Apocalipsa 9 – De ce-s în stare demonii?

NOIEMBRIE 21, 2019 1:01 AM

Capitolul 9 descrie grozăviile dezlănțuite de a cincea și a șasea trâmbiță.  Pentru comentatori, după pasajele dedicate Babilonului, acest capitol este cel mai greu de imaginat și de explicat. Motivul este lesne de identificat: granițele, delimitările anterioare dintre dimensiunile primului cer și dimensiunile lumii spirituale dispar temporar și făpturi din lumea de obicei nevăzută nouă se materializează, luând chip vizibil și interacționând violent cu oamenii.

Omenirea se află la intersecția a două tabere spirituale, amândouă manifestându-se pe pământ și căutând să ne influențeze și să ne integreze, urmărind să ne facă asemenea ei.  Acceptând să facem parte dintr-una sau din cealaltă, ajungem să fim în tovărășia lui Dumnezeu sau în tovărășia lui Satan (dușmanul lui Dumnezeu), în compania îngerilor sau în compania demonilor, împreună cu sfinții sau împreună cu cei păcătoși.

Este o alegere cu consecințe eterne teribile. Este cea mai mare alegere pe care trebuie să o facem. Cerul, una din aceste două tabere spirituale, îl cheamă pe om prin Isus Christos. Iadul, cealaltă tabără, îl cheamă pe om prin Satan. Vocile iadului au fost întotdeauna cele mai gălăgioase, suficient de tari ca să-l năucească pe om și suficient de fermecătoare ca să-i atragă pe oameni, să-i seducă și să-i ducă la pierzare. Am ajuns zile în care aceste sirene ale iadului își cântă descântecele lor ademenitoare irezistibile, mai puternice decât toate glasurile predicatorilor neprihănirii care ne cheamă spre cer.

Oamenii cu care ne vom întâlni în capitolul 9 din Apocalipsa sunt din categoria celor care s-au lăsat înșelați de Satan și seceră acum mânia pentru păcatele pe care le-au semănat. Ei au preferat să ignore chemările harului divin. Inimile lor s-au împietrit în așa măsură încât nici cele mai teribile pedepse ale lui Dumnezeu nu-i vor mai putea întoarce la pocăință. Dimpotrivă, acești oameni se vor grăbi să-l blesteme pe Dumnezeul cerului. Nu-i vor mai nega existența, dar vor alege deliberat să stea alături de Satan, de demoni și de ceilalți păcătoși. Aceasta este tema teribilă a capitolului 9 din Apocalipsa.

Trâmbița a cincea – plaga lăcustelor demonice

Tot felul de lighioane mișună pe pământ, dar niciuna nu seamănă cu aceste „lăcuste“ ieșite din locuința dracilor!

După avertismentul compătimitor rostit de „vulturul care zbura prin mijlocul cerului și zicea cu glas tare: „Vai, vai, vai de locuitorii pământului, din pricina celorlalte sunete de trâmbiță ale celor trei îngeri, care au să mai sune“ (Apoc. 8:13), pedepsele lui Dumnezeu nu mai distrug ecosistemul planetar, ci îi chinuiesc pe oameni.

Capitolul 9 ne prezintă câteva elemente despre care nu știm mare lucru. Să le luăm pe rând:

1.     Steaua care căzuse din cer pe pământ.

„Îngerul al cincilea a sunat din trâmbiţă. Şi am văzut o stea care căzuse din cer pe pământ. I s-a dat cheia fântânii Adâncului şi a deschis fântâna Adâncului“ (Apooc. 9:1-2).

Acesta este un eufemism pentru identificarea lui Satan însuși. Lucifer a fost „luceafărul“ mare din ordinul heruvimilor. Textul nu ne spune că este o stea care cade, ci o stea care a căzut pe pământ. Acțiunea este la timpul trecut. Este un fapt încheiat. Identificarea îngerilor căzuți, demonii de astăzi, cu stelele este întâlnită și în alte pasaje ale Bibliei. Iată un exemplu:

„În cer s-a mai arătat un alt semn: iată, s-a văzut un mare balaur roşu, cu şapte capete, zece coarne şi şapte cununi împărăteşti pe capete. Cu coada trăgea după el a treia parte din stelele cerului şi le arunca pe pământ“ (Apoc. 12:3-4).

Balaurul de aici este metaforic pentru „șarpele cel vechi“, ispititorul din grădina Eden. Răscoala lui împotriva lui Dumnezeu a contaminat a treia parte din îngeri, care au căzut împreună cu el.

2. Fântâna adâncului

În original „abyss“, „abussos“ (folosit de șapte ori în Apocalipsa), această fântână este un loc din dimensiunile unei alte realități, nu cea materială. În limba engleză este folosită expresia „bottomless pit“, o fântână fără fund, o gaură fără sfârșit. Geometric, o asemenea realitate materială ar putea fi în centrul pământului, de unde nu se poate merge mai departe, pentru că în orice parte ai avansa este „în sus“.

„Adâncul“ trebuie înțeles aici, nu ca o „gaură neagră a universului“, deși asemănarea este tentantă, ci ca o realitate dintr-un univers cu mai multe dimensiuni decât cele familiare nouă astăzi. Noi vorbim adeseori despre lumea spirituală, dar nu putem pătrunde cu imaginația noastră limitată realitățile din dimensiunile ei. Apocalipsa ne va mai vorbi despre evenimente în care lumea noastră va fi influențată de realități din lumea spiritelor. Tot din „adânc“ va apare și „fiara“ care va face ravagii pe pământ:

„Când îşi vor isprăvi mărturisirea lor, fiara care se ridică din Adânc va face război cu ei (cu cei doi martori), îi va birui şi-i va omorî“ (Apoc. 11:7; vezi și 17:8).

Și tot în „adânc“ va fi aruncat și închis Satan pentru o mie de ani:

„Apoi am văzut pogorându-se din cer un înger, care ţinea în mână cheia Adâncului şi un lanţ mare. El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru o mie de ani. L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat pentru puţină vreme“ (Apoc. 20:1-3).

Luând în considerare cele de mai sus, putem spune că „adâncul este închisoarea temporară a îngerilor căzuți, a demonilor“. Pentru ei, el este un loc temut de groază, după reacția pe care au avut-o când a fost vorba să fie scoși din îndrăcitul din Gadara:

„Isus l-a întrebat: „Cum îţi este numele?” „Legiune”, a răspuns el; pentru că intraseră mulţi draci în el. Şi dracii rugau stăruitor pe Isus să nu le poruncească să se ducă în Adânc“ (Luca 8:30-31).

„Cheia“ acestei închisori demonice este în mâna lui Dumnezeu și numai El îi poate trimite pe demoni acolo sau îi poate lăsa să iasă pentru o vreme afară.  Destinația finală a tuturor dușmanilor lui Dumnezeu este iazul de foc, adică iadul (Apoc. 19:20; Revelation 20:10; cf. Mat. 25:41).

3. Lăcustele demonice

Cu cheia primită de la Dumnezeu, Satan s-a coborât deci în Adânc și a lăsat să iasă de acolo “niște lăcuste“. În natură, lăcustele distrug vegetația, dar acestea nu se vor atinge de vegetație, ci-i vor chinui pe oameni.

„ … Din fântână s-a ridicat un fum, ca fumul unui cuptor mare. Şi soarele şi văzduhul s-au întunecat de fumul fântânii. Din fum au ieşit nişte lăcuste pe pământ. Şi li s-a dat o putere, ca puterea pe care o au scorpiile pământului. Li s-a zis să nu vatăme iarba pământului, nici vreo verdeaţă, nici vreun copac, ci numai pe oamenii care n-aveau pe frunte pecetea lui Dumnezeu. Li s-a dat putere nu să-i omoare, ci să-i chinuiască cinci luni; şi chinul lor era cum e chinul scorpiei, când înţeapă pe un om. În acele zile, oamenii vor căuta moartea şi n-o vor găsi; vor dori să moară şi moartea va fugi de ei.“ (Apoc. 9:2-6).

Încercarea de a identifica aceste lăcuste cu elicopterele moderne este tentantă, dar greșită. Probabil că se vor găsi unii care să le identifice acum cu „dronele“ comandate de la distanță și care pot fi mici ca muștele și mari ca avioanele. Trebuie să ne împotrivim unei astfel de „interpretări“. La urma urmei, ce ar câștiga „adversarul“ politic dacă ele nu i-ar omorî pe oameni, ci doar i-ar chinui teribil?

În Orient, invaziile de lăcuste durau în medie exact cinci luni, cât va dura și această pedeapsă. Despre extraordinara distrugere provocată de lăcuste este scris de multe ori în Biblie. Ele au reprezentat una din cele zece plăgi trimise de Dumnezeu asupra Egiptului (Exod 10:1-19). Au fost asociate întotdeauna cu o pedeapsă dată de Dumnezeu (2 Cronici 7:13; Ps. 78:46; Amos 4:9; Ioel 2:25), și erau o groază pentru oameni, căci le lăsa țara pustie (Ioel 1:1-20; 2:1-12).

Lăcustele acestea din Apocalipsa nu sunt însă din fauna pământului, ci din lumea spiritelor rele, din lumea demonilor. Ele sunt teribile la înfățișare și necruțătoare ca acțiune. Nimeni, în afară de cei pecetluiți de Dumnezeu, nu va putea scăpa de asaltul lor. Nu se vor putea ascunde în case, nu vor putea să se închidă în peșteri sau în cazemate subterane. Ele vor putea pătrunde peste tot și-i vor înțepa pe toți cu otrava lor teribilă:

„Lăcustele acelea semănau cu nişte cai pregătiţi de luptă. Pe capete aveau un fel de cununi, care păreau de aur. Feţele lor semănau cu nişte feţe de oameni. Aveau părul ca părul de femeie şi dinţii lor erau ca dinţii de lei. Aveau nişte platoşe ca nişte platoşe de fier; şi vuietul pe care-l făceau aripile lor era ca vuietul unor care trase de mulţi cai, care se aruncă la luptă. Aveau nişte cozi ca de scorpii, cu bolduri. Şi în cozile lor stătea puterea pe care o aveau ca să vatăme pe oameni cinci luni“ (Apoc. 9:7-10).

Va fi groaznic pentru că oamenii vor căuta să scape de ele, dar nu vor putea, vor căuta să le omoare, dar sunt nemuritoare, vor căuta atunci să se sinucidă ei, dar nici aceasta nu le fi îngăduit de Dumnezeu.

Lăcustele obișnuite n-au căpetenie (Prov. 30:27), dar acestea vor fi conduse de Satan însuși:

„Peste ele aveau ca împărat pe îngerul Adâncului, care pe evreieşte se cheamă „Abadon”, iar pe greceşte, „Apolion” (Apoc. 9:11).

Textul inspirat folosește aici două numiri din vernacularul vremii și din cultura oamenilor de atunci. Termenul  ebraic Abaddon (Hebrew: אֲבַדּוֹן‎ Avaddon) înseamnă distrugător, distrugere, pierzare, iar echivalentul grecesc Apollyon (Greek:  Ἀπολλύων,  Apollýōn) apare în Biblie ca loc de pierzare sau înger al adâncului.

Faptul că au un conducător nu înseamnă însă în nici un fel că pot face tot ce vrea conducătorul lor. Libertatea lor de manifestare este limitată de suveranitatea divină. Ni se spune că: „Li s-a dat o putere …(9:3), „Li s-a zis să nu vateme …“ (9:4), „Li s-a dat putere nu să-i omoare …“ (9:5). Acțiunile lor sunt parte din pedepsele pe care Dumnezeu le trimite pe pământ.

Ceea ce am citit astăzi din Apocalipsa 9 nu face altceva decât să confirme acest avertisment teribil. ,,Grozav lucru este să, cazi în mâna Celui Atotputernic! Vai, vai, vai va fi pentru toți locuitorii pământului“. Se cuvine să spunem aici câteva cuvinte și despre ce înseamnă această denumire:

4. Locuitorii pământului

Expresia apare și în Vechiul Testament și în Noul Testament și-i identifică pe cei ce stau acum departe de Dumnezeu și sunt amenințați de pedeapsa Celui ce stă pe tronul cerului. Ea este în contrast cu locuitorii cerului, ființele care stau acum în prezența divină.

Iată două citate din Vechiul Testament și toate locurile din Apocalipsa unde apare numirea „locuitorii pământului“:

„Căci iată că, în cetatea peste care se cheamă Numele Meu, încep să fac rău. Şi voi să rămâneţi nepedepsiţi? Nu veţi rămâne nepedepsiţi, căci voi chema sabia peste toţi locuitorii pământului, zice Domnul oştirilor“ (Ieremia 25:29).

„Toţi locuitorii pământului sunt o nimica înaintea Lui; El face ce vrea cu oastea cerurilor şi cu locuitorii pământului şi nimeni nu poate să stea împotriva mâinii Lui, nici să-I zică: ,,Ce faci?“ (Daniel 4:35).

„Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării care are să vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe locuitorii pământului“ (Apocalipsa 3:10).

„M-am uitat şi am auzit un vultur care zbura prin mijlocul cerului şi zicea cu glas tare: „Vai, vai, vai de locuitorii pământului din pricina celorlalte sunete de trâmbiţă ale celor trei îngeri care au să mai sune!” (Apocalipsa 8:13).

„Şi locuitorii de pe pământ se vor bucura şi se vor veseli de ei şi îşi vor trimite daruri unii altora, pentru că aceşti doi prooroci chinuiseră pe locuitorii pământului“ (Apocalipsa 11:10).

„Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris de la întemeierea lumii în cartea vieţii Mielului, care a fost înjunghiat“ (Apocalipsa 13:8).

„Şi amăgea pe locuitorii pământului prin semnele pe care i se dăduse să le facă în faţa fiarei. Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei, care avea rana de sabie şi trăia“ (Apocalipsa 13:14)

„Cu ea au curvit împăraţii pământului şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!” (Apocalipsa 17:2)

„Fiara pe care ai văzut-o era şi nu mai este. Ea are să se ridice din Adânc şi are să se ducă la pierzare. Şi locuitorii pământului ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în cartea vieţii se vor mira când vor vedea că fiara era, nu mai este, şi va veni“ (Apocalipsa 17:8).

Prin contrast cu aceștia, cei care L-au primit pe Isus Christos ca Domn și au fost pecetluiți cu Duhul Sfânt, sunt acum cetățeni ai cerului și locuiesc de drept în locurile cerești „în Christos“:

„Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos“ (Filipeni 3:20).

„Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi). El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus“ (Efes. 2:4-7).

În vremea Necazului cel Mare și a Zilei Domnului, conflictul planetar se va transforma într-unul cosmic. „Locuitorii pământului“ sub puterea și influența lui Satan se vor declara conștient și deliberat împotriva cerului și a celor care locuiesc deja acolo:

„Şi tot pământul se mira după fiară. Şi au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei. Şi au început să se închine fiarei, zicând: „Cine se poate asemăna cu fiara şi cine se poate lupta cu ea?” I s-a dat o gură care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni. Ea şi-a deschis gura şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul şi pe cei ce locuiesc în cer“ (Apoc. 13:3b-6).

Fii sigur că vei face parte din cei acceptați și înălțați în cer și nu vei rămâne de partea lui Satan, a Antichristului și a Fiarei care va fi nimicită.

„Cea dintâi nenorocire a trecut. Iată că mai vin încă două nenorociri după ea“ (Apoc. 9:12).

Trâmbița a șasea – cei patru îngeri teribili!

Ioan urmărește progresul unor acțiuni legate de altarul ceresc. El ne-a vorbit despre tămâia de pe altar (Apoc. 8:1-4), de cărbunii de foc luați de pe altar și aruncați asupra pământului (Apoc. 8:5 – 9:12), iar acum ne vorbește despre un glas care iese din cele patru coarne ale altarului (Apoc. 9:13-14).

Primul lucru pe care-l vom vedea ca urmare a sunetului celei de a șasea trâmbițe este dezlegarea a patru mari demoni:

„Îngerul al şaselea a sunat din trâmbiţă. Şi am auzit un glas din cele patru coarne ale altarului de aur care este înaintea lui Dumnezeu şi zicând îngerului al şaselea, care avea trâmbiţa: „Dezleagă pe cei patru îngeri, care sunt legaţi la râul cel mare Eufrat!” Şi cei patru îngeri care stăteau gata pentru ceasul, ziua, luna şi anul acela au fost dezlegaţi, ca să omoare a treia parte din oameni (Apoc. 9:13-15).

Este semnificativ că glasul care dă porunca vine din cele patru coarne ale altarului din cel de al treilea cer. Sub el stau sufletele celor martirizați sub persecuția lui Antichrist și cer răzbunare. Altarul harului și milei din Vechiul Testament a devenit astfel altarul răzbunării. El este plin de cărbuni aprinși care revarsă focul pedepselor asupra pământului. Ca și în cazul trâmbiței a cincea, pedeapsa celei de a șasea declanșează o pedepsire a locuitorilor pământului prin intermediul forțelor demonice.

Există un pasaj paralel în epistola către Evrei. El motivează pedepsele teribile care vor veni peste cei ce-L refuză pe Christos:

„Cine a călcat Legea lui Moise este omorât fără milă, pe mărturia a doi sau trei martori. Cu cât mai aspră pedeapsă credeţi că va lua cel ce va călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, va pângări sângele legământului cu care a fost sfinţit şi va batjocori pe Duhul harului? Căci ştim cine este Cel ce a zis: „A Mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti!” Şi în altă parte: „Domnul va judeca pe poporul Său”. Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu!“ (Evrei 10:28-31).

Acești oameni vor fi dați pe mâna Satanei. Harul s-a terminat. A venit judecata!

„Stai puțin!“ vei zice. „Ceva nu este logic! Înțeleg că Diavolul și îngerii lui sunt împotriva lui Dumnezeu și vrea să-i martirizeze și să-i chinuiască pe oamenii care s-au întors la Dumnezeu, dar de ce ar vrea El să-i chinuiască și să-i omoare pe ceilalți oameni de pe pământ, pe cei care i se împotrivesc lui Dumnezeu și, măcar aparent, sunt de partea lui?“

Răspunsul îl găsim tot în Biblie.

În primul rând, Diavolul știe care va fi soarta lui finală. Nu doar tu și cu mine știm lucrul acesta. Îl știe și el:

„Apoi va zice celor de la stânga Lui: ‘Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit Diavolului şi îngerilor lui!“ (Matei 25:41)

Această ființă care a fost odată în splendorile Muntelui lui Dumnezeu nu suporetă ideea că omul, această făptură inferioară făcută din praful pământului, va ajunge acolo unde el nu mai are acces. Satan îi urăște pe oameni cu o ură desăvârșită.  Una din revelațiile surprinzătoare pe care ni le-a dat Domnul Isus este că Satan a cerut de la Dumnezeu dreptul de a-i chinui până și pe creștini:

„Domnul a zis: „Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul“ (Luca 22:31).

În al doilea rând, Diavolul se poartă așa pentru că așa este natura lui pervertită, opusul a tot ce este bun, drept și … logic. Nu uitați că Fiul lui Dumnezeu a zis despre Diavol:

„Voi aveţi de tată pe Diavolul şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii“ (Ioan 8:44).

Cel rău se bucură să facă rău! cum zice și cel mai vechi proverb din Biblie: „‘Răul de la cei răi vine’, zice vechea zicală“ (1 Sam. 24:13).

În al treilea rând, Diavolul care acționează ca un turbat în cartea Apocalipsa știe că este deja înfrânt, că soarta lui este pecetluită și că mai are doar foarte puțini vreme. El vrea să se împlinească plenar în răutatea naturii lui pervertite:

„De aceea bucuraţi-vă, ceruri şi voi care locuiţi în ceruri! Vai de voi, pământ şi mare! Căci Diavolul s-a pogorât la voi, cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme“ (Apoc. 12:12).

„Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită“ (1 Petru 5:8)

Oamenii au obiceiul de a oferi unui condamnat la moarte ultima masă dinaintea execuției și omul comandă ceea ce-i place lui cel mai mult. În mod asemănător, Diavolul este lăsat să-și facă mendrele pe pământ, dar numai în limitele îngăduite de Dumnezeu, pentru ca toată omenirea și mai ales făpturile cerești să vadă cine este el de fapt și ce-i poate pielea.

„Oştirea lor era în număr de douăzeci de mii de ori zece mii de călăreţi; le-am auzit numărul. Şi iată cum mi s-au arătat în vedenie caii şi călăreţii: aveau platoşe ca focul, iacintul şi pucioasa. Capetele cailor erau ca nişte capete de lei şi din gurile lor ieşeau foc, fum şi pucioasă. A treia parte din oameni au fost ucişi de aceste trei urgii: de focul, de fumul şi de pucioasa care ieşeau din gurile lor. Căci puterea cailor stătea în gurile şi în cozile lor. Cozile lor erau ca nişte şerpi cu capete şi cu ele vătămau“ (Apoc. 9:16-19).

Este interesant că și apostolul Petru ne vorbește în cea de a doua epistolă a sa despre închisoarea dracilor:

„Căci dacă n-a cruţat Dumnezeu pe îngerii care au păcătuit, ci i-a aruncat în Adânc, unde stau înconjuraţi de întuneric, legaţi cu lanţuri şi păstraţi pentru judecată; dacă n-a cruţat El lumea veche, ci a scăpat pe Noe, acest propovăduitor al neprihănirii, împreună cu alţi şapte inşi, când a trimis potopul peste o lume de nelegiuiţi; dacă a osândit El la pieire şi a prefăcut în cenuşă cetăţile Sodoma şi Gomora, ca să slujească de pildă celor ce vor trăi în nelegiuire şi dacă a scăpat pe neprihănitul Lot, care era foarte întristat de viaţa destrăbălată a acestor stricaţi (căci neprihănitul acesta care locuia în mijlocul lor îşi chinuia în toate zilele sufletul lui neprihănit din pricina celor ce vedea şi auzea din faptele lor nelegiuite) – înseamnă că Domnul ştie să izbăvească din încercare pe oamenii cucernici şi să păstreze pe cei nelegiuiţi ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii: mai ales pe cei ce, în pofta lor necurată, umblă poftind trupul altuia şi dispreţuiesc stăpânirea“ (2 Petru 2:4-10).

Petru vorbește aici despre principiul judecății divine după dreptate, atrăgându-le atenția cititorilor lui că, deși întârzie, pedeapsa lui Dumnezeu pentru destrăbălare și păcat va fi necruțătoare. Parte din pedepsire va fi eliberarea acestor patru demoni teribili.

Al doilea lucru pe care-l declanșează sunetul celei de a șasea trâmbițe este întoarcerea morții. Pentru o vreme, în perioada celei de a cincea trâmbițe, Dumnezeu a închis locuința morților și, deși ar fi vrut să scape de chinurile teribile provocate de mușcăturile lăcustelor demonice, oamenii n-au putut muri. acum, a treia parte din omenire este omorâtă de oștirea celor 20 de milioane de făpturi demonice aflate sub comanda celor patru îngeri teribili: „A treia parte din oameni au fost ucişi de aceste trei urgii: de focul, de fumul şi de pucioasa care ieşeau din gurile lor“ (Apoc. 9:18).

Al treilea lucru interesant care este notat de apostolul Ioan este reacția locuitorilor pământului. Mare parte din ei, imensa lor majoritate vor continua să i se împotrivească lui Dumnezeu.

„Ceilalţi oameni, care n-au fost ucişi de aceste urgii, nu s-au pocăit de faptele mâinilor lor, ca să nu se închine dracilor şi idolilor de aur, de argint, de aramă, de piatră şi de lemn, care nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să umble. Şi nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de vrăjitoriile lor, nici de curvia lor, nici de furtişagurile lor“ (Apoc. 9:20-21).

Atunci, ca și acum, cheia tuturor problemelor este pocăința. Ni se spune de două ori că locuitorii pământului n-au vrut să se pocăiască. Alternativa este foarte clară și categorică: pocăința sau pieirea. Uitați-vă și la capitolul 16. După ce au fost vărsate pe pământ primele patru potire ale mâniei divine ni se spune așa:

„Şi oamenii au fost dogoriţi de o arşiţă mare şi au hulit Numele Dumnezeului care are stăpânire peste aceste urgii şi nu s-au pocăit ca să-I dea slavă“

După potirul al cincilea este scris:

„Şi au hulit pe Dumnezeul cerului din pricina durerilor lor şi din pricina rănilor lor rele şi nu s-au pocăit de faptele lor“ (Apoc. 16:11).

La fel și după cel de al șaselea potir:

„O grindină mare, ale cărei boabe cântăreau aproape un talant, a căzut din cer peste oameni. Şi oamenii au hulit pe Dumnezeu din pricina urgiei grindinei, pentru că această urgie era foarte mare“ (Apoc. 16:21).

Din pricina că au respins în mod repetat să se întoarcă la Dumnezeu cu pocăință, inimile lor s-au împietrit și au ales să i se închine balaurului, adică lui Satan.

„Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui“ (Apoc. 12:9).

„Şi au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei. Şi au început să se închine fiarei, zicând: „Cine se poate asemăna cu fiara şi cine se poate lupta cu ea?” (Apoc. 13:4).

Aceasta este partea întunecată a monedei. Partea luminoasă este alta. Ceea ce este extraordinar în acest capitol nu sunt nici lăcustele demonice și nici cei patru îngeri teribili cu armatele lor inimaginabile. Ceea ce este cel mai extraordinar este această expresie din versetul 20:

„Ceilalţi oameni, care n-au fost ucişi de aceste urgii, nu s-au pocăit … “ (Apoc. 9:20).

Pocăința sub pedepsele teribile era posibilă! Era chai de așteptat! Dumnezeu, autorul de fapt al acestei cărți, se miră că oamenii n-au apucat-o pe această cale. El este deziluzionat parcă, El este înșelat în așteptările Lui. Știam că „Bunatatea Lui de îndeamnă la pocăință“, dar acum vedem că și pedepsele cele mai aspre au scop tot pocăința. În cele mai negre zile din istoria omenirii, harul lui Dumnezeu există! Mâna Lui este întinsă și așteaptă. Iertarea este posibilă. Răsplata este pregătită!

După cum știm din imaginea mulțimii fără număr din capitolul 7 al Apocalipsei, chiar și pe durata Necazului cel Mare, vor fi mântuiți oameni de pe toată suprafața pământului. Asta mi se pare cel mai extraordinar fapt din acest capitol.

https://scripturile.wordpress.com/?s=Apocalipsa+9&submit=

Experiența unui Creștin în celulă cu șase combatanți ISIS

Autor: Adrian Pătrușcă19 mai 2020

 De mai bine de 28 de ani, cehul Petr Jasek, ambasador al ONG-ului Voyce of Martyrs (VOM) lumea pentru a acorda sprijin creștinilor persecutați.

În decembrie 2015, ceea ce trebuia să fie o călătorie de patru zile pentru a ajuta un tânăr creștin convertit, bătut groaznic într-o țară majoritar musulmană, Sudan, a devenit o perioadă de 445 de zile de coșmar și tortură, scrie Fox News.

Jasek a învățat pe propria piele cum este să fii vânat și oprimat pentru credința ta.

Pe când se pregătea se se îmbarce într-un avion pe aeroportul din Khartoum, a fost arestat împreună cu alți trei colegi de la filiala sudaneză a VOM sub acuzația de spionaj și „acțiuni de război împotriva Sudanului”, a fost înștiințat că riscă pedeapsa cu moartea și azvârlit într-o celulă infectă.

Deși era concepută pentru o singură persoană, Jasek a fost închis acolo împreună cu alți șase deținuți, despre care a aflat rapid că sunt membri ISIS.

„Mi-au cerut să le spun vești despre lumea din afară… Cu câteva săptămâni în urmă avusese loc seria de atacuri coordonate de la Paris (noiembrie 2015 – n.r.)”, a povestit Jasek pentru Fox News. „Când le-am auzit aplauzele și uralele, am înțeles ce erau.”

Colegii săi de celulă erau tineri și „foarte inteligenți”, își amintește cehul. Medici, farmaciști, informaticieni… Proveneau din diferite țări: Sudan, Pakistan, Egipt, Somalia…

Unul dintre combatanți părea a le fi superior celorlalți, care îi arătau respect. Era un cetățean libian care se pare să fusese în corpul gărzilor personale ale lui Ben Laden, pe dealurile aride de la Tora Bora, la începutul invaziei american în Afganistan.

După ce a fost rănit de explozia unei bombe americane și arestat la revenirea în Libia, povestește Jasek, jihadistul a fost eliberat de către Gaddafi.

A intrat apoi în rândurile ISIS și i-a jurat credință liderului grupului, Abu Bakr Al-Baghdadi. Ca semn de fidelitate, a condus decapitarea a 21 de creștini egipteni copți pe 21 februarie 2015.

Curiozitatea jihadiștilor față de noul lor coleg de celulă creștin a fost înlocuită rapid cu brutalitate și lovituri.

„Au început să mă trateze ca pe un necredincios, numindu-mă șobolan și porc infect. Apoi au început atacurile fizice: pumni în față, lovituri cu bocancul peste picioare. Au folosit și un baston de lemn ca să mă bată și au recurs și la alte moduri de tortură”, a spus Jasek.

Gardienii sudanezi nu interveneau, ba dimpotrivă, râdeau.

„Gardienii le permiteau (membrilor ISIS) să aibă mai multă libertate, pentru că le era frică de ei.”

În timp ce cei șase se rugau cu mult zgomot de cinci ori pe zi și citeau cu voce tare Coranul, Jasek, căruia nu i s-a permis să aibă Biblia în celulă, a fost nevoit să se roage în tăcere.

„Mi-era frică să nu-mi pierd mințile. În ciuda condițiilor de viață, bolile infecțioase și a fricii de a nu fi ucis, încercam să îmi ocup mintea cu ceva rațional”, spune cehul.

Într-una din cele mai sinistre zile, după luni de tratament nemilos din partea combatanților ISIS, cu corpul epuizat total din punct de vedere fizic și suferind de malnutriție, jihadiștilor le-a venit ideea să-l supună la tortura simulării înecului „waterboarding” și au cerut să fie cu toții mutați în singura celulă care avea un robinet.

Torturile au continuat până cu câteva zile înaintea procesului, când Jasek a fost mutat într-o celulă de izolare.

„Ai fi crezut că oamenii aceia vor fi pedepsiți, dar până la urmă eu am fost cel pedepsit”, a spus el.

În celula de izolare nu intra fir de lumină. Jasek a fost supus unei alte metode de tortură, „congelatorul”, prin care în interior se sufla prin instalația de aerisire aer înghețat.

Perioada de detenție s-a prelungit. Jasek a fost transferat în alte închisori, într-o stare din ce în ce mai proastă. Unele dintre închisori erau supraîncăncărcate cu bolnavi, iar mâncare era infectă. A fost adesea nevoit să mănânce gândaci.

Cazul său a ajuns în sfârșit în fața Curții Supreme  a Sudanului, în februarie 2016.

„Într-un fel, era tragic-comic”, povestește Jasek, care aflase că judecătorul nu era altcineva decât un înalt ofițer al poliției secrete a președintelui de atunci al Sudanului, Omar Bashir.

„Am fost condamnat la închisoare pe viață.”

Potrivit Open Doors, un organism care monitorizează situația creștinilor în lume, Sudanul se află pe locul șapte în clasamentul țărilor cu tratamentul cel mai rău la adresa creștinilor.

În noua sa închisoare, celula a devenit capelă improvizată. Jasek a început să le propovăduiască Evanghelia colegilor de detenție.

„O dată, alteori de două ori pe săptămână, le predicam prizonierilor deznădăjduiți și uitați. Știam că eram supravegheați, dar nu mai aveam nimic de pierdut. Am văzut cum viața lor se transformă grație Evangheliei, și acest lucru a fost misiunea cea mai importantă a vieții mele.”

Deodată, într-o dimineață de primăvară a anului 2017, 445 de zile după ce fusese încătușat pe aeroportul din Khartoum, ușa grea a celulei s-a deschis și un gardian i-a spus că este liber.

Intervențiile diplomatice dăduseră în sfârșit roade.

Jasek s-a întors acasă cu sentimentul că a avut de îndeplinit o misiune divină.

https://evz.ro/experienta-unui-crestin-in-celula-cu-sase-combatanti-isis.html

„Visul American” de Caius Obeada

Nostra Aetate În Zilele Noastre

„Visul American”  de Caius Obeada

De 24 de ani, de când sunt în America nu a lipsit să nu fiu confruntat de ideea unei Americi destrăbălate, inevitabil fiind judecat ca un complice a cea ce America ar reprezenta. Nu de mult pe grupul de discuţii Confesională (http://groups.yahoo.com/group/Confesionala/ ) s-a deschis o temă de controversie intitulată „Visul American”. O serie de idei şi păreri au fost scrise, însă ideea visului American pentru mulţi este un subiect confuz, mai ales pentru cei care nu au înţeles sau nu au ajuns să experimenteze cultura Americană, şi a contextului în care aceasta frază este folosită.

Uitându-ne la istoria Americii, visul primilor pelegrini pe teritoriul American (the New Land – Noul pământ) a fost libertatea religioasă. Libertatea de a sluji, manifesta şi a trăi o viaţă liberă în Cristos. Acest vis al Americi a suplimentat fizic, moral şi spiritual pe mulţi pelegrini să îndure şi să rişte călătoria trans-antlantică, sperând să ajungă cu viaţă pe malul American. Ziua Mulţumiri sau cum este cunoscută în America: „ThanksGiving” este una dintre primele manifestări publice de laudă şi mulţumire lui Dumnezeu, în noua societate a unei libertăţi religioase.

Pe parcursul primilor 100 de ani ( prin anii 1700), visul American care reprezenta libertatea religioasă, ajunge să fie direcţionat spre visul unei realizări materiale, de a fi propiretar a unei bucăţi de pământ. Astfel de pe ţărmul Americii de est, drumuri şi teritorii sunt câştigate prin luarea cu forţa sau cumpărarea de teren de la nativi americii (indieni). Mii şi sute de pelegrini îşi pun viaţa în risc pentru a intra în posesia unei parcele, unei bucăţi de pamânt arabilă sau unui loc unde să poată construi o casuţă unde să-şi poată trăi viaţa pe noul teritoriul, a libertăţii pe care America îl promiţea noilor emigranţi. Aşa a ajuns insula Manhhatan să fie cumpărată de la indieni pentru suma de 24 de dolari. (1)

Nu durează mult şi visul American se direcţionează (prin anii 1800) din nou de la posesia materială a unui teren, la dorinţa de a deveni „milionari” peste noapte . Noua direcţie pe care America o promite emigranţilor erau minele de aur. „Fuga după aur” este perioada cunoscută în istoria Americi în care pelegrini şi-au dat viaţa pentru un pum de aur, săpând şi căutând locuri şi peşteri unde aurul ar fi fost ascuns. (2)

După realizarea pericolului şi a şansei aşa de mici pe care prospectiva găsiri unei bucăţi de aur o aduce, noii pelegrini îşi direcţionează privirile spre noile zone şi oraşe industrializate (sfirşitul anilor 1800 – începutul anilor 1900 ). Căi ferate sunt construite, mii de chinezi câştigându-şi existenaţa prin această muncă dură şi forţată de împrejurări.(3) Apariţia fabricilor şi uzinelor îşi găsesc forţa de lucru în noi pelegrini a Americii, veniţi din toate colţurile lumii cu visul unei libertăţi financiare, de a putea menţine şi susţine familia.

Visul American îşi schimbă direcţia de la visul unui serviciu sau angajare la o asigurare a unor ingăduinţe personale. În anii 1960 maşinile mari erau un lux, case cu piscine devin visul American. Filmele Americane au prezentat pe americani trăind visul American în case mari cu piscine, cu maşini mari şi luxoase. O desilusie a unei Americi a filmului, realitatea fiind mult mai aspră, procupaţia timpului fiind eliberarea femei si a drepturilor egale cu bărbatul, a rasisimului care incă exista în America, unde un negru nu putea să intre intr-un restaurant de albi, sau trebuia sa stea in spatele autobuzului din cauza culori pe care Dumnezeu i-a dat-o.

Anii 1980 a fost o perioadă de emigrare română mai mare, mii de români părăsind ţara spre America „ţara viselor”. Unii şi-au riscat viaţa trăcând Dunărea peste noapte, alţii au reuşit şă primească vize de emigrare pierzând toate drepturile de ceteţeni români, alţii au fost daţi afară din ţară cu forţa. Fiecare dintre noi cei plecaţi aveam gindul Americii alimentat de experienţele personale şi a cea ce aşteptam ca America să ne ofere.

În 1983 îmi aduc aminte de un oarecare român care ajunsese să fie poreclit „pampurul de la şiuşca”, un om simplu care fugise din ţară lăsându-şi nevasta şi copii pentru a ajunge în America unde deja fratele lui trăia. Pentrucă fratele lui l-a sponsorat, experienţa emigrării în campul din Latina, Italia a fost mult mai scurt. Când acest om simplu de la ţară, care nu călătorise cu avionul niciodată, şi care nu stia ce era un plic cu şerveţele parfumate sau un plic cu piper sau cu sare, ajunge sa pună toate pliculeţele pe care stuardesa i le pune în faţă în ceasca cu apă caldă. Acest simplu om de la ţară ajunge să bea un ceai care conţinea plicul cu ceai, sare, zahăr, piper, şerveţelul parfumat de spălat mâinile, exclamând după prima gura: „asta este America”.

Prin anul 1984 îmi aduc aminte de o femeie simplă care venise în America la copii ei. Reuşise să ia viza de la ambasada Americană în baza intervenţiilor copiilor din America. Ajunsă în New York, copii inchirează un apartament acestei mame încă tânără, cu speranţa că se va acomoda, îşi va face noi prietene, şi va putea să lucreze la unele din fabricile de plovere (la ştecăraie cum mai erau cunoscut în acele timpuri) din cartierul „românsec” Ridgewood”. Nu durează 3 luni ca femeia este sufocată de singurătate, nu se poate obişnui şi începe să contempleze re-întoarcerea în ţară. Motivul principal de re-întoarecere era:”nu ma pot obişnui să stau singură în casă să nu pot sta la colţ de stradă şi să sparg seminţe cu vecinele, să stau la o birfă cu prietenele.”. Prin această premiză cere consulatului Român de la New Zork să o ajute să se re-împatrieze, ca după 4 luni de la re-întoarcerea în România să mearga la ambasada Americană să ceară să vină înapoi.

În anul 1987 un român pe nume Costel îşi face cunoscut venirea în America cerând păstorului din New York să-l aştepte la aeroport. Fratele păstor întârzie la aeroport, Costel agitat de situaţie ia un taxiu, fără să ştie engleză îi da şoferului adresa bisericii unde să-l ducă. După câteva săptămâni ajung să-l cunosc mai bine şi să avem relaţii mai prieteneşti. În una din discuţiile noastre ajung să aflu dezamagirea şi tristeţea experienţei avute la venirea în America.

Costel auzise că în momentul când vine un român în America. Obiceiul este să fie aşteptat de bisercă cu fanfară, flori, primiri oficială, chiar şi televiziunea să fie prezentă. El se pregătise din România ce să spună la interviul televiziuni, şi cum o sa reacţioneze la primirea festivă pe pământul Americii. Timp de aproape 8 ore pe avion şi-a recitat declaraţiile, memorândule sa apară oficial, îmbracat la costum cu cravată să dea o apariţie cit de elegantă.

Toate visurile Americi sau prăbuşit când la aeroport nu era nici fanfară, nici flori, nici biserica, şi mai rău nici pastorul să-l ia. 3 luni de zile nu a scris sau telefonat la părinţi din cauza ruşinii ca nu a fost primit cu fanfară şi televiziune. Costel auzise bine despre fanfară si televiziune, însă acest lucru se întâmplase la Chiocago la biserica fratelui Aleaxa Popovici, cind zeci de Romani emigranţi ajunseseră la Chicago. Visul Americi în preconcepţia unei informaţii greşită.

Prin ani 1998 eram la un restaurant romanesc să mănânc o ciorbă de burtă şi mititei cu cartofi prăjiţi. Pentru mine erau o distracţie aparte să aud comentariile românilor debia veniţi în America. Într-o discuţie la o masă vecină, un român venit de 3 zile în america le spune tovarăşilor săi: „dacă nu am unde să stau, chiar dacă aş dormi la umbra Gemenilor îmi este deajuns.. asta este America.”

După citeva luni ajung să văd din nou acest caracter şi să aud înjurături şi nemulţumiri la adresa Americii. Nu pot reda cuvintele şi mesajele care ieşeau dn gura acestui om, însă las ca imaginaşia fiecăruia sa umple spatiul lasat: „F…….America………să o ia d………..”  Omul mulţumit cu umbra Gemenilor, înjura şi blestema America.

Fiecare român din America ar putea scrie o carte cu experienţele Americii, visul American fiind alimentat de cea ce noi am crezut sau ne-am aşteptat de la noua destinaţie, a unei ţări cunoscute din ziare, televizor sau din auzite de la prieteni.

Eram un tinar când mă consultam cu bunicul meu (fratele Ştefănică) fostul păstor al bisericii Baptiste numarul 1 din Constanţa, referitor la viitorul meu, la ce mi-aş fi dorit să fac când sunt mare. Pe la vârsta de 17 ani, impresionat de filmele văzute ajunsesem să-mi doresc să devin cascador, să merg la studiourile Buftea şi să merg la şcoala de cascadori. Nu ştiu exact cum a a juns bunicul meu la această informaţie, că am fost chemat să-l vizitez. Nu mi-a trecut prin cap că el ar fi ştiut de ideile mele de cascadorie. După mai mult de jumate de oră pe genunchi la rugaciune şi citirea textului Biblic, bunicul începe să mă întrebe ce mai fac, ce gânduri am de viitor, ect…

Nu a trebuit sa mă gindesc mult că mi-am dat seama că bunicul ştia ceva, însă dorea să audă de la mine. Eu cinstit i-am spus de gindul cascadoriei….. Discuţiile noastre au durat vre-o 2 ore jumate, după care din nou pe genunchi să cerem ca voia Domnului să se facă ci nu impulsurile şi dorinţele noastre.

Bunicul meu din tinereţe mă îndruma spre lucrarea Domnului. Eram în clasa a 8-a cind scriam meditaţii şi predici, mă lua cu el în misiune prin satele Dobrogei. Eram în primul an de liceu când deja mă punea să vorbesc la şcoala Duminicală, iar când mergeam în misiunea la sate, mă punea să vorbesc 10-15 minute la amvon. Toată această muncă să dispară în dorinţa de a fi un cascador nu au putut să fie uşor acceptate de bunicul meu.

După mai mult de un an, poate un an jumate, îmi aduc aminte când am avut o discuţie cu fratele păstor Dăduică Ioan despre intenţiile mele de a merge la seminar. Eram în faţa bisericii când dragoste fratele imi explică că el ar face tot ce pote să ajung la seminar, însă realitatea timpului era că perspectiva seminarului pentru mine erau inexistente. Constanţa nu numai că nu avea nici o şansă să câştige un loc la seminar, însă istoria familiei mele şi numele pe care-l port sunt în dezavantajul meu.

Confruntat cu realitatea timpurilor socialiste, am luat decizia de a fugi din ţară şi să continu planul visurilor teologice undeva în America. Astfel visul Americi ia naştere, din dorinţa de a studia teologie, a urma paşii înaintaşilor familiei mele în a sluji pe Domnul. Am ajuns în America, am studiat teologie, visul Americi fiind cea ce imi imaginasem eu, însă realitatea visului rămânând un vis. Slujirea Domnului pentru mine a luat o direcţie diferită, nu în hainele unui păstor ci a unui învăţător, a unui apologet, a unui scriitor, servind fraţietatea română nu într-o biserică de 30-200 de membri ci la mii de români prin intermediul lumii virtuale.

Fiecare dintre noi cei veniţi în America ne-am făcut vise în baza circumstaţelor în care am trăit, astfel că visul Americii şi visul American s-a putu spune că erau doua idei diferite. Românii erau bucuroşi de a se închina în libertate fără să fie urmăriţi şi prigoniţi. Căderea comunismului şi un viitor de prosperitate erau vise a cea ce ne aşteptam de la America.

Visul American şi în zilele noastre se limitează la posesi materiale, de a avea casa ta şi prosperitate îndeajunsă să-ţi poţi asigura vremurile bătrâneţii. Fiecare emigrant a venit cu idei şi vise, făcându-şi vise despre o ţară pe care nu am cunoscut-o. Pe parcurs am ajuns să fim asimilaţi în societatea şi cultura Americană, visurile emigranţilor devenind visul fiecărui american, de a avea o casă în care să-şi trăiască bătrâneţile.

Din filme şi de departe fiecare judecă America cu diferiţi ochi, însă pentru unul care a trăit mai mult de jumate din viaţa sa în America, visul American nu mai este aşa de vivid cum este în imaginaţia şi gândurile celor care deabia au venit pe pământurile unei ţări binecuvântate sau blestemate în funcţie de apropierea sau depărtarea noastră faţă de Dumnezeu.

Visul Americi a început cu dorinţa unei libertăţi religioase şi pentru unii dintre noi a continuat să fie acelaşi vis ca şi a pelegrinilor din anii 1600. Odată ajunşi şi integraţi în această societate, visul American este pierdut sau regenerat prin începuturile noi a copiilor noştri sau a celor care vin în America, continuând împlinirea unor vise de libertate religioasă sau financiare.

America este ţara multor români, însă cetăţenia fiecăruia dintre noi, copii Domnului, este cu împărăţia cerurilor, străini pe nişte pământuri care nu ne aparţin, legănaţi la stânga şi la dreapta. Visul şi gândirea noastră fiind spre cea ce Dumnezeu a promis copiilor Săi prin Isus Cristos.

Coram Deo!

Note de subsol

1. http://www.theequitydesk.com/red_indians.asp
2. A Brief History of the Gold Rush (http://ceres.ca.gov/ceres/calweb/geology/goldrush.html)
3. CHINESE-AMERICAN CONTRIBUTION TO TRANSCONTINENTAL RAILROAD (http://cprr.org/Museum/Chinese.html)

http://publicatia.voxdeibaptist.org/editorial_sept08.htm

La 3 săptămâni de la contestata ieșire din lockdown a statului Georgia (SUA), numărul de infectări și decese e în scădere constantă, infirmând teoriile apocaliptice

DE VLAD PÂRĂU  /   ȘTIRI   /   Publicat: Luni, 18 mai 2020, 21:14   /   Actualizat: Luni, 18 mai 2020, 22:11

Foto: Facebook
ARTICOLE RELAȚIONATE

SUA: Guvernatorul statului Georgia a semnat legea care interzice avortul din momentul în care se aud bătăile inimii fetusului, sfidând amenințările vedetelor de stânga

Trump, mesaj pentru protestatarii anti izolare: REDESCHIDEM America! Nu ne putem permite să distrugem țara!

La 3 săptămâni după ce Brian Kemper, guvernatorul Republican din statul american Georgia, a ordonat ieșirea din „lockdown” pe 24 aprilie, în ciuda opoziției unei anumite părți a specialiștilor, jurnaliștilor și politicienilor, predicția apocaliptică a înmulțirii infecției cu coronavirus nu s-a împlinit ci, dimpotrivă, numărul de cazuri și decese este în scădere constantă, relevă portalul Cultura Vieții.

Pe teritoriul statului american Georgia, doar 2 (două) persoane sub 30 de ani au decedat, ambele cu boli cronice.

Guvernatorii Republicani din Georgia și Oklahoma au permis redeschiderea saloanelor, spa-urilor și a frizeriilor, în timp ce Alaska a făcut demersuri pentru ca restaurantele să reia servirea mesei în interior, iar magazinele și alte afaceri să își poată redeschide porțile pentru clienți, toate cu anumite limitări. Pe de altă parte, unele municipalități din Alaska au ales să mențină reguli mai stricte, potrivit NBC 12.

Deși limitate în funcție de domeniul de activitate și supuse restricțiilor privind distanțarea socială, redeschiderile au marcat un punct de cotitură simbolic în dezbaterea care polarizează SUA – și întreaga lume – despre rapiditatea cu care liderii politici ar trebui să ridice ordinele de instituire a stării de urgență, cu efecte devastatoare pentru economie.

CELE MAI POPULARE

• CELE MAI CITITE
• CELE MAI COMENTATE

• 1Șefa unui spital nu mai vrea să tacă: „În țară spitalele COVID și suport COVID au stat mai mult goale, pentru că, prin lege, nu le-a fost permis să trateze decât pacienți cu coronavirus. Adevărații bolnavi mor cerșind ajutor pe la spitalele apropiate”
• 2Prof. Dr. Vasile Astărăstoae: Guvernanții n-au încredere în români, îi tratează ca pe niște proști, inculți, limitați și așa mai departe. Până-n iulie vor mai fi doar cazuri sporadice și o spun cu toată încrederea
• 3Avertisment al avocatului Gheorghe Piperea privind termoscanarea impusă de Guvern: „Este ilegală. Încalcă principiul informării pacientului, al non-discriminării și protecția datelor cu caracter personal. E o procedură fascistă”
• 4Medicul legist Vladimir Beliș: „Graficul deceselor de Covid e greșit. Fără autopsii nu se poate ști cu adevărat. Nu putem să spunem că testul e pozitiv și gata, asta e cauza decesului”
• 5Nelu Tătaru: După 1 iunie, începe testarea imunologică la nivel național, care se va face pe județe și grupe de vârstă
• 6La 3 săptămâni de la contestata ieșire din lockdown a statului Georgia (SUA), numărul de infectări și decese e în scădere constantă, infirmând teoriile apocaliptice
• 7Reacția unui bărbat când la magazin i s-a spus că are temperatura 29.5: „Înseamnă că sunt mort!” Raed Arafat: “Trebuie să ne obișnuim cu măsurarea temperaturii”
• 8Dr. Adina Alberts: Obligativitatea purtării unei măști în spațiul public închis, la serviciu sau în școală, nu poate fi impusă tuturor. Lipsa oxigenării corecte determină scăderea capacității de concentrare, amețeală, confuzie, tahicardie
• 9Filmul „7 Cuvinte” despre părintele Gheorghe Calciu, disponibil până duminică, gratuit, pe Vimeo
• 10Ludovic Orban: E democrație în România! Restrângerea drepturilor a

PE ACELAȘI SUBIECT

Șefa unui spital nu mai vrea să tacă: „În țară spitalele COVID și suport COVID au stat mai mult goale, pentru că, prin lege, nu le-a fost permis să trateze decât pacienți cu coronavirus. Adevărații bolnavi mor cerșind ajutor pe la spitalele apropiate”

Sute de nou-născuți din mame-surogat la comanda unor occidentali bogați, inclusiv homosexuali, sunt lăsați de izbeliște în Ucraina din cauza închiderii granițelor, impuse de coronavirus

Ion Cristoiu: Paranoia teroriștilor din 1989 a avut ca scop să-i țină pe români în case. Când au ieșit, au descoperit că șmecherii le furaseră Revoluția. Paranoia Covid i-a ținut pe români în case. Vor descoperi că niște șmecheri le-au furat democrația

Avertisment al avocatului Gheorghe Piperea privind termoscanarea impusă de Guvern: „Este ilegală. Încalcă principiul informării pacientului, al non-discriminării și protecția datelor cu caracter personal. E o procedură fascistă”

Medicul legist Vladimir Beliș: „Graficul deceselor de Covid e greșit. Fără autopsii nu se poate ști cu adevărat. Nu putem să spunem că testul e pozitiv și gata, asta e cauza decesului”

Sute de persoane la protestul împotriva încălcării drepturilor și libertăților cetățenilor: S-a scandat „Libertate” și „Poporul român, adevăratul stăpân” (VIDEO/FOTO). Sâmbătă se anunță proteste în toate orașele țării

OPINII

Cu susu-n jos

de Milea Raluca

Acest dialog imaginar, ce ar fi părut din sfera patologicului în urmă cu câteva luni, devine acum literă de lege. 

Virusul chinezesc – bilanț de etapă

de Ovidiu Tânjală

Cred că acum, la sfârșitul stării de urgență, poate fi făcut un bilanț măcar parțial al evoluțiilor legate de virusul venit din Wuhan, China.

„Școala online” – rețeta sigură de cretinizare a copilului

de Bogdan Stanciu

Ieri am remis ministerului Educației și Cercetării o cerere de revocare a Ordinului M.E.C. nr. 4135/2020 prin care 

Gâlceava specialiștilor privind redeschiderea lăcașurilor de cult

de Dr. Vasile Astărăstoae

Un subiect intens dezbătut este cel privind redeschiderea bisericilor pe 15 mai.

Zodia virusului și altele (X)

de Valerian Stan

Mă uit înapoi și nu-mi pot reprima următoarea bănuială. Pandemia din aceste săptămâni, prin care s-a vrut răspândirea sentimentului de spaimă

Cezarul ne reglementează Potirul

de Anghel Buturugă

Circulă un document intern, de lucru, care conține regulile pe care autoritățile vor să le facă obligatorii – din câte înțeleg, după încetarea stării de urgență. Deocamdată acestor reguli le spun „recomandări”

Ura care ne unește

de Cristian Dogaru

Antagonizarea segmentelor societății pentru a extrage capital politic nu a inventat-o Johannis, este creația lui Băsescu. 

Pandemia și inhibarea la acțiune

de Adrian Vornicu

Dintotdeauna au existat imperii care au căutat sa se extindă în detrimentul altor popoare

 

https://www.activenews.ro/stiri/La-3-saptamani-de-la-contestata-iesire-din-lockdown-a-statului-Georgia-SUA-numarul-de-infectari-si-decese-e-in-scadere-constanta-infirmand-teoriile-apocaliptice-161560

Arafat: Trebuie să ne obișnuim cu temperatura luată la intrarea în magazin/ Peste 37,3 nu ți se permite să intri de L.P. HotNews.ro

Luni, 18 mai 2020, 23:20 Actualitate | Coronavirus

Raed Arafat
Foto: Digi 24

Șeful Departamentului pentru Situații de Urgență (DSU), Raed Arafat, a declarat, luni seara, că este normal să le fie luată temperatura românilor la intrarea în magazin, pentru că dacă sunt bolnavi, riscă să transmită mai departe și altora.

„Eu cred că trebuie să ne obișnuim cu acest lucru, adică îți ia temperatura de la distanță. Nu te atinge, nu îți face nimic, doar îți ia temperatura. Dacă afișează o temperatură peste 37,3 nu ți se permite să intri. Înseamnă că trebuie să consulți un medic. Este normal”, a declarat Arafat, la Digi24.

Acesta a explicat și de ce i se pare o măsura normală: „Pentru că atunci când intri acolo, dacă totuși ești bolnav (…) pui în risc viața altora. Această măsură este una foarte normală”, a mai spus Arafat.

Subiectele zilei

Luni, 18 Mai 2020

Tătaru: Este o vară de încercare. Dacă totul merge bine de la 15 iunie am putea avea plajele deschise Ministrul sănătății Nelu Tătaru a declarat, luni seară, că măsurile de relaxare se fac progresiv, iar dacă totul merge bine, de la 1 iunie ar putea fi deschise terasele, iar de la 15 iunie

citeste tot articolul

Ce știm despre Remdesivir și ce eficacitate are tratamentul pentru Covid-19 care ar putea primi autorizație de punere pe piață în UE Antiviralul Remdesivir, produs de compania americană Gilead, și care a început să fie administrat și în România pentru tratarea Covid-19, ar putea primi în următoarele zile o

citeste tot articolul

Cîțu: Economiștii au fost surprinși de creșterea economică din primul trimestru. Greul nu a trecut Ministrul Finanțelor, Florin Cîțu, susține că economiștii și analiștii au fost surprinși de creșterea economică a României din primul trimestru. Totuși, spune el, greul nu a trecut.

citeste tot articolul

INTERVIU Weekendul marii relaxări văzut prin ochii medicului Virgil Musta: E păcat că nu putem respecta măsurile de protecție prin construcția și educația noastră, ci doar de frica unei amenzi. Efectul se va vedea peste două – trei săptămâni Virgil Musta, medicul timișorean care coordonează spitalul dedicat COVID-19 unde s-au vindecat până acum cei mai mulți pacienți români infectați cu coronavirus, afirmă, la capătul celor 3

citeste tot articolul

Orban: Ciolacu și Ponta pot fi amendați că nu au purtat masca în Parlament. Ei se consideră deasupra legii Premierul Ludovic Orban spune că liderii PSD și Pro România pot fi amendați pentru că nu au purtat mască în timpul ședinței Parlamentului.

citeste tot articolul

Cum a transformat criza de coronavirus munca pe șantierele de autostradă: „Am constatat că nu mai avem industrie internă a construcțiilor. Stăm după camioane cu bitum din Polonia sau Ucraina” Criza de coronavirus a lovit puternic societatea pe toate palierele, însă unul din domenii care a rămas pe turații mari în perioada asta a fost cel al construcției de drumuri și

citeste tot articolul

Cum ar vrea trei mici țări să se conecteze cu rețeaua feroviară din UE – Un drum neașteptat de lung Cele trei state baltice – Lituania, Letonia și Estonia – sunt membre ale UE din 2004, dar din punct de vedere al trenurilor, integrarea nu s-a produs. Cele trei țări au puține linii de cale ferată,

citeste tot articolul

Contractele comerciale – o privire în viitor Adaptarea continuă a cadrului legal la realitatea economică este un principiu care ar trebui să guverneze relațiile comerciale. Reproșul care se aduce frecvent cadrului legal este că nu ține pasul cu

citeste tot articolul

Amnistia fiscală, un moment zero în raporturile cu administrația fiscală Cea mai importantă amnistie fiscală de după 1990 a intrat în vigoare. Avem de-a face cu o amnistie fiscală veritabilă, în sensul în care Guvernul a ales să anuleze în

citeste tot articolul

Investițiile – o soluție indiferent de contextul economic, vârstă sau buget În contextul actual, când vine vorba despre finanțe, mai toată lumea vorbește despre economii și cât de utile pot fi, dar și despre gestionarea veniturilor și cheltuielilor

citeste tot articolul

Arafat: Trebuie să ne obișnuim cu temperatura luată la intrarea în magazin/ Peste 37,3 nu ți se permite să intri Șeful Departamentului pentru Situații de Urgență (DSU), Raed Arafat, a declarat, luni seara, că este normal să le fie luată temperatura românilor la intrarea în magazin, pentru că dacă

citeste tot articolul

Franța și Germania propun un plan de 500 de miliarde de euro pentru relansarea economică a UE / Comisia Europeană salută inițiativa Emmanuel Macron și Angela Merkel au propus luni un plan de 500 de miliarde de euro pentru relansarea economică a UE, afectată de criza coronavirusului care a aruncat continentul într-o recesiune

citeste tot articolul

Țigările mentolate vor fi interzise în România începând de miercuri ?Românii care fumează tigări mentolate mai au la dispoziție o zi să își faci provizii. Vânzarea țigărilor mentolate și a celor cu capsulă de mentol va fi interzisă din data de 20 mai

citeste tot articolul

Lecție online pentru clasa a II-a: Descrierea unei persoane? În primii ani de școală nu se pun doar bazele educației academice, ci se formează și atitudinea copiilor în raport cu școala: dacă vor îndrăgi școala, dacă vor fi curioși să

citeste tot articolul

Seducatorul domn Nae. Viata lui Nae Ionescu Este deopotriva venerat si detestat: un seducator al mintilor si al inimilor, pentru care Maria Cantacuzino (Maruca), prietena reginei Maria, e gata sa se sinucida, Cu inteligenta, umorul si farmecul

citeste tot articolul

Orban, despre cei care au contestat restricțiile: Toată propaganda asta anarhistă vine din laboratoare din Est, din afara României. Lideri politici au marșat la această propagandă nocivă Contestarea măsurilor restrictive luate de guverne, inclusiv cel de la București, face parte dintr-o „propagandă anarhistă” pusă la punct în „laboratoare din Est, din afara

citeste tot articolul

Bloomberg: Europa de Est se îndreaptă spre cea mai mare criză economică de la căderea comunismului Dezastrul produs de pandemia coronavirusului se face simțit și în Europa de Est, o regiune care a înregistrat cele mai mari creșteri economice la nivel european în primul trimestru

citeste tot articolul

„Un virus microscopic ne-a adus în genunchi și încă nu știm ce să facem”. Peste 100 de țări cer o anchetă asupra măsurilor OMS în cazul COVID-19 ?”Un virus microscopic ne-a adus în genunchi și încă nu știm ce să facem.” Astfel și-a început discursul secretarul general al ONU, Antonio Guterres, în deschiderea

citeste tot articolul

Redeschiderea școlilor nu a dus la o creștere a cazurilor de Covid-19 / Ministrul francez al Educației spune că un risc mai mare este să fie ținuți copiii acasă Reînceperea școlilor în 22 de țări europene nu a dus la vreo creștere semnificativă a infecțiilor de coronavirus în rândul copiilor, părinților sau personalului, s-a spus la o

citeste tot articolul

De ce educatia moderna nu ne invata sa gandim cu propria minte Un ghid al principiilor fundamentale de rationament, care va schimba modul in care gandim. Un ghid al principiilor fundamentale de rationament, Cele sase secrete ale inteligentei, este un instrument

citeste tot articolul

Firea anunță că testarea bucureștenilor începe „în scurt timp”. În prima etapă, regula e primul venit, primul servit Testarea bucureștenilor promisă de primarul Gabriela Firea se va desfășura în două etape. Prima este una voluntară. Bucureștenii se vor înscrie pe o platformă și vor fi contactați,

citeste tot articolul

VIDEO Cioloș ironizează momentul în care Barna se făcea că lucrează la calculator: „Acum eu chiar bat la taste, eu chiar scriu pe bune” Dacian Cioloș glumește pe seama videoclipului în care Dab Barna mima că tastează. Liderul PLUS a postat pe Facebook un videoclip în care prezintă o zi de muncă la Parlamentul European. La

citeste tot articolul

[P] TwinStream – ventilatorul care salvează vieți Aparatul de ventilație pulmonară Twinstream™ constă în două unități de ventilație care pot funcționa separat sau simultan pentru un singur pacient. Practic, integrează două ventilatoare

citeste tot articolul

https://www.hotnews.ro/stiri-coronavirus-24004167-arafat-despre-temperatura-luata-intrarea-magazin-trebuie-obisnuim-acest-lucru-peste-37-3-nu-permite-intri.htm?cfnl

Marile pandemii din istoria omenirii

By MEDIC CHAT in BOLI INFECȚIOASE, LIFESTYLE, SANATATE  18 martie 2020

Pe măsură ce oamenii au călătorit în întreaga lume, au contribuit la răspândirea masivă a bolilor  infecțioase. Chiar și în această epocă modernă, focarele sunt aproape constante, deși nu fiecare focar atinge un nivel de pandemie, așa cum a făcut noul Coronavirus (COVID-19).

Vizualizarea următoare prezintă unele dintre cele mai mortale pandemii din istorie, de la holeră până la evenimentul actual COVID-19.

Afecțiunile și bolile au afectat omenirea încă din primele zile. Cu toate acestea, abia după ce atat comertul cat si comunitățile agrare s-au dezvoltat, răspândirea acestor boli infecțioase a crescut dramatic.

Comerțul larg răspândit a creat noi oportunități pentru interacțiunile umane și animale care au stimulat astfel de epidemii. Malaria, tuberculoza, lepra, gripa, variola și altele au apărut pentru prima dată în perioada dezvoltării comerțului.

Cu cât oamenii au devenit mai civilizați – cu orașele mai mari, cu rute comerciale mai exotice și cu un contact crescut cu diferite populații de oameni, animale și ecosisteme – cu atât mai probabil vor apărea pandemii.

Nume	Perioada	Tip/Gazda	Numarul deceselor
Ciuma Antonină	165 – 180	Se crede că este varicelă sau rujeolă	5M
Epidemia Japoneza de variola	735-737	Virusul variolei	1M
Ciuma Iustinian	541-542	Bacterii/ șobolani	30-50M
Moartea neagră (Ciuma bubonica)	1347-1351	Bacterii/ șobolani	200M
Noul focar de variola	Incepând cu 1520	Virusul variolei	56M
Marea Ciuma din Londra	1665	Bacterii/ șobolani	1M
Pandema de holera	1817-1923	Vibrionul holeric	1M +
Ciuma italiană	1629-1631	Bacterii/ șobolani	1M
A treia ciumă	1885	Bacterii/ șobolani	12M(China si India)
Febra galbenă	La sfârșitul anilor 1800	Virus/tânțari	100.000-150.000 SUA
Gripa rusească	1889-1890	Se crede că este H2N2 (de origine aviară)	1M
Gripa spaniolă	1918-1919	Virus H1N1-Porci	40M -50M
Gripa Asiatică	1957-1958	Virus H2N2	1.1M
Gripa Hong Kong	1968-1970	Virus H3N2	1M
HIV/SIDA	1981-Prezent	Virus/ Cimpanzei	25-35M
Gripa porcina	2009-2010	Virus H1N1/Porci	200.000
SARS	2002-2003	Coronavirus/ Lilieci	770
Ebola	2014-2016	Virus/ Animale salbatice	11 000
COVID-19	2019-prezent	Coronavirus/ Posibil pangolinii	6400(15 Martie)

Notă: Multe dintre numerele de decese înregistrate mai sus sunt estimări bazate pe cercetările disponibile. Anumite pandemii, cum ar fi Ciuma lui Iustinian, sunt supuse dezbaterii pe baza unor noi dovezi.

În ciuda persistenței bolilor și pandemiilor de-a lungul istoriei, există o singură tendință consistentă în timp – o reducere treptată a ratei de deces. Îmbunătățirea asistenței medicale și înțelegerea factorilor care incubează pandemiile au fost instrumente puternice pentru atenuarea impactului lor.

Mânia zeilor

În multe societăți antice, oamenii credeau că spiritele și zeii au provocat boală și distrugere celor care meritau mânia lor. Această percepție neștiințifică a dus la moartea a mii de oameni.

În cazul ciumei lui Iustinian, istoricul bizantin Procopius din Cezareea a urmărit originile ciumei (bacteriile Yersinia pestis) până în China și nord-estul Indiei, prin rutele comerciale și terestre către Egipt, care a intrat în Imperiul Bizantin prin porturile mediteraneene.

În ciuda cunoștințelor sale aparente despre rolul geografiei și al comerțului jucat în această răspândire, Procopius a dat vina pentru izbucnire pe împăratului Iustinian, declarându-l fie diavol sau invocând pedeapsa lui Dumnezeu pentru căile sale rele. Unii istorici au descoperit că acest eveniment ar fi putut strica eforturile împăratului Iustinian de a reuni părțile vestice și estice ale Imperiului Roman și a marcat începutul Evului Întunecat. Din fericire, înțelegerea umană a cauzelor bolii s-a îmbunătățit, ceea ce duce la o îmbunătățire drastică a răspunsului la pandemiile moderne.

Importarea bolilor

Practica carantinei a început în secolul al XIV-lea, în efortul de a proteja orașele de coastă de epidemiile de ciumă. Autoritățile portuare prudente au cerut navelor care sosesc la Veneția din porturile infectate să stea la ancora timp de 40 de zile înainte de aterizare – originea cuvântului carantină fiind din „quaranta giorni” – 40 de zile.

Unul dintre primele cazuri bazat pe geografie și analiză statistică a fost la Londra la mijlocul secolului 19, în timpul unui focar de holeră. În 1854, dr. John Snow a ajuns la concluzia că holera se răspândea prin intermediul apei contaminate și a decis să afișeze datele de mortalitate din cartier direct pe o hartă. Această metodă a dezvăluit un grup de cazuri în jurul unei pompe specifice din care oamenii își extrageau apa. În timp ce interacțiunile comerciale și viața urbană joacă un rol pivotant, natura virulentă a anumitor boli este cea care indică traiectoria unei pandemii.

Ai o întrebare medicală?

Cu Medic Chat este rapid și ușor să obții sfatul unui doctor calificat!
Fără programări, fără cozi, fără stres!
Întreabă un doctor online

Urmărirea infecțiozității

Oamenii de știință folosesc o măsură de bază pentru a urmări infecțiozitatea unei boli numită reproducere . Acest număr ne spune câte persoane sensibile, în medie, se pot infecta de la o persoană bolnavă.  Rujeola se află în fruntea listei, fiind cea mai contagioasa cu o gama de 12-18. Aceasta înseamnă că o persoană poate infecta, în medie, 12-18 persoane într-o populație nevaccinată.

În timp ce rujeola poate fi cea mai virulentă, eforturile de vaccinare pot reduce răspândirea acesteia. Cu cât mai mulți oameni sunt imuni la o boală, cu atât este mai puțin probabil să prolifereze, ceea ce face ca vaccinările să fie extrem de importante pentru prevenirea reapariției bolilor cunoscute și tratabile.

Este greu să calculăm și să prognozăm impactul real al COVID-19, deoarece focarul este încă în desfășurare și cercetătorii încă învață despre această nouă formă de coronavirus.

Urbanizarea și răspândirea bolilor

Urbanizarea aduce din ce în ce mai mulți locuitori din mediul rural în cartiere mai dense, în timp ce creșterea populației pune presiune mai mare asupra mediului. În același timp, traficul aerian s-a dublat aproape în ultimul deceniu. Aceste macro-tendințe au un impact profund asupra răspândirii bolilor infecțioase.

Deoarece organizațiile și guvernele din întreaga lume solicită cetățenilor să practice distanțarea socială pentru a ajuta la reducerea ratei infecției, lumea digitală le permite oamenilor să mențină conexiuni și să facă comerț mai mult ca niciodată.

Citește mai multe despre: Cum ne protejam împotriva coronavirusului?

Sursa:  Visual Capitalist 

POTOP

POTOP. Termenul se referă la o revărsare de ape pe care a lăsat-o Dumnezeu în vremea lui Noe pentru a nimici întreaga omenire, cu excepţia câtorva suflete (Geneza 6-8). Cuvântul folosit în VT pentru a descrie fenomenul este mabbul, un termen a cărui provenienţă nu ne este cunoscută. Întrucât singurul loc unde mai apare acest termen în afara pasajului din Geneza 6-11 este Psalmul 29:10, trebuie să considerăm că el se referă la o calamitate de o amploare, aşa cum este descrisă în Geneza. În LXX, mabbul este tradus prin kataklysmos, şi acesta este cuvântul pe care-l foloseşte şi NT (Matei 24:38-39; Luca 17:27; 2 Petru 2:5) pentru a descrie acelaşi eveniment.

Motivul potopului

Când Dumnezeu a văzut că omul era pornit spre rău şi făcea numai răul (Geneza 6:5), El a hotărât să-l nimicească cum era de altfel drept să o facă (6:1-7). Dar *Noe a fost un om neprihănit, aşa că el împreună cu familia lui au fost cruţaţi şi li s-a permis să înceapă o nouă lume.

Pregătirea

Geneza 6:3 şi 1 Petru 3:20 ne arată că în îndurarea nespus de mare a lui Dumnezeu, El a lăsat o perioadă de 120 de ani de graţie, înainte de a începe potopul. În această perioadă, Dumnezeu i-a poruncit lui Noe să construiască o corabie şi i-a dat în scopul acesta instrucţiuni detaliate. De asemenea, El a promis că va încheia un legământ cu Noe (Geneza 6:18, vezi mai jos).

Pasagerii din arcă

Au fost scăpaţi prin corabie opt persoane şi anume: Noe, soţia lui, cei trei fii ai lui, Sem, Ham şi Iafet şi cele trei soţii ale acestora (Geneza 6:18; 7:7,13; 2 Petru 2:5). Au mai fost scăpaţi câte două exemplare din fiecare soi de animale, parte bărbătească şi parte femeiască, inclusiv păsări (după soiul lor, min, care nu înseamnă neapărat „specie”; *CREAŢIA, II. d.). Pe lângă acestea au mai fost luate în arcă douăsprezece vieţuitoare, şase parte bărbătească şi şase parte femeiască, din fiecare specie de animale curate, probabil pentru mâncare şi pentru jertfe (7:23; unii comentatori interpretează că numărul a fost de şapte exemplare din fiecare specie, nu patrusprezece). De asemenea, s-a mai încărcat în corabie hrană vegetală pentru toţi aceşti „pasageri” din corabie. Nu se aminteşte nimic de vieţuitoarele din mare, dar probabil că acestea sunt incluse în expresia „din tot ce trăieşte, din orice făptură” (6:19) şi puteau fi plasate în afara corăbiei.

Potopul

Când Noe şi însoţitorii lui au intrat în corabie, Dumnezeu a încuiat uşa după ei (7:16) şi a dat drumul apelor. Acestea s-au revărsat sub formă de ploaie (7:4, 12) şi cu o aşa forţă încât Biblia spune că „zăgazurile cerului s-au deschis” (7:11), o metaforă foarte plastică. Nivelul apelor s-a ridicat şi datorită apelor de dedesubt, „toate izvoarele Adâncului celui mare (tehom) s-au deschis” (7:11), dar este posibil ca aceasta să fie o exprimare metaforică, aşa cum este sugerat de modul în care este folosit cuvântul tehom, care se găseşte de obicei în pasaje poetice. Aşadar, nu este util să căutăm fenomene geologice care să-l explice.

Cronologia potopului

Noe a intrat în corabie în ziua a 17-a zi a lunii a 2-a, în al şase sutelea an al vieţii sale (7:11), iar pământul s-a uscat în ziua a 27-a zi a lunii a doua, în cel de-al 601-lea an al vieţii sale. Aşadar, numărând 30 de zile într-o lună, potopul a durat 371 de zile. Ploaia a căzut 40 de zile (7:12) şi apele au continuat să crească alte 110 zile (7:24) = 150; apoi apele au început să scadă timp de 74 de zile (8:5) = 224; după patruzeci de zile a fost dat drumul unui corb (8:6-7) = 264; după alte 7 zile, Noe a dat drumul unui porumbel (8:8, după „alte şapte zile” în 8:10) = 271; i-a mai dat drumul după alte 7 zile (8:10) = 278; i-a mai dat drumul pentru a treia oară, după alte 7 zile (8:12) = 285; după 29 de zile, Noe a ridicat învelitoarea corăbiei (8:13 cu 7:11) = 314; după alte 57 de zile, pământul a fost în cele din urmă uscat (8:14) = 371 zile în total.

Extinderea potopului

Faptul că tot ce exista (6:17), inclusiv omul (6:7-7:21) şi animalele (6:7,13,17; 7:21-22), urma să fie nimicit de pe faţa pământului prin potop este afirmat clar, dar nu trebuie să se piardă din vedere faptul că există adverbe care precizează localizarea potopului: pe faţa pământului (‘eres; 6:17; 7:17, 23); sub cer (samayim; 6:17; 7:19); şi pe pământ (‘adama; 7:4, 23).‘eres poate fi tradus cu „ţară” (de ex. Geneza 10:10), samayim cu „cer” sau cu partea vizibilă a cerului în limitele orizontului (de ex. 1 Împăraţi 18:45), şi întinderea lui ‘adama ar fi determinată în cazul acesta de primii doi termeni. Aşadar, este posibil ca un potop de proporţii neasemuite să fi îndeplinit aceste condiţii fără însă a acoperi întreaga suprafaţă a globului. Argumentului că un astfel de potop parţial nu ar fi necesitat protejarea animalelor în corabie i se poate aduce un contraargument, şi anume, sugestia că, în cazul în care a fost implicată o întreagă zonă climaterică împreună cu fauna ei, o astfel de măsură era necesară. Afirmaţia că toţi munţii înalţi (har) de sub ceruri au fost acoperiţi (7:19-20) şi că, spre sfârşitul potopului, ei au început să se vadă (8:5) este interpretată ca un fenomen produs de ceaţa care trebuie să fi însoţit cataclismul. Această interpretare favorizează un potop limitat, dar textul poate fi de asemenea fi interpretat în sensul unui potop universal. Dogmatismul nu este o alegere rezonabilă nici într-un caz nici în celălalt. Tradiţional, învăţătura Bibliei a fost interpretată în sensul că toţi oamenii au fost nimiciţi, cu excepţia lui Noe şi a familiei lui.

Sfârşitul potopului

Dumnezeu Şi-a adus aminte de Noe care era în corabie şi a făcut ca apele să scadă treptat, până când corabia s-a oprit pe muntele Urartu (*ARARAT). Pentru a afla dacă putea să iasă din corabie sau nu, Noe a dat drumul prima dată unui corb, care probabil că a putut să se hrănească cu stârvuri şi să se cocoaţe pe acoperişul corăbiei (8:7); apoi a dat drumul unui porumbel, care la al doilea zbor a adus o frunză de măslin, indicând că apele au scăzut până la poalele munţilor, unde cresc măslinii, suficient ca pământul să fie uscat şi să se găsească hrană pentru animale (8:8-11). Când a dat drumul porumbelului pentru a treia oară, acesta nu s-a mai întors (8:12), aşadar Noe a socotit că este timpul să iasă din corabie, dar nu a făcut lucrul acesta până nu a primit poruncă de la Dumnezeu. Atunci, Noe a adus arderi de tot din fiecare animal curat şi din fiecare pasăre curată (vezi punctul c. mai sus), iar Dumnezeu a făcut un legământ că nu va mai aduce alt potop peste pământ (8:21-22; Isaia 54:9), l-a binecuvântat pe Noe şi pe fiii lui (9:1) şi a confirmat această binecuvântare printr-un legământ (9:11) a cărui semn a fost curcubeul din nori (9:13-17).

Paralele din scrierile cuneiforme

Istorisiri cu privire la un potop au mai fost găsite printre documentele cuneiforme descoperite în Orientul Apropiat. O tăbliţă sumeriană din Nippur, în partea de S a Babilonului, descrie cum împăratul Ziusudra a fost avertizat că zeii au hotărât ca omenirea să fie nimicită printr-un potop şi i s-a spus să construiască o arcă mare în care să-şi scape viaţa. Această tăbliţă a fost scrisă în jurul anului 1600 î.Cr., dar după toate probabilităţile istorisirea aceasta a fost cunoscută în Mesopotamia cu multe secole înainte de data aceasta. Realitatea unui potop devastator este reflectată şi în tradiţia istorică şi literară a sumerienilor. Există o poveste acadiană, conţinută în copiile incomplete ale Epopeei lui Atrahasis, scrisă în 1630 î.Cr., care a circulat mult în secolele care au urmat (este cunoscută la *Ugarit). Această istorisire descrie un potop care a fost trimis de zei ca să-i nimicească pe oameni, după ce încercarea lor de a-i stăpâni a eşuat. Piosul Atrahasis a fost avertizat de zeul-creator Enki (sau Ea) să construiască o corabie şi să-şi scape viaţa împreună cu familia, cu animalele şi cu bogăţiile lui. După şapte zile de potop, corabia s-a oprit pe uscat. Atrahasis a adus o jertfă zeilor care s-au adunat în jurul lui ca muştele. Zeii au regretat ceea ce au făcut şi au reinstituit societatea pe principiul vinovăţiei şi a pedepsei personale. Faimoasa istorisire babiloniană, Istorisirea despre potop, care face parte din Tăbliţa XI din Epopeea lui Ghilgameş  (*BABILON), provine în mare măsură din această lucrare. A existat o copie a acestei lucrări care a fost excavată la Ninive cu aproximativ 20 de ani înaintea acesteia şi care a fost identificată în BM în 1872 de George Smith. În această versiune, eroul numit Uta-napiştim, şi odată Atrahasis, îi povesteşte lui Ghilgameş felul în care i s-a dăruit imortalitate, după ce a supravieţuit în urma potopului. El povesteşte aceleaşi evenimente care sunt conţinute şi în Epopeea lui Atrahasis, cu câteva detalii în plus. Printe aceste detalii se numără oprirea corăbiei pe Mt. Nisir (în NV Persiei) şi faptul că s-a dat drumul în unui porumbel, apoi unei rândunici şi în final unui corb, iar când corbul nu s-a mai întors, cei din corabie au debarcat. Aceste relatări din textele cuneiforme prezintă similarităţi cu Geneza 6-9, un fapt care poate fi explicat ca o mărturie comună cu privire la acelaşi eveniment istoric. Multele elemente exagerate din versiunea cuneiformă ne sugerează că dintre cele 2 realtări cea din textele cuneiforme este mai puţin credibilă decât relatarea biblică.

Surse

Mulţi teologi consideră că naraţiunea despre potop din Geneza 6-9 provine din două surse, I Documentul iahvist şi P preoţesc, combinate de un editor, după întoarcerea din Exil. Conform acestei teorii, tradiţiile orale din perioadele mai vechi au fost colectate şi au fost scrise sub forma „documentului” numit J, de-a lungul mai multor secole, începând în prima parte a perioadei monarhice. Cealaltă sursă (P) a fost rezultatul tradiţiilor preoţeşti de-a lungul secolelor, începând din vremea lui David, care au fost scrise începând de pe la anul 500 î.Cr. până pe vremea lui Ezra, inspirându-se în unele porţiuni, cum este cazul potopului, din tradiţiile babiloniene cu care israeliţii s-au familiarizat în timpul Exilului. Existenţa celor două surse este dovedită prin criterii cum ar fi utilizarea a două nume pentru divinitate, YHWH în I şi ’elohim în P; tot ca argument în favoarea acestei teorii este făcută şi observaţia că lui Noe i se spune să ia în corabie câte şapte (sau patrusprezece) exemplare din fiecare soi de vieţuitoare curate şi două din cele necurate (Geneza 7:2-3 = I), iar în altă parte i se spune să ia câte două exemplare din fiecare soi de vieţuitoare (Geneza 6:19 = P; vezi c. mai sus).

Aceste probleme pot fi explicate şi altfel (vezi Bibliografia), iar unitatea naraţiunii cu privire la potop este sugerată de uniformitatea afirmaţiilor cum ar fi cele cu privire la cauzele potopului (Geneza 6:5-7,1, 11:13 P), cele cu privire la scopul lui (Geneza 6:7,1,13, 17, P; 7:4,1, 21, P 22-23,1; 8:21,1) şi cele cu privire la scăparea unui număr mic de persoane (Geneza 6:8,1, 18-20, P; 7:1-3, 7-9,1, 13:16a, P, 16b, I; 8:16-19, P).

Arheologia şi potopul

Săpăturile arheologice de la Ur, Kish, Warka şi Farah, în S Mesopotamiei, au scos la suprafaţă dovezi cu privire la inundaţii cataclismice. Cei care au condus operaţiunile de excavare în primele două locuri amintite, Sir Leonard Woolley şi S.H. Langdon, au considerat că aceste vestigii au de-a face cu potopul biblic. Acest lucru, însă, este puţin probabil, întrucât straturile corespunzătoare „potopului” din cele patru locuri în care s-au făcut săpături nu sunt toate din aceeaşi perioadă şi în fiecare caz ele pot fi explicate ca fiind rezultatul unei inundaţii neobişnuit de mari mari produsă de un râu. În plus, cel mai vechi strat, cel de la Ur, nu pare a fi format înainte de anul 4000 î.Cr., o dată care se încadrează bine în desfăşurarea continuă a culturilor preistorice din Orientul Mijlociu şi la care nu se vede nici o întrerupere în alte domenii. Dacă se consideră că Biblia se referă numai la o inundaţie locală în câmpia Mesopotamiei, atunci unul din straturile care se găsesc în unul din aceste patru locuri este produsul acestei inundaţii, dar dacă, aşa cum pare probabil, Geneza vorbeşte despre un eveniment mult mai cataclismic, vestigiile descoperite în Mesopotamia trebuie considerate irelevante.

Geologia şi potopul

Nu se cunoaşte nici o dovadă geologică sigură cu privire la potopul biblic. Sunt multe evenimente însă, care în trecut, şi mai ales în sec. al 19-lea, au fost citate ca dovezi ale unui potop mare. Majoritatea acestora sunt astăzi explicate mai satisfăcător ca fiind vestigii ale acţiunii glaciare din era glacială. Legate de era glacială, însă, au fost anumite schimbări cum ar fi variaţii în nivelul mării datorită îngheţării apei în gheţari şi a topirii acestora, precum şi scufundarea şi înălţarea uscatului, în funcţie de creşterea şi descreşterea greutăţii gheţarilor de pe uscat, care puteau să producă efecte care sunt în acord cu relatările biblice. Sfârşitul ultimei eroziuni glaciare poate fi datată la aprox. 10.000 î.Cr., aşa încât s-ar putea considera că Noe şi contemporanii lui au trăit în aceasta perioadă îndepărtată (*GENEALOGIE).

BIBLIOGRAFIE

General: A. Parrot, The Flood and Noah’s Ark, 1955; A. Heidel, The Gilgamesh Epic and Old Testament Parallels, 1949, cap. IV. Secţiunea h: J.C. Whitcomb and H.M. Morris (ed.), The Genesis Flood, 1969; ANET, p. 72-99, 104-106; DOTT, p. 17-26. Section i: O.T. Allis, The Five Books of Moses, 1943, p. 95-99; G. Ch. Aalders, A Short Introduction to the Pentateuch, 1949, p. 45-47. Section j: M.E.L. Mallowan, Iraq 26, 1964, p. 62-82; R.L. Raikes, Iraq 28, 1966, p. 52-63. Secţiunea k: J.K. Charlesworth, The Quaternary Era, 2, 1957, p. 614-619.

T.C.M.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/potop.html

POTOLIREA MÂNIEI LUI DUMNEZEU

POTOLIREA MÂNIEI LUI DUMNEZEU. Potolirea mâniei unui zeu păgân se făcea prin a-i oferi acestuia un dar. În VT, acest concept este exprimat prin verbul kipper (*ISPĂŞIRE). În NT, terminologia importantă se compune din grupul de cuvinte hilaskomai. În timpurile noastre, întreaga idee de potolire a mâniei lui Dumnezeu a fost criticată cu fermitate, pe motivul că ea conţine idei care nu sunt compatibile cu atributele lui Dumnezeu. Mulţi susţin că acest concept al „potolirii mâniei lui Dumnezeu” trebuie abandonat şi înlocuit cu conceptul de *ispăşire, şi înlocuirea aceasta este făcută, de exemplu, în VSR.

Obiecţia care se ridică împotriva acestui concept se ridică de fapt împotriva ideii de mânie a lui Dumnezeu, pe care mulţi din exponenţii acestui punct de vedere o consideră ca o expresie învechită. Ei susţin că omul modern nu mai poate susţine o idee de genul acesta. Dar oamenii din VT nu au avut probleme de felul acesta. Pentru ei, „Dumnezeu… Se mânie în orice vreme” (Psalmul 7:11). Ei nu au avut nici o îndoiala că păcatul declanşează cele mai puternice reacţii în Dumnezeu. Dumnezeu nu trebuie acuzat de imoralitate. El Se opune cu fermitate răului în orice formă s-ar manifesta acesta. Deşi El poate fi „încet la mânie” (Neemia 9:17), mânia Lui se va manifesta cu siguranţă în faţa păcatului. S-ar putea să citim „Domnul este încet la mânie şi bogat în bunătate, iartă fărădelegea şi răzvrătirea, dar nu ţine pe cel vinovat drept nevinovat” (Numeri 14:18). Chiar şi într-un pasaj care se ocupă de îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, refuzul Lui de a tolera păcatul este menţionat. Ideea că Dumnezeu este încet la mânie nu este pentru oamenii din VT un lucru obişnuit. Este ceva minunat şi surprinzător. Ceva ce înfricoşează, ceva cu totul neaşteptat.

Dar dacă au fost siguri că mânia lui Dumnezeu se aprinde împotriva tuturor păcatelor, tot atât de siguri au fost şi de faptul că această mânie poate fi potolită, de obicei prin aducerea unei jertfe adecvate. La urma urmei, aceasta se datora nu faptului că exista ceva eficace în jertfă, ci lui Dumnezeu Însuşi. Dumnezeu spune: „Vi l-am dat ca să-l puneţi pe altar, ca să slujească de ispăşire pentru sufletele voastre” (Levitic 17:11). Iertarea nu este ceva ce trebuie smuls de la o zeitate care nu este gata să o dea. Este darul nemeritat al unui Dumnezeu care este gata să ierte. Aşadar, psalmistul poate spune: „Totuşi, în îndurarea Lui, El iartă nelegiuirea şi nu nimiceşte; Îşi opreşte de multe ori mânia şi nu dă drumul întregii Lui uri” (Psalmul 78:38). Potolirea mâniei lui Dumnezeu nu este realizată de om. Se datorează numai şi numai lui Dumnezeu care „Şi-a alungat mânia” (AV).

În NT există mai multe pasaje în care apare expresia „mânia lui Dumnezeu”, dar dovezile clare nu se limitează la aceste pasaje. Pretutindeni în NT există ideea că Dumnezeu Se opune cu fermitate răului. Păcătosul nu este într-o situaţie bună. El s-a pus rău cu Dumnezeu. El nu mai poate aştepta nimic decât asprimea pedepsei divine. Indiferent că suntem dispuşi s-o numim „mânie a lui Dumnezeu” sau nu, conceptul există. Şi, întrucât mânia este într-adevăr un termen la care pot fi ridicate obiecţiuni legitime, el este totuşi un termen biblic şi până acum nu a fost sugerat nici un înlocuitor satisfăcător.

În NT vedem forţa ideii de potolire a mâniei lui Dumnezeu în Romani 3:24 ş.urm., unde apare termenul. Noi suntem „îndreptăţiţi fără plată prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Cristos Isus, pe care Dumnezeu L-a ales de mai înainte ca să fie mijlocul de potolire a mâniei lui Dumnezeu, prin credinţa în sângele Lui” (VA). Forţa argumentului lui Pavel până în punctul acesta este că toţi, iudei şi Neamuri în aceeaşi măsură, sunt sub condamnarea lui Dumnezeu. „Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor” (Romani 1:18). Pavel arată în primul rând că Neamurile sunt sub condamnarea lui Dumnezeu, iar apoi că şi iudeii stau sub aceeaşi acuzare. Acesta este fundalul pe care vede el lucrarea lui Cristos. Cristos nu i-a salvat pe oameni dintr-o situaţie ireală. El i-a izbăvit de o nenorocire reală. Judecata a fost pronunţată împotriva lor. Mânia lui Dumnezeu plana asupra lor. Pavel a pus un mare accent pe mânia lui Dumnezeu pe tot parcursul acestor capitole de la începutul cărţii şi ca atare, lucrarea mântuitoare a lui Cristos trebuie să includă izbăvirea de această mânie. Această izbăvire este descrisă prin cuvântul „împăcare”. Nu există nimic altceva ca să exprime această idee în importantul pasaj din Romani 3:21 ş.urm, pasaj care explică modalitatea în care S-a ocupat Dumnezeu de acest aspect al stări omenirii. În cazul de faţă trebuie să considerăm că hilasterion are sensul de „împăcare, îmbunare a lui Dumnezeu” (Vezi mai departe NTS 2, 1955-56, p. 33-43.)

În 1 Ioan 2:2, Isus este descris ca „jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre” (vers. Cornilescu) (în original, „El este hilasmos” – adică, „El este mijlocul de potolire a mâniei lui Dumnezeu”, n.tr.). În versetul precedent, El este „Mijlocitorul” pe care-L avem la Tatăl. Dacă avem nevoie de un Mijlocitor înaintea Tatălui, înseamnă că starea noastră este într-adevăr gravă. Suntem într-un pericol cumplit. Activitatea lui Isus în beneficiul oamenilor este descrisă ca o aplanare a mâniei lui Dumnezeu.

Dar punctul de vedere biblic cu privire la această aplanare a mâniei lui Dumnezeu nu depinde de un anumit pasaj. Este o reflectare a întregii învăţături care se găseşte în Biblie. Cuvântul hilasterion ne aduce aminte că Dumnezeu Se opune cu vehemenţă oricărui rău, că împotrivirea aceasta a Lui poate fi descrisă pe bună dreptate ca „mânie” şi că această mânie este aplanată numai prin lucrarea de împăcare efectuată de Cristos.

BIBLIOGRAFIE

C.H. Dodd, The Bible and the Greeks, 1935; R. Nicole, WTJ 17, 1954-55, p. 117-157; Leon Morris, NTS 2, 1955-56, p. 33-43; idem, The Apostolic Preaching of the Cross, 1965; H.G. Link, C. Brown, IH. Vorlander, NIDNTT 3, p. 145-176. L.M.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/potolirea-maniei-lui-dumnezeu_6321.html

POST.

POST. În Biblie, postul înseamnă a renunţa la mâncare şi la băutură pentru o vreme (vezi Estera 4:16), nu numai la anumite mâncăruri.

I. În Vechiul Testament

În ebr., cuvintele sunt sum (verbul) şi som (substantivul). Expresia ‘inna napso („a face sufletul să sufere”) se referă tot la post. Aşadar, evreii posteau în Ziua ispăşirii (Levitic 16:29, 31;23:27-32; Numeri 29:7). După exil, au mai fost ţinute alte patru praznice (Zaharia 8:19), toate, conform Talmudului, fiind simbolul unor dezastre din istoria poporului evreu. Estera 9:31 poate fi interpretat ca denotând începutul unui alt post regulat.

În plus faţă de acestea, au mai existat posturi ocazionale. Acestea au fost uneori individuale (de ex. 2 Samuel 12:22) şi uneori colective (de ex. Judecători 20:26; Ioel 1:14). Postul era un mod de a exprima durerea sufletească (1 Samuel 31:13; 2 Samuel 1:12; 3:35; Neemia 1:4; Estera 4:3; Psalmul 35:13-14) şi a pocăinţei (1 Samuel 7:6; 1 Împăraţi 21:27; Neemia 9:1-2; Daniel 9:3-4; Iona 3:5-8). El era o modalitate prin care oamenii se smereau (Ezra 8:21; Psalmul 69:10). Este posibil ca, uneori, postul să fi fost privit ca o pedeapsă ce şi-o aplică omul sieşi (comp. expresia „a pricinui durere sufletului”). Postul a avut deseori scopul de a obţine călăuzirea şi ajutorul lui Dumnezeu (Exod 34:28; Deuteronom 9:9; 2 Samuel 12:16; 23; 2 Cronici 20:3-4; Ezra 8:21-23). Postul putea fi ţinut în locul altora (Ezra 10:6; Estera 4:15-17). Unii au ajuns să creadă că prin post ei pot obţine ceva de la Dumnezeu în mod automat (Isaia 58:3-4). Împotriva acestei mentalităţi, prorocul a declarat că, fără o purtare corectă, postul este zadarnic (Isaia 58:5-12; Ieremia 14:11; 12; Zaharia 7).

II. În Noul Testament

Principalele cuvinte gr. pentru post sunt nesteuo (verbul) şi nesteia sau nestis (substantive). În Faptele Apostolilor 27:21, 33, mai sunt folosite şi cuvintele asitia şi sitos („fără mâncare”).

În ceea ce priveşte practica evreiască, Ziua ispăşirii este singurul post anual la care se referă NT (Faptele Apostolilor 27:9). Unii farisei mai stricţi au postit în fiecare luni şi joi (Luca 18:12). Alţi iudei devotaţi cum a fost Ana, au postit des (Luca 2:37).

Singura ocazie când ni se spune că Isus a postit a fost în pustie când a fost ispitit. Este posibil, însă, ca atunci El să nu fi postit fiindcă El a ales să facă lucrul acesta. Prima ispitire denotă că în locul pe care l-a ales El pentru acele săptămâni de pregătire în vederea misiunii Lui, nu era mâncare (Matei 4:1-4). Vezi cele patruzeci de zile de post ale lui Moise (Exod 34:28) şi Ilie (1 Împăraţi 19:8).

Isus a presupus că ascultătorii lui postesc, dar i-a învăţat că atunci când fac lucrul acesta să-l facă pentru Dumnezeu, nu pentru oameni (Matei 6:16-18). Când a fost întrebat de nu postesc şi ucenicii lui ca ucenicii lui Ioan Botezătorul, Isus nu S-a pronunţat împotriva postului, ci a spus că nu este potrivit ca ucenicii lui să postească atâta vreme cât „mirele este cu ei” (Matei 9:14-17; Marcu 2:18-22; Luca 5:33-39). Mai târziu şi ei vor posti ca şi ceilalţi.

În Faptele Apostolilor, liderii Bisericii au postit când au ales misionari (13:2-3) şi prezbiteri (14:23). Pavel se referă de două ori la postul pe care l-a ţinut (2 Corinteni 6:5; 11:27). În primul pasaj, pare a fi vorba despre un post voluntar, cu scop de autodisciplinare nesteia; cel de-al doilea menţionează atât „foamea” involuntară (limos) cât şi abstinenţa voluntară de la mâncare (nesteia).

Dovezile textuale sunt împotriva includerii aluziilor la post în Matei 17:21; Marcu 9:29; Faptele Apostolilor 10:30; 1 Corinteni 7:5, cu toate că prezenţa acestor referiri la post în mai multe ms. este un indiciu în sine că în Biserica primară a existat o convingere tot mai puternică în valoarea postului.

H.A.G.B.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/post.html

POEZIE.

I. În Vechiul Testament

Poezia, în special sub forma cântecelor şi a imnurilor, ocupă un loc important în literatura ebraică. Evreii au fost în mod vădit oameni care iubeau muzica şi erau renumiţi pentru cântecele lor. În anul 701 î.Cr., Ezechia a inclus în tributul pe care l-a plătit lui Sanherib muzicanţi, bărbaţi şi femei (adică, cei care îşi acompaniau cântecele cu instrumente; DOTT, p. 67), iar exilaţii în Babilon au fost forţaţi de asupritorii lor să cânte cântecele lor evreieşti, despre a căror faimă se pare că au auzit şi aceştia (Psalmul 137:3). Puţin a rămas din poezia nereligioasă, dar referirile din VT par să indice că aceasta a fost voluminoasă. „Cântarea fântânii” (Numeri 21:17-18) a fost probabil un cântec care era cântat la fântână sau de către cei care săpau fântâni. Probabil că şi alte munci îşi aveau cântecele lor specifice: culesul (Isaia 9:3) şi culesul strugurilor (Isaia 16:10). Cântecele au fost folosite de asemenea în unele ocazii speciale. Se pare că Laban a cântat când s-a despărţit de Iacov (Geneza 31:27). Nici o ceremonie de căsătorie nu se încheia fără cântece (cf. Ieremia 7:34). Bocitul pentru morţi lua deseori o formă poetică. Elegiile lui David pentru Saul şi Ionatan (2 Samuel 1:19- 27) şi pentru Abner (2 Samuel 3:33-34) sunt compoziţii poetice de cea mai superioară calitate. Plângerea scurtă pentru moartea lui Absalom este socotită a fi o „capodoperă a ritmului” (2 Samuel 18:33). Limba ebr. este foarte ritmică aşa că ritmul apare şi în pasaje care nu sunt strict poetice, în special în vorbire. În cărţile profetice, însă, multe preziceri sunt date în formă poetică, aşa cum ne arată traducerile moderne. Acest lucru este valabil şi pentru Proverbe, Eclesiastul, Cântarea Cântărilor şi Iov. Aşadar, există un volum imens de poezie în VT.

Cântecele au fost acompaniate aproape întotdeauna de instrumente muzicale (Exod 15:20; 1 Cronici 25:6; Isaia 23:16). De fapt, se pare că instrumentele au existat pentru singurul motiv de a acompania cântări (Amos 6:5).

Printe termenii folosiţi pentru compoziţii poetice se numără următoarele cuvinte: sir, „cântec” (cu sau fără instrument); mizmor, „psalm” sau „imn” (cu instrumente); qina, „elegie” sau „plângere”; tehila, „imn de lauda”; masal, care pe lângă sensul mai obişnuit de „proverb”, mai poate fi „cântec satiric”.

Cea mai voluminoasă colecţie de cântece ebraice este cartea Psalmilor, şi în ea avem cel mai bogat material pentru studiul formelor poetice. Există însă diferenţe de opinie între cercetătorii Bibliei cu privire la natura poeziei ebraice. Unii susţin că într-o colecţie de scrieri cum este cartea Psalmilor care acoperă o perioadă de mai multe secole, nu ne putem aştepta la nici un sistem uniform. Alţii susţin că fără o cunoaştere a pronunţării originale, este imposibil să reconstituim formele originale. Alţii, pe de altă parte, susţin că este posibil ca introducerea de mai târziu a vocalelor să fi adus cu ea multe inovaţii în ceea ce priveşte vocalizarea. Alţii ridică problema posibilităţii de a avea erori de transcriere. Ar fi într-adevăr riscant ca, în absenţa oricăror indicii cu privire la modelele de aşezare a vocalelor şi a unor modele de plasare a accentului, să apărăm dogmatic orice teorie privitoare la principiile prozodiei ebraice.

Este acceptat în mod general că metrica, aşa cum o înţelegem noi, este absentă din poezia ebraică. Nu există nimic care să corespundă cu unitatea măsurii metrice (piciorul metric), indiferent că este vorba despre numărul de vocale sau despre plasarea accentului, aşa că nu ne puteam aştepta la distanţe egale între „accente”. Exista un consens general asupra faptului că poezia ebraică are un caracter „accentuat” şi că „accentul” sau „ictusul” coincide cu accentul gramatical. Întrucât numărul şi plasarea silabelor neaccentuate nu par să joace un rol important, ele sunt ignorate la măsurare. De aceea, în loc de un ritm metric, vom avea un ritm variabil. Absenţa unei măsuri mecanice pare să fie indiciul că avem de a face cu un vers alb, dar în ebr. nu există nici un adaos deliberat. Ar fi eronat să comparăm ritmul acesta cu un ritm lagaoedic, un fel de amestec între ritmul prozei şi cel al poeziei, ritm ce poate fi găsit ocazional în poezia greacă căci este o poezie adevărată. Poate că o descriere bună ar fi expresia „ritmul săltat”, aparţinând lui Gerard Manley Hopkins. Descriind acest ritm, el a spus: „Constă din analiza numai a accentelor şi a spiritelor, fără a ţine o evidenţă a numărului silabelor, aşa încât un picior metric poate fi format dintr-o singură silabă accentuată sau din mai multe silabe neaccentuate şi una accentuată”.

Atunci, pentru a analiza poezia ebraică, nu trebuie să numărăm decât numărul de ictusuri sau numărul silabelor accentuate, fiecare, indiferent de numărul total al silabelor, neputând să aibă mai mult de o „bătaie”. Pot fi formate grupuri rezultante, corespunzând cu aproximaţie versului din două picioare, versului în trei picioare etc., şi unor combinaţii a acestora. Ţinând cont de natura cazului în discuţie, procedura este aici subiectivă într-o măsură mai mică sau mai mare. Totuşi, par să existe multe situaţii când întâlnim modele ritmice (de ex. în Psalmul 29). Nu ar fi însă rezonabil să ne aşteptăm la o uniformitate rigidă într-o poezie atât de subiectivă ca cea ebraică, iar propunerile care s-au făcut de a schimba textul pentru a obţine un model regulat ar trebui privite cu scepticism.

În opinia mai multor lingvişti, unul dintre genurile de poezie, lamentaţia sau bocetul (qina), are un anumit ritm. Versul constă aici din cinci anapeşti cu o cezură după cel de-al treilea anapest. Dacă lucrurile stau aşa, este posibil ca utilizarea poeziei de felul acesta în cântecele corale să-i fi dictat forma. În cazul altor poezii folosite în cântecele bisericeşti, este posibil să se fi făcut uz de „note de recitare”.

Un aspect comun al poeziei ebr., în special al Psalmilor, este „paralelismul”, aşa cum a fost numit de R. Lowth (De sacra poesi Hebraeorum, 1753). Cea mai simplă formă este aceea dea reafirma în cea de-a doua linie a unui cuplet ceea ce a fost exprimat în prima. Cea de-a doua linie sau „stih” a cupletului (distih) poate fi sinonimă, sintetică, antitetică sau climactică în raport cu prima. Ocazional, strofa poate fi un tristih, şi în cazul acesta toate cele trei stihuri pot fi antrenate în paralelism.

Un exemplu de paralelism sinonim este versetul „Dumnezeule, scapă-mă de vrăjmaşii mei, ocroteşte-mă de potrivnicii mei” (Psalmul 59:1). Psalmul 104 este plin de paralelisme de felul acesta, în cazul paralelismului sintetic, cea de-a doua linie o completează sau amplifică pe prima, de ex. „O, dacă aş avea aripile porumbelului, aş zbura şi aş găsi undeva odihnă” (Psalmul 55:6). În cazul paralelismului climactic există o accentuare a efectului în versul al doilea (cf. Psalmul 55:12-13). Mai apar şi unele forme mai puţin obişnuite, cum ar fi paralelismul dimorf, adică un vers urmat de două paralele diferite (Psalmul 45:1).

Cu excepţia ritmului, limba ebr. se foloseşte de toate elementele literare comune oricărei poezii. Asonanta nu este absentă. Comparaţia şi metafora apare din abundenţă. Aliteraţia apare şi ea, dar este de obicei „ascunsă”. Anadiploza şi anafora sunt folosite cu un efect grăitor (Judecători 5:19, 27). Ajutorul mnemonic al acrostihului este invocat. Cel mai binecunoscut exemplu este Psalmul 119, care este aranjat în strofe de câte 8 versuri, în care o literă a alfabetului ebr. este atribuită fiecărei strofe, şi fiecare vers începe cu această literă.

Geniul poeziei ebr. nu este nicăieri mai evident decât în ilustraţii. Ea face cerul şi pământul tributare. Fură muzica de la luceafărul dimineţii şi lumina de la mirele care nu are nevoie de nici o lampă. Vara ei eternă nu se sfârşeşete iar şi zăpezile ei sunt neîntinate. Ea domină furia mării, călătoreşte pe nori şi călăreşte pe aripile vântului. Face ca aurul împărătesc să fie mai strălucitor, mirul mai mirositor şi tămâia mai dulce. Jertfa pe care o ia această poezie de la păstor nu moare, şi turma lui paşte pe păşuni veşnic verzi. Pâinea secerişului ei nu se va risipi fărâmiţându-se, untdelemnul din presa ei nu se va împuţina şi vinul ei este de-a pururi nou. Atâta vreme cât oamenii mai au suflare, versurile ei veşnice vor constitui litania inimii în rugăciune. Corzile pe care le atinge ea sunt corzile harpei lui Dumnezeu.

Ritmul poeziei ebr. nu este bătaia măsurată a unui corp ţintuit de pământul acesta. Este ritmul maestuos al duhului care se ridică în zbor şi pe care-l simte numai cel care are în suflet muzica cerului. El se ridică dincolo de planul metric şi la o dimensiune nouă – dimensiunea duhului, unde cei care I se închină lui Dumnezeu I se închină în duh şi în adevăr.

Obiectul acestei poezii este Cel Preaînalt, Dumnezeul cerului şi al pământului; sursa şi izvorul ei, adâncimile inimii însetate după Dumnezeu. Marea ei temă este întâlnirea personală cu Dumnezeul cel viu.

BIBLIOGRAFIE 1975 Lowth,De sacra poesi Hebraeorum, 1753; E. Sievers,Metrische Studien, 1901-1907; G.B. Gray, The Forms of Hebrew Poetry, 1915, retipărită în 1972, cu o trecere în revistă a unor lucrări mai recente, de D.N. Freedman; C.F. Burney, The Poetry of our Lord, 1925; F.F. Bruce, în NBCR, 1970, p. 44 ş.urm.; Articole de G.R. Driver, J. Muilengurg şi T.H. Robinson în VTSupp. 1, 1953; H. Kosmala, „Form and Structure in Ancient Hebrew Poetry”, VT 14, 1964; W.F. Albright, „Verse and Prose in Early Israelite Tradition”, Yahweh and the Gods of Canaan, 1968, p. 1-46; P.C. Craigie, „The Poetry of Ugarit and Israel”; TynB 22, 1971, p. 3-31; P.W. Skehan (ed.), Studies in Israelite Poetry and Wisdom, 1971; F.M. Cross, D.N. Freedman,Studies in Ancient Yahwstic Poetry, 1975. W.J.M.

II. În Noul Testament

Psalmi

În Evanghelia după Luca sunt păstrate trei sau patru imnuri ebr. tipice: *Magnificat (Luca 1:46-55), *Benedictus (Luca 1:68-79), *Nunc Dimitris (Luca 2:29-32) şi Gloria (Luca 2:14). Toate aceste pasaje sunt în stilul şi spiritul Psalmilor din VT, cu o limbă maestuoasă şi construiţi după un model al paralelismului propriu poeziei ebraice.

Imnuri

Imnurile Bisericii primare au fost probabil poeme cu o tradiţie mixtă (Efeseni 5:19), reflectând atât forma psalmilor ebr. cât şi cea a liricii gr. S-a sugerat că numeroase pasaje din NT sunt citate directe şi indirecte din această colecţie de poezie sacră: de ex. Efeseni 5:14 şi 1 Timotei 3:16, unde structura ebr. izbeşte privirile în mod deosebit. Poate Coloseni 1:13-20 şi 2 Corinteni 5:14-18 fac parte din aceeaşi categorie.

Limba poetică

Aceasta poate fi discutată sub trei subtitluri:

(i) Este imposibil să precizăm cu exactitate care sunt citatele directe din pasajele ritmice şi poetice şi proza elevată, îmbrăcată într-un limbaj poetic. În stilul cald şi încărcat de emoţie al scrierilor evreieşti este întotdeauna dificil să facem distincţie între proză şi poezie, iar pasajele cu mare încărcătură emoţională din NT adoptă deseori acest stil. Să luăm în considerare scurte pasaje de laudă cum sunt cele din Iuda 24-25 şi Apocalipsa 5:12-14; construcţii ritmice cum este cea din Ioan 14:27; Romani 11:2,33 şi 1 Corinteni 15:54-57; sau paralelisme autitetice pronunţate cum sunt cele din Ioan 3:20-21 sau Romani 2:6-10; şi paralelisme de formă chiastică cum ar fi Filipeni 3:3-10 şi Ioan 10:14-15. Toate aceste pasaje, şi multe altele, ne arată influenţa poeziei din VT asupra limbii NT, atât în ceea ce priveşte forma cât şi culoarea. Mai puţin influenţate de poezia ebr., şi totuşi de natură poetică, sunt anumite pasaje cum ar fi Romani 12; 1 Corinteni 13 şi Filipeni 2.

(ii) Tropii şi figurile de stil sunt parte a limbajului şi a tradiţiei poetice, şi sunt menţionate mai sus la c. (i). Paronomaza şi aliteraţia pot fi luate în considerare separat. În mai multe pasaje, gr. NT se caracterizează prin asonanţă artificială, acompaniată uneori de aliteraţie: de ex. Luca 21:11 (loimoi, limoi); Romani 1:29 (phthonou, phonou); Faptele Apostolilor 17:25 (zoen, pnoen); Evrei 5:8 (emathen, epathen); Romani 12:3 (hyperphronein, phronein, sophronein). Matei 16:18 (Petros, petra) şi Filimon 10 şi 20 (Onesimus, onaimen) conţin toate jocuri de cuvinte. Faptele Apostolilor 8:30 (ginoskeis, anaginoskeis) este probabil accidental.

(iii) Matei 24 şi pasajele paralele din evangheliile sinoptice, împreună cu întreaga Apocalipsă, sunt exprimate în limba tradiţională a poeziei şi prorociei apocaliptice ebr., un gen de literatură care poate fi găsit în Daniel, Ezechiel şi Zaharia. Este bazat pe scenarii de natură simbolică şi sunt menite uneori pentru a fi interpretate izolat. Sunt pasaje asemănătoare unor forme de poezie modernă, adusă pentru prima dată în actualitate de G.M. Hopkins şi practicată cu o anumită îndemânare de T.S. Eliot. Înseamnă că interpretarea „poetică” este o modalitate legitimă de a aborda Apocalipsă şi, cu siguranţă, una care dă rezultate. Mai poate fi remarcat faptul că anumite imagini ale cărţii sunt mai greu de interpretat datorită faptului că au pierdut cheia dezlegării (aluzia) pe care odată o posedau, fără îndoială.

Citate

NT este neobişnuit de saturat de citate din literatura poetică a VT. Părţi întregi ale Epistolei către evrei sunt compuse aproape în întregime din astfel de pasaje. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Epistola către romani. Mult mai evazive şi mai puţin frecvente sunt citatele din literatura gr. Faptele Apostolilor 17:28, „Suntem din neamul Lui”, este prima jumătate a unui hexametru de Aratus din Soli, în Cilicia (315-240 î.Cr.). Aceeaşi expresie apare într-un fragment de Cleanthes, care a fost reprezentantul şcolii stoice din 263 până în 232 î.Cr. Există anumite dovezi că pasajul conţine un citat mult mai neexact din Epimenides, poetul pe jumătate legendar al Cretei din scrierile căruia Pavel citează un întreg hexametru în Tit 1:12. Apoi, în 1 Corinteni 15:33 este citat un trimetru iambic al lui Menander (342-291 î.Cr.), poetul atenian comic („tovărăşiile rele strică obiceiurile bune”). La fel, greaca din Iacov 1:17 conţine un hexametru pur. Tot aşa şi Faptele Apostolilor 27:34 b (omiţând conjuncţia gar, „pentru”) şi Evrei 12:13 (care conţine aoristul imperativ), iar în Faptele Apostolilor 23:5 există o măsură iambică. Este imposibil să precizăm dacă în aceste pasaje avem de a face cu citate. Scrierile metrice pot fi accidentale, de ex. „Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele şi nu ţineţi necaz pe ele”.

BIBLIOGRAFIE

C.F. Burney, The Poetry of our Lord, 1925; J.T. Sanders, The New Testament Christological Hymns, 1971.

E.M.B.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/poezie.html

PODOABE

PODOABE. Din vremurile paleolitice, podoabele au fost folosite de om pentru a-şi înfrumuseţa obiectele de care se folosea în viaţa de toate zilele. Atunci când motivaţia este corectă, îndemânarea meşteşugarului este un lucru plăcut lui Dumnezeu, şi într-adevăr, pentru construirea cortului întâlnirii, Beţaleel a fost umplut de Duhul (ruah) lui Dumnezeu (Exod 31:1-5), aşa cum au fost şi cei care au confecţionat hainele marelui preot (Exod 28:3).

Descoperirile arheologice au arătat că în timpurile biblice sculptarea lemnului şi a fildeşului a fost executată cu mare îndemânare; ţesutul şi broderiile au ajuns sa fie arte de ţinută înaltă; şi tehnicile de prelucrare fină a metalului au fost bine înţelese (*ARTE ŞI MEŞTEŞUGURI). Se pot distinge trei categorii de obiecte ornamentate.

I. Personale

Nu avem dovezi care să confirme că, în antichitate, în Orientul Apropiat s-ar fi practicat tatuajul ornamental, dar îmbrăcămintea era deseori bogat împodobită, iar bijuteriile au fost folosite pe scară mare. Cu toate că numai câteva exemplare de textile s-au recuperat în afara Egiptului, basoreliefurile şi picturile murale asiriene şi persane de la Mari de pe Eufrat prezintă, uneori în detaliu, obiecte de îmbrăcăminte cu broderii fine. Picturile din mormintele egiptene zugrăvesc, de asemenea, obiecte de îmbrăcăminte în detaliu, şi într-un mormânt de la Beni-hasan, un grup de nomazi asiatici cu costume viu colorate (vezi IBA, fig. 25) lasă impresia unui gen de îmbrăcăminte ornamentală purtată probabil de către patriarhi (*ÎMBRĂCĂMINTE).

Au fost găsite multe exemplare de bijuterii (*BIJUTERII ŞI PIETRE SCUMPE) cu ocazia săpăturilor arheologice, cele mai importante fiind probabil cele de la „Mormintele împărăteşti” de la *Ur.

Mai mulţi termeni care se referă la obiecte de podoabă personale sunt traduse cu „podoabă”, dar semnificaţia lor precisă este în multe cazuri incertă. Printe acestea se numără următoarele:

1. hali(Proverbe 25:12), care probabil că provine dintr-o rădăcină semită hlh, „a împodobi”; toate versiunile engl. traduc termenul cu „ornament”. Cuvântul mai apare şi în Cântarea Cântărilor 7:1, unde aceleaşi versiuni îl traduc cu „bijuterie”.
2. liwya(Proverbe 1:9; 4:9; lit. „obiect răsucit”); VR traduce „salbă” şi VSR „ghirlandă”.
3. ‘adi(Exod 33:4-6; 2 Samuel 1:24; Isaia 49:18; Ieremia 2:32; 4:30; Ezechiel 7:20; 16:7, 11; 23:40), derivat de la ‘ada, „a împodobi”, „a se împodobi”; în toate versiunile engl. este tradus cu „podoabă, a împodobi”.
4. pe’er(Isaia 61:10), de la pa’arîn Pi’el însemnând „a înfrumuseţa”; VR şi VSR traduc „ghirlandă”.
5. se’ada(3 (Isaia 3:20), a cărui etimologie nu este cunoscută. Probabil că înţelesul este „brăţară” (după cum apare în VSR); VR traduce „lanţ de la gleznă”.
6. ‘ekes(Isaia 3:18), poate înrudit cu termenul arab ‘ikasu, „a împiedica (o cămilă)”, de la‘akasa, „a inversa, a lega invers”, de unde în VR şi VSR se traduce cu „brăţară pentru gleznă”. Rădăcina apare ca verb în Isaia 3:16, unde este tradusă prin „a scoate un sunet subţire”.

Deşi în anumite cazuri speciale, cum ar fi ceremoniile de căsătorie, purtarea podoabelor şi a bijuteriilor era considerată ceva normal şi corect (Isaia 61:10), folosirea exagerată a podoabelor personale este condamnată pe faţă (Isaia 3:18-23; 1 Timotei 2:9). Isaia 3 ne prezintă un catalog cu mai multe feluri de podoabe care sunt traduse diferit în versiunile englezeşti. Unele dintre acestea sunt hapax legomena, şi nu putem adăuga prea multe la traducerea VSR. Termenul „brăţările” sera din v. 19 este confirmat probabil de termenul înrudit acadian semeru (seweru) care are acest înţeles. În acelaşi fel, în v. 21, termenul „inelele” (tabba’at, VSR „inel cu sigiliu”) este confirmat de termenul acad. (timbu’u, timbutu, „inel cu sigiliu”) (*PECETE). Traducerile din VA care au fost modificate foarte mult în ultimele versiuni se referă la cuvintele „cerceii” (sahas; VR. VSR *„amulete”) din v. 19, „mahramele” (mitpahat; VR „şal”, VSR „giulgiu”) în v. 23.

Printre alte obiecte de podoabă personale erau:

1. hah, de obicei un cârlig sau un inel cu care era ţinut captiv un om (2 Împăraţi 19:28) sau un animal (Ezechiel 29:4), dar în Exod 35:22 este un ornament (VA „brăţară”, VR şi VSR „broşa”);
2. saharon, probabil un obiect în formă de semilună, folosit pentru cămile (Judecători 8:21; VA „podoabă”, VR „semilună”) şi pentru oameni (Judecători 8:26; Isaia 3:18, VA „cerc rotund ca şi luna”, VR „semilună”); şi multe alte lanţuri, podoabe, care includeau
3. rabid, probabil un inel răsucit pentru gât (Geneza 41:42; Ezechiel 16:11);
4. ‘anaqo formă mai complicată făcută din sârmă împletită care putea avea pandantive care atârnau (Judecători 8:26; Proverbe 1:9; Cântarea Cântărilor 4:9);
5. sarsera, probabil un lanţ mai flexibil, confecţionat din inele (Exod 28:14,22; 39:15; 1 Împăraţi 7:17; 2 Cronici 3:5,16);
6. haruzun lănţişor format din mărgele înşirate pe o aţă (Cântarea Cântărilor 1:10; RV „aţă cu bijuterii”). Un alt tip de podoabe, menţionat în 1 Macabei 10:89; 11:58; 14:44, este „catarama” (în gr. porpe, „catarama-ac”, „catarama-broşă”).

Un caz special în podoabele personale îl constituie îmbrăcămintea marelui preot (*ÎMBRĂCĂMINTE). Haina de in era ţesută ornamental (Exod 28:39, RV, RSV), efodul şi cingătoarea erau ornamentate (Exod 28:6, 8) şi de jur împrejurul poalei efodului erau aşezate alternativ rodii şi clopoţei (Exod 28:31- 35). Pe lângă acestea, şi pieptarul (vezi *PIEPTARUL MARELUI PREOT) conţinea elemente ornamentale.

În Exod 13:16 şi Deuteronom 6:8; 11:18, cuvântul „fruntari” totapot pare să se refere la anumite podoabe ce se purtau pe cap. S-a sugerat că există o legătură între acest cuvânt şi termenul acad. tatapu „a încercui”, dar legătura nu este certă.

II. Obiecte portabile

Din cele mai vechi timpuri pe vasele de lut s-au folosit ornamente pictate sau crestate şi, cu toate că în timpurile istorice abundenţa în alte posesiuni a avut ca rezultat absenţa ornamentelor, anumite obiecte cum ar fi cele miceneene şi cele numite „filistene” pot fi distinse uşor şi constituie un criteriu util de datare pentru arheolog. *Arheologia a arătat că uneltele şi armele au avut, ocazional, ornamente corespunzătoare, dar categoria de obiecte mai mici care necesita cele mai elaborate şi mai fine ornamentări era aceea a articolelor cosmetice. Cutii, borcane pentru unsori, palete pentru amestecarea coloranţilor şi mânere pentru oglinzi confecţionate din oase şi din fildeş, sculptate cu măiestrie au fost scoase la suprafaţă în Siria, Palestina, Mesopotamia şi Egipt. Mobilierul, în special în palatele regale, a fost uneori bogat ornamentat cu articole sculptate din fildeş (cf. 1 Împăraţi 10:18; 2 Cronici 9:17; Amos 6:4 şi *FILDEŞ). Faptul că au fost folosite covoare ornamentale este arătat de pavaje din lespezi de piatră, sculptate ca o imitaţie a covoarelor din palatele regale ale Asiriei. Hamuri pentru cai foarte frumos ornamentate sunt zugrăvite pe basoreliefurile din palatele asiriene şi există dovezi că şi hamurile pentru cămile erau ornamentate (Judecători 8:21, 26).

*Cortul întâlnirii şi obiectele din el au fost ornamentate de îndemânaticul *Beţaleel. Ornamentarea era de asemenea practicată şi printre păgâni, după cum s-a constatat în descoperirea mobilierului de templu, de la Meghido, Bet-Şean şi în alte locuri, unde suporturile pentru tămâie şi pentru altar sunt ornamentate cu figuri de păsări, de animale, de şerpi (simbol al fertilităţii) şi de oameni. Acestea erau ornamente obişnuite legate de cultele păgâne ale vecinilor lui Israel, şi deseori cele mai elaborate ornamente au fost cele ce se puneau pe sicriul unui decedat. Ne-au rămas sarcofage de piatră frumos sculptate din Fenicia şi Egipt, iar descoperirile de la „Mormintele împărăteşti” de la Ur şi din mormântul lui Tutankhamon ne arată cât de bogate erau ornamentele care îl însoţeau pe cel mort în mormânt.

III. Podoabe arhitecturale

În antichitate, clădirile şi mai ales palatele au fost ornamentate atât în interior cât şi în exterior. Pereţii interiori ai încăperilor mai importante din palatele regilor asirieni de la Ninive şi Khorsabad au fost împodobiri cu basoreliefuri sculptate şi cu uşi păzite de impunătoare statui compuse în formă de animale (IBA, fig. 44). Probabil că aceste basoreliefuri au fost colorate în antichitate, fiind de fapt picturi murale glorificate, de felul celor descoperite la Til Barsip care aparţin din perioada asiriană. În palatul de la Mari care datează din prima parte a mileniului al 2-lea au fost descoperite mai multe picturi murale, sugerând că motivul pentru care astfel de ornamente nu s-au descoperit mai frecvent este caracterul lor perisabil.

În Egipt, unde cele mai binecunoscute picturi murale s-au găsit în mormintele săpate în stâncă, au fost excavate şi palate cu picturi murale la Malkata (Amenophis III) şi el-Amarna (Amenophis IV). Marile temple de la Karnak şi Luxor au fost ornamentate cu picturi murale şi cu basoreliefuri şi cu inscripţii hieroglifice, hieroglifele însele formând elemente ornamentale. Probabil că *fildeşul nu a fost folosit numai pentru a ornamenta mobilierul ci şi pentru a fi folosit ca aplice pentru încăperile mai importante, aşa cum ne sugerează proviziile de fildeş sculptat găsite la Nimrud, Arslan Tash, Meghiddo şi Samaria (cf. 1 Împăraţi 22:39; Psalmul 45:8; Amos 3:15).

Ornamentele exterioare, care în perioadele de mai înainte puteau consta din pereţi îmbrăcaţi cu piatră, sau în Asiria puteau consta din statui în formă de animale care păzeau porţile, au ajuns să fie foarte somptuoase în Babilonul lui Nebucadneţar, unde săpăturile arheologice au scos la suprafaţă mari faţade de cărămizi colorate şi emailate, care conţineau desene de animale şi rozete la îmbinări.

În ultima parte a primului mileniu î.Cr., persanii au recrutat meşteşugari din tot Orientul Mijlociu pentru a zidi şi a ornamenta marele şi ceremonialul oraş Persepolis , angajând chiar şi meşteşugari din regiunea Mării Egee. Influenţa egeeană a fost simţită aici începând din mileniul al 2-lea î.Cr. (Alalah, Ugarit) şi este posibil ca termenul kaptor din Exod 25:31-36; 37:17-22 şi Amos 9:1; Ţefania 2:14 să se refere la anumite aspecte arhitecturale ornamentale, poate la un capitel, originar din Creta sau din regiunea Mării Egee.

Avem motive să credem că în perioada monarhiei, regii şi cei bogaţi au împrumutat obiceiurile popoarelor din jurul lor, în special obiceiurile fenicienilor, în ceea ce priveşte ornamentarea palatelor şi a caselor lor.

BIBLIOGRAFIE Nu s-a scris nici o lucrare care să trateze întregul subiect. Material relevant poate fi găsit incindental în lucrarea lui C.Singer, E. Holmyard şi A. Hali, A History of Technology, 1, 1954, în special la p. 413-447, 623-703, şi passim în lucrarea lui H. Frankfort, The Art and Architecture of the Ancient Orient, 1954; W.S. Smith, The Art and Architecture of Ancient Egypt, 1958; iar referitor la Palestina, A.G. Barrois, Manuel d’Archéologie Biblique, 1-2, 1939-53; Y. Shiloh, PEQ 109, 1977, p. 39-42 („Proto-Aeolicî capital); K.R. Maxwell; Hyslop, Western Asiatic Jewellery, 1971.

T.C.M.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/podoabe.htm

POCĂINŢĂ

POCĂINŢĂ. În VT există două cuvinte care sunt traduse în mod constant cu „pocăinţă” sau cu un echivalent – naham („a-i părea rău”, „a se răzgândi”) şi sub (cu sensul de „a se întoarce înapoi, a se reîntoarce”).

Termenul naham este folosit nu prea des referitor la om (Exod 13:17; Iov 42:6; Ieremia 8:6; 31:19), dar în mod obişnuit cu privire la Dumnezeu, atunci când se spune că lui Dumnezeu „îi pare rău de răul” pe care şi l-a propus să-l trimită sau să-l iniţieze. Acest fel de vorbire provine din felul în care Israel înţelegea atitudinea lui Dumnezeu faţă de oameni, în contextul relaţiilor personale. Desigur, limbajul nu implică nimic instabil sau arbitrar din partea lui Dumnezeu, ci simplul fapt că relaţia dintre El şi popor a suferit modificări. Concret, când omul se îndepărtează în mod voit de direcţia pe care i-a trasat-o Dumnezeu şi nu se mai lasă în grija lui Dumnezeu, ajunge să afle că Dumnezeu îl lase să suporte consecinţele, ceea ce pentru el va înseamnă şi mai mult rău (Geneza 6:6 ş.urm.; 1 Samuel 15:11, 35; 2 Samuel 24:16; Ieremia 18:10). Dar oricine se pocăieşte, chiar şi în ceasul al unsprezecelea, cine se întoarce la Dumnezeu, găseşte un Dumnezeu al îndurării şi al dragostei, nu un Dumnezeu al judecăţii (Ieremia 18:8; 26:3, 13, 19; Iona 3:9 ş.urm.; importanţa unui mijlocitor, gata să stea între Dumnezeu şi popor, în beneficiul poporului, este subliniată în Exod 32:12-14 şi Amos 7:3,6). Cu toate că nu putem pune la îndoială fermitatea cu care va judeca Dumnezeu păcatul (Numeri 23:19; 1 Samuel 15:29; Psalmul 110:4; Ieremia 4:28; Ezechiel 24:14; Zaharia 8:14), El S-a revelat pe Sine de mai multe ori, însă ca un Dumnezeu plin de îndurare, credincios poporului Său chiar şi atunci când acesta este necredincios – cu alte cuvinte un Dumnezeu, „care Se căieşte de răul ce Şi l-a pus în gând să-l facă” (Exod 32:14; Deuteronom 32:36; Judecători 2:18; 1 Cronici 21:15; Psalmul 106:45; 135:14; Ieremia 42:10; Ioel 2:13 ş.urm.; Iona 4:2).

Chemarea la pocăinţă a omului este o chemare de a se întoarce (sub) la starea de dependenţă de Dumnezeu (atât ca şi creatură a lui Dumnezeu cât şi ca parte a unui legământ). Chemări de genul acesta sunt frecvente, în special la prorocii dinainte de exil. În Amos 4:6-11, prorocul arată clar că răul pe care Dumnezeu plănuieşte să-l trimită ca o consecinţă a păcatului lui Israel nu porneşte din răutate sau dintr-o dorinţă de răzbunare ci, menirea lui este mai curând să-l ducă pe Israel la pocăinţă. Cel care comite răul dă peste şi mai mult rău pe care i-l scoate în cale Dumnezeu. Dar cel care se pocăieşte de răul lui găseşte un Dumnezeu care să căieşte de răul pe care a vrut să-l trimită. Una dintre pledoariile pentru pocăinţă exprimate cu cea mai mare elocinţă le găsim în Osea 6:1-3 şi 14:1-2 – o pledoarie care alternează cu speranţă şi disperare (3:5; 5:4,7:10), pasajul din 11:1-11 fiind deosebit de mişcător. Tot atât de mişcătoare sunt speranţele lui Isaia exprimate prin numele pe care l-a dat fiului său, Şear-Iaşub, („o rămăşiţă se va întoarce”, 7:3; vezi, de asemenea, 10:21 ş.urm.; 30:15; cf. 19:22) şi cererile lui Ieremia (3:1-4-:4; 8:4-7; 14:1-22; 15:15-21), ambele amestecate cu preziceri şi disperare (Isaia 6:10; 9:13; Ieremia 13:23).

Alte expresii puternice sunt Deuteronom 30:1-10; 1 Împăraţi 8:33-40,46-53; 2 Cronici 7:14; Isaia 55:6-7; Ezechiel 18:21-24, 30-32; 33:11-16; Ioel 2:12-14. Vezi de asemenea, în special 1 Samuel 7:3; 2 Împăraţi 17:13; 2 Cronici 15:4; 30:6-9; Neemia 1:9; Psalmul 78:34; Ezechiel 14:6; Daniel 9:3; Zaharia 1:3 ş.urm.; Maleahi 3:7. Exemplul clasic de pocăinţă a unei naţiuni a fost cazul când Iosua a condus poporul la pocăinţă (2 Împăraţi 22-23; 2 Cronici 34-35).

În NT, cuvintele traduse prin „a se pocăi” sunt metanoeo şi metamelomai. În gr. aceste două cuvinte înseamnă în general „a se răzgândi”, deci „a regreta, a-i părea rău” (adică, cu privire la punctul de vedere împărtăşit mai înainte). Această notă de părere de rău este prezentă în pilda vameşului (Luca 18:13), probabil în Matei 21:29, 32; 27:3 şi Luca 17:4 („îmi pare rău”) şi cel mai explicit în 2 Corinteni 7:8-10. Dar felul în care NT foloseşte cuvintele este mult mai influenţat de termenul sub din VT; adică, pocăinţa nu este numai un sentiment de părere de rău, sau o răzgândire a cuiva, ci o întoarcere înapoi, o schimbare radicală a motivaţiei de bază şi a direcţiei vieţii unui om. De aceea cea mai bună traducere a verbului metanoeo este deseori „a converti”, adică „a se întoarce îndărăt” (*CONVERTIRE). De asemenea, traducerea aceasta ne ajută să explicăm de ce Ioan Botezătorul a cerut *botezul ca o expresie a acestei pocăinţe nu numai pentru păcătoşii pe care-i cunoşteau toţi, ci şi pentru iudeii „neprihăniţi” – botezul ca un act decisiv de întoarcere de la modul vechi de trai şi de bizuire pe îndurarea Celui care urma să vină (Matei 3:2,11; Marcu 1:4; Luca 3:3, 8; Faptele Apostolilor 13:24; 19:4).

Chemarea la pocăinţă pe care a făcut-o Isus oamenilor este menţionată doar în treacăt (1:15; cf. 6:12) şi Matei (4:17; 11:20 ş.urm.; 12:41), dar este subliniată de Luca (5:32; 10:13; 11:32; 13:3,5; 15:7, 10; 16:30; 17:3 ş.urm.; cf. 24:47). Alte cuvântări şi incidente din cele trei evanghelii exprimă foarte clar caracterul pocăinţei cerute de întreaga lucrare a lui Isus. Natura ei radicală, ca o întoarcere completă înapoi, este subliniată în Pilda fiului risipitor (Luca 15:11-24). Caracterul ei condiţionat este vizibil în Pilda fariseului şi a vameşului – pocăinţă înseamnă ca o persoană să recunoască faptul că nu are nici un merit înaintea lui Dumnezeu şi să se bazeze pe îndurarea lui Dumnezeu fără să încerce să se scuze sau să se justifice înaintea Lui (Luca 18:13). „Întoarcerea înapoi” la standardele şi la stilul de viaţă de mai înainte este ilustrată în episodul în care Isus îl întâlneşte pe tânărul bogat (Marcu 10:17-22) şi pe Zacheu (Luca 19:8). Mai presus de toate, Matei 18:3 arată clar că cel care se pocăieşte trebuie să devină ca un copil, adică, să-şi recunoască imaturitatea înaintea lui Dumnezeu, incapacitatea de a trăi despărţit de Dumnezeu şi să accepte faptul că este în totală dependenţă de Dumnezeu.

Chemarea la pocăinţă (şi promisiunea iertării) apare regulat în consemnările făcute de Luca privitor la propovăduirea primilor creştini (Faptele Apostolilor 2:38; 3:19; 8:22; 17:30; 20:21; 26:20). Aici metanoeo este suplimentat de epistrepho („ a se întoarce înapoi, a se reîntoarce” – Faptele Apostolilor 3:19; 9:35; 11:21; 14:15; 15:19; 26:18,20; 28:27), undemetanoeo înseamnă mai mult o întoarcere (din păcat), iar epistrepho o întoarcere la Dumnezeu (vezi în special Faptele Apostolilor 3:19; 26:20), deşi fiecare termen luat în parte poate avea ambele sensuri (ca şi în Faptele Apostolilor 11:18; 1 Tesaloniceni 1:9).

Este clar din Faptele Apostolilor 5:31 şi 11:18 că nu există nici o dificultate în a descrie pocăinţa ca fiind atât darul lui Dumnezeu cât şi responsabilitatea omului. În acelaşi timp, Isaia 6:9-10 este citat de mai multe ori ca o explicaţie a eşecului omului de a se converti (Matei 13:14 şi urm.; Marcu 4:12; Ioan 12:40; Faptele Apostolilor 28:26 ş.urm.).

Autorul Epistolei către evrei arată de asemenea importanţa pocăinţei iniţiale (6:1), dar în timp ce el pune la îndoială posibilitatea unei a doua pocăinţe (6:4-6; 12:17), alţii sunt şi mai categorici că credincioşii pot şi trebuie să se pocăiască (2 Corinteni 7:9 ş.urm.; 12:21; Iacov 5:19 ş.urm.; 1 Ioan 1:5; 2:2; Apocalipsa 2:5,16, 21 ş.urm.; 3:3, 19).

Pe lângă acestea, NT nu se mai referă la pocăinţă decât de câteva ori (Romani 2:4; 2 Timotei 2:25; 2 Petru 3:9; Apocalipsa 9:20 ş.urm.; 16:9, 11). Nu trebuie să presupunem că în predicile primilor creştini subiectul pocăinţei şi al *iertării au predominat. Dacă analizăm propovăduirea lui Pavel, el rareori foloseşte aceste două concepte, şi ele nu apar deloc în evanghelia şi epistolele lui Ioan, ţinând seama de faptul că ambele concepte spun răspicat că viaţa creştină începe cu afirmarea pozitivă a *credinţei.

BIBLIOGRAFIE. 359 Bertram,epistrepho, TDNT 7, p. 722-729; G. Bornkamm,Jesus of Nazareth, 1960, p. 82-84; J. Jeremias, New Testament Theology, 1: The Proclamation of Jesus, 1971, p. 152- 158; O. Michel,metamelolmai, TDNT 4, p. 626-629; J.P. Ramseyer, în J.J. von Allmen (ed.), Vocabulary of the Bible, 1958, p. 357- 359; A. Richardson, An Introduction to the Theology of the New Testament, 1958, p. 31-34; E. Wurthein and J. Behm, metanoeo, TDNT 4, p. 975-1008; F. Laubach, J. Getzmann, NIDNTT 1, p. 353-359.

J.D.G.D.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/pocainta.html

PLINĂTATE

PLINĂTATE. Cuvântul gr. pleroma, tradus cu „plinătate”, are trei conotaţii posibile: „ceea ce este umplut”, „ceea ce umple”, adică „completează”; „ceea ce este adus în stare de plinătate sau completat”.

Prima conotaţie pare să fie neîntâlnită în Scriptură, dar celelalte două sunt importante pentru interpretarea anumitor texte biblice de importanţă crucială. Pentru cea de-a doua conotaţie putem cita Psalmul 24:1, LXX (= 1 Corinteni 10:26); Matei 9:16; Marcu 6:43; 8:20. Versetul din Matei ar putea avea sensul „ceea ce face un lucru deplin sau complet”, ca şi cum un petec ar umple sau ar completa porţiunea ruptă dintr-o haină.

Cea de-a treia conotaţie este reprezentată prin vers. din Romani 11:25, „numărul deplin al Neamurilor” şi Romani 15:29, „o deplină binecuvântare de la Cristos”. Romani 13:10 descrie dragostea ca o pleroma a Legii. Aceasta a fost înţeleasă ca „suma totală a prevederilor şi a cerinţelor Legii”; dar este posibil ca înţelesul corect să fie aici „împlinirea” Legii. Dragostea, ca şi Domnul Isus, este sfârşitul Legii (Romani 10:4; cf. Galateni 5:14; 6:2) în sensul că face ca Legea să se împlinească în sensul celor scrise în Matei 5:17; 26:56; Marcu 1:15. Această nuanţă înclină spre acele versete unde înţelesul precis al cuvântului este disputat. Este convenabil să le împărţim în două grupe.

Putem înţelege mai bine vers. Coloseni 1:19 şi 2:9 atunci când le luăm împreună, vezi J. Ernst,Pleroma und Pleroma Christi, 1970. Exegeza versetului 2:9 ne spune fără îndoială căpleroma este folosit cu sensul de „plinătatea divinităţii, totalitatea Dumnezeirii” care locuieşte în Cristos; şi este posibil ca înţelesul acesta să fie decisiv în stabilirea interpretării corecte a versetului 1:19. În textul acesta, alegerea este între a lua cuvântul ca un termen cvasi-tehnic propriu primelor tendinţe gnostice,.care au folosit cuvântul pleroma cu sensul de regiune locuită de un „număr deplin” de fiinţe intermediare despre care se credea că sunt aşezate în ierarhie între Dumnezeu Creatorul şi lumea creată; şi luând această utilizare a cuvântului în sensul „Dumnezeu în plinătatea Lui”, „suma tuturor atributelor lui Dumnezeu, întreaga Lui divinitate” care au locuit în Cristos. Cu privire la primul punct de vedere, Pavel îi combate pe învăţătorii din Colose care se ocupau de speculaţii, care L-au înjosit pe Cristos considerându-L un simplu membru al ierarhiei cereşti. Ca răspuns, apostolul afirmă că Cristos este plinătatea acestor fiinţe intermediare. Ele sunt părţi ale Lui, căci El este pleroma lor, a tuturor. Vezi R.P. Martin, Colossians and Philemon, NCB, 1974, p. 59 ş.urm., 79 ş.urm.

Cu toate că acest punct de vedere, însă, care consideră că atât Pavel cât şi ereticii din Colose folosesc un termen comun este împărtăşit de mulţi exegeţi, printre care J.B. Lightfoot, E.F. Scott şi R. Bultmann (Theology of the New Testament, 2, E.T. 1955, p. 149 ş.urm.), este deschis unor obiecţiuni serioase. Pe lângă faptul că îi lipseşte dovezi convingătoare cu privire la existenţa unui crez gnostic în primul secol, cea mai puternică dovadă împotriva acestui punct de vedere este cea propusă de E. Percy, şi anume că în 1:19 şi 2:9 nu există nici urmă de vreo polemică referitoare la felul în care ereticii folosesc termenul pleroma şi, în orice caz, este foarte puţin probabil ca Pavel să fi împrumutat un termen dintr-o astfel de sursă. Sugestia lui J.A.T. Robinson (The Body, 1952, p. 67) care spune că apostolul a preluat acest cuvânt din cercurile elenistice cu scopul precis de a-l combate, este puţin plauzibilă.

Putem împreună cu C.F.D. Moule şi C. Masson să acceptăm cel de-al doilea punct de vedere şi să interpretăm pleroma în lumina VT, unde echivalentul în ebr. este melo; acest termen are un sens oarecum paralel cu cristologia Logosului din scrierile lui Ioan, adică în Cristos locuieşte suma totală a atributelor divinităţii şi această sumă este revelată şi comunicată oamenilor (Ioan 1:14, 16).

Unii comentatori consideră că în Efes termenul se aplică atât Bisericii cât şi lui Cristos; şi acest lucru ar confirma punctul de vedere exprimat mai sus, şi anume căpleroma nu este folosit în vreun sens „gnostic”. În Efeseni 1:10, există un înţeles similar cu cel din Matei 5:17; Marcu 1:15; Galateni 4:4, ideea fiind aceea că planul mai dinainte al lui Dumnezeu este acum gata de a fi dus la îndeplinire.

Pasajul din Efeseni 1:22-23 poate fi luat în mai multe feluri, aceste moduri de interpretare fiind enumerate de R. Yates, „A Re-examination of Eph. 1:23″, ExpT 83, 1971-2, p. 146-151. Adevărata dificultate este să decidem dacă pleroma se referă la Biserică, caz în care termenul trebuie luat activ ca însemnând ceea ce-L suplimentează pe Cristos care umple toate lucrurile (conform celor scrise în Efeseni 4:10: punct de vedere împărtăşit de J. Dupont, Gnosis: la connaissance religieuse dans les épitres de Saint Paul, 1949, p. 424, n.l), sau într-un sens pasiv ca fiind ceea ce este umplut de Cristos: sau dacă nu pe de altă partepleroma ar trebui să fie socotit ca o apoziţie a cuvântului „Lui” în v. 22, caz în care I s-ar aplica Domnului Însuşi, ca Unul care a fost numit de Dumnezeu Tatăl să fie plinătatea Dumnezeirii care este toate în toţi (după cum este scris în 1 Corinteni 15:28). Această ultimă interpretare are avantajul de a se armoniza cu restul epistolei (4:10) şi cu învăţătura despre pleroma pe care o găsim în Coloseni, aşa cum am văzut mai sus. Vezi Moule care susţine acest punct de vedere şi F.C. Synge, care de asemenea consideră că pleroma se referă la Cristos.

Efeseni 3:19 nu necesită nici un comentariu, decât că aici se confirmă sensul lui pleroma de titlu cristologic. Acest verset constituie o altă modalitate de a exprima „speranţa că Cristos locuieşte în inimile credincioşilor prin credinţă (3:17); Efeseni 4:12-13 susţine posibilitatea ca toţi credincioşii să aibă această experienţă. O altă interpretare pune un accent mai mare pe diateza verbului (pasivă sau reflexivă) din textele mai vechi. Cristos Se împlineşte sau Se umple pe Sine: dar cu ce sau cu cine? Răspunsul la această întrebare este că El e împlinit de către credincioşii care, ca mădulare ale Trupului Lui, „întregesc” Capul, şi împreună alcătuiesc un „Cristos întreg” (punct de vedere împărtăşit de A. Robinson, F.W. Beare); un alt răspuns este cel dat de W.L. Knox, L.S. Thomton şi J.A.T. Robinson, care propun următoarea traducere: „care este umplut de Acela ce este întotdeauna plin (de Dumnezeu)”, prin urmare semnificaţia întregii fraze este că biserica primeşte în mod constant de la Cristos, Capul ei, acea plinătate desăvârşită pe care o primeşte şi Cristos de la Tatăl.

BIBLIOGRAFIE

C.F.D. Moule, The Epistles to the Colossians and to Philemon, CGT, 1957, Anexa IV: „O observaţie asupra termenului PLEROMA”; idem, „Plin” şi „Plinătate” în Noul Testament”, SJT 4, 1951, p. 79-86; F. Fowler, „Ephesians 1:23″, ExpT 76, 1964-65, p. 294; JA.T. Robinson,The Body, 1952, p. 65, n.3. Vezi de asemenea J.B. Lightfoot, St. Paul’s Epistles to the Colossians and to Philemon, 1897, p. 255, 271; C. Masson, L’épitre de S. Paul aux Colossiens, 1950; E. Percy, Die Probleme der Kolosser und Epheserbriefe, 1946; E.F. Scott, The Epistles to the Colossians, to Philemon, and to the Ephesians, 1930; F. C. Synge, The Epistle to the Ephesians, 1930; F.C. Synge, The Epistle to the Ephesians, 1941; M.Barth, Ephesians, AB, 1974; T. Brandt et al., NIDNTT 1, p. 728-744; G. Delling, TDNT 6, p. 283-311. R.P.M.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/plinatate.html

PLANTE

PLANTE. Orice încercare de a ne pronunţa asupra naturii şi a identităţii diferitelor plante biblice trebuie să evite mai multe capcane. Una dintre acestea este presupunerea tacită că ele sunt identice cu cele care poartă acelaşi nume în zilele noastre, în diverse părţi ale lumii. Alta este presupunerea că plantele care se găsesc în Palestina zilelor noastre sunt identice cu plantele indigene din regiunea respectivă în timpurile biblice. În plus, traducătorii diferitelor versiuni ale Bibliei fac în mod frecvent identificări greşite şi în aceste versiuni există confuzii în ceea ce priveşte nomenclatura botanică. Acest lucru se datorează în parte faptului că pentru scriitorii originali standardele de acurateţe din domeniul în botanicii nu erau atât de ridicate şi, în plus, terminologia folosită de ei nu a fost nicidecum atât de vastă ca şi cea a botanistului din zilele noastre. Versiunea autorizată (VA), tradusă într-o perioadă când se cunoştea puţin despre istoria naturală a Ţării Sfânte şi înainte de a începe clasificările ştiinţifice, a contribuit la sporirea confuziei deja existente cu privire la identificarea plantelor. VSR şi alte versiuni moderne corectează erorile evidente, dar rămân diferenţe de opinie cu privire la identitatea unor nume de plante şi de *copaci.

În cele ce urmează, prezentăm câteva plante sălbatice prezentate în Biblie precum şi pe acelea care nu constituie un articole independent sau o parte componentă a unui articol în acest dicţionar.

Arbust. (În ebr. ar’ar, Ieremia 17:6). Cercetătorii evrei consideră că termenul ebr. tradus prin „arbust” în VSR (VA „tufăriş”), este ienuperul fenician (Juniperus phoenicea). A mai fost sugerat şi tamariscul (Tamarix sp.). Un cuvânt similar ‘aro’er în Ieremia 48:6 este tradus cu „măgar sălbatic” în VSR şi „tufăriş” în VA.

Buruieni. Termenul se foloseşte de obicei pentru plante sălbatice care apar în terenuri cultivate şi necultivate. Prezentate în Biblie ca şi o calamitate, acestea sunt într-adevăr plante care creează probleme celui ce lucrează pământul. VSR traduce mai multe cuvinte cu „buruieni”: zizania (gr.), zuwan (arab.) pe care VA îl traduce cu „neghină”, şi poate că cel mai corect este să considerăm (ca în NEB) că este vorba despre sălbăţie (Lolium temulentum). În primele faze de creştere, această iarbă se aseamănă cu grâul, dar dacă sfatul Bibliei este respectat şi ambele plante sunt lăsate să crească până la seceriş (Matei 13:30), spicul mai mic se distinge uşor, iar separarea celor două plante era o muncă manuală şi plictisitoare, prestată de obicei femeilor şi copiilor. Dacă boabele acestei ierbi sălbatice otrăvitoare sunt amestecate cu boabele de grâu, consumarea produselor din acest grâu contaminat produce îmbolnăvire şi vomitare. Semănarea acestei sălbăţii în ogorul cuiva cu scopul de a se răzbuna (cf. Matei 13:25 ş.urm.) constituia un delict ce era pedepsit de legea romană. Necesitatea unei legi care să reglementeze acest delict ne spune că practica a fost destul de frecventă.

NEB traduce cu „buruieni” şi alte cuvinte care în VSR sunt traduse cu *urzici sau *spini.

Neghina. (Agrostemma githago) era un blestem pentru lanurile de grâu din Anglia în perioada în care a fost tradusă versiunea VA, dar nu avem nici o mărturie că această buruiană s-ar fi găsit în Palestina. Traducerile de mai târziu sunt probabil corecte când traduc termenul ebr. bo’sa, la care se referă Iov atunci când îşi apără integritatea (31:38-40), prin expresii mai generale cum sunt „buruieni înţepătoare”, VAmg; „buruieni nocive”, VRmg; „buruieni infecţioase”, RSV; „buruieni”, NEB. Evident, această buruiană spinoasă a fost identificată cu scaietele Scolymus maculatus şi cu osul-iepurelui (Onomis antiquorum).

Viţa sălbatică, tigva sălbatică. (În ebr. paqqu’ot, „furtună, vijelie”). Sunt menţionate în 2 Împăraţi 4:3 şi se referă la colocint (Citrullus colocynthis). La aspect sunt asemănătoare cu pepenii mici, fructele sunt un purgativ foarte puternic şi poate fi periculos. Colocintul se întinde pe terenurile nisipoase din regiunea Mării Moarte.

Crinul. (În ebr. sosan şi alte variante; în gr. krinon). La fel cu trandafirul din Biblie, s-au făcut multe speculaţii cu privire la identitatea „crinului”. În vorbirea curentă cuvântul poate fi folosit referitor la mai multe plante decorative. Se crede că cele mai multe referiri la crin din Cântarea Cântărilor fac aluzie, de fapt, la zambilă (Hyacinthus orientalis), o plantă bulbiferă cu flori albastre, cu toate că este posibil ca buzele asemănătoare crinului din Cântarea Cântărilor 5:13 să facă aluzie la laleaua roşie (Tulipa sharonensis) sau la anemona roşie (Anemone coronaria), răşina de mir, care este de asemenea menţionată, fiind roşie. Deşi crinul alb (Lilium candidum) este sălbatic în Palestina, el creste în locuri stâncoase şi nu pare a fi planta la care se referă Cântarea Cântărilor 6:2-3, după cum a fost sugerat. „Crinul” din Osea 14:5 este, prin deducţie, o plantă care trăieşte la umezeală şi care pare a fi (Iris pseudacorus), în franceză „fleur de lis”.

Formele de crini de pe coloanele Templului lui Solomon în 1 Împăraţi 7:19, 22, 26 şi în 2 Cronici 4:5 se referă probabil la reprezentări sculptate ale nufărului. Lotusul  egiptean (Nymphaea caerulea cu flori de culoare albastră şi Nymphaea lotus  cu flori de culoarea albă) a influenţat foarte mult arta Orientului Apropiat, aşa cum se poate vedea din prezenţa motivului lotusului  pe multe obiecte de artă arheologice din Egipt şi Palestina.

„Crinii câmpului” (Matei 6:28; Luca 12:27) poate fi o expresie care ar puteasă se refere la oricare din minunatele flori din ţinutul rural al Palestinei. Au fost sugerate mai multe flori, inclusiv anemonele Anemone coronaria şi părăluţa albă Anthemis palaestina sau crizantemaChrysanthemum coronarium.

Grozama. (În ebr. rotem şi variantele lui; AV şi Cornilescu, „ienuper”). Un arbust frecvent întâlnit în Palestina (Retama raetam) care creşte pe teren nisipos, înalt de 2-4 m, primăvara având numeroase flori albe ca de mazăre. În disperarea lui, Ilie a stat sub un arbust de felul acesta (1 Împăraţi 19:4-5). Rădăcinile lui produc cărbune foarte bun care era folosit pentru săgeţile incendiare (Psalmul 120:4) şi pentru încălzire (Iov 30:4), cu toate că unii autori consideră că cel de-al doilea pasaj indicat se referă la o plantă parazită Cyno-morium coccmeum, care creşte pe rădăcinile de gro-zamă şi care ar fi comestibilă (cf. VA).

Isop. (În ebr. ’ezob; în gr. hyssopos). Mai multe specii distincte de plante sunt numite în Biblie în felul acesta, dar există discuţii serioase cu privire la identitatea lor. Este sigur, însă, că isopul de astăzi (Hyssopus officinalis) nu a fost niciuna din aceste plante, întrucât el este de origine din partea de S a Europei.

În VT, „isopul” era folosit pentru ritualurile de Paşte (Exod 12:22) pentru curăţarea leproşilor (Levitic 14:4,6), pentru curăţarea plăgii (Levitic 14:49-52) şi la jertfirea vacii roşii (Numeri 19:2-6; cf. Evrei 9:19). Calităţile purificatoare ale „isopului” sunt menţionate în Psalmul 51:7. În general, se consideră că planta este origanul sirian (Origanum syriacum) care este o iarbă aromată de culoarea verde-cenuşiu şi care îşi menţine culoarea tot timpul anului, având o tulpină sârmoasă înaltă de 20-30 cm, cu fiori albe şi mici, şi care creşte în locuri stâncoase şi uscate. Se crede că în 1 Împăraţi 4:33 este vorba despre o altă plantă, probabil caperul (Capparis spinosa) , care creşte de obicei în pereţii vechi ai caselor vechi: are tulpine lemnoase foarte spinoase şi flori mari de culoarea albă.

În NT, „isopul” folosit la răstignire (Ioan 19:29, unde NEB traduce cu hysso, „pe o suliţă”) a fost probabil o trestie sau un băţ, dar sorgul african (Sorghum vulgare) care este asemănător cu trestia, a fost considerat ca fiind probabil cea mai corectă alegere.

Mălură. (În ebr. yeraqon, „spălăcit”, „verzui”; cf. LXX ikteros, „gălbenare”, „icter”). O specie comună de ciuperci (mucegai) (Puccinia graminis) care, în medii umede, atacă recolta în Palestina. În vremurile biblice, mălura a fost considerată ca o pedeapsă de la Dumnezeu asupra celor neascultători (Deuteronom 28:22; Amos 4:9); Hagai 2:17), (vers. Cornilescu: „tăciune”, n.ed.) iar Solomon s-a rugat pentru a scăpa de ea (1 Împăraţi 8:37; 2 Cronici 6:28). Biblia menţionează întotdeauna mălura în legătură cu starea opusă de lucruri, „atmosferă înăbuşitoare” sau „vânt nimicitor” (în ebr. siddapon), lit. „pălire, uscare”), o uscare a plantelor din cauza vântului fierbintecare bătea dinspre S, siroco sau hamsin.

Mătrăguna. (În ebr. duda’im; Mandragora officinarum). O plantă verde tot timpul anului din familia solanaceelor având rozetă de frunze mari, flori mov care apar în timpul iernii şi cu fructe aromate, rotunde şi galbene în timpul primăverii (Cântarea Cântărilor 7:13). Este renumită pentru utilizarea ei ca emetic, purgativ şi narcotic. Forma de furcă, ca şi un trunchi a rădăcinei pivotante a dat naştere la multe superstiţii. Din cele mai vechi timpuri i s-au atribuit proprietăţi afrodiziace, care explică cearta dintre Rahela şi Lea (Geneza 30:14). Creşte în câmpii şi în teren pietros în Palestina şi în regiunea Mediteranei.

Mirtul. (În ebr. hadas; Myrtus communis). Un arbust din ţinuturile deluroase ale Palestinei, de regulă înalt de 2-3 m, cu frunze mirositoare şi verzi în tot timpul anului şi cu flori albe folosite ca parfum. Pasajele din Scriptură prezintă mirtul ca un simbol al generozităţii divine. Isaia a văzut cum în viitor mirtul va înlocui măceşul din pustiu (Isaia 41:19; 55:13). Într-o vedenie care simboliza pacea, Zaharia a văzut o dumbravă cu arbori de mirt (Zaharia 1:8-11), în timp ce în Neemia 8:15, iudeii au adus ramuri de mirt de pe Muntele Măslinilor ca să-şi facă adăposturi la Sărbătoarea Corturilor despre care se vorbeşte în Levitic 23:40; Deuteronom 16:16. Numele Hadassah (Estera) a fost derivat din termenul ebr.

Muştarul. Există multe controverse în jurul identităţii acestei plante (în gr. sinapi) a cărei sămânţă a fost folosită de Cristos pentru a ilustra ceva care creşte rapid dintr-un început modest, aşa cum se întâmplă cu Împărăţia cerurilor (Matei 13:31; Marcu 4:31; Luca 13:19), sau cu credinţa unui om (Matei 17:20; Luca 17:6). Unii cercetători ai Bibliei consideră că este vorba despre sămânţă muştarului negru (Brassica nigra), întrucât în perioada NT seminţele acestei plante au fost cultivate pentru uleiul care se extrage din ele cât şi pentru scopuri culinare. Planta de muştar poate creşte până la o înălţime de 5 m, cu toate că, de regulă, este mult mai mică. Conform uneia din interpretări, „muştarul” este o plantă monstruoasă care prezice aspectul lumesc pe care-l va lua creştinismul, răul fiind exemplificat prin păsările care se cuibăresc în ramurile lui.

Nalba. (În ebr. malluah, VA „nalbe” în Iov 30:4). Termenul are sensul de „sărat” şi nu se ştie dacă aluzia este la gustul plantei sau la habitatul ei. După toate probabilităţile, este vorba de o specie de lobodă ce creşte în tufe (Atriplex halimus), care trăieşte în locurile sărate pe lângă Marea Moartă sau Marea Mediterană. Este posibil ca nalba (Malva rotundifolia) să fi fost folosită ca şi spanacul, dar ea nu are un gust sărat şi este o buruiană obişnuită, nefolositoare şi nu creşte în locuri sărate.

Nuci. Există două cuvinte în ebr. care sunt traduse prin acest cuvânt. 1. ’egoz (în arab.gawz), care apare în Cântarea Cântărilor 6:11, se referă probabil la nuc (Juglans regia), adus din Persia. 2. botnim (numai în Geneza 43:11) este considerat a fi fisticul (Pistachia vera), ale cărui fructe se pare că au fost importate din E îndepărtat, înainte de a fi cultivat în regiunea de E a Mediteranei. Terebinţii locali (Pistachia atlantica şi Pistachia terebinthusvarianta palestiniană) produc de asemenea nuci comestibile de mărime mică. Unii autori evrei identifică acest cuvânt ebr. cu roşcova. (Vezi Păstăi.)

Păstăi. (În gr. keratia). Un fruct uscat şi dulce mâncat de animale şi de cei săraci. Ajuns să rabde de foame, fiul risipitor ar fi fost bucuros să aibă aceste păstăi (Luca 15:16, Cornilescu „roşcovele”, n.tr.). Acestea au fost păstăi de roşcov (Ceratonia siliqua), obişnuit în regiunea Mediteranei, unde mai sunt cunoscute ca fasolea lăcustei ori ca pâinea Sfântului Ioan, după o tradiţie care susţine că aceste păstăi au fost, de fapt „lăcustele” pe care le-a mâncat Ioan botezătorul. Este însă mai probabil ca Ioan Botezătorul să fi mâncat insecta numită lăcustă (*ANIMALE).

Pelinul. (În ebr. la’ana, în gr. apsinthos). În Palestina cresc multe specii de pelin, dar cele menţionate în Biblie sunt ori Artemisia herba-alba, ori Artemisia judaica. Toate speciile au un gust puternic şi amar, lucru care face ca planta să fie folosită ca un simbol al amărăciunii, necazului şi calamităţii (Proverbe 5:4; Plângerile 3:15, 19; Amos 5:7; 6:12 (AV, „cucută”)). Moise a folosit pelinul pentru a arăta pericolele idolatriei practicată în ascuns (Deuteronom 29:18, RSV „rădăcină amară”), aşa cum a făcut Ieremia atunci când a avertizat cu privire la judecata care-l aşteaptă pe Israel dacă nu va asculta (Ieremia 9:15; 23:15).

Pipirigul. Cuvântul pipirig ar trebui folosit pentru unele specii de Juncus, dar termenul este aplicat cu caracter destul de general şi pentru alte plante de apă (cu excepţia ierburilor de mlaştină, care sunt trestii), cum sunt cele două categorii de papură Typha latifolia şiTypha angustata şi rogozuri cum ar fi papirusul (Cyperus papyrus) şi acest termen corespunde cuvintelor ebr. ‘agmon şi gome’. Primul este un termen general, „pipirig”, „trestie”. Pentru necredincioşia lui Israel faţă de Dumnezeu, poporul este privat până şi de materii prime ordinare cum ar fi „ramurile de palmieri şi trestia” (Isaia 9:14), în timp ce acestea, cu toată utilizarea lor pe scară mare, nu vor fi de folos Egiptului în necazul care va veni peste el (Isaia 19:15). Pipirigul putea fi împletit pentru confecţionarea frângiilor, sau folosit ca şi combustibil (Iov 41:2, 20). Capul plecat în semn de pocăinţă exterioară este ca vârful îndoit al unui pipirig (Isaia 58:5); aici se are probabil în vedere papirusul, întrucât această plantă nu se frânge ci este îndoită uşor de vânt, atârnând în jos. Este posibil ca termenul gome’ să se refere la planta de papirus (pentru detalii, vezi *PAPIRUSURI ŞI OSTRACA, I.), sau trestii în general; ambele traduceri se potrivesc cu descrierea biblică a lui gome’ care, aşa cum ni se spune, creşte în mlaştini (Iov 8:11), simbolizând creşterea la umiditate (Isaia 35:7), şi este folosit pentru schifurile din papirus în Egipt şi în Etiopia (Isaia 18:2) şi coşul de papură al lui Moise (Exod 2:3). Termenul ebr. gome’ este probabil unul şi acelaşi cu termenii egipt. gmy şi kmy, „trestii”, „pipirig”, cunoscuţi din sec. al 13-lea încoace şi cu termenul copt kam. (vezi RA. Caminos, Late-Egyptian Miscellanies, 1954, p. 167-168, 412; cf. W. Spiegelberg, Koptische Etymologien, 1920, p. 4-6; T.O. Lambdin, JAOS 73, 1953, p. 149.)

Ricinul. Traducerea corectă a cuvântului ebr. qiqayon (Iona 4:6) a constituit obiectul unor dispute între mulţi cercetători. Pliniu şi Herodot au considerat că este vorba despre arborele de ricin (Ricinus communis, care la greci era kroton) şi multe versiuni traduc întocmai ca ei (VSR mg). Este un arbust care creşte repede şi care putea să-i ţină de umbră lui Iona şi despre care se afirmă că poate păli rapid la o simplă atingere, aşa cum s-a întâmplat cu Iona. Alţii, pornind de la LXX (în gr. kolokyntha) sugerează că este vorba despre tidvă (Cucurbita lagenaria, în arab., qar’ah, VA „curcubetă”) care pare să fie mai corect din punct de vedere botanic, întrucât contextul biblic pare să se refere mai degrabă la o viţă, nu la un copăcel mic cum este arborele de ricin. Este posibil deci ca versetul să se refere la o astfel de „colibă” care adăpostea paznicii holdelor de castraveţi (Isaia 1:8), care se putea veşteji rapid, cu toate că este posibil să nu existe o explicaţie naturală pentru un eveniment care era în mod clar sub controlul Domnului.

Scai, spini. Botaniştii întâmpină dificultăţi în identificarea scailor, spinilor, mărăcinilor, rugului şi a altor plante cu spini menţionate în Scripturi, datorită faptului că sunt folosite peste 20 de cuvinte diferite pentru a descrie aceste plante, care se găsesc din abundenţă în zonele rurale uscate ale Palestinei. Aceste *buruieni cu spini sunt clasificate în genurile de plante Centaurea, Ononis, Silybum, Notobasis şi Poterium. În multe cazuri, termenii ebr. şi gr. folosiţi ca să le descrie sunt la fel de neprecise, ca şi cele din limba engleză (sau română.).

În general, spinii exprimă ideea absenţei roadelor sau de eforturi supărătoare (Geneza 3:18; Numeri 33:55; Iosua 23:13). Ei au fost o dovadă a judecăţii divine care se abate asupra celor răi (Naum 1:10) sau a ghinionului (Ezechiel 2:6). Dacă erau lăsaţi să crească necontrolat în livezi sau în vii, ei aveau repercursiuni asupra productivităţii copacilor sau a viţei (Proverbe 24:31; Isaia 5:6; Ieremia 15:13), dar când creşterea lor era controlată şi erau aranjaţi în formă de garduri vii, ei slujeau ca protecţie împotriva animalelor sălbatice (Osea 2:6; Matei 21:33). În vremurile VT, spinii au fost un combustibil care ardea rapid, fiind folosiţi şi de beduinii arabi (Psalmul 58:9; Isaia 9:18; 10:17). Natura distructivă a scailor şi a spinilor a fost descrisă plastic în pildele din evanghelii (Matei 13:7; Marcu 4:7; Luca 8:7), la fel ca şi faptul că nu făceau fructe (Matei 7:16). Scaieţii sunt plante erbacee, pe când spinii sunt lemnoase. În Pilda semănătorului (Matei 13:7, etc.), „spinii” între care a căzut sămânţă au fost, după toate probabilităţile scaietele lăptos (silybum marianum) care apare pe la marginea ogoarelor şi creşte rapid.

În unele pasaje unde Biblia menţionează cuvântul „spini” ea se referă la rugul sfânt (Rubus sanguineus). Probabil că Proverbe 15:19 şi Osea 2:6 se referă la acest rug, dar „spinii din pustie” (Judecători 8:7) pot fi acacia, sau Ziziphus lotus lotus, iar „mărăcinii” pot fi Lycium sp., care este „rugul” din pilda lui Iotam (Judecători 9:14). Cununa de *spini (Matei 27:29; Marcu 15:17; Ioan 19:5) împletită pentru Isus înainte de răstignirea Lui trebuie să fi fost împletită din spini care s-au găsit în regiunea respectivă. Cu toate că arbustul numit „spinii lui Cristos” (Paliurus spina-christi), care are ramuri lungi şi spinoase, nu se găseşte acum în jurul Ierusalimului, se ştie cu certitudine că a crescut în acea regiune în antichitate. Totuşi, unii autori consideră că s-a folosit soberstrea (Poterium spinosum), o plantă mică şi spinoasă, sau ramuri ale arbustului Ziziphus spina-christi; alţii au sugerat că este vorba despre spinii plantei Phoenix dactylifera, ca o imitaţie batjocoritoare a unei coroane radiale (cu spinii aşezaţi pe direcţie radială, n.tr.) (comp. H. St. J. Hart, JTS n.s. 3, 1952, p. 66 ş.urm.). (vezi de asemenea Urzici, mai sus.)

Şofran. În Isaia 35:1, cuvântul ebr. habasselet înseamnă bulb, şi de aici avem traducerea „şofran”. Există multe specii de crocus în Palestina, şi acestea înfloresc în timpul iernii. LXX traduce cuvântul prin krinon (crin), VA prin „trandafir” şi NEB prin „asfodelă”, care are tuberculi. Zarnacadea (Narcisus tazetta) ar fi o alegere şi mai bună, întrucât este o plantă cu bulbi. Probabil că tot la şofran se face aluzie şi atunci când este vorba despre „trandafirul din Şaron”, Cântarea Cântărilor 2:1. Vezi Trandafir, mai jos.

Trandafirul. Adevăratul trandafir, Rosa phoenicia, nu este comun în Palestina şi este puţin probabil ca „trandafirul din Şaron” (Cântarea Cântărilor 2:1) să se refere la această plantă. Au fost menţionate ca posibile identificări pentru „trandafirul din Şaron” Anemone, Cistus, Narcissus, Tulipa şi Crocus.

În apocrifa, „trandafirul” din Eclesiasticus 1:8 a înflorit primăvara şi poate fi laleaua, narcisa sau şofranul. În Eclesiasticus 24:14 şi 39:13, aluzia se face probabil la leandru (Nerium oleander) care este un arbust înalt ce creşte pe lângă apele din regiunile pietroase, cu flori de culoarea roză cu frunze otrăvitoare. „Trandafirii” din 2 Ezra 2:19 şi „bobocii de trandafir” din Eclesiasticul 2:8 au fost privite ca specii ale trandafirului de stâncă (Cistus), trandafirul propriu-zis (Rosa) sau leandru.

Trestia.  

Cuvântul. ebr.’ahu (Iov 8:11, VA, „stânjenel”; Geneza 41:2, 18, VA „pajişte”). Acesta este un termen general pentru plantele de apă, care cresc în mlaştini şi pe malul râurilor – de aici rezultă întrebarea retorică a lui Bildad („Creşte papura fără baltă? Creşte trestia fără umezeală?”).

Termenul ebr.sup „trestie” (Exod 2:3, 5; Isaia 19:6). Este clar că acest cuvânt se referă specific la papura căreia îi place umezeala Typha latifolia sau la o altă specie de papurăTypha angustata, cea de-a doua fiind întâlnită şi astăzi în jurul Nilului şi a canalelor lui. Marea Roşie (yam sup) ar fi literar „Marea Trestiilor” (cf. egypt. p’-twf).

Termenul ebr.qaneh; şi gr. kalamos. Se referă la ierburi înalte care cresc în locurile umede (în mlaştini, pe malurile râurilor, etc.), care sunt deseori adăpostul animalelor de apă (cf. Iov 40:21; Isaia 19:6-7; 35:7). Atât cuvântul ebr. cât şi cel gr. sunt termeni cu un sens destul de general, deşi unii consideră că ele se referă la Arundo donax din Palestina şi Egipt, care creşte şi peste 3 m înălţime, şi la trestia obişnuită (Phragmites communis), care este mai mică. Când este judecat de Dumnezeu, Israel este ca o trestie clătinată în ape (1 Împăraţi 14:15); iar în cuvintele lui Cristos, trestiile bătute de vânt, precum şi curtenii îmbrăcaţi în haine moi sunt lucruri ce nu pot fi găsite în pustiul uscat (Matei 11:7-8; Luca 7:24). Dacă pe o trestie se reazămă o greutate prea mare, ea se va rupe neregulat, iar aşchiile vor intra în mână. În acelaşi fel s-a întâmplat cu Israel care s-a bazat pe Egipt şi a fost vătămat de acesta în zilele lui Isaia (Isaia 36:6; 2 Împăraţi 18:21), a lui Ieremia şi Ezechiel (Ezechiel 29:6-7). „Trestia frântă” poate fi simbolul celui slab pe care Mesia nu-l va rupe de tot (Isaia 42:3; Matei 12:20).

Înainte de răstignire, soldaţii i-au dat lui Cristos o trestie în loc de sceptru ca să-L batjocorească, iar apoi L-au lovit cu ea (Matei 27:29-30; Marcu 15:19). Pe cruce, lui Isus I s-a oferit un burete muiat în oţet, prins în vârful unei trestii (Matei 27:48; Marcu 15:36; sau „isop”, Ioan 19:29). O trestie putea sluji ca instrument de măsurare a lungimii, şi numele ei a fost adoptat ca unitate de măsură egală cu şase coţi (Ezechiel 40:3-8; 41:8 (cei 6 coţi); 42:16-19; Apocalipsa 11:1; 21:15-16), întocmai cum s-a întâmplat şi cu termenul qanu în Mesopotamia. (*GREUTĂŢI ŞI MĂSURI.)

Urzica. Nu se cunoaşte clar la ce plante se referă două cuvinte ebr.

harul, care ar putea să provină din vechea rădăcinăharal, „a fi ascuţit”, „a înţepa”. Cuvântul se găseşte în Iov 30:7 (LXX „tufărie sălbatică”); Proverbe 24:31; Ţefania 2:9; VRmg. traduce în fiecare caz „măzăriche”, iar NEB „tufăriş” sau „buruieni”.

qimmos(Isaia 34:13; Osea 9:6). Probabil că în realitate este vorba despre o urzică, cea mai comună specie din Palestina fiind Urtica pilulifera, care creşte pe maidane. (Vezi de asemenea Scaiul, de mai jos.)

Viţa Sodomei. Există mai multe opinii cu privire la aluziile ce se fac în Cântarea lui Moise (Deuteronom 32:32) la această plantă. Este posibil ca expresia să aibă un sens figurat, descriind amărăciunea duşmanilor lui Israel. Dacă este într-adevăr o plantă, care conţine o substanţă ca şi praful, închisă sub o coajă plăcută la vedere, s-a sugerat că este vorba despre Solanum sodomeum sau Calotropic procera, cu seminţe asemănătoare unei pene într-un fruct umflat. După toate probabilităţile, expresia s-a născut din asocierea cu colocintul, o *tigvă sălbatică, Citrullus Colocynthis, care se întinde pe terenul nisipos din regiunea Mării Moarte şi are nişte fructe uşoare şi amare la gust.

BIBLIOGRAFIE. 1966 Alon,The Natural History of the Land of the Bible, 1969; A. Goor şi M. Nurock,Fruits fo the Holy Land, 1968; R.K. Harrison, „The Biblical Problem of Hyssop”, EQ 26, 1954, p. 218-224; idem, „The Mandrake and the Ancient World”, EQ 28, 1956, p. 87-92; idem, Healing Herbs of the Bible, 1966; F.N. Hepper, Plants of Bible Lands, în curs de apariţie; I. Löw, Die Flora der Juden, 1-4, 1924-34; H.N. şi A.L. Moldenke, Plants of the Bible, 1952; W. Walker, All the Plants of the Bible, 1957; M. Zohary, Plant-life of Palestine, 1962; Flora Palaestina, începând din 1966.  F.N.H. et al.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/plante.html

Pildele Domnului Isus

Pildele Domnului Isus

 

1.   Cele două case Matei 7:24-27 (Luca 6:47-49) 2.   Haina nouă şi burdufurile noi Matei 9:16-17 3.   Semănătorul Matei 13:3-8 (Marcu 4:3-8; Luca 8:5-8) 4.   Pilda neghinei Matei 13:24-30 5.   Pilda grăuntelui de muştar Matei 13:31-32 (Marcu 4:30-32; Luca 13:18-19) 6.   Pilda aluatului Matei 13:33 (Luca 13:20-21) 7.   Comoara ascunsă Matei 13:44 8.   Mărgăritarul de preţ Matei 13:45-46 9.   Pilda năvodului Matei 13:47-50 10.  Pilda robului nemilostiv Matei 18:23-35 11.  Pilda lucrătorilor viei Matei 20:1-16 12.  Pilda celor doi fi Matei 21:28-32 13.  Pilda vierilor Matei 21:33-46 (Marcu 12:1-12; Luca 20:9-19) 14.  Pilda nunţii fiului de împărat Matei 22:1-14 15.  Pilda celor doi robi Matei 24:45-51 (Luca 12:42-48) 16.  Cele zece fecioare Matei 25:1-13 17.  Pilda talanţilor Matei 25:14-30 18.  Pilda cu sămînţa Marcu 4:26-29 19.  Pilda portarului Marcu 13:34-37 20.  Pilda copiilor mofturoşi Luca 7:31-35 21.  Pilda celor doi datornici Luca 7:41-43 22.  Samariteanul milostiv Luca 10:25-37 23.  Prietenul de la miezul nopţii Luca 11:5-8 24.  Pilda bogatului neînţelept Luca 12:16-21 25.  Pilda smochinului neroditor Luca 13:6-9 26.  Pilda celor poftiţi la cină Luca 14:15-24 27.  Turnul neterminat şi regele prudent Luca 14: 28-33 28.  Oaia rătăcită Luca 15:4-7 (Matei 18:12-14) 29.  Banul pierdut Luca 15:8-10 30.  Fiul risipitor Luca 15:11-32 31.  Ispravnicul necredincios Luca 16:1-9 32.  Robi netrebnici Luca 17:7-10 33.  Judecătorul nedrept Luca 18:1-8 34.  Pilda vameşului şi a fariseului Luca 18:9-14 35.  Pilda polilor Luca 19:11-27

Barzilaen Dan

https://ardeleanlogos.wordpress.com/religia-crestina/pildele-domnului-isus/

PILDA

I. Pilde şi alegorii

Cuvântul „parabolă”, un alt termen pentru pilde, este derivat în final de la grecescul parabole, care înseamnă literal „a pune lucrurile alături”. De aceea, etimologic înţelesul este asemănător cu cel al alegoriei, care prin derivaţie înseamnă „a spune lucrurile într-un alt mod”. Atât pildele cât şi alegoriile au fost considerate forme didactice care prezentau ascultătorului ilustraţii interesante din care acesta putea să extragă adevăruri morale şi religioase; „pilda” este comparaţia care nu este clară imediat sau o povestire descriptivă scurtă, menită de obicei să redea un singur adevăr sau sa răspundă unei singure întrebări, în timp ce „alegoria” se referă la o poveste mult mai elaborată în care toate detaliile, sau majoritatea lor, îşi au corespondent în aplicaţia ei. Întrucât „adevărul conţinut într-o povestire va fi exprimat prin mijloace mai modeste”, valoarea acestei metode de instruire este evidentă.

Linia de demarcaţie dintre pilde şi alegorii nu este rigidă, şi ambele forme pot fi găsite în evanghelii. Există, însă, o diferenţă şi mai fundametală decât cea a cantităţii de detalii prezente. În timp ce alegoria dezvoltată este în esenţă ilustrativă, aşa încât aproape că se poate spune că detaliile povestirii au fost derivate din aplicaţie, multe dintre pildele lui Isus nu sunt simple ilustraţii ale unor principii generale; mai degrabă, ele conţin mesaje care nu pot fi transmise pe nici o altă cale. Pildele sunt forma adecvată de comunicare pentru a aduce oamenilor mesajul Împărăţiei, întrucât menirea pe care o au ele este aceea de a-i face pe oameni să vadă lucrurile într-un fel cu totul nou. Ele sunt mijloace de a-i ilumina pe oameni şi de a-i convinge de un adevăr, menirea lor fiind aceea de a-i aduce în punctul în care pot să ia o hotărâre. Isus vorbeşte la nivelul ascultătorilor Lui şi foloseşte imagini care le sunt familiare pentru a-i ajuta să înţeleagă lucruri noi cu care nu sunt familiarizaţi. În acelaşi fel după cum o persoană care iubeşte se simte îngrădit de un limbaj prozaic şi se vede nevoit să recurgă la poezie pentru a-şi exprima sentimentele, tot aşa şi Isus exprimă mesajul Împărăţiei în forme de exprimare adecvate.

II.Interpretarea pildelor

În NT, cuvântul „pildă” este folosit cu tot atât de multe înţelesuri ca şi cuvântul ebr. masal, şi se referă la aproape orice fel de zicală. Ceea ce în mod normal ar trebui să numim *proverb, poate fi denumit în greacă şi ca pildă (Luca 4:23, VSR traduce cu „proverb”). Pilda din Matei 15:15 seamănă aproape cu o ghicitoare. Simpla ilustraţie care spune că frunzele de pe copaci sunt un semn că se apropie vara, este o „pildă” (Marcu 13:28). Comparaţia mai elaborată dintre copiii care sunt la joacă şi reacţia contemporanilor lui Isus faţă de Ioan Botezătorul şi faţă de Isus Însuşi este cunoscută de obicei ca Pilda cu jocul copiilor (Luca 7:31 ş.urm.). Pe de altă parte, Pildei semănătorului şi Pildei neghinei li se dau interpretări alegorice (Matei 13:18-23, 36-43), iar Pilda năvodului (Matei 13:47-50), Pilda vierilor (Marcu 12:1-12), Pilda nunţii fiului de împărat (Matei 22:1-14) şi Pilda celor poftiţi la cină (Luca 14:16-24) conţin în mod evident detalii cu semnificaţie alegorică.

Predicatorii creştini din toate vremurile s-au străduit, datorită unor scopuri omiletice, să le prezinte ascultătorilor lor din nou mesajul acestor pilde. Aceasta este, evident, o procedură cu totul legitimă; este justificată de însăşi natura pildelor ca forme artistice şi acest lucru poate fi observat în NT (cf. felul în care foloseşte Pavel motivul „semănătorului” în Coloseni 1:6). Din nefericire, s-a născut o tendinţă de a alegoriza detaliile cele mai mărunte din pilde, cu scopul de a-i învăţa pe alţii adevăruri care nu sunt deloc evidente în aceste povestiri şi fără vreo legătură cu contextul în care se găsesc. Ca rezultat, inevitabila reacţie de critică a intrat pe rol. Teologi cum sunt A. Julicher, au afirmat că menirea pildelor este aceea de a ilustra un singur adevăr; şi ei au privit interpretarea alegorică a Pildei semănătorului şi a Pildei neghinei ca nişte exemple foarte timpurii ale procesului periculos de alegorizare care a făcut atâta rău Bisericii creştine. În realitate însă, este destul de greu să găsim linia de demarcaţie dintre pildă şi alegorie în povestirile spuse de Isus; unele povestiri au fost spuse cu intenţia clară de a reda mai multe lecţii, aşa cum este cazul cu Pilda fiului risipitor, unde accentul cade pe bucuria pe care o are Dumnezeu Tatăl de a-i ierta pe copiii Lui, pe natura pocăinţei, şi pe păcatul invidiei şi a mulţumirii de sine (Luca 15:11-32).

A fost greşeala lui Julicher de a reduce mesajele pildelor la simple platitudini morale. Teologii din ultimii ani au recunoscut pe bună dreptate că ele au făcut parte din modul în care Isus a proclamat Împărăţia lui Dumnezeu. Într-un efort de a defini mai precis înţelesul lor, J. Jeremias şi alţi teologi au insistat asupra faptului că pildele trebuie înţelese în contextul lor istoric iniţial, adică în cadrul lucrării şi a învăţăturii lui Isus. În anumite cazuri, după opinia lui Jeremias, pildele au fost modificate de membrii Bisericii primare care le-au transmis, cu scopul de a le face relevante pentru noile generaţii de ascultători; pentru a le auzi din nou în forma lor de odinioară în care au ieşit de pe buzele lui Isus, trebuie să încercăm să îndepărtăm orice elemente secundare cu care au fost încărcate în acest proces şi să eliberăm versiunea originală, adică lecţiile comparativ simple pe care le-a expus Isus, de învăţăturile mai elaborate adăugate de învăţătorii creştini din Biserica primară. Cu toate că înţelegerea pe care o primim în felul acesta cu privire la pilde sporeşte cât de cât, o astfel de analiză a elementelor primare şi secundare tinde să fie subiectivă. Este foarte adevărat că evangheliştii nu au cunoscut întotdeauna ocazia cu care a fost rostită pentru prima dată o pildă şi nici cui i-a fost adresată iniţial. În cazul Pildei samariteanului milostiv (Luca 10:25), a Pildei celor doi datornici (Luca 7:41), a Pildei cu jocul copiilor (Luca 7:31 ş.urm.) şi a Pildei talanţilor (Luca 19:11), ne este dat contextul şi ni se dă cheia interpretării. Deseori însă, se pare că istorisirile lui Isus sunt reînviate la multă vreme după ce împrejurările în care au fost rostite au fost uitate; iar evangheliştii le-au plasat în naraţiunile lor acolo unde s-au potrivit, acestea redând uneori motivul iniţial pentru care au fost rostite (Luca 18:9). Ocazional, s-au întocmit colecţii pilde care au fost detaşate de contextul lor iniţial (Matei 13). Recent, teologii au afirmat că pildele constituie o formă literară de exprimare a cărei interpretare nu depinde întru totul de o reconstituire a conţinutului şi a formei lor iniţiale; ca pilde, istorisirile spuse de Isus pot reda noi înţelesuri. Este clar, însă, că expunerea pildelor pentru zilele noastre trebuie să aibă la bază pe cât posibil o înţelegere a ceea ce a vrut Isus să spună; altfel, ne întoarcem înapoi la eroarea de a le privi ca pe nişte ilustraţii ale unor adevăruri generale.

Studiul pildelor cu ajutorul lingvisticii şi a semanticii moderne a arătat că acestea nu sunt simple căi de a transmite informaţii într-o formă atrăgătoare. Ele au o varietate de forme şi funcţii logice. Foarte adesea, scopul lor este acela de a-i ajuta pe ascultători să vadă lucrurile dintr-un punct de vedere nou şi de a fi mijlocul de a-i pune pe aceştia într-o nouă situaţie. Pildele au avut menirea de a-i determina pe oameni să ia decizii cu privire la atitudinea lor faţă de Isus şi faţă de mesajul Lui şi, astfel, de a-i pune într-o nouă relaţie cu El. Ele au fost descrise (de E. Fuchs) ca „evenimente ale limbii”, adică, ele sunt forma pe care o ia Împărăţia lui Dumnezeu în sfera limbii. Prin mijlocirea pildelor, domnia împărătească a lui Dumnezeu vine la oameni cu promisiunile, judecăţile, cerinţele şi darurile ei.

Acestea sunt punctele asupra cărora trebuie să se concentreze interpretarea pildelor. Nu trebuie să ne aşteptăm să găsim întreaga Evanghelie în vreo pildă: „De exemplu, este eronat să spui că Pilda fiului risipitor conţine esenţa Evangheliei şi să deduci din ea că nu există nici o doctrină a ispăşirii care să fie esenţială pentru creştinism; sau să presupui din Pilda samariteanului milostiv că serviciile practice faţă de semenii noştri sunt esenţa şi scopul creştinismului” (R.V.G. Tasker, The Nature and Purpose of the Gospels, 1957, p. 57 ş.urm.). Nu trebuie nici să încercăm să interpretăm pildele pe baza unor considerării de ordin economic sau etic, când acestea sunt de fapt irelevante. Pilda ispravnicului necredincios (Luca 16:1-9) ne învaţă că oamenii trebuie să se pregătească pentru viitor; dar moralitatea ispravnicului (cu privire la moralitatea acţiunii lui, vezi J.D.M. Derrett, citat mai jos) nu afectează deloc această lecţie. Este inutil să sugerăm că Pilda lucrătorilor din vie (Matei 20:1-16) este spusă cu intenţia de a clarifica problema plăţilor; ea ilustrează bunătatea lui Dumnezeu, care îi tratează pe oameni cu generozitate, nu strict după meritele lor.

III. Caracteristicile pildelor

Uneori, Isus a ales ilustraţiile din pildele Lui din natură, ca de exemplu în diversele pilde despre seminţe şi creşterea lor (Matei 13:24-30; Marcu 4:1-9, 26-29, 30-32); uneori, S-a folosit de obiceiuri şi aspecte familiare din viaţa de toate zilele, aşa cum este cazul în Pilda aluatului (Matei 13:33), în Pilda cu oaia rătăcită şi cu banul pierdut (Luca 15:3-10), în Pilda cu prietenul de la miezul nopţii (Luca 11:5-8), a celor zece fecioare (Matei 25:1-13); uneori, Isus Se foloseşte de evenimente recente (Luca 19:14); iar alteori din ceea ce poate fi considerat ca fiind întâmplări ocazionale sau împrejurări probabile, aşa cum este cazul cu Pilda judecătorului nedrept (Luca 18:2-8), a ispravnicului necredincios (Luca 16:1-9) şi a fiului risipitor (Luca 15:11-32). Stilul variază de la o simplă comparaţie sau metaforă (Marcu 2:21 ş.urm.; 3:23) la descrierea unui eveniment tipic sau a unei povestiri scurte despre o anumită întâmplare.

Uneori învăţătura unei pilde este clară chiar din conţinutul ei, aşa cum este cazul Pildei cu ţarina omului bogat, unde bogatul moare chiar în momentul când şi-a încheiat pregătirile de a se retrage din afaceri în linişte şi în pace (Luca 12:16-21), dar chiar şi aici povestirea este încheiată cu sentinţa: „Tot aşa este şi cu cel ce-şi adună comori pentru el şi nu se îmbogăţeşte faţă de Dumnezeu”. În alte situaţii, învăţătura este exprimată cu ajutorul unei întrebări, ca de ex.: „Spune-Mi dar, care din ei îl va iubi mai mult?” (Luca 7:42). Chiar pilda în sine poate fi spusă sub forma unei întrebări care îl invită pe ascultător să se gândească la felul în care ar acţiona, şi apoi să treacă la aplicaţie (Luca 11:5-8; 14:28-32). Este posibil ca uneori Isus Însuşi să tragă învăţătura, ori la finele unei povestiri (de ex. Matei 18:23) ori ca răspuns la o cerere din partea cuiva de a clarifica pilda (de ex. Matei 15:15). De cele mai multe ori, însă, povestirea este spusă fără a se adăuga vreun comentariu pe marginea ei, iar ascultătorii sunt lăsaţi să tragă ei înşişi învăţătura din ea. Astfel în Marcu 12:12, este clar că liderii religioşi au ştiut că Isus a spus Pilda vierilor împotriva lor.

Împărăţia lui Dumnezeu

Multe dintre pildele rostite de Isus se referă în mod specific la *Împărăţia lui Dumnezeu (de ex. Marcu 4:26, 30) şi, în general, tratează despre natura, venirea, valoarea şi extinderea Împărăţiei cât şi despre sacrificiile ce le cere ea ş.a.m.d. Interpretarea pildelor depinde foarte natural de concepţia cu privire la Împărăţie pe care o împărtăşesc anumiţi comentatori, şi vice versa. Unii teologi cum este A. Schweitzer, care a crezut că Isus a preconizat venirea Împărăţiei lui Dumnezeu ca un eveniment supranatural care va avea loc în viitorul apropiat, într-un mod neaşteptat şi catastrofal, au găsit secretul înţelesului pildelor despre Împărăţie. Ele se referă la criza iminentă pe care a prezis-o Isus. Chiar şi pildele care denotă creştere sau progres au fost privite în felul acesta. De exemplu, înţelesul Pildei aluatului trebuie căutat nu în procesul încet de dospire, ci în caracterul neaşteptat al dospirii (Matei 13:33). Teologii adepţi ai şcolii escatologici „realizate”, cum este C.H. Dodd, care a afirmat că Împărăţia a venit în plinătatea ei în lucrarea de pe pământ a lui Isus, interpretează pildele ca şi cum acestea s-ar referi la o împlinire. Secerişul pentru care s-au făcut pregătiri în veacurile din trecut a venit deja; sămânţa de muştar plantată de multă vreme s-a făcut acum un copac (Marcu 4:26-32).

Ambele curente de interpretare sunt unilaterale şi nu tratează just elementele evidente de speranţă în viitor (Marcu 13:28-37) şi de împlinire în prezent (Matei 9:37 ş.urm.; Ioan 4:35) din învăţătura lui Isus. În timp ce Isus a privit Împărăţia sau stăpânirea lui Dumnezeu ca fiind într-adevăr de domeniul prezentului, atât prin cuvintele cât şi prin acţiunile Lui, el de asemenea a vorbit despre o perioadă în viitor (Marcu 13:32), în timpul căreia stăpânirea Lui va fi o realitate în mijlolcul urmaşilor Lui, care vor constitui Biserica răspândită pe întreg pământul; El a prezis că acea Împărăţie nu va fi manifestată în plinătatea ei până când El însuşi nu va veni în slavă ca Fiu al omului. Contrastul dintre lipsa de interes cu care a fost primită la început învăţătura Lui şi rezultatul ei final este sugerat de pildele din Marcu 4. Multe dintre pilde Lui tratează despre harul arătat de Dumnezeu prin Isus în prezent, şi arată că zorii erei noi s-au ivit. Alte pilde tratează despre felul în care trebuie să trăiască oamenii în lumina Împărăţiei, până la consumarea ei finală: ei trebuie să stăruiască în rugăciune, să-i ierte pe alţii, să slujească aproapelui lor, să se folosească de darurile pe care le-a dat Dumnezeu, să nu poftească, să rămână în stare de veghere, să fie slujbaşi credincioşi şi să nu uite că judecata lor finală depinde de purtarea lor în prezent.

Scopul pildelor

Unii au găsit că Marcu 4:10-12 este un pasaj foarte dificil, căci pare să sugereze că scopul pe care l-a avut Isus atunci când a rostit pildele a fost nu să aducă lumină celor ce nu înţelegeau, ci ca cel necredincios să fie împietrit în necredinţa lui. Este posibil însă ca ceea ce pare a fi o propoziţie ce exprimă scop în Marcu 4:12, să fie de fapt o propoziţie ce exprimă o consecinţă (aşa cum este cazul cu Matei 13:13). Este posibil ca pildele lui Isus să aibă efectul de a împietri inima celui necredincios, întocmai după cum Isaia a prorocit cu privire la efectele predicării Cuvântului lui Dumnezeu. Adevărul este că pildele lui Isus sunt unice. Pildele altor învăţători pot fi oarecum separate de învăţătorii care le-au rostit, dar Isus nu poate fi separat de pildele Lui. A nu-L înţelege pe El înseamnă a nu-I înţelege pildele. „Pentru cei ce sunt afară din numărul vostru, toate lucrurile sunt înfăţişate în pilde” (Marcu 4:11); întreaga lucrare a lui Isus, nu numai pildele Lui, rămân la nivelul unor povestiri şi prevestiri lipsite de orice semnificaţie adâncă. Aici „pilde” înseamnă de fapt „ghicitori”. De aceea, este posibil ca oamenii să refuze să accepte invitaţia la înţelegere şi la luarea unei hotărâri pe care o poate găsi în pilde, şi în atitudinea lor se împlineşte prorocia lui Isaia (Isaia 6:9 ş.urm., cf. Ioan 12:40, unde aceeaşi prorocie este citată referitor la necredinţa iudeilor înaintea lucrărilor făcute de Isus.

Pildele din Evanghelia după Ioan

În Ioan 10:6, cuvântul paroimia (o altă traducere a lui masal, cuvânt la rândul lui tradus prin „proverb”, de ex. Proverbe 1:1) este folosit ca să descrie alegoria despre păstorul cel adevărat şi păstorii cei falşi. În Ioan 16:25, acelaşi cuvânt este mai apropiat de sensul lui din VT, care înseamnă o expresie dificilă care necesită o explicaţie. Se pare că Evanghelia după Ioan nu prea conţine pilde de felul celor care se găsesc în celelalte evanghelii, dar C.H. Dodd şi A.M. Hunter au atras atenţia asupra unor pilde scurte care stau aproape ascunse în evanghelia aceasta (Ioan 3:8, 2:9; 4:35-38; 5:19 ş.urm.; 8:35; 10:1-5; 11:9 ş.urm.; 12:24, 35 ş.urm.; 16:21). Nu trebuie să uităm nici multele descrieri cu sens figurativ pe care le-a făcut Isus despre Sine în această evanghelie, de ex. „Păstorul cel bun”, „Adevărata Viţă”, „Uşa”, „Lumina lumii”, şi „Calea, Adevărul şi Viaţa”.

BIBLIOGRAFIE. 1976 Hauck, TDNT 5,. 744-761; C.H. Dodd,The Parables of the Kingdom, 1961; C.W.F. Smith,The Jesus of the Parables, 1948; A.M. Hunter, Interpreting the Parables, 1960; idem, The Parables Then and Now, 1971; H. Thielicke, The Waiting Father, 1960; J. Jeremias, The Parables of Jesus, 1963; G.V. Jones, The Art and Truth of the Parables, 1964; E. Linnemann, Parables of Jesus, 1966; J.D.M. Derrett, Law in the New Testament, 1970; D.O. Via, Jr., The Parables: Their Literary and Existential Dimension, 1967; J.D. Crossan, în Parables: The Challenge of the Historical Jesus, 1973; N. Perrin,Jesus and the Language of the Kingdom, 1976. Cu privire la pildele din Ioan, vezi C.H. Dodd,Historical Tradition in the Fourth Gospel, 1963; A.M. Hunter, According to John, 1968. Cu privire la interpretarea pildelor, vezi A.C. Thiselton, SJT 23, 1970, p. 437-468.

R.V.G.T. I.H.M.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/pilda.html