Apocalipsa 14 – Biruitorii tainei fărădelegii

download - Copie

Tema generală a capitolului 14 este „finalul tainei fărădelegii“. După capitolele 12 și 13 care ne-au arătat drama sfârșitului din punctul lui Satan de vedere, capitolul 14 ne readuce la perspectiva lui Dumnezeu asupra sfârșitului. Taina fărădelegii care lucrează acum pe pământ în fiii neascultării din marea dramă de la sfârșit poate și trebuie să fie învinsă. O va învinge Isus Christos însuși și o vor învinge sfinții Mielului. Ei răspund obrăznicei provocării din capitolul 12:

„Şi au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei. Şi au început să se închine fiarei, zicând: „Cine se poate asemăna cu fiara şi cine se poate lupta cu ea?” (Apoc. 13:4).

Vă aduc aminte că ne aflăm într-un intermezzo, o pauză în descrierea efectului pe care-l are pe pământ sunetul celor șapte trâmbițe. Ca într-un reportaj cinematografic, camera se retrage din scenele apropiate ale conflictelor pentru a ne da o perspectivă panoramică, ajutându-ne să înțelegem de unde a început și spre ce se îndreaptă istoria. Prin aceasta vedem nu numai ce se întâmplă, ci și cine se află în spatele evenimentelor, cine „face să se întâmple“ istoria.

În Apocalisa 12 am văzut efortul depus de Satan de-a lungul istoriei pentru a împiedica nașterea copilului femeii (Isus Christos – Mesia) și eforturile lui disperate de a distruge femeia și sămânța ei (poporul Israel) ca să împiedice venirea Împărăției. În Apocalipsa 13 am văzut cum se vor materializa aceste eforturi ale Diavolului în formarea trinității satanice: fiara, antichristul și proorocul mincinos.

În capitolul 14, ne întoarcem în slava cerului pentru a arunca o privire panoramică asupra biruinței pe care o va lucra Mielul prin sfinții Lui de pe pământ. Limbajul este caracteristic timpului profetic, ne-liniar, ne-cronologic, preocupat cu descrierea tematică a evenimentelor. Capitolul este o anticipare a judecăților care vor veni, culminând cu glorioasa revenire a Domnului Isus, la sfârșitul Necazului cel Mare. Capitolul 15 va relua apoi șirul cronologic și va începe să descrie în amănunt cele prezentate tematic în capitolul 14.

Este esențial să înțelegem balansul descrierilor din acest interludiu dinaintea trâmbiței a șaptea. Pe de o parte, în capitolele 12 și 13 personajul central este Satan. În capitolul 14, personajul central este Dumnezeu. Acțiunile ne sunt prezentate pe rând, deși în timpul profetic ele se împlinesc simultan pe straturi suprapuse.

Contrastul dintre capitolul 13 și 14 este categoric, evident și total. Capitolul 14 este inversul capitolului 13. Capitolul 13 este întunerecul de pe pământ, capitolul 14 este lumina din cer. Capitolul 13 este Antichrist și oamenii lui; capitolul 14 este Christos și oamenii Lui. Capitolul 13 este despre Satan, antichrist, profetul mincinos, demoni, decadență, idolatrie și semnul fiarei. Capitolul 14 este despre Dumnezeu, Christos, îngerii, sfinții biruitori, adevărul, închinarea adevărată și pecetea lui Dumnezeu. În treisprezece ne-am întâlnit cu fiara. În paisprezece ne întâlnim cu Mielul. În treisprezece avem hulă, în paisprezece avem laudă. În treisprezece avem 6-6-6, îm paisprezece avem 144.000.

În Apocalipsa 14 ni se dau trei viziuni în care-L vedem pe Dumnezeu în acțiune. Toate trei anticipează biruința Domnului Isus asupra tainei fărădelegii. Cea dintâi viziune este cea a celor 144.000. A doua viziune este despre acțiunile a trei îngeri, iar cea de a treia este despre judecata secerișului și a culegerii viei.

Viziunea celor 144.000

Ne aflăm iar în hiperdimensiunile cerului, pe muntele Sion, descris și în epistola către Evrei:

„Voi nu v-aţi apropiat de un munte care se putea atinge …  Ci v-aţi apropiat de Muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi, … (Evrei 12:18-23).

Ce vede apostolul Ioan acolo?

„Apoi m-am uitat şi iată că Mielul stătea pe Muntele Sionului şi împreună cu El stăteau o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau scris pe frunte Numele Său şi Numele Tatălui Său“ (Apocc. 14:1).

Astăzi sunt în lumea aproximativ 50.000 de misionari creștini. Vă dați seama ce forță extraordinară vor fi acești 144.000 de evrei de talia apostolului Pavel pentru evanghelizarea lumii? Viața lor a fost unică, închinarea lor pe muntele Sionului din cer va fi unică și cântarea lor înaintea celei mai ilustre audiențe din univers va fi unică:

„Şi am auzit venind din cer un glas ca un vuiet de ape mari, ca vuietul unui tunet puternic şi glasul pe care l-am auzit era ca al celor ce cântă cu alăuta şi cântau din alăutele lor. Cântau o cântare nouă înaintea scaunului de domnie, înaintea celor patru făpturi vii şi înaintea bătrânilor. Şi nimeni nu putea să înveţe cântarea, afară de cei o sută patruzeci şi patru de mii, care fuseseră răscumpăraţi de pe pământ“ (Apoc. 14:2-3).

Impactul  lor asupra lumii va fi excepțional pentru că și consacrarea lor, pecetluirea divină combinată cu caracterul lor impecabil, vor fi excepționale. Dacă vreți să-i asemuiți cu cineva, metafora cea mai potrivită mi se par „vitejii“ care l-au însoțit în lupte pe împăratul David. Oameni mari care au făcut mari isprăvi împreună cu Dumnezeu. Cei 144.000 sunt oameni excepționali în viața lor, în misiunea lor, în sacrificiul lor, în destinul lor etern și chiar, ne spune Ioan, în cântarea pe care o vor cânta. Biserica ordodoxă are termenul de „anahoret“ aplicat unuia care nu se căsătorește niciodată, ci își dedică viața pentru Dumnezeu. Tudor Vladimirescu a fost un „anahoret“. Cam așa ceva a fost și apostolul Pavel ( 1 Cor. 9:5) și la fel vor fi acești 144.000:

„Ei nu s-au întinat cu femei, căci sunt verguri şi urmează pe Miel oriunde merge El. Au fost răscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel. Şi în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu“ (Apoc. 14:5).

Acești misionari evrei nu vor fi perfecți., altfel ei ar fi singurii oameni din istorie pentru care n-ar fi trebuit să moară Christos!  Textul ne spune însă clar că și  ei au avut nevoie de răscumpărare: „cei o sută patruzeci şi patru de mii, care fuseseră răscumpăraţi de pe pământ“ (Apoc. 14:3). Nu vor fi perfecți, dar vor purta în ei perfecțiunea și puterea lui Christos, Mielul pe care-L urmează etern.

Amintiți-vă că rodul mărturiei lor va fi acea „mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini şi strigau cu glas tare şi ziceau: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului!” (Apoc. 7:9-10).

Acțiunile celor trei îngeri

După viziunea celor 144.00 urmează această viziune a celor trei îngeri, iar apoi va fi viziunea sfârșitului. Toate cele trei viziuni folosesc, așa cum o face Dumnezeu în toată Biblie, limbajul unui an agricol. Cei 144.000 au fost „cel dintâi rod“ sau „pârga“, iar finalul istoriei acestui veac va fi ca un „seceriș“ și ca un „cules al viei“.

Toate acestea se vor petrece la porunca lui Dumnezeu. Capitolele 14-16 pomenesc de 11 ori expresia „un glas“ alături de prezența îngerilor. Ei sunt purtătorii mesajelor lui Dumnezeu care marchează desfășurarea fiecărei etape din evenimentele sfârșitului. Este răspunsul lui Dumnezeu la cuvintele de „hulă“ cu care a umplut Satan pământul (Apoc. 13:5-6). Am putea intitula acest capitol și „vocile victorioșilor“ sau „glasurile biruitorilor“. Mesajele acestor trei îngeri anticipează efectele judecățiilor celor șapte potire ale mâniei cu care ne vom întâlni în următorul capitol. Apocalipsa ne descoepră rolul îngerilor în împlinirea planului lui Dumnezeu de la capitolul 4 la 14, cu excepția capitolului 13, ne-a întâlnit cu o mulțime de îngeri. Acum ne concentrăm atenția asupra acestor trei.

Iată ce strigă cel dintâi înger:

„Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. El zicea cu glas tare: „Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui, şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!” (Apoc. 14:6-7).

Este pentru prima dată că ni se spune despre un înger că predică. Misiunea aceasta a fost încredințată prin excelență oamenilor. Și tot pentru prima dată în textul Apocalipsei întâlnim aici termenul „judecată“. Doar ca o observație pe text, aici este pomenit pentru prima dată cuvântul „judecată“ în cartea Apocalipsei. Îl vom mai întâlni apoi în capitolele 16, 18 și 19, dar aici apare pentru prima dată.

Spre deosebiore de „evanghelia mântuirii“ (Efes. 1:13), de „evanghelia împărăției“ (Mat. 24:14) sau de orice „altă evanghelie“, acest strigăt este o veste bună trimisă ca un avertisment final. „Evanghelia veșnică“ anunță apropierea marii judecăți de la urmă. Chiar și în pragul distrugerii, Dumnezeu mai lasă încă ușa corăbiei salvării deschisă, ca pe vremea lui Noe. Primul înger le dă oamenilor motivația pentru temerea de Dumnezeu și pentru închinarea în fața Lui: Dumnezeu este Făcătorul tuturor lucrurilor. Satan și Antichristul n-au creat nimic. Totul, până și izvoarelke apoelor care dau viața pe pământ au fopst făcute de Dumnezeu. El le-a adus în ființă și totEl, numai El, le poate distruge. Acesta este baza închinării noastre. Bunul simț ar trebui să-i îndemne pe toți oamenii să se plece înaintea Celui de care depind cu suflarea, ființa și mișcarea lor.

Iată ce strigă cel de al doilea înger:

„Apoi a urmat un alt înger, al doilea, şi a zis: „A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei!” (Apoc. 14:8).

Este anticiparea tematică a unui eveniment cu care ne vom întâlni iar în descrierea narațiunii cronologice din capitolele următoare. Suficient să spunem aici că Biblia profețește reconstrucția acestui mare oraș și revenirea lui în centrul atenției mondiale. Istoria se va întorce acolo unde a început, în valea Mesopotamiei, acolo unde Satan i-a ispitit pe primii doi oameni în grădina Eden. Și tot acolo unde, după potop, oamenii nostrlgici după lumea de dinaintea lui Noe s-au apucat să construiască turnul Babel, cu care să forțeze intrarea ăn cer. Când au fost împiedicați de Dumnezeu s-o facă și răspândiți ca pedeapsă pe toată fața pământului, cei de atunci au luat cu ei elementele religioase ale Babelui, elementele idolatre din care s-au adăpat în istorie toate religiile păgâne. Istoria încheie o evoluție de 360 de grade. Cei ce au fost una la turnul babel vor fi iar una sub Antichrist și în Babilonul cel Mare. Posibil, acest oraș va fi capitala lumii, iar la Ierusalim va fi așezată doar icoana profetului mincinos. Ca și la potop, unitatea locuitoriulor pământului nu duce la nimic bun, pentru că ei sunt nu „una în Christos“, ci una împotriva Lui prin adorarea Antichristului. Mesajul celui de al doilea înger nu mai este o „evaghelie“, ci pronunțarea unei judecăți teribile. Îngerul nu spune că Babilonul „va cădea“, ci anunță caderea ca un fapt deja împlinit. În cel de al treilea cer, timpul nu curge după regulile noastre, pentru că operează o realitate îmn alte dimensiuni legate de omniștiința lui Dumnezeu.

Iată ce strigă cel de al treilea înger:

„Apoi a urmat un alt înger, al treilea, şi a zis cu glas tare: „Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului. Şi fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Şi nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei şi icoanei ei şi oricine primeşte semnul numelui ei! Aici este răbdarea sfinţilor care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.” (Apoc. 14:9-12). 

Cei ce se închină fiarei vor bea din potirul mâniei lui Dumnezeu.

„În mâna Domnului este un potir în care fierbe un vin plin de amestecătură.
Când îl varsă toţi cei răi de pe pământ sug, îl sorb şi-l beau până în fund!“ (Psalm 75:8).

Iadul a fost pregătit pentru Diavol și pentru îngerii lui, nu pentru oameni, dar cei ce se pleacă înaintea lui Satan vor împărtăși și soarta lui (Mat. 25:41). Mesajul acesta este comentat de Dumnezeu, așa că nu trebuie să-i căutăm prea mult înțelesul.

„Şi am auzit un glas din cer care zicea: „Scrie: ,,Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul!” – Da, zice Duhul, ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează!” (Apoc. 14:13).

În vremea aceea va fi foarte greu să fi de partea lui Dumnezeu, dar va fi și mai greu în eternitate dacă cineva va fi credincios fiarei și sistemului ei antichrist. Versetele citate mai sus se folosesc și azi la înmormântări, dar ele vor fi în mod special valabile și se vor aplica prin excelență sfinților care îi vor fi credincioși lui Dumnezeu în vremea Necazului cel Mare. Nu uitați că, tematic, capitolul 14 este antiteza lucrării lui Satan din capitolul 13 și arată că, deși va fi foarte greu, Dumnezeu va salva oameni și în acele vremuri teribile.

În versetele 11 și 13, apostolul Ioan face un joc de cuvinte, așezând în contrast pe cei ce se închină fiarei și vor ajunge în pedeapsă chinului veșnic unde „n-au odihnă“ și cei ce se ostenesc în credincioșia lor pentru Domnul, care „se vor odihni“ veșnic.

Judecata secerișului și a culesului viei

Alți trei îngeri sunt menționați în această a treia viziune, dar personajul principal nu sunt ei, ci Altcineva:

„Apoi m-am uitat şi iată un nor alb şi pe nor şedea cineva care semăna cu un fiu al omului; pe cap avea o cunună de aur, iar în mână, o seceră ascuţită. Şi un alt înger a ieşit din Templu şi striga cu glas tare Celui ce şedea pe nor: „Pune secera Ta şi seceră, pentru că a venit ceasul să seceri şi secerişul pământului este copt”. Atunci, Cel ce şedea pe nor Şi-a aruncat secera pe pământ. Şi pământul a fost secerat“ (Apoc. 14:14-15).

Prima dată Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământ smerit și umil ca un Miel, ca o jertfă de ispășire. A doua oară va veni în toată slava Sacerească asemenea unui ca Suveran care stăpânește peste tot și peste toate. Prima dată a venit ca să ne aducă harul și adevărul. A doua oară vine mânios să-i judece pe cei care n-au vrut să le primească. Mânia divină n-a fost un concept străin celor care L-au cunoscut pe Dumnezeu. Aduceți-vă aminte că ea a fost tema principală a predicilor lui Ioan Botezătorul:

„Dar când a văzut pe mulţi din farisei şi din saduchei că vin să primească botezul lui, le-a zis: „Pui de năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare? Faceţi dar roade vrednice de pocăinţa voastră.  … Iată că securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci, orice pom, care nu face rod bun, va fi tăiat şi aruncat în foc. “ (Mat. 3:7-10).

În Vechiul Testament, mânia lui Dumnezeu este anunțată de profetul Isaia:

„Iată, vine Ziua Domnului, zi fără milă, zi de mânie şi urgie aprinsă, care va preface tot pământul în pustiu şi va nimici pe toţi păcătoşii de pe el. Căci stelele cerurilor şi Orionul nu vor mai străluci; soarele se va întuneca la răsăritul lui şi luna nu va mai lumina.
„Voi pedepsi – zice Domnul – lumea pentru răutatea ei şi pe cei răi pentru nelegiuirile lor; voi face să înceteze mândria celor trufaşi şi voi doborî semeţia celor asupritori. Voi face pe oameni mai rari decât aurul curat şi mai scumpi decât aurul din Ofir. Pentru aceasta voi clătina cerurile şi pământul se va zgudui din temelia lui, de mânia Domnului oştirilor, în ziua mâniei Lui aprinse“ (Isaia 13:9-13).

Cred că am ajuns destul de familiarizați cu studiul profețiilor ca să abordăm un termen „de specialitate“, numit „rezonanță profetică“. El definește legătura dintre diferitele pasaje profetice ale Bibliei. Dicționarul definește astfel rezonanța: „Stare de vibrație în care se găsește un corp sau un sistem fizic când asupra lui se exercită o acțiune exterioară periodică, cu o frecvență egală ori apropiată cu frecvența proprie vibrației corpului sau a sistemului“. Profețiile sunt ca o rețea uriașă răspândită în mai toate cărțile Bibliei. Dacă a „apeși“ pe un anumit pasaj profetic, se „aprind“ o sumedenie de alte pasaje asemănătoare cu aceeași temă. Acesta este motivul pentru care am spus la începutul acestui comentariu asupra Apocalipsei că pătrrunderea sensului acestei cărți este direct proporțională cu măsura în care suntem familiarizați cu restul Bibliei, pentru că toate temele majore din celelalte cărți ale ei se întălnesc în această carte „ a sfârșitului“. Cartea Geneza lansează temele Bibliei, celelalte cărți le completează, iar iar cartea Apocalipsa le dă rezolvarea finală.

Cei ce au studiat textul Scintelor Scripturi au plasat sub fiecare verset „trimiteri“ spre aceste legături tematice. În pasajul de față, care consemnează cea de a treia viziune din acest capitol, întâlnim cel puțin două „rezonanțe profetice“: tema celui ce „seamănă cu un fiu al omului“ și tema celor două finaluri de an agricol, secerișul și culesul viei.

„Apoi m-am uitat și iată un nor alb; și pe nor ședea cineva care semăna cu un fiu al omului“ (Apoc. 14:14)

Sub versetul din Apocalipsa 14:14, care vorbește despre „cineva care semăna cu un fiu al omului“ sunt așezate două „trimiteri“ de rezonanță profetică spre Ezec. 1:26 și Daniel 7:13.  Faptul că în acele două pasaje s-a vorbit clar despre o apariția a lui Isus Christos i-a făcut pe cei care au tradus și tipărit Biblia în limba română să folosească în versetul imediat următor literă mare atunci când îl pemenesc cu termenul generic „Celui ce ședea pe nor“:

„Şi un alt înger a ieşit din Templu şi striga cu glas tare Celui ce şedea pe nor: „Pune secera Ta şi seceră, pentru că a venit ceasul să seceri şi secerişul pământului este copt” (Apoc. 14:15).

Ce scrie în Ezechiel 1:26?

„Deasupra cerului care era peste capetele lor, era ceva ca o piatră de safir, în chipul unui scaun de domnie; pe acest chip de scaun de domnie se vedea ca un chip de om, care şedea pe el“.

Ce spune Daniel 7:13?

„M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte şi iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel Îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui.  I S-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-i slujească toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică şi nu va trece nicidecum şi Împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată“ (Dan. 7:13-14).

Dumnezeu este Domnul secerișului (Mat. 9:38), iar agentul Lui în această lucrare este Isus Christos. Despre secerișul lumii ne-a vorbit Domnul Isus în pilda neghinei:

„Isus le-a pus înainte o altă pildă şi le-a zis: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un om care a semănat o sămânţă bună în ţarina lui. Dar, pe când dormeau oamenii, a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghină între grâu şi a plecat. Când au răsărit firele de grâu şi au făcut rod, a ieşit la iveală şi neghina. Robii stăpânului casei au venit şi i-au zis:
‘Doamne, n-ai semănat sămânţă bună în ţarina ta? De unde are dar neghină?’
El le-a răspuns: ‘Un vrăjmaş a făcut lucrul acesta’.
Şi robii i-au zis: ‘Vrei dar să mergem s-o smulgem?’
‘Nu’, le-a zis el, ‘ca nu cumva, smulgând neghina, să smulgeţi şi grâul împreună cu ea. Lăsaţi-le să crească amândouă împreună până la seceriş; şi, la vremea secerişului, voi spune secerătorilor: «Smulgeţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi, ca s-o ardem, iar grâul strângeţi-l în grânarul meu».’ ” (Mat. 13:24-30).

Secerătorul cu cununa de aur este Semănătorul care a ieșit să semene (Mat. 13:1-23), adică Isus Christos, Fiul omului și Fiul lui Dumnezeu. Apocalipsa ne spune că este vremea sfârșitului și secera este ascuțită, gata de lucrare.

În alte pasaje, secerișul este metafora care identifică aducerea păcătoșilor la Dumnezeu prin Christos, ca în pasajul care vorbește despre femeia samariteancă  (Ioan 4:34–38), în alte pasale el este folosit clar pentru judecata lui Dumnezeu (Mat. 13:24–30, 36–43; Luca 3:8–17). Dumnezeu a îngăduit în istorie ca răul să coexiste împreună cu binele până la o anumită limită prestabilită:

„În al patrulea neam, ea se va întoarce aici, căci nelegiuirea amoriţilor nu şi-a atins încă vârful” (Gen. 15:16).

Dezlănțuirea mâniei lui Dumnezeu este ilustrată în Apocalipsa 14 și prin culesul viei:

„Şi din Templul, care este în cer, a ieşit un alt înger, care avea şi el un cosor ascuţit. Şi un alt înger, care avea stăpânire asupra focului, a ieşit din altar şi a strigat cu glas tare către cel ce avea cosorul cel ascuţit: „Pune cosorul tău cel ascuţit şi culege strugurii viei pământului, căci strugurii ei sunt copţi”. Şi îngerul şi-a aruncat cosorul pe pământ, a cules via pământului şi a aruncat strugurii în teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu. Şi teascul a fost călcat în picioare afară din cetate; şi din teasc a ieşit sânge până la zăbalele cailor, pe o întindere de o mie şase sute de stadii“ (Apoc. 14:17-20).

Pasajul de rezonanță profetică este în cartea profetului Ioel:

„Să se scoale neamurile şi să se suie în valea lui Iosafat! Căci acolo voi şedea să judec toate neamurile de primprejur. Puneţi mâna pe secere, căci secerişul este copt! Veniţi şi călcaţi cu picioarele, căci linurile sunt pline şi tocitorile dau peste ele! Căci mare este răutatea lor! Vin grămezi-grămezi în valea judecăţii, căci ziua Domnului este aproape, în valea judecăţii.
Soarele şi luna se întunecă şi stelele îşi pierd strălucirea.
Domnul răcneşte din Sion, glasul Lui răsună din Ierusalim de se zguduie cerurile şi pământul.
Dar Domnul este scăparea poporului Său şi ocrotirea copiilor lui Israel. Şi veţi şti că Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru, care locuieşte în Sion, muntele Meu cel sfânt“ (Ioel 3:12-17).

Metafora viei care trebuie culeasă este folosită în Biblie în trei feluri distincte.

  1. Via este poporul lui Dumnezeu, Israelul. Ei au fost plantați în țara promisă ca să aducă rod pentru Dumnezeu, dar și-au neglijat misiunea și a trebuit să simtă asprimea judecății divine (Psalm. 80:8–16; Isa. 5:1–7; dar și Mat. 21:33–46).
  2. Astăzi, via lui Dumnezeu este Christos, iar cei credincioși sunt mlădițele care trebuiesc curățite din când în când (Ioan 15).
  3. Din perspectiva finalului de istorie, lumea întreagă este o vie sălbăticită care trebuie tăiată, pentru că nu mai aduce roadă. Vicleanul Babilon a răspândit altoiul lui care a produs „vinul mâniei curviei lui“  idolatre. Altoiul acesta sălbatic trebuie cules și stors în „teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu“. Anunțul acesta întră în rezonanță profetică cu toate celelalte din Biblie care vorbesc despre zdrobirea Neamurilor la grozava bătălie de la Armaghedon. Vom vedea împlinită descrierea și în Apocalipsa va fi descris în amănunțime în capitolul 16 al cății:

„Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită, ca să lovească neamurile cu ea, pe care le va cârmui cu un toiag de fier. Şi va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu.“ (Apoc. 19:15).

Potirul mâniei, secerișul nemilos de la urmă și culegerea viei sunt toate trei metafore ale soartei teribile pe care o vor avea cei care nu se întorc cu pocăință la Dumnezeu. Isus Christos, în mânia Mielului, se va ocupa personal de pedepsirea de la urmă. S-ar prea putea ca această pedeapsă în două faze, mai întâi seceratul și după aceea culesul viei să nu fie o repetare care să accentueze, ci o distincție necesară a celor două faze în care va lucra Christos. Mai întâi va trimite succesiunea rapidă a celor șapte potire ale mâniei, iar apoi va veni El însuși și-i va zdrobi pe cei care au cutezat să I se împotrivească. Profetul Isaia descrie extrem de clar acest lucru:

„Cine este acesta care vine din Edom, din Boţra, în haine roşii, în haine strălucitoare, şi calcă mândru, în plinătatea puterii Lui?”
– „Eu sunt Cel care am făgăduit mântuirea, şi am putere să izbăvesc!”
– „Dar pentru ce Îţi sunt hainele roşii şi veşmintele Tale ca veşmintele celui ce calcă în teasc?”
–  „Eu singur am călcat în teasc şi niciun om dintre popoare nu era cu Mine; i-am călcat astfel în mânia Mea şi i-am zdrobit în urgia Mea; aşa că sângele lor a ţâşnit pe veşmintele Mele şi Mi-am mânjit toate hainele Mele cu el.  Căci în inima Mea era o zi de răzbunare şi venise anul celor răscumpăraţi ai Mei. Mă uitam împrejur, şi nu era nimeni să M-ajute şi Mă îngrozeam, dar nu era cine să Mă sprijine; atunci braţul Meu Mi-a fost într-ajutor şi urgia mea M-a sprijinit! Am călcat astfel în picioare popoare în mânia Mea, le-am îmbătat în urgia Mea şi le-am vărsat sângele pe pământ” (Isaia 63:1-6; vezi și Isaia 34:1-8).

Vom reveni asupra acestei imagini în capitolele următoare.

https://scripturile.wordpress.com/2019/12/26/apocalipsa-14-biruitorii-tainei-faradelegii/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.