Încrederea și capitalul social (3)

download - Copie

trust2

În secțiunea anterioară, am subliniat cum anume elementele religioase și culturale dezvoltate la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea au conturat o Românie cu un capital social slab și cu o încredere marcată de instituționalism, colectivism și ideal-tipuri fără impact. A rămas să mai aducem în discuție câteva observații legate de dinamica încrederii și a capitalului social în perioada comunistă și după 1989. Schițăm aici doar câteva idei cu privire la o serie de aspecte care pot fi analizate ca elemente de continuitate între cele două perioade. Vom sublinia felul în care acestea au contribuit la deteriorarea capitalului social și la scăderea încrederii în timpul regimului totalitar și vom arăta că ele au continuat să acționeze ca frâne ale dezvoltării sociale în perioada de tranziție.

Un stat paternalist

Ideea de stat puternic, construit cu ajutorul unui mecanism identitar de factură naționalistă și religioasă, reprezintă o moștenire pe care comunismul a preluat-o din perioada precedentă și a dus-o mai departe fără modificări esențiale. Vorbim despre construirea unui regim dictatorial care a presupus dezvoltarea unei administrații aflate sub controlul total al partidului și al liderilor săi. Două elemente mai importante pot fi subliniate cu privire la crearea unei dependențe a populației de sistem și impactul asupra încrederii și calității capitalului social.

Primul aspect se referă la construirea aparatului de stat și controlul exercitat asupra cetățenilor prin instrumentele specifice unui sistem totalitar. Pe de o parte, regimul comunist a creat o clasă socială privilegiată (nomenclatura) care a determinat o puternică ruptură la nivelul societății. Privilegiile sunt diverse și nu sunt doar materiale (ele includ servicii speciale, anumite libertăți etc.), însă fac parte dintr-o lume semiobscură, pentru că nu sunt la vedere, și creează în restul populației o permanentă suspiciune și tentație de a intra în posesia lor. Pe de altă parte, au fost puse la punct mijloacele de control și intimidare ale aparatului de stat (Securitatea și alte organisme similare) pentru a impune ordinea socială dorită. În plan politic, deciziile și logica acestora nu aveau nimic de-a face cu starea populației și cu nevoile ei. Statul și persoanele implicate în sfera politică și administrativă au ajuns astfel să reprezinte fie o țintă a oportuniștilor (gata să facă orice pentru a intra în grațiile conducerii partidului sau a se poziționa favorabil în sistem), fie o zonă care inspiră teamă și neîncredere în restul societății. Cu timpul, populația a ajuns la concluzia că totul este sub observație și că singura modalitate de supraviețuire este aceea de a nu avea încredere în nimeni și de a se supune, cel puțin în aparență, în totalitate autorităților. Neîncrederea aproape generalizată (la nivel personal, social și instituțional) este produsul principal al unui regim opresiv, al unui stat care se impune cu forța, al unor instituții care cer obediență totală. Acest tip de neîncredere, din păcate, a continuat și după 1990. Raportul dintre populație și noua putere, care s-a dorit a fi democratică, a rămas sub același mare semn al neîncrederii. Chiar și după aproape 30 de ani de la schimbarea regimului, în sistemul politic și în administrație, chiar în justiție, auzim despre intervenția unor organisme perverse de verificare și supraveghere; observăm comportamente politice care nu s-au despărțit de modelul autoritar; se vede lipsa de încredere a populației în partide și în liderii politici; oamenii mai așteaptă să apară un lider puternic, în stare să pună lucrurile pe drumul cel bun etc.

Al doilea element se referă la dependența față de sistem care s-a conturat prin mecanisme nelegitime de control asupra vieții sociale și economice. Din nefericire, aceste lucruri sunt și astăzi receptate de o anumită parte a populației ca fiind mari realizări ale sistemului totalitar. Regimul comunist a pretins a lua asupra sa grijile cele mai importante ale omului: educația, asigurarea unui loc de muncă și a unei locuințe, sănătatea și asigurările sociale. Toate acestea erau responsabilitatea statului și erau asigurate, aparent gratuit, tuturor cetățenilor. În realitate, ele erau finanțate din impozitarea masivă a muncii și redistribuire. Controlul asupra acestor domenii a reprezentat o armă letală a aparatului represiv. Evident, prețul plătit de populație este pierderea unei importante părți a libertății asociate cu aceste responsabilități delegate statului. În aceste condiții, societatea a fost secătuită de orice formă de inițiativă cu privire la capitolele cele mai importante ale dezvoltării individuale și sociale, iar la nivelul cetățenilor a fost indusă așteptarea ca statul să intervină ori de câte ori apare o problemă, o nevoie sau o criză. Această maximă dependență de sistem a determinat dezvoltarea unui capital social fragil, anemic. Din păcate, după 1990, populația a rămas multă vreme cu aceste reflexe construite în perioada anterioară: mobilitatea socială și cea profesională, pe lângă cea geografică, au rămas în continuare foarte scăzute; oamenii continuă să prefere un loc de muncă la stat, care este sigur și eventual bine plătit, iar exigențele profesionale nu sunt foarte mari; în vreme ce vina pentru lipsa locurilor de muncă, sărăcie, salarii mici și alte probleme economice este considerată a fi a guvernului etc.

Simfonia Biserică – stat

Instalarea sistemului comunist în România, la finalul anului 1947, nu a schimbat dramatic raportul dintre Biserica Ortodoxă și autoritatea politică, în vreme ce minoritățile confesionale au avut la început cel mai mult de suferit după schimbarea regimului. Biserica majoritară a continuat același model de susținere și legitimare a autorității politice potrivit modelului bizantin al simfoniei, conform căruia autoritatea religioasă trebuie să coopereze în mod armonios cu puterea politică, în beneficiul reciproc al amânduroraStatul comunist a finanțat biserica și a dat o serie de drepturi de manifestare a religiei, iar biserica a susținut politica Partidului Comunist prin același mecanism al înrădăcinării sale naționaliste. În acest angrenaj al bunei conviețuiri au fost atrase ulterior și celelalte confesiuni creștine.

Pentru perioada comunistă, merită subliniate două nuanțe ale raportului biserică – stat. Pe de o parte, este vorba despre fenomenul colaborării unei părți importante a clerului (din toate confesiunile creștine) cu instituțiile regimului totalitar. Chiar dacă la nivel formal, instituțional, între Biserică și stat s-a continuat modelul colaborării pentru binele ambelor părți, totuși regimul comunist a încercat să controleze viața comunităților creștine. Prin șantaj, amenințare și presiuni, mulți lideri religioși au devenit, implicit sau explicit, în diverse grade și cu cele mai variate motivații, unelte ale sistemului opresiv. Pe de altă parte, în această perioadă se desfășoară un proces de secularizare tipic pentru societățile totalitare. Controlul prin educație, limbaj, expresii culturale tipice și supravegherea strictă a activităților religioase au avut impact asupra asumării credinței creștine la nivelul populației. Aceste fenomene, între altele, au erodat încrederea oamenilor în Biserică și în importanța axiologiei și moralei creștine pentru viața socială. Ca și în domeniul politic, încrederea credincioșilor a fost instituționalizată, iar liderii religioși au încercat să găsească o cale de mijloc, un compromis între exigențele credinței și cele impuse de regim. Interesant este că după 1990, într-un vid de neîncredere, populația se agață de instituția bisericii și declară, an de an, că aceasta este în topul încrederii populației, chiar dacă nivelul acesteia pare să scadă încet, dar constant. Însă aceste rezultate ale sondajelor de opinie trebuie nuanțate și analizate în contextul unei societăți de tranziție aflate sub presiunea unor mari incertitudini în plan economic, politic și social, în care oamenii caută un reper de stabilitate și își revendică o identitate ce vine din trecut. Studiile empirice cu privire la capitalul social arată faptul că încrederea rămâne o caracteristică slabă a populației, iar raportarea la instituția bisericii reprezintă mai degrabă un asemenea reflex al trecutului.

Structuri sociale provizorii și o societate tradiționalistă

Comunismul a creat rapid o viața socială artificială. Oamenii erau obligați să fie membri în diferite organizații oficiale (de tineri, profesionale, de partid etc.), însă toate aceste structuri erau instrumente de control și de propagandă ale regimului. În ciuda unei largi participări a populației la aceste grupuri sociale, rezultatul nu este o dezvoltare a capitalului social și a încrederii, ci crearea unei rupturi ce pune în opoziție sfera publică și cea privată. Din motive de corectitudine politică, oamenii participau la diverse activități ale acestor organizații oficiale, însă nivelul de angajare și motivația care să producă rezultate lipseau aproape cu desăvârșire. Adevăratele structuri sociale bazate pe inițiativă și voluntarism au fost foarte puține și, în general, cu caracter clandestin și reactiv. Lipsa interesului pentru spațiul public, pentru o viață socială dinamică și sănătoasă a condus la o puternică orientare înspre viața privată și înspre relațiile create la acest nivel. Familia devine cadrul social de bază, alături de eventualele cercuri restrânse de relații construite din rațiuni religioase sau bazate pe interese punctuale. În același timp, implicarea în spațiul public și participarea la viața comunității sunt auto-reprimate și evaluate negativ de către cetățenii înșiși. Dacă putem vorbi despre o expresie a încrederii în această perioadă, ea se manifestă doar la nivelul acesta celular, în grupuri restrânse, însă la nivelul societății domnește cea mai profundă neîncredere. Comunismul dezvoltă o dependență socială de familie și închide orizontul social al cetățenilor, producând segregare. În acest cadru, generația tânără nu crește dezvoltând competențe relaționale și de orientare socială, ci rămâne opacă, dependentă de părinți și de structuri directive, păstrând cadrele unei societăți tradiționaliste.

Pe lângă această puternică dependență dintre generații, comunismul a mai dezvoltat o serie de structuri sociale animate de interese economice. Deoarece piața și economia nu asigurau necesarul de bunuri și servicii, se dezvoltă un sistem de rețele paralele, care să le permită oamenilor procurarea mijloacelor de subzistență. Aceste structuri sociale sunt provizorii și instabile pentru că sunt create pentru atingerea unor obiective punctuale fluctuante. Ele nu sunt clădite pe încredere, ci sunt mereu amenințate de tot felul de riscuri. Rețelele informale provizorii se bazează pe un tip de investiție socială riscantă (axată pe cunoștințe și relații profesionale) care este construită pe stimulente financiare (mită, favoruri, servicii) și raporturi de putere (relația cu nomenclatura). Ele nu au contribuit la dezvoltarea capitalului social, nici măcar al unuia alternativ, care să nu fie sub controlul sistemului, ci dimpotrivă. Inclusiv oamenii sistemului au menținut acest tip de rețele, ca o supapă a unui mecanism economic prost croit, impredictibil și mereu în pragul colapsului.

Inerția acestor structuri sociale închise, care produc dependență, s-a dovedit a fi una foarte mare, iar continuitatea lor după 1990 este ușor de observat. Neîncrederea în instituțiile sociale și ale unei economii de piață, în valorile democrației, în concurență și selecție face ca populația să continue cu apelul la vechile obiceiuri: mită, relații, nepotism. Mobilitatea socială din perioada tranziției este marcată de dinamica tipică unei societăți tradiționaliste bazate pe familie, relații de rudenie și grupuri de interese. Nu este lipsit de importanță faptul că în sistemul public (administrație, învățământ, sănătate) selecția și dinamica profesională au avut la bază, și încă mai au, o asemenea concepție. Nici în sistemul privat cu capital românesc lucrurile nu sunt departe de această optică. Excepția o constituie firmele cu capital străin care au beneficiat de o viziune managerială diferită, atunci când managerii nu preiau ei înșiși deprinderile localnicilor.

Lipsa de interes pentru adevăr și o societate civilă mioapă

În comunism, prin aparatul de stat s-a conturat o uriașă mașinărie de propagandă, de cosmetizare a realității și de manipulare mediatică. Rezultatul acestui mecanism îl reprezintă confiscarea adevărului și transmiterea unui mesaj bine gândit de către ideologii sau PR-iștii aparatului de stat. Chiar dacă uneori oamenii erau conștienți de discrepanța dintre ceea ce se spune și realitate, a devenit tot mai clar că interesul pentru adevăr nu mai are o miză pentru nimeni, nici pentru spațiul public și guvernanți, nici pentru cetățenii obișnuiți. Minciuna este pentru primii instrumentul prin care se mimează o anume normalitate socială și economică, iar pentru ceilalți calea de a-și asigura un mod de trai într-un mediu al controlului și impunerii. Sistemul a contribuit la generalizarea cenzurii și la modificarea adevărului de la lucrurile cele mai banale, precum știrile zilei, până la rescrierea istoriei și la construirea unei ideologii care să fundamenteze toate deciziile partidului.

Un rezultat dramatic al acestui mecanism este dezvoltarea neîncrederii la nivelul populației cu privire la orice informație din spațiul public și la sursele care le produc. Suspiciunea privind calitatea informațiilor s-a extins treptat și către alte surse și mijloace de informare decât cele oficiale. Pe lângă această confiscare a adevărului, în comunism s-a construit un simulacru de spațiu public și o caricatură cu privire la identitatea de cetățean al societății. Comunismul nu a dezvoltat simțul civic, pentru că nu a încurajat opinia, inițiativa, diversitatea, cultivarea unui sistem coerent de valori. În acest regim, nu s-au conturat cetățeni moderni și o societate modernă, ci mase amorfe, spirite gregare și anti-moderne, ființe instituționalizate, oportuniști și fricoși, obedienți și pasivi. Inclusiv o parte importantă a elitei intelectuale a făcut pact cu sistemul și a susținut propaganda și falsul unei societăți fictive.

Perioada de tranziție a fost profund marcată de această moștenire. Ni s-a repetat sistematic de către anumite voci competente că ne va lua ceva timp să învățăm democrația, însă numai dacă vom fi dispuși să facem efortul necesar. Din păcate, după 1990, societatea civilă se dezvoltă timid, cu multe eșecuri, proiectele propuse fiind mereu afectate de neîncredere și instabilitate socială. Lipsa organului pentru adevăr și calitatea slabă a capitalului social au dus la o perpetuă amânare a unui efort de asumare a trecutului și reconciliere. În ciuda existenței în acest sens a unor inițiative prezidențiale lăudabile, nu a existat la nivelul societății un proces de evaluare a comunismului și nici o desprindere reală de vechiul regim. Noua societate a fost construită și condusă de oamenii formați în sistemul anterior, care operau cu aceleași instrumente și cu aceeași viziune despre societate. Spațiul public, mass-media, instituțiile non-guvernamentale au rămas multă vreme sub pecetea unor privatizări cel puțin discutabile, dacă nu de-a dreptul frauduloase, acțiunea gravitând în jurul unor persoane și interese partinice, fără o contribuție reală la dezvoltarea unei societăți civile puternice. Captivă în tiparele unei societăți tradiționaliste, viața politică a rămas mereu în cadrele clientelismului, autoritarismelor și intereselor de grup. Cu timpul, partidele politice și-au creat propriile platforme mediatice, manipulând populația cu discursuri propagandistice, mistificând realitatea, deturnând opinia publică de la adevăratele probleme la unele inventate. Sătui de pretinse reforme, de promisiuni neonorate, de manipulare și minciună, oamenii au devenit tot mai inerți din punct de vedere politic și social, iar societatea s-a polarizat. Generația tânără a băut până la fund paharul neîncrederii și insatisfacției, iar generația vârstnică a rămas prizonieră în trecut și dependentă de promisiunile sistemului privind pensiile și sănătatea.

În loc de concluzie

După aproape 30 de ani de la revoluție, se pare că nu am avansat și că am rămas cantonați într-o perpetuă tranziție, fără un orizont predictibil, fără soluții. Evenimentele recente, care au scos în stradă zeci de mii de oameni la mitinguri și proteste, au reprezentat pentru unii o undă de speranță. Pentru alții însă a fost doar o întărire a convingerii că noi românii ne trezim mereu prea târziu și că este nevoie ca altcineva să ne pună ceasul să sune la momentele decisive ale istoriei. Tânăra generație a ieșit în stradă pentru a reacționa la deciziile unei administrații mizerabile, însă, cu puțin timp înainte de aceste evenimente, a stat pasivă când a fost vorba să se implice în alegerea democratică, prin vot, a conducătorilor politici care să ne reprezinte. Suntem oare condamnați să fim mereu reactivi și să ne plângem că ne merge rău? Suntem oare incapabili să ieșim de sub influența bolilor care ne-au infectat cu neîncredere, pasivitate, obediență și pesimism? Suntem oare condamnați să purtăm poverile trecutului și să plătim mereu pentru ceea ce au făcut înaintașii noștri, fără speranța unei rupturi și a unei schimbări de profunzime?

Exodul tinerilor și vocea celor care au plecat de mai multă vreme din țară par să ne spună că este dificil de previzionat ceva cu privire la viitor și că sunt șanse mici să vorbim despre o societate sănătoasă în viitorul apropiat. Pentru ca schimbarea mult dorită să fie autentică și profundă, este nevoie de un punct de pornire cerebral și realist. Pe de o parte, trebuie să fim dispuși a accepta cu onestitate care este adevărata față a societății noastre. Iar dacă suntem deschiși să ne cunoaștem, este necesar să depunem și efortul de a scoate la iveală lucrurile care constituie fondul nostru real, din punct de vedere social și cultural. Pe de altă parte, am amintit de avalanșa de proiecte de reforme din mai toate domeniile și despre faptul că avem mereu senzația că trebuie să o luăm de la capăt. Cred că unul dintre lucrurile esențiale pe care le-am ignorat ca societate este tocmai investiția în oameni și în capitalul social. Putem avea cel mai performant program managerial pentru orice domeniu, putem avea miniștri germani la toate ministerele, dar nu vom avea o schimbare reală decât atunci când procesul transformării va începe de la nivelul oamenilor.

Amintesc din nou exemplul companiilor cu capital străin care fac în România un lucru diferit și care funcționează, desigur, pentru interesul lor economic. În aceste firme se pun la lucru valori esențiale pentru dezvoltarea capitalului social și pentru încredere: mentorat, etică, dialog, feed-back, formare continuă, dezvoltare personală etc. De aceste valori are nevoie societatea în toate compartimentele ei, nu doar sub raport formal și în regulamente, ci ca o investiție concretă în oameni. Nu ne putem aștepta ca asta să o facă statul sau politicienii, ci trebuie să o facă oamenii care cred în ele și care sunt gata să le pună în practică prin proiecte, instituții și mecanisme care transmit asemenea valori. În acest proces, un rol important îl pot juca familia, școala, biserica și toate celelalte organisme ale societății civile care își propun să investească în capitalul social și să reclădească încrederea oamenilor. Însă este nevoie de realism, de timp și de determinare.

Dănuț Jemna

https://danutj.wordpress.com/2018/11/28/increderea-si-capitalul-social-3/#more-241

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.