Apocalipsa – Chemare la transcendență

download - Copie

(pentru cei care doriți un studiu practic din Apocalipsa, treceți repede peste prezentarea cărții și citiți studiile care urmează)

111Hope-Prophecy

Introducere

Titlul acestui comentariu afirmă că Apocalipsa este o „chemare la transcendență“. Să explicăm puțin această afirmație.

Chemarea făcută apostolului Ioan în Apocalipsa 4:1: „Suie-te aici şi-ţi voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri!” trebuie să fie luată ca o invitație pentru fiecare dintre noi, cei ce citim această carte. Unde este însă acel „aici sus“ spre care a fost invitat Ioan și prin el și noi?

Vom spune mai multe când vom analiza Apocalipsa 4, dar trebuie să definim câteva lucruri și în această introducere. De ele depinde capacitatea noastră de a urmări desfășurarea evenimentelor descrise de Ioan. Textul din capitolul 4 ne dă definiția acelui „suiete aici sus“ în versetul imediat următor: „Numaidecât am fost răpit în Duhul. Şi iată că în cer ..“ (Apocalipsa 4:2).

„Aici sus“ înseamnă deci „în cer“. Știm că există trei ceruri amintite în Scriptură. Pavel a fost de exemplu în cel de al treilea cer (2 Cor. 12:1-2,3-5). Avem cerul atmosferic, cerul astronomic și cerul prezenței lui Dumnezeu de dincolo de lumea aceasta. Tot ce este dincolo de lumea aceasta este transcendent, adică „de dincolo“. Teologia ne spune că Dumnezeu este în același timp „imanent“ , dar și „transcendent“. Pentru că este imanent, adică în interiorul creației materiale, Dumnezeu poate interacționa pe pământ cu creaturile Sale. El nu este însă limitat la lumea materială, ci există independent de ea, adică o trascende. Accesul creaturii în dimensiunile existenței de dincolo de universul material definit în spațiu și timp se poate face doar pe baza unei „invitații speciale“ din partea lui Dumnezeu. Biblia ne spune că Enoh a plecat dincolo de lumea materială, că Avraam și Moise au avut acces temporar în realitățile de „dincolo“ și că profeții au primit astfel de „descoperiri date de Dumnezeu“, imposibil de accesat altfel. Pentru cel ce are ochi să vadă, întreaga Biblie este o chemare la transcendență. Ea începe cu o parte de „descoperire“ despre facerea lumii (pe care altfel n-am fi în stare s-o pricepem) și se încheie cu „descoperirea“ dlui Isus Christos despre lucrurile „de sus“ și despre „lucrurile viitoare“.

Domnul Isus a vorbit oamenilor în termeni de transcendență: „Voi sunteţi de jos”, le-a zis El, „Eu sunt de sus. Voi sunteţi din lumea aceasta, Eu nu sunt din lumea aceasta“ (Ioan 8:23).

Nașterea lui extraordinară a fost serbată de un cor de îngeri care a apărut deodată din hiperspațiu și s-a întors apoi înapoi acolo:

„Şi iată că un înger al Domnului s-a înfăţişat înaintea lor, şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor. … Şi deodată, împreună cu îngerul s-a unit o mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând:  „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui”. După ce au plecat îngerii de la ei, ca să se întoarcă în cer,  …“ (Luca 2:9-15).

Isus Christos este transcendent, Nicodim este de pe pământ, iar dialogul dintre cei doi dă pe față limitările lui Nicodim și atemporaneitatea și omniprezența Fiului lui Dumnezeu. El poate fi concomitent și alături de Nicodim și în cer:

„Adevărat, adevărat îţi spun că noi vorbim ce ştim şi mărturisim ce am văzut, şi voi nu primiţi mărturia noastră. Dacă v-am vorbit despre lucruri pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede când vă voi vorbi despre lucrurile cereşti? „Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel ce S-a pogorât din cer, adică Fiul omului, care este în cer“ (Ioan 3:11-12).

„N-ai avea nicio putere asupra Mea”, i-a răspuns Isus, „dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus. De aceea, cine Mă dă în mâinile tale are un mai mare păcat.” (Ioan 19:11).

„Şi iată că voi trimite peste voi făgăduinţa Tatălui Meu, dar rămâneţi în cetate până veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus” (Luca 24:49).

Apostolul Paveli-a îndemnat pe creștini să privească existența în termeni de transcendență, dând prioritate lucrurilor „de dincolo“: „Dacă, deci, aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ“ (Col. 3:1-2).

„De aceea este zis: „S-a suit sus, a luat robia roabă şi a dat daruri oamenilor” (Efeseni 4:8).

„Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd, căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice“ (2 Cor. 4:18).

În discursul ținut în fața filosofilor din Atena, apostolul Pavel a vorbit despre realitatea lumii transcendente și despre neputința umană de a pătrunde în hiperspațiu din cauza limitărilor impuse de Dumnezeu din cauza păcatului:

„Dumnezeu care a făcut lumea şi tot ce este în ea este Domnul cerului şi al pământului şi nu locuieşte în temple făcute de mâini. El nu este slujit de mâini omeneşti, ca şi când ar avea trebuinţă de ceva, El, care dă tuturor viaţa, suflarea şi toate lucrurile.  El a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului; le-a aşezat anumite vremuri şi a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe Dumnezeu şi să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din noi. Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa, după cum au zis şi unii din poeţii voştri: ‘Suntem din neamul Lui’… (Fapte 17:24-28).

Hiperspațiul realității din cel de al treilea cer are dimensiuni multiple, făcând posibile manifestări greu de acceptat de cei prizonieri încă în continuumul spațiu timp din această lume materială. Făpturile din hiperspațiu, îngeri sau demoni se pot materializa sau dematerializa (apar și dispar din lumea noastră), și evoluează indiferente la condițiile restrictive ale materiei. Două legiuni de demoni pot încape într-un singur îndrăcit, ca și-ntr-o turmă întreagă de porci (Marcu 5:1-11), martori la răstignire sunt „mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri“ (Mat. 26:53), iar făturile cerești „descrise“ în vedeniile lui Ezechie sau Ioan sunt așa de complexe că imaginația omenească este neputinciosă să le deseneze.

Finalul Apocalipsei descrie o creație nouă în care limitele și separarea dintre Dumnezeu și oameni va dispare. Ne va fi dat accesul la hiperspațiu și vom fi reintegrați în lumea minunată a prezenței dumnezeirii din care am fost „alungați“ din cauza căderii în păcat a lui Adam și a Evei.

Apocalipsa este cea mai profetică dintre cărțile Bibliei și ea ne propune incursiuni transcendente dincolo de experiențele umane obișnuite în sferele înalte ale celui de al treilea cer. Acțiunea cărții presupune o alternare de planuri de desfășurare a acțiunilor între evenimentele petrecute pe pământ și descoperirile evenimentelor „de dincolo“. Punctul de vedere al informațiilor este uneori terestru, iar alteori ceresc. Cei care nu au capacitatea să intuiască diferența dintre lumea nostră cu limitările ei cronologice de timp secvențial și de spațiu material și lumea mult mai complexă a unui cer cu mult mai multe dimensiuni în care apare timpul profetic, panoramic, exponent al omniștiinței, nu vor pătrunde niciodată mesajul Apocalipsei. Aceasta este cauza pentru care această carte a fost declarată de unii drept „o carte pecetluită“, imposibil de înțeles sau o sumă de metafore și figuri de stil „codificate“ ale căror semnificații s-au pierdut odată cu trecerea primei generații de creștini. Catalogată astfel, Apocalips a a devenit pentru mulți o carte opțională, ocolită de majoritatea creștinilor.

Comentariu meu caută să spulbere acest mit și să ajute cititorii sinceri să citească și să înțeleagă limpede mesajul Apocalipsei. De aici s-a născut și titlul comentariului: „Chemare la transcendență“. Apocalipsa este fascinantă! Ea este o succesiune de scene care se petrec când pe pământul în care lucrează imanența divină, când în cer, acolo unde există transcedental un Dumnezeu și ființe care au acces la o cunoaștere instantanee. Ei au posibilitatea să se plimbe după plac în trecut, prezent și în viitor. Cei de acolo „alunecă pe axa timpului“ înainte și înapoi, după plăcerea și preocuparea lor de moment. Diferența dintre ei și noi este că noi vedem evenimentele succesiv, ca pe vagoanele unui tren care trece prin fața noastră pe peronul gării, iar ei văd tot trenul dintr-o dată, toate vagoanele, de parcă le-ar privi de pe un munte, dintr-un avion sau și mai de sus, de dincolo de cosmos.

Iată una din exprimări care caracterizează accesul în realități cu mult mai multe dimensiuni: „Har şi pace vouă din partea Celui ce este, Celui ce era şi Celui ce vine“ (Apocalipsa 1:4).

„Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul”, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic“ (Apocalipsa 1:8).

De la înălțimea transcendenței, multe din afirmațiile Apocalipsei sunt „anticipative“, numind lucruri care nu s-au realizat ca pe lucruri deja realizate:

„Ale Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său: ale Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin“ (Apoc. 1:5-6). Vom parcurge Apocalipsa asemeni unei transmisii de televiziune în care camera de luat vederi este când pe pământ, când în cer, iar în final vom afla despre o lume viitoare nouă, în care imanentul și transcendentul vor face casă comună, într-o creație nouă, cu realități fascinante, dar imposibil de înțeles dincolo de descrierile surprinzătoare din debutului eternității.

Neputincioși să facă saltul transcendental, majoritatea celor ce predică din Apocalipsa se opresc la primele 3 capitole care vorbesc despre analizarea celor șapte biserici din lumea noastră. Atât putem pricepe ușor și atât suntem gata să spunem. Cine nu poate face „saltul“ necesar din debutul capitolului 4 și nu este în stare să „se suie aici“, în hiperspațiu, ca să experimenteze perspectiva lui Dumnezeu asupra evenimentelor, va avea mari dificultăți să priceapă ce se întâmplă în restul cărții.

„Nu-i bai!“, cum spun ardelenii. Chiar și așa, redusă la informațiile pe care încercăm să le explicăm rațional, bazați pe experiențele noastre de acum și introduse forțat în tabelele noastre „cronologice“,  Apocalipsa tot ne este de folos și este absolut esențială pentru bunăstarea noastră spirituală. Un comenator care a patinat doar pe suprafața Apocalipsei a ajuns s-o prețuiască pentru liniștea sufletească pe care a primit-o în urma citirii ei. Iată concluzia lui:

„Nu înțeleg ce este greu în cartea Apocalipsei! Mesajul ei profetic este foarte simplu:

Acum este așa și așa, și rău și bine – capitolele 1- 5
Înainte sa fie mai bine va fi și mai rău – capitolele 6 -19
După ce va fi însă cel mai rău va fi dintr-o dată cel mai bine – capitolele 20 – 22

Aceasta este cea mai bună veste care ni se putea da. Am citit cartea și am aflat că la sfârșit Dumnezeu și cei ce se dau de partea Lui câștigă!“

O scurtă prezentare a Apocalipsei

Titlul: În original, cartea poartă numele: „Apokalypsis Iesou Christou” – ,,Descoperirea lui Isus Christos”.

În Vechiul Testament Îl vedem pe Christos în profeții.
În Evanghelii Îl vedem pe Christos în istorie.
În Faptele Apostolilor Îl vedem pe Christos în Biserică.
În Epistole Îl vedem pe Christos în experiența noastră.
În Apocalipsa Îl vedem pe Christos în gloria viitoare.

Această numire ne atrage atenţia asupra Domnului Isus ca sursă şi subiect general al tuturor lucrurilor tratate în textul cărţii. Nu este vorba despre „niște revelații“ date prin Isus Christos, cum cred unii, ci de „descoperirea“, „arătarea“ persoanei lui Isus Christos ca răspuns final, total și suficient la toate problemele istoriei. Descoperirea este unică, la singular, pentru că Isus Christos este unic în tot și toate cele ce există. Ca și primul ei verset, ultimele versete ale cărții vorbesc tot despre Domnul Isus Christos:

„Cel ce adevereşte aceste lucruri, zice: „Da, Eu vin curând”. Amin! Vino, Doamne Isuse! Harul Domnului Isus Hristos să fie cu voi cu toţi! Amin“ (Apoc. 212:20-21)

Cartea cuprinde, nu una, cu ci patru vedenii pe care li le-a încredințat Dumnezeu lui Ioan. Fiecare dintre aceste patru secțiuni în care este împărțită natural cartea începe cu o referință la o stare de alterare a conștientului pentru deschiderea lui spre lumea revelației divine numită „în Duhul“ (Apoc. 1:10; 4:2; 17:3; 21:10). Dacă ținem seama de ele, cele patru vedenii sunt Apocalipsa 1:10 – 3:22; 4 – 16; 17:1 – 21:8 și 21:9 – 22:21).

Autorul: Nu încape nici o îndoială că Cel ce ne trimite această epistolă despre Sine şi despre desfăşurarea istoriei viitoare este însuşi Domnul Isus Cristos. Ioan este numai „instrumentuluman”, „scribul” ales pentru a ne transmite mesajul primit de la Domnul. Numele lui Ioan apare de patru ori în textul cărţii (Apoc. 1:1, 4, 9; 22:8).

Conţinutul cărţii adevereşte şi el că cel ce a scris-o a fost un evreu, cunoscător foarte versat în Scriptură, unul dintre conducătorii spirituali ai Bisericilor din Asia Mică, el însuşi foarte religios şi foarte convins că mişcarea începută de Cristos va triumfa în curînd asupra forţelor demonice care sînt prezente în lume. Apostolul Ioan corespunde cel mai bine unei descrieri ca aceasta.

apocalipsa_Introducere

Data: Cartea Apocalipsei a fost scrisă într-o vreme în care creştinismul intra într-o perioadă de grea persecuţie din partea autorităţilor din Imperiul Roman. Cei mai mulţi comentatori sînt de părere că data scrierii trebuie să fi fost în preajma anului 95 d.Cr.

Contextul scrierii:  Din momentul în care autorităţile romane au început să impună în imperiu cultul Cezarului declarat zeu, creştinii – care-L considerau împărat pe Isus şi nu acceptau să i se închine Cezarului – au intrat în conflict deschis cu statul. Apocalipsa îi avertizează pe creştinii din Smirna despre vremurile grele care vor urma (Apoc. 2:10). Antipa, marturul credincios (Apoc.2:13) căzuse deja împreună cu alţii, ca primele victime produse de persecuţie (Apoc. 6:9). Ioan însuşi se găsea exilat pe insula Patmos (Apoc. l:9), probabil un fel de închisoare a imperiului. Nu este de mirare că, sub presiunile evenimentelor vremii, unii din Biserică începuseră să predice o cale a compromisului (Apoc. 2:14-15, 20), care trebuia combătută repede, mai ales avînd în vedere vremurile şi mai cumplite care trebuiau să vină.

Conţinutul cărţii: Cartea are ca scop să-i încurajeze pe cei credincioşi să stea tari în credinţă şi să nu se plece sub presiunea momentului. Autorul ei îi informează pe cititori că în curând se va produce confruntarea finală dintre Dumnezeu şi Diavol care se va solda cu zdrobirea Diavolului şi biruinţa glorioasă a Mielului lui Dumnezeu. Pînă atunci însă, creştinii sînt îndemnaţi să stea tare şi să se împotrivească Diavolului chiar şi cu preţul vieţii. Ei trebuie să ştie că au fost pecetluiţi cu sigiliul veşniciei şi că vor fi răzbunaţi la venirea Domnului Isus, cînd cei răi vor fi pedepsiţi pe vecie, iar cei credincioşi vor primi cununa răsplătirilor şi intrarea liberă în eternitatea fericită a unirii desăvâşite cu Fiul lui Dumnezeu.

Există patru şcoli de interpretare ale cărţii Apocalipsei: cea preteristă, cea idealistă, cea istoricistă şi cea viitoristă.

Apocalipsa  1-3  4-19  20-22
Preteristă Biserici istorice Simbolic pentru condiţiile contemporane Simbolic pentru ceruri şi pentru victorie
Idealistă Biserici istorice Simbolic pentru conflictul dintre bine şi rău Victoria binelui
Istoricistă Biserici istorice reale Simbolic pentru evenimente istorice: căderea Romei, mahomedanism, papalitate, reformaţie Judecata finală;
Mileniul (?)
Starea eternă
Viitoristă Şapte stadii ale istoriei Bisericii Necazul cel mare.
Judecăţi concentrate asupra Bisericii spostate şi asupra Anticristului.
Venirea lui Cristos.
Împărăţia de o mie de ani.
Judecata morţilor nelegiuiţi.
Starea eternă.
Postmilenistă Biserici istorice În general o intrepretare istoricistă. Victoria creştinismului asupra lumii
Amilenistă Biserici istorice În general o intrepretare istoricistă. Venirea lui Cristos.
Judecata.
Starea eternă.
Premilenistă Biserici istorice care reprezintă etape istorice În general o intrepretare viitoristă. Domnie literală de o mie de ani.
Judecata la marele tron alb.
Noul Ierusalim.

Luîndu-le pe rînd acestea susţin că:

(1) Preteristă – textul cărţii este simbolic şi legat de evenimentele care au venit asupra Bisericii în secolul I. Astăzi, cartea are doar un caracter documentar, de mărturie a ceea ce s-a întâmplat deja şi din care putem scoate principii veşnic valabile.

(2) Idealistă – textul se adresează unor Biserici reale, dar are numai un caracter simbolic, ilustrând lupta dintre bine şi rău, cu triumful final al binelui. Apocalipsa este redusă la nivelul unei culegeri de fabule.

(3) Istoricistă – textul este adresat unor Biserici reale, dar capătă un caracter alegoric în care se poate observa o descriere a istoriei din vremea aceea şi pînă la vremea sfîrşitului. Apocalipsa este transformată într-o carte de istorie „cifrată” care poate rivaliza cu oricare carte de istorie din şcolile lumii. În dosul simbolurilor pot fi recunoscute: căderea Romei, mahomedanismul, papalitatea, reforma, etc.

(4) Viitoristă – natura textului şi felul în care trebuie el tălmăcit sînt reglementate de „cheia” dinApoc. 1:19: „Scrie lucrurile, pe care le-ai văzut, lucrurile care sînt şi cele care au să vină după ele”.Apocalipsa este privită ca o cronică a vieţii creştine din „vremea Bisericii” şi ca o anunţare a evenimentelor viitoare din perioada sfârşitului. Spre deosebire de interpretarea istoricistă, această interpretare nu caută să recunoască istoria trecută a lumii în textul Apocalipsei. Ea rezervă descrierile din carte pentru evenimente încă viitoare, care îşi aşteaptă în curînd împlinirea.Majoritatea celor care interpretează „viitorist” cartea Apocalipsei văd în scrisorile trimise celor şapte Biserici, nu numai nişte epistole cu caracter local, ci descrieri ale unor etape caracteristice prin care va evolua starea creştinismului pînă în vremea sfîrşitului (Apoc. 2 şi 3). Restul cărţii nu s-a întâmplat încă. Evenimentele descrise începând cu capitolul 4 al cărţii se vor declanşa în preajma sau chiar la cea de a doua venire a Domnului. Capitolul 20 descrie trecerea prin vremea Mileniului spre vremea judecării omenirii, iar ultimele două capitole descriu starea de după judecată, în fericirea eternă a părtăşiei cu Dumnezeu şi cu cerul.

Efes

Deşi recunoaştem ceva bun în fiecare dintre cele patru feluri de interpretare, noi recomandăm tuturor metoda viitoristă. Ea este cel mai aproape de respectarea spiritului Scripturii şi se armonizează cel mai bine cu ceea ce ştim deja din informaţiile transmise nouă prin intermediul celorlalte cărţi profetice.

Vechiul Testament a vestit, în repetate ocazii, venirea unei împărăţii în care „Cineva”, venit din linia împărătească a lui David, va domni la Ierusalim peste Israelul refăcut şi reinstalat în propria lui țară, extinzându-şi influenţa domniei lui binefăcătoare asupra tuturor neamurilor lumii. Aceste profeţii sînt atît de clare şi în număr atît de mare, că a încerca să le „spiritualizezi” pe toate, ar însemna o necinstire a inspiraţiei Duhului Sfânt asupra autorilor lor.

Mai există şi acel aspect dublu al lucrării mesianice pe care nu l-au putut înţelege pentru o vreme evreii. Mesia trebuia să vină şi să sufere şi să împărătească. Este o contradicție în termeni!

Astăzi, noi ştim că de fapt a fost vorba despre două veniri succesive ale Domnului. Prima dată el a venit în Ierusalim ca să moară pentru păcatele lumii, iar a doua oară se va întoarce în acelaşi Ierusalim ca să-şi instaureze glorioasa Lui împărăţie. Noul Testament nu ne spune cît timp va trebui să treacă între aceste două veniri succesive. El ne dă doar unele evenimente care vor anunţa iminenţa celei de a doua veniri şi declanşarea crizei mondiale care se va sfârşi cu biruinţa finală a Mielului (Mat. 24:27-31; 2Tes.2:1-12; 2Tim. 3).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice:

GENEZA 1 – 4 APOCALIPSA 19 – 22
Dumnezeu a făcut cerurile şi pămîntul (1:1) Dumnezeu face ceruri noi şi un pămînt nou (21:1)
Facerea luminii (1:3) Mielul este lumina (21:23)
Domnul a făcut soarele şi luna (1:16) Nu va mai fi nevoie de soare şi lună (21:23)
Sfîrşitul primei creaţii (2:1) Sfîrşitul celei de a doua creaţii (21:6)
Omul a fost aşezat lîngă un rîu (2:10) Omul va locui veşnic lîngă rîul cu apa vieţii (22:1)
Omul a mâncat din pom şi a murit (2:17) Omul va mânca din pom şi va trăi (22:2)
Nunta lui Adam (2:18-23) Nunta Mielului (19:6-9)
Eva, nevasta lui Adam (2:22-25) Noul Ierusalim, nevasta Mielului ((21:9-10)
Şarpele a cauzat răul (3:1,13) Şarpele împiedicat să mai facă rău (20:3)
Primul atac al lui Satan asupra omului (3:1-6) Ultimul atac al lui Satan (20:7-10)
Satan se arată în grădină (3:1) Satan dispare în iazul de foc (20:10)
O grădină care a putut fi întinată (3:6-7) Un oraş care nu va putea fi întinat (21:27)
Ruperea părtăşiei cu Dumnezeu (3:8-10) Reinstaurarea părtăşiei cu Dumnezeu (21:3)
Biruinţa iniţială a şarpelui (3:13) Biruinţa finală a Mielului (20:10)
Făgăduinţa primei veniri a Domnului (3:15) Făgăduinţa celei de-a doua veniri (22:20)
Durerea înmulţită nespus de mult (3:16) Sfârşitul tuturor suferinţelor (21:4)
Blestem asupra primei creaţii (3:14-19) Înlăturarea veşnică a blestemului (22:3)
Omul pierde stăpânirea asupra naturii (3:19) Omul recâștigă stăpânirea asupra naturii (22:5)
Cea dinţii ucidere (4:8) Moartea nu va mai fi (21:4)
Primul miel ucis pentru oameni (3:21) Ultimul Miel jertfit pentru oameni (21:14)
Închiderea primului rai (3:23) Deschiderea celui de al doilea rai (21:25)
Îngerii se opun oamenilor (3:24) Îngerii îi călăuzesc pe oameni (21:9-10)
Omul este oprit de la pomul vieţii (3:24) Omul are din nou acces la pomul vieţii (22:14)
Semnul blestemului pe Cain (4:15) Numele Domnului aşezat pe frunţile oamenilor (22:4)
Cain zideşte prima cetate (4:17) Dumnezeu trimite cetatea zidită de El (21:2)

Istoria lumii se desfăşoară între prima şi ultima carte a Bibliei. Geneza ne arată unde au început toate, iar Apocalipsa ne arată unde şi prin ce se vor sfârşi toate lucrurile.

Apocalipsa este o carte a septadelor (serii de șapte), ceea ce o pecetluiește ca revelație desăvârșită. Se vorbeşte despre:

șapte fericiri (Apoc. 1:3; 14:13; 16:15; 19:9 20:6; 22:7,14),
şapte Biserici (Apoc 1:4; 2:1 – 3:22),
șapte scrisori (Apoc. 2:1-3:22)
şapte duhuri (Apoc 1:4),
şapte sfeşnice de aur (Apoc 1:12, 20: 2:1; 4:5),
şapte stele (Apoc. 1:16, 20; 2:1; 3:1),
şapte peceţi (Apoc. 5:1,5; 6:1),
şapte coarne şi şapte ochi (Apoc. 5:6),
şapte trâmbiţe (Apoc. 8:2; 16:1),
șapte îngeri (Apoc. 8:2,6; 15:1,6,7; 15:8; 16:1; 17:1; 21:9)
şapte tunete (Apoc.10:3,4),
șapte mii de morți (Apoc. 11:13)
șapte capete (Apoc. 12:3; 13:1; 17:3,7,9)
şapte semne (Apoc. 12:1, 3; 13:13-14; 15:1; 16:14; 19:20),
şapte cununi împărăteşti (Apoc. 12:3),
şapte urgii (Apoc. 15:1,6,8; 21:9),
şapte potire de aur (Apoc. 15:7: 16:1; 17:1; 21:9),
şapte munţi (Apoc. 17:9),
şapte împăraţi (Apoc. 17:10)
și ultimele șapte vedenii (cap. 20-21).

Cifra „7″ reprezintă în simbolistica iudaică ,,numărul complet, perfecţiunea divină”. Ioan scrie ,,divin“, în serii de septade. Nu degeaba i-au zis cei din vechime ,,Ioan, divinul“. Descoperirea apocalipsului este scrisă în septade de rotiri a câte șapte, unele în altele, greu de sistematizat sau de vizualizat, ca un alt mesaj venit din lumea cu mai multe dimensiuni, ,,slava lui Dumnezeu“, descrisă de profetul Ezechiel, ale căror roate care învârtesc în mijlocul altor roate (Ezec. 1:16). Septadele principale care dau osatura cărții sunt:

I. Cele șapte biserici – Apoc. 2:14:22.
II. Cele șapte peceți – Apoc. 6:1-8:5.
III. Cele șapte trâmbițe – Apoc. 8:7-11:19.
IV. Cele șapte personaje – Apoc. 12:1-13:18.
V.  Cele șapte potire – Apoc. 15:1-16:21.
VI. Cele șapte pedepse – Apoc. 17:1-20:15.
VII. Cele șapte lucruri noi – Apoc. 21:1-22:5.

Clarence Larkin. Book Of Revelation (Kindle Locations 276-279). Morton Publications (www.preservedwords.com). Kindle Edition.

Există o simetrie adesea neobservată: Noul Testament cuprinde scrisori trimise de apostolul Pavel la șapte biserici distincte: Roma, Galatia, Corint, Efes, Filipi, Colose și Tesalonic. Domnul Isus trimite scrisoarea aceasta a Apocalipsei tot la exact șapte biserici: Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia și Laodicea. Sigur că este de mirare că Domnul Isus nu trimite câte o scrisoare și bisericilor din Ierusalim sau Antiohia, dar această întrebare va trebui să rămână fără răspuns …

SCHIŢA CĂRŢII

Introducere, 1:1-9

I. Christos – încununat în slavă
a. Fiul Omului între cele şapte sfeşnice, 1:10-20
b. Scrisorile către cele şapte Biserici, 2:1-3:22
c. Tronul slavei şi închinarea din cer, 4:1-5:14

II. Christos ia în stăpînire pămîntul
d. Ruperea celor şapte peceti, 6:1-17

Un interludiu: Pecetluirea celor 144.000 din Israel, 7:1-8 Mulţimea mîntuitilor din Necazul celMare, 7:9-17

e.  Cele şapte trîmbiţe, 8:1-9:21

Un interludiu: Ierusalimul în vremea Necazului cel Mare, 10-11

f. Cele şapte personaje, 12-13 (femeia însărcinată, pruncul, balaurul roşu, Mihail, vulturul, fiara, adoua fiară)

Un interludiu: Pecetluirea celor 144.000, 14:1-5
Vulturul cu Evanghelia veşnică, 14:6-7
Avertismente rmpotriva Minării la fiară, 14:8-13
Motivul pentru Armaghedon, 14:14-20

g. Cele şapte potire, 15-21

Un interludiu: Babilonul sub mînia lui Dumnezeu, 17-18

h. Împărăţia de 1.000 de ani, 20:1-6
i. Ultima împotrivire şi osînda lui Satan, 20:7-10
î. Judecatacea din urmă, 22:11-15

III. Christos – încununat în Noua Creaţie, Noua Ordine Mondială
j. Un cer nou şi un pămînt nou, 21-22

Clarence Larkin a adaptat doctrinele biblice la planșe pentru studenții săi nevăzători. Lucrarea luia  rămas un punct de referință în domeniu.

Vi le supun atenției aici

Studii în Apocalipsa
I. Christos – încununat în slavă
a. Fiul Omului între cele şapte sfeşnice, 1:10-20
b. Scrisorile către cele şapte Biserici, 2:1-3:22
c. Tronul slavei şi închinarea din cer, 4:1-5:14

Apocalipsa – capitolul 1.

I. Poate o carte să ne dea fericirea?
Ce carte! Ce autor! Ce mesaj!
Cartea aceasta este cea mai importantă lectură pe care o poate face un creștin! Mai mult decât orice ziar, mai mult decât orice buletin de știri de la televiziune, mai mult decât orice masă rotundă la care discută specialiștii în sociologie și educație, cartea Apocalipsei este singura în stare să-ți dea o bucurie constantă, consolidată și certă despre ceea ce trebuie să fii și să ști.

Teologii îți vor spune și ei să nu citești Apocalipsa că s-ar putea să te rătăcești … Interesant este că Dumnezeu ne spune de exact șapte ori în cuprinsul textului că celor ce citesc și se conformează poruncilor din această carte le este rezervată o ,,fericire specială“ (Apoc. 1:3; 14:13; 16:15; 19:9; 20:6; 22:7, 14). De cine să asculți? De diavol, de ,,teologi“ sau de Dumnezeu?

Apocalipsa este singura carte din Biblie care are îndrăzneala să spună: „Citește-mă și vei afla fericirea“: ,,Ferice de cine citeşte şi de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii şi păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!“ (Apoc. 1:3)
Ce motive de fericire ne oferă Apocalipsa?

Mai întâi este fericirea de a auzi glasul lui Dumnezeu. Multe alte cărți ale Bibliei conțin mesaje venite de la Dumnezeu, dar niciuna nu este ca Apocalipsa. Ea este 100%, de la primul la ultimul cuvânt un mesaj nemijlocit de la Dumnezeu. Celelalte cărți ale Biblie conțin pe lângă glasul lui Dumnezeu și narațiuni istorice, pasaje de dialoguri între oameni și chiar vorbe rostite de Satana, dușmanul lui Dumnezeu. Apocalipsa este însă altfel. Ea are cea mai mare densitate de mesaj direct din gura lui Dumnezeu. Ea strigă către noi și se oferă ca sursă de fericire supremă, fericirea de a auzi vocea lui Dumnezeu.

La Sinai, glasul lui Dumnezeu a fost așa de puternic că poporul a cerut ca să nu le mai vorbească, temându-se că vor muri. În Apocalipsa, Dumnezeu vorbește altfel! Șansa de a auzi glaul divin nu trebuie luată însă în chip ușuratec. Dumnezeul nostru este un Dumnezeu gelos și nu-și împarte slava cu nimeni. Acum două mii de ani s-a petrecut un eveniment care ne servește drept avertizare:

,,Irod era foarte mâniat pe cei din Tir şi din Sidon. Dar aceştia au venit toţi într-un gând la el şi, după ce au câştigat de partea lor pe Blast, care era mai mare peste odaia de dormit a împăratului, au cerut pace, pentru că ţara lor se hrănea din ţara împăratului.
Într-o zi anumită, Irod s-a îmbrăcat cu hainele lui împărăteşti, a şezut pe scaunul lui împărătesc şi le vorbea. Norodul a strigat: „Glas de Dumnezeu, nu de om!”
Îndată l-a lovit un înger al Domnului, pentru că nu dăduse slavă lui Dumnezeu. Şi a murit mâncat de viermi“ (Faptele Apostolilor 12:20–23).

Apocalipsa ne promite fericirea de a asculta ce ne spune Dumnezeu, nici mai mult, nici mai puțin, iar cei care ar îndrăzni să adauge ceva sau să scoată ceva din acest mesaj divin este întâmpinat cu o avertizare teribilă: ,,Mărturisesc oricui aude cuvintele prorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta. Şi, dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărţii acestei prorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieţii şi din cetatea sfântă, scrise în cartea aceasta.  Cel ce adevereşte aceste lucruri, zice: „Da, Eu vin curând”. Amin! Vino, Doamne Isuse!

Apocalipsa ne oferă șansa unei fericiri solemne și responsabile. Primul capitol este îmbibat cu prezența Dumnezeului Triun. Toate persoanele Trinității sunt prezentate. Dumnezeu Tatăl este aici. Dumnezeu Fiul este aici și Dumnezeu Duhul Sfânt este aici:

,,Har şi pace vouă din partea Celui ce este, Celui ce era şi Celui ce vine şi din partea celor şapte duhuri care stau înaintea scaunului Său de domnie şi din partea lui Isus Hristos, Martorul credincios, Cel întâi născut din morţi, Domnulîmpăraţilor pământului!“ (Apoc. 1:4-5a) ,,Cele șapte duhuri“ sunt probabil o referire la plinătatea de lucrare a diafanei persoane a Duhului Sfânt. O posibilă certificare a acestei păreri se află în cele șapte caracteristici ale Duhului prezentate în cartea profetului Isaia:

„(1) Duhul Domnului Se va odihni peste El, (2) duh de înţelepciune şi (3) de pricepere, (4) duh de sfat şi (5) de tărie, (6) duh de cunoştinţă şi (7) de frică de Domnul“ (isaia 11:2). A treia motivație pentru care Apocalipsa dă fericire celor ce o citesc și ascultă este certitudinea unui ,,Happy End“, a unui sfârșit fericit al istoriei despre care aflăm din cuprinsul cărții. Odată cu aflarea ,,scorului final“, participarea noastră la istorie capătă o dimensiune de anticipare și de relaxare. Siguranța pe care ne-o dă Apocalipsa ne așează pe un palier existențial al optimismului.

Cu siguranță, Diavolul nu vrea ca tu să citești Apocalipsa! ,,Ori de câte ori Diavolul îți aduce aminte de trecutul tău, adu-i și tu aminte de …viitorul lui.“  Diavolul știe că citirea Apocalipsei înseamnă o încărcare cu un optimism al credinței și vrea să ne țină departe de această ,,stație de alimentare“.

Cartea Apocalipsa cere adeziunea noastră totală. Ea nu trebuie citită cu răceala unui savant, ci cu evlavia unui ucenic. Ea ne invită să retrăim copilărește trăirile extraordinare pe care le-a avut apostolul Ioan! Trebuie să privim cu ochii lui Ioan, dar și să simțim cu inima lui Ioan. În cuprinsul textului din Apocalipsa există șapte ocazii în care ni se spune să participăm cu câte un ,,Amin“-ul la cele descrise acolo (Apoc. 1:6-7,18; 3:14; 5:14; 7:12; 19:4; 22:20-21).

Al treilea motiv de fericire este să descoperim ce forțe extraordinare, extraterestre și eterne are Dumnezeu la dispoziție pentru împlinirea planurilor Sale. Apocalipsa nu este descrierea unui conflict dintre Dumnezeu și altcineva care are forțe egale sau măcar comparabile cu ale Lui. Nu! Apocalipsa ni-L prezintă pe Dumnezeu suveran absolut peste crație, infinit de mare și de puternic, căruia nimeni și nimic nu poate să i se împotrivească. Apocalipsa ni-L arată pe Creator făcând ordine și curățenie în creație.

II. O mărturie din afara spațiului și timpului

Nu-i lăsați să vă spună că Apocalipsa nu are legătură cu realitatea pe care o trăim, ci este doar o culegere de metafore poetice imposibil de înțeles. Dimpotrivă! Apocalipsa este singura carte care vorbește despre realitate, despre toată realitatea, nu doar cea închisă îngust în sfera de spațiu și timp în care existăm noi acum.

Apocalipsa ne ia de mână și ne duce să vedem întreaga realitate a existenței, dincolo de limitele umane.  Cu fiecare capitol al cărții suntem când pe pământ, când în cer, când aici și acum, când acolo și atunci. Autorul ni se adresează din afara timpului, fiind singurul capabil să alunece pe axa vremii înainte și înapoi. De la El aflăm lucruri din trecut, din prezent și din viitor.

,,Scrie dar lucrurile pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt şi cele care au să fie după ele“ (Apoc. 1:19). Autorul o poate face pentru că El însuși locuiește concomitent în trecut, în prezent și în viitor. Dumnezeu este ,,atemporal“, etern, capabil să vadă totul complet și instantaneu.

,,Har şi pace vouă din partea Celui ce este, Celui ce era şi Celui ce vine“ (Apoc. 1:4b). Dintre toate pasajele pe care le-aș putea cita în sprijinul celor scrise mai sus am să aleg această extraordinară ,,benedicție“ așezată, neobișnuit, chiar la începutul cărții:

,,A Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său, a Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin. Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va vedea; şi cei ce L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin.“ (Apoc. 1:5b-7).

Trăim o vreme în care ,,împărățiile lumii“ se află într-un conflict permanent. Cu care dintre ele să ții? Care va birui până la urmă? America? Rusia? Țările islamice? China?

Apocalipsa ne prezintă, ca și realizată, o altă împărăție, lucrarea desăvârșită a lui Dumnezeu. Ea este cea care va birui. Ea și le va supune pe toate celelalte. De unde știm? Din această aparentă greșeală gramaticală care există în anunțul de mai sus. Autorul Apocalipsei nu ne spune că Dumnezeu ,,va face“ din noi o împărăție și preoți“, ci că ,,a făcut“ aceasta. Timpul verbal folosit este perfectul compus care identifică „o acțiune petrecută în trecut și încheiată la momentul vorbirii“.

Noi nu vedem încă aceste două promisiuni realizate, dar Dumnezeu vorbește despre ele la timpul trecut. Pentru El, ele sunt deja realitate. Putem fi absolut siguri de aceasta. Cât de siguri? Atât de siguri încât să izbucnim în strigăte de laudă! Pasajul cuprinde două ,,benedicții“. Ele sunt așezate în epistolele Noului Testament la finalul scrierilor, dar în Apocalipsa apar  chiar de la început, pentru că începutul este extraordinar!

Anticiparea aceasta profetică are o ilustrație în ceea ce facem noi la Cina Domnului.  Gândiți-vă bine! Ce înțeleg cei ,,din afară“ când văd că ne strângem în jurul a două simboluri care ilustrează un trup zdrobit și o baie de sânge? Imaginea sugerează că stăm lângă rămășițele unuia care a fost înfrânt, care a pierdut lupta, care a fost făcut praf de adversar. Prin credință însă, noi știm că n-a fost așa. Deși nu L-am văzut față în față, noi știm că Cel răstignit trăiește! A biruit moartea și este acum ,,Domn“ așezat de Dumnezeu deasupra tuturor lucrurilor. Îi cântăm cântări de laudă și comemorăm nu doar moartea, ci și biruințele Sale.

Același Dumnezeu care L-a făcut pe Isus ,,Domn și Salvator“ (Fapte 5:31), ne-a făcut deja și pe noi și din noi ,,o împărăție și preoți pentru Dumnezeu“. Amin și iar Amin! De două ori Amin și o dată, cât ne țin puterile ,,Aleluia!“

Ca să fim și mai exacți însă, promisiunea aceasta este ,,par excellence“ pentru credincioșii evrei. Apocalipsa încununează șirul cărților din secțiunea evreiască a Noului testament, după cum 2 Tesaloniceni încununează cu vestea despre Răpire secțiunea Neamurilor. Putem să ne includem însă și pe noi în promisiunea împărăției, așa cum ne învață apostolul Petru, unul din ,,stâlpii“ (Gal. 2:79) bisericii celor tăiați împrejur:

,,Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată; pe voi, care odinioară nu eraţi un popor, dar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; pe voi, care nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi căpătat îndurare“ (1 Petru 2:9-10).

Apocalipsa deci este un mesaj trimis din eternitate de eternul Dumnezeu despre scopul pe care-L are El cu noi: să ne facă (ne-a și făcut!) o împărăție și preoți ai Săi.

III. Descoperirea lui Isus Christos

Traducerea românească a preferat să păstreze ca titlu al cărții termenul din limba greacă: ,,Apocalipsa“. El este o transliterare, adică o preluare fără traducere. În alte limbi, titlul este ,,descoperirea“ (Revelation în limba engleză). Este vorba despre un obicei strict evreiesc.

Pentateucul, (πεντάτευχος), primele cinci cărți ale canonului evreiesc sunt identificate prin primele cuvinte cu care încep. Cărțile erau scrise atunci pe papirus sau pe piei de animale și făcute sul. Pentru identificarea lor era suficent să se deschidă puțin sulul și să se citească primele cuvinte ale cărții. Cu timpul, aceste prime cuvinte au devenit titlul cărții respective:

– Geneza – Bereishit (בְּרֵאשִׁית). Bereishit înseamnă ,,La început“ (Gen. 1:1)
– Exodul – Shemot (שְׁמוֹת): Shemot înseamnă „numele“ (Exod 1:1)
– Leviticul – Vayikra (וַיִּקְרָא): Vayikra înseamnă ,,A chemat“ (Leviticul 1:1)
– Numeri – BaMidbar (בְּמִדְבַּר): BaMidbar înseamnă „în pustia“ (Numeri 1:1)
– Deuteronomul – Devarim (דְּבָרִים): Devarim înseamnă „cuvintele“ (Deuteronom 1:1)

După același obicei evreiesc, Apocalipsa este numită la evrei ,,Descoperirea“, după primul cuvânt din primul ei capitol: ,,Descoperirea lui Isus Hristos, pe care i-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând“ (Apocalipsa 1:1).

Cartea Apocalipsa ni-L arată pe Dumnezeu la lucru, în toată desăvîrşirea înţelepciunii Lui, contestat, dar nebiruit, atacat, dar mereu la cârma istoriei, fără să se grăbească şi fără să întârzie, conducând totul spre împlinirea planurilor Lui măreţe şi desăvârşite. Apostolul Pavel a anunțat la Atena că Dumnezeu va judeca lumea prin Christos (Fapte 17:30-31). Apostolul Ioan ne descopere modul în care El o va face:

isus judeca

Cartea Apocalipsei poate şi trebuie să fie înţeleasă. Nici o altă carte a Bibliei nu este mai clară în desfăşurarea mesajului ei.

Primele cinci capitole descriu prima mişcare a acţiunii prin care Cristos este încununat pe tronul din ceruri.

Partea cuprinsă între capitolele 6 şi 20 descrie cea de a doua mişcare a acţiunii spre încununarea lui Cristos ca Domn pe tronul terestru.

Finalul cărţii înalţă acţiunea spre apogeul încununării lui Cristos peste toată „noua creaţie”. Cu planul acesta în minte, elementele particulare ale cărţii îşi găsesc repede locul şi semnificaţia.

În Vechiul Testament Îl întâlnim pe Christos în profeții. În Evanghelii, Christos intră în istorie. În Faptele Apostolilor, Christos trăiește prin Biserică. În Epistole, Christos este experiența noastră de fiecare zi. În Apocalipsa, Christos se întoarce personal în glorie să împărătească pe pământ.

Vechiul Testament spune: „Iată El vine“. Evangheliile Noului Testament spun „Iată El a murit“. Faptele Apostolilor spune „El a înviat“. Epistolele spun „El salvează oameni“, dar numai Apocalipsa spune „El domnește peste toți“.

Apocalipsa înseamnă ,,descoperirea“ lui Isus Christos. Cele 404 de versete ale cărții cuprind opt sute de aluzii și citate din Vechiul Testament. N-ar trebui să ne surprindă pentru că toate temele descrise acolo își trăiesc împlinirea în Apocalipsa, asemenea râurilor acestei lumi care se varsă până la urmă în imensitatea oceanelor planetare. Aceasta este o simetrie supranaturală a Bibliei care pretinde celui ce dorește să înțeleagă Apocalipsa un studiu prealabil al străvechilor Scripturi evreiești.

IV. Un altfel de Christos

Pentru a înţelege bine cartea Apocalipsei, cititorul trebuie să ştie că ea este scrisă într-o formă literară specifică. Ezechiel, Daniel, Isaia şi unii dintre profeţi cuprind şi ei pasaje „apocaliptice”. Acest gen de literatură este caracterizat de elemente profund simbolice prin care se încearcă să ni se transmită cunoştinţe despre realităţi care ne depăşesc în mod normal limitele cunoaşterii noastre bazată pe experienţă şi simţuri.

Cu toate că la prima vedere viziunile şi imaginile descrise de Ioan par stranii pentru cititorul modern, cartea se poate înţelege deoarece textul însuşi ne pune la dispoziţie „cheia” unora dintre simbolurile cărţii (de exemplu: stelele sunt îngeri, sfeșnicele sunt Biserici – Apoc 1:20 – „curva cea mare” este Babilonul, iar Ierusalimul ceresc este mireasa Mielului – Apoc 21:9 – 10).

Fiul lui Dumnezeu descris în Apocalipsa nu mai este Fiul lui Dumnezeu cu față umană din Evangheliile întrupării Lui. Descrierea pe care o găsim în capitolul 1 ni-L prezintă în dimensiunile Lui cosmice. Nu-i de mirare că apostolul Ioan, obișnuit să stea plecat cu capul pe pieptul lui Isus din Nazaret, cade la pământ în fața Christosului cosmic. În Evanghelii L-am văzut pe Isus Christos la noi acasă. În Apocalipsa Îl privim pe același Fiu al lui Dumnezeu ,,la El acasă“:

,,În Ziua Domnului eram în Duhul. Şi am auzit înapoia mea un glas puternic, ca sunetul unei trâmbiţe, care zicea: „Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă. Ce vezi, scrie într-o carte şi trimite-o celor şapte Biserici: la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodiceea”. M-am întors să văd glasul care-mi vorbea. Şi când m-am întors, am văzut şapte sfeşnice de aur.

Şi în mijlocul celor şapte sfeşnice, pe cineva care semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare şi încins la piept cu un brâu de aur.

Capul şi părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada, ochii Lui erau ca para focului, picioarele Lui erau ca arama aprinsă şi arsă într-un cuptor şi glasul Lui era ca vuietul unor ape mari.

În mâna dreaptă ţinea şapte stele. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri şi faţa Lui era ca soarele când străluceşte în toată puterea lui.

Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort. El Şi-a pus mâna dreaptă peste mine şi a zis: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor“ (Apoc. 1:10-18).

Avem de a face cu Christosul de după înviere, cu Christosul proslăvit și îmbrăcat în slava pe ,,care o avea la Tatăl, înainte de a fi lumea“ (Ioan 17:5).

Este foarte important să citim cu atenție această descriere pentru că așa se raportează Domnul Isus la cele șapte biserici. Câte un element al descrierii Lui va fi prezent în felul în care se prezintă fiecăreia în parte. Elementele descrierii lui Isus Christos sunt prezente și în alte porțiuni profetice ale revelației Scripturilor.

Descrierea părului Său mai apare și în cartea profetului Daniel: ,,Mă uitam la aceste lucruri până când s-au aşezat nişte scaune de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada şi părul capului Lui era ca nişte lână curată; scaunul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc şi roţile Lui, ca un foc aprins“ (Dan. 7:9).

Descriera ochilor Săi mai apare și în epistola către Evrei: ,,Nici o făptură nu este ascunsă de El, ci totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face“ (Evrei 4:13).

Picioarele Lui sunt ,,de aramă aprinsă și arsă în foc“, ceea ce este o aluzie la șarpele de aramă al pedepsei din cartea Numeri:

„Domnul a zis lui Moise: „Fă-ţi un şarpe înfocat şi spânzură-l de o prăjină; oricine este muşcat şi va privi spre el va trăi.” Moise a făcut un şarpe de aramă şi l-a pus într-o prăjină şi oricine era muşcat de un şarpe şi privea spre şarpele de aramă trăia“ (Numeri 21:8-9).

Glasul Lui, „ca vuietul unor ape mari“ mai apare și în vedeniile din cartea profetului Ezechiel: ,, …ca vâjâitul unor ape mari și ca glasul Celui Atotputernic“ … (Ezec. 1:24)

,,M-a dus la poartă, la poarta dinspre răsărit. Şi iată că slava Dumnezeului lui Israel venea de la răsărit. Glasul Său era ca urletul unor ape mari şi pământul strălucea de slava Sa. Vedenia aceasta semăna cu aceea pe care o avusesem când venisem să nimicesc cetatea şi vedeniile acestea semănau cu aceea pe care o avusesem lângă râul Chebar. Şi am căzut cu faţa la pământ“ (Ezec. 43:1-3).

Sabia Cuvântului Său mai apare și în epistola către Evrei: „Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii“ (Evrei 4:12). Fiecare dintre elementele acestei descrieri ale Fiului lui Dumnezeu apar apoi una după alta în fiecare dintre cele șapte scrisori scrise de Isus Christos celor șapte biserici. Ne vom reîntâlni cu ele în capitolele 2 și 3 ale Apocalipsei. Ele subliniază trăsături ale persoanei lui Isus Christos în acțiunile prin care Își manifestă puterea și judecata.

Christosul cosmic sau ,,ceresc“ este același cu Fiul lui Dumnezeu întrupat printre oameni. Ceva din slava Lui a fost întrezărită de trei dintre ucenicii Lui pe Muntele Schimbării la Față:

„După şase zile, Isus a luat cu El pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan şi i-a dus singuri de o parte pe un munte înalt. Acolo S-a schimbat la faţă înaintea lor. Hainele Lui s-au făcut strălucitoare şi foarte albe, de o albeaţă pe care niciun înălbitor de pe pământ n-o poate da“ (Marcu 9:2-3).

Această descriere nu trebuie în nici un fel să ne împingă la idolatria unor reprezentări materiale ale Fiului lui Dumnezeu. Ele sunt doar niște palide reprezentări ale celei de a doua Persoane a Dumnezeului triun. Citind-o ne putem face totuși o idee a slavei după care tânjea Isus Christos în timpul anilor ,,dezbrăcării de Sine“, când s-a făcut asemenea oamenilor:

,,Şi acum, Tată, proslăveşte-Mă la Tine Însuţi cu slava pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea“ (Ioan 17:5).

,,Tată, vreau ca, acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu, fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii“ (Ioan 17:24). Apostolul Ioan, care a căzut atunci ca mort la pământ înaintea Lui, ne asigură că va veni o vreme când vom sta și noi înaintea Lui și-L vom vedea așa cum este:

,,Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este“ (1 Ioan 3:2). Apocalipsa ne descoperă un altfel de Christos și prin faptul că-L vedem acum stăpân deplin peste cei vii și peste cei morți:

,,El Şi-a pus mâna dreaptă peste mine şi a zis: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă,  Cel viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor“ (Apoc. 1:17-18).

Pavel Nicolescu avea dreptate! „Nimeni nu moare de o boală! Toți murim de Dumnezeu! Ochii noștri văd doar foarfeca ce taie firul vieții, dar ea este întotdeauna în mâna lui Dumnezeu. Toți oamenii mor de Dumnezeu! El decide cine trăiește, cine moare și când moare!“

Este un altfel de Christos și pentru faptul că stăpân peste ce a fost, peste ce este și peste ce va fi și păstrează o legătură activă cu fiecare biserică:

,,Scrie dar lucrurile pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt şi cele care au să fie după ele. Taina celor şapte stele, pe care le-ai văzut în mâna dreaptă a Mea, şi a celor şapte sfeşnice de aur: cele şapte stele sunt îngerii celor şapte Biserici şi cele şapte sfeşnice sunt şapte Biserici“ (Apoc. 1:19-20).

Apocalipsa – capitolul 2.

„Lucrurile care sunt“ – Bisericile Apocalipsei – Judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu și dacă cel neprihănit scapă cu greu, ce se va face celui nelegiuit?

Cartea Apocalipsei cuprinde și ultimele cuvinte lăsate de Domnul Isus către Biserica Lui. Mesajul celor șapte scrisori din capitolele doi și trei ale cărții, ar putea fi scrise „cu roșu” ca toate celelalte cuvinte rostite de Domnul Isus în Evanghelii. Biserica locală nu poate fi înțeleasă decât în contextul realității sociale în care există.

Ascunsă „la vedere“ și totuși accesibilă tuturor, există o cronică a vremurilor Bisericii mult mai clară și mai corectă decât catrenele lui Nostradamus. Înclinați spre senzațional, am dat mai multă atenție unor cronici obscure decât unei istorii detailate și limpezi. Paguba este a noastră …

Vă supun atenției, pentru unii poate pentru prima dată, o analiză a revelației lui Dumnezeu despre vremea Bisericii creștine pe pământ. Istoria o confirmă, teologia o suportă. Numai oamenii o ignoră. Vremurile tulburi revendică însă un astfel de studiu.

„Scrisorile Domnului Isus către cele șapte biserici din cartea Apocalipsei“ ne vorbesc azi mai impresionant ca oricând. Și noi care crezuserăm că Dumnezeu a scăpat istoria din mâini, iar ceea ce s-a întâmplat cu Bisericile în cele XX de secole care au trecut este inexplicabil …

Biserica nu este nici triumfătoare, dar nici înfrântă. Ea este exact așa cum a știut Dumnezeu că va fi. Destinul ei nu este să instaureze Împărăția până la marginile pământului, ci doar să ducă Evanghelia până acolo și să facă ucenici, nu toate neamurile, ci DIN toate neamurile. Cine citește cu atenție va vedea clar lucrul acesta.

Istoria este a lui Dumnezeu, nu a Bisericii. Biserica poate să se clatine, să se compromită sau să se sufoce sub persecuție sau sub belșug. Dumnezeu știe de mult lucrul acesta și ne-a spus cum să ne raportăm la realitatea contemporană a fiecărei epoci istorice ca să ne putem număra în final printre BIRUITORII vrednici de răsplata cerească !

În același timp, adresez acest studiu naivilor necunoscători și visători care ne spun mereu: ,,Frate Daniel, nu mai este biserica ce a fost altădată! Trebuie să ne întoarcem la ceea ce a fost biserica în primul secol.“ Analizând cele șapte biserici așa cum le analizează Dumnezeu, îi întreb pe acești visători idealiști: ,,În care dintre cele șapte biserici din primul secol descrise în Apocalipsa v-ați întoarce? Cu care din ele ați vrea să semene biserici noastră? Dacă nu găsiți vreuna din aceste șapte, poate că găsiți una din cele șapte crora le-a scris apostolul Pavel.“

Nici vorbă, n-avem la ce să ne întoarcem! Toate bisericile și fiecare în parte și-au avut defectele ei. Atâta vreme cât vor fi alcătuite din oameni care mai trăiesc încă în trup, bisericile vor fi imperfecte și pline de tot felul de probleme. Cum ar putea exista o biserică perfectă alcătuită din oameni imperfecți?

Dumnezeu a făcut în așa fel ca fiecare biserică să poată avea parte de biruință. Dacă m-ați întreba pe mine: „Din ce biserică v-ar plăcea să faceți parte?“, v-aș răspunde: „Mi-e indiferent! Important este să fiu unul din ,,biruitorii“ pe care-i are Dumnezeu în fiecare dintre ele!“

Vă avertizez că este un studiu dens. Vă promit însă că inima și mintea vi se vor umple de uimire și de admirație față de Dumnezeu, “Cel ce pe toate le stie“ ! Lectură placută și rugăciune inevitabilă !

Introducere

Când și-a făcut apariția în lume, creștinismul a apărut pe fundalul existenței imperiului roman, a cultului zeilor păgâni și ai filosofiei grecești. În confruntarea cu aceste trei elemente, creștinismul a părut când biruitor, când biruit. Modelarea a fost reciprocă, așa că până la urmă n-au câștigat nici Imperiul, nici religiile păgâne, nici filosofia și nici creștinismul. Rezultatul n-a fost un Imperiu creștin, ci un creștinism imperial, numit nu întâmplător „catolic” (general, mondial).

Conflictul dintre Imperiu și Biserică s-a încheiat printr-o alianță. Și de o parte și de alta s-au făcut compromisuri: Imperiul a proclamat creștinismul „religie de Stat cu statut preferențial”, iar biserica a acceptat să se supună scopurilor Imperiale. S-a format astfel: „Sfântul Imperiu Romano-Catolic”. Stafia acestui Imperiu a continuat să bântuie Europa, mult după căderea politică a Romei. Carol cel Mare, sau Charlemagne, cum îl preferă francezii, a fost exponentul primordial al Imperiului. Napoleon și Hitler au încercat și ei să restaureze măreția Imperiului. Visul lor de dominație mondială a fost de scurtă durată. Cel de al treilea „reicht”, al germanilor, care trebuia să dureze „o mie de ani” s-a prăbușit și el în țăndări.

Fragmentele Imperiului trăiesc astăzi visând și complotând în secret la o reorganizare mondială. Peste ea stă să apară „Antichristul” pentru o ultimă înfruntare între Dumnezeu și Diavol. Despre această încleștare nemaipomenită și despre deznodământul ei ne vorbește pe larg extraordinara carte a „Apocalipsei”. Cristalizând cele de mai sus, putem spune împreună cu Henry H. Halley, în „Dicționarul Biblic” că: „Nu vom putea înțelege condiția actuală a creștinătății decât privind-o în lumina istoriei”. Harnack, un mare istoric al mișcărilor creștine a fost de părere că „Biserica Ortodoxă este creștinismul primitiv plus filosofia greacă, Biserica Romano-Catolică este creștinismul primitiv plus păgânismul grec și roman, iar Biserica Protestantă este încercarea de a elibera creștinismul primitiv pur de sub toate formele de păgânism”.

Pentru a înțelege diferitele tipuri de Bisericii locale așa cum există ele astăzi, cel mai bun lucru pe care-l putem face este să ne întoarcem la cartea Apocalipsei. Conținutul ei ne așează înainte punctul lui Hristos de vedere asupra evoluției Bisericii. Ceea ce șochează în mănunchiul de scrisori din capitolele doi și trei ale cărții este că niciuna nu este adresată Bisericii din Ierusalim sau Bisericii din Antiohia, cele două centre principale de răspândire a creștinismului din primul secol. Surprinzător este și că nici una din scrisori nu este adresată bisericilor din Atena sau Corint. Șocantă, mai ales în lumina pretențiilor catolicismului este și o scrisoare adresată bisericii din Roma …

Fără nici o îndoială, din mulțimea de biserici aflate atunci în existență, Domnul Isus a ales să se adreseze numai și tocmai acestor șapte. Este un act deliberat, selectiv și sugestiv. El scrie doar acestui grup restrâns de biserici locale din Asia Mică, în teritoriul pe care-l ocupă astăzi Turcia. Cum trebuie să analizăm noi aceste scrisori și care trebuie să fie aplicația pentru bisericile contemporane?

rev_churches

Aceste Biserici pot fi analizate:

1.- Istoric, ca șapte Biserici locale reale, cu probleme specifice. Aceste Biserici au existat pe vremea apostolului Ioan și au făcut ținta preocupărilor lui pastorale.

2.- Tipologic, ca șapte „tipuri” de biserici locale. Asemenea Biserici au existat și există pretutindeni pe fața pământului.

3.- Profetic, ca șapte „etape cronologice” prin care va trece Biserica în istoria ei multimilenară dintre Rusalii și Răpire. Din acest punct de vedere, Bisericile Apocalipsei reprezintă șapte condiții specifice anumitor perioade distincte din istorie. În descrierea lor putem recunoaște elemente caracteristice bisericii primare, bisericii din Evul Mediu, bisericii din perioada Reformei, etc.

Toate aceste trei interpretări sunt reale, corecte și recomandabile. Din studiul lor vom putea înțelege mai bine „diversitatea” posibilă a diferitelor Biserici, „suveranitatea” lui Hristos peste Biserica Sa, în orice stare s-ar afla aceasta, „tratamentul” pe care îl recomandă Hristos diferitelor tulburări din viața Bisericii și „perspectivele” veșnice care îi așteaptă ca răsplată pe cei ce, rămânând în Biserică, biruiesc valul apostaziei generale și-I rămân credincioși lui Hristos.

1. Biserica din Efes

Efes

Efesul a fost una din cetățile majore ale Asiei Mici, un important centru de cultură din Imperiul Roman. Deși orașul ajunsese celebru pentru Templul zeiței Diana, mulți din locuitorii lui s-au încreștinat prin mărturia apostolului Pavel. Mai târziu, Pavel l-a trimis pe Timotei să păstorească această biserică (Fapte 19 – 20). Una din cele mai importante epistole ale apostolului Pavel a fost trimisă către biserica din Efes. Tot la Efes a slujit în ultima parte a vieții lui și apostolul Ioan. Nu este de mirare că cei credincioși din Efes erau corecți din punct de vedere doctrinar și rezistaseră necompromiși sub atacul învățătorilor mincinoși. Efesul s-a răcit însă în dragoste, iar aceasta i-a cauzat în final dispariția. Observați din text că cei din biserica Efesului n-au ,pierdut“ dragostea dintâi, ci ,,au părăsit-o“. Este o mare diferență în cele două. A fost un act de voință. De aceea și leacul pe care li-l recomandă Domnul Isus este tot unul de voință:

,,Întoarce-te la faptele tale dintâi“! Nimeni nu poate porunci sentimentelor, dar toți putem face faptele dragostei dintâi. Când le vom face, Dumnezeu ne promite că vor urma și sentimentele, ca în orice relația a dragostei.

Răsplata promisă biruitorilor din Efes este accesul la pomul vieții descris în geneza și Apocalipsa. Dragostea are acces la o viață de calitatea veșniciei, de aceea se și zice: „Dacă dragoste nu e, nimic nu este!“

Tipologic, Biserica din Efes reprezintă bisericile cu învățătură corectă, dar lipsite de dragoste și căldură spirituală. Între Marta și Maria, Dumnezeu o laudă întotdeauna pe Maria, pentru că ea „și-a ales partea cea bună“ (Luca 10:38-42). Dumnezeu nu se mulțumește cu faptele noastre, El ne vrea pe noi înșine. „Simone, fiul lui Iona, Mă iubești?” (Ioan 21:16).

Istoric, Efesul reprezintă etapa Bisericii primare (secolul I). Dacă și despre ei, care erau credincioși din generația imediat următoare apostolilor s-a putut spune că și-au pierdut dragostea dintâi, cu cât mai mult ne paște acest pericol pe noi, cei de astăzi?

SECOLUL I

• Cuvintele și faptele Domnului Isus sunt colectate și încredințate spre păstrare în scris. Apar toate cărțile Noului Testament.

• Apare prima generație de lideri ai Bisericii de după apostoli. Stăruiește încă nădejdea în revenirea iminentă a Domnului Isus. Creștinii așteaptă cu nerăbdare „sfârșitul.”

• Evanghelia este răspândită până la marginile Imperiului Roman, în unele instanțe, chiar peste granițele Imperiului.

• Bisericile creștine apar mai ales în preajma sinagogilor evreiești răspândite prin Imperiu. Noua mișcare este considerată de mulți doar o sectă dezidentă a iudaismului.

• Biserica creștină trece printr-o criză majoră în urma căreia își găsește destinul de credință universală, îndepărtându-se și delimitându-se clar de rădăcinile evreiești.

• Creștinismul, după o perioadă de „gestație” în iudaism, își capătă propria identitate. La aceasta contribuie mult criza prilejuită de revolta evreiască din anul 70. Creștinii refuză să participe la luptele împotriva romanilor și se refugiază la Pela (în Iordania de azi).

• În anul 90, la Jamnia, evreii confirmă canonul scripturilor evreiești. Creștinii își însușesc punctul evreiesc de vedere și acceptă canonizarea acelorași cărți.

• Persecuția lovește crunt. În „Antichitățile” sale, istoricul Iosif Flavius își exprimă mirarea că „acești creștini încă mai există spre sfârșitul primului secol.”

• Persecuții majore sub Nero, care, în anul 64, dă vina pe creștini pentru incendierea Romei. Creștinii sunt folosiți ca torțe vii pentru iluminarea sărbătorilor imperiale din grădinile Romei.

• Împăratul Domițian pretinde ca lumea să i se închine considerându-l „Domn și Dumnezeu”. În timpul domniei lui, Ioan scrie cartea Apocalipsei, iar creștinii de peste tot își dau seama cât de potrivite sunt cuvintele în care este scris „Cine” este „Singurul vrednic să primească toată cinstea și slava”.

Anul 100, la două generații după Hristos. 0,6% din populația lumii este „creștină” (70% dintre ei sunt din afara rasei albe. 28% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este deja tradusă în 6 limbi. Un număr de aproximativ 25.000 de creștini au murit ca martiri (o rată de 37 de martiri pe an).

2. Biserica din Smirna

Smirna

Biserica din Smirna este corespondentul simbolic al Bisericii care trăiește sub persecuție. Scrisoarea care i-a fost adresată de Domnul Isus este unică din cel puțin două puncte de vedere: absența oricărei critici din partea Mântuitorului și lipsa unor aparente defecte.Smirna a fost un oraș portuar bogat, cunoscut pentru supunerea față de Roma și zeii ei păgâni. S-ar prea putea ca Biserica de acolo să fi luat ființă prin lucrarea apostolului Pavel în călătoria lui spre Efes. (Fapte 19:10). Creștinii de acolo au fost crunt persecutați și de romani și de evrei și forțați să trăiască într-o sărăcie lucie.

Sigur, nici această Biserică nu a fost perfectă. Totuși, sub focul curățitor al persecuției, se pare că în rândurile ei au rămas numai cei sinceri și gata să „plătească prețul”. Nu este o coincidență că, dintre toate cele șapte biserici amintite în Apocalipsa, numai Smirna și Filadelfia, singurele pe care Hristos nu le mustră, au continuat să existe de-a lungul secolelor. Astăzi, Smirna (Izmir) – 4,2 milioane de locuitori) are o populație de aproximativ 4,2 milioane de locuitori, dintre care un mare procent se declară creștini.

Remarcați cum se prezintă Domnul Isus la începutul acestei scrisori „Cel ce a murit și a înviat”și cum îi vorbește în termeni de viață și moarte: „Fii credincios până la moarte și-ți voi da cununa vieții“, „Cel ce va birui nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte“. Din cea de atreia expresie derivă postulatul doctrinar: ŒCine se naște o singură dată, moare de două ori, dar cine se naște de două ori (nașterea dinnou) nu va muri decât o singură dată!“

Este o mângâiere pentru cei chemați să treacă prin chinurile persecuției: după moarte urmează învierea!

În cântarul lui Dumnezeu, această Biserică aparent săracă este foarte bogată. „Smirna” este numele unei substanțe care trebuie zdrobită pentru a împrăștia mireasma. „Sângele martirilor este sămânța creștinilor”.

Istoric, Biserica din Smirna reprezintă biserica sub persecuția cezarilor romani. „Zece zile de necaz” au fost zece valuri de persecuție care s-au abătut asupra creștinilor în secolele II și III. A fost timpul catacombelor, al creștinilor aruncați la fiare sălbatice sau arși pe rug pentru distracția cetățenilor Romei.

SECOLUL II

În ciuda așteptărilor generale ale creștinilor, Domnul Isus încă nu a revenit. Biserica simte nevoia să se organizeze pentru a duce mai departe lucrarea Evangheliei, pentru a înfrunta persecuția și pentru a putea combate răspândirea ereziilor. Rolul și slujba presbiterului (episcopului) devin preponderente. Continuă persecuția, dar, mai mult decât persecuția din afară, Biserica este amenințată de „ereticii” dinăuntru. Învățăturile mincinoase se grupau sub numele de:

GNOSTICISM – Un fel de mișcare „new age” care se pretindea deținătoarea unei forme speciale de „cunoaștere.”

MARCIONISM – O încercare de a reduce numărul scrierilor „inspirate” doar la câteva din cele pe care le avem astăzi.

MONTANISM – O mișcare „carismatică” dinamizată de apariția unor „revelații noi”, cu caracter profetic și cu un caracter de critică ascuțită față de toți ceilalți creștini.

Apar „apologeții”, apărători ai credinței creștine. Doi dintre cei mai importanți sunt Irineu și Iustin Martirul.

Bisericile creștine nu au statut legal, nu sunt îngăduite în deliberările sociale și nu dețin clădiri proprii. Pretutindeni, persecuția este o eventualitate foarte posibilă. Mărturia publică continuă cu o forță irezistibilă. Oamenii sunt puternic impresionați de faptul că adepții lui Hristos nu se leapădă de credință nici atunci când sunt dați la moarte. Exemple: martirajul episcopului Policarp în virstă de 84 de ani (155) și un grup numeros de creștini torturați și aruncați apoi la fiare sălbatice în Lyon (177).

Ariile cu densitatea cea mai mare de creștini continuă să fie Asia Mică și Nordul Africii. Crește numărul creștinilor din Roma. Creștinismul se răspândește ca un foc de miriște în toate păturile sociale. Calistus – un fost sclav – este promovat ca episcop al bisericii din Roma. El este cel dintâi care pretinde că scaunul episcopal din Roma trebuie să se bucure de o importanță specială.

Anul 200, la șase generații după Hristos, 3,5% din populația lumii este creștină (68% dintre ei sunt în continuare din afara rasei albe). 32% din totalul populației lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în șapte limbi. Totalul martirilor din era creștină a crescut la peste 80.000 (rata este acum de „numai” 48 de martiri pe an).

SECOLUL III

La debutul secolului, Edesa (Urfa în Turcia de azi) devine primul „stat creștin.”

Împăratul Septimius Severus (202-211) îi persecută pe creștini. El interzice convertirea la creștinism. Generația de după el trăiește un timp de pace și libertate. O perioadă de extraordinară creștere și răspândire a credinței.

Africa de Nord este un centru cheie al creștinismului. Numai Egiptul are peste un milion de creștini la sfârșitul secolului III. Cartagina și Alexandria sunt două focare de dezvoltare a teologiei creștine. Printre liderii de acolo: Origen, Tertulian, Clement din Alexandria.

248 – Roma aniversează 1.000 de ani de existență. Veselia generală este temperată de invaziile popoarelor migratoare de dincolo de granițele Imperiului.

250 – Decius declanșează cea dintâi persecuție generală a creștinilor. Fiecare persoană este obligată să pună tămâie pe altarul păgân și să prezinte un certificat eliberat cu această ocazie.

Biserica este confruntată cu problema celor care „s-au lepădat” public din cauza persecuției, dar s-au pocăit și vor să fie reprimiți.

Problemele bisericii nu sunt doar de natură politică, ci și filosofică. Porfirius scrie o lucrare intitulată „Împotriva creștinilor”, în care îi atacă pe apostoli, pe liderii contemporani ai bisericii, Evanghelia și Vechiul Testament. În 245, Origen răspunde atacurile unui anumit Celsus, exponent al învățăturii gnostice în urmă cu 70 de ani și, evident, încă un mare pericol pentru integritatea învățăturii creștine.

Crește rolul presbiterului local, numit deja în lumea greacă „episcopos.”

Cu puțin înainte de anul 300, Antonius pleacă în deșert ca „pustnic”, întemeind astfel o treaptă intermediară spre „călugăria” (monasticismul) de mai târziu. Ea avea să se dezvolte ca un protest împotriva creștinismului lumesc și ca o alternativă de apropiere spre Dumnezeu prin „contemplație.”

Anul 300: la 9 generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 10,4% (66,4% din afara rasei albe). Lumea este evanghelizată în proporție de 35%. Biblia este tradusă în 10 limbi. Numărul total al martirilor din era creștină se ridică acum la 410.000 (rata secolului este de 1.540 pe an).

Pergam, aflat la nord de Smirna în ceea ce este astăzi Turcia era cunoscut prin mulțimea templelor și prin închinarea senzuală la zeii păgâni. Locașurile de cult păgân era sedii ale prostituției.

3. Biserica din Pergam

Pergam

Pergam, aflat la nord de Smirna în ceea ce este astăzi Turcia era cunoscut prin mulțimea templelor și prin închinarea senzuală la zeii păgâni. Cel mai impozant dintre toate templele era cel dedicat lui Zeus. După căderea Babilonului, Pergamos a devenit centrul mondial al religiei misterelor. Pe lângă aceasta, trei temple impunătoare din oraș patronau închinarea la cezarii Romei. Unul din zeii principali din Pergam era Esculapius, zeul vindecărilor, reprezentat printr-un șarpe. Simbolul circula pe banii orașului și pe sigiliile locale.

Pentru cei care vreți să pricepeți, textul scrisorii indică faptul că Dumnezeu percepe în spatele tuturor acestor religii păgâne activitate demonică: ,, … locuiești acolo unde este scaunul de domnie al Satanei“, ,,acolo unde locuiește Satana“. Religia Greciei, cu panteonul ei de zei pe Olimp carnali care se culcau cu femeile oamenilor și dădeau naștere unor semi-zei ca Hercules, a fost o nostalgică amintire a vremurilor descrise în Geneza 6, când Satana a demonizat prin contaminare rasa umană, iar Dumnezeu a trebuit să o nimicească prin potop. Idolatria nu este doar o boală a imaginației. Este mult mai peiculoasă decât așa ceva. Aduceți-vă aminte de cuvintele apostolului Pavel:

„Dimpotrivă, eu zic că ce jertfesc neamurile, jertfesc dracilor, şi nu lui Dumnezeu. Şi eu nu vreau ca voi să fiţi în împărtăşire cu dracii. Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul dracilor; nu puteţi lua parte la masa Domnului şi la masa dracilor“ (1 Corinteni 10:21).

Scrisoare prezintă un fel de alternativă a două săbii: violența persecuției împotriva creștinilor (ilustrată prin uciderea lui Antipa) și violența interveniei divine: ,,Iată ce zice Cel ce are sabia ascuțită cu două tăișuri“, „Voi veni la tine curând și Mă voi război cu ei cu sabia gurii Mele“. Singura șansă a acestei biserici este o pocăință grabnică și totală.

Tipologic, Biserica din Pergam reprezintă bisericile „măritate cu lumea”. În traducere, „pergamus” înseamnă „căsătorie”. Sub presiunea sistemului religios și politic, creștinii din Pergam au fost gata să facă orice compromis, numai să supraviețuiască. Cei credincioși adevărului, ca acest „Antipa” amintit în scrisoarea Domnului Isus, au trebuit să plătească cu viața ascultarea și credincioșia lor față de Isus, Mirele etern.

Unei astfel de biserici, Domnul Isus i se prezintă ca „Cel ce are sabia ascuțită cu două tâișuri”. El este gata să se războiască cu nelegiuiții care au intrat în Biserică. Sabia cu două tăișuri este Cuvântul lui Dumnezeu (Evrei 4:12). Un astfel de tip de biserică este îndemnată să se pocăiască. Învățătura lui Balaam, amintită în text, este compromisul spiritual care duce întotdeauna la descompunere morală (Num. 25). „Nicolaiții” despre care se vorbește au fost adepții unui curent de „îngăduință și indulgență față de cei ce trăiau în păcat. Ei au pervertit învățătura harului. Apostolul Pavel a avut mult de luptat cu această grupare (Rom. 6:1,15; 8:1).

Istoric, Pergam este Biserica Romei în secolele IV-VI. Începând cu Constantin cel Mare, cezarii romani și-au schimbat atitudinea față de creștinism. Ei au legalizat Biserica, dându-i chiar un statut preferențial, și au asimilat-o în sistemul politic pentru manevrarea maselor. Termenul folosit a fost „catolică”, cu înțelesul de caracter „general”, „universal”. Ideea era că toți oamenii trebuiau cuprinși cât mai repede în sânul Bisericii. Așa s-a născut Biserica totală și totalitară, după chipul și asemănarea „imperiului”. Este de remarcat că Domnul Isus, în scrisoarea pe care i-o trimite, nu reneagă nici măcar o asemenea Biserică. El îi atrage însă atenția că va veni asupra ei cu „sabia Cuvântului”, ceea ce s-a și întâmplat în timpul Reformei lui Martin Luther.

Cu Pergam, persecutații ajung să persecute. Aliată cu Imperiul Roman, biserica a trebuit să manifeste „nerăbdarea“ cezarilor în fața ezitării cu care erau întâmpinate dorințele de unificare și de instituționalizare. „n multe locuri, cetățenii imperiului care refuzau să se „încreștineze“ au început să fie persecutați. Agresivitatea bisericii creștine s-a transformat dintr-o propovăduire persistență într-o „constrângere“ sprijinită cu mijloacele puterii politico-administrative. Cum a fost posibil?

La insistențele nerăbdătoare ale lui Constantin și mai ales ale cezarului de după el, Teodosiu, „sinodurile episcopilor creștini“ au renunțat la învățătura „totalei libertăți de conștiință“ și au introdus „doctrina încreștinării forțate“. Această modificare de doctrină a fost sprijinită cu o inacceptabilă „tălmăcire“ a uneia din pildele Domnului Isus. Este vorba despre pilda celor poftiți la cină (Luca 14:15-24). Prin această pildă, Domnul Isus i-a răspuns unuia care a zis, aparent evlavios, „Ferice de acela care va prânzi în Împărăția lui Dumnezeu!“

Ideia pildei este că „doritori teoretici“ sunt mulți, dar cei care sunt gata să lase preocupările înșelătoarei vieții de acum, pentru a se gândi și pregăti pentru „mpărăția viitoare sunt, din păcate, foarte puțini. Într-unul din ultimele versete ale pildei, „stăpânul“ care își poftise musafirii, exasperat că ei n-au venit și că încă mai este loc în sala de ospăț, i-a zis robului său: „Ieși la drumuri și la garduri și pe cei ce-i vei găsi, silește-i să intre, ca să mi se umple casa“ (Luca 14:23). Acest „silește-i să intre“ (răstălmăcit cu bună știință) a devenit deviza „încreștinării forțate,“ dictate de puterea imperială.

Unii dintre „părinții bisericii“ au început să recomande pe față „încreștinarea forțată“. Augustin din Hippo declara că este preferabil ca oamenii să fie aduși la Dumnezeu prin învățătură și sfătuire, dar că, în situația când acestea nu dau rezultatele dorite, trebuie folosită forța și pedeapsa:

„Mulți trebuiesc aduși ca slugile cele rele, forțându-i să intre cu nuiaua suferinței. Vor avea apoi timp să crească singuri la un nivel de spiritualitate înaltă … Domnul însuși ne-a spus că musafirii au fost mai întâi invitați să vină de bună voie la marele ospăț, apoi, când n-au vrut să se conformeze, au fost siliți să intre“.

Prin ceea ce s-a făcut atunci, biserica creștină a ajuns să fie compusă din trei categorii de „credincioși“: credincioși din convingeri personale, credincioși din interese personale și credincioși din teama de represalii. Puritatea bisericii a fost alterată, iar conștiința umană a fost „îngenuncheată cu forța.“ În timp, biserica a preluat chiar funcțiile și puterea Imperiului și a devenit singura autoritate supremă admisă în societate. Acesta este motivul pentru care perioada de istorie începută în secolul IV este supranumită „Dark Ages – epoca întunecată“ sau „Middle Ages“ – EVul Mediu. Prin anumite colțuri ale lumii, umbrele acestei epoci mai dăinuiesc și astăzi.

Dumnezeu nu poate suferi păcatul. Mana ascunsă și piatra cu numele tainic despre care se amintește în promisiunea făcută celor biruitori subliniază relația personală pe care o dorește Dumnezeu cu cei credincioși. În Pergam nu se mai știa cine este adevărat creștin. Între mulțimile creștinilor „de nume” existau însă și unii cărora Domnul era pregătit să le dea „un nume”. Ca și în orice căsătorie, mirele Isus Hristos este gata să-i treacă pe numele Lui pe toți aceia care intră într-o relație personală cu El.

SECOLUL IV

Secolul IV, asemenea secolului XVI și poate chiar secolului XX, reprezintă o perioadă de schimbări monumentale în istoria bisericii. El a fost martorul unor transformări majore în natura relațiilor Bisericii cu Statul și cu societatea. Iată șase dintre ele:

Imperiul persecută Biserica – La debutul secolului, creștinismul a trecut prin ultima și cea mai devastatoare persecuție, declanșată de data acesta de Dioclețian (305). El a încercat să șteargă de pe fața pământului mișcarea creștină. N-a reușit.

Imperiul „tolerează” Biserica – Susținând că el însuși a trecut la creștinism, Constantin acordă Bisericii un statut legal de existență. Adesea se spune că el a făcut din creștinism religia oficială a Imperiului. Nu este adevărat. El a repus-o însă în drepturile pe care le aveau toate celelalte religii acceptate și, în anumite privințe, i-a dat un statut preferențial.

Imperiul înfruntă Biserica – păgânismul nu s-a dat bătut fără luptă. Împăratul Iulian (361-363) încearcă fără să reușească să reîntroneze religia păgână. El intră în istorie ca Iulian „apostatul.”

Imperiul adoptă Biserica – Creștinismul a fost proclamat oficial religie de stat în anul 381, de către împăratul Teodosiu IX.

Biserica confruntă Imperiul – Într-o înfruntare dramatică, ce prevestea răsturnările spectaculoase de putere de mai târziu, episcopul Ambrozie al Milanului îl sfidează pe împărat.

Biserica persecută oponenții – Aflată ea însăși la debutul secolului sub persecuție, Biserica s-a transformat la sfârșitul secolului IV într-o entitate care a început să-și persecute oponenții. Motivele păreau justificate, metodele au fost însă dovada unei Biserici ieșite de sub învățătura Bibliei. Începând cu secolul IV, Biserica a înregimentat Imperiul la luptă împotriva „ereziilor”, a religiilor false și a „forțelor răului.” Din toate punctele de vedere însă era vorba acum de o altfel de „Biserică” și de un alt fel de „Imperiu.”

Confirmarea canonului Noului Testament. În anul 367 în scrisoarea lui Atanasie, ca și în sinoadele din 382 și 397 canonul este fixat în alcătuirea pe care o avem și astăzi. Prin aceste hotărâri nu s-a creat Noul Testament, ci s-a confirmat ceea ce exista deja în circulație mai înainte.

Milioane de noi membri. A deveni creștin nu mai implică nici un fel de risc. Dimpotrivă, îți poate aduce chiar avantaje sociale și politice. Biserica trebuie să se confrunte cu o scădere dezolantă a standardelor de viață creștină de până atunci.

Biserica persecutată începe să persecute. Pe la sfârșitul secolului, reprezentanții bisericii se deprind să folosească puterea imperială pentru a-și intensifica influența asupra populației. Aliată cu Imperiul Roman, biserica a trebuit să manifeste „nerăbdarea“ cezarilor în fața ezitării cu care erau întâmpinate dorințele de unificare și de instituționalizare. „n multe locuri, cetățenii imperiului care refuzau să se „încreștineze“ au început să fie persecutați. Agresivitatea bisericii creștine s-a transformat dintr-o propovăduire persistență într-o „constrângere“ sprijinită cu mijloacele puterii politico-administrative. Cum a fost posibil?

La insistențele nerăbdătoare ale lui Constantin și mai ales ale cezarului de după el, Teodosiu, „sinodurile episcopilor creștini“ au renunțat la învățătura „totalei libertăți de conștiință“ și au introdus „doctrina încreștinării forțate“. Această modificare de doctrină a fost sprijinită cu o inacceptabilă „tălmăcire“ a uneia din pildele Domnului Isus. Este vorba despre pilda celor poftiți la cină (Luca 14:15-24). Prin această pildă, Domnul Isus i-a răspuns unuia care a zis, aparent evlavios, „Ferice de acela care va prânzi în „mpărăția lui Dumnezeu!“ Ideia pildei este că „doritori teoretici“ sunt mulți, dar cei care sunt gata să lase preocupările înșelătoarei vieții de acum, pentru a se gândi și pregăti pentru „mpărăția viitoare sunt, din păcate, foarte puțini. „ntr-unul din ultimele versete ale pildei, „stăpânul“ care își poftise musafirii, exasperat că ei n-au venit și că încă mai este loc în sala de ospăț, i-a zis robului său: „Ieși la drumuri și la garduri și pe cei ce-i vei găsi, silește-i să intre, ca să mi se umple casa“ (Luca 14:23). Acest „silește-i să intre“ (răstălmăcit cu bună știință) a devenit deviza „încreștinării forțate,“ dictate de puterea imperială.

Unii dintre „părinții bisericii“ au început să recomande pe față „încreștinarea forțată“. Augustin din Hippo declara că este preferabil ca oamenii să fie aduși la Dumnezeu prin învățătură și sfătuire, dar că, în situația când acestea nu dau rezultatele dorite, trebuie folosită forța și pedeapsa:

„Mulți trebuiesc aduși ca slugile cele rele, forțându-i să intre cu nuiaua suferinței. Vor avea apoi timp să crească singuri la un nivel de spiritualitate înaltă … Domnul însuși ne-a spus că musafirii au fost mai întâi invitați să vină de bună voie la marele ospăț, apoi, când n-au vrut să se conformeze, au fost siliți să intre.“

Prin ceea ce s-a făcut atunci, biserica creștină a ajuns să fie compusă din trei categorii de „credincioși“: credincioși din convingeri personale, credincioși din interese personale și credincioși din teama de represalii. Puritatea bisericii a fost alterată, iar conștiința umană a fost „îngenuncheată cu forța.“ În timp, biserica a preluat chiar funcțiile și puterea Imperiului și a devenit singura autoritate supremă admisă în societate. Acesta este motivul pentru care perioada de istorie începută în secolul IV este supranumită „Dark Ages – epoca întunecată“ sau „Middle Ages“ – EVul Mediu. Prin anumite colțuri ale lumii, umbrele acestei epoci mai dăinuiesc și astăzi.

Sinoade majore. Biserica are nevoie de o cristalizare și unificare a crezului. Sub patronajul lui Constantin, primul mare sinod se întrunește la Niceea în 325. Cel de al doilea se întrunește în 381 la Constantinopol.

311- apare „donatismul”. Această controversă doctrinară va dura trei sute de ani și va produce o schismă între Biserica europeană și cea din nordul Africii. Unul din cele mai puternice centre ale creștinismului de până atunci este slăbit de luptele fraticide încât va dispare sub invazia altor religii.

Cuceriri misionare majore, mai ales prin lucrarea lui Ulfilas la mijlocul secolului printre popoarele gotice.

Apar fastuoase clădiri de biserici creștine. Cu sprijinul financiar al Imperiului, creștinii își ridică edificii impunătoare, așezate uneori chiar pe temeliile unor foste temple păgâne.

Capitala Imperiului Roman este mutată de la Roma la Constantinopol. Orașul este fondat în 324 și este dedicat în 11 Mai 330. Roma nu mai este centru de greutate al puterii politice imperiale. Biserica caută să umple golul de autoritate format prin ridicarea scaunului papal.

Eusebius, episcop al Cezareei scrie prima lucrare semnificativă de istorie a creștinismului. Lucrarea lui ne pune și astăzi la dispoziție amănunte fascinante despre viața creștinilor din primele secole.

386 – Augustin se convertește la creștinism. El va deveni unul din cei mai importanți teologi din toată istoria bisericii.

ANUL 400. La 12 generații după Hristos lumea este încreștinată în proporție de 18,6% (64% fiind în continuare din afara rasei albe). 39% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 11 limbi. Numărul total al martirilor a crescut la 1.950.000 (rata din acest secol a fost de 5.310 pe an).

SECOLUL V

Concomitent cu intensificarea invaziilor barbare și cu căderea Romei sub stăpânirea lor, Augustin scrie „Cetatea lui Dumnezeu” (413-426), arătând că adevărata mișcare a istoriei se desfășoară în conflictul nevăzut dintre păcat și mântuire, dintre cetatea oamenilor și împărăția lui Dumnezeu.

În biserica răsăriteană se răspândește nestorianismul, erezie care evidențiază o pretinsă distincție între Hristosul uman și Hristosul divin. Sinodul de la Calcedon o combate prin afirmația că Hristos a fost în întregime uman și în întregime divin, cele două naturi coexistând fără nici un fel de confuzie.

Pe măsură ce puterea Împăratului Imperial scade, puterea episcopului de la Roma crește. Papa Leo I (440-461) negociază cu barbarii și salvează Roma din mâinile lui Atila Hunul (452). El așează autoritatea scaunului de la Roma deasupra tuturor celorlalte scaune episcopale, inițiind astfel primatul papal, ca presupus urmaș al apostolului Petru.

Patrik (cca. 390-460) vândut ca sclav pe când avea doar 16 ani, fuge și pleacă în Irlanda, unde va întreprinde o monumentală campanie misionară de evanghelizare (El va deveni „sfântul Patrik”).

496 – regele franc Clovis este convertit la creștinism și botezat. El cucerește apoi jumatate din Franța, pavând astfel calea pentru ambițiosul „Sfânt Imperiu Romano-catolic” al lui Carol cel Mare (Charlemagne).

• Este introdus calendarul anual creștin. Se răspândește cultul relicvelor (moaștelor) și al martirilor. Se accetuează închinarea la fecioara Maria. Se introduce pentru prima oară folosirea tămâiei în liturghia bisericii apusene.

• Din cauza haosului care domnește în structurile politice ale societății seculare, ierarhia bisericească apare ca un factor de echilibru, amplificându-și structurile și intensificându-și influența.

ANUL 500. La 16 generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 22,4% (61,9% din afara rasei albe). 42% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 13 limbi. Totalul martirilor ajunge la 2.540.000 cu o rată anuală de 5.540.

4. Biserica din Tiatira

 

Tiatira

Este de departe cea mai lungă dintre cele șapte scrisori și corespunde bisericii cu cea mai îndelungată existență istorică: biserica Evului Mediu Întunecat.

Biserica din Tiatira este urmarea firească a Bisericii din Pergam. Idolatria și imoralitatea începute atunci și-au ajuns acum culmea. Tiatira este Biserica îngropată sub influența lumii. Scrisoarea aceasta, cea mai lungă dintre toate cele șapte, este un rechizitoriu împotriva compromisului și o judecată aspră asupra păcatului.

Domnul Isus se prezintă ca Cel ce are „ochii ca para focului și ale cărui picioare sunt ca arama aprinsă”. Nimic nu rezistă focului; orice acoperământ al păcatului este spulberat de privirea Domnului. Arama este și ea un simbol al judecății. Domnul îi va călca în picioare pe cei păcătoși (Apocalipsa 14:18-20; 19:15).

Aceasta este singura Biserica despre care ni se spune că ar fi avut dragoste (!). Tragedia Tiatirei a fost însă că această dragoste a fost fără limitele unei învățături sănătoase. Dragostea fără doctrină este ca și râul fără margini: face mlaștini ! Biserica aceasta era părtașă cu lumea la sărbători păgâne (mâncăruri jertfite idolilor erau oferite apoi gratis oamenilor și serbarea se termina cu beții și cu orgii publice (1 Corinteni 10:27-28, 19-22).

De fapt, scrisoarea trimisă bisericii din Tiatira începe extraordinar de bine și descrie o stare pe care am vrea să o găsim în toate bisericile:

„Ştiu faptele tale, dragostea ta, credinţa ta, slujba ta, răbdarea ta şi faptele tale de pe urmă, că sunt mai multe decât cele dintâi“ (Apoc. 2:19).
Ce urmează însă după aceea este numai ,,vai și amar“. Mi-a plăcut reacția unui istoric american față de bisericile istorice europene. Întrebat ce-l fascinează la această ramură a creștinătății, el a răspuns: „Răspunsul este foarte simplu: liturghia!“ Când a fost întrebat de ce nu se alătură catolicismului sau ortodoxismului grec, el a răspuns: „Răspunsul este la fel de simplu: liturghia!“

Problema fundamentală a bisericii din Tiatira a fost că a amestecat ceva foarte bun, cu ceva foarte rău, iar buruienile lucrurilor adăugate au sufocat viața lucrurilor bune.

Problema Bisericii din Tiatira a început odată cu acceptarea Izabelei. Pentru înțelegerea acestui simbolism este bine să citim 1 Regi 16:31- 33; 19:1-2; 21:1-26; 9:6,10,30-37; 2 Regi 9:6-7,10, 30-37. Tiatira a repetat experiența Israelului de pe vremea lui Ahab. Acest împărat al lui Israel a fost „mai rău ca toți” (capitolul 16:30,31). El a stăruit în păcatele lui Ieroboam (16:31) și a adăugat la ele influența nefastă a Izabelei.

Dar care au fost păcatele lui Ieroboam? În 1 Regi 14:9 ni se spune că Dumnezeu îl mustra astfel: „Tu ai făcut mai rău decât toți dinaintea ta: te-ai dus să-ți faci alți dumnezei și chipuri turnate ca să mă mânii, și M-ai lepădat înapoia ta!”  După ce a rupt împărăția de la fiul lui Solomon, Roboam, Ieroboam a alterat viața de închinăciune a Israelului. Din considerente politice, el a făcut următoarele lucruri: a schimbat Ierusalimul cu cei doi viței de aur dela Betel și Dan ca loc de închinare pentru Israel (1 Regi 12:26-30), a schimbat preoția (1 Regi 12:31), a schimbat calendarul religios (1 Regi 12:32), a intrat el însuși înaintea altarului și a adus jertfe (1 Regi 12:33). Toate aceste păcate au fost repetate de Ahab. În plus el a luat-o de soție pe Izabela, care a adus în Israel idolatria și imoralitatea. Izabela l-a învățat pe Ahab că lui îi este permis să facă orice, chiar și să omoare. Pentru a ilustra lipsa de rânduială de pe timpul lui Ahab și a Izabelei, autorul Bibliei intercalează pasajul din 1 Regi 16:34. În popor dispăruse respectul pentru autoritatea lui Dumnezeu. A fost vremea lui „orice îmi este permis”, dar judecata lui Dumnezeu n-a întârziat să se arate.

Izabela a adus în Biserica din Tiatira „inovații” și „adâncimi” necunoscute înaintea ei. Ea a disprețuit Cuvântul divin scris, proclamându-se „proorociță” și permițându-și să-i învețe pe credincioși lucruri nepermise. Domnul Isus este hotărât să descopere păcatul și să-l elimine din Biserică. Textul ne spune că acest proces de disciplinare se va face în trei faze: mai întâi este acordat un timp de har, în care se dă șansa pocăinței, apoi va urma pedeapsa (o vreme de necaz) pe măsura vinovăției, și în al treilea rând, influența acestei pedepse se va răsfrânge în mod pozitiv asupra tuturor celorlalte Biserici, care vor ajunge să se teamă de Domnul (Apocalipsa 2:21-23).

Nu toți din Tiatira s-au lăsat amăgiți de rătăcirile Izabelei. Ca și în vremea lui Ilie au mai existat și oameni care au stat lângă Domnul. Acestor „biruitori” li se promite un viitor glorios: ei vor fi părtași cu Hristos în stăpânirea Lui peste neamuri, din timpul Mileniului. Luceafărul de dimineață care le este oferit, este însuși Domnul Isus Hristos (Apoc. 22:16).

Cronologic, Tiatira este Biserica din secolele VI-XVI. A fost perioada căderii în marea idolatrie. Maria, mama Domnului Isus a fost proclamată „Mijlocitoare” și „pururea fecioară”. În loc să se suie la Ierusalimul ceresc, creștinii au fost învățați să se închine la tot felul de „viței de aur”. Atunci a apărut închinarea la icoane și la Fecioara Maria. Biserica a fost declarată „deținătoarea tainelor” pretinzând controlul culturii. A fost perioada Evului Mediu numit pe drept cuvânt Evul Întunecat. Biserica a început să imite preoția din Israel și as-a osificat în ierarhiile eclesiastice. Regii lumești s-au amestecat atunci la „altar” și L-au dat Christos la o parte.

SECOLUL VI.

529 – Ca o contrabalansare a secularizării bisericii, Benedict de Nursa înființează mănăstirea de la Monte Casino și „ordinul benedectic”. „Codul” călugăresc (c. 540) va reglementa călugăria din următoarele secole.

530 – 532 – Bonifaciu al II-lea devine primul papă din descendenți germani.

Biserica și Statul își întrepătrund și mai mult structurile. În anul 529, Împăratul Iustinian (483-565) închide școala de filosofie din Atena, care avea o vechime de 1.000 de ani. El publică un cod de legi care reflectă moralitatea creștină; trimite misionari, folosiți și ca spioni, până în China, urmărind de fapt să fure de acolo viermi de mătase; recucerește de la vandali teritoriile Africii de Nord.

Clădirile care adăpostesc biserici locale devin monumente impunătoare. Iustinian ridică în cinstea lui Hristos, „înțelepciunea cea sfântă, o clădire de biserică în Constantinopol: Hagia Sofia (Sfânta Sofia) (532-537).

Dionisie Exiăuus (m. 550), un călugăr din Roma, stabilește sistemul de datare modern, propunând ca punct de referință data nașterii lui Hristos (anno domini). De fapt, calculele lui sunt greșite cu câțiva ani.

Columba (c. 521-597) pleacă misionar în Scoția, stabilindu-și cartierul general la Iona.

Continuă convertirea popoarelor migratoare. Recaret, regele vizigot al Spaniei, arian de origine, se face romano-catolic.

La sfârșitul secolului, biserica Apuseană începe să tolereze magia și alte forme de exprimare a spiritualității păgâne, proclamându-le culturi încorporate în creștinism.

Papa Grigorie (c. 540-604) organizează „cina Domnului” în forma pe care o păstrează și astăzi biserica Romei.

ANUL 600. La 19 generații după Hristos lumea este încreștinată în proporție de 24% (59% din afara rasei albe). 39% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 14 limbi. Totalul martirilor ajunge la 2.700.000 cu o rată medie de 1.000 de martiri pe an.

SECOLUL VII

600 – 636 – Isidor, episcop al Seviliei. Scrierile lui ne pun la dispoziție o neprețuită cunoștință enciclopedică despre Evul Mediu. Este recunoscut, nu numai pentru activitatea 110

de scriitor, ci și pentru eforturile lui de a stăvili invaziile barbare și de a-i încreștina (mai mult sau mai puțin cu forța) pe evrei. A înființat școli și mănăstiri.

609 – Panteonul păgân din Roma este „transformat” în biserică: Santa Maria Rotonda. În procesul dedicării ei, papa Bonifaciu (609-610) proclamă „sărbătoarea tuturor sfinților”. Creștinismul parodiază astfel cultura seculară.

Mănăstirile anglo-saxone devin centre importante de cultură și știință.

648 – Împăratul Constantin al II-lea publică edictul „T]pos”, limitând învățăturile creștine acceptate la conținutul celor adoptate de primele cinci sinoade ecumenice. Papa Martin I (m.655) refuză să semneze acest document, este arestat și deportat în Crimeia. El este ultimul papă venerat ca martir.

664 – După o dispută între biserica celtă și misionarii Romano-catolici, Anglia adoptă romano-catolicismul în sinodul de la {hitb].

Mohamed (c. 570-629) pune temelia islamului, religie care va înlocui treptat creștinismul în Orientul Mijlociu și în nordul Africii.

638 – Islamul cucerește Ierusalimul.

690 – Doi episcopi anglosaxoni, Wilian și Killibord, activează intens ca misionari pe continentul European, printre franci.

ANUL 700. La 22 de generații după Hristos, 23.8% din populația lumii este încreștinată (55% din afara rasei albe). 35% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 14 limbi. Numărul total al martirilor ajunge la 3.000.000 (cu o rată anuală de 1.000).

SECOLUL VIII

731 – „Venerabilul Bede” (c. 673-735) termină de scris „Istoria bisericească a poporului englez.”

Spania este invadată de mauri, popor musulman din nordul Africii; Charles Martel îi înfrânge la Tour (732), punând astfel capăt unei încercări de pătrundere a musulmanilor în Europa.

Bonifaciu al Angliei este misionar printre germani pe o perioadă de 40 de ani. Este martirizat de păgâni în 754.

Controversa iconoclastă dezbină împăratul Bizanțului de papa de la Roma în problema venerării imaginilor cu subiect creștin. Între 754 și 787 venerarea icoanelor este interzisă în biserica răsăriteană. La sfârșitul acestei perioade, însușindu-și punctul de vedere al lui Ioan din Damasc, 350 de episcopi hotărăsc că imaginile cu subiect creștin pot fi folosite pentru educarea poporului neștiutor de carte, dar nu pot fi adorate în biserică. Acest fapt, contravine cu decizia sinodului precedent ținut la Constantinopol (754), care prevdea că folosirea imaginilor în serviciile bisericii este sinonimă cu idolatria. După sinodul din 754, Constantin al V-lea încercase să limiteze închinăciunea la sfinți, distrugând o serie de „moaște” și condamnând public închinarea la ele. Pentru Constantin, singurele reprezentări simbolice necesare în biserică sunt crucea, Biblia și elementele Cinei Domnului.

Papalitatea își asumă dreptul de stăpânire pe pământ și înființează statul papal în Italia. Papa Leo al III-lea (m.816) se separă de Imperiul Răsăritean și se autoproclamă episcopul suprem în Apus.

Carol cel Mare ajunge rege unic peste toți francii (771). Mai târziu, el se încoronează ca „sfânt împărat roman”, râvnind să instaureze pe pământ un imperiu cu împărat creștin.

Creștinii nestorieni misionează foarte activ în China și fondează așezăminte monahale.

Sunt înființate școli pentru muzică bisericească în Paris, Cologne, Soissin și Metz.

781 – Alcuin de }or\, Anglia, devine consilier al lui Carol cel Mare și declanșează „renașterea carolingiană.”

ANUL 800. La 26 de generații după Hristos, 22,5% din populația lumii este încreștinată (51% din afara rasei albe). 31% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 15 limbi. Numărul martirilor ajunge la 3.300.000 cu o rată recentă de 3.100 pe an).

SECOLUL IX.

800 – De crăciun, papa Leo îl încoronază la Roma pe Carol cel Mare ca cel dintâi „sfânt împărat roman.” Carol cel Mare rămâne în istorie prin campaniile sale de cucerire, prin consolidarea și centralizarea guvernului, prin reforme eclesiastice și prin patronarea sistemului de învățământ.

831 – Radbertus (c. 799-865) publică cel dintâi tratat despre „Eucharistie” (cina Domnului) apărut în biserica Apuseană. Lucrarea lui naște o mare controversă și anticipează prin conținut viitoarea doctrină catolică despre „trans-substanțiere.”111

John Scotus Erigena (c. 810-877), unul dintre cei mai mari teologi ai Evului Mediu, pune bazele scolasticismului. Se implică în controversa cu Radbertus, susținând că, la Cină, ne împărtășim cu trupul și sângele Domnului numai „mental și dental.”

Anskar (801-865), supranumit „apostolul nordului”, duce creștinismul în Scandinavia.

Eforturi misionare intense dau rezultate bune printre popoarele Europei. Cyryl (826-869) și Metodie (c. 815-885), supranumiți „apostolii slavilor”, lucrează în Moravia și inventează alfabetul slavon.

Fotius (c. 820-895) un renumit erudit laic, este instalat ca episcop al Constantinopolului în 858. El este depus și reinstalat în funcție de cel puțin două ori. Intră în conflict cu papa de la Roma pentru jurisdicția spirituală și pentru doctrină (controversa „filioque”), anunțând astfel îndepărtarea treptată și eventuala schismă dintre cele două ramuri ale bisericii: răsăriteană și apuseană.

Alfred cel Mare devine regele provinciei Wessex în Anglia. Își dă seama că numai creștinismul poate ține populația împreună. Face din cele zece porunci, preambul la codul său de legi. El înființează o școală la palat pentru educația creștină a viitorilor demnitari și pune bazele la două mănăstiri, dedicate aprofundării teologiei. Încurajează traducerea Bibliei în limba comună a poporului și traduce el însuși psalmii în limba saxonă. Jumătate din timpul și banii săi sunt cheltuiți în scopuri creștine.

ANUL 900. La 29 de generații după Hristos 20,8% din populația lumii este încreștinată (55% din ei din cadrul rasei albe) 28% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 16 limbi.

SECOLUL X.

Este secolul în care creștinismul pătrunde adânc la popoarele din Europa de est.

În răsărit, polonezii și ungurii încep tranziția la creștinism. Același lucru se produce în vest în Islanda și Groenlanda.

Ierarhia eclesiastică este din ce în ce mai prinsă în păienjenișul politic al intrigilor Europene.

909 – se înfințează o mănăstire benedectină la Cluny. Ea va deveni centrul mișcării reformate care a urmărit să curețe biserica dinăuntru de secularism și de practicile instituționale necreștine.

Poporul Boemiei trece la creștinism, dar „bunul lor rege Wenceslaus” este asasinat (c. 929) de rivalii reprezentând rădăcini păgâne ale neamului.

988 – Vladimir, regele unic al rușilor din jurul Kievului este botezat de creștini. De Rusalii, întregul popor rus se botează. În același an, regele Vladimir se căsătorește cu prințesa Ana, sora lui Vasile II, regele Bizanțului (Ah, intrigile și alianțele politice …)

Otto cel Mare (împărat între anii 936-973) vrea să reînvie visul lui Carol cel Mare pentru un Sfânt Imperiu Romano Catolic printre germani. Într-o formă sau alta, structurile imperiale stabilite de Otto vor supraviețui până pe vremea lui Napoleon.

993 – Biserica romano catolică începe canonizarea sfinților.

Apar „mărturisiri de credință” particulare anumitor grupuri locale, derivate din „mărturisirile de credință” public acceptate în biserica apuseană și în biserica răsăriteană.

În Biserica catolică apuseană apare practica „indulgențelor”, ca absolviri de vinovăție prin plata unor anumite sume de bani. (Evidențe concrete despre ele nu avem decât din secolul XI)

Papalitatea atinge cel mai scăzut punct de moralitate.

Pe măsură ce se apropie anul 1.000, mulți se tem că va fi sfârșitul lumii și va veni Judecata de Apoi.

ANUL 1.000. La 32 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 18,7% (61% fiind albi). 25% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 17 limbi. Totalul martirilor din era creștină ajunge cifra de 4.200.000 (o rată de 3.200 pe an).

SECOLUL XI.

Expansionismul islamic continuă să preocupe gândirea și activitățile creștinătății.

1009 – Musulmanii profanează și jefuiesc „sfântul mormânt” din Ierusalim.

1071 – Seleucii cuceresc Armenia, desființând astfel Imperiul Bizantin din Asia Mică.

1095 – Papa Urban al II-lea pornește prima cruciadă pentru eliberarea Ierusalimului.

1099 – Cruciații cuceresc Ierusalimul.

Se sfârșește un secol și jumătate în care papii au fost decăzuți și slabi. Scaunul papal se ridică iarăși. Papa Grigorie al VII-lea (1073-1085), pornește o mișcare de reformă a bisericii, pretinzând celibatul preoților și eliberarea completă a Bisericii de sub autoritatea Statului.

Mișcarea de împrospătare din biserica catolică cuprinde masele. Apar noi ordine și așezăminte monastice.

1098 – Este înființat ordinul cistercian la Citeaux, cu foarte pronunțate accente reformiste.

William, regele Normandiei, cucerește Anglia, și-l numește pe Lanfranc ca arhiepiscop de Cantebur] (1070). Acest Lanfranc, reorganizează și reformează biserica engleză.

Anselm îi urmează lui Lanfranc în postul de arhiepiscop de Cantebury (1093). El scrie lucrarea „De ce a devenit Dumnezeu om?” în care explică motivele morții lui Hristos.

Dezvoltarea muzicii:

1015 – apare scrierea notelor muzicale, folosită prima dată în mănăstirea Pomposa, din apropierea orașului italian Ravena.

Pe la mijlocul secolului, polifonia înlocuiește cântul gregorian. Harpa își face debutul în Europa. Este scris primul „colind” din limba germană.

ANUL 1.100. La 36 de generații după Hristos lumea este încreștinată în proporție de 18,8% (63% fiind albi). 25,5% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 19 limbi.

SECOLUL XII.

În arhitectura clădirilor de biserică, se instalează stilul gotic, cu vârful alungit și cu boltele sprijinite pe arcuri armonioase.

1182 – inaugurarea bisericii Notre Dame din Paris.

1194 – terminarea Catedralei din Chartres.

Papalitatea, la apogeul puterii ei medievale, continuă să încurajeze cruciade pentru eliberarea locurilor sfinte de sub stăpânirea musulmanilor.

1104 – Orașul Acra este eliberat de cruciați, dar cade iar sub stăpânirea musulmanilor în 1191

1147 – Cea de a doua cruciadă (finanțată de Bernard de Clairvaux) eșuează. Majoritatea cruciaților mor în Asia Mică.

1187 – Cruciații pierd iarăși controlul Ierusalimului.

1190 – Este înființat ordinul „hospitaler”, transformat mai târziu în „ordinul cavalerilor teutoni.”

Se răspândește credința despre concepția „imaculată” a Mariei.

1170 – Papa Alexander al III-lea stabilește reguli pentru canonizarea sfinților. În același an, în Anglia Thomas Becket este asasinat. El va fi canonizat în 1173.

1173 – Începe în Lyon mișcarea valdenzilor. Ei susțin că adevărul trebuie căutat în textul Bibliei, nu în tradiția medievală a Bisericii. Biserica catolică îi persecută crunt pe valdenzieni, socotiți de unii drept un fel de precursori ai Reformei. Sute de mii sunt martirizați.

În fața abuzurilor de tot felul care se petrec în creștinătate, monasticismul rămâne singura cale de protest și de încercare a unei reforme pașnice.

1115 – Sfântul Bernard înființează o mănăstire la Claivaux. El va deveni cel mai important om al bisericii secolului al XII-lea.

1155 – este înființat ordinul „carmelit.”

ANUL 1.200. La 39 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 19,4% (64,3 fiind albi). 26% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 22 de limbi.

SECOLUL XIII.

Acest secol este numit adesea „momentul de vârf al Evului Mediu.” Papalitatea ajunge la cea mai mare putere. Învățătura scolastică ajunge punctul ei maxim, iar peste tot sunt înălțate catedralele ce-și trimit spre cer turnurile lor amețitoare.

Continuă spiritul și acțiunile cruciadelor.

1204 – Europenii, sub conducerea vienezilor, cuceresc Constantinopolul.

1212 – Cruciada copiilor.

O nouă încercare de reformă a bisericii catolice din interior. Ia ființă ordinul „călugărilor”. Ei subliniază importanța predicilor.

1209 – Francis de Asisi fondează ordinul franciscan (canonizat în 1228).

1220 – Călugării dominicani sunt promovați ca ordin specializat cu învățătura creștină. Ei vor deveni mai târziu, instrumentele prin care Papa va declanșa Inchiziția. Unii dintre acești călugări devin misionari și pleacă să răspândească Evanghelia în Asia centrală, în golful Persic, India și China.

Cu Papa Inocențiu al III-lea (1198-1216) papalitatea atinge apogeul puterii. El pretinde că toate bisericile din lume trebuie să intre sub autoritatea sa. Tot el dezvoltă o teorie teologică prin care își permite să intervină în toate afacerile politice ale națiunilor. Aprobă cea de a patra cruciadă. Instituie Inchiziția ca o asociere a Statului cu Biserica pentru pedepsirea tuturor „ereticilor.”

1215 – Al patrulea sinod lateran sintetizează și reafirmă doctrinele și practicile bisericii medievale (prioritatea tradiției bisericii catolice asupra tradiției apostolilor, Noul Testament).

Thomas Aquinas adună articolele de teologie scolastică în lucrarea: „Cred ca să înțeleg” (opusul lui „Trebuie să înțeleg pentru a crede”).

ANUL 1.300. la 42 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 23,9% (66% fiind albi). 27% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 26 de limbi. La numărul martirilor trebuiesc adăugați din ce în ce mai mulți „frați creștini” uciși de instituțiile bisericii.

SECOLUL XIV.

După ce și-a atins apogeul sub Inocențiu al III-lea (1160 – 1216), papalitatea își începe declinul sub Bonifaciu al VIII-lea (c. 1234-1303).

1302 – Bula (edictul) „Unam sanctum” conține cea mai absolută pretenție de supremație papală.

1309 – 1377 – „Captivitatea babiloniană” a papalității. Scaunul papal este mutat cu forța la Avignon, în Franța, fiind plasat sub un strict control al regelui Franței (în duelul „celor două săbii”, sabia politică are ascendent asupra sabiei eclesiastice). La Roma, concomitent, alți episcopi se autoproclamă „papă”, încercând să salveze „continuitatea apostolică.”

1378 – 1417 – „Marea Schismă”, doi și chiar trei papi pretind concomitent că au drept să stea pe scaunul papal.

„Moartea neagră” sau „plaga bubonică” face ravagii în toată Europa. 25 de milioane de morți, aproximativ 1/4 din totalul populației.

În multe regiuni înflorește „misticismul”, mai ales în Germania și în „țările de jos.” Meister Eckhardt scrie că natura lui Dumnezeu este imposibil de înțeles în lipsa unei „cunoașteri lăuntrice” pe care însuși Dumnezeu o declanșează în fiecare suflet.

Caterina de Siena pretinde că a avut o viziune în care a fost căsătorită mistic cu Isus Hristos. Își petrece apoi toată viața în slujirea altora, mai ales încercând să pună un capăt „marii schizme” din papalitate.

Căutând „iertarea de păcate”, grupuri de „autoflagelatori” se schingiuiesc pe rupte după noua modă născută dintr-o interpretare eronată a textului; „Mă port aspru cu trupul meu”! Astfel de pedepse erau prescrise de biserica catolică ca „acte de penitență.”

1305 – 1314 – Dante Alighieri scrie „Divina Comedia” parodiind înălțările și prăbușirile creștinismului în secolele XIII și XIV.

Din cauza opoziției față de abuzurile și decadența bisericii, John Wycliffe este dat afară de la Oxford, traduce Biblia în limba engleză și formează predicatori „laici” pentru propovăduirea Evangheliei.

1398 – John Hus își începe prelegerile de teologie la Universitatea din Praga. El preia și răspândește ideile lui Wycliffe, propovăduind o întoarcere la „tradiția apostolică a Scripturii”, în detrimentul tradiției bisericești.

ANUL 1.400. La 46 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 24% (75% fiind albi). 27% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 30 de limbi.

SECOLUL XV.

1414 – 1417 – Sinodul de la Constanța încearcă să pună un capăt Marei Schizme, care punea biserica catolică apuseană în rușinoasa situație de a avea doi sau trei autoproclamați papi luptând pentru putere și pentru autoritate asupra întregii biserici. Sinodul hotărăște că Ioan Hus este eretic și-l arde pe rug, iar pe John Wycliffe îl anatemizează „postmortem.”

Disputele asupra crezului creștin sunt ridicate în continuare la nivelul de preocupări politice.

Thomas a Kempis scrie celebra „Imitatio Cristi” („Urmând pilda lui Hristos”) lucrare pe care numai Biblia o va depăși în numărul de traduceri.

1431 – Printr-o mascaradă religioasă, luptătoarea patriotă Joan d’Arc este arsă pe rug ca vrăjitoare în Rouen.

1455 – Turcii cuceresc Constantinopolul și transformă impunătoarea clădire a bisericii „Sfânta Sofia” în moschee. Mulțimea de erudiți creștini care se refugiază în apus dau avânt unei mișcări de revitalizare a idealurilor clasice: „Renașterea.”

1453 – Johann Gutenburg pune la punct prima mașină tipografică. Cea dintâi carte tipărită mecanic este Biblia.

1479 – În Spania, Ferdinand și Izabela, dezlănțuie cu aprobarea papei Inchiziția spaniolă. Torquimada, șeful Inchiziției le dă evreilor doar trei luni să se încreștineze sau să părăsească țara.

1498 – Savanarola este spânzurat. El fusese un predicator strălucit care încercase să reformeze, cam cu forța, creștinismul în Florența, Italia.

Sub autoritatea familiei „de Medici” Florența devine centrul umanismului renascentist. Brunelleschi, Donatello, Michelangelo, Boticelli și Leonardo da Vinci crează, fiecare, extraordinare opere de artă cu tematică creștină. Pe de altă parte, familia „de Medici” devine suportera unei papalități mai corupte și mai depravate ca oricând.

Nicolas al V-lea pune bazele bibliotecii Vaticanului.

1492 – Călătoria lui Christofor Columb deschide o eră de explorări geografice și de expansiune a creștinismului.

ANUL 1500. La 49 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 19% (92,6% fiind albi). 21% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 34 de limbi. Totalul martirilor din epoca creștină atinge acum 9.200.000, cu o rată anuală de 24.600.

5. Biserica din Sardes

Sardes

Sardes a fost capitala provinciei Lidia din Asia Mică. Așezată pe un platou muntos, cetatea a devenit bogată prin exploatările aurifere din apele râurilor din apropiere. Acest oraș așezat pe meterezele unei culmi muntoase, a căzut de două ori în mâinile dușmanilor din cauza lipsei de veghere. Încrezători în poziția lor de necucerit, locuitorii cetății n-au lăsat straja în timpul asediului. Cele două cuceriri au fost făcute de Cir persanul (549 Î. H), și de Antiohus cel Mare (214 î. H.).

Biserica din Sardes este corespondentul spiritual al Bisericii aflate pe moarte. Numele cetății înseamnă „rămășițe”. Îndemnul la veghere din versetul 2, este o aducere aminte a trecutului.

Din felul în care se prezintă acestei Biserici, înțelegem că Domnul Isus era supărat pe conducerea acesteia. „Șapte Duhuri și șapte stele în mână” reprezintă intenția Lui de a conduce Biserica prin lucrarea Duhului Sfânt. În Sardes, forma luase loc fondului, iar păcatul înlocuise neprihănirea, separând Biserica de Hristos.

Trei categorii de oameni sunt menționați în această adunare:

– cei morți (despărțiți cu totul de Dumnezeu) – cei aflați pe moarte (care fuseseră ai lui Dumnezeu, dar acum se aflau în pericolul înstrăinării) – cei vrednici (care își păstraseră poziția și părtășia în Hristos).

Fiecărei categorii îi este adresat un mesaj aparte. Celor morți li se spune că faptele lor sunt zadarnice. Ei trebuie să-L caute pe Domnul. Celor aflați pe moarte li se spune că trebuie să se întoarcă la o stare pe care o cunoscuseră altădată. Calea recomandată este pocăința și studiul Cuvântului. Celor vrednici le este adresat un cuvânt de prețuire. Dumnezeu „caută mereu oameni” și este mare lucru să fi declarat de El „vrednic”. (Romani 3:10-12; Psalmi 14:2-4; Iov 4:17- 19; Ezechiel 22:30).

Sardes este urmarea firească a procesului de decădere început în Pergam și continuat în Tiatira. Căsătoria cu lumea a dus la intrarea păcatului în Biserică și urmarea firească a păcatului a fost moartea.

Ca simbolism istoric, Sardes este Biserica prefacerilor din timpul Reformației. Printre cei vrednici care și-au păstrat hainele curate îi putem cita pe „frații Moravieni”, pe Ioan Hus și pe Martin Luther. În vremea lor, Biserica a meritat să poarte numele de Biserica „Rămășițelor”. Influența și lucrarea acestor câțiva reformatori a făcut posibilă apariția Bisericii Filadelfia. Ca timp, epoca despre care vorbim este la sfârșitul secolului XVI și începutul secolului XVII. Remarca din versetul 5 „nu-i voi șterge nicidecum numele din Cartea Vieții” poate fi interpretată și ca o aluzie ironică la „excomunicările” pe care „Biserica” le-a pronunțat împotriva reformatorilor.

Evoluția spirituală a Bisericii în etapele succesive Pergam, Tiatira, Sardes, este ilustrată de viața lui Samson. Tovărășia cu lumea, dragostea pentru femeile străine și apoi orbirea și umilirea lui, sunt etape similare cu decadența prin care a trecut Biserica.

SECOLUL XVI.

Se generalizează tipărirea cărților, pavând astfel calea pentru răspândirea ideilor Reformei.

Michelangelo, Albrecht Durer, Rafael și Lucius Cranach produc capodopere cu teme creștine.

1517 – Martin Luther afișează cele 95 de teze pe ușa bisericii din Wittenburg. Cu ajutorul tiparului, conținutul lor va fi răspândit în doar câteva luni în toată Germania și, peste granițe, în mai toată Europa, producând o ne mai întâlnită efervescență.

Biblia ajunge în mâinile oamenilor de rând prin traducerile făcute de Luther în germană și Tyndale în engleză (1520).

Reforma Protestanților se întinde în toată Europa. Ea este condusă de Zwingli în Elveția, de anabaptiști în Europa centrală și de John Knox în Scoția. Ca să-și îngăduie un divorț și pentru a-și consolida puterea în stat, Henry al VIII-lea se rupe de biserica Romei, înfințează Biserica Anglicană  și se autoproclamă ca suveran al ei. Lucrarea „Instituții”, împreună cu activitatea autorului ei, John Calvin, produc în orașul elvețian Geneva o reevaluare a teologiei și a bazelor pe care este așezată societatea.

O mișcare de contra-Reformă se ridică în apărarea bisericii catolice și combate ideile teologilor evanghelici. Sinodul de la Trent (1545 – 1563) reafirmă valabilitatea doctrinelor catolice. Ordinul călugărilor „Iezuiți” devine apărătorul credinței catolice și începe să trimeată misionari în toată lumea.

Puternice convingeri produc martiri, atât în rândul catolicilor, cât și în rândul protestanților. Printre cei din urmă, sunt executați Sir Thomas More, William Tyndale și Thomas Cranmer. În Franța sunt persecutați „hugenoții”.

În Anglia, începe mișcarea puritană, dintr-o dorință de a modela viața creștină și biserica după principii mai apropiate de conținutul Bibliei.

ANUL 1600. La 52 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 18,9% (86% fiind albi). Lumea este evanghelizată în proporție de 23%. Biblia este tradusă în 36 de limbi.

SECOLUL XVII.

Reforma protestantă începută în secolul precedent continuă să influențeze viața religioasă și politică a Europei.

În Anglia, revoluția puritană îl înlătură de la domnie și-l execută pe regele Charles (Carol), încercând să instaureze o confederație (commonwealth) puritană.

În Franța, hughenoții protestanți se răscoală împotriva regelui Ludovic al XIII-lea.

1618 – 1648 – în Europa centrală, războiul de 30 de ani produce o măcelărire reciprocă între protestanții și catolicii care luptă pentru putere.

Anglia stabilește primele colonii în America de Nord. Jamestown – 1607, Pilgrims Land – 1620, Massachusetts Bay Colony – 1630. Multe din ele s-au născut din dorința de a răspândi creștinismul și de a stabili o ordine politică cu o guvernare mai aproape de valorile biblice.

În Anglia este lansată traducerea „King James” a Bibliei (1611), un triumf post mortem al lucrării lui Tyndale. Ea va modela limba engleză folosită în următoarele trei sute de ani.

1633 – Galileo este forțat de Inchiziție să „abjure” teoriile științifice ale lui Copernicus. Apar alți oameni de știință care se apucă să studieze temeinic legile după care a făcut Dumnezeu lumea: Johann Kepler, Isaac Newton, Francis Bacon, Robert Boyle.

Apar lucrări de literatură care vor deveni în scurt timp „clasice” în lumea creștină: John Milton, Paradisul Pierdut, (1667), Blaise Pascal, Cugetări, (1670), John Bunian, Călătoria creștinului, (1678).

În arena gândirii apar „iluminiștii” care contestă valoarea creștinismului și încearcă să așeze toată teoria cunoașterii umane pe temelia „rațiunii”: Leibnitz, Hobbes și Descartes.

ANUL 1700. La 56 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 22,3% (84,1% fiind albi). Lumea este evanghelizată în proporție de 25,2%. Biblia este tradusă în 52 de limbi.

6. Biserica din Filadelfia

Filadelfia

„Filadelfia” înseamnă în traducere: „dragoste de frați”. Biserica aceasta din Asia Mica a fost una din cele mai bune adunări creștine. Domnul Isus nu-i găsește nici un fel de acuzare. Felul în care se prezintă Domnul, este deosebit de vedenia din capitolul 1. De data aceasta El se proclamă în atributele Sale. Remarcăm:

1. Centralitatea lui Hristos în Biserica din Filadelfia. Biserica aceasta era o reflexie a Domnului. Ea era sfântă pentru că El era Sfânt. Ea trăia în adevăr pentru că El este Adevărul. Ea era activă pentru că avea în mijlocul ei pe Acela care a avut puterea „să-i deschidă o ușă”. Ea avea autoritate pentru că Hristos îi încredințase această autoritate. (Matei 16:18)

2. Lucrarea lui Hristos prin Biserica din Filadelfia. Hristos este ușa… „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”. (Ioan 14:6) Domnul Isus este acela care crează oportunitățile. (1 Corinteni 16:9; 2 Corinteni 2:12; Coloseni 4:2; Faptele Apostolilor 14:27.) Ușa deschisă din fața Bisericii din Filadelfia a fost o oportunitate de lucru. Ceva din puterea Bisericii primare s-a manifestat în Filadelfia („ai puțină putere”). Recapitulând cuvintele mesajului, putem sintetiza lucrarea acestei Biserici prin: Cunoașterea Cuvântului, mărturie îndrăzneață, prezența puterii și dovedirea răbdării în încercări.

3. Lucrarea lui Hristos pentru Biserica din Filadelfia. Hristos promite o perspectivă imediată: recunoaștere din partea Iudeilor, …o bogată activitate misionară, …izbăvire din Necazul care va lovi lumea, …și o perspectivă veșnică: o cunună pentru biruitori (2 Ioan 8; Coloseni 2:18; 2 Timotei 4:8), …Un stâlp în Templul etern (sublinierea poziției, lucrării și importanței creștinului în veșnicie), …un nume înscris cu o nouă identitate (din Cine se trage, unde locuiește și al cui este). Domnul Isus ne va trece pe Numele Său ca la orice căsătorie. (El este Mirele, iar noi suntem Mireasa).

Simbolic, Filadelfia este Biserica trezirilor spirituale. Dă-ne Doamne cât mai multe Biserici din acestea!

Istoric, Filadelfia este Biserica trezirilor de după Reformație. A fost vremea Bisericii Misionare. Îndrăgostiți de Hristos și liberi de orice formă sau tradiție, credincioșii secolului XVII-XIX și chiar XX au tradus Biblia punând-o în mâna oamenilor. Valul trezirii a fost răspândit de martorii credincioși care nu s-au plecat sub amenințările „bisericii oficiale”, ci s-au răspândit datorită persecuției pe toată fața pământului. În aceste Biserici credincioșii s-au numit încă odată „frați”, au înlăturat clerul și ierarhiile și au instaurat încă odată în adunări „Cultul lui Hristos” – singurul Mântuitor și Mijlocitor dintre Dumnezeu și oameni.

Reforma lui Luther și încercările celorlalți reformatori din Europa au cerut sprijin din partea statelor în care au activat împotriva pretențiilor Romei și, în mare parte, l-au obținut. Cei din Filadelfia îi reprezintă pe cei care au căutat să înlăture toate neajunsurile rezultate din afilierea nefirească a bisericii cu puterea politică. Deviza lor  a fost „totala separare a Bisericii de Stat“. Postulatul lor a fost că Cezarul n-are ce să caute în treburile lui Dumnezeu. Au fost negate orice forme ierarhice de autoritate eclesială. Frații moravieni au creat o „societate“ nouă, având ca fundament doar textul inspirat al Noului Testament, refuzând orice adăugire a ,,tradiției“.

O astfel de stare spirituală nu este ușor de menținut. Dușmani din afară și formaliști din lăuntru o asaltează mereu. Din acest motiv credincioșii trebuie să fie într-o permanentă stare de vigilență: „Păstrează ce ai ca nimeni să nu-ți ia cununa”. O asemenea Biserică este mereu în așteptarea Răpirii, pe care o vede ca pe o izbăvire promisă din fața Necazului care se va abate asupra întregii lumi. Mireasa nu se mai teme de vremea Judecății, ci se pregătește în așteptarea Nunții !!

SECOLUL XVIII.

Voltaire dezvoltă raționalismul „Iluminismului”, atacând creștinismul și așezându-l pe om în centrul universului, ca „măsură a tuturor lucrurilor.” Călcând pe urmele gândirii lui Revoluția Franceză din 1789 răstoarnă ordinea tradițională, decretează sfârșitul valorilor creștine și întronează pentru o scurtă perioadă domnia „zeiței rațiunii.” Rezultatele sunt catastrofale.

În contrast, Anglia și America trăiesc vremuri de „treziri religioase creștine” produse de predicile înflăcărate rostite de câțiva oameni ai lui Dumnezeu de excepție: George Whitefield, frații Wesley și Jonathan Edwards.

În Germania, „pietismul” (de la latinul „pieta”=evlavie) insuflă o nouă viață în luteranism. Un astfel de Luteran, Johan Sebastian Bach, declară că el compune „doar pentru gloria lui Dumnezeu.”

Contele Zinzendorf proclamă Herrnhut ca teritoriu Moravian în Saxonia. De aici vor pleca mai târziu „frații moravieni” în călătoriile lor misionare și vor înființa biserici evanghelice.

Bisericile protestante acceptă pătrunderea muzicii instrumentale în serviciile divine. Christians Hendel, Mendelssohn și Haydn compun piese înălțătoare, în timp ce poeți ca Isaac Watts și frații Wesley scriu imnuri destinate să fie cântate în comun de credincioșii din Biserici.

Creștinismul iese de sub tutela „liturgică” a „sacramentalismului” și produce schimbări radicale de comportament și psihologie. Aceste trăiri sunt examinate în lucrări „de specialitate” devenite foarte repede „clasice” în lumea protestantă: „Începutul și progresul religiei în suflet” de Philip Doddridge, „Principii de filosofie și politică morală” de William Paley, „O analiză practică a sistemelor religioase” de William Wilberforce. Pentru cei ce vor să cerceteze amănunțit Biblia, Cruden publică, pe la începutul secolului, cea din „Concordanță” din istorie.

Se răspândește climatul de libertate religioasă. În Statele Unite sunt eliminate „testele religioase” pentru cei ce vor să ocupe poziții în ierarhia politică. În Rusia, țarina Ecaterina cea Mare acordă libertate tuturor religiilor.

Creștinul Daniel Defoe scrie cărți în care „devenirea spirituală” este reprezentată metaforic prin aventuroase călătorii geografice.

Prin înființarea „Societății misionare Baptiste din Londra” intrăm în epoca misiunii creștine moderne. William Carey este trimis în India.

Anul 1.800. La 59 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 23,1% (86,5% fiind albi). Lumea este evanghelizată în proporție de 27,2%. Biblia este tradusă în 67 de limbi.

SECOLUL XIX.

Secolul XIX este supranumit adesea „secolul protestanților.”

Misionarii protestanți au plecat spre cele patru colțuri ale lumii, răspândind credința creștină și înființând biserici. Aceste lucrări sunt susținute de eforturi coordonate în organizații misionare protestante dintre care amintim: „Societatea pentru răspândirea Bibliei în Anglia și străinătate”, „Societatea pentru răspândirea Bibliei în America”, și „Uniunea Școlilor Duminicale.”

În America apar mișcări religioase deviate din creștinism: Mormonii, Martorii lui Iehova și „Știința creștină.”

Continuă înfruntarea pe arena ideilor. Apar noi filosofii care atacă punctul de vedere creștin despre istorie și viață: evoluționismul lui Darwin, comunismul lui Marx, psihologia lui Freud. „Criticismul înalt” german contestă validitatea și autenticitatea istorică a Bibliei.

În timp ce catolicismul și ortodoxia stagnează, protestantismul avansează vijelios. Predicatori renumiți printr-un extraordinar dar oratoric adună în jurul lor mulțimi impresionante. Charles Finney ințiază adunări de „trezire spirituală” în care convertirile sunt însoțite de „rededicări ale creștinilor.”

Predicatorul Dwight L. Moodw și solistul Ira Sankey țin uriașe adunări publice pe ambele maluri ale Atlanticului. Charles Spurgeon predică în fața unui auditoriu de peste 12.000 de oameni în „Tabernacolul” din Londra.

Filonul trezirilor spirituale creștine produce un torent de imnuri noi, traduse și răspândite în toată lumea.

David Livingstone și alții deschid căi noi pentru răspândirea creștinismului în Africa. Hudson Taylor misionează cu mare succes în China interioară.

Sub presiunea trezirilor religioase protestante, papa Pius al IX-lea condamnă public liberalismul, socialismul și raționalismul care redusese la niște simple dărâmături structurile și instituțiile catolice europene. Din prea mult zel însă, și ca să sublinieze contrastul dogmatic cu „ereticii” protestanți, papa proclamă nașterea imaculată a Mariei. Pentru a răspunde criticismului protestant, primul sinod al Vaticanului proclamă „infailibilitatea papală” (1870).

Anul 1.900. La 62 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 34,4% (81% fiind albi). Lumea este evanghelizată în proporție de 51,3%. Biblia este tradusă în 537 de limbi (!!).

7. Biserica din Laodicea

Laodicea

Charles Dickens își începe celebra lui „poveste a celor două cetăți“ cu cunoscuta frază: „It was the best of times, it was the worst of times“, care s epoate traduce aproximativ prin „ erau cele mai bune vremuri și erau cele mai rele în același timp“. Ea se potrivește de minune celor din Laodicea. Ei credeau că trăiesc vremuri extrem de bune, dar Dumnezeu le vede ca extrem de proaste.

Laodicea a fost un oraș important din Asia Mică. Situat la intersecția a trei drumuri comerciale, acest oraș a devenit o metropolă a luxului și a bogăției. Caravanele de negustori au adus înspre cetate nu numai mărfuri din colțurile pământului, ci și obiceiuri diferite. Din acest motiv, în cetate domnea o toleranță generală. Acest climat de libertinism a dus la instaurarea unei atmosfere de relativism în care normele absolute au fost lăsate la o parte.

„Laodicea” înseamnă în traducere: „Voia poporului, dreptatea poporului, voința celor mulți”, nu mult deosebită de „democrația”. Fiecare era liber să trăiască după mintea lui.

Influența societății din Laodicea asupra Bisericii de acolo a fost devastatoare. Relativismul lumesc a născut relativismul religios, iar bunăstarea materială a creat un climat de auto-mulțumire sufletească. Încet, încet, forma a luat loc conținutului. Sub abundența exterioară se ascundea însă goliciunea spirituală și mai ales lipsa unei relații personale cu Domnul Isus. Biserica din Laodicea a murit fără să bage de seamă. Căutând să-i mulțumească pe oameni, Biserica a păstrat tradițiile creștine, dar a lepădat „flacăra Evangheliei” temându-se să nu fie considerată „fanatică”. Biserica a ajuns să fie plasată undeva între lume și creștinismul adevărat.

Remarcați felul în care se prezintă Domnul Isus Bisericii. El este „AMIN” (Adevărul), Martorul credincios și adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu. Toleranța și relativismul sunt confruntate cu etalonul sfințeniei divine. Cine este al lui Dumnezeu, face parte dintr-o zidire nouă, care a început cu Hristos. „Dacă este cineva în Hristos este o făptură nouă”. (2 Corinteni 5:17) Biserica nu trebuie să asculte mai mult de oameni decât de Dumnezeu (Faptele Apostolilor 4:19). „Nu orișicine-Mi zice : „Doamne, Doamne !” va intra în Împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri” (Matei 7:21).

Biserica din Laodicea fusese sufocată de influența lumii. Neghina înăbușise grâul (Matei 13:36-43), Laodicea avea cunoștință, avea leac medical pentru boli de ochi (alifia făcută acolo era vestită în toata lumea), dar era oarba în ce privește cunoașterea de sine. Părerea Domnului Isus despre această Biserică era total diferită de ce credeau Laodicienii despre ei înșiși. Lăudăroșenia celor din Biserică era revoltătoare. Domnul Isus nu mai are ce face cu o astfel de adunare. El este hotărât să o „verse” din gura Lui.

Laodicea este Biserica fără Hristos. „Iată Eu stau la ușa și bat”. Hristos este afară. El nu mai este acceptat în Biserica de tip „Laodicea”. Singura speranță este mântuirea prin acceptarea personală a lui Hristos. („Dacă deschide cineva ”) Biserica nu-L mai primește, dar El bate la inima fiecăruia în parte. Pentru cel ce-I deschide, există belșug de binecuvântări. Oare câtă taină de frumusețe se găsește în promisiunea aceasta: „Voi cina cu El, și El cu Mine”? Cina a fost la evrei „masa părtășiei”. Începând cu ea se intra în odihna de seară. Remarcați însă ordinea cuvintelor din această promisiune. Dumnezeu participă la cina celui ce-L primește, dar și cel ce-L primește este oaspetele lui Hristos. „Eu cu el, dar și el cu Mine !”

Este interesant că Biserica din Laodicea nu a ajuns în această stare rea fiind atacată din afară. Nicăieri nu ni se spune că ea ar fi avut ceva de suferit. Lipsa prigoanei însă nu i-a fost de bun augur. Hristos o îndeamnă să cumpere de la El „aur curățit prin foc”. Creștinii din Laodicea n-au vrut să fie considerați „fanatici” și au „lăsat-o mai moale”. Lipsa lor de evlavie le-a adus acceptarea lumii, dar au fost lepădați de Hristos. Pavel le spune celor din timpul lui: „De altfel, toți cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi prigoniți” (2 Timotei 3:12). Lipsa de împotrivire din partea lumii este un semn că Biserica nu mai este considerată un pericol de către Satana. O Biserică în care nu se văd atacurile celui rău și care nu este batjocorită și prigonită de lume, trebuie să se întrebe cu toată seriozitatea: „Ce se întâmplă?” Aurul pe care-L dorește Hristos pentru Biserica Sa este „aur curățit prin foc”.

Istoric, Biserica din Laodicea, este Biserica modernă. La începutul secolului XX, creștinismul a intrat într-o nouă fază. Teologia liberală s-a năpustit asupra Bibliei și a declarat-o un produs al istoriei, un rezultat al minții omenești în procesul de înțelegere progresivă a realității. Minunile au fost schimbate în evenimente înțelese greșit și înregistrate deformat, Hristos a fost dezbrăcat de dumnezeirea Sa, iar cerul și iadul s-au transformat în „concepte extreme” de trăire, inventate pentru a-i motiva pe oameni înspre o anumită trăire care să asigure bunăstarea tuturor. Societatea de astăzi a fost ridicată deasupra acestui nivel „medieval”. Biserica nu mai pune accent pe Biblie, ci pe filozofie, psihologie, sociologie și pedagogie. Predicile au devenit prelegeri, sfințenia a fost înlocuită cu spectacolul. iar disciplina bisericească a fost eliminată. Într-un climat de toleranță, Hristos a fost izgonit din Biserică.

SECOLUL XX.

Acest secol fost supranumit: „secolul ideologiilor”. Secolul acesta este prea aproape pentru a-l putea privi din perspectiva istoriei. Deocamdată ne mărginim să observăm că „lao-dicea” este sinonimă cu „demos-crația”, iar secolul acesta a marcat abandonarea monarhiilor cu drept divin în favoarea idealului filosofilor greci de „democrație”. Acesta este cuvântul de ordine în societate și, din păcate, … în biserici. „Vox populi” este însă doar arareori „vox dei” (vocea poporului este doar arareori vocea lui Dumnezeu).

„Sunt bogat, m-am îmbogățit și nu duc lipsă de nimic”, s-ar putea prea bine să fie proclamarea obraznică a unei Bisericii îmbelșugate material și libere ca formă de manifestare, dar putredă, oarbă și bolnavă în realitatea ei spirituală.

Cantitatea nu este sinonimă cu calitatea și aceasta nu poate scăpa „Celui ce este Amin, Martorul credincios și adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu”. La examinarea tribunalului divin, mărturia lui Isus Hristos despre această Biserică nu este favorabilă.

1906 – Trezirea din strada Azusa marchează începutul mișcării pentecostale.

1906 – Schweitzer publică Quest for Historical Jesus propunând mijloace istorice, nu religioase, pentru aflarea adevăratei biografii a lui Isus din Nazaret.

1914 – Începutul primului război mondial spulberă credința în bunătatea înăscută a omului.

1934 – Ia ființă organizația {]cliffe Bible Translators, cu scopul traducerii Biliei în toate limbile pământului.

1939 – Începe al doilea război mondial. Mitologia nordică propagată de Hitler duce la un război al raselor.

1941 – Bultmann cere demitologizarea Noului Testament.

1942 – Formarea Asociației Naționale a Evanghelicilor din USA

1948 – Formarea Consiliului Mondial al Bisericilor

1950 – Un val de mari treziri spirituale în Africa și America Latină. Pierderi mari ale Bisericii Catolice în favoarea Bisericilor Evanghelice (pentecostali și baptiști).

1962 – Al doilea Conciliu de la Vatican produce cea mai  mare modificare de atitudini și menifestare în catolicism. Biblia și Liturghia în limbile nationale, o mai mare implicare a laicilor in traburile Bisericii, liber acces la Biblie, inbunatatirea relatiei cu evreii, cu celelalte denominații creștine și cu lumea în general. Nu este o exagerare să spunem că Biserica Catolică s-a schimbat mai mult în după 1962 decât în cei două sute de ani dinainte.

1985 – Mihail Gorbacev declanșează perestroica, urmată de căderea comunismului în țările Europei de Est.

1990-2000 – Pătrunderea evanghelicilor în țările Europei de Est este întâmpinată cu scepticism și suspiciune dincolo de limitele deja existente. După renunțarea la comunismul rusesc ateu impus, populația acestor țări preferă întoarcerea la identitatea Bisericilor tradiționale istorice. Liberalizarea politicii de emigrare și liberă circulație face ca o masă mare de creștini din Europa de Est să se stabilească în țările Europei Occidentale.

1992 – 7 Februarie. Compunerea Tratului de la Maastricht privitor la Uniunea Europeană, pus apoi în aplicare începând ci 1 Noiembrie, 1993

1999 – Finalul de secol este marcat de generalizarea Postmodernismului. Termenul a fost folosit în că din 1914-1917 de alții, termenul este împământenit în 1939 de Arnold J. Toynbee (“Our own Post-Modern Age has been inaugurated by the general war of 1914-1918). Nimic nu mai e clar pentru nimeni. Postmodernismul este o completă reevaluare a întregului sistem occidental de valori (arhitectură, moralitate, religie, structuri sociale, credințe populare) care caracterizează trecerea populației planetei de la etapa industrială la cea serviciilor. Foarte pițini oameni produc foarte mult, iar restul sunt implicați în mijloacele de distribuire și consum. Postmodernismul a provocat un climat general de neîncredere, contestare și individualism foarte puternic.

Laodicea: O biserică plină de toate, dar care nu mai are loc pentru Dumnezeu. El stă afară, la ușă, și bate … O biserică de miopi spirituali care nu mai văd supranaturalul nici în Scriptură, nici în experiența creștină. O Biserică în care aurul credinței este amestecat cu zzgura tuturor necurățiilor. O Biserică cu crez, dar fără caracter și comportament creștin, o sare care și-a pierdut gustul și a ajuns să fie călcată în picioare de oameni. O Biserica în strigentă nevoie de hainele albe ale neprihănirii, ca să nu i se mai vadă rușinea goliciunii ei.

Apocalipsa – capitolul 4

2. Studiu de caz – Laodicea contemporană

Introducere și context:

Chiar și aceea care au ajuns la concluzia că ,,Apocalipsa este o carte imposibil de înțeles“ citesc cu interes scrisorile adresate de Domnul Isus celor șapte biserici anintite în capitolele 2 și 3 ale cărții. Când mi-a înapoiat o carte despre istoria bisericii creștine de-a lungul secolelor, o doamnă m-a întrebat puțin confuză: ,,Crezi că Dumnezeu a știut toate crizele acestea prin care a trecut Biserica Lui? Dacă Este atotputernic, cum de s-au întâmplat toate acestea?“

I-am răspuns arătându-i primele capitole din cartea Apocalipsei: ,,Nu numai că a știut, dar ne-a și spus mai dinainte! istoria Biseircii a fost și este așa de zbuciumată pentru că este interacțiunea factorului divin cu factorul uman și cu … factorul demonic! Uită-te bine și vei vedea că este scris despre o biserică unde oamenii și-au părăsit dragostea de Dumnezeu (Apoc. 2:4) și despre o alta care locuia acolo unde este scaunul de domnie al Satanei“ (Apoc. 2:13) și de încă una unde oameni se lăudau că au ajuns să cunoască ,,adâncimile Satanei“ (Apoc. 2:24). Nimic din ceea ce s-a petrecut în istoria Bisericii nu l-a luat prin surprindere pe Dumnezeu. Dimpotrivă! El le-a știut și ni le-a spus tuturor mai dinainte.

Prima secțiune a Apocalipsei, este clară și limpede în intenția și mesajul ei:

(Introducere, 1:1-9

I. CRISTOS – pe tronul cerului
a. Fiul Omului între cele şapte sfeşnice, 1:10-20
b. Scrisorilecătre cele şapte Biserici, 2:1-3:22
c. Tronul slavei şi închinăciunea din cer, 4:1-5:14)

Rasplatirile biruitorilor

Fiecare scrisoare adresată uneia din cele șapte biserici locale este un prilej de autoanaliză, atât pentru biserici, cât și pentru fiecare credincios în parte. Urgența autoanalizării este inspirată de majestatea și autoritatea descrierii Christosului ceresc din primul capitolul. Apostolul Ioan n-a mai îndrăznit să se apropie de El și să-și reazeme capul pe pieptul Lui, așa cum făcuse altădată, ci ,,a căzut la picioarele Lui ca mort“ (Apoc. 1:17).

Avem de a face cu Christosul de după înviere, cu Christosul proslăvit și îmbrăcat în slava pe ,,care o avea la Tatăl, înainte de a fi lumea“ (Ioan 17:5).

Este foarte important să citim cu atenție această descriere pentru că așa se raportează Domnul Isus la cele șapte biserici. Câte un element al descrierii Lui va fi prezent în felul în care se prezintă fiecăreia în parte:

,,M-am întors să văd glasul care-mi vorbea. Şi cînd m-am întors, am văzut şapte sfeşnice de aur. Şi în mijlocul celor şapte sfeşnice pe cineva, care semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă pînă la picioare, şi încins la piept cu un brîu de aur. Capul şi părul Lui erau albe ca lîna albă, ca zăpada; ochii Lui erau ca para focului; picioarele Lui erau ca arama aprinsă, şi arsă într-un cuptor; şi glasul Lui era ca vuietul unor ape mari. În mîna dreaptă ţinea şapte stele. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri, şi faţa Lui era ca soarele, cînd străluceşte în toată puterea lui“ (Apoc. 1;12-16).
Apostolul Pavel a avertizat și el bisericile despre autoritatea și severitatea judecății divine pe care o exercită Domnul Isus asupra bisericilor:

,,Căci Cuvîntul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decît orice sabie cu două tăişuri: pătrunde pînă acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gîndurile inimii. Nicio făptură nu este ascunsă de El, ci totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia, cu care avem a face“ (Evrei 4:12-13).

Nu este de mirare deci că Ioan a căzut ca mort înaintea Christosului proslăvit, înaintea Căruia până și ,,duhurile cad în leșin“ (Isaia 57:16). A trebuit ca Domnul Isus să facă un gest de bunăvoință pentru ca Ioan să stea în picioare și să primească misiunea specială care i-a fost încredințată:

,,El Şi-a pus mîna dreaptă peste mine, şi a zis: ,,Nu te teme! Eu sînt Cel dintîi şi Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort, şi iată că sînt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor. Scrie dar lucrurile, pe cari le-ai văzut, lucrurile cari sînt şi cele cari au să fie după ele“ (Apoc. 1:17-19).

Fraza: ,,Scrie dar lucrurile, pe cari le-ai văzut, lucrurile cari sînt şi cele cari au să fie după ele“ poate fi luată drept un ,,cuprins“ al Apocalipsei și așa a și fost interpretată de majoritatea comentatorilor Bibliei. Ea a dus la acele deosebiri de interpretare (preteristă, istoricistă, viitoristă și idealistă). Eu vă propun însă o altfel de interpretare, una simplă de tot, interpretarea cititorului care se bucură de mesajul Apocalipsei. Interpretările ,,tradiționale“ ne îndepărtează parcă de această carte, făcând-o aproape inabordabilă.

Fiecare biserică și fiecare credincios trebuie să citeasca cu atenție scrisorile trimise de Domnul Isus celor șapte biserici, mai ales pe cea trimisă bisericii din Laodicea. Fiecare biserică locală, indiferent de timpul și locul în care s-a aflat sau se află, are datoria să se întrebe: ,,Nu cumva sunt și eu ca cei din Laodicea“? Pot fi eu un ,,biruitor“ chair dacă toată biserica este învinsă ?

Urgența acestei cercetări de sine este datorată faptului că, dintre toate cele șapte biserici, Laodicea este singura la care Domnul Isus se raportează ,,din afară“. El a fost odinioară ,,înăuntru“, dar, printr-un complex de împrejurări, a ajuns să fie ,,afară“:

,,Iată Eu stau la ușă și bat.“ (Apoc. 3:20). De ce este El afară? Cum de a ajuns El afară? Pentru că, indiscutabil, trebuie să fi existat un timp când El a fost ,,înăuntru“, altfel n-am putea discuta despre o ,,biserică“! Cum de cei din Laodicea nu au mai avut nevoie de El? Răspunsul este foarte simplu: au ajuns să aibe seturi diferite de valori. Între Christos și cei din Laodicea a apărut  ,,o incompatibilitate de valori“!

Urmăriți analiza făcută de Christos:

,,Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea. Pentrucă zici: ,,Sînt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic„, şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol, te sfătuiesc să cumperi dela Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti; şi haine albe, ca să te îmbraci cu ele, şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale; şi doftorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii, şi să vezi“ (Apoc. 3:15-18).

Remarcați incompatibilitatea?

Ei n-au nevoie de ceea ce are El. El nu da doi bani pe ceea ce au ei.
Ei au aur. El le vorbește despre un altfel de aur, ,,aur curat“
Ei spun că văd foarte bine. El îi declară orbi de-a binelea și le recomandă doctorie pentru ochi.
Ei sunt îmbrăcați în lux. El îi consideră rușinos de dezbrăcați.
Ei se cred bine, mersi. El îi declară ticăloși, săraci, orbi și goi!

Cea mai mare incompatibilitate este între ceea ce se cred ei și ceea ce ar vrea El sa-i faca.

În bisericile din partea de sud a Statelor Unite circulă o ,,anecdotă“ tristă din vremea ,,segregației“, când albii și negrii nu aveau aceleași drepturi și același acces în societate. Se spune că un credincios ,,de culoare“ a avut ideea să intre într-o biserică de-a albilor. S-a dus pe centru și s-a așezat chiar pe banca din față. Toți au încremenit. Nu puteau pricepe o asemenea neobrăzare. Predicatorul s-a oprit din predică. Organista a înghețat la instrumentul ei. Coriștii s-au încruntat și nu le-a mai fost poftă să cânte. Toate privirile s-au îndreptat acuzatoare spre Sam, negrul de pe prima bancă. După câteva momente de ezitare, doi ușieri zdraveni l-au scos pe Sam pe sus afară și l-au aruncat în praful din șanț. Pe când se ștergea de praf, Sam a auzit glasul Domnului:

,,Ce faci aici, Sam?“

,,Am încercat să stau la ei în biserică și m-au aruncat afară, în șanț…“

,,Hei, Sam, tu măcar ai apucat să intri în biserică lor. Eu de 40 de ani tot încerc și încă n-am reușit…“

Oricine citește scrisoare adresată de Domnul Isus celor din Laodicea trebuie să se întrebe: ,,Cum sunt eu? Cum suntem noi? Suntem altfel decat ei?“

Am spus deja că mi-e imposibil să aleg din care biserică locală descrisă în Apocalipsa aș vrea să fac parte. Nu este semnificativ. Important este că în fiecare dintre ele poți fi învins sau învingător. Eu îmi propun să fie în rândul ,,biruitorilor“ care există în fiecare biserică. Și iată de ce:

Fiecare promisiune făcută de Domnul Isus celor care ,,biruiesc“ în această perioadă de ,,și bine și rău“ își are corespondentul în noua ordine cosmică descrisă în ultimele capitole ale Apocalipsei (20-22). Scrisorile reprezintă o reactivarea a promisiunilor hotărâte de Dumnezeu pentru Adam și Eva, pierdute prin căderea în păcat și puse acum înaintea celor răscumpărați prin Jertfa de la Calvar.  Cele șapte scrisori au un tipar unic ce prevestește reașezarea ,,biruitorilor“ în destinul lor prestabilit. În antetul fiecărei scrisori este un fragment din descrierea Christosului cosmic (,,Iată ce zice Cel ce ine cele șapte stele în mâna dreaptă, … Cel ce a murit și a înviat, … Cel ce are sabia ascuțită cu două tăișuri, … Cel ce are ochii ca para focului …, etc.). După ce urmează prețuirea pentru ce este bine, urmează descrirea pericolului iminent, care trebuie evitat prin ascultarea de o poruncă specifică întărită de o pedeapsă posibilă sau de o promisiune minunată.

Scrisoarea catre Efes

Iată care sunt promisiunile păstrate pentru ,,biruitorii“ din vremea acestui ,,și bine și rău“:

Rasplatirile biruitorilor 1-4

Rasplatirile biruitorilor 5-7

Când am publicat pentru prima dată mesajul meu despre ,,septadele din Apocalipsa“, cineva mi-a sugerat să țin un studiu ,,în șapte puncte“, despre cele șapte promisiuni. Cine mai are însă astăzi timp pentru un studiu în … șapte puncte?

Este suficient aici să facem doar câteva remarci despre câteva dintre ele.

Fiind o naţiune între Neamuri, Israelul are un destin terestru. Însă, “cetăţenia” Bisericii este cerească (ea se bucură de „binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Cristos”. Efes, 1.3), şi tot ceresc este şi destinul ei final (Filip. 3:20). El este legat întrutotul de Cristos, Capul Bisericii. Destinul Bisericii este „unirea cu Cristos”(Efes. 5:31-32), „domnia împreună cu Cristos” (Rom. 5:1-17) şi „împreună cu Cristos, moştenirea tuturor lucrurilor” (Rom. 8:17).

Cartea Apocalipsei detaliează acest destin etern al Bisericii prin promisiunile făcute “biruitorilor” din cele şapte biserici. Aceşti biruitori Îl poartă în inimile lor pe Cel care “este mai mare decât cel care este în lume” (1 Ioan 4:4) şi ceea ce câştigă biruinţa este “credinţa” lor (1 Ioan 5:4-5).

Israelul se luptă cu Neamurile, Biserica duce o luptă spirituală împotriva puterilor întunericului. Din acest punct de vedere, “cruciadele” şi “războaiele sfinte” au fost cele mai mari gafe ale creştinătăţii. Mânia omului nu poate instaura neprihănirea lui Dumnezeu. Armele cu care se luptă biruitorii „nu sunt supuse firii pământeşti, ci întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile”. Vrăjmaşului şi să răstoarne invenţiile fanteziei bolnave a lumii şi „orice înălţime care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu; şi orice gând îl facem rob ascultării de Cristos” (2 Cor.10:4-5).

Puterea “biruitorilor”

Aceasta nu este puterea lor, ci puterea pe care le-o pune la dispoziţie Fiul lui Dumnezeu (Efes. 6:10). Ei nu au de luptat „împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânirilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti” (Efes. 6:12). În luptă, ei poartă „toată armura lui Dumnezeu” (Efes. 6: 13-18), luptând „lupta cea bună a credinţei” (1 Tim. 1:18; 6:12; 2 Tim. 4:7).

Biruinţa lor este asigurată de biruinţa lui Cristos şi beneficiază de ea numai atâta timp cât rămân statornici în El care îi „poartă în carul Lui de biruinţă” (2 Cor.2:14).

Promisiuni făcute “biruitorilor”

Care sunt promisiunile eterne făcute de Christos “biruitorilor” din istoria Bisericii?  Ele ne privesc pe noi toţi, nu doar pe cei din Bisericile amintite în cartea Apocalipsa.

“Cine are urechi de auzit, să audă ce spune (acum, aici şi pretutindeni) Bisericilor Duhul”.

Accesul la pomul vieţii

„Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în Raiul lui Dumnezeu.” (Apoc. 2:7).

Accesul la pomul vietii (promis celor din Efes ce se vor întoarce la dragostea dintâi) Interzicerea accesului la ,,pomul vieții“ după ce Adam și Eva au mâncat din ,,pomul cunoașterii binelui și răului“ a fost un act înțelept de dragoste din partea lui Dumnezeu. El n-a dorit ca starea de păcat a oamenilor să capete statut veșnic. De ce? Părerea mea, eretică cum este ea, este că dobândind statut etern, omul n-ar mai fi fost ,,mântuibil“, asemena îngerilor căzuți. (Un asemenea diagnostic presupune o discuție mai mare despre decadența și degenerarea ajunsă de ,,predeluvienii“ care și-au stricat total ,,calea“ pe care mergeau înaintea Domnului)

La facerea lumii, pomul vieţii era în mijlocul grădinii Eden (Gen. 2:9). Adam şi Eva aveau acces nelimitat la el înainte de căderea în păcat. După aceea, ca un act de har, Dumnezeu a interzis accesul oamenilor la pomul vieţii pentru ca starea lor să nu poată dăinui veşnic:

„Domnul Dumnezeu a zis: «Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul. Să-l împiedicăm, deci, acum ca nu cumva să-şi întindă mâna, să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el şi să trăiască în veci.» De aceea Domnul Dumnezeu l-a izgonit din grădina Edenului, ca să lucreze pământul, din care fusese luat. Astfel a izgonit El pe Adam; şi la răsăritul grădinii Edenului a pus nişte heruvimi, care să învârtească o sabie învăpăiată, ca să păzească drumul care duce la pomul vieţii.”(Gen. 3:22-24).

Pomul vieții a fost ridicat de Dumnezeu de pe pământ într-un nivel de existență superioară și va reveni printre noi în … „noua ordine cosmică“, când va crește în noul Ierusalim și pe cele două maluri ale râului (Apoc. 22:2), unde va servi ,,la vindecarea Neamurilor“ (,,De ce numai vindecarea Neamurilor și nu și a evreilor?“, rămâne o altă întrebare pentru un alt studiu).

În eternitatea viitoare, pomul vieţii se va afla în mijlocul Noului Ierusalim şi pe cele două maluri ale râului cu apa vieţii (Apoc. 22:1-2). Biruitorii vor avea acces nelimitat la el:

“Ferice de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii, şi să intre pe porţi în cetate!” (Apoc. 22:14).

Izbăviţi de a doua moarte

Asigurarea că nu va trece prin dea de a doua moarte a fost promisă celor din Smirna:

„Cel ce va birui, nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte.”(Apoc. 2:11).

Moartea a doua, ne spune Apocalipsa va fi ,,iazul de foc“.

“Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nici o putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Cristos, şi vor împărăţi cu El o mie de ani… Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc.” (Apoc. 20:6, 14-15).

„Cel ce va birui, va moşteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui, şi el va fi fiul Meu. Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli, şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul, care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua.” (Apoc. 21:7-8).

Vorbim mult prea puțin despre pedeapsa veșnică. Iadul a ajuns o bătaie de joc, o pricină de glume și amuzament. Întrebat unde vrea să meargă după moarte, în rai sau în iad, un comic american a răspuns: ,,În iad, bineînțeles, majoritatea prietenilor mei sunt deja acolo!“

Vestirea Evangheliei nu se mai face ca pe vremea Domnului Isus. Oamenii nu mai înțeleg de ce este singura veste bună pe care o pot primii muritorii. Predicile noastre îi face pe oameni să creadă că au de ales doar între ,,bine“, ,,mai bine“ , ,,foarte bine“ și ,,cel mai bine“. Ca să se poată bucura și de ,,plăcerile de o clipă ale păcatului“, ascultătorii noștri renunță la varianta lui ,,cel mai bine“, legănându-se în iluzia că se poate și să fi un fel de ,,creștin de clasa a doua“, un fel de ,,credincios fără viața de biruință“! C.H. Spurgeon spunea pe drept cuvânt că iadul va fi plin de ,,pseudo-creștini“ care îi vor alerga pe mânioși pe predicatori care i-au lăsat să ajungă acolo. (Ah, da, am uitat să vă spun că și predicatori vor fi acolo …).

Ca să explice această a doua moarte, unii spun: „Cine se naşte o singură dată, moare de două ori; cine se naşte de două ori (trăieşte naşterea din nou) nu moare decât o singură dată”.  Moartea a doua este despărţirea eternă de la faţa lui Dumnezeu, moartea cu consecinţe eterne, aruncarea în iazul de foc şi de pucioasă (2 Tes. 1-9-10; Mt. 25.41, etc.).

Mana ascunsă şi o piatră albă

„Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din mana ascunsă, şi-i voi da o piatră albă; şi pe piatra aceasta este scris un nume nou pe care nu-l ştie nimeni decât acela care-l primeşte.” (Apoc. 2:17).

„Mana ascunsă”, promisă biruitorilor din Pergam, este foarte greu de identificat. Ea apare în contrast cu ,,mâncarea lucrurilor jertfite idolilor“, iar numele nou vestește o identitate nouă, săpată în piatră, aprobată de Dumnezeu.Faptul că este “ascunsă” poate fi o aluzie la faptul că deocamdată nu putem şti ce este sau poate fi o trimitere la “mana” pusă într-un vas de aur şi plasată departe de privirile oamenilor în chivotul din Cortul Întâlnirii (Exod 16:14-35). Domnul Isus S-a prezentat ca fiind “adevărata pâine coborâtă din cer ca să aducă lumii viaţă” (Ioan 6:48-54; Evr. 9:2-4).

În antichitate, tribunalele cu juraţi se pronunţau asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei cuiva aruncând într-o urnă o piatră neagră sau o piatră albă. Fără nici o îndoială, piatra albă despre care vorbeşte textul este votul de nevinovăţie pe care-l aruncă Dumnezeu în urna dreptăţii divine. Numele nou reprezintă o identitate nouă acordată de Dumnezeu în administraţia eternă.

Stăpânire peste Neamuri

„Celui ce va birui şi celui ce va păzi până la sfârşit lucrările Mele, îi voi da stăpânire peste Neamuri. Le va cârmui cu un toiag din fier, şi le va zdrobi ca pe nişte vase de lut, cum am primit şi Eu putere de la Tatăl Meu. Şi-i voi da luceafărul de dimineaţă.” (Apoc. 2:26-28).

Toiagul de cârmuire peste Neamuri a fost promis biruitorilor din Tiatira. Aici apare din nou distincția dintre Israel și Neamuri. Ni se vorbește despre o vreme viitoare în care ,,biruitorii“ vor cârmui peste Neamuri și le vor pedepsi aspru orice neascultare. Aplicată în istoria de până acum, ideea a dus la abuzurile ,,războaielor sfinte“ și a Inchiziției, care au făcut ca bisericile să se poarte mai asemănător cu islamul, decât cu Evanghelia.  Este o promisiune foarte greu de explicat pentru „amilenişti”! În absenţa unei împărăţii terestre din vremea Mileniului, este imposibil de explicat ce poate fi această „stăpânire peste Neamuri” despre care vorbeşte Domnul Isus. Încercările bisericilor tradiţionale, catolică şi ortodoxă, de a stăpâni peste lume în virtutea acestei promisiuni au fost nevrednice, neinspirate şi nereuşite. Fără nici o îndoială, promisiunea se referă la o vreme viitoare, nu la vremea de acum. Doar venirea Împărăţiei viitoare va putea împlini această promisiune. Domnul Isus le-a promis ucenicilor Săi această domnie:

„Adevărat vă spun că, atunci când va sta Fiul omului pe scaunul de domnie al măririi Sale, la înnoirea tuturor lucrurilor, voi, care M-aţi urmat, veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune de domnie, şi veţi judeca cele douăsprezece seminţii ale lui Israel.” (Mat.19:28).

„Înnoirea tuturor lucrurilor” despre care vorbea El atunci va avea loc la cea de a doua venire a Lui. La acest eveniment a făcut aluzie şi apostolul Petru când a predicat norodului după vindecarea ologului de la poarta Templului, zicând:

„Pocăiţi-vă, deci, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare, şi să trimeată pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Cristos, pe care cerul trebuie să-L primească, până la vremurile aşezării din nou a tuturor lucrurilor: despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi prooroci din vechime.” (F.A. 3:19-21).

Realizarea acestei promisiuni este descrisă în Apocalipsa:

„Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au şezut pe ele, li s-a dat judecata. Şi am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Isus şi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, şi ale celor ce nu se închinaseră Fiarei şi icoanei ei, şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână. Ei au înviat, şi au împărăţit cu Cristos o mie de ani. Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani. Aceasta este întâia înviere.” (Apoc. 20:4).

Această “stăpânire peste Neamuri cu un toiag de fier” este una din binecuvântările datorate unirii Bisericii cu Cristos, Capul Trupului. Vom domni împreună cu El:

“Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită, ca să lovească Neamurile cu ea pe care le va cârmui cu un toiag din fier. Şi va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu. Pe haină şi pe coapsă avea scris numele acesta: «Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor».” (Apoc. 19:15-16).

„Luceafărul de dimineaţă” este o metaforă care exprimă plinătatea unirii cu Cristos vestită şi de apostolul Petru (2 Pet. 1:19).

Haine albe, nume scris în cartea vieţii

„Cel ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii, şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui.” (Apoc. 3:5).

Această promisiune este pentru biruitorii din Sardes. În Orient, hainele albe erau un lucru rar şi scump. Pe vremea Domnului Isus exista chiar meseria de „nălbitor” (Mc.9:3). Hainele albe pot semnifica aici puritate, demnitate, ţinută de gală, cinste, neprihănire (vezi şi Apoc. 3:18; 7:13; 19:8), sărbătoare. Numele scris în cartea vieţii reprezintă probabil siguranţa mântuirii, iar mărturisirea înaintea Tatălui şi a îngerilor reprezintă cinstea viitoare acordată celor biruitori.  D.L. Moody întreba aspru și retoric: ,,Dacă avocatul ceresc va avea aceeași râvnă pentru prezentarea cazului tău înaintea Tatălui și a îngerilor, cum ai și tu pentru prezentarea cazului Lui înaintea acestui neam ticălos și preacurvar? Care crezi că va fi soarta ta?“

Un stâlp în Templul etern

„Pe cel ce va birui, îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu, şi nu va mai ieşi afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, Noul Ierusalim, care are să se pogoare din Cer de la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou” (Apoc. 3:12).

Promisiunea aceasta este făcută celor din Filadelfia. Constructorii templelor din antichitate obişnuiau să înscrie pe coloanele care susţineau clădirea, numele unor persoane importante pe care doreau să le cinstească.  Nu ne putem face decât o vagă imagine despre semnificaţia acestei metafore aplicate aici credincioşilor. Probabil că textul acestei promisiuni vorbeşte despre intimitatea cu Tatăl în închinarea cerească şi cinstea acordată biruitorilor din vremea Bisericii. El cuprinde „Numele lui Dumnezeu”, aluzie probabilă la apartenenţa divină, “numele cetăţii, Noul Ierusalim”, aluzie probabilă la „cetăţenia noastră din această cetate, şi numele Domnului Isus, aluzie la schimbarea de identitate prin căsătoria Bisericii cu Mirele. Este clar că „biruitorii” vor fi identificaţi printre cetele făpturilor cereşti prin răscumpărarea înfăptuită de Dumnezeu, reşedinţa în Noul Ierusalim şi unirea desăvârşită cu persoana Domnului Isus Cristos.

Am fost ,,arestat“ odată când aduceam din Tijuana mexicană câteva sute de cutii de ,,Tagamet“ pe care Christian Aid dorea să le expedieze în România pentru cei bolnavi de stomac. Nu aveam pe atunci pașaport, dar avea Social Security Number. Așa cum știți, el este compus din trei seturi de numere (XXX-YY-ZZZ). Cel de la vamă s-a uitat la documentul meu și mi-a zis: ,,Ești din România!“ La nedumerirea mea, el a ținut să explice: ,,Pentru voi, aceste numere nu spun nimic, dar pentru noi ele sunt coduri cu o grămadă de informații …“. Nu că vreau să fac asemănări între America și ,,lumea nouă“, dar vreau să vă atrag atenția că Apocalipsa ne precizează că vom avea trei nume de referință: ,,Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu … numele cetăţii Dumnezeului Meu, noul Ierusalim, … şi Numele Meu cel nou“.

Scaunul de domnie al Mielului

„Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie.” (Apoc. 3:21).

Slavă Domnului! Există biruitori și în biserica din Laodicea! Cea mai mare promisiune este păstrată pentru cei ce biruiesc în cea mai mare decadență. Nici nu se putea altfel!

Aşezarea pe tron implică demnitate, autoritate şi cinste. “Biruitorii” s-au calificat pentru toate acestea printr-o viaţă de ascultare de voia lui Dumnezeu trăită în părtăşie cu Christos. Privilegiile domniei se extind nu numai pe durata judecăţii finale (1 Cor.6:2-3), ci pentru eternitate. Ni le garantează unirea noastră cu Cristos.

Cum trebuie să înțelegem acest lucru? Realitatea existenței noastre are un lanț foarte precis de autoritate:

cel mai mic copil trebuie să se supună fraților săi mai mari,
împreună, ei trebuie să se supună mamei lor,
care și ea trebuie să trăiască sub autoritatea soțului ei,
care și el trăiește sub autoritatea șefului,
a polițaiului,
a primarului,
a guvernatorului
și a președintelui.
Peste toți aceștia domnește ,,mâna nevăzută a societăților mesonice secrete“,
peste care domnește nevăzut Satan,
peste care domnește nevăzut … Dumnezeu însuși!

,,Biruitorii“ din bisericile de azi sunt invitați să se așeze alături de Christos pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu (,,Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie“ – Apoc. 3:21).

La auzul acestor promisiuni mi se furnică lăuntrul și mi se face pielea ca de găină. Mă cuprind fiorii unei anticipări fericite, care-mi certifică realitatea prezenței Lui ,,înăuntrul meu“. Îmi este mai aproape decît propria suflare sau așa cu spunea Traian Dorz: este inima inimii mele, este cântarea cântecelor mele“.

,,Sunt străin și călător
N-am aici palate
Dar în țara fără nor
Ale mele-s toate!“

Toate stelele de sus,
Tot ce n-are-n veci apus,
Prin iubirea lui Isus
Ale mele-s toate.

Domnul meu în infinit
Multe stele ţine
Pentru cine le-a zidit
Decât pentru mine?

Din neant când le-a chemat
Domnul mult s-a bucurat;
Însă viaţa lui Şi-a dat
Decât pentru mine!

Dar nici eu nu-s al oricui,
Lui îi sunt cunună;
Casa mea şi cerul Lui-
Tot ce-avem, e una.

Şi la bine şi la rău
Eu al Lui sunt, El e-al meu;
Eu nimic, El Dumnezeu-
Dar ce avem e una!

În această lume în care există ,,și bine și rău“ mai poți trece de partea binelui. Pericolul este mortal, dar răsplata este extraordinară!

+++

(restul comentariului va apare pe pagina Apocalipsa – Judecata pământului în măsură ce vom parcurge cartea Apocalipsei cu biserica din Anaheim).

https://scripturile.wordpress.com/2013/01/22/apocalipsa-prezentarea-cartii/

https://scripturile.wordpress.com/2013/01/22/apocalipsa-prezentarea-cartii/

DURERILE NAȘTERII UNEI NOI ORDINI MONDIALE

download - Copie

ON MAY 14, 2020 BY GEORGEIN UNCATEGORIZED

Mulți oameni așteaptă cu nerăbdare răpirea, inclusiv eu, și căutăm semne care ar putea arăta apropierea venirii Domnului. De când a început această pandemie, mulți se întreabă dacă este una dintre ciumele menționate în Luca 21:11 sau dacă face parte din profețiile celor patru călăreți din Apocalipsa 6. Eu personal nu cred că este așa.

Cu toate acestea, cred că este posibil să fim martori la „durerile nașterii” sistemului unic de conducere mondial. Nu cred că guvernul global condus de Anticrist va apărea dintr-o dată . Este foarte probabil ca prima dată să fie creat sistemul de conducere și după ce va începe să funcționeze, să se ridice și Anticrist-ul la putere. Cred că versetele din Daniel arată că vor fi trei lideri răi care trebuie să fie înlăturați de la putere înainte ca demonicul Anticrist să ajungă să conducă lumea (Daniel 7:7-8).

Ceea ce se întâmplă acum are efecte la nivel global și mulți sunt de părere că este o criză fabricată. Nu știu dacă a fost născocită doar de chinezi sau aceștia au cooperat cu anumite grupuri de interese care doresc să răstoarne conducerea SUA, sau este „opera” altor grupări sau entități, dar două lucruri sunt certe: acest lucru a fost permis de Domnul și diavolul este adevăratul autor, oamenii fiind doar pionii lui.

Prostituata (Apocalipsa 17:1-18) care este „purtată” de fiară este de fapt „rețeaua umană”, pusă în mișcare de rețeaua demonică. Mulți vor să o numească „taina Babilonului”. Dar ea este prostituata umanității, formată din corupții lumii care și-au vândut sufletul pentru bogății, influență și putere. Misterul la care face referire Apocalipsa 17, este relația dintre prostituată și fiară, precum și identitatea fiecăruia dintre ei.

Deci, ce ar trebui să facem dacă această lume se îndreaptă spre și mai mult rău? Cred că toți creștinii trebuie să rămânem credincioși adevărului și dreptății. Dacă noi nu vom apăra dreptatea, cine o va face? Nu trebuie să ne ascundem capetele în nisip și nici să visăm că Isus ne va scoate de aici și nu avem de ce să ne facem griji. Această atitudine este contrară Bibliei și lipsită de înțelepciune. Trebuie să rămânem verticali (și, de asemenea, să ne rugăm) pentru cei care se vor naște, pentru vârstnici, copii și chiar pentru noi înșine. Ați remarcat versetele din Vechiul Testament, unde Domnul spune că a avut oameni „cu semnul pe frunte”?

Continue reading carmenpuscas.com

DURERILE NAȘTERII UNEI NOI ORDINI MONDIALE

Există așa ceva numit Ucenicie Digitală?

download - Copie

culori in retea - foto de Shahadat Rahman - unsplash.com

A face ucenici este sarcina lăsată de Hristos urmașilor Săi pe acest pământ. Acesta a fost mandatul lor atunci și încă este directiva de supra-extindere a bisericii de astăzi. Imperativul de ucenicizare din Marea Trimitere trebuie să fie accentul de aici.

Instrucțiunea finală a lui Isus către urmașii Săi a fost aceea de ”a face ucenici”. După ce i-a adunat laolaltă după învierea Sa, chiar înainte de a se înălța înapoi la cer, le-a dat porunca familiară găsită în pasajul Marii Trimiteri din Matei 28:19-20.

Sarcina lor era să ducă mai departe munca Sa, după ce El nu mai era fizic cu ei. El a petrecut trei ani cu cei 12 apostoli, sau ”cei trimiși într-o misiune”, și acum El îi lăsa pe pământ spre a face în mod activ și intenționat ceea ce El i-a instruit să facă.

În fond, toți cei care au fost în jurul lucrării bisericii de atunci au înțeles că imperativul bisericii este acela de a face ucenici. Totuși, subiectul ucenicizării a avut urcușurile și coborâșurile sale în cadrul listei de priorități a bisericii în decursul istoriei. Se prea pare acum că subiectul ucenicizării este o tendință care este precum o bulă ce iese la suprafață, într-un mod recurent, parcă cinic, mai ales în cronicile vieții bisericii.

Hristos nu a intenționat niciodată ca ucenicizarea să fie doar o altă tendință. El a modelat aceasta ca o metodă de instruire în slujire cu proprii Săi ucenici, și a făcut din ucenicizare concentrarea slujirii lor după ce El avea să plece la ceruri.

Ucenicizarea într-un timp de distanțare socială De sigur, au existat alte vremuri din istoria bisericii când poporul lui Dumnezeu a trebuit să practice disciplina ”distanțării sociale”. Așa cum vedem acum, Covid-19 pare să fi mutat slujirea pe online, iar biserica lui Dumnezeu a început să folosească uneltele tehnologice precum Facebook Live și Zoom să se conecteze cu oamenii în timp ce adunările publice nu sunt încurajate.

Ucenicizarea, practica de a trăi viața cu un învățător influent, se pare că s-a mutat undeva în fundal. Planificarea, înregistrarea și transmisiile în direct ale slujbelor bisericii au devenit de acum prioritatea curentă a bisericii.

Liderii bisericii recunosc importanța punerii la dispoziție de slujbe de închinare către cel mai mare număr de oameni și fac din acest aspect cea mai mare prioritate a timpului și orarului lor.

Credincioșii pot fi recunoscători pentru abilitatea de a folosi tehnologia pentru slujirea bisericească. Internetul a oferit o oportunitate inestimabilă de a conecta pe oameni și în același timp să facă posibilă slujirea și misiunea chiar și în aceste vremuri de izolare virtuală de alți oameni.

Și totuși, mulți lideri de slujire au verbalizat experiența supraîncărcării tehnologice. Un scriitor făcea referire la ceea ce acum a devenit ”istoveala Zoom”, care poate fi definit prin stresul care apare atunci când te uiți sau participi în exces la anumite întâlniri online. Ultimul lucru de care ar avea nevoie oamenii lui Dumnezeu chiar acum e o altă cyber-întâlnire.

Este posibilă ucenicizarea digitală? Liderii de slujire au o abundență de alegeri pe care le pot face atunci când vine vorba de modul cum să-și folosească timpul și energia lor în cadrul zilelor acestei pandemii, și vremea de distanțare socială. Unii, pe de-o parte, aleg să facă din slujbele de închinare și de predicare din weekend o prioritate, în timp ce alții decid să se concentreze pe dezvoltarea și îmbunătățirea relațiilor interpersonale. Având aceste lucruri în minte, multe biserici au profitat de slujirea din grupele mici de casă, știind că dezvoltarea spirituală individuală a oamenilor trebuiește accentuată.

În această privință, o întrebare se milogește să fie exprimată. Este posibil să ucenicizăm pe oameni în mod digital?

În cadrul Scripturii, conceptul de ucenicie, în special în lucrarea lui Hristos cu cei 12 și rolul Apostolului Pavel cu bărbații tineri (precum Ioan Marcu, Timotei, Sila și Tit), a fost văzut drept scop de instruire, unde indivizii erau selectați de învățător spre a petrece timp în a-i urma și a învăța de la ei, în timp ce viața mergea mai departe. Aceasta este în fond ideea din spatele cerinței lui Hristos către Simon Petru și Andrei din Marcu 1:17, când El le-a spus pur și simplu, ”Veniți după Mine”.

Ucenicizarea poate fi practicată în timpul acestei crize A face ucenici este ceea ce a lăsat Hristos la urmașii Săi să facă pe pământ. Acesta a fost mandatul lor atunci și încă este directiva de supra-extindere a bisericii de astăzi. Indiferent care ar fi circumstanțele curente, imperativul ucenicizării din Marea Trimitere trebuie accentuat.

Există câteva principii universale de facere de ucenici în Biblie care pot fi implementate, indiferent de care ar fi circumstanțele din cultură. Cu alte cuvinte, ”DA” – este posibil să ucenicizăm pe oameni digital. Iată câteva gânduri pe care să le luăm în considerare.

1. Viziunea lui Isus pentru ucenicizare a fost clară. Probabil că în relatarea cea mai familiară a chemării lui Isus pentru ucenicii Săi din Luca 5:1-11, există prezentarea momentului când Hristos învăța din barca de pescuit a lui Petru, ca mai apoi să vedem felul cum i-a instruit pe ucenicii timpurii să ”meargă cu mrejele la ape adânci” pentru o incredibilă pescuire. Acolo a fost momentul când El a împărtășit cu ei viziunea Sa pentru ceea ce avea să devină noua lor responsabilitate, ”De acum înainte vei fi pescar de oameni”. Rezultatul a fost că ”ei au lăsat totul și au mers după El”.

Nu exista nici o ambiguitate acolo. Petru, Andrei, Iacov și Ioan au fost martori cum Domnul face ceva măreț, iar ei au răspuns pe măsură. Dacă Domnul putea face acest miracol, El putea să lucreze și la viețile lor de bărbați, cu siguranță. Aceasta e exact ceea ce își doreau ei, deci L-au urmat cu toată inima. Principiul de aici este că Isus a spus urmașilor acestora exact care era viziunea Lui pentru ei, și ei au răspuns în conformitate cu aceasta.

Ucenicii de astăzi ar trebui să implementeze și ei acest principiu. Hristos a motivat pe urmașii Săi prin a le oferi o viziune a ceva mult mai mare decât strădaniile lor lumești curente. Odată ce ei au înțeles care este imaginea mai mare, ei au fost dornici să părăsească îndeletnicirile lor normale de zi cu zi spre a fi implicați în această nouă inițiativă.

Liderii și învățătorii trebuie să facă acest lucru cu ucenicii lor de astăzi, de asemenea. Numai atunci vor vedea urmașii lor nevoia de a pune chestiunile obișnuite ale vieții în urmă, în favoarea a ceva ce contează pentru eternitate.

2. Ucenicizarea autentică necesită timp. A petrece timp împreună s-ar putea să fie marcajul cheie al ucenicizării autentice. Hristos a clarificat aceasta în partea timpurie a procesului Său de ucenicizare a celor 12. Marcu 3:13-14 spune ”În urmă, Isus S-a suit pe munte; a chemat la El pe cine a vrut, și ei au venit la El. A rânduit dintre ei doisprezece, ca să-i aibă cu Sine…”. Istoria înregistrează faptul că Isus a petrecut următorii trei ani ai vieții Sale cu acești bărbați în acest efort organizat și strategic de instruire.

Nu prea mai avem așa ceva în zilele de astăzi. Timpul trebuie să fie ingredientul cheie al oricărei relații de ucenicizare. Învățătorul trebuie să petreacă timp cu cei care învață – și fără îndoială că aceasta va fi frecușul de astăzi. Oamenii nu au prea mult timp de oferit, dar probabil că ordinul curent de a sta în casă – cu referire la situația coronavirusului – a alterat programarea umană spre punctul unde oamenii au mai mult timp de oferit.

Liderii trebuie să își coordoneze orarele lor pentru a include sesiuni de instruire online, studii Biblice ”virtuale”, și instruirea pentru slujire/lucrare. Este posibil să ne adunăm laolaltă prin intermediul tehnologiei și este posibil să comunicăm eficient într-o varietate de feluri cu ucenicii de astăzi.

3. A face ucenici implică învățare. Hristos a petrecut o cantitate suficientă de timp în a da învățătură, în timpul slujirii Lui cu ucenicii Săi. Predica de pe Munte este un astfel de exemplu în pasajul Matei 5-7. Acest pasaj începe astfel, ”… S-a suit pe munte; și după ce a șezut jos, ucenicii Lui s-au apropiat de El. Apoi a început să vorbească și să-i învețe…” (Matei 5:1-2). Există multe alte exemple împletite în cadrul evangheliilor care vorbesc despre lucrarea de învățare a lui Isus cu urmașii Săi.

Acesta este probabil cel mai ușor aspect al ucenicizării digitale de astăzi. Recentele progrese tehnologice oferă o multitudine de căi de a învăța și de a prezenta adevărul Scripturii online. Internetul permite accesul la o lume de opțiuni ultra-creative pe care liderii și învățătorii le pot folosi spre a instrui pe studenți într-un mod ce permite atât prezentarea cât și interacțiunea. Lucrul important de aici este de a face din acest ingredient al ucenicizării o prioritate în orarele lor personale.

4. Ucenicizarea necesită instruirea și experiența în slujire. Lucrarea lui Hristos cu ucenicii Săi a fost de asemenea foarte caracterizată de instruire în slujire. Luca 9 oferă relatarea modului cum Isus i-a adunat pe ucenicii Săi și ”i-a trimis să predice…” (Luca 9:2). Acest capitol înregistrează instrucțiunile Sale specifice cu privire la modul cum să arate slujirea lor. Versetul 10 descrie interacțiunea lui Hristos după revenirea lor.

Și acest lucru este posibil prin utilizarea tehnologiei. Rețelele de socializare sunt pline de moduri inovative prin care bisericile locale au răspuns la Covid-19. Oamenii lui Dumnezeu au răspuns la situația curentă cu vigoareentuziasm și energie. Există o mulțime de feluri prin care liderii pot provoca și motiva pe oamenii lor să se implice în mod activ în lucrare și slujirea în afară, chiar și în aceste vremuri de distanțare socială. Cheia este de a face din aceasta un ingredient semnificativ al ucenicizării. Asta a făcut și Hristos.

5. A face ucenici necesită o dedicare. Luca 14:25-33 este un pasaj important despre lucrarea de ucenicizare a lui Hristos. Acesta conține declarația Lui cu privire la ce se cere de la un ucenic. Limbajul este îndrăzneț și este scris într-o manieră fără nici o restricție. ”Și oricine nu-și poartă crucea și nu vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 14:27). Este evident faptul că adevărata ucenicie necesită o dedicare.

Aceasta este probabil cea mai puțin discutată fațetă a inițiativei de ucenicizare de astăzi. Cultura strigă să ne păstrăm opiniile deschise și să ne implicăm doar după ce am luat în considerare toate celelalte oportunități. Prea mulți dintre oamenii lui Dumnezeu vor, totuși, să facă o dedicare față de sport sau alte activități, dar nu să se dedice față de programul lui Dumnezeu, biserica. Așa trebuie să stea lucrurile. Un adevărat urmaș al lui Hristos trebuie să fie voitor să dedice timp și energie spre a fi un ucenic. Liderii și învățătorii trebuie să cheme pe ucenici și spre dedicare astăzi.

De ce contează toate acestea?

Este important să înțelegem faptul că virusul Covid-19 nu a contracarat mandatul lui Hristos pentru biserica Sa. Chiar și în timpul zilelor de distanțare socială, și izolare fizică față de alții, este posibil să ucenicizăm pe oameni spre a fi asemenea lui Hristos – chiar prin a folosi metode de ucenicizare digitale.

NOTĂ: Materialul de mai sus este adaptarea unui articol scris de Mel Walker (foto alăturat) în site-ul Cristianity.com, apărut pe 22 aprilie 2020. Mel Walker este președintele organizației Vision For Youth, Inc. (Viziune pentru Tineri), o rețea internațională dedicată slujirii generației de tineri, și este totodată și pastor de tineret la biserica Wyoming Valley Church din Wilkles-Barre, PA., SUA. Mel a fost în mod activ implicat în diferite aspecte de slujire printre tineri pentru 40 de ani. El este autor, vorbitor și consultant pentru biserici. Pentru mai multe detalii, accesați site-ul www.GoingOnForGod.com. Mel a scris 12 cărți pe diferite teme din cadrul lucrării de tineret, în plus ține discursuri la sute de adolescenți și părinți în fiecare an. Este căsătorit cu Peggy și au 3 copii adulți – fiecare dintre ei activ implicați în slujire vocațională. Poate fi urmărit pe Twitter la @vfyouth.

Dacă folosiți sau citați acest material în altă parte, rog să păstrați toate link-urile din el și să oferiți sursa citării lui, adică acest blog. Mulțumesc.

https://crestinismtrait.blogspot.com/2020/05/exista-asa-ceva-numit-ucenicie-digitala.html?

Revizionismul ungar

download - Copie

  on MARCH 28, 2018

Home / Exclusiv / Istoric sârb despre români și unguri: „SUNTEȚI UN POPOR IMBECIL DE TOLERANT”. Iată cum se vede istoria ungurilor din Serbia:

Istoric sârb despre români și unguri: „SUNTEȚI UN POPOR IMBECIL DE TOLERANT”. Iată cum se vede istoria ungurilor din Serbia:

La sfârșitul anului 2012, un profesor de  istorie sârb din Voivodina, aflat în trecere prin Satu Mare, a transmis redacţiei Gazetei de Nord-Vest, un mesaj scris privitor la raporturile dintre „băştinaşii valahi şi alogenii unguri” din România. Textul era, de fapt, o reacție de indignare la comportamentul insolent al ungurilor, pe de o parte, și la nepăsarea lașă a românilor, pe de altă parte. Mesajul a fost publicat în Gazeta de Nord-Vest din 4.12.2012. Întrucât suntem în anul centenarului și lucrurile capătă o altă greutate în context, considerăm oportun să-l reproducem și noi, acum, în CERTITUDINEA. Textul profesorului sârb Miodrag Stanojevic este un veritabil curs de istorie și demnitate aplicată…

“Mă numesc Miodrag Stanojevic, sunt sârb din Vojvodina  şi profesor de istorie în Novi Sad. Aflându-mă într-o  călătorie către Ucraina, am zăbovit trei zile în urbea dvs.,bucurându-mă de ospitalitatea unui vechi prieten şi  a familiei sale. Menţionez că vorbesc fluent limba  română deoarece am copilărit într-un sat mixt vlaho-sârbesc.

Ştiind că sunt profesor de istorie şi bun cunoscător al revizionismului unguresc, amfitrionul meu mi-a arătat articolul “Afront adus românilor pe bani europeni”apărut în ziarul Dvs. Totodată mi-a relatat câteva evenimente recente de acest gen: – fenomenul Csibi Barna, un degenerat care îşi permite să dea foc în centrul României unei păpuşi reprezentând un erou naţional al românilor (n.r. Avram Iancu), autorităţile române ignorând acest gest.

Vă propun un exerciţiu de imaginaţie. Ce s-ar fi întâmplat dacă:

– un român ar fi dat foc la Budapesta unei păpuşi reprezentându-l pe Kosuth Lajos
– un turist german ar fi incendiat la Tel Aviv o păpuşă reprezentându-l pe David Ben Gurion (n.r. primul premier al Israelului) sau pe Golda Meir (n.r. de asemenea premier al Israelului)
– un ungur din Vojvodina ar fi incendiat la Novi Sad o păpuşă reprezentându-l pe Milos Obilic, eroul naţional al sârbilor de la Kosovopolje.

Sau, să analizămMeciul Steaua – Ujpest de acum 3 ani, când, la intrarea în România, suporterii unguri aflaţi în tren au afişat “Transilvania aparţine Ungariei”, iar pe stadionul Steaua din Bucureşti au afişat „românii = ţigani”.

Să mutăm scenariul în altă parte: Ce s-ar fi întâmplat dacă Ujpest ar fi jucat la Beograd cu Partizan sau Steaua Roşie. Oare ar fi avut curajul ungurii să afişeze mesajele “sârbii = ţigani” sau „Vojvodina aparţine Ungariei”? Nu, nu ar fi îndrăznit, iar dacă ar fi fost atât de tâmpiţi să o facă, în aceeaşi seară ar fi cinat în Infern. De ce îşi permit asta în România? De ce nu îşi permit acelaşi lucru în celelalte ţări unde au minorităţi maghiare şi revendicări revizioniste, adică Slovacia, Serbia, Ucraina? Simplu, pentru că ei ştiu că românii sunt „un popor paşnic, binevoitor şi primitor” şi, completez eu, un popor „imbecil de tolerant”. Totodată ei ştiu că slavii (din Slovacia, Serbia, Ucraina) nu sunt aşa. Şi nu îşi permit.

Afirm cu tărie că nu există nicăieri, în lumea civilizată, o ţară care să acorde atâtea drepturi unei minorităţi alogene cum acordă România minorităţii maghiare. Şi totuşi nu vor fi mulţumiţi niciodată, sâcâindu-vă perpetuu (ca un ţânţar în miezul nopţii) cu aceeaşi pretenţie imbecilă: AUTONOMIE. Tupeul lor se manifestă şi prin faptul că ei consideră că pretenţia lor de autonomie teritorială în România e similară cu cea a catalanilor din Spania, ignorând cu bună ştiinţă marea diferenţă: catalanii sunt băştinaşi în Spania, pe când maghiarii sunt alogeni asiatici în România.

Gazda mea mi-a spus că, pe lângă „valahi puturoşi” maghiarii vă mai numesc şi „mămăligari” Îşi permit asta în ţara voastră! Sunt derutat şi confuz, neputând înţelege cum este posibil să nu existe în rândurile poporului român, „paşnic, binevoitor şi primitiv” un profesor de istorie altruist care să explice ungurilor ABC-ul istoriei lor efemere:

– în anul 700 sunt menţionaţi în cronicile coreene ca fiind nişte nomazi primitivi care jefuiau prin nordul Coreei şi estul Chinei

– în 896, şapte triburi maghiare şi trei triburi de turci khazari, fugărite din stepele Asiei de către pecenegi,se stabilesc în Panonia (locuită atunci de slavi, valahi, avari, germanici), în total 225.000 de nomazi sub conducerea lui Arpad.Prima lor preocupare după stabilirea în Panonia a fost jaful (logic). Incursiunile lor sângeroase s-au desfăşurat în toată Europa ajungând până în Spania,până când Otto I cel Mare i-a umilit la Lechfeld în 955.

– Ştefan cel Sfânt (997–1038) unifică triburile ungureşti şi îi creştinează.

Totodată începe şi procesul de maghiarizare agresivă a populaţiilor din jur: germanici, valahi, slavi, acest proces fiind, de fapt, esenţa strategiei de supravieţuire a acestui mic popor migrator asiatic în Europa.

Personalităţile proeminente ale istoriei lor nu au fost unguri: Matei Corvin – român, Petofi Sandor (Petrovici Alexandar) – sârb (părinţii lui nu cunoşteau limba maghiară), Kosuth Lajos – slovac, ca şi majoritatea regilor Ungariei. În 1910, un istoric maghiar recunoaşte că doar 10% din unguri sunt urmaşii celor şapte triburi maghiare stabilite în Europa, în 896, restul fiind populaţii maghiarizate de-a lungul timpului (valahi, germanici, slavi). De fapt cum ar putea un ungur blond din zilele noastre să fie urmaşul cetelor mongoloide venite în Europa în secolul IX?

Ceea ce trebuie accentuat este faptul că începând de la Ştefan cel Sfânt şi până la dispariţia regatului ungar, în 1526, Transilvania nu a făcut parte niciodată din regatul ungar, fiind întotdeauna voievodat autonom.

Înfrângerea de la Mohacs din 1526 în faţa turcilor şi cucerirea capitalei Buda în 1541 are ca urmare dispariţia de pe harta Europei a regatului ungar. Partea occidentală a Ungariei este anexată de Imperiul Habsburgic, iar restul, inclusiv Buda, devine paşalâc turcesc. Transilvania rămâne principat independent sub suzeranitate otomană.

– După respingerea asediului otoman asupra Vienei (1683), Imperiul Habsburgic ocupă teritoriul fostului regat ungar şi Transilvania, anexiuni recunoscute prin tratatul de la Karlowitz (1699).

– În 1849 Kosuth Lajos proclamă Ungaria stat independent, dar intervenţia habsburgică şi ţaristă înăbuşă această pretenţie.

– În urma pactului dualist din 1867, Ungaria devine regat în cadrul imperiului Habsburgic (numit din acel moment imperiul Austro-Ungar), având constituţie proprie şi o oarecare autonomie.

– În 1918, în urma înfrângerii din primul război mondial, Imperiul Austro-Ungar se destramă, Ungaria devine stat independent iar Transilvania alege să se unească cu România.

Trebuie să subliniez imbecilitatea revizioniştilor unguri.

Cum pot susţine că Transilvania a aparţinut Ungariei 1.000 de ani, când regatul Ungariei a dispărut din 1541 până în 1867, perioadă în care a fost paşalâc sau provincie habsburgică, în timp ce Transilvania a fost voievodat autonom de la Ştefan cel Sfânt (997 – 1038) până în 1699 când devine provincie austriacă (ca şi Ungaria de altfel). Deci Transilvania şi-a pierdut independenţa în 1699 şi a aparţinut până în 1918 Imperiului Habsburgic, nicidecum Ungariei (care din 1526 până în 1867 nu a existat).

În 1940, în urma Dictatului de la Viena, o parte a Transilvaniei este cedată (pentru prima dată în istorie) Ungariei. Până în 1944, când revine României, ce fac ungurii în Transilvania? Ce ştiu mai bine: ucid valahi şi evrei, consideraţi rase inferioare. Gena lor asiatică i-a ajutat pe unguri să devină cei mai zeloşi executanţi ai teoriilor rasiale naziste, golind, practic, Transilvania de evrei.

În perioada 1940–1944, timp în care Transilvania a aparţinut Ungariei, populaţia evreiască de aici a scăzut cu 90%, marea majoritate fiind trimisă de către autorităţile maghiare către lagărele de exterminare naziste. La fel s-au purtat şi în Serbia, odată cu invadarea, alături de germani, a Iugoslaviei, în 1941. În încheiere, ca să sintetizez relaţia dintre băştinaşii valahi şi alogenii unguri, îmi îngădui un scenariu:

Un ungur pribeag bate la uşa unui valah. Acesta, ospitalier, îl primeşte în casă. Îi întinde masa, oferindu-i ce are mai bun în cămară. Ungurul, în timp ce se ospătează, pune ochii pe nevasta valahului (frumoasă, bineînţeles), considerând că ar fi normal ca, după ospăţ, valahul să îi ofere şi un desert, adică nevasta. Indignat de faptul că, după ce s-a săturat, valahul nu-i oferă şi nevasta, ungurul îi trage o palmă zdravănă valahului şi încă una. Înainte ca mămăligarul să se dezmeticească, ungurul fuge pe uliţă strigând din toţi rărunchii: „Săriţi, oameni buni, că mă omoară valahul, sunt o victimă!”. Aşa că, valahi, fiţi înţelegători şi daţi-le şi nevasta, dar vă avertizez că nu le va ajunge. Următoarea lor dorinţă va fi casa voastră.”

Articol preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul LUPUL DACIC, deschis în Centrul Vechi al Bucureștiului, pe strada Smârdan nr 28)

https://ardeleanlogos.wordpress.com/cultura/revizionismul-ungar

Istoria Orientului Mijlociu pe scurt

download - Copie

Ceea ce definim acum ca Orientul Mijlociu a fost în permanență o regiune zbuciumată. Aflată la intersecția a 3 continente, o zonă excepțională din punct de vedere strategic, conținând locurile sfinte ale iudaismului, creștinismului și islamului, ea a căpătat o și mai mare importanță odată cu descoperirea petrolului la începutul secolului 20. Nu e de mirare că evenimentele de acolo ne apar zilnic în buletinele de știri. Iar regiunea ar trebui să ne intereseze și mai mult, pentru că ea este leagănul credinței noastre, și profeția biblică indică faptul că regiunea va juca rolul hotărâtor la finalul istoriei.

La momentul vieții și morții lui Isus Hristos, regiunea, în marea ei majoritate, era sub stăpânirea Imperiului Roman. În 393 d.Hr. (la 120 de ani de la retragerea romanilor din Dacia), pentru a asigura o administrare mai eficientă a vastului teritoriu, Imperiul Roman se împarte în două jumătăți, bizantinii (cu capitala la Constantinopol, actualul Istanbul) preluând teritoriile romane din Orientul Mijlociu. Până la finalul secolului 5, jumătatea vestică va cădea ca urmare a invaziilor populațiilor migratoare, iar din fuziunea latinilor cu invadatorii vor lua naștere regatele Europei apusene. În est însă, Imperiul Bizantin va mai rezista 1000 de ani, Constantinopolul fiind cucerit de către otomani abia în 1453. Pentru bizantini, rivalul lor major era Imperiul Persan la est, și popoarele migratoare venite din Asia (bulgarii, sârbii, hunii, etc.) din nord, unele stabilindu-se în interiorul granițelor sale.

Un eveniment decisiv pentru Orientul Mijlociu este apariția lui Mahomed în Arabia, ce fondează Islamul. Anul zero în calendarul islamic este anul 622 d.Hr., definit de fuga/migrarea lui Mahomed din orașul său natal Mecca spre Medina (ambele în Arabia Saudită de azi). În Medina, islamul câștigă adepți, permițându-i lui Mahomed să recucerească Mecca, de unde fusese alungat, și apoi să extindă aria cucerită. La moartea lui Mahomed în 632 d.Hr., peninsula Arabiei era aproape integral sub dominație musulmană.

introducere in islam 1500
ARTICOL: Introducere în Islam La moartea lui Mahomed, în absența unor fii, apare problema succesiunii în funcția de conducător al națiunii islamice, de calif. Acest conflict de succesiune va duce la cele două mari ramuri ale islamului: suniții (85-90%) și șiiții (10-15%). Geografic, suniții sunt majoritari în majoritatea țărilor, cu excepția Iranului, Irakului, Azerbaijanului și a Bahrainului. Există minorități semnificative șiite și în Liban, Afghanistan și Pakistan. Atât suniții cât și șiiții consideră Coranul ca fiind de inspirație divină, dar diferă în interpretarea hadith-urilor, relatări despre spusele și acțiunile lui Mahomed, acesta fiind considerat exemplul perfect de urmat. (Interpretarea Coranului împreună cu aceste hadith-uri duce la legea islamică Șaria.) Unul din aspectele unde aceștia diferă ține de escatologie, de sfârșitul vremurilor.
sfarsitul vremurilor islam escatologie crestina islamica
ARTICOL: Sfârșitul vremurilor în islam O paralelă între escatologia islamică și cea creștină. În următorii 120 de ani, califii au lărgit dramatic teritoriul califatului arab, cucerind Africa de Nord, întregul Orient Mijlociu, extinzându-se până în India și Caucaz. Bizantinii rezistă cu greu armatelor islamului, aproximativ pe teritorul Turciei de azi. Aceasta a fost și o epocă de aur în Islam, în care artele și științele s-au dezvoltat din plin în timp ce Europa traversa perioada întunecată a Evului Mediu. Islamul cucerește și Israelul, leagănul credinței creștine și iudaice, și conform cu legea islamică, tolerează credințele și practicile lor religioase, însă le limitează substanțial drepturile civile și percepe o taxă jizya destinată în special evreilor și creștinilor.

Reacția lumii creștine la cucerirea Israelului se va concretiza prin cruciade, începând cu 1096 d.Hr. și până în secolul 15. Regatele Europei creștine trimit armate pentru a recuceri locurile sfinte, ele reușind să fondeze patru mini-state cruciate în regiunea Israel-Liban-Siria-Turcia, ce dăinuie aproape 200 de ani, fiind în conflict permanent cu musulmanii din jurul lor. În această perioadă, cruciații s-au dedat la masacre și atrocități împotriva musulmanilor și a evreilor. La sfârșitul secolului 13, cruciadele se termină în eșec, iar regiunea revine sub islam. Însă perioada cruciadelor a rămas adânc întipărită în memoria colectivă a musulmanilor chiar și azi, islamiștii radicali referindu-se la statele creștine ca fiind state „cruciate”.

 

isis map
ARTICOL: Islamul în Orientul Mijlociu În perioada cruciadelor, în lumea islamică se ridică o contrapondere la dominația arabă: turcii. Începând cu secolul 13, otomanii crează un imperiu cu care se vor confrunta și Principatele Române. Etnic diferiți față de arabi, turcii cuceresc teritoriile arabe și ulterior preiau mantaua de calif și reprezentant al lumii musulmane de la arabi.

Imperiul Otoman va dăinui sute de ani, până la înfrângerea în primul război mondial și disoluția sa în 1918. Pe ruinele sale, Kemal Atatürk, un tânăr ofițer turc, reorganizează Turcia ca stat secular modern și abolește definitiv califatul în 1924. De atunci, ideea și simbolul califatului rămâne o dorință neîmplinită a lumii musulmane, titlul de calif nefiind de atunci utilizat, cu excepția autoproclamării liderului Statului Islamic ca și calif în 2014.

După primul război mondial, teritoriile otomane din Orientul Mijlociu sunt împărțite de Marea Britanie și Franța în zone de influență, practic colonii. Siria și Libanul cad în sfera franceză, britanicii dominând Egiptul, Irakul, Iordania și Palestina. Iranul, Turcia și Arabia Saudită sunt oarecum independente. Este perioada de aur a colonialismului, tot mai mult petrol e descoperit în regiune, iar miza strategică geopolitică și energetică îi fac pe occidentali să se instaleze ferm la conducerea regiunii, prin intermediul unor conducători corupți. Pentru musulmani, este o perioadă neagră de umilință, și o sursă de frustrare față de occidentalii necredincioși.

După al doilea război mondial, Franța și Anglia, slăbite de război, sunt înlocuite tot mai mult de americani în Orientul Mijlociu, petrolul fiindu-le absolut necesar pentru susținerea creșterii economice postbelice. Implicarea Uniunii Sovietice însă oferă o contrapondere la influența anglo-americană.

implinirea profetiei evreii se intorc in israel header
ARTICOL: Implinirea profeției – Evreii se întorc în număr tot mai mare în Israel, ajutați de creștini. Un eveniment crucial pentru regiune este fondarea statului Israel în 1948, eveniment ce a dus la mai multe războaie între evrei (susținuți de SUA și occidentali) și vecinii arabi susținuți în general de ruși, accentuând polarizarea popoarelor din regiune.

Reacția arabilor la influențele străine din regiunea subdezvoltată, dar bogată în petrol a luat o primă formă printr-un curent naționalist și pan-arab, ce dorea afirmarea lumii arabe, și în general exprima poziții socialiste, opuse Occidentului. Aceste state în general au avut relații apropiate cu blocul comunist, inclusiv cu România. Din această generație fac parte lideri autoritari egipteni ca Gamal Abdel Nasser, Anwar Sadat și Hosni Mubarak (detronat în 2011), dictatorul Gaddafi în Libia (linșat în 2011), Yasser Arafat în Palestina (mort în 2004), dinastia Al-Assad în Siria (în război civil) sau Saddam Hussein în Irak (executat în 2006).

Au fost de asemenea și state care au colaborat cu occidentalii, cum ar fi Iranul (până la revoluția islamică din 1979), Iordania sau Arabia Saudită. Însă aproape toate statele din regiune prezentau un element comun – un lider autoritar – Israelul fiind singura democrație veritabilă din regiune.

 

situatia siria irak header
ARTICOL: Situația din Siria și Irak – originea războiului civil și a SIIL Primăvara arabă”, pornită în 2011, a fost o mișcare de revoltă populară contra regimurilor autoritare din lumea arabă, provenite din perioada naționalistă, o revoltă similară cu revoluțiile anticomuniste din Europa de Est. În numeroase țări arabe au avut loc proteste masive, reușindu-se chiar schimbarea regimului în Tunisia, Egipt, Libia și Yemen, iar în Siria s-a declanșat un război civil ce durează și azi.

 

Însă Primăvara arabă, moment de mari speranțe pentru viitorul mai liber și deschis în regiune, a evoluat în mod nefericit, într-o “iarnă islamică”. În unele țări, ca Libia, există anarhie și lipsește un guvern centralizat. În alte locuri, contextul a dus la ridicarea în alegeri a reprezentanților mișcărilor islamiste (Hamas, Frăția Musulmană). A dus de asemenea la războaie religioase între șiiți și suniți, în țări ca Yemen sau Irak sau Siria. Și a dus și la apariția Statului Islamic în 2014.

Alfa Omega TV
ARTICOL: Corespondență specială din Ierusalim cu situația la zi din regiune, din perspectivă creștină. În ansamblu, dacă după cel de- al doilea război mondial, naționalismul și pan-arabismul era forța ce-i anima pe locuitorii Orientului Mijlociu, în zilele noastre, ideologia ce prinde elan este pan-islamismul, reîntoarcerea la islamul originar și la o unificare a credincioșilor musulmani într-un stat ce reprezintă musulmanii indiferent de etnie. Această ideologie a prins rădăcini în multe locuri, și e extrem de periculoasă pentru multe regimuri din regiune. Iar fundamentaliștii, estimați la 10-15% din totalul musulmanilor, cred într-o interpretare a islamului care este periculoasă pentru întreaga lume.

 

Articol de Sorin Pețan, redactor Alfa Omega TV

Citeste mai mult lahttp://alfaomega.tv/intelegereavremurilor/islam/5508-istoria-orientului-mijlociu-pe-scurt#ixzz4hRXxQD8D

http://alfaomega.tv/intelegereavremurilor/islam/5508-istoria-orientului-mijlociu-pe-scurt#axzz4hRXTDRPv

Istoria oficială a unirii Basarabiei cu regatul României. Destrămarea Imperiului Ţarist şi un context prielnic

download - Copie

Indira Crasnea | 03.27.2018 |

Istoria oficială a unirii Basarabiei cu regatul României. Destrămarea Imperiului Ţarist şi un context prielnic
Galerie foto (1)

Istoria unirii Basarabiei cu regatul României începe oficial 9 aprilie 1918 (27 martie pe stil vechi) şi se încheie pe 28 iunie 1940, când Rusia anexează din nou Basarabia, în urma pactului Ribbentrop-Molotov.

Însă, încă din aprilie 1917, reprezentanţi ai românilor basarabeni s-au întrunit pentru a vota o moţiune prin care se cerea autonomia administrativă, economică şi religioasă a Basarabiei. Astfel, se dorea o republică moldovenească autonomă, în cadrul statului federativ rus, în contextul destrămării imperiului ţarist, scrie Mediafax.

Unirea Basarabiei cu România. Inculeţ, Stere şi Marghiloman, oamenii fără de care nu se realiza unirea: ”Trebuie să fac pe nebunul cu nebunii. Oare ţarismul i-a făcut aşa?”

În18 aprilie/1 mai 1917 a avut loc la Odesa o mare adunare populară, la care au participat peste 10.000 de persoane şi ulterior, la Chişinău s-a desfăşurat un congres al preoţilor şi învăţătorilor, unde s-a cerut un mitropolit român, autonomie şi formă de guvernământ proprie.

Tot în aprilie se înfiinţează Partidul Naţional Moldovenesc, condus de Vasile Stroescu, cu concursul fruntaşilor Pantelimon Halippa, Pavel Gore, Vladimir Hertza şi a transilvăneanului Onisifor Ghibu, al cărui obiectiv era cel de coordonare al mişcării de autodeterminare şi în programul căruia se prevedea ca Basarabia să îşi „cârmuiască singură viaţa ei dinăuntru ţinând seama de drepturile naţionale al tuturor locuitorilor ei”.

În luna august a aceluiaşi an s-a înfiinţat Partidul Naţional Ţărănesc din Basarabia, cu un program social-economic destinat ţărănimii.

Un moment critic s-a înregistrat în vara lui 1917, după constituirea Ucrainei ca republică independentă de Rusia, când Rada de la Kiev a revendicat Basarabia.

Între 8/21 şi 14/27 septembrie 1917 a avut loc la Kiev Congresul Popoarelor din Rusia, unde s-a statuat dreptul la autodeterminare al tuturor popoarelor din fostul imperiu şi unde Basarabia a participat cu o delegaţie de şase membri.

La Chişinău a avut loc o tentativă nereuşită de organizare a unui congres militar moldovenesc, guvernul revoluţioar rus refuzând să aprobe reuniunea. S-a luat în considerare impunerea autodeterminării pe cale „revoluţionară” şi se decide convocarea congresului Ostaşilor Moldoveni la Chişinău 20 octombrie/2 noiembrie 1917.

La acest congres au participat 989 delegaţi, ofiţeri români şi circa 200.000 de militari, adunarea asumându-şi rolul de reprezentativitate pentru întreaga Basarabie şi luăndu-şi dreptul de proclamare a autonomiei politice şi administrative, în baza principiului autodeterminării şi a considerentelor de cultură, naţionalitate şi istorie proprie.

De asemenea, congresul a decis convocarea Sfatului Ţării, în calitate de adunare aleasă şi reprezentativă.În urma alegerilor pentru reprezentanţii în Sfatul Ţării au fost aleşi 150 de deputaţi, forul începându-şi activitatea la 21 noiembrie/decembrie 1917. Primul preşedinte al Sfatului Ţării a fost ales în unanimitate Ion Inculeţ.

La 25 septembrie/8 octombrie 1917, Sfatul Ţării proclama autonomia Basarabiei.

Succesiv, la 2/15 decembrie 1917, s-a proclamat Republica Democratică Moldovenească, ca stat federativ legat de Rusia. Noua entitate era condusă de un „Consiliu al Directorilor” al cărui lider era Petre Erhan.

După preluarea puterii de către bolşevici în Rusia, la 24 ianuarie 1918 se decide declararea independenţei Republicii Democratice Moldoveneşti. Preşedintele republicii a fost ales Ion Inculeţ, iar şeful guvernului devine doctorul Daniel Ciugureanu.

Pe fondul unei stări de anarhie întreţinută de bolşevici , a reţinerii de către aceştia a unor deputaţi din Sfatul Ţării, la cererea Consiliului Directorilor, guvernul Brătianu trimite peste Prut două divizii de infanterie şi două de cavalerie.

La 13/26 ianuarie 1918, armata română, sub conducerea generalului Ernest Broşteanu, a intrat în Chişinău şi a restabilit ordinea. Unităţile bolşevice s-a retras la Tighina, fără a opune rezistenţă şi sunt neutralizate pe 7 februarie.

La 25 februarie/5 martie s-a semnat Protocolul de la Buftea, care prelungea cu 14 zile armistiţiul cu Puterile Centrale.

În luna martie s-a conturat evident soluţia de unire a Basarabiei cu România ca unică alternativă pentru Republica Democratică Moldovenească, mai ales că Rada ucraineană, care semnase pacea cu Puterile Centrale, făcea presiuni pentru anexarea unor părţi ale Basarabiei, precum Ţinutul Hotinului şi Cetatea Albă.

S-a decis ca unirea să se facă în urma unei deliberări în Sfatul Ţării. În 27 martie 1918 s-a deschis şedinţa Sfatului Ţării pentru adoptarea unirii. Au luat cuvântul preşedintele Ion Inculeţ şi prim-minstrul român Alexandru Marghiloman, ca reprezentant al guvernului român. Unirea se aprobă cu 86 de voturi pentru, 3 contra şi 36 abţineri.

Conferinţa de Pace de la Paris din 1920 a recunoscut legitimitatea unirii Basarabiei cu România

La 28 octombrie 1920 România a semnatat tratatul de la Paris cu Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia care prevedea: „Considerând că din punct de vedere geografic, etnografic, istoric şi economic unirea Basarabiei cu România este pe deplin justificată; Considerând că populaţiunea Basarabiei a manifestat dorinţa de a vedea Basarabia unită cu România”, părţile contractante recunoşteau „suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura sa până la punctul unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia, şi acest hotar”.

După 22 de ani, în anul 1940, efectele unirii au fost anulate, când în urma pactului secret Ribbentrop-Molotov, Rusia sovietică a anexat Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa.

Personalităţi ale Unirii

-Vasile Stroescu – primul preşedinte al Partidului Naţional Moldovenesc

-Pantelimon Halippa sau Pan Halippa – publicist şi om politic basarabean. A fost preşedintele Sfatului Ţării care a votat Unirea la 1918. A fost ministru în diferite guverne. A fost persecutat politic de Membru corespondent al Academiei Române exclus în 1948, repus în drepturi în 1990.

-Paul Gore sau Pavel – istoric român basarabean, membru de onoare (1919) al Academiei Române, preşedinte al Partidului Naţional Moldovenesc.

– Onisfor Ghibu – profesor de pedagogie, membru corespondent al Academiei Române, politician.

– Vladimir Hertza – jurist şi politician, primul primar al oraşului Chişinău după Marea Unire din 1918.

– Teofil Ioncu – politician, membru al Sfatului Ţării.

-Gherman Pântea – director general al apărării în guvernul Basarabiei, membru al Sfatului Ţării, primar al oraşului Chişinău şi primar general al Odesei.

– Ion Inculeţ – preşedintele Sfatului Ţării al Republicii Democratice Moldoveneşti, ministru, membru titular al Academiei Române.

-Petre Erhan – preşedintele Consiliului Directorilor al Republicii Democratice Moldoveneăti.

– Daniel Ciugureanu – medic, politician, prim-ministru al Republicii Democratice Moldoveneşti, ministru în patru guverne ale României Mari.

– generalul Ernest Broşteanu

– Constantin Stere – politician, jurist, scriitor.

-Alexandru Marghiloman – prim-ministru al României în 2018.

adunarea Sfatului Ţării s-a întrunit din nou în şedinţă specială, la 26 noiembrie/9 decembrie, a votat unirea necondiţionată şi a adoptat

Citeşte şi  Anul 1944: Premiera piesei „Steaua fără nume”. Autorul ei Mihail Sebastian a fost nevoit să se ascundă – 100 de ani în 100 de momente


Citeşte şi  Deschiderea expoziţiei temporare ”Basarabia – 100 de ani de la Unirea cu România” la MNIR

Citeşte şi  Ziua în care României i s-a recunoscut independenţa, dar a pierdut încă o dată o parte din Basarabia

http://www.descopera.ro/istorie/17088340-istoria-oficiala-a-unirii-basarabiei-cu-regatul-romaniei-destramarea-imperiulu

https://ardeleanlogos.wordpress.com/cultura/istoria-oficiala-a-unirii-basarabiei-cu-regatul-romaniei-destramarea-imperiului-tarist-si-un-context-prielnic/

Islamul in Orientul Mijlociu

download - Copie

Daca nu esti familiar cu lumea musulmana, iti recomandam sa citesti o scurta Introducere in Islam.

Există două mari ramuri în Islam – sunni și shia, cauzate de neînțelegeri cu privire la succesorul profetului Mahomed și alte diferențe doctrinare. Sunniții sunt majoritari în lume, șiiții (aprox. 10% din total) fiind prezenți în special în Iran, Azerbaidjan, Bahrein, parțial în Irak, Afghanistan, Yemen, Liban și Siria. Alte facțiuni în islam sunt sufiții, salafiții/wahabiții, alawiții.

Între ramurile Islamului există adesea tensiuni. Petru că șiiții consideră că legea Sharia poate fi modificată și adaptată, sunniții îî consideră ca inovatori ai credintei (păcat în Islam) si apostați, și de aceea apar adesea violențe între aceste două comunități, fapt vizibil în prezent în Irak, Siria și Yemen. Deși lumea islamică pare unită, există rivalități regionale între Arabia Saudită și Iran, ca lideri ai lumii sunnite/șiite, între Turcia (sunnită, non-arabă) și Egipt (sunnit, arab). Zonele de confruntare sunt astăzi Yemenul (intervenție condusă de Arabia Saudită contra rebelilor susținuți de Iran), Siria și Irak (Iranul și Siria contra Statului Islamic, luptătorii SIIL fiind susținuți de saudiți și alte țări sunnite).

Există o largă diversitate în Islam din punct de vedere al gradului de fundamentalism al religiei. Pe de-o parte avem organizații radicale ca Al-Qaida sau Statul Islamic ce pretind legitimitate ca reprezentanți ai Islamului, și pe de altă parte, avem comunități pașnice și moderate ce susțin că Islamul e o religie a păcii. În diverse țări există între musulmanii moderați/seculari pe de-o parte și islamiști/radicali de cealaltă parte. Ca exemplu recent, comunitatea musulmană din România a condamnat ferm masacrul jurnaliștilor de la Charlie Hebdo din ianuarie 2015.

Deși criteriile de măsurare variază, diverse studii spun că 7-15% din totalul musulmanilor (1.5 milarde) sunt radicali, un total de 100-200 milioane în lume. Aceștia disprețuiesc lumea occidentală și o consideră decadentă și coruptă.

Statul Islamic din Irak si Levant

„Dacă veți păstra acest sfat, veți cuceri Roma (creștinătatea) și veți stăpâni lumea, cu voia lui Allah.” Abu Bakr al-Baghdadi

SIIL în acțiune

Ce posedă un tânăr ca să trăiască și să moară pentru scopurile barbare ale grupării SIIL? Aceste scopuri presupun convertirea la islam sau moartea. Aceste scopuri obligă mulțimi de oameni să-și părăsească țara, presupun un califat islamic utopic, în care necredinciosul este persona non grata sau poate să moară. Gruparea SIIL împarte lumea în două clase- credinciosul adevărat și necredinciosul, infidelul (de multe ori, alți musulmani)- care trăiesc asemeni unor cetățeni de categoria a doua, sau nici măcar atât.

Luptătorii grupării SIIL sunt conduși de o idee diabolică. Sunt bine înarmați, finanțați și motivați și fac ceva ce nimeni nu credea că pot să facă. Aceștia au declarat un califat, o regiune condusă prin legea Sharia, legea islamică.

isis map
Harta califatului dorit de SIIL

Un blitzkrieg islamic

10 iunie 2014 marchează ziua în care gruparea SIIL a șocat lumea. Aceștia au capturat al doilea cel mai mare oraș din Irak- Mosul, cunoscut ca Ninive, orașul biblic în care profetul Iona a predicat mesajul de pocăință cu mii de ani în urmă. Această acțiune a lor a pus în mișcare un lanț de evenimente care au schimbat analiza geo-politică a regiunii și a lumii întregi. De asemenea, a schimbat viețile a milioane de oameni și a făcut ca SIIL să devină un nume obișnuit în Occident.

Lumea a început să acorde o atenție tot mai sporită acestei grupări jihadiste, gruparea pe care președintele Americii, Barack Obama, a descris-o ca fiind „o echipă de juniori”. Bineînțeles, această grupare a trecut foarte repede la etapa următoare. Granițele stabilite între Irak și Siria în urmă cu aproape o sută de ani au dispărut.

Citeste mai mult

SIIL se folosește de media pentru a atrage tot mai mulți recruți începând din Londra, Paris și până în Minneapolis. Tineri jihadiști care părăsesc confortul occidental pentru a răspunde chemării grupării SIIL.

Citeste mai mult la http://alfaomega.tv/intelegereavremurilor/islam/4220-islamul-in-orientul-mijlociu#ixzz4hRodz3n3

Follow us: @alfaomegatv on Twitter | alfaomegatv on Facebook

http://alfaomega.tv/intelegereavremurilor/islam/4220-islamul-in-orientul-mijlociu#axzz4hRXTDRPv

https://ardeleanlogos.wordpress.com/cultura/islamul-in-orientul-mijlociu/

Islamul in Europa

download - Copie

Publicat in Islam

Daca nu esti familiar cu lumea musulmana, iti recomandam sa citesti o scurta Introducere in Islam.

În Europa în prezent, există prezența “tradițională” a islamului în Balcani, ca rezultat al secolelor de ocupație otomană în Sud-Estul Europei. Imperiul Otoman a favorizat puternic musulmanii în regiunile de graniță ale imperiului (țările din fosta Iugoslavie) în detrimentul comunităților creștine, acest lucru dând naștere la tensiuni interetnice și interconfesionale puternice în regiune. De aceea, războaiele fratricide din fosta Iugoslavie au avut și o componentă religioasă, creștin-musulmană, finalizându-se recent cu desprinderea Kosovo-ului majoritar musulman albanez de Serbia ortodoxă.

Europa occidentală se confruntă cu un alt tip de influență musulmană, printr-un aport mare de imigranți în ultimii 30-40 ani, în fostele puteri coloniale și marile economii din Vest. Integrarea acestor imigranți în cultura țărilor gazdă este dificilă, iar statisticile demografice arată creșterea accelerată a comunității musulmane în detrimentul secularismului sau a creștinismului.

În România, Islamul este prezent în special în Dobrogea, fiind practicat de turci și tătari, rămași ca urmare a influenței Imperiului Otoman. Ei au suferit persecuții semnificative sub comunism, mulți emigrând în străinătate, în special în Turcia. De asemenea, există și o mică și vibrantă comunitate de imigranți proveniți din țări arabe, în special în orașele mari și în centrele universitare. Însă imigrația nu este încă semnificativă în România, țara noastră fiind mai degrabă un loc de tranzit spre Occident.

Lumea întreagă privește cu surprindere atrocitățile comise de Statul Islamic, o structură care încă rămâne învăluită în mister, dar care, până să fie înțeleasă de marile puteri, reușește să avanseze cu pași repezi în Orientul Mijlociu.

vasilica croitor 500

Privite din liniștea de care ne bucurăm în România, știrile despre ceea ce se întâmplă în lumea islamică par să vină dintr-o altă lume, atât de îndepărtată încât am fi tentați să credem că nu au cum să ne afecteze în mod direct. Și totuși, România este una dintre națiunile europene plasate în proximitatea lumii islamice.

Suntem la doar 350 km depărtare de granița cu Turcia, un stat care de câțiva ani buni este marcat de convulsii interne și care pare să jinduiască după vremurile apuse ale Imperiului Otoman, dezicându-se tot mai mult de statul laic fondat de Kemal Atatürk. Totodată, suntem una dintre națiunile Europei de Est care a rămas cu o moștenire importantă istorică, etnică și religioasă de pe urma Imperiului Otoman. Turcii care conviețuiesc în Dobrogea de mai bine de 700 de ani, alături de mai nou sosita comunitate tătară constituie o punte de legătură între lumea islamică și Europa creștină.

Islamul dobrogean

Islamul care s-a perpetuat în Dobrogea timp de secole are conotații destul de diferite de islamul radical întruchipat azi în Statul Islamic. Locuiesc în Medgidia de 18 ani și trebuie să remarc faptul că turcii și tătarii sunt mai rareori un subiect de discuție decât sunt ungurii, oltenii sau moldovenii în alte regiuni ale țării. Un motiv pentru această conviețuire bună este și faptul că Dobrogea nu a constituit subiectul unor revendicări din partea Turciei după destrămarea Imperiului Otoman. De asemenea, turcii de aici nu au emis niciun fel de pretenții pentru autonomie sau discriminare pozitivă. Ei nu au avut revendicări semnificative în ceea ce privește proprietățile confiscate sau restituiri morale din partea statului român. Din această perspectivă ei au fost doar o altă etnie în marele amalgam etnic care este Dobrogea.

Citește mai departe

Se poate vorbi despre reislamizarea Bulgariei?

stoyko petkov 500

Bulgaria are una dintre cele mai mari comunități indigene islamice din Europa: 1 milion de musulmani care reprezintă aproape 13% din populația țării. Marea comunitate musulmană din Bulgaria este predominant moderată și tradițională. Este condusă de biroul muftiului șef din Bulgaria, care operează printr-un sistem al muftiilor regionali. Sunt aproximativ 1.050 de imami locali și hodjas (învățători) în aproximativ 1.300 de moschei.

Instituțiile musulmane la nivel național cuprind „Higher Islamic Institute’’ din Sofia și trei școli primare musulmane recunoscute din orașele: Șumen, Rusciuc și Momcilgrad. Aceste instituții sunt moderate și atât materialele educaționale, cât și persoanele care oferă pregătire sunt numite de autoritățile islamice din Turcia.

Legea din Bulgaria permite educația religioasă opțională în școlile publice și din acest motiv Islamul este o materie predată în aproximativ 40 de școli publice din Bulgaria.

Când vorbim despre comunitatea musulmană din Bulgaria, trebuie să menționăm că termenul este mult prea general deoarece comunitatea musulmană este extrem de fragmentată. Aici găsim o diversitate de grupuri bazate pe cele două atribute centrale: etnicitate și religie practicată.

bulgaria distributie musulmani

Citește mai departe

Religia în Kosovo astăzi de Jonida Kumaraku, jurnalist, Kosovo

Kosovo este cea mai nouă țară din Europa. Și-a declarat independența în anul 2008 după o lungă perioadă de conflict și război cu Serbia. Multă vreme Kosovo a fost una dintre cele mai sărace și mai puțin dezvoltate regiuni din Balcani. Dintre cei două milioane de locuitori, mai mult de jumătate trăiește în zonele rurale, în special în satele mici ale câmpiei centrale sau pe pantele mai domoale ale munților. Recensământul din anul 2011 ne arată că în jur de 95,6% din populație este musulmană, în timp ce doar 3,69% este formată din creștini (ortodocși și catolici).

Citește mai departe

Eurabia – viitorul Europei?  Prezentare pe scurt de Bat YeOr

Istoricul Bat Ye’or a publicat lucrări revoluționare despre minoritățile religioase și despre „dhimmitude” (statutul lor inferior) sub Islam, inclusiv „Islam and Dhimmitude: Where Civilizations Collide” (2002). Ultima ei carte, „Eurabia – the Euro-Arab Axis”(editura Fairleigh Dickinson University Press, 2005) dezbate faptul că guvernele, în special cel francez, au dezvoltat politici externe prin care doresc să câștige favoarea regimurilor Orientului Mijlociu și să oprească creșterea minorităților islamice militante. Bat Ye’or s-a adresat organizației Middle East Forum în 7 februarie 2005.

bat yeor 500

Europa se confruntă cu două schimbări majore. Prima este slăbirea creștinismului. A doua este scăderea demografică. În prezent, în Europa, există numai două treimi din numărul de copii născuți necesar pentru menținerea populației. Scăderea populației a suferit îmbunătățiri datorită imigrării musulmanilor. În general, populația musulmană în creștere nu este integrată în societățile gazdă și nici nu se aculturalizează din punct de vedere politic la normele sale. Din contră, mișcările islamiste radicale câștigă putere printre aceste populații de emigranți politici.

În plus, guvernele europene, în special cel francez, dezvoltă politici externe prin care își doresc să câștige favoarea regimurilor Orientului Mijlociu.

Întrebarea care ia naștere este următoarea: este aceasta o abatere temporară sau Europa este pe cale să-și piardă identitatea istorică? În al doilea rând: se pare să Europa se transformă rapid în „Eurabia”, o extindere culturală și politică a lumii arabe/musulmane, care cu siguranță este anticreștină, antisemită, antioccidentală și antiamericană.

Citește mai departe

Islamul in ascensiune si Europa in criza?

smn_05_2011_4

Se pare ca Islamul dobandeste tot mai multa putere, in timp ce Europa este din ce in mai slaba. este adevarat lucrul acesta?

Daca ar fi sa ne bazam pe ceea ce a publicat presa in ultimii ani in legatura cu dezvoltarea Europei si a tarilor musulmane, vom ajunge la concluzia ca influenta regimurilor islamice este intr-o crestere rapida, in timp ce dezvoltarea Europei este mai degraba caracterizata de stagnare si crize. Tendintele care dovedesc aceasta evolutie sunt urmatoarele:

– In ceea ce priveste cresterea demografica a populat iei, tari le islamice lider prezinta o crestere exploziva1, in timp ce populat ia pur europeana (fara imigranti) este intr-un proces de stagnare.

– In domeniul economiei, de la izbucnirea crizei petroliere, statele OPEC au obtinut o pozitie la varf cu privire la extragerea de titei, poziție ce le permite sa stabileasca preturi le pe piata mondiala. Extragerea de titei le-a oferit acestor state o sursa deosebita de bogatie, transformandu-i pe europeni in solicitatori. Criza euro din anul 2010, cu o devalorizare de aproximativ 20% fata de alte monede, este o alta dovada impotriva Europei.

– Islamul a devenit in numeroase state europene un factor politic care trebuie neaparat luat in considerare. Se inmultesc voturile islamiste care obliga guvernele europene sa includa saria (instanta islamica bazata pe Coran, n.red.) in legislatia lor.

– Islamul mizeaza in zilele din urma pe un interes puternic in ce-l priveste, iar in tarile europene se poate observa o indepartare tot mai acuta de crestinism. Toate acestea par sa dovedeasca avantul islamului si declinul Europei. Daca analizam insa starea lucrurilor in lumina Cuvantului profetic, atunci putem observa anumite tendinte care se orienteaza intr-o directie cu totul diferita:

Citeste mai departe…

Citeste mai mult la http://alfaomega.tv/intelegereavremurilor/islam/4219-islamul-in-europa#ixzz4hRqrp0Nr

Ultimele articole – înțelegerea vremurilor

  • Repere istorice, semnificații contemporane  Realități și perspective 116, cu Marius Birgean
    Repere istorice, semnificații contemporane Realități și perspective 116, cu Marius Birgean
  • Realități și perspective MAGAZIN  12 mai 2020
    Realități și perspective MAGAZIN 12 mai 2020
  • 100 de ani de la Conferința de la San Remo  Realități și perspective
    100 de ani de la Conferința de la San Remo Realități și perspective
  • Puterea Rugăciunii 9.11, cu Lidia Mihăilescu (partea a 2-a)
    Puterea Rugăciunii 9.11, cu Lidia Mihăilescu (partea a 2-a)
  • Semnificația celor 12 teze despre Israel  Willem J. J. Glashower
    Semnificația celor 12 teze despre Israel Willem J. J. Glashower

http://alfaomega.tv/intelegereavremurilor/islam/4219-islamul-in-europa

https://ardeleanlogos.wordpress.com/cultura/islamul-in-europa/

INTERVIU / Liviu Mocan – sculptorul care șlefuiește oglinzi pentru cer

download - Copie

„Un om care abundă în blândețe, care își drege vorbele cu multă înțelepciune și care exuberează dragostea lui Hristos!”. Așa își descrie Adelina Ghilea eroul interviului realizat în cadrul seriei de evenimente marca Forumul Dialogos de la Arad.

Liviu Mocan povestește pe îndelete drumul parcurs până aici în mâna marelui Sculptor – Dumnezeu. Vă lăsăm să savurați vocea lui blândă și cuvintele pline de har. O mărturie impresionantă a unui om care îl cunoaște în mod personal pe Dumnezeu și Îl răspândește prin tot ce face.

Audiție plăcută

Sursa: Forumul Dialogos

Articole / Liviu Olah – marturia lui Paul Ghitea  Liviu Olah – Învingătorul morţii, câştigătorul veşniciei – de Caius Obeada  Liviu Olah – obituary – de Octavian Baban

download - Copie

Articole

 

Articole din acest număr:
 Publicatia electronica “voxdeibaptist”, implineste cinci ani de activitate – de Ioan Pribag [pagina 1]

5 ani de la apariţia Publicaţiei de Apologetică – de Laurentiu Nica [pagina 1]

Amintiri cu sfintii – Ioan Falcusanu [pagina 2]

Patratosu – El Fenomeno [pagina 2]

Un manifest evanghelic – partea 1 [pagina 3]

Un manifest evanghelic – partea 2 [pagina 3]

„Tu eşti Petru” – de Caius Obeada [pagina 3]

Liviu Olah – marturia lui Paul Ghitea [pagina 4]

Liviu Olah – Învingătorul morţii, câştigătorul veşniciei – de Caius Obeada [pagina 4]

Liviu Olah – obituary – de Octavian Baban [pagina 4]

 

 

Liviu Olah – marturia lui Paul Ghitea

A venit de la Portland, in ciuda varstei, a saraciei si a neputintelor, ca sa cinsteasca amintirea unui prieten din tinerete. Pentru ca n-a fost “pastor”, noi, organizatorii, n-am gasit loc in timpul restrans acordat vorbitorilor si nu si-a putut depune marturia. Au vorbit altii, fiecare cate 5-7 minute, si ce au spus au spus foarte bine.

Paul Ghitea a ramas insa cu o misiune neindeplinita si cu un mesaj “nedescarcat”. Ne-a vizitat a doua zi, duminica 13 Iulie 2008 la Bethel, in Anaheim, biserica pe care o ajutase sa inceapa si alaturi de care a stat in primii ei ani de existenta.

Nestiind cum sa procedez si necunoscand nimic din “prea-plinul” inimii lui, in cadrul programului de dimineata, foarte aglomerat din cauza musafirilor, a rapoartelor misionare si a Cinei Domnului, i-am dat doar un timp scurt sa ne transmita un “salut”. Il cunosteam de-o viata pentru ca fusese prieten bun cu tatal meu, Vasile Branzai, membru in biserica din Bucuresti, sos. N. Titulesc 56A, numita si “Basarab” din cauza proximitatii garii cu acelasi nume, in care m-am nascut si mi-am trait anii copilariei si tineretii. Ma stia si dansul destul de bine, asa ca s-a simtit liber sa fie “ca acasa”.

Cand a ajuns la amvon, s-a uitat la cei din sala si le-a spus: “Am fost rugat sa va dau un salut, asa ca o fac acum”, si si-a dus mana la frunte, imitand gestul unui ostas care saluta militareste. Dupa aceasta a inceput sa vorbeasca si … nu s-a mai oprit decat dupa o jumatate de ora. Nu m-am simtit ofensat, nu m-am “oparit” ca nu-mi ramane timp de predica, nu m-am panicat ca vom trece peste ora limita obisnuita a programului de dimineata. L-am ascultat vrajit si am luat febril notite, In sfarsit, gasise un loc in care-si putea depune marturia sa despre fratele Liviu Olah. Iat-o pe scurt:

“Eu l-am cunoscut pe Liviu Olah in tinerete. Unora nu va vine sa credeti, dar a avut si el o vreme cand a fost tanar. Asa eram si eu, tanar si ne-am intalnit pe timpul anilor de facultate. El venise sa studieze dreptul ca sa devina avocat. Eu i-am spus odata:

“Vrei sa ajungi aparatorul hotilor, al banditilor si al tuturor oamenilor rai? Vrei sa faci bani buni din asta?”

El mi-a raspuns: “Nu. Nu mai vreau asta. Vreau sa ajung un avocat pentru Evanghelie si sa apar adevarul Imparatiei lui Dumnezeu. “

Se razgandise.

Schimbarea cea mare s-a produs in inima lui prin viata si activitatea tineretului de la Biserica din Basarab, care avea pe atunci patru pastori. Unul dintre ei, Jean Stanevschi, s-a apucat in primavara anului 1957 sa traduca pentru tineri tot felul de predici si lucrari pe care le dadea apoi tinerilor. Traducea mai ales predici de-ale lui C.H. Spurgeon, dar si de-ale lui Finney si de-ale lui Billy Graham, care era atunci in mare forma.

Una din aceste lucrari l-a influentat cel mai mult pe Liviu Olah. Era de fapt o predica de Oswald Smith, pastorul “Bisericii poporului” din Toronto, Canada. Titlul ei era “Jarul dragostei mantuitoare”. (despre O. Smith puteti citi aici) . (Cand l-am auzit pe fratele Paul Ghitea parca mi s-a aprins un beculet rosu! “JARUL DRAGOSTEI MANTUITOARE”! Nici ca se poate un “motto” mai potrivit pentru intreaga viata a lui Liviu Olah. Un motto si un epitaf: “Jarul dragostei mantuitoare”.)

In aceiasi perioada, unul din ceilalti pastori, care era si el cam tanar, Marcu Nichifor a avut initiativa sa organizeze o saptamana de rugaciune pentru cei tineri. ne adunam la biserica in fiecare seara si ne rugam. El nu ne lasa sa ne rugam ca de obicei, cu rugaciuni frumoase, dar formale si teoretice, ci ne obliga sa ne rugam sincer, foarte sincer si sa spunem tot ce aveam in inima”.

N-eam rugat prima saptamana, cam pana la 1, 2 dimineata si n-am fi vrut sa se mai termine. Marcu a fost prelungit cu inca o saptamana, asa ca ne-am rugat doua saptamani, apoi ne-am mai rugat inca una, a treia … Era perioada examenelor la scoli si pastorii si parintii si-au pus problema timpului care trebui a folosit poate mai bine pentru preagtirea testelor care urmau. Tinerii insa au hotarat sa continue rugaciunea si, ceea ce este foarte remarcabil, nici unul dintre noi n-am cazut la examene. Am luat toate examenele.

Din experienta aceea si din lucrarea lui Marcu Nichifor a iesit Liviu Olah asa cum a fost el toata viata.

(Am facut cateva cercetari si iata ce am descoperit: Liviu Olah a fost aprins pentru Christos de Oswald Smith, care a fost aprins si el pentru Domnul de R.A Torrey (aici).

Nu este de mirare ca a fost un om deosebit, stapanit de acelasi duh care s-a miscat ca o stafeta nevazuta de la o generatie la alta.

Oswald Smith, Billy Graham, Liviu Olah

Articol aparut in site-ul Brazilai-en-Dan (http://barzilaiendan.wordpress.com)

sus

LIVIU OLAH

Învingătorul morţii, Câştigătorul veşniciei  de Caius Obeada

Scripturile ne învaţă că credinţa vine în urma auzirii, iar creşterea vine în urma cizelării a Celui ce a dat credinţa. Fiecare creştin are momente în viaţă când este confruntat cu veşnicia, când ajunge să experimenteze prezenţa Celui care dă viaţă, sau ajunge să cunoscă copii a lui Dumnezeu care în planul veşniciei lasă o amprentă a divinităţii. Pe unii din aceşti mesageri a divinităţii ajungem să-i cunoştem printr-o experienţă, sau să fim plasaţi în planul veşniciei „la locul potrivit, la timpul potrivit”.

Liviu Olah este unul din acei mesageri a Domnului pe care am ajuns să-l cunosc în tinereţe. Eram un „tinerel” plin de entusiasm, doritor în cunoaşterea Scripturilor, a înţelegerii voii lui Dumnezeu. Un doritor de cunoaştere a rolului pe care rugăciunea o joacă în viaţa credinciosului, curios în a cunoaşte ce aş putea face şi cum folosind exemplu Domnului Isus în rugăciunea.

Născut în Constanţa, un oraş cu mii de ani de istorie, construit pe malurile Mării Negre, am avut binecuvântarea de a cunoaşte şi vedea mulţi din mesagerii divinităţii la amvonul adunării noastre, sau pe malul mării la o cură de soare şi linişte, a priveliştii pe care marea o dă tuturor. În această adunare, trei mesagerii a Domnului au ajuns să lase o amprentă a divinităţii, o înţelegere a Cuvântului care m-a schimbat pentru restul vieţii. Înţelegerea rugăciunii mi-a fost schimbată complet şi definitiv prin influenţa divină a trei mesageri: Liviu Olah, Marcu Nichifor şi Ştefan Dumitru.

Liviu Olah a fost chemat acasă după planul veşniciei, însă nu înainte de a împlini chemarea şi voia Celui care l-a trimis. Un om enigmatic pe care mulţi nu l-au cunoscut în persoană, dar care au ajuns să cunoască inevitabil rodul slujirii sale Dumnezeului care i-a dat viaţă. Un slujitor care a studiat avocaţia, ajunge să perfecţioneze pledoarea pentru muritori în faţa Dumnezeului veşniciei. Acest viteaz ajunge să înţeleagă necesitatea rugăciunii, să fie un exemplu familiei, prietenilor şi bisericiilor unde ajunge să slujeacă sau să vestească Evanghelia. Un avocat care a înţeles necesitatea credinciosului de a comunica cu divinitatea, necesitatea de a rămâne în planul veşniciei prin rugăciune şi vestire a Evangheliei.

În ani când am ajuns să cunosc (din auzite) de fratele Olah, la grupul tineretului din Constanţa se studia scopul rugăciuni. În discuţiile cu alţi tineri am ajuns să cunosc despre trezirea spirituală din biserica din Oradea unde fratele Olah slujea. Eram un grup de tineri interesaţi să cunoaştem şi să experimentăm puterile rugăciuni. Ajunsesem să ne strângem suplimentar pentru ore de rugăciune. Auzisem că in biserica din Oradea pentru o perioada de timp corul nu mai cânta, programele de duminică seara erau oprite, fratele Olah cerând bisericii să se pocăiască, şi să se pregătească spiritual pentru împlinirea voii Sale, rugăciunea fiind modul de comunicare cu Dumnezeu.

În acei ani prin Constanţa, în mijlocul tinerilor se auzea despre importanţa rugăciunii în viziunea fratelui Olah:

1. aducerea unei jertfe la altarul lui Dumnezeu implică o curăţenie personală.
2. o prezentare în faţa altarului implică a fi copil a lui Dumnezeu.
3. a te prezenta in faţa unui Dumnezeu sfât implică a fi sfânt.
4. o curăţenie personală implică o viaţă de comunicare, o viaţă de rugăciune.

Acest om a lui Dumnezeu face cunoscut frăţietăţii că rugăciunea este modalitatea unei apropieri de Dumnezeu, o modalitate de cunoaştere a divinităţii, o sfinţire a unei vieţii care nu are nici un beneficiu înafara prezenţei Celui care a dat totul pentru mântuirea noastră. În acest concept, fratele Olah îşi pregăteşte biserica pentru o trezire spirituală, oprind spectacolul şi jertfele false, încurajând chiar şi pe copii să se roage fierbinte nu numai pentru părinţii lor, dar şi pentru neamuri, vecini, învăţători.

Oradea se înfierbântă la puterea rugăciunii, orele de rugăciune din cursul săptămânii ajung să fie pline, rugăciunea fiind tema principală a bisericii, fiecare pregătindu-se pentru a aduce o jertfă curată şi plăcută Dumnezeului Atot-puternic. Unii din tinerii Constanţei la auzul chemării indirecte a fratelui Olah, ajung să introducă şi ei carneţele de rugăciune, iniţiind rugăciunea fierbinte pentru cei din jurul noastru, cerând Domnului trezire spirituală.

Exemplu bisericii din Oradea şi a chemării pe care fratele Olah o face, ajunge mai târziu să fie practicată în Constanţa la săptămâna de evanghelizare pe care fratele Ţon avea să o ţină cu câţiva ani mai târziu, prin 1978-79. Un grup de tineri, folosind exemplu lansat prin chemarea fratelui Olah, susţin în rugăciune continuă pe fratele Ţon în timpul săptămâni de evanghelizăre. Aceşti tineri, ajung să prefere osteneala rugăciuni pe genunchi în faţa Dumnezeirii, în loc de a fi pe prima bancă, în a se bucura de mesajul şi binecuvântarea prezenţei fratelui Ţon. Într-o câmăruţă la subsolul bisericii, în timp ce fratele Ţon predica, aceşti tineri erau pe genunchi. Acea săptămână, după unele calcule ar fi produs 150 de suflete care ar fi primit mesajul Evangheliei. Constanţa ajunge să experimenteze puterea rugăciuni prin un grup de tineri zeloşi, care sau abandonat pe genunchi în faţa Dumnezeiri prin mijlocire pentru împuternicirea viteazului care predica Evanghelia Cristosul viu.

Fratele Olah ajunge să viziteze Constanţa în câteva rânduri, re-afirmând cea ce deja ne era cunoscut. Începând să predice cu o voce calmă care producea o adâncime şi cercetare, fratele Olah ajunge să pună în comoţie duhurile copiilor lui Dumnezeu, cerând cerului şi prezenţei divinităţii o revărsare a Duhului printr-o trezire spirituală. Îmi aduc aminte de ultima cântare a serii care ajunge să producă o înălţare a unei jertfe în faţa Dumnezeirii, prin cuvintele cântării „Mărire Ţie” prin care orchestra şi corul produce o atmosferă înălţătoare în care adunarea sfinţilor nu mai poat să stea pe bancă ci se ridică în picioare în adorare a Celui care a dat viaţă fiecărui muritor.

Cuvântul lui Dumnezeu prin gura viteazului Olah, cucereşte inimile copiilor Săi cerândule pocăinţă, iar din numărul celor care vizitau adunarea în acea seară, o parte dintre ei ajung să se predea Evangheliei pătrunzătoare a Celui care a murit pe lemnul Crucii. Acest Olah mai puţin cunoscut României, ajunge să aducă pe mulţi la o părtăşie cu Dumnezeul care a produs o trezire a bisericii Domnului din anii 1970. Oradea a beneficiat de smerenia şi exemplu acestui vizionar, viteaz al Domnului aşa cum ne-am bucurat şi noi de pe coasta de est, în oraşul istoric a poetului Ovidiu.

Nu cunoaştem complet istoria vieţii lui Olah, înafara faptului că un viteaz a Domnului a venit într-o lepădare de sine, cerând Domnului să-şi facă voia Sa prin acest rob smerit, un om al rugăciunii, un entuziast a predicării Evangheliei. Acest Olah este folosit de Dumnezeu în Oradea, acest viteaz stârneşte o trezire care şi în zilele noastre este recunoscută prin numărul aleşilor lui Dumnezeu nu numai din Biserica din Oradea dar şi din Timişoara, Arad, Făget, şi restul bisericilor unde ajunge să aducă mesajul pocăinţei şi a rugăciunii.

În spiritul lui Ilie şi puterea evanghelizării lui Pavel, acest viteaz ne-a lăsat un exemplu a trăirii în Cristos. Venit în tăcere, plecat la veşnicii în hainele biruinţei, aceste rânduri încearcă într-o minisculă prezentare să aducă aminte de existenţa unui vitez al Domnului care ajunge să învingă moartea câştigând veşnicia.

Coram Deo!
 Liviu Olah – obituary  de Octavian Baban

Se duce, incet, generatia parintilor nostri, cei care acum sunt in a saptea decada a vietii. Intre ei, Liviu Olah a fost un evanghelist de exceptie, prin care Dumnezeu ne-a vorbit tuturor celor din Romania comunista, in anii 70-80. Daca Iosif Ton era vocea teologiei evanghelice, cu studiile sale in strainatate, daca Marcu Nichifor era vocea spiritualitatii evanghelice carismatice, ajunsa la noi din vremurile interbelice, Liviu Olah reprezenta o spiritualitate noua, moderna, a credinciosilor baptisti din Romania.

El a inteles ca intr-un veac in care informatia era mult ingradita, evanghelizarea nu ar fi mers inainte prin exercitii de comunicare inteligenta, teologica, ci prin sfintire personala si avant in ascultarea de Dumnezeu, prin dragoste si rugaciune. In privinta aceasta el a fost cat se poate de evanghelic, de baptist, intr-o lume ortodoxa, in care sfintenia personala este destul de rara, in orice caz, nu un fenomen de masa.

In al doilea rand, el a predicat, cum ziceam, foarte modern. Cand il ascultai, si l-am ascultat de multe ori, vedeai altfel lumea spirituala, cosmosul, planeta, continentele, prin ochii contemporanilor si printr-un limbaj extraordinar de actual. Dumnezeu era Dumnezeu tatal, tatal cosmosului, creatorul care pentru credinciosi era „taticul” (avva). Ascultatorii auzeau apoi despre Satan care era domnul intunericului, printul intunericului, si care era mereu infatisat ca invins si dezbracat de putere inaintea lui Dumnezeu: credinciosul din vremea aceea se simtea incurajat si entuziasmat sa traiasca in victoria lui Dumnezeu si se simtea aproape de El, in grija celui care a creat cerurile si pamantul. Ascultand evanghelia vestita de L. Olah te simteai, in acelasi timp extraordinar de integrat in lumea prezenta. Olah vorbea relativ usor despre stiinta, despre evenimentele lumii moderne, simteai ca lumea prezenta era sfintita, ca temeliile ei erau aceleasi cu ale mesajului biblic, te simteai acasa in batalia si in istoria mantuirii, nu strain si exilat, cum doreau comunistii sa ne simtim (asta nu inseamna ca apostolul Petru nu are dreptate cand spune ca suntem straini si calatori in lumea aceasta). Liviu Olah a detronat limbajul de lemn (generat adesea de rutina amvonala si de cea academica, in seminarii), intr-un mod categoric, si a adus o adiere proaspata de evanghelism actual, contemporan, la nivelul ascultatorilor. Ar fi bine ca mai multi predicatori contemporani sa prinda spiritul libertatii si bucuriei, al voiosiei cu care predica Liviu Olah.

In al treilea rand, cum multi au sesizat, el a fost un om de viziune, care a transmis duhul acesta multor altora: el se ruga pentru timpurile cand evanghelia se va vesti pe stadioane, la radio si la tv, cand libertatea vestirii va fi cu mult mai mare. In privinta aceasta, daca I. Ton visa scoli si influenta academica, L. Olah visa predicare si influenta in mass-media a crestinilor. Probabil ca acesta este punctul in care generatia noastra trebuie sa ceara cu intensitate, in rugaciune: Doamne, da-ne o viziune a lumii care va sa vina, a domniei Tale, a cresterii imparatiei tale!

Fara o viziune de anvergura, Biserica este slaba. Prin puterea Duhului, matura, cu viziune si dragoste, lucrarea Bisericii schimba lumea in care traim. Liviu Olah, multumim pentru dragoste si focul sfinteniei, si al predicarii, pentru slujirea de o viata. Domnul sa-ti ridice urmasi spirituali pe masura!

Articol apărut pe Blogul Baban Bits (http://babanbits.wordpress.com)

http://publicatia.voxdeibaptist.org/articole3_aug08.htm

Arafat: Dacă din 15 mai încep vizitele și grătarele, riscul este că brusc vom avea un nou val de infecții cu coronavirus de Redactia HotNews.ro

download - Copie

Miercuri, 13 mai 2020, 21:29 Actualitate | Coronavirus

Arafat
Arafat
Foto: Digi24.ro

Șeful Departamentului pentru Situații de Urgență (DSU), Raed Arafat, spune că după 15 mai, când România iese din starea de urgență, responsabilitatea este transferată către cetățean, el subliniind că „dacă încep grătarele” există riscul să apară o creștere bruscă a infecțiilor cu noul coronavirus.

„Am luat măsuri ferme, dar încet, încet responsabilitatea se trasferă către cetățean. Mult mai mult depinde de cetățean cum se comportă. Dacă omul de rând înțelege că ieșitul din casă are reguli, iar portul măștii este obligatoriu (…) avem șansa să trecem ușor și printr-un alt val care ar putea veni la toamnă. Dacă începem de poimâine (15 mai – n.red.) să mergem în vizite, la grătare, riscul este că brusc vom vedea o creștere a numărului cazurilor și un nou val”, a afirmat Raed Arafat miercuri seară, la Digi 24, potrivit Mediafax.

El a avertizat că, dacă sunt luate prea multe măsuri de relaxare deodată, şi nu gradual, există riscul de a se reveni la reguli stricte de distanţare şi de stopare a unor activităţi: „Chiar dacă există presiune maximă să luăm măsuri cât mai multe de relaxare, riscul este ca, dacă sunt luate toate deodată, să trebuiască după asta să iei măsuri de distanţare şi de închidere destul de serioase”.

Raed Arafat a spus că deschiderea activităţilor economice trebuie să aibă loc cu respectarea strictă a unor reguli, incluzând efectuarea unui triaj epidemiologic.

El a mai spus că nu este momentul ca bolnavii de COVID-19 asimptomatici să fie tratați acasă.

„Membrii familiei pot toți să pățească ceva. (…) Dacă cineva a trimis confirmați acasă, a făcut-o pe propria răspundere. Regula a rămas că pacientul rămâne la spital sau la un spațiu destinat pacienților bolnavi ușor”, a adăugat Raed Arafat.

Din 15 mai, starea de urgență în România va fi înlocuită cu starea de alertă. Proiectul de lege elaborat de Guvern a suferit modificări substanțiale în Parlament. Printre măsurile introduse de parlamentari în legea adoptată miercuri seară se numără: Parlamentul este cel care încuviințează starea de alertă pe o perioadă de maximum 30 de zile, amenzile nu pot fi mai mari de 15.000 de lei, centrele comerciale cu suprafață de 15.000 metri pătrați și terasele vor putea funcționa din 15 mai.

Subiectele zilei

Joi, 14 Mai 2020

Cadrele medicale care tratează pacienții COVID-19 n-au primit încă bonusul promis de Guvern. Ministrul Sănătății: Niciun spital nu a trimis listele

Cadrele medicale nu au primit nici acum bonificația promisă de președinte și Guvern celor care intră în contact cu pacienți infectați cu noul coronavirus. Ministrul Sănătății a declarat la
citeste tot articolul
PSD a modificat ordonanța Guvernului privind prelungirea mandatelor aleșilor locali. Miza este cine stabilește data alegerilor locale. Disputa va fi tranșată la CCR

Camera Deputaților a adoptat, miercuri, ordonanța de urgență privind prelungirea mandatelor autorităților administrației publice locale în varianta impusă de PSD. Mai exact, Parlamenul decide
citeste tot articolul
VIDEO Organizația Mondială a Sănătății: Coronavirusul ar putea să nu dispară niciodată

Coronavirusul care provoacă Covid-19 ar putea deveni endemic la fel ca HIV, a spus Organizația Mondială a Sănătății, avertizând asupra tentativelor de a prezice cât timp va putea circula
citeste tot articolul
Ministrul de Interne: Este ridicată carantina în Suceava și în localitățile limitrofe

Carantina în municipiul Suceava – cel mai mare focar de coronavirus din România – și în localitățile limitrofe este ridicată începând de miercuri seară, a anunțat
citeste tot articolul
Motivarea Curții Constituționale: De ce sunt neconstituționale amenzile date în starea de urgență

Prevederile din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.1/1999 prin care au fost majorate amenzile pe durata stării de urgență nu indică în mod clar și neechivoc, actele, faptele sau omisiunile
citeste tot articolul
Cum a transformat coronavirusul relația cetățeanului cu administrația locală, de la digitalizare la telemedicină: S-a făcut în câteva luni ce nu s-a făcut în 20 de ani

De la confirmarea primului caz de coronavirus în România, în câteva săptămâni, foarte multe primării din România au suspendat relația cu publicul la ghișee pentru
citeste tot articolul
Coronavirus în lume : Virusul ar putea să nu dispară niciodată – OMS / Aglomerație în mijloacele de transport în Anglia, după relaxarea restricțiilor / UE a anunțat criteriile pentru deschiderea treptată a frontierelor

Numărul total de infecții cu Covid-19 a ajuns miercuri la 4,4 milioane , în timp ce aproape 300.000 au pierdut bătălia cu boala, potrivit datelor centralizate de worldometeres. În același
citeste tot articolul
Arafat: Dacă din 15 mai încep vizitele și grătarele, riscul este că brusc vom avea un nou val de infecții cu coronavirus

Șeful Departamentului pentru Situații de Urgență (DSU), Raed Arafat, spune că după 15 mai, când România iese din starea de urgență, responsabilitatea este transferată către cetățean, el
citeste tot articolul
Ministrul Muncii: Angajații care nu au primit banii pentru șomajul tehnic pentru luna martie să facă urgent plângeri la ITM

Ministrul Muncii, Violeta Alexandru, spune că a primit plângeri de la angajați aflați în șomaj tehnc care nu și-au primit banii pentru luna martie și îi îndeamnă să depună
citeste tot articolul
Raed Arafat: Nu sunt pentru amenzile la care lumea să îți râdă în nas când le dai

Șeful Departamentului pentru Situații de Urgență (DSU), Raed Arafat, consideră că amenzile pentru românii care încalcă restricțiile impuse de autorități pentru a preveni răspândirea
citeste tot articolul
Coronavirus Spania: Doar 5% din populație a fost infectată de virus – studiu

Doar 5% din populația Spaniei a fost infectată cu noul coronavirus, arată un studiu publicat miercuri de către guvern, dar potrivit acestuia rezultatele variază de la regiune la regiune, astfel
citeste tot articolul
INFOGRAFIC Topul județelor din România în funcție de amenzile date în starea de urgență. Ce amenzi s-au dat în alte țări din UE

În starea de urgență, valoarea maximă a amenzii pentru nerespectarea restricționării circulației a fost de 20.000 de lei (4.150 euro) în România. Bulgaria se numără printre statele
citeste tot articolul
În ce condiții vor putea merge românii în vacanță în Grecia în această vară

Turiștii români care merg în vacanță în Grecia vor prezenta dovada unui test negativ pentru COVID-19. Nu este însă vorba despre un „pașaport de sănătate”, a spus
citeste tot articolul
Sindromul asociat cu COVID-19 care afectează copiii, identificat în 15 state din SUA

Cel puțin 15 state investighează cazuri ale sindromului inflamator care afectează copiii și despre care se crede că este legat de noul coronavirus, a spus miercuri guvernatorul New York-ului, Andrew
citeste tot articolul
Direcțiile de permise își reiau activitatea, treptat, din 18 mai. Examinările, preconizate în iunie

Direcția Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor (DRPCIV) informează că, începând cu data de 18 mai, se vor relua treptat activitățile de relații cu publicul la
citeste tot articolul
Legea dării în plată, promulgată de președintele Iohannis. Ce conține

Președintele României, Klaus Iohannis, a semnat decretul privind promulgarea Legii pentru modificarea și completarea Legii n.r. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile
citeste tot articolul
HARTĂ INTERACTIVĂ Cazurile de coronavirus din fiecare județ din țară / Situația la zi – 13 mai

Peste 16.000 de cazuri de coronavirus au fost confirmate în România, în timp ce statisticile contorizează peste 1.000 de decese de pacienți cu COVID-19. Suceava este în
citeste tot articolul
Adrian Wiener, medic coordonator al spitalului COVID din Arad, cere un protocol unitar de tratare a pacienților: S-au încercat diverse abordări, unele empirice, altele bazate pe dovezi

Adrian Wiener, medic coordonator al spitalului dedicat COVID-19 din Grădiște – Arad și senator USR, îi cere ministrului Sănătății, Nelu Tătaru, asumarea unui protocol terapeutic unitar pentru
citeste tot articolul
VIDEO Cât de oportună este redeschiderea Bisericilor ? Mavrichi: Există o presiune din partea credincioșilo r / Doboș: Nu putem să trăim doar cu frică / Erghiun: Enoriașii sunt însetați de religie

Credincioșii din România, indiferent de religia lor, așteaptă redeschiderea bisericilor, care se pregătes și ele pentru a face față regulilor din starea de alertă. Ionut Mavrichi consilier
citeste tot articolul
??FOTO Primăria Sectorului 1 a vopsit arborii din Parcul Kiseleff, monument istoric, cu alb

Primăria Sectorului 1 a vopsit trunchiurile arborilor din Parcul Kiseleff, monument istoric, cu o substanță albă, ce pare var. Imaginile au fost postate pe pagina de Facebook de peisagista Diana
citeste tot articolul
Bănescu: ?Împărtășirea credincioșilor se amână. A mai existat un astfel moment ”dramatic” și tot din cauza unei epidemii

Împărtășirea comună a credincioșilor este amânată până la finalizarea consultării cu celelalte Biserici Ortodoxe, a precizat miercuri purtătorul de cuvânt al Bisericii Ortodoxe
citeste tot articolul
Ministrul Sănătății, după modificarea Legii stării de alertă în Parlament: Vom încerca să reașezăm măsurile / Relaxarea trebuie privită cu mai multă precauție

Ministrul Sănătății, Nelu Tătaru, a declarat miercuri seară, comentând modificările aduse de Parlament legii privind starea de alertă, că se va încerca în ședința de joi a Guvernului
citeste tot articolul

Meditația Zilei cu Sorin Cigher – Ziua #60: Scrisoarea unui împărat…

download - Copie

 Doina Bejenaru  13-05-2020 08:00:32

Zedekiah before Nebuchadnezzar (2 Kings 25, 6). Wood engraving, published in 1886.

Daniel 4:1-37

Această întâmplare este recomandată tuturor celor care râvnesc la o poziție de conducere, o poziție înaltă, care pe unii poate să-i amețească și să-i prăbușească, iar pe alții poate să-i facă utili pentru semeni.

Nebucadnețar a fost un împărat puternic, influent și cu multe aspirații în cap. Pe unele vise și le-a putut împlini, iar pentru altele avea nevoie de un traducător, erau prea grele pentru el. Își alege consilieri prezindențiali dintre evrei, școliți și hrăniți în cele mai bune condiții din vremea aceea. Evreii sunt pricepuți, inteligenți și cu frică de Dumnezeu. Nu se clatină nici atunci când miroase a prăjit, dar nici atunci când urletul leilor sălbatici înfioară totul în jur. Ei rămân în picioare, așa cum au fost învățați. De oameni de felul acesta are nevoie orice lider politic, și nu numai…!

Împăratul visează și se frământă. Primește această neliniște din partea lui Dumnezeu, dar are parte și de interpretarea visului. Ultimul vis, mărturisește el, este înfiorător! Din poziția înaltă în care se află, va coborî jos de tot, va fi făcut de minune în fața întregii lumi. Un împărat care s-a crezut un zeu, a fost dovedit un biet om, trecător, cu multe slăbiciuni! Orice rege de pe fața pământului ar trebui să înțeleagă aceasta, de bună voie…, ca să nu priceapă de nevoie. Visul este interpretat de Daniel, dar nu s-a așteptat ca să se deruleze așa de repede. El mărturisește, în umilință de data aceasta, că i s-a îngâmfat inima; a crezut că este cineva, dar a devenit ca un animal. A început să mânânce iarba ca boii, i-au crescut penele în loc de păr, i-au crescut unghiile precum ghiarele vulturilor și a ajuns un om umilit, sub cerul liber, bătut de arșița soarelui și de răcoarea nopții, pentru că visul se împlinea. Recunoaște că toată această stare de umilire publică a devenit o atracție a privitorilor curioși și înlăturarea ei a fost condiționată de o pocăință sinceră în fața lui Dumnezeu! Trebuia să recunoască Cine este adevăratul Dumnezeu!

Toată treaba aceasta a durat șapte ani! În tot acest timp, postul nu era vacant, el era împărat de drept, dar, de fapt, era izolat, precum animalul sălbatic în cușcă. Mărturisește că a venit și ziua eliberării lui. A stat destul în condiții inumane! Da, acolo l-a dus mândria, aroganța, dorința de afirmare, statutul de zeu, pe care și l-a conferit. Când împăratul încetează să mai fie om și uită că la rândul său are un Stăpân, când își tratează semenii cu sfidare, ajunge precum a ajuns acest om (poate nu fizic, dar în fața lui Dumnezeu e la fel) înfumurat.

El vorbește despre timpul de nebunie al său, despre umilirea la care a fost supus, din cauza prostiei lui, dar și despre timpul în care i-a revenit mintea, a început să devină om, cu simțuri umane, L-a căutat pe Dumnezeu, L-a recunoscut, L-a lăudat, I s-a închinat doar unui Dumnezeu adevărat. A recunoscut că este Unul singur în fața căruia trebuie să te închini, El este viu, veșnic, iar noi suntem muritori de rând, care ne așteptăm rândul!

Împăratul a fost repus în slujbă (aflat în repaus de șapte ani), dar era alt om. Era un împărat schimbat, care nu și-a mai dat aere de zeu. A fost un împărat-om pentru semeni! El încheie scrisoarea în felul uimitor: El poate să smerească pe cei ce umblă cu mândrie!

Așadar, această scrisoare izvorâtă dintr-o experiență a unui om care s-a crezut cineva, dar și-a dat seama că este un muritor firav, ar trebui să o citească toți cei care se află într-o poziție azi, iar mâine nu se știe…

Cigher Sorin,
13 mai 2020
Pastorul Bisericii Baptiste Sion din Sibiu

https://www.stiricrestine.ro/2020/05/13/meditatia-zilei-cu-sorin-cigher-ziua-60-scrisoarea-unui-imparat/?

Domeniul cultelor eretice, partea a II-a

download - Copie

 postat pe7 mai 2014

  Posted By: Ioan ScheauCategories: Articole recente

Referințe: Ioan 20.24-31

O nouă incursiune în domeniul cultelor eretice.

Se observă că diversele culte eretice au succes mai ales printre oamenii în care a fost plantată în prealabil sămânţa creştinismului. Acestora le este mult mai uşor să-şi proclame doctrinele printre creştinii de curând convertiţi, creştinii convenţionali sau cei care au informaţii superficiale din Scripturi. Ei râvnesc cu înflăcărare la singurul mare premiu pe care îl urmăreşte orice cult eretic – prestigiul şi recunoaşterea lor ca şi creştini. În anul 1958, în aproape 3 luni, profesorul de teologie Walter Martin, a participat la diferite întâlniri pe 3 continente: Asia, Africa şi Europa, discutând cu mulţi lucrători din aceste zone despre dificultăţile pe care le au pe câmpul de misiune cu privire la imixtiunea cultelor eretice, autorul învăţând multe despre metodele comune ale ereticilor privind evanghelizarea.

1. Culte eretice majore

  1. Martorii lui Iehova
    Un misionar a explicat că în ultima perioadă, creştinii convertiţi de curând cad pradă unor culte eretice, în mod special martorilor lui Iehova şi a mormonilor, două din cultele care se întâlnesc practic pe orice câmp de misiune internaţional. Eforturile propagandistice ale acestor culte se face în mod specific în limba popoarelor cărora li se adresează. Martorii lui Iehova încearcă să-i convingă pe oameni ca Biblia lor, The New World Translation, este cea mai nouă traducere americană, că este cea mai bună şi mai recentă transpunere a limbilor originale. Bineînţeles că o persoană informată ştie că traducerea Turnului de Veghere este recunoscută şi acceptată doar de martori, fiind contestată de specialişti în limbile originale, necreştini sau neutri. În anul 1978 se raportau 513.673 de vestitori ai regatului, în anul 2001 erau înregistraţi 6.177.666 în întreaga lume, iar Societatea Turnul de Veghere publică materiale tipărite în 354 de limbi. Martorii înregistrează o creştere anuală de peste 250.000 noi convertiţi la nivel mondial, ajungând la peste 15 milioane de membri în 2001. Ei se folosesc la maxim de evanghelizarea în masă cu ajutorul literaturii, revista Turnul de Veghere ajungând la un tiraj anual de 24.000.000 exemplare, iar publicaţia ”Treziţi-vă” un tiraj de 21.000.000 exemplare. Martorii folosesc şi metoda de evanghelizare doi câte doi din uşă în uşă, care a devenit un fel de simbol al acestei mişcări religioase.

De asemenea, trebuie specificat faptul că aceste culte eretice au făcut misiunea creştină extrem de dificilă în anumite ţări, prin poziţia lor antiguvernametală, izvorâtă din concepţia lor teologică, potrivit căreia toate guvernele sunt sub stăpânirea lui Satan. Ei identificându-se drept creştini, folosind Biblia şi vocabularul creştinismului, au forțat indirect naţiunile lumii, care oricum sunt ostile mesajului Evangheliei, să se agaţe de multe afirmaţii ale mişcărilor eretice, pentru a persecuta toţi creştinii. Societatea Turnul de Veghere uită pasajul din Romani 13: “Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu”. În concluzie, martorii lui Iehova trebuie să rămână o preocupare constantă pentru creştinii din toată lumea; chemarea noastră este să-i aducem la cunoaşterea răscumpărătoare a lui Isus Cristos, iar pentru aceasta trebuie să fim pregătiţi să dăm oricui socoteală de nădejdea care este în noi: ”Cristos în noi, nădejdea slavei.” (1 Petru 3.15, Coloseni 1.27)

  1. Mormonii
    Efortul misionar al Bisericii lui Isus Cristos a sfinţilor de pe urmă sau Biserica mormonă este în plin avânt, depăşindu-l şi pe cel al martorilor. Mândrindu-se cu 60.850 de lucrători, susţinuţi de o biserică cu venituri de peste 5 miliarde de dolari, mormonii fac progrese rapide, mai ales pe noile câmpuri de misiune din America de Sud şi Africa. Biserica mormonă s-a dezvoltat de la 268.000 membri în 1900 la 11.394.000 membrii în 2001. Metodologia misionarilor mormoni este similară în multe privinţe cu a martorilor: și ei sunt propagandişti din uşă în uşă, dar mormonii sunt bine instruiţi pentru a purta discuţii ingenioase pe diverse teme şi vin echipaţi cu exemplare gratuite ale Cărţii lui Mormon, ale lucrărilor ”Doctrină și legăminte” şi ”Perla de mare preț” – cărţi pe care ei le consideră sacre şi despre care cred că interpretează corect Biblia. În vreme ce Martorii lui Iehova pun accent pe autoritatea absolută a Bibliei ca şi criteriu suprem al adevărului, mormonii se eschivează în această privinţă, susţinând că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu doar în măsura în care este tradus corect. Ei insistă blând, însă ferm, că numai Cartea lui Mormon şi celelalte două cărţi sacre interpretează corect Biblia.

Misionarii mormoni au succes în ţările Americii latine şi Mexic, măgulind mândria naţională a indienilor, spunându-le acestora că sunt moştenitorii unor civilizaţii măreţe, despre care Cartea lui Mormon revelează că au legătură cu originile creştinismului restaurat. Mormonii au grijă să nu amintească nimic despre discriminarea lor din trecut împotriva rasei negre, dicriminare binecunoscută în Africa, unde mormonii, cândva numeroşi, au dispărut acum aproape cu totul. Din cauza istoriei atât de controversate, eforturile misionare mormone s-au limitat doar la rasele autorizate de teologia lui Smith. Însă, având în vedere o asemenea discriminare rasială, pretenţiile mormonilor de a fi biserica restaurată a lui Cristos cu greu ar putea fi luată în serios.

Misionarii mormoni pun accent pe educaţie, preferând să facă prozeliţi în rândul categoriilor sociale cu un grad ridicat de cultură. Prin educaţie, maniere, felul conciliant de a se raporta la alţii şi toleranţa faţă de creştinismul evanghelic, atitudine care lipseşte martorilor, mormonii îi impresionează în mod plăcut pe potenţialii lor convertiţi şi mulţi creştini au devenit discipoli ai lui Joseph Smith datorită acestor calităţi ale martorilor.

Abordarea misionară a mormonilor pretinde că acoperă de regulă trei aspecte de bază:
– biserica mormonă este singura care păstrează trăsăturile creştinismului adevărat: are apostoli, profeţi, o preoţie, prezbiteri şi alte practici nou – testamentale
– mormonii susţin că creştinismul este o religie apostată şi argumentează prin modul de dezvoltare a romano-catolicismului în Evul Mediu şi a numeroaselor divizări în interiorul creştinismului de la Reformă încoace
– succesul evident al bisericii mormone, prosperitatea şi dezvoltarea ei remarcabilă începând din 1830, în ciuda persecuțiilor şi a marginalizării

Martorii lui Iehova şi mormonii au ceva în comun: sunt adversari înverşunaţi ai creştinismului adevărat care gravitează în jurul persoanei lui Isus Cristos. Ei folosesc acest nume, dar îl redefinesc, vestind Evanghelia unui alt Isus, a unui alt duh. Aceste două culte se găsesc pe toate câmpurile de misiune pe care acţionează creştinii, de aceea trebuie să observăm care sunt trăsăturile comune folosite în misiune de cultele eretice:
– în general, cultele eretice nu se identifică cu denumirile sub care sunt cunoscute
– literatura multor culte eretice nu poartă niciun semn de identificare
– majoritatea membrilor de cult eretic folosesc terminologia creştinismului istoric
– întrunirile lor publice sunt rareori făcute în numele grupului care le sponsorizează
– toate cultele eretice importante apelează la Biblie, citând până la exagerare din ea, de cele mai multe ori în afară contextului sau doar frânturi din versete
– misionarii cultelor eretice neagă doctrina Trinităţii, a divinităţii lui Isus Cristos şi a mântuirii numai prin har
– misionarii cultelor eretice activează în urma marilor campanii de evanghelizare

Acestea sunt doar câteva din metodele folosite de culte eretice pe câmpul de misiune. Trebuie să recunoaştem că sunt metode eficiente, de aceea Biserica Lui Cristos trebuie să se ridice şi să dea o ripostă pe măsură acestor provocări până nu este prea târziu.

2. Isus cel propovăduit de cultele eretice

Ucenicii şi apostolii s-au confruntat încă din zorii creştinismului cu pervertirea revelaţiei pe care Dumnezeu ne-a dat-o prin Persoana lui Isus Cristos. Aceasta pervertire s-a perpetuat de-a lungul istoriei şi a atacat nu doar învăţătura Domnului nostru, ci şi însăşi Persoana lui Cristos. Astfel că în veacul nostru am ajuns să ne întâlnim cu fenomenul pe care apostolul Pavel l-a numit în 2 Corinteni 11 “un alt Isus “.

  1. Natura acestui ”alt Isus”
    Persoana şi lucrarea Domnului Isus sunt temelia credinţei creştine. Şi dacă ele sunt redefinite şi interpretate în afară contextului biblic, întregul mesaj al Evangheliei se modifică radical. Ca să înţelegem cât de actuale sunt aceste pasaje din Scriptură, vom cita câteva descrieri ale acestui alt Isus:
  2. Cultul Știința Creștină.Doamna Eddy, fondatoarea Ştiinței Creștine, a declarat următoarele:
    – “Creștinul care crede în cea dintâi poruncă este monoteist. Astfel el aderă la credința iudaică într-un singur Dumnezeu și recunoaște că Isus Cristos nu este Dumnezeu, cum a declarat Însuși Isus, ci doar Fiul lui Dumnezeu – Science and health, pag.152
    – “Cristosul spiritual era infailibil; Isus, ca natură umană, nu a fost Cristos.” – Writings, Pag.84
    Deci, este cât se poate de evident că acest alt Isus al Ştiinţei Creştine este un Isus gnostic, o idee, un principiu – însă nu Dumnezeu întrupat conform Evangheliei după Ioan 1.14. Chiar dacă folosesc numele lui Isus, nu este Cristosul revelat de Scripturi.
  3. Martorii lui Iehova.Următorul exemplu este complet diferit de concepţia Ştiinţei Creştine, cu toate că este tot un Isus fals:
    – “Adevăratele Scripturi vorbesc despre Fiul lui Dumnezeu-Cuvântul, ca fiind Dumnezeu. El este un Dumnezeu puternic, însă nu atotputernicul Dumnezeu care este Iehova.” – The truth shall make you free, pag.47
    Martorii afirmă că Isus a fost prima şi nemijlocita creaţie a lui Dumnezeu, iar Charles Taze Russell spune că Isus este arhanghelul Mihail înainte de a se fi dezbrăcat de natura lui îngereasca şi de a fi venit în lume, în calitate de om desăvârşit. Pentru martorii lui Iehova, Isus a lor este un înger care a devenit om. El este un dumnezeu, însă nu Dumnezeu Fiul, cea de-a doua Persoană a Sfintei Trinităţi. Scriptura combate acest lucru şi contrazice categoric cristologia martorilor, învăţându-ne ca Isus Cristos este ”Cuvântul, Dumnezeu cel singur zămislit” (Ioan 1.18), marele ”EU SUNT” din Exod 3.14 cu corespondenţa în Ioan 8.58, ”Cel dintâi şi cel de pe urmă” din Isaia 44.6, respectiv Apocalipsa 1.16,17.

III. Mormonii. Învăţăturile religiei mormone afirmă că Dumnezeu este un dumnezeu între mai mulţi dumnezei, idee ce se regăseşte în întreaga lor literatura:
– “Fiecare dintre acești Dumnezei, inclusiv Isus Cristos și Tatăl Lui, fiind în posesia nu numai a unui duh organizat, ci și a unui superb trup din carne și oase…” – Key to the science of theology – Pag.44
Mai mult se afirmă că Isus, care înainte de întruparea lui a fost fratele spiritual al lui Lucifer, a fost şi El poligam, căci era soţul Mariei şi Martei, şi a fost răsplătit pentru credicioșia lui, devenind domnul acestui pământ. Apostolul Pavel ne aminteşte în Galateni 3.20 ca Dumnezeu este unul singur, iar despre afirmaţia poligamiei Domnului nostru nu poate nici măcar nu merită să fie comentată.

Ne-am apropiat de concepţia de alt Isus propovăduit de cele mai importante grupări eretice, pentru că celelate ori îl neagă pe Domnul nostru sau au o concepţie asemănătoare cu cele enunţate mai devreme. Însă este incontestabil că El rămâne acelaşi alt Isus, care ne prezintă o altă evanghelie şi ne dă un alt duh, care prin niciun efort al imaginaţiei nu poate fi numit sfânt.

Astăzi suntem învăţaţi pe diferite canale media că trebuie să fim toleranţi şi să acceptăm credinţele altora, comportamentul deviat, că nu trebuie să ne intereseze ce afirmă sau fac cei din jurul nostru, dar apostolul Ioan, care este recunoscut pentru doctrina dragostei, îl regăsim în primele două epistole foarte dur şi tranşant cu cei care propovăduiesc minciuna.

3. Evanghelizarea cultelor eretice

– creştinii trebuie să recunoască că nu şi-au îndeplinit responsabilitatea evanghelizării personale
– mulţi creştini au acceptat marile doctrine ale Bibliei fără să le studieze în profunzime şi să fie siguri de ele
– creştinul ştie ce crede, dar nu este capabil să explice pe baza Scripturii de ce crede. Mulţi creştini sunt nepregătiţi pentru că frecventează tot mai puţin serviciile de închinare publică, biserica pierzând “întrecerea” cu programele de televizor sau cu alte activităţi sociale. Singura cale de ieşire din letargie este să devenim activi şi să se facem partea de slujire din trupul lui Cristos prin propovăduirea la care am fost chemaţi fiecare dintre noi.
– creştinul trebuie să evidenţieze pe baza Scripturii imposibilitatea omului să se mântuiască singur.
– cu privire la opinia ereticilor că creştinii sunt divizaţi – trebuie subliniată unitatea Bisericii în decursul veacurilor asupra aspectelor de bază ale Evangheliei
– atenţie la răstălmăcirea textelor citate
– găsirea unui teren comun de discuţie, să ne arătăm dragostea şi disponibilitatea de a discuta punctele divergente
– înainte de a începe orice conversaţie să ne rugăm, în rugăciune să se aducă adevărurile Scripturii, pentru că nici cel mai înverşunat martor nu va întrerupe o rugăciune
– trebuie insistat să se folosească o traducere a Bibliei autorizată
– discuţia să se focalizeze pe doctrinele principale, în mod special pe persoana şi lucrarea Domnului Isus. Definirea cu grijă a cuvintelor cheie cum ar fi: naşterea din nou, justificarea, ispăşirea, divinitatea şi învierea lui Cristos, iertarea, harul şi credinţa

Walter Martin afirmă următoarele: “Experienta autorului, bazată pe numeroase contacte personale cu adepţii a tot felul de culte eretice este că nu s-a născut încă adeptul care să poată zăpăci, încurca sau combate un creştin care a făcut din teologia doctrinară o parte a studiului sau asupra Scripturilor. Cultele eretice prosperă acolo unde există ignoranţă şi confuzie în privinţa doctrinelor Bibliei.”

Să ne implicăm aşadar şi în evanghelizarea cultelor eretice, câmpul de misiune de la uşa noastră.

(Mesaj expus de fr. Cosmin Stuparu în data de 27 aprilie 2014, sursa fiind cartea ”Împărăția cultelor eretice”, scrisă de dr. Walter Martin)

Pentru mesajul în format audio-mp3, vã invitãm sã accesaţi meniul RESURSE – PLAYER AUDIO sau
Ascultaţi mesajul aici

https://www.betel-medias.ro/domeniul-cultelor-eretice-partea-a-ii-a/