Ascensiunea controlului nașterilor și declinul civilizației (de Steven Kessler)

download - Copie

Simina Bălășoiu    04/05/2020

În mod tradițional, tipologia bărbatului cu care femeile își doreau să se căsătorească însuma toate standardele după care se măsura succesul: era educat, avea un fizic sportiv, era în stare să își mențină un loc de muncă. Însă în 1960 lucrurile s-au schimbat radical. Într-un moment de cumpănă a apărut pe piață contraceptivul oral cunoscut drept „pilulă”. Nicio altă inovație nu a schimbat atât de profund premisele civilizației noastre ca această modalitate de control al nașterilor.

În cartea sa, The Sociological Tradition, Robert Nisbet face referire la Revoluția industrială și la cea franceză ca la cele două mari idei fundamentale ale Occidentului [1]. Niciodată alte două evenimente nu au schimbat atât de dramatic cursul civilizației, iar suprapunerea lor a dus la acutizarea efectelor.

Dacă cele două Revoluții sunt cele două mari idei ale lumii Occidentale, cea de-a treia este cu siguranță controlul nașterilor. Nicio altă inovație nu a schimbat atât de profund premisele civilizației noastre ca această modalitate de control al nașterilor.

În vreme ce liberalii cred că unitatea centrală a vieții este individul, conservatorii cred că aceasta este familia [2]. Nu suntem o civilizație formată din indivizi, suntem o civilizație a familiilor, iar aceasta este cărămida fundației pe care se clădește societatea noastră [3].

Unitatea tradițională a familiei este susținută de următoarele premise biologice: bărbații au un rezervor nelimitat de spermă și din punct de vedere biologic nu se știe dacă sunt cu-adevărat tații copiilor lor. Copiii pot să semene foarte mult cu bărbatul perceput drept tată, dar se poate foarte bine ca acesta să fie altul. Prin urmare, bărbații caută să se reproducă pe scară largă [4]. Femeile, pe de altă parte, au un număr finit de ovule. Ceasul bate pentru femei, timpul se scurge și perioada de reproducere se încheie când ating menopauza. Din punct de vedere biologic, sexul duce la sarcină, care reprezintă un eveniment de lungă durată implicând costuri mari. Costul mare înseamnă că femeile trebuie să fie selective în privința bărbaților cu care vor concepe copilul, așa că femeile caută să se reproducă înțelept [5].

Bărbații sunt cumpărători pe piața cuplurilor, iar femeile vânzători; în același timp, bărbații oferă ce caută femeile [6]. În timp ce cererea pentru sex este proprie bărbaților pe scară largă, femeile au puterea de partea lor când vine vorba de negocierea schimbului dintre sexe, având în mod tradițional rolul de portari [7]. Din nou, din cauza costului mare al sexului pentru femei, acestea l-au vândut în mod obișnuit doar la un preț la fel de mare: căsătoria [8].

În mod tradițional, tipologia bărbatului cu care femeile își doreau să se căsătorească însuma toate standardele după care se măsura succesul: era educat, avea un fizic sportiv, era un bun ascultător, în stare să își mențină un loc de muncă, cu simțul umorului și alte calități pe care femeile le găseau interesante. Bărbații munceau din greu în viață pentru a avea aceste calități suficient de atrăgătoare pentru femeie. Din fericire, aceste calități erau îndeajuns pentru a se iniția căsătoria. În schimbul fidelității obținute prin căsătorie, femeia îi oferea bărbatului sex [9].

Femeile erau dependente în cel mai înalt grad de bărbați în ce privește siguranța, suportul financiar sau alte nevoi. Ele nu dețineau deloc sau aproape deloc controlul asupra propriei fertilități, fiind deseori însărcinate sau blocate în procesul de creștere a celor mici. Bărbații erau deci cei care câștigau banii familiei și furnizau bunurile necesare traiului. Deși această situație nu se aplica în toate cazurile, era totuși frecventă pentru marea majoritate [10].

Apoi totul s-a schimbat. În 1960, într-un moment de cumpănă a apărut pe piață contraceptivul oral cunoscut drept „pilulă” [11]. Până în 1964, 6,5 milioane de femei căsătorite au folosit pilula contraceptivă, iar până în 1972, Curtea Supremă a extins accesul la pilulă pentru femeile necăsătorite prin Cauza Eisenstadt v. Baird. În 1973, prin Cauza Roe v. Wade, s-a legalizat în totalitate avortul [12]. Faptul că pilula era ușor de administrat și ușor accesibilă, precum și legalizarea avortului au dus la răsturnarea premiselor civilizației descrise mai sus.

Astfel, costul ridicat al sexului asociat cu riscul sarcinii poate dintr-o dată să dispară, dacă femeile aleg să folosească controlul nașterilor sau să facă avort. Sarcina și creșterea copiilor au servit înainte vreme ca o barieră pentru intrarea femeilor în câmpul muncii și pentru înaintarea în carieră sau obținerea de grade profesionale, însă acum, datorită controlului nașterilor, femeile sunt libere să o facă. Femeile au început să aibă acces la educație, să lucreze în diverse domenii și au început să amâne nașterea copiilor într-un ritm de neconceput în trecut [13].

Beneficiile pe care femeile și societatea în ansamblul ei le-au avut de pe urma acestor progrese sunt considerabile. A fost ajutată economia, s-a creat un precedent pentru femei pentru a servi acum drept modele pozitive, s-a permis femeilor să aleagă să-și întemeieze o familie în momentul în care erau pregătite, iar în cadrul familiilor acum sunt două persoane care contribuie la câștigul financiar.

Totuși, în ciuda acestor aparente beneficii, controlul nașterilor și avortul au dus la o creștere dramatică a anumitor probleme și au avut consecințe serioase pe care nimeni nu le-a anticipat. De aceea controlului nașterilor i se mai spune și „paradoxul pilulei” [14].

Una dintre cele mai problematice consecințe neprevăzute ale pilulei este că a micșorat costul sexului pentru femei. Sarcina făcea sexul extrem de costisitor pentru femei, astfel că ele în mod tradițional vindeau sex bărbaților numai cu un cost mare, și anume căsătoria. Acum, fără riscul sarcinii pentru cele care doresc să folosească pilula sau să facă avort, sexul a devenit deodată ieftin.

În cartea sa, Cheap Sex: The Transformation of Men, Marriage, and Monogamy, Mark Regnerus arăta că sexul este ieftin când înseamnă

„o modalitate ușoară de acces la sex implicând o ușurință în percepția sa socială. Sexul este ieftin dacă femeile așteaptă foarte puțin în schimbul lui, iar bărbații nu trebuie să ofere prea mult timp, prea multă atenție, resurse, recunoaștere sau fidelitate pentru a-l obține [15].”

Pe scurt, Mark Regnerus definește sexul ieftin ca implicând resurse puține și costând puțin [16].

Sexul ieftin a fost inaugurat de șocul tehnologic al controlului sarcinii și al avortului. George Akerlof, Janet Yellen și Michael Katz au teoretizat cu multă precizie acest aspect, afirmând că șocul tehnologic a făcut să crească nașterile din afara mariajelor și a schimbat influența deținută de femei pe piața căsătoriilor, printre altele [17].

O femeie care ia pilula sau face un avort sau ambele are un cost mic sau niciun cost al sexului oferit, putând prin urmare să-l „vândă” bărbaților ieftin. O femeie care se abține de la folosirea contraceptivelor vinde sexul la un cost mult mai mare. Ce tip de femeie va prefera bărbatul? În mod evident, pe cele care vând ieftin. Expresia „nimeni nu o să cumpere vaca dacă dai laptele gratis” se aplică aici. Femeile care folosesc pilula practic oferă laptele gratis. Cum ar putea ca cineva care vinde vaca la preț întreg să concureze în această situație? Răspunsul este că nu va putea.

Dr. Akerlof et al. identifică această situație economică după cum urmează: „o inovație care salvează costuri penalizează aproape invariabil producătorii care, din indiferent ce motiv, nu doresc să o adopte” [18]. Dr. Akerlof și colegii lui au elaborat ceea ce se numește o enigmă economică cu care se confruntă femeile, astfel:

„Înaintea șocului tehnologic, abstinența era norma pentru toate femeile. După șocul tehnologic femeile care folosesc contraceptive sau care doresc să facă un avort sau ambele au parte de sex înainte de căsătorie. Totuși, femeile care nu doresc să avorteze vor întreține și ele relații sexuale, întrucât se vor teme pe drept cuvânt că dacă se înfrânează, partenerii lor vor căuta satisfacția în altă parte [19].”

Femeile care altă dată s-ar fi înfrânat de la sexul dinainte de căsătorie sunt excluse de pe piață de către competitoare, care oferă produsul mult mai ieftin. Și nu doar acest lucru, ci acum aceste femei sunt practic forțate să întrețină relații sexuale premaritale: „Contracepția și avortul folosite de alte femei pot avea ca rezultat o creștere nedorită a participării la actul sexual a celor care resping noua tehnologie” [20].

Acum, sexul premarital reprezintă norma și standardul cultural în privința relațiilor. Ca și înainte, sexul duce la sarcină și din cauză ca nu a mai intervenit costul ridicat al căsătoriei, a urmat o creștere a nașterilor în afara căsătoriei [21]. Acest nou standard a dus la creșterea numărului de mame singure, care a făcut să se diminueze stigmatul asupra lor [22].

Controlul nașterilor și avortul au făcut de asemenea ca întregul proces să fie o opțiune [23]. Această opțiune și disponibilitatea controlului nașterilor și avortului au devenit axiomatice, însă natura opțională a acestui schimb implicat de actul sexual a avut un impact mai puțin evident asupra alegerii bărbatului: „Revoluția sexuală, făcând din nașterea copilului o opțiune fizică a mamei, transformă căsătoria și creșterea copilului într-o opțiune socială a tatălui [24]”. Disponibilitatea de a opta a femeii i-a dat bărbatului posibilitatea să aleagă dacă să participe sau nu ca părinte la nașterea și creșterea copilului. Dacă bărbații aleg să nu participe la acest proces – acest comportament nefiind posibil înainte de instaurarea controlului nașterii și avortului – femeile devin mame singure.

Dr. Akerlof et al. plasează creșterea numărului de mame singure direct pe umerii șocului tehnologic al controlului nașterilor și avortului la cerere. În plus, ei dau vina pe acest șoc mai ales în privința creșterii numărului de nașteri în afara căsătoriei, atacând alte teorii care încearcă să explice creșterea numărului de mame singure, precum e cea a lui Charles Murray privind bunăstarea liberală sau cea a lui Julius Wilson privind lipsa locurilor de muncă [25].

Problemele asociate cu statutul de mamă singură, cu tații absenți, cu divorțurile și relația pe care o au acestea cu copiii și societatea în ansamblul ei sunt bine documentate. În studiile The Case for Carriage: Why Married People Are Happier, Healthier, and Better Off FinanciallyMarriage and Civilization: How Monogamy Made Us HumanFamilies Without Fathers: Fathers, Marriage, and Children in American SocietyFamily and Civilization și Fatherless America: Confronting Our Most Urgent Social Problem, autorii discută aspecte precum beneficiul social imens al căsătoriei, beneficiile individuale ale acesteia, importanța rolului tatălui în creșterea împreună cu mama a copiilor și importanța căsătoriei pentru reducerea ratei criminalității sau a altor comportamente aberante.

Aceste cărți ilustrează ideea că nu suntem o națiune formată din indivizi, ci una alcătuită din familii. Civilizațiile cresc și descresc bazându-se pe forța familiilor care le compun [26]. Când sunt prea multe familii slabe, destrămate, civilizația în cauză decade și intră în colaps [27]. Sexul ieftin exacerbează sau încurajează multe din bolile sociale prin slăbirea unităților familiale.

Textele citate mai sus detaliază sistematic importanța căsătoriei pentru civilizații și consecința asupra dezvoltării societății a prea multor familii slabe sau cupluri necăsătorite. Importanța familiilor puternice și legătura lor cu civilizația este deja bine-cunoscută. Istoricii, profesorii universitari preocupați de cercetarea dezvoltării umane și a familiei, precum și mulți oameni politici – fie ei de stânga sau de dreapta – sunt cu toții conștienți de aceste relații de cauzalitate.

O zonă specifică de interes care nu este încă bine cunoscută are legătură cu sexul ieftin, forța civilizației și stimulentul pe care îl primește bărbatul prin perspectiva sexului cu o femeie. În mod tradițional, marele stimulent pentru bărbat era clădit astfel: el dorea să atragă o femeie pentru a se putea căsători cu ea și pentru a putea face sex cu ea. Sexul ieftin invalidează acest stimulent.

Dr. Regnerus citează opinia lui Kathleen Vohs pe acest subiect:

„În zilele noastre, bărbații tineri pot evita drumul ocolit și obositor reprezentat de educație și perspectiva unei cariere ca să se califice pentru sex. Nu mai trebuie să se căsătorească și să accepte toate aceste costuri, inclusiv angajamentul de a-și împărți câștigurile de-o viață cu aleasa inimii și de a refuza toate celelalte femei. Partenerele de sex sunt acum disponibile fără toate aceste cerințe.” [28]

Dr. Regnerus a înțeles că „un lucru e limpede… sexul ieftin nu îi face pe bărbați mai productivi” [29]. În fond, sexul a fost și va fi mereu un factor de motivare pentru realizările bărbaților. Cum oamenii răspund la stimulente, sexul ieftin a înlăturat acest stimulent al bărbaților.

În mod semnificativ, Dr. Regnerus afirmă că „această teorie nu e una nouă” [30]. El îl citează pe Sigmund Freud în legătură cu problema descrisă: „Civilizațiile se clădesc pe scară largă pe energia sexuală care a fost blocată, s-a concentrat și s-a acumulat, iar apoi a fost redirecționată” [31]. Această afirmație face trimitere la teoria lui Freud despre sublimarea pulsiunii sexuale.

Teoria lui Freud a fost testată de către J. D. Unwin în studiul său Sex and Culture. Unwin a urmărit 86 de civilizații stinse și le-a testat din punctul de vedere al legăturii dintre permisivitatea sexuală și forța civilizației. Unwin a descoperit că fiecare astfel de civilizație moartă a cunoscut interdicții ale sexului premarital și extramarital în perioada ei de început și de creștere; când oportunitățile legate de relațiile sexuale s-au relaxat pentru a include sexul înainte și în afara căsătoriei, civilizațiile și-au pierdut din energie și au intrat în final în colaps [32].

Unwin ia în discuție interpretarea lui W.H.R. Rivers asupra sublimării pulsiunii sexuale: „Prin sublimare se înțelege procesul prin care o tendință instinctivă…, care în mod normal și-ar găsi manifestarea într-un comportament relativ indezirabil, își canalizează energia în altă direcție și ajunge să aibă o valoare socială pozitivă” [33]. Energia sexuală, când este canalizată în mod corect, conduce la realizări impresionante. Este convertită în mijloace productive pentru acea civilizație, iar această energie propulsează societatea, făcând-o să prospere.

Unwin citează analiza lui Freud asupra acestui proces:

„Credem că o anumită civilizație se clădește prin sacrificarea satisfacerii impulsurilor primitive, și aceasta se întâmplă într-o mare măsură prin recreare perpetuă, căci fiecare individ repetă sacrificiul plăcerilor instinctive pentru un bun comun. Pulsiunile sexuale sunt printre cele mai importante forțe instinctuale folosite astfel: ele sunt sublimate, cu alte cuvinte, energia lor este deturnată de la scopul sexual și direcționată către alte scopuri, care nu mai sunt de natură sexuală, ci sunt mai valoroase din punct de vedere social. [34]”

Unwin a coroborat aceste idei cu datele privind civilizațiile intrate în colaps, care au dispărut, și a tras concluzia că „limitarea oportunităților legate de sex trebuie privită ca sursa progresului cultural” [35].

Concluziile lui Unwin au fost împărtășite de Napoleon Hill, un autor care a urmat o cale foarte diferită de Unwin, dar care a ajuns totuși la aceeași destinație. În cartea sa Think and Grow Rich (De la idee la bani), Hill a urmărit cei mai bogați 500 de bărbați americani pentru a vedea dacă se pot găsi similitudini între ei astfel încât să se extragă esența secretului succesului lor. Printre alte lucruri, a observat că cei mai bogați oameni ai Americii aveau tabuuri morale și spirituale legate de sexul ieftin, inclusiv față de mulțumirea de sine [36]. A denumit acest fenomen „transformarea energiei sexuale”, și anume:

„Transformarea energiei sexuale implică un exercițiu de voință, cu siguranță, însă răsplata merită efortul. Dorința sexuală este înnăscută și naturală. Aceasta nu poate și nu trebuie ascunsă sau eliminată. În schimb, trebuie să i se dea un debușeu prin intermediul unor forme de expresie care îmbogățesc trupul, mintea și sufletul. Dacă nu are acest debușeu, dacă nu se transformă, va căuta să iasă la suprafață prin canale fizice și atât [37].”

Autocontrolul în privința energiei sexuale este cheia succesului. Această afirmație a fost coroborată cu un studiu longitudinal făcut la Universitatea Stanford, denumit „Testul bezelei: managementul autocontrolului” [38].

Controlul nașterilor și avortul au eliberat bărbații și femeile de autocontrolul necesar pentru a menține și propulsa civilizația. Din punct de vedere istoric, când aceste înfrânări s-au relaxat, civilizațiile au decăzut și apoi au dispărut cu totul [39]. Bărbații nu au mai avut nevoie să se maturizeze printr-o căsătorie pentru a avea acces la sex, iar o supraabundență de bărbați necăsătoriți în cadrul unei civilizații este toxică într-o foarte mare măsură.

În cartea sa Marriage and Civilization: How Monogamy Made Us Human, William Tucker explică faptul că factorul cel mai important cu rolul de creator al societății civile este căsătoria monogamă. Bărbații pot – mult mai mult ca femeile – să aibă un comportament violent sau criminal [40]. Cel mai mare element de contrapondere pentru un astfel de comportament nedorit este căsătoria stabilă cu o femeie și traiul alături de ea și de copiii lor.

Când bărbații nu au o femeie și copii dependenți de el, când nu sunt căsătoriți, aceiași bărbați care altfel cresc și se maturizează acum ratează să o facă [41]. Când bărbații nu sunt doriți sau bine primiți în propriile cămine, încep să plutească în derivă [42]. Dacă nu îi ține nimic legați nu vor simți niciun stimulent pentru a se maturiza și vor părăsi corabia [43]. Acești bărbați lăsați fără stimulente pentru procesul de maturizare au mâinile goale, iar mâinile goale sunt terenul de joacă al diavolului.

Contraceptivele i-au lăsat pe bărbați cu mâinile goale, le-a redus stimulentul care îi făcea să-ți dorească să realizeze ceva și au contribuit la declinul capacității lor de a-și găsi un loc de muncă [44]. Nu e doar vorba de o creștere dramatică a șomajului în rândul bărbaților, dar în America de azi există o rată mare a bărbaților care nu doresc să muncească de loc [45]. Ei nu sunt doar șomeri provizoriu, ci nu își caută de lucru pe termen lung [46]. Trist, dar adevărat, „odată ce un bărbat în floarea vârstei iese de pe piața muncii, există șansa – din ce în ce mai mare – să rămână fără o ocupație pentru o lungă perioadă de timp” [47]. Când un bărbat nu mai este în câmpul muncii „retragerea lui duce la destrămarea familiei, încurajează dependența, transformă «dizabilitatea» într-o alternativă viabilă de trai și face o rutină din susținerea financiară a bărbatului în plină forță de către femeie” [48].

Bărbații care nu lucrează, nemotivați, capabili să obțină sex ieftin, au mâinile legate. Toate acestea au fost facilitate de controlul nașterilor și avort. Baumeister și Vohs înțeleg acest fenomen astfel:

„Accesul pe scară largă al bărbaților la sex s-a realizat nu prin menținerea femeilor într-o condiție dependentă și dezavantajată economic, ci prin accesul acestora la diferite oportunități…Odată ce femeile au avut oportunități diverse legate de educație și bunăstare materială, nu au mai trebuit să aibă sexul ca armă [49].”

Oportunitățile pe care le oferă acum femeilor controlul nașterilor implică și sexul ieftin, care are un efect negativ asupra comportamentului bărbatului.

Aceleași oportunități ale controlului nașterilor au efecte negative și asupra femeilor. Contracepția și avortul, care duc la creșterea numărului de nașteri ilegitime, au crescut „povara de pe umerii femeii”; bărbații nu mai sunt obligați să se căsătorească cu femeile însărcinate, iar acestea duc costul sarcinii pe umerii lor într-un mod copleșitor [50] [51]. În mod ciudat, câștigul financiar al femeilor nu le face mai fericite, căci „femeile ai căror bărbați sunt cei care aduc banii în casă tind să fie mai fericite ca alte femei” [52]. Riscul unei sarcini s-a redus, au crescut realizările financiare și legate de educație, și totuși viața este acum „cu mai multe provocări din punctul de vedere al relațiilor de cuplu… calea către căsătorie – care rămâne încă un lucru pe care marea majoritate a femeilor și-l fixează ca scop în viață – durează mai mult și e împănată cu mai multe relații eșuate ca în trecut” [53]. De fapt, „structurile legate de întemeierea familiei, ritualurile despre poveștile de dragoste și căsătorie – cum să-ți dai întâlnire, îndrăgostirea, cu cine să te căsătorești, de ce și când – toate acestea au intrat în colaps” [54].

Creșterea numărului de parteneri sexuali și eșecul relațiilor au un efect negativ asupra femeilor. Pentru femeile cu 20 sau mai mulți parteneri sexuali de-a lungul vieții, s-au raportat rate mai mari ale depresiei, anxietății, infidelității, divorțului, BTS, fiind în general mai puțin fericite în viață [55]. Pe scurt, sexul ieftin și fără angajament nu le face pe femei fericite, așa cum se întâmplă în cazul bărbaților [56].

Într-o lucrare bine-cunoscută numită “The Paradox of Declining Female Happiness”, este vorba despre faptul că nu a fost niciodată o perioadă mai bună pentru condiția femeii, și totuși femeile sunt acum mai nefericite ca niciodată – atât în termeni absoluți, cât și în relație cu bărbații [57]. S-a pus următoarea întrebare: „Relevarea unui declin în starea de bine a femeii în relație cu bărbatul este de fapt o reflectare a constructelor sociale moderne care au făcut ca femeia să se simtă mai rău?” [58]

Expresia importantă aici o reprezintă constructele sociale. Un stâlp al gândirii liberale contemporane, cu precădere în disciplina academică a intersectionalității, este cel potrivit căruia societatea este un construct social arbitrar [59]. Nimic nu are sens în această lume. Tot ceea ce facem noi, ca societate, este să afirmăm perpetuarea puterii bărbaților albi, sănătoși, cisgeni, heterosexuali [60]. Modernitatea și liberalismul spun femeilor însă că toate aceste norme tradiționale legate de căsătorie, întâlniri amoroase, sexualitate și roluri de gen sunt complet arbitrare și fără sens; ele există exclusiv pentru a menține patriarhatul și autoritatea bărbatului asupra femeii.

Nisbet descrie principiile liberalismului în The Sociological Tradition, unde explică: „Obiectivul principal…este cel al eliberării: eliberarea individului de legăturile sociale vechi și a minții de tradițiile care o încătușează” [61]. Scopul este astfel de a emancipa femeile și a le desprinde de legăturile tradiționale ale căsătoriei și familiei, un scop care a fost atins cu succes, însă cu multiple efecte negative [62].

Poate că societatea nu este un construct social arbitrar. Poate că există un sens și un adevăr în obiceiurile sociale și în normele legate de relațiile de gen. Normele tradiționale legate de relațiile de gen există pentru că între bărbați și femei există diferențe, iar aceste diferențe sunt biologice, nu constructe sociale arbitrare [63].

Problemele pe care le-am atins aici reflectă mai mult o abordare la nivel micro a energiei unei civilizații și a decăderii acesteia. Făcând un pas înapoi, putem să ne lansăm într-o abordare la nivel macro și să discutăm problemele dintr-o perspectivă teoretică și filosofică.

Discuția reprezintă de fapt o dezbatere între două viziuni contrare asupra condiției umane. Poziția filosofică a liberalilor progresiști se numește meliorism. Meliorismul este termenul din epoca iluministă pentru progresism [64]. Trăsătura importantă a sa constă în caracterul intrinsec bun al omului, care este corupt de societate [65]. Există credința că omul s-a născut bun, iar răul și problemele apar datorită societății [66]. Reparând societatea – prin ajustarea normelor și standardelor – putem eradica problemele pe care ni le aduce ea [67]. Societatea e perfectibilă cu ajutorul unei cârpeli potrivite și nu este nimic care să nu-i stea în putere omului pentru a o îmbunătăți [68].

Conservatorii cred că problemele lumii nu vin din afară, iar omul nu s-a născut bun prin definiție [69]. Problemele vin în realitate din natura căzută și imperfectă a omului, și nicio cârpeală a societății nu poate eradica răul din ea [70]. Conservatorii cred în tradiția legii naturale [71]. Simplificând un pic, teoria legii naturale spune că Dumnezeu sau natura – fie că alegi să crezi în unul sau altul – a proiectat lumea supunând-o unei legi universale, nenegociabile și imuabile: legea naturală. Când omul alege să încalce legea aceasta, ajunge să decadă [72].

Pentru liberalul ce adoptă meliorismul, condiția umană este schimbătoare și putem să acționăm cum vrem asupra societății. Noi suntem cei care o putem forma și îmbunătăți. Pentru conservator condiția umană este tragică. Fie că ne place, fie că nu, lumea este într-un anume fel și există reguli pe care trebuie să le urmăm, iar dacă le ignorăm, ne prăbușim. Viața nu este dreaptă și trebuie să învățăm să facem față situației.

Putem folosi o metaforă simplă a proprietății imobiliare pentru a da o interpretare celor două viziuni conflictuale, cu societatea în rolul de proprietate. Liberalii cred că dețin proprietatea. Ei sunt liberi să-i aducă modificări după bunul plac întrucât sunt proprietarii ei. Conservatorii cred că nu ei sunt proprietarii, ci sunt doar chiriași. Contractul de închiriere a fost conceput cu mult înainte, nu poate fi schimbat și nici nu pot fi anulați sau amendați termenii din contract.

Contractul de închiriere al vieții are înscris faptul că civilizațiile intră în colaps când sunt satisfăcute cu ușurință dorințele sexuale, mai ales când e vorba de femei. Concluzia lui Unwin este una nefericită:

„Pierderea energiei sociale care apare ca o consecință firească după emanciparea femeii…se datorează nu atât emancipării ei, cât eliberării dorinței sexuale care o însoțește. În istoria umanității, nu există niciun exemplu de emancipare a femeii care să nu fie însoțit de eliberarea dorinței sexuale [73].”

Când sexul ieftin este ușor de obținut, societatea se destramă: „de îndată ce dorința sexuală a societății s-a extins, energia ei a scăzut și în final a dispărut” [74].

Indiferent de motiv, sexul ieftin și dorința sexuală extinsă în cazul femeilor duce la încălcarea legii naturale. Când acest lucru se întâmplă, ne prăbușim. După cum afirmă Russell Kirk: „Neagă un fapt, și acel fapt te va stăpâni.” [75]

Controlul nașterilor și, într-o măsură mai mică, avortul aduc cu sine distrugerea civilizației noastre. Este doar o chestiune de timp până când civilizația occidentală va intra în colaps. După teoria lui Unwin, trecerea Rubiconului se face în trei generații de când încep să se relaxeze normele privind satisfacerea dorinței sexuale [76].

Nu suntem diferiți de nicio altă civilizație de dinaintea noastră care a încălcat legea naturală sub acest aspect. Nu trebuie să ne lăsăm păcăliți de modernitate și evoluția tehnologică care par să ne facă mai buni ca generațiile anterioare. Mai devreme sau mai târziu, civilizația occidentală așa cum o știm va intra în analele nefericite ale istoriei doar așa: ca istorie.

Despre autor

Steven Kessler este doctorand la Universitatea din Rochester. Traducere și adaptare după The Imaginative Conservative.

Bibliografie:

Akerlof, George A., Janet L. Yellen și Michael Katz. “An analysis of out-of-wedlock childbearing in the United States.” The Quarterly Journal of Economics 111, no. 2 (1996).

Akerlof, George A. și Janet L. Yellen. “New mothers, not married: technology shock, the demise of shotgun marriages, and the increase in out-of-wedlock-births.” The Brookings Institute, September 1, 1996.

Beauchamp, Andrew și Catherine R. Pakulak. “The Paradox of the Pill: Heterogeneous Effects of Oral Contraceptive Access.” Journal of Economic Inquiry 57, no. 2 (2015).

Blankenhorn, David. Fatherless America: Confronting Our Most Urgent Social ProblemNew York, NY: Basic Books, 1995.

Eberstadt, Mary. Adam and Eve After the Pill: The Paradoxes of the Sexual Revolution. San Francisco, CA: Ignatius, 2012.

Eberstadt, Nicholas. Men Without Work: America’s Invisible Crisis. West Conshohoken, PA: Templeton Press, 2016.

George, Robert P. In Defense of Natural Law. New York, NY: Oxford University, 2001.

Hill, Napoleon. Think and Grow Rich. Shippensburg, PA: Sound Wisdom, 1937.

Kessler, Steven. “Understanding the Most Important Phrase in Social Justice.” The American Thinker, January 12, 2019.

Kessler, Steven. “An ‘Ever Better’ Constitution? Progressivism as Ideology and the U.S. Constitution.” The Voegelin View, September 30, 2018.

Kirk, Russell. “The Moral Imagination. The Russell Kirk Center, May 31, 2007.

May, Elaine Tyler. America and the Pill: A History of Promise, Peril, and Liberation. New York, NY: Basic Books, 2010.

Mischell, Walter. The Marshmallow Test: Mastering Self-Control. San Francisco, CA: Bay Back Books, 2014.

Nisbet, Robert. The Sociological Tradition. New Brunswick, NJ: Transaction Books, 1966.

Popenoe, David. Families Without Fathers: Fathers, Marriage and Children in American Society. New Brunswick, NJ: Transaction, 2009.

Regnerus, Mark. Cheap Sex: The Transformation of Men, Marriage, and MonogamyNew York, NY: Oxford University, 2017.

Sax, Leonard. Why Gender Matters: What Parents and Teachers Need to Know About the Merging Science of Sex Differences. New York, NY: Harmony Books, 2005.

Stevenson, Betsey și Justin Wolfers. “The Paradox of Declining Female Happiness.” NBER Working Papers Series: National Bureau of Economic Research, 2009.

Tucker, William. Marriage and Civilization: How Monogamy Made Us Human. Washington, DC: Regnery Publishing, 2014.

Unwin, J.D. Sex and Culture. Oxford, England: Oxford University, 1934.

Waite, Linda și Maggie Gallagher. The Case for Marriage: Why Married People Are Happier, Healthier, and Better Off FinanciallyNew York, NY: Random House, 2000.

Wilson, James. The Marriage Problem: How Our Culture Has Weakened Families. New York, NY: Perennial Publishers, 2002.

Zimmerman, Carl. Family and Civilization. Wilmington, DE: ISI Books, 1924.

Note:

[1] Nisbet, R. (1966). The Sociological Tradition. New Brunswick, NJ: Transaction Books.

[2] Ibid.

[3] Zimmerman, C. (1924). Family and Civilization. Wilmington, DE: ISI Books.

[4] Wilson, J. (2002). The Marriage Problem: How Our Culture Has Weakened Families. New York, NY: Perennial Publishers.

[5] Ibid.

[6] Regnerus, M. (2017). Cheap Sex: The Transformation of Men, Marriage, and Monogamy. New York, NY: Oxford University.

[7 ] Ibid.

[8] Ibid.

[9] Ibid.

[10] Wilson, J. (2002). The Marriage Problem: How Our Culture Has Weakened Families. New York, NY: Perennial Publishers.

[11] May, E. (2010). America + the pill. New York, NY: Basic Books.

[12] Ibid.

[13] Wilson, J. (2002). The Marriage Problem: How Our Culture Has Weakened Families. New York, NY: Perennial Publishers.

[14] Beauchamp, A., & Pakulak, C. (2015). The paradox of the pill. Journal of Economic Inquiry. Retrieved from: https://onlinelibrary.wiley.com/doi/epdf/10.1111/ecin.12757

[15] Regnerus, M. (2017). Cheap Sex: The Transformation of Men, Marriage, and Monogamy. New York, NY: Oxford University.

[16] Ibid.

[17] Akerlof, G. & Yellen, J. (1996). “New mothers, not married: technology shock, the demise of shotgun marriages, and the increase in out-of-wedlock-births.” The Brookings Institute.

[18] Ibid.

[19] Ibid.

[20] Ibid.

[21] Ibid.

[22] Ibid.

[23] Ibid.

[24] Ibid.

[25] Ibid.

[26] Zimmerman, C. (1924). Family and Civilization. Wilmington, DE: ISI Books.

[27] Ibid.

[28] Regnerus, M. (2017). Cheap Sex: The Transformation of Men, Marriage, and Monogamy. New York, NY: Oxford University.

[29] Ibid.

[30] Ibid.

[31] Ibid.

[32] Unwin, J.D. (1934). Sex and Culture. Oxford, England: Oxford University.

[33] Ibid

[34] Ibid.

[35] Ibid.

[36] Hill, N. (1937). Think and Grow Rich. Retrieved from: https://www.sacred-texts.com/nth/tgr/tgr16.htm

[37] Hill, N. (1937). Think and Grow Rich. Retrieved from: https://www.sacred-texts.com/nth/tgr/tgr16.htm

[38] Mischell, W. (2014). The Marshmallow Test: Mastering Self-Control. San Francisco, CA: Bay Back Books.

[39] Unwin, J.D. (1934). Sex and Culture. Oxford, England: Oxford University.

[40] Tucker, W. (2014). Marriage and Civilization: How Monogamy Made Us Human. Washington, DC: Regnery Publishing.

[41] Popenoe, D. (2009. Families Without Fathers: Fathers, Marriage and Children in American Society. New Brunswick, NJ: Transaction.

[42] Ibid.

[43] Ibid.

[44] Eberstadt, N. (2016). Men Without Work: America’s Invisible Crisis. West Conshohoken, PA: Templeton Press.

[45] Ibid.

[46] Ibid.

[47] Ibid.

[48] Ibid.

[49] Regnerus, M. (2017). Cheap Sex: The Transformation of Men, Marriage, and Monogamy. New York, NY: Oxford University.

[50] Akerlof, G. & Yellen, J. (1996). “New mothers, not married: technology shock, the demise of shotgun marriages, and the increase in out-of-wedlock-births.” The Brookings Institute.

[51] Akerlof, G., Yellen, J., & Katz, M. (1996). “An analysis of out-of-wedlock childbearing in the United States.” The quarterly Journal of Economics, 111(2).

[52] Eberstadt, M. (2012). Adam and Eve After the Pill: The Paradoxes of the Sexual Revolution. San Francisco, CA: Ignatius.

[53] Regnerus, M. (2017). Cheap Sex: The Transformation of Men, Marriage, and Monogamy. New York, NY: Oxford University.

[54] Ibid.

[55] Ibid.

[56] Ibid.

[57] Stevenson, B., & Wolfers, J. (2009). “The paradox of declining female happiness.” NBER Working Papers Series: National Bureau of Economic Research. Descărcat de la: https://www.nber.org/papers/w14969.pdf

[58] Ibid.

[59] Steven Kessler, “Understanding the Most Important Phrase in Social Justice,” The American Thinker, January 12, 2019.

[60] Ibid.

[61] Nisbet, R. (1966). The Sociological Tradition. New Brunswick, NJ: Transaction.

[62] Eberstadt, M. (2012). Adam and Eve After the Pill: The Paradoxes of the Sexual Revolution. San Francisco, CA: Ignatius.

[63] Eberstadt, M. (2012). Adam and Eve After the Pill: The Paradoxes of the Sexual Revolution. San Francisco, CA: Ignatius; Wilson, J. (2002). The Marriage Problem: How Our Culture Has Weakened Families. New York, NY: Perennial Publishers; Sax, L. (2005). Why Gender MattersWhat Parents and Teachers Need to Know About the Merging Science of Sex Differences. New York, NY: Harmony Books; Regnerus, M. (2017). Cheap Sex: The Transformation of Men, Marriage, and Monogamy. New York, NY: Oxford University.

[64] Kesslers, S. (2018). “An ‘ever better’ constitution? Progressivism as ideology and the U.S. Constitution.” The Voegelin View. Descărcat de la: https://voegelinview.com/an-ever-better-constitution-progressivism-as-ideology-and-the-u-s-constitution/

[65] Ibid.

[66] Ibid.

[67] Ibid.

[68] Ibid.

[69] Ibid.

[70] Ibid.

[71] George, R. (2001). In Defense of Natural Law. New York, NY: Oxford University.

[72] Ibid.

[73] Unwin, J.D. (1934). Sex and Culture. Oxford, England: Oxford University.

[74] Ibid.

[75] Kirk, R. (1981). The moral imagination. The Russell Kirk Center. Descărcat de la: https://kirkcenter.org/imagination/the-moral-imagination/

[76] Unwin, J.D. (1934). Sex and Culture. Oxford, England: Oxford University.

Simina Bălășoiu
Masterand la „Teoria și practica editării” în cadrul Facultății de Litere, Universitatea din București, master în „Limba română contemporană”, licențiată a aceleași facultăți, specializarea română-engleză, traducător (autorizat), cap limpede pentru copywriteri, redactor de carte, îngrijitor de ediții, designer de interior în timpul liber. Preocupată de promovarea valorilor familiei creștine.

Meditația Zilei cu Sorin Cigher – Ziua #55: O călătorie cu peripeții…

download - Copie

 Educatie, Important, Meditaţii

Doina Bejenaru  08-05-2020 08:00:51

UNSPECIFIED – CIRCA 2002: The return of Jacob and his meeting with Esau, illustration from the Old Testament, the end of the 19th century, engraving by Bequet, Delagrave edition, Paris. (Photo by DeAgostini/Getty Images).

Genesa 27:1-46

Copilul cel mai mic din familie a crescut în preajma mamei, prin casă, la bucătărie, învățat fiind cu mirosurile culinare, era mezinul favorizat de mama, parcă acel cordon ombilical încă nu a fost tăiat, de tot. Nu a înțeles mama că trebuie să delimiteze drumurile vieții. Era nevoie de o zmucitură pentru a deveni un om pe picioarele lui. Iacov si Esau, doi frați crescuți în același loc, în aceeași casă, de aceiași părinți, dar total diferiți. Incidentul cu fratele lui mai mare, cu Esau, a marcat viața pentru mai mulți ani, cel puțin douăzeci de ani de aici înainte. Iacov urma să meargă departe, să fie izolat de părinți, de locurile natale și pe măsură ce trecea timpul, dorul de casă și dorința de a pleca dintre străini era tot mai mare! În ziua când  fratele lui, Esau, era mort de foame, Iacov s-a arătat dornic să-l ajute, oferindu-i o farfurie de cioarbă, care îi va potoli foamea, dar îi va stârnia ura. A mâncat, a fost sătul, dar și-a vândut un drept pe care nu l-a prețuit niciodată!

Viața a mers înainte. A venit și ziua socotelilor când s-a arătat valoarea dreptului de întâi născut, moștenit sau cumpărat! Tatăl lor era pe punctul de a-i părăsi, de a pleca din lumea aceasta și trebuia să lase lucrurile în ordine. Le-a lăsat, socotindu-l pe cel mic cu toate drepturile celui mare. A primit ceea ce a câștigat cu o farfurie de ciorbă! Esau a venit mai târziu și a pierdut, a uitat că a desconsiderat într-o zi un drept unic, și-a smuls hainele de durere, a avut mari regrete, dar târzii! Ura a fost mare în casă, fuga era iminentă și despărțirea urma să fie definitivă, în special de mama. Fugar și singuratic, însoțit de Dumnezeu la fiecare pas, Iacov ajunge în momente de disperare și atunci, nemaiștiind ce să zică, face promisiuni Creatorului. A fost o negociere între un evreu și Dumnezeu! Încă de atunci spiritul de negociator și comerciant a fost în gena evreiască! Într-un final, după o călătorie lungă și cu  peripeții, a ajuns la o rudenie a sa. A fost primit bine, dar după trei zile (pentru că nimeni nu-l ține degeaba) ajunge la o negociere… Acolo a început să muncească, să devină om pe picioarele lui. Nu-i mai dădea nimeni rolul de ajutor de bucătar. Nu-l proteja nimeni de nimic, trebuia să se descurce singur! Acolo trebuia să muncească, să păzească oile, să învețe să câștige cu mâinile lui. Da, locuiește douăzeci de ani, muncește, se căsătorește și devine un om prosper. Timpul cât a fost despărțit de locurile natale, într-o țară străină, îi priește, este greu, dar îi prinde bine. Dorul de casă, de libertate, este mare. Într-o zi, nu mai stă pe gânduri și evadează, împreună cu toată familia și cu toate bunurile pe care le-a agonisit! Câtă diferență între Iacov care a venit în țară singur, alungat și lipsit, iar acum se întoarce spre casă cu familie, copii, proprietăți, pe care nu le-a visat. Și drumul spre casă este cu peripeții, exact ca și drumul dinspre casă. Dacă în tinerețe fugea de fratele lui de acasă, acum fuge de socrul lui spre casă. Omul este fugar pe pământ toată viața!

Are un timp special de întâlnire cu cel care l-a trădat (Laban), dar mai târziu și cu cel pe care l-a trădat (Esau)! Totul se plătește! Nimic nu rămâne neachitat! Există un timp al marii împăcări și viața devine frumoasă!  Iacov își crește copiii, devine un om pe picioarele lui, a uitat că într-o zi a fost un mămos și legat de casă, când nimeni nu-i dădea nicio șansă! Dumnezeu însă are alte planuri cu fiecare om de pe acest pământ!

Într-o zi vom privi în urmă și ne vom minuna de fiecare etapă a vieții, cu peripețiile și bucuriile ei. Vom uita de carantină, vom uita de legile care au fost date, vom considera că toate au fost benefice pentru noi. Priviți viața lui Iacov, citiți-i istoria și veți înțelege că Dumnezeu nu a încurcat lucrurile niciodată, doar că are un alt calendar, nu coincide cu al nostru! Călătoria este frumoasă, dacă este însoțită de El!

Cigher Sorin,
8 mai 2020
Pastorul Bisericii Baptiste Sion din Sibiu

https://www.stiricrestine.ro/2020/05/08/meditatia-zilei-cu-sorin-cigher-ziua-55-o-calatorie-cu-peripetii/?

Cum testăm și cum tratăm Covid19? (VIDEO)

download - Copie

Cum testăm și cum tratăm noul inamic COVID-19? Merită să improvizăm auto-tratament ca la o simplă răceală așa cum ne-am obișnuit? Este util să folosim testele din farmacii sau mai bine să mergem la medic? Află răspunsurile de la doctorul Ciprian Cociuba și învață să fii sănătos nu doar fizic, ci și spiritual.

Sursa: Vertical Church Yeovil

Adrian Papahagi: Chiar nu vede nimeni lecția de smerenie pe care o administrează Dumnezeu?

download - Copie

 Doina Bejenaru  08-05-2020 13:48:13

Pe vremuri, creștinii încercau să deslușească pedagogia divină a molimelor. Astăzi, văd numai conspirații mondialiste. Chiar nu vede nimeni lecția de smerenie pe care o administrează Dumnezeu clerului și mirenilor, guvernelor și Științei, bogaților și săracilor – umanității, în general? Chiar nu înțelege nimeni pedagogia limitei – care nu e tragică, nici absurdă, ci logică și transcendentă?

Avem pretenția să controlăm viața și cosmosul, dar ne îngenunchează un segment de ARN învelit în proteine, o chestie minusculă, lipsită de voință și conștiință, care nu e chiar viață, ci mai degrabă dorință de viață, adică de înmulțire.

În Cântecul Fratelui Soare, Francisc îi mulțumește lui Dumnezeu „pentru surioara noastră, moartea corporală”. Fără moarte, ce ar fi viața veșnică? Gemetele unui putred azil geriatric, nimic mai mult. Demnitatea umană nu poate exista în afara vieții veșnice, deci în absența marelui prag.

Negând viața veșnică, umanitatea îndepărtată de Dumnnezeu o absolutizează pe cea de aici, trecătoare. În absența lui Dumnezeu, totul trebuie semantizat doar aici și devine, inevitabil, absurd. Pentru a semantiza absurdul, intelectul creează fabule și conspirații. Rațiunea care îl exclude pe Dumnezeu e tot ce poate fi mai irațional.

https://www.stiricrestine.ro/2020/05/08/adrian-papahagi-chiar-nu-vede-nimeni-lectia-de-smerenie-pe-care-o-administreaza-dumnezeu/?

Dovezi că aparţinem Împărăţiei

download - Copie

 DoctrineEducatieImportantOpiniiPredici

 Doina Bejenaru  08-05-2020 16:05:03

Astăzi, vreau să ne oprim puţin în dreptul certitudinii. Siguranţa este importantă nu doar în domeniile cotidiene, materiale, relaţionale, ci şi în domeniul spiritual. Probabil vă amintiţi cât de frecvent spunea apostolul Pavel: ştim, sunt încredinţat… Sunt convins că cel puţin uneori anumiţi oameni se întreabă: Cum pot avea certitudinea că sunt în Împărăţia divină? Vreau să vă spun că nu este chiar atât de complicat.

Dacă în unele locuri putem ajunge întâmplător, fără să ne dăm seama, în Împărăţia divină nu putem intra aşa. Afirmaţia mea se bazează pe faptul că în Împărăţie nu putem intra fără împlinirea condiţiilor impuse de Împărat. Probabil reţineţi că în mesajul precedent VEDEȚI AICI, am vorbit despre obligativitatea pocăinţei personale. Acum este lesne de înţeles că nimeni nu se poate pocăi în mod involuntar. Nu există persoană care să poată alege în mod inconştient Calea îngustă. Pe uşa cea strâmtă nu putem intra în somn, fără să realizăm ceea ce facem.

Deci, dacă ne-am pocăit de păcate, dacă am intrat pe poarta strâmtă, dacă am ales Calea îngustă, Calea lui Dumnezeu, şi dacă am mărturisit public alegerile noastre, suntem în Împărăţie. Când Duhul Sfânt produce naşterea din nou, ne smulge din lumea întunericului şi ne aşază în Trupul lui Cristos, adică în Împărăţia lui Dumnezeu. Nici aceasta nu se realizează fără să ne dăm seama. Aşezarea în Biserică, în Trupul Celui viu, înseamnă aşezarea lângă fraţi şi surori de credinţă. Apartenența la Trupul lui Hristos ne impune să îi acceptăm, să îi respectăm şi să îi iubim, iar acestea nu pot avea loc în mod inconştient. Pe lângă cele menţionate, Domnul Isus afirmă că Împărăţia este a celor prigoniţi pentru neprihănire (Matei 5:10). În cazul de faţă este vorba despre oamenii care experimentează greutăţi şi prigoană din pricina neprihănirii cerute de Împărăţie, dar care nu se leapădă nici de Împărăţie, nici de Împărat. Mântuitorul vorbeşte despre oamenii care sunt gata să sufere pentru ceea ce au ales, pentru ceea ce cred. Aceasta nu poate avea loc în mod involuntar, inconştient.

Tot El ne-a vorbit despre purtarea crucii în fiecare zi. Cum ar putea cineva să accepte şi să îndure greutăţi de dragul lui Cristos şi să nu îşi dea seama? În baza celor spuse, dacă vrem să avem certitudinea că suntem în Împărăţie, este bine şi necesar să ne verificăm şi la capitolul neprihănire. Este clar că lumea nu iubeşte şi nu promovează neprihănirea. Dacă iubim neprihănirea şi dacă plătim preţul trăirii ei, putem fi siguri că suntem cetăţeni ai Împărăţiei. De altă parte, chiar dacă facem parte dintr-o biserică locală, dacă cochetăm cu anumite păcate, dacă nu trăim o viaţă sfântă, urmându-L pe Domnul Isus, cum am putea avea pretenţia că suntem în Împărăţie? Dacă nu preţuim şi nu trăim în neprihănire în vremuri bune, ce garanţie avem că vom trăi precum neprihăniţii în vremuri grele, în timpuri de prigoană?

Nu ştiu dacă este cazul, dar vă amintesc totuşi că noi nu discutăm despre o neprihănire omenească, stabilită de standardele noastre. Mântuitorul spunea că neprihănirea celor din Împărăţie trebuie să depăşească, să fie superioară neprihănirii celor care se cred şi se declară neprihăniţi:

„Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” (Matei 5:20).

Da, în cazul celor din Împărăţie, este vorba de neprihănirea oferită de Cristos şi de neprihănirea pe care o avem în urma preţului plătit pentru împlinirea cerinţelor divine. Aceasta înseamnă trăirea departe de păcat şi acţionare în iubire de Dumnezeu. Pentru că am menţionat trăirea departe de păcat vreau să vă aduc aminte şi următoarele cuvintele ale Mântuitorului:

„Şi dacă ochiul tău te face să cazi în păcat, scoate-l; este mai bine pentru tine să intri în Împărăţia lui Dumnezeu numai cu un ochi, decât să ai doi ochi, şi să fii aruncat în focul gheenei” (Marcu 9:47).

Cred că nu este greu să remarcăm că eliminarea păcatului are de-a face cu Împărăţia…

Dragul meu, dacă eşti în Împărăţia divină, bucură-te, mulţumeşte-I lui Dumnezeu şi trăieşte conform cerinţelor Împăratului. Trăieşte în neprihănire, în ascultare de El, poartă-ţi crucea şi participă la extinderea Împărăţiei, vestind învierea Domnului Isus şi oportunităţile pe care le-a deschis învierea Sa!

În cazul în care nu eşti în numărul celor dinăuntru, fă tot ce mai este nevoie ca să intri repede. Cuvintele Scripturilor şi mulţimea celor din iad trebuie să te convingă că rămânerea afară nu te avantajează nici pentru viaţa în vremelnicie (pământească), nici pentru veşnicie.

Bucură-te de iubirea lui Cristos şi de binecuvântările din Împărăţia Sa!

Viorel Iuga, 
Președintele Uniunii Baptiste, 
Președintele Alianței Evanghelice Baptiste 

https://www.stiricrestine.ro/2020/05/08/dovezi-ca-apartinem-imparatiei/?

Meditația Zilei cu Sorin Cigher – Ziua #56: Un vis împlinit, cu întârziere

download - Copie

Sara a fost o soție de patriarh. Nu avem multe detalii despre originile ei, însă o vedem împreună cu Avraam de la început până la sfârșit. A fost credincioasă, consecventă și era într-o așteptare a promisiunilor lui Dumnezeu. Au plecat împreună la drum, unul necunoscut de ei, într-o căltorie care urma să fie fără întoarcere. Au părăsit rudeniile, au plecat din locurile copilăriei, au fost nevoiți să se deslege de toate amintirile păgâne, urmau un alt traseu, unul care le aducea visul împlinit. Când s-au căsătorit, au visat împreună, ca doi tineri cu multe planuri de viitor, acest vis întârzia să apară. Posibil să își fi pus întrebări văzându-i pe tinerii de vârsta lor care se umpleau de copii, iar ei încă… așteptau. Poate erau tachinați, ironizați, umiliți din cauza aceasta. Nu aveau alt răspuns, decât: așteptăm! Au plecat la drum spre țara visurilor, așa le-a promis Dumnezeu. Nu au stabilit ei traseul, ci Creatorul lor! Ei au ascultat și bine a fost pentru ei! Nu aveau condițiile de azi, dar se aveau unul pe altul și împreună erau credincioși lui Dumnezeu, sub protecția Lui, ce trebuie mai mult?

Avraam a accentuat latura duhovnicească mai mult, a înțeles că cerul este sursa de binecuvântare pentru pământ, astfel că și-a ancorat viața și inima de cer. I s-a promis că într-o zi vor vedea cu ochii visul împlinit. Deja erau trecuți de prima, a doua și chiar a treia tinerețe, așadar nicio șansă nu aveau, omenește vorbind. Copiii nu au venit! Sara trăia această traumă a unei femei fără copii. Doar sufletul ei știa cât de mult suferea din această cauză! Cine este într-o situație asemănătoare știe cel mai bine ce a simțit Sara. Câtă diferență între visul unei tinere măritate de curând și femeia de 90 de ani care tot așteaptă, dar pentru ea, acum e prea târziu! Dumnezeu, din când în când, le-a amintit că nu i-a uitat…, iar ei, parcă erau tot mai dezamăgiți de această promisiune neîmplinită. Cu trecerea timpului, s-au cufundat în resemnare. Sara a început să râdă atunci când i s-au readus în față promisiunile unui Dumnezeu care se ține de cuvânt! Este ceva imposibil pentru Dumnezeu? Nu! În ciuda acestui fapt, ei au încercat o improvizație, de a-L ajuta pe Dumnezeu să grăbească acest vis…, astfel că a venit pe lume Ismael. Acest lucru a încurcat și mai mult situația. Unde este mâna omenească, există consecințe pe termen lung, până astăzi lumea simte această forțare a unor oameni care s-au grăbit! Da, dar la această vârstă ce să mai aștepți? Ți s-au dus toate așteptările, bucuriile tinereții…

Într-o zi, Sara și-a dat seama că ceva se petrece cu ea… La vârsta aceasta, cine s-a gândit la un test de sarcină? Cine merge la ginecolog ca fiind suspectă de sarcină? Imaginați-vă o bunică să meargă la ginecolog, iar medicul să-i spună că este însărcinată? Ar fi trimis-o imediat la un control psihiatric! Dar Sara crede după ce vede că lucrurile sunt diferite, hainele o strâng și într-adevăr, era gravidă!  A venit și ziua nașterii, o zi de mult așteptată! La vârsta aceasta, Dumnezeu a făcut o minune! Sara s-a simțit cu disconfort de imagine…, totul devenea atipic! Da, toată lumea a fost martoră a unui vis împlinit, chiar dacă pentru ei era cu întârziere! Tata fericit, mama în al nouălea cer de bucurie! Erau părinți, tineri părinți pentru copilașul mult așteptat, s-a născut Isaac.

Această istorie este una care te face să zâmbești, dar cine râde la urmă, râde mai bine!  Este promisiunea împlinită! Visul s-a împlinit! Dumnezeu se ține de promisiuni! Încrede-te în El! Nu înceta să visezi singur, pentru că promisiunile Lui sunt de vis! Nu te grăbi, ai răbdare, vine și vremea ta! Stai la rând! Nu improviza nimic! Lasă lucrurile să curgă în mod natural și vei zâmbi întotdeauna, privind în urma ta!

Cigher Sorin,
9 mai 2020
Pastorul Bisericii Baptiste Sion din Sibiu 

https://www.stiricrestine.ro/2020/05/09/meditatia-zilei-cu-sorin-cigher-ziua-56-un-vis-implinit-cu-intarziere/?

30 de zile 2020 | Ziua #16: Mișcarea Deoband Madrasa

download - Copie

 30 zile de rugăciuneImportantInterneMisiuneRugăciune

Seminariile islamice numite madrasas sunt locuri unde musulmanii studiază pentru a deveni lideri ai moscheilor sau pentru a învăța mai multe despre islam. Mișcarea „Deoband Madrasa” echipează noi lideri pe tot globul. Deobandi sunt sunniți; ei nu se consideră neapărat ca fiind o mișcare din interiorul islamului sunnit, dar se consideră pe ei drept cei mai puri musulmani sunniți.

Prima madrasa Deobandi a fost înființată în Deoband, India, în anul 1866. Scopul unei madrasa era să păstreze și să protejeze cultura musulmană. O singură madrasa nu avea să fie suficientă pentru a atinge acest obiectiv. Toți absolvenții sunt echipați și încurajați să înceapă noi moschei sau noi instituții de tip madrasa. În prezent, există peste 100.000 de madrasa Deobandi în întreaga lume – multe în Pakistan, India, Bangladesh și țările din jur.

În ultimii patruzeci de ani, madrasas Deobandi au fost înființate și în Africa de Sud, Australia, Marea Britanie, Canada, Trinidad și Tobago și SUA. Toate sunt finanțate de către comunitatea musulmană locală și sunt capabile să își adapteze serviciile la contextul lor, de exemplu predând în engleză și răspunzând la întrebări despre perspectiva musulmană cu privire la sărbătorile creștine.

Prima madrasa Deobandi a început într-un context în care musulmanii încercau să-și protejeze credința și cultura de influențe exterioare și acum ele se focalizează pe producerea de noi lideri musulmani care să facă același lucru.

Cum să ne rugăm:

  1. Roagă-te în numele lui Isus pentru binecuvântarea lui Dumnezeu peste acești tineri lideri musulmani și ca ei să caute mai întâi Împărăția lui Dumnezeu.
  2. Madrasa Deobandi sunt locuri de conducere în cadrul comunităților musulmane; roagă-te ca acestea să fie locuri pline de compasiune, înțelepciune și bunătate.
  3. Roagă-te ca mulți lideri din mișcarea madrasa Deobandi să se alăture psalmistului și să spună: „Iată, doresc să împlinesc poruncile Tale: fă-mă să trăiesc în neprihănirea cerută de Tine! Să vină, Doamne, îndurarea Ta peste mine, mântuirea Ta, după făgăduinţa Ta!” (Psalmul 119: 40-41).

https://anchor.fm/

Proiect: Emisiunile Alfa Omega TV

download - Copie

De ce e important?

Pentru că românii petrec mult timp privind la televizor, credem că e vital să existe cât mai multe programe creștine, pentru evanghelizare, creștere spirituală și divertisment curat. Adesea, mesajul creștin poate fi mai bine transmis printr-un desen animat sau film, similar cu modul în care Isus a folosit pildele.

Alfa Omega TV preia programe creștine de la producători din întreaga lume, pentru a le traduce și difuza pe canalul Alfa Omega TV și a le distribui și către alte televiziuni partenere. De asemenea, producem și multe emisiuni proprii. Anual, sute de emisiuni noi sunt realizate, binecuvântând zeci de mii de telespectatori, care beneficiază de o largă varietate de filme creștine, documentare, desene animate, știri, mărturii și emisiuni de creștere spirituală.

Toate aceste emisiuni necesită resurse materiale, și rugăciune. Fii și tu parte din acest proiect! Din 1994 și până azi, Alfa Omega TV traduce emisiuni creștine străine, iar din 1999, producem emisiuni proprii. Prin aceste mii de programe creștine traduse sau traduse, de toate felurile și formatele, facem misiune prin media, ducând Cuvântul lui Dumnezeu în feluri variate în casele românilor.

Așa cum Isus a folosit pilde vizuale pentru a explica principiile Împărăției, și noi credem în puterea imaginilor care reflectă lumea spirituală, fie că sunt talk-show-uri, știri, filme, documentare sau desene animate. Fii și tu parte din acest proiect, roagă-te și donează!

https://alfaomega.tv/proiecte/emisiuni

Trecut, prezent și viitor: Alfa Omega în Obiectiv, cu pastorul Marius Birgean | 07 mai 2020

download - Copie

https://alfaomega.tv/alfa-omega-tv/noutati-alfa-omega/12484-trecut-prezent-si-viitor-alfa-omega-in-obiectiv-cu-pastorul-marius-birgean-07-mai-2020

Informatii din culisele televiziunii, secvente din evenimentele pentru care Alfa Omega Tv a fost partener media si alte noutati le puteti descoperi numai in cadrul emisiunii Alfa Omega in obiectiv.

Edițiile anterioare pot fi consultate aici: https://alfaomega.tv/alfa-omega-tv/noutati-alfa-omega

Poți urmări oricând canalul Alfa Omega TV, chiar și dacă nu ai televiziune prin cablu: https://alfaomega.tv/canal-tv/alfa-omega-tv

Mulțumim că ne ajuți să răspândim Cuvântul Domnului și să vestim venirea Lui: https://alfaomega.tv/proiecte

Urmărești Alfa Omega în obiectiv, cu pastorul Marius Birgean| 07 mai 2020

https://alfaomega.tv/alfa-omega-tv/noutati-alfa-omega/12484-trecut-prezent-si-viitor-alfa-omega-in-obiectiv-cu-pastorul-marius-birgean-07-mai-2020

Aspecte juridice privind conflictele din Orientul Mijlociu – Andrew Tucker

download - Copie

0:02 / 1:00:33 RSP 104

Realități și perspective 104 – Aspecte juridice privind conflictele din Orientul Mijlociu; Invitat: Andrew Tucker (Consilier juridic, European Coalition for Israel). Subiecte: În ce constă dreptul internațional? Inițiativa de la Haga pentru cooperare internațională; Care este planul lui Dumnezeu cu națiunile? Restaurarea statului Israel și alinierea națiunilor; De ce este important aspectul legal în formarea unui stat? Conceptul de „mandat”; Ce responsabilitate a avut Guvernul Marii Britanii în facilitarea formării statului Israel? De ce este ONU împotriva Israelului? De ce a ajuns Israelul un punct major de conflict în lumea politică? Care este perspectiva legală vizavi de relația dintre evrei și oamenii din alte teritorii? Ce înseamnă „teritoriu ocupat”? Ar aduce împărțirea Ierusalimului pacea? Ce importanță are mutarea ambasadei unei națiuni la Ierusalim?

Dumnezeu are un plan cu mine | Calea, Adevărul și Viața 650, cu pastorul Vali Paul

download - Copie

 

Dumnezeu are un plan cu mine | Calea, Adevărul și Viața 650, cu pastorul Vali Paul În această emisiune vom discuta despre planul pe care Dumnezeu îl are cu noi, nu doar ca indivizi ci și ca națiuni. Invitatul de azi e Vali Paul, pastor la Biserica „Filadelfia”, din Baia Mare. Alte materiale edificatoare îți stau la dispoziție aici:
https://alfaomega.tv/intelegereavremu… Poți urmări oricând canalul Alfa Omega TV, chiar și dacă nu ai televiziune prin cablu: https://alfaomega.tv/canal-tv/alfa-om… Mulțumim că ne ajuți să răspândim Cuvântul Domnului și să vestim venirea Lui: https://alfaomega.tv/proiecte

Isus din evanghelii (12)

download - Copie

maria

Dimensiunea profetică a iconomiei divine se manifestă în mai multe moduri în viața poporului ales și a bisericii. Isus însuși trăiește din plin acest mod al lui Dumnezeu de a se face prezent în istorie și de a-i implica pe cei credincioși în planurile sale. Poate mai mult decât creștinii, evreii au fost învățați să își înțeleagă menirea și să trăiască o permanentă tensiune a vieții lor datorită misiunii profeților și așteptării împlinirii unor promisiuni divine pe care aceștia le-au anunțat. Orientarea către un viitor mai bun și către o perioadă de glorie sub domnia lui Mesia i-a animat în permanență pe iudei, fie ei credincioși fervenți, fie oameni care doreau să obțină beneficii de pe urma acestei credințe. Creștinismul a primit ca moștenire de la iudei conștiința istorică și orientarea către un viitor care va schimba complet starea lumii. Isus i-a format pe ucenici în acest spirit și i-a avertizat mereu asupra importanței vigilenței și discernământului cu privire la ceea ce se întâmplă atât la nivelul comunității celor credincioși, cât și în afara ei. Profeția nu are de a face cu prevestirea viitorului, cu ideea de a fi informați cu privire la unele evenimente care vor veni și în raport cu care nu se mai poate face nimic. Ideea de bază este aceea de a fi pregătiți pentru viitor prin acte și decizii bune în prezent, de a ne raporta corect la iconomia lui Dumnezeu prin atitudine și schimbări care pot da o altă culoare viitorului. În Scripturi, dimensiunea profetică are întotdeauna o ancoră în prezent. Ea vizează aspecte din viața credincioșilor și din viața lumii la care Dumnezeu ne face atenți, ne avertizează asupra complexității realității și a factorilor care amenință identitatea și misiunea celor ce îl urmează pe Dumnezeu. Isus Cristos a folosit această abordare în mai multe rânduri, iar în a doua perioadă a lucrării sale a vizat în special evenimentele care se vor întâmpla în Ierusalim după ce liderii religioși îl vor aresta, judeca și condamna la moarte. În capitolul al doisprezecelea din Evanghelia după Ioan, există câteva tablouri diferite, dar toate fac trimitere, din perspectivă profetică, la moartea lui Cristos. Fiecare scenă în parte ne descoperă elemente profunde despre persoana și opera lui Isus, Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului, Dumnezeu care a trăit ca om autentic printre noi, în umilință și cu ascultare totală față de Tatăl, atent cu semenii și sensibil la nevoile lor.

Mai întâi, avem de a face cu un gest profetic cu multe înțelesuri. Primul tablou se conturează în casa lui Lazăr și a surorilor sale, Marta și Maria. Aici are loc o mare surpriză pentru toată lumea. Îndrăznim să spunem că Isus însuși este surprins de ceea ce va realiza prietena sa. În contextul unei cine intime, cu prieteni buni alături, deodată atmosfera se schimbă complet pentru că această femeie face un lucru care îi scandalizează pe ucenici și trezește admirația lui Isus. Maria a uns picioarele Învățătorului cu mir și apoi i le-a șters cu părul ei. Toată lumea pare să reacționeze la această întâmplare, însă atitudinile sunt foarte diferite. Cel mai rapid se observă reacția ucenicilor, care nu par surprinși de ceea ce a făcut femeia, ci de risipa realizată. Prin gura lui Iuda Iscarioteanul, se abordează situația unui gest ratat, a unei pierderi mari de care ar fi putut beneficia cei săraci, dacă uleiul ar fi fost vândut. Reacția lui Isus este interesantă și explică faptul că ceea ce a făcut Maria este un act profetic care vizează moartea și îngroparea sa. Evreii foloseau tehnica îmbălsămării celor morți, ocazie în care se foloseau uleiuri și miresme care puteau păstra trupul într-o anumită stare bună mai multă vreme, îngreunând procesul de descompunere. Isus subliniază că Maria a păstrat acest mir pentru ziua îngropării lui, însă iată că îl folosește cu aproape o săptămână mai repede. Este clar că nu știm ce era în mintea și sufletul femeii atunci când a realizat acest act foarte încărcat de semnificații. În perspectiva unei gazde bune și atente, putem interpreta scena ca un gest de ospitalitate, prețuire și generozitate. În Orient, gazdele obișnuiau să spele picioarele invitaților, dar treaba era făcută de slujitori. Maria însă face din această obligație o ocazie să își arate recunoștința și prețuirea, nu numai pentru că ea însăși este cea care spală picioarele Domnului, dar o face cu mir și apoi îi șterge picioarele cu părul. Acest tip de apropiere fizică a fost interpretată în multe feluri de-a lungul istoriei. Pentru Isus însă, reprezintă o surpriză deosebit de plăcută, un act de mare calitate care exprimă geniul unei femei care răspunde iubirii lui Cristos cu unul la fel de profund și de maximă tensiune. Isus primește această ungere ca o mare încurajare înainte de a intra în Ierusalim. În legătură cu suferința ce va urma, anticipând moartea pe care el o va primi din iubire pentru întreaga lume, Isus primește un mesaj profund. Cineva îi oferă un dar prețios, un gest de iubire și admirație, de prietenie fără limite. În perspectivă profetică, actul Mariei anunță moartea lui Isus, dar pune accentul pe importanța relației cu ucenicii și prietenii săi. Se pare că discipolii nu au luat foarte în serios avertismentele Mântuitorului legate de ceea ce se va întâmpla în Ierusalim. Tristețea și eventuala singurătate a lui Isus din cauza a ceea ce va urma pălesc acum în fața generozității și iubirii intense exprimate de Maria, nu doar pentru sine, ci pentru toți ucenicii, pentru întreaga lume. În raport cu ceea ce va trăi în Ierusalim, se pare că Isus aștepta acest gest de prietenie, avea nevoie de el. Îi este alături Tatăl din ceruri, dar simte că îi sunt alături și cei dragi dintre oameni. Abundența și extravaganța darului Mariei, în contrast cu sărăcia și nevoile oamenilor, nu reprezintă o invitație la conturarea unui cadru de cult în biserici în care să i se aducă închinare lui Isus într-o manieră fastuoasă și costisitoare, ci disponibilitatea de a fi alături de el în slujirea sa în lume. Ca și în trecut, Isus este adeptul unei prietenii devotate, capabile de sacrificiu de sine și care înțelege calitatea relației și importanța exprimării prețuirii unuia față de celălalt.

Mai apoi, avem un tablou mai mare care privește intrarea lui Isus în Ierusalim pe fondul unei reverberații a poporului care se adunase la vestea minunii învierii lui Lazăr și a intenției lui Isus de a intra în cetatea sfântă. Ca și în cazul precedent, avem multiple semnificații ale acestui eveniment, iar participanții se raportează diferit la ceea ce văd și aud. Admiratorii lui Isus îl aclamă și îl primesc ca Mesia. Evoluția misiunii sale, culminând cu învierea lui Lazăr, reprezintă semne clare că avem un bun candidat la această poziție, iar iudeii au reacționat ca atare. Poporul se exprimă după tiparul biblic și îi aduce ovații, însă liderii religioși sunt sceptici și văd în asta încă un motiv de îngrijorare și de amenințare la poziția lor. Despre ucenici, textul biblic ne spune că ei nu au înțeles atunci întreaga semnificație a lucrurilor, mai ales gestul profetic al lui Isus de a accepta aclamația mulțimii, dar din perspectiva profetului Zaharia. Nu este vorba despre imaginea unui Mesia politic, ci a slujitorului smerit care își asumă rolul de mântuitor, de rege care admite exigențele unei autorități de alt tip. Chiar dacă acceptarea scenariului oferit de popor poate produce ambiguitate, Isus nu refuză să intre în joc, avându-i în vedere în special pe ucenici, cei care își vor aduce aminte despre aceste lucruri și vor putea să resemnifice cele întâmplate. Pentru Isus important este să își asume corect identitatea de Mesia, fapt care implică o luptă cu sine și cu impulsurile venite din partea așteptărilor poporului. Nu a fost deloc ușor pentru Cristos să gestioneze această situație și nici să îi ajute pe ucenici în procesul de înțelegere. Cu riscul de a rămâne singur, de a produce deziluzii și reacții pe măsură, Isus decide să accepte calea biblică anunțată de profeți și face efortul de a transmite tuturor mesajul cu privire la adevărata sa identitate.

În fine, asistăm la un discurs al lui Isus care anunță moartea și învierea sa, marcat de o minune a auzirii unui glas din ceruri care răspunde rugăciunii adresate Tatălui. Acest discurs este realizat tot în grilă profetică. Pe de o parte, este anunțat evenimentul decisiv al morții sale și importanța lui pentru a împlini voia lui Dumnezeu, pentru a lăsa loc implicațiilor în privința mântuirii oamenilor. Pe de altă parte, Isus exprimă în acest context propriile trăiri și frământări cu privire la ceea ce va trebui să se întâmple. În această evanghelie, autorul biblic prezintă aspecte ale experienței de evaluare realizate de Isus în acest cadru tensionat după intrarea în Ierusalim, în timp ce sinopticii le relatează în scena petrecută în grădina Ghetsimani, înainte de judecată și crucificare. În Ierusalim, toți stau cu ochii pe Isus și pun întrebări legate de ceea ce va face, dacă își va revendica tronul tatălui său David și se va declara Mesia. Opiniile și taberele se împart între simpatizanți și oponenți ai lui Isus. Unii vor să îl vadă și să îl asculte, iar alții doresc să asiste la semne și minuni. Textul biblic însă se concentrează pe trăirile și evaluările lui Cristos. Este foarte importantă această transparență a Scripturii în privința întrebărilor pe care și le-a pus Fiul lui Dumnezeu întrupat, a suferinței care vine din acceptarea condiției umile a slujitorului care se duce la moarte. Bătălia care se dă este una foarte mare, iar miza ei este crucială, pentru că evanghelia subliniază spusele lui Isus care anunță că atunci are loc judecata lumii, că poziția și decizia sa sunt determinante în privința planului divin de a pune capăt puterii păcatului și răului în istorie. Pentru orice cititor, așezarea la vedere a tulburării lui Isus, a greutății extraordinare a poverii de pe umerii săi, a luptei cu sine și a tuturor ispitelor de a renunța sau de a face calea mai ușoară ne arată atât seriozitatea și gravitatea lucrurilor, cât și autenticitatea kenozei Fiului. Lupta cu sine arată importanța deciziei personale, poziția sa care trăiește vulnerabilitatea omului în fața răului și păcatului, dar și determinarea de a nu se centra pe sine, ci pe persoana Tatălui care este acolo să îi susțină hotărârea, nu să i-o influențeze și nici să îl scutească de acest travaliu. Imaginea primului Adam și a caracterului decisiv al unei decizii personale, împreună cu implicațiile ei, ni se perindă în fața ochilor. Al doilea Adam este însă ferm pe poziție și convins să nu se lase, cunoaște importanța misiunii sale, luptă și se biruie pe sine ca om, se lasă în voia lui Dumnezeu și astfel învinge întunericul ce a pus stăpânire pe această lume.

Dănuț Jemna

Când totul s-a terminat și totuși nu realizezi aceasta — Lumea cre(s)tina in care traim

Ai fost vreodată printr-un deșert și apoi să realizezi că ești acolo pentru că… te-ai rătăcit, că te-au dus pașii tăi, mașina ta… circumstanțele, soarta acolo? Probabil că mulți dintre noi în această viață avem momente ”imaginare” ca acestea, unde ne aflăm parcă într-un deșert, de la capătul tuturor puterilor, undeva unde nu mai este nici… […]

PERSECUŢIE

download - Copie

PERSECUŢIE. Persecuţia de care au avut parte creştinii nu era ceva nou pentru ei. Era o parte a moştenirii lor iudaice. Asocierea dintre mărturisire şi persecuţie a început în cea de-a doua parte a prorociei lui Isaia şi s-a cristalizat în perioada seleucizilor. Conceptul că cei martirizaţi vor fi răsplătiţi cu nemurierea a câştigat teren până când a ajuns să domine atitudinea iudeilor faţă de guvernul roman (4 Macabei 17:8 ş.urm.). Posibilitatea de a muri pentru Tora a ajuns să fie acceptată ca o cerinţă a iudaismului. Astfel, iudeii nu manifestau ostilitate faţă de ideea de a fi martirizaţi; în ciuda faptului că Roma era tolerantă faţă de religia lor, unitatea de care au dat dovadă, spiritul de necooperare, succesul lor financiar ciudat a atras asupra lor ura multora şi persecuţii temporare, mai ales în afara Palestinei: în Alexandria, pogromul era un lucru obişnuit. Această stare de fapt a fost moştenită de creştini. Disponibilitatea lor de a se confrunta cu suferinţa a fost intensificată de exemplul lui Isus şi de către asocierea persecuţiilor cu sfârşitul veacului după care au tânjit ei (Marcu 13:7-13). Cu toate acestea, trebuie să ne întrebăm ce i-a făcut să fie atât de urâţi atât de iudei cât şi de romani.

Împotrivirea din partea iudeilor

Această împotrivire a crescut în intensitate. Predicarea unui Mesia crucificat de a cărui moarte au fost public învinuiţi conducătorii iudeilor a fost foarte provocatoare. Şi totuşi, poporul i-au simpatizat (Faptele Apostolilor 2:46 ş.urm.; 5:14) iar fariseii moderaţi (Faptele Apostolilor 5:34 ş.urm.; 23:6 ş.urm.), în timp ce opoziţia a crescut, natural, din partea saducheilor (Faptele Apostolilor 4:1, 6; 5:17). Predica lui Ştefan despre caracterul temporar al Legii (Faptele Apostolilor 6:14) a produs o schimbare în opinia publică şi a atras după sine prima persecuţie din Ierusalim şi din alte locuri, de ex. Damasc. În anul 44 d.Cr., Iacov a fost executat de Irod Agripa şi peste tot în Faptele Apostolilor, iudeii par să fie cei mai înverşunaţi duşmani ai lui Pavel. Atitudinea acestora faţă de creştini a fost înrăutăţită şi mai mult în urma Conciliului de la Ierusalim care a respins necesitatea tăierii împrejur şi a culminat odată cu excomunicarea creştinilor la Iamnia, cca. 80 d.Cr.

Împotrivire din partea romanilor

În atitudinea Romei a survenit o schimbare. La început, după cum se observă în Faptele Apostolilor, Roma a fost tolerantă faţă de creştini, ba chiar i-a încurajat. Această atitudine s-a schimbat curând într-o împotrivire vehementă. În Roma (Tacitus, Ann. 15. 44), creştinii au ajuns atât de nepopulari în jurul anului 64 d.Cr., încât Nero i-a putut folosi ca ţapi ispăşitori pentru incendierea Romei. În Bitinia (Pliniu, Ep. 10. 96-97), în jurul anului 112 d.Cr., practicarea constantă a religiei creştine era o crimă capitală, cu toate că Traian nu permitea denunţurile anonime şi dezaproba „vânătoarea de vrăjitoare”. Există trei explicaţii cu privire la această schimbare de atitudine:

(i) Acei creştini au fost învinuiţi numai de anumite călcări de lege cum ar fi canibalism, incendieri, incest, magie, adunarea ilegală şi majestas (în cazul lor, refuzul de a aduce jertfe în numele, (numen) împăratului). Există într-adevăr dovezi că ei au fost acuzaţi de toate aceste lucruri, dar 1 Petru 2:12; 4:14-17; Pliniu, Ep. 10.97; şi Suetonius, Nero 16, toţi spun clar că la început nomen ipsum lat. „însuşi numele”, n.ed. de creştin, indiferent de cohaerentia flagitiaasociată cu acesta în mintea omului de rând, era pasibil de pedeapsă.

(ii) A existat o lege generală pretutindeni în imperiu, institutum Neronianum, conform căreia creştinii au fost proscrişi. Tertullian face această afirmaţie şi spune că aceasta a fost singurul decret (acta) al lui Nero care nu a fost abrogat ulterior (Ad. Nat. 50. 7, vezi de asemenea Apoi 5), iar dovezile lui Suetonius, 1 Petru şi Apocalipsa sprijină o astfel de interpretare. Totuşi, creştinismul nu afost, probabil, atât de important încât să necesite o asemenea lege generală, iar dacă totuşi a existat o astfel de lege, este greu de explicat cum de Pliniu nu a cunoscut-o, cum de Traian a omis să o menţioneze, sunt greu de explicat drepturile de proprietate ale bisericii înainte de persecuţiile din timpul lui Decius şi uimitoarea lipsă de uniformitate în aplicarea acestei legi.

(iii) Persecuţia era la discreţia guvernatorului, care acţiona numai ca răspuns la acuzaţiile individuale: nu exista nici un procuror public în societatea romană. Indiferent ce formă lua acuzarea oficială, este clar că pe vremea lui Pliniu membrii activi ai unei organizaţii, despre care se credea că este de factură delicventă şi care era pusă alături de bacanale şi de druizi, anulată deoarece în cadrul ei s-a ajuns să nu se mai poată face o distincţie între cult şi scelera, reprezenta un afront împotriva căreia trebuia să se acţioneze, iar sfidarea, refuzul constant de a retracta declaraţiile făcute, a fost întâmpinată cu moartea. În ultimii ani s-a arătat că atât competenţa proconsulilor cât şi cea a prefecţilor oraşelor în crimina extra ordinem a fost foarte mare. Dacă un guvernator dorea să ia măsuri împotriva creştinilor, el avea precedentul neronian după care să se călăuzească şi coercitivul său imperium care să-l sprijine în acţiunea lui. Pe de altă parte, avea libertatea, aşa cum a făcut şi Gallio (Faptele Apostolilor 18:14-16), de a refuza să-şi exercite autoritatea. Dacă nu ştia ce să facă, se putea adresa împăratului, a cărui decizie trebuia să o respecte atâta vreme cât rămânea în provincie, cu toate că nu era impusă asupra succesorilor lui.

Tocmai pentru că guvernatorii se bucurau de o asemenea autoritate şi-a adresat Tertullian Apologia lui nu împăratului ci guvernatorului: căci în mâinile lui era soluţia. Lucrul acesta explică faptul că persecuţiile au avut un caracter sporadic, până în zilele lui Decius. Ele depindeau în mare măsură de regulile pe care le decreta guvernatorul şi de popularitatea creştinilor în provincie. Nu există dovezi concludente (în ciuda celor afirmate de Orosius, 7. 7) în baza cărora să credem că în zilele lui Nero a existat o acţiune generală împotriva creştinilor pe tot cuprinsul, imperiului, deşi se pare că în Roma secta a devenit illicita(Suetonius, Nero 16). Dovezile reale cu privire la persecutarea Bisericii în timpul lui Domiţian sunt sărace, în ciuda invectivelor care i-au fost aduse acestui împărat de către părinţii Bisericii. O generalizare largă în Dio (67. 14), cu privire la moartea lui Flavius Clemens, despre care se credea că a fost creştin şi a lui Acilius Glabrio, care probabil a fost şi el creştin, şi cu privire la exilarea lui Domitilla, este tot ceea ce poate fi citat. Dar este foarte posibil ca Domiţian, care a verificat cu deamănuntul veniturile evreilor şi le-a stors cât a putut (Suetonius, Domit. 12), să fi descoperit creştini netăiaţi împrejur care beneficiau de privilegiile religioase ale evreilor şi să fi instituit împotriva lor o persecuţie generală la care face aluzii clare Apocalipsa, dacă aceasta se poate data în timpul lui Domiţian, şi nu în timpul lui Nero.

De aceea, persecuţia a fost limitată de trei factori: şi anume (i) guvernatorii romani au ezitat să accepte învinuiri cu privire la opiniile religioase ale indivizilor (superstitiones) şi au încercat să se oprească numai asupra cazurilor de încălcare a legii; (ii) acuzaţiile trebuiau făcute atât personal cât şi public – şi a aduce o învinuire capitală era un lucru periculos şi dificil; (iii) în fiecare provincie un singur om, guvernatorul, putea pronunţa sentinţa de condamnare la moarte.

Aceşti trei factori au concurat la protejarea majorităţii creştinilor o perioadă suficient de lungă ca Biserica să prindă rădăcini pretutindeni în imperiu.

BIBLIOGRAFIE

W.H.C. Frend, Martyrdom and Persecution in the Early Church, 1965; T.W. Manson, „Martyrs and Martyrdom”, BJRL 39, 1956-57, p. 463 ş.urm.; H.B. Mattingley, JTS n.s. 9, 1958, p. 26 ş.urm.; K.W. Clayton, CQ 41, 1947, p. 83 ş.urm.; A.N. Shenvin-White, JTS n.s. 3, 1952, p. 199 ş.urm.; H. Last, JRS 27, 1937, p. 80 ş.urm.; E.M. Smallwood, Classical Philology 51, 1956, p. 5-11; G. Ebel, R. Schippers, NIDNTT 2, p. 805-809; A. Oepke, TDNT 2, p. 229 ş.urm.; H. Schlier, TDNT 3, p. 139-148.

E.M.B.G.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/persecutie_3.html

https://ardeleanlogos.wordpress.com/religia-crestina/persecutie/

PECETE, PECETLUIRE.

download - Copie

În Vechiul Testament

În Orientul Apropiat, de unde au fost recuperate mii de peceţi, peceţile gravate erau foarte obişnuite în antichitate, evreii folosind un termen general care nu specifica forma peceţii (hotam; în egipt. htm). Diferitele utilizări ale unei peceţi de felul acesta au fost în mare parte similare cu cele din vremurile noastre.

Utilizări

(i) Ca un simbol al autenticităţii şi al autorităţii. Astfel, Faraon i-a dat lui Iosif, reprezentantul său, o pecete (Geneza 41:42) şi Ahaşveroş a pecetluit edictele împărăteşti (Estera 3:10; 8:8-10). Acţiunea descrie transmiterea cuvintelor stăpânului la ucenicii lui (Isaia 8:16) şi pe Iahve care înzestrează cu autoritate pe Zorobabel (Hagai 2:23; cf. Ieremia 22:24). Pentru exemple altele decât cele biblice, cu privire la peceţile ce se puneau pe legăminte, vezi Iraq 21, 1958.

(ii) Pentru a depune mărturie cu privire la un document. Pecetea era imprimată pe lut sau pe ceară (*SCRIERE). Astfel, prietenii lui Ieremia au fost martori la contractul de cumpărare pe care l-a încheiat acesta (Ieremia 32:11-14), Neemia şi contemporanii lui au încheiat un legământ în scris pe care şi-au pus pecetea (Neemia 9:38; 10:1), iar Daniel a pecetluit o prorocie (Daniel 9:24).

(iii) Pentru a asigura prin aplicarea unei peceţi. Astfel, un document de lut care era aşezat într-un plic sau în alt gen de ambalaj, sau un sul legat cu o sfoară de care era ataşată o bucată de lut purtând o pecete imprimată, puteau fi citite numai după ce pecetea era ruptă de o persoană autorizată (cf. Apocalipsa 5:1 ş.urm.). O prorocie pecetluită (Daniel 12:9) sau o carte (Isaia 29:11) era astfel un simbol a ceva ce nu a fost revelat încă.

Pentru a preveni accesul unor persoane neautorizate, uşile trebuiau pecetluite cu o funie sau cu lut, pecetea fiind aplicată pe crăpătura dintre uşă şi stâlpul uşii. În felul acesta s-a pecetluit intrarea la groapa cu lei din Babilon (Daniel 6:17; Bel and the Dragon 14) şi la morminte (Herodot, 1. 121; comp. Matei 27:66). Solzii foarte strânşi ai unui crocodil erau asemănaţi cu un obiect pecetluit (Iov 41:15).

Metaforic, pecetea a fost folosită pentru ceea ce era păstrat în siguranţă, aşa cum sunt păcatele oamenilor înaintea lui Dumnezeu (Deuteronom 32:34; Iov 14:17), Singurul care are autoritatea de a deschide şi de a pecetlui (Iov 33:16). El îşi pune pecetea în semn că a încheiat ceva (Ezechiel 28:12). Metafora din Cântarea Cântărilor 4:12 se refera probabil la castitate.

Forma

O data cu inventarea scrisului în mileniul al 4-lea î.Cr., peceţile au fost folosite în număr foarte mare. Cea mai obişnuită formă de pecete era cea cilindrică şi era rulată pe lut, cu toate că şi peceţile tip ştampilă era folosite la vremea aceea. În Palestina, atât sub influenţă mesopotamiană (deseori prin Siria şi Fenicia) cât şi prin influenţă egipteană, peceţile cilindrice şi scarabeii erau folosite în perioada canaanită. Scarabeii au fost aplicaţi predominant pe peceţile de lut sau clei care erau ataşate papirusurilor. În timpul monarhiei, au predominat peceţile în formă de ştampilă, cele tronconice, sau cele în formă de scarabeu.

Pecetea avea un orificiu aşa încât să poată fi purtată la gât, pe o sfoară (Geneza 38:18; Ieremia 22:24; Cântarea Cântărilor 8:6) sau pusă pe un ac, ale cărui urme se văd uneori, pentru a fi agăţate pe haine. Pecetea în formă de scarabeu sau peceţile de piatră erau aşezate pe un inel şi erau purtate pe mână sau pe braţ (Estera 3:12).

Materiale

Cei mai săraci puteau cumpăra peceţi confecţionate mai rudimentar, din lut ars, bitum, calcar, masă sticloasă sau lemn. Majoritatea peceţilor, însă, erau gravate de un meşter specializat în fabricarea peceţilor care folosea dălţi de cupru, o roată de tăiat şi uneori o vrilă cu coardă, poate „un mâner de fier cu un vârf de diamant” (Ieremia 17:1; *ARTE ŞI MEŞTEŞUGURI) cu care prelucra pietrele semi-preţioase care erau dure (*ARTA). În Palestina, ca şi în alte părţi, au fost importate şi folosite în mod frecvent materiale cum sunt cameolul, cuarţul criptocristalin, agatul, jaspul, piatra cristalină şi hematita. Scarabeii importaţi din Egipt erau din steatită smălţuită şi, mai târziu, din amestec smălţuit.

Pietrele gravate (Exod 28:11-23; 39:8) erau folosite ca medalioane pe pieptarul marelui preot. Pietrele fine şi îndemnarea omului au făcut posibilă fabricarea acestor peceţi de piatră sau a inelelor de pecetluire (în ebr. tabba’at, în acad. timbu’u) fiind folosite ca ornamente (Isaia 3:21), ca daruri consacrate, sau în scopuri sacre (Exod 35:22; Numeri 31:50), ca şi grupul de peceţi din templul canaanit de la Haţor, sau ca *amulete. Cuvântul ebr. tabba’at este folosit şi pentru inele în general (Exod 25:12).

Stiluri

Înainte de perioada monarhică, peceţile cilindrice copiau stilul fenician sau pe cel sirian, conţinând modele, desene destul de complete, rânduri de bărbaţi sau desene caracteristice diferitelor mode care au existat în diferite perioade în Mesopotamia. Peceţile palestiniene din perioada de mai târziu, de obicei ovale, reprezintă de obicei figuri de lei (vezi BA, fig. 52), lei cu cap de om şi cu aripi sau sfincşi (heruvimi), grifoni sau şerpi înaripaţi. Motivele egiptene, cu floarea de lotus , ankh (simbolul vieţii) sau copilul Horus au fost folosite frecvent. Scene care prezintă modul de închinare, zeităţi şezând, animale şi păsări par să indice că această artă nu a fost o insultă la adresa sentimentului religios al evreilor. După sec. al 7-lea î.Cr., însă, majoritatea peceţilor conţin o inscripţie de numai două rânduri.

Inscripţii

Au fost recuperate mai bine de 200 de peceţi evreieşti purtând numele proprietarilor lor. Pe unele peceţi numele stă singur, iar pe altele este urmat de numele tatălui sau de titlul purtătorului. Unele aparţin unor slujitori împărăteşti şi poartă inscripţia „slujitor al regelui/împăratului”. Cea mai preţioasă dintre acestea este pecetea de jasp cu inscripţia „A lui Şema, slujitorul lui Ieroboam” (adică Ieroboam al 2-lea), care a fost descoperită cu ocazia săpăturilor arheologice de la Meghido. O altă pecete conţine un cocoş, cu următoarea inscripţie „A lui Iaazania, slujitorul împăratului”, şi poate să ni-l indice ca proprietar pe Iaazania din 2 Împăraţi 25:23, sau un contemporan al acestuia cu acelaşi nume (Ieremia 35:3; 40:8; cf. Ezechiel 11:1). Peceţile au fost presate în lut şi unele din acestea au fost recuperate, purtând pe verso urme ale documentelor de papirus pe care le-au sigilat. Un asemenea sistem de sigilare numit bulla avea imprimată inscripţia „A lui Ghedalia, mai marele peste casă”. A fost găsit la Lachiş, şi fi aparţinut probabil guvernatorului lui Iuda (2 Împăraţi 25:22-25; în ce priveşte funcţia, comp. cu 2 Împăraţi 18:18 şi *ŞEBNA). O pecete are o importanţă deosebită datorită faptului că data din care provine ne este cunoscută. Această pecete poartă inscripţia „A lui Iehozera, fiul lui Hilchia, slujitorul lui Ezechia” (IEJ 24, 1974, p. 27-29), Ezechia fiind împăratul lui Iuda, iar Hilchia tatăl administratorului său (2 Împăraţi 18:18 etc.). Mai mulţi bărbaţi poartă titlul de „fiul împăratului”, cu toate că nu este clar dacă aceştia au fost membri ai familiei regale sau pur şi simplu slujitori la palat. De asemenea, tot incertă este şi identitatea stâpânului unei peceţi care poartă inscripţia „A lui Eliachim, slujitorul (naâar) al lui Yawkin”. Yawkin poate fi *Ioiachin, împăratul lui Iuda, dar demnitarii ale căror nume erau inscrise pe alte peceţi nu erau toţi împăraţi. Unele peceţi au aparţinut cu siguranţă unor femei, de ex. pecetea Anei (hnh; PEQ 108, 1976, p. 59-61), sau „A lui Abigail, nevasta lui Asaia”.

Valoarea acestor peceţi constă în lista de nume evreieşti pe care le relevă, multe din ele nefiind conţinute în VT (de ex. Gamaria, Halasia). Titlurile pe care le găsim în inscripţiile de pe aceste peceţi lărgesc cunoştinţele noastre cu privire la funcţiile slujbaşilor împărăteşti. Un număr mare de peceţi, multe din ele conţinând doar numele purtătorului, denotă că în micul stat al lui Iuda, de unde provin majoritatea peceţilor, cititul era o aptitudine destul de răspândită.

Informaţii istorice importante ne sunt furnizate de o colecţie de sigilii de lut şi anumite mărci imprimate pe mânerele unor vase, care, după toate probabilităţile, poartă numele a trei guvernatori ai lui Iuda din perioada post-exilică (Elnatan, Iehoezer, Ahzai), fiecare din aceştia fiind denumit peha, care trebuie plasaţi în timp între Zorobabel şi Ezra. Aceste nume nu ne sunt cunoscute din alte surse. (Vezi N. Avigad, Bulae and Seals front a Post-Exilic Judaean Archive, 1976.)

Mânere de vase marcate

Săpăturile arheologice din Palestina au scos la suprafaţă aprox. 1.000 de mânere de vase purtând imprimări ale unor peceţi. Unele par a fi mărci pentru vasele împărăteşti (cf. 1 Cronici 4:23), dând locul unde au fost confecţionate. Imprimările prezintă de obicei scarabei cu patru aripi sau un sul zburător având deasupra inscripţia „Al împăratului” lammelek, iar dedesubt o localitate, de ex. Hebron, Zif, Soco şi mmst. Altele poartă nume personale (probabil al olarului), de ex. Şebnaia, Azaria, Iopia. Astfel de mânere cu inscripţii au fost găsite în cantităţi mari la Meghido, Lachiş şi Gabaon. Un grup de ştampile fiscale ce poartă inscripţia în aram. yhd (Iuda), care datează din perioada 400-200 î.Cr., prezintă un interes deosebit (*BANIBASOR 147, oct. 1957, p. 37-39; 148, dec. 1957, p. 128-30; IEJ 7, 1957, p. 146-153).

BIBLIOGRAFIE

(1) Peceţi palestiniene: A. Rowe, Catalogue of Egyptian Scarabs in the Palestine Archaeological Museum, 1936; B. Parker, „Cylinder Seals of Palestine”, Iraq 11, 1949; J. Nougayrol, Cylindres sceaux et empreintes… trouves en Palestine au cours des fouilles regulieres, 1939; A. Reifenberg,Ancient Hebrew Seals, 1950; D. Diringer, în DOTT, p. 218-226.

(2) Pentru informaţii cu privire la alte peceţi din Orientul Apropiat: H. Frankfort, Cylinder Seals, 1939; D J. Wiseman, Cylinder Seals of Western Asia, 1958.

D.J.W.  A.R.M.

În Noul Testament

În sens literal

Verbul sphragizo (substantivul sphragis) este folosit ocazional în NT într-un sens literal, de ex. cu privire la pecetluirea mormântului lui Cristos după îngroparea Lui (Matei 27:66, cf.Evanghelia lui Petru 8:33), la pecetluirea lui Satan în Adânc (Apocalipsa 20:3) cu la pecetluirea sulului din Apocalipsa pentru a nu fi citit de cei care nu sunt autorizaţi să facă lucrul acesta (Apocalipsa 5:1-8:1, passim). Practica de a pecetlui menţionată în acest ultim pasaj putea fi cunoscută atât de iudei cât şi de romani (cf. Apocalipsa 22:10, unde cuvintele logoi nu sunt pecetluite, fiindcă „vremea este aproape”, şi vor fi folosite în curând; contrastează cu Daniel 12:4, 9).

În sens figurativ

(i) În Romani 15:28, Pavel se referă la intenţia lui de a le aduce sfinţilor din Ierusalim ajutoare (koinonia) de la Neamuri, şi de a „pecetlui” (sphragisamenos) în felul acesta darurile lor. Este posibil ca acest lucru să denote o garanţie a onestităţii lui („sub pecetea mea”, NEB), dar va denota în orice caz consimţământul lui Pavel faţă de acţiunea întreprinsă de Neamuri (aceeasi interpretare o dă Theodore de Mopsuestia; cf. Ioan 3:33, unde esphragisen este folosit cu privire la „aprobarea” de către om a adevărurilor lui Dumnezeu, şi Ioan 6:27, unde exact aceeaşi formă a verbului este folosită cu privire la mărturia pe care Dumnezeu o face despre Cristos).

(ii) Un sens neobişnuit al cuvântului sphragis, care se referă tot la „autentificare”, apare în 1 Corinteni 9:2, unde Pavel îi descrie pe corintenii care au fost convertiţi prin el ca „pecetea” pe care Cristos a pus-o pe lucrarea lui; confirmarea, propriu-zisă a apostolici lui.

(iii) În discuţia despre credinţa exemplară a lui Avraam din Romani 4, Pavel se referă la acel semn (semeion) al tăierii împrejur ca la o „pecete” a neprihănirii care a existat, prin credinţă, înainte ca ritualul în sine să fie instituit. Această utilizare a termenului „pecete” este comparabilă cu cea din Apocalipsa (Apocalipsa 7:2-8; 9:4), unde ni se spune despre slujitorii lui Dumnezeu că „au fost pecetluiţi… cu pecetea Dumnezeului cel viu” (7:2 ş.urm.; cf. Ezechiel 9:4; Apocalipsa 14:1), atât ca o măsură de protecţie, cât şi ca un semn că aceştia îi aparţin Lui.

A.G. Herbert ne sugerează (TWBR, p. 222) că aceste pasaje „se încadrează uşor în contextul botezului”.

III. Pecetluirea de către Duhul

Un tablou important al NT asociază sphragis cu pneuma. Descrierea pe care o face Pavel în Efeseni 1, de exemplu, are loc într-un cadru în care predomină speranţa creştină. În v. 13, creştinii din Efes sunt descrişi ca fiind „pecetluiţi cu Duhul Sfiht care fusese făgăduit”; ei au primit acum o arvună a ceea ce vor deveni în eternitate. Şi aici, acest sens al „pecetluirii” se referă la ideea de „a poseda” (cf. 2 Timotei 2:19; Galateni 6:17). În mod similar, menţionarea Duhului Sfânt în Efeseni 4:30, în contextul unor sfaturi pe care le dă Pavel cu privire la purtarea creştină, este urmată de expresia descriptivă „prin care (în care, en ho) aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării”; în acelaşi timp, în 2 Corinteni 1:21 ş.urm., despre credincioşi se spune că sunt „unşi” de Dumnezeu care i-a „pecetluit”, şi le-a dat Duhul Sfânt ca o garanţie veşnică. Trebuie să luăm în considerare natura acestei „peceţi”, ca şi momentul şi rezultatele „pecetluirii”.

Natura peceţii Au avut loc multe dezbateri pe marginea acestui subiect. R.E.O. White, de exemplu (The Biblical Doctrine of Initiation, 1960, p. 203 şi n.), consideră că timpul aorist al verbului sphragizo din Efeseni 1:13; 4:30; 2 Corinteni 1:22 se referă la darul Duhului, acţionând ca o „pecete divină aplicată botezului”. În sprijinul acestei sugestii el descoperă o utilizare frecventă în NT a timpului aorist referitor la primirea Duhului de către credincios la botez. W.F. Flemington, pe de altă parte (The New Testament Doctrine of Baptism, 1953, p. 66 ş.urm.), sugerează că botezul în sine este o pecete, şi face o legătură între acest lucru şi cuvântul sphragis care este folosit cu privire la ritualul evreiesc al tăierii împrejur. (Vezi de asemenea O. Cullmann, Baptism in the New Testament, 1950, p. 46.)

Cu siguranţă, când studiem doctrina botezului şi noţiunea de pecete, nu putem uita de contextul evreiese în care le studiem; şi Gregory Dix a arătat măsura în care părinţii Bisericii primare s-au folosit în această privinţă de conceptele iudaice ale predecesorilor lor (Th 51, 1948, p. 7-12). În acelaşi timp, aşa cum afirmă Dix, nu neapărat NT este cel care justifică vreo legătură care a fost făcută mai târziu între „botez” şi „pecete”; nici chiar Didache nu consideră că botezul în apă este o „pecete”, şi nici nu leagă deloc acest sacrament de darul Duhului Sfânt.

Momentul pecetluirii. Aceste consideraţii vor sugera că există de asemenea o îndoială cu privire la momentul precis în care credinciosul este „pecetluit”. Dacă suntem corecţi atunci când asociem darul Duhului Sfânt cu botezul (model frecvent în NT, dar care nu este valabil în toate cazurile, cf. Faptele Apostolilor 8:36 ş.urm.; 10:44), putem considera că această „pecetluire” pe care o face Duhul Sfânt are loc la botez sau, mai precis, poate în momentul predării, care îşi găseşte expresia în sacramentul botezului. Aşadar, G.W.H. Lampe (The Seal of the Spirit, 1951) a examinat cu atenţie originea şi înţelesul termenilor înrudiţi,sphragis şi chrisma, care se găsesc în NT, a asociat „chrisma” lui Cristos Însuşi în care Duhul lui Dumnezeu a fost prezent în mod activ, şi a arătat că (în limbajul folosit de Pavel) încorporarea în Trupul lui Cristos are loc prin botez (şi nu prin vreun echivalent al acestuia cum ar fi „confirmarea”, spre exemplu) şi „pecetluită” de darul Duhului Sfânt (p. 6, 61 ş.urm.; pentru un rezumat al acestor argumente şi pentru identitatea celor care le-au propus, vezi mai departe White, op. cit., p. 352 ş.urm.).

Rezultatele pecetluirii. Din papirusurile din primul secol este clar că noţiunea de „pecetluire” a ajuns să dobândească în E un sens mai larg şi important, în special în cercurile juridice, acela de a conferi valabilitate documentelor, garantând autenticitatea articolelor etc. (Paralele posibile care există întresphragizo şi iniţierea în cultele mistice greceşti nu par a fi prea semnificative.) Este uşor să vedem cât de natural se potriveşte cuvântul sphragis şi derivatele lui în contextele NT care au de-a face cu doctrina legământului şi felul în care, atunci când se referă la Duhul Sfânt, denotă atât autentificare cât şi apartenenţă. Am văzut deja că acestea sunt aspecte ale înţelesului pe care-l are cuvântul în alte pasaje din NT.

Poate fi observată apariţia unor idei similare şi în alte contexte. Spre exemplu, „semnul” pe care l-a înfăptuit Ioan Botezătorul (botezul, n.tr.), a fost un rit cu totul escatologic (Luca 3:3 ş.urm.; observaţi reacţia poporului faţă de identitatea lui Ioan în v. 15); iar conform apocalipticului iudaic normativ, botezul lui a avut semnificaţia unui „stigmat” pe care-l primeau cei mântuiţi în vederea judecăţii care se apropia, un stigmat comparabil cu ceea ce găsim în unele părţi ale Psalmilor lui Solomon (de ex. 15:6 ş.urm., 8; cf. 2 Ezdra 6:5) şi ale NT însuşi (2 Timotei 2:19; şi cf. ideea de „pecetluire ca o garanţie”, pe care am văzut-o deja în Apocalipsa 7:2 ş.urm., etc; vezi White, op. cit., p. 88).

În utilizările din NT a termenului „pecete” pe care le-am discutat predomină ideile de apartenenţă, de autentificare şi de garanţie. Cele trei pasaje din scrierile lui Pavel pe care le-am analizat (Efeseni 1:13; 4:30; 2 Corinteni 1:22) indică deopotrivă că arvuna arrabon Duhului Sfânt care este dată credincioşilor, încorporată en Christo la botez prin credinţă, este un „semn şi o garanţie a răscumpărării finale (Lampe, op. cit., p. 61). În felul acesta, a avea darul Duhului Sfânt este echivalent cu a fi „îmbrăcat cu Cristos”, cu a avea parte de chrisma Lui, şi cu a deveni membru al Trupului Lui, adevăratul Israel al lui Dumnezeu (ibid., cf. 1 Corinteni 12:13). Darul Duhului Sfânt, de fapt, confirmă legământul prin care sunt „pecetluiţi” credincioşii ca şi popor al lui Dumnezeu.

BIBLIOGRAFIE

Lucrarea standard în limba engleză cu privire la acest subiect (NT) este cartea lui G.W.H. Lampe, The Seal of the Spirit, 1951 (în special Partea 1). Cu privire la un istoric al acestei noţiuni, vezi de asemenea G. Dix, Th 51, 1948, p. 7-12. Pentru o discuţie completă pe marginea textelor relevante vezi lucrări majore care tratează botezul în NT, cele mai importante fiind O. Cullmann, Baptism in the New Testament, 1950; W.F. Flemington, The New Testament Doctrine of Baptism, 1953; P. Ch. Marcel, The Biblical Doctrine of Infant Baptism, 1953; R.E.O. White, The Biblical Doctrine of Initiation, 1960; R. Schnackenburg, Baptism in the Thought of St. Paul, 1964; J.D.G. Dunn, Baptism in the Holy Spirit, 1970; R. Schippers, NIDNTT 3, p. 497-501.

S.S.S.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/07/pecete-pecetluire.html

PÂINE

download - Copie

PÂINE. Pâinea a fost cel mai important produs alimentar din Orientul Apropiat, în antichitate, iar preţul cerealelor este un index sigur al situaţiei economice din orice perioadă. În perioada de început a istoriei Babilonului, bobul de grâu era unitatea de bază pentru sistemul de măsurare a greutăţii, iar în comerţ cerealele au luat locul banilor. Osea a plătit în cereale o parte a preţului pentru soţia lui.

Cu toate că dispunem de multe informaţii cu privire la preţul cerealelor, referirile la preţul pâinii sunt extrem de rare, deoarece pâinea era coaptă de obicei de către fiecare gospodină. O referire care datează de pe vremea lui Hammurapi (sec. al 18-lea î.Cr.) menţionează preţul de 10 se (aproximativ 1/20 dintr-un siclu) pentru aproximativ 2,5 litre (4 sila) de pâine, şi jumătate din această cantitate era porţia zilnică de pâine pentru un bărbat. (B. Meissner,Warenpreise in Babylonien, p. 7.) În 2 Împăraţi 7:1, preţul indicat pentru cereale este exagerat de ridicat, dar fără îndoială că a fost mai mic decât cel din timpul foametei precedente. În Apocalipsa 6:6, preţurile descriu grafic cât de cumplită este foametea.

Pâinea de orz a fost folosită probabil cel mai mult. Faptul că orzul era de asemenea o hrană pentru cai (1 Împăraţi 4:28), nu implică în mod necesar că era considerat un produs inferior, după cum nici ovăzul nu este în prezent. Pâinea de grâu era mai scumpă şi probabil că era consumată destul de frecvent. Se mai foloseau şi alacul, dar secara se pare că nu a fost cultivată. Este posibil ca ocazional să fi fost amestecate mai multe cereale şi, după cum găsim în Ezechiel 4:9, să se fi adăugat chiar şi făină de linte şi de fasole.

Termenul general pentru cereale a fost (dagan). După treierat şi vânturat, grăunţele erau ori sfărâmate într-o *piuă cu un pisălog sau erau râşniţe între două pietre de *moară printr-o mişcare liniară repetată a pietrei superioare pe piatra inferioară. Termenul general pentru făină a fost qemah iar, când era necesar, acesta era descris mai departe prin adăugarea numelui cerealelor (Numeri 5:15). Probabil că făina măcinată mai mărunt se numea solet (cf. 1 Împăraţi 4:22), dar unii cercetători ai Scripturii socotesc că acest cuvânt înseamnă „crupe de grâu”. Aceasta era făina care se aducea ca daruri de mâncare (Exod 29:40; Levitic 2:5, etc.).

Cuvântul qali, tradus deseori prin „grâu prăjit”, se referă probabil la cereale prăjite, care erau mâncate fără a mai fi gătite suplimentar.

Făina, amestecată cu apă şi sare, era frământată într-o copaie specială. La aceasta se adăuga drojdie sub forma unui aluat dospit, până când dospea întreg amestecul. Se cocea şi pâinea nedospită. Aluatul dospit nu era folosit în darurile care se coceau (Levitic 2:11, etc.), şi era interzis să se folosească în săptămâna Paştelor. Coacerea se făcea ori deasupra unui foc pe o piatră încinsă sau într-o tavă rotundă, ori într-un cuptor. Pâinea dospită avea de obicei o formă rotundă, era plată, iar pâinea nedospită avea forma unor turte subţiri. Forma numită‘uga fost probabil turta care se cocea într-o tavă rotundă, căci cerea să fie întoarsă (Osea 7:8).

Când pâinea era păstrată timp de mai multe zile devenea uscată şi fărâmicioasă (Iosua 9:5, 12). În Epopeea lui Ghilgameş Epopeea lui Ghilgameş  11. 225- 229, există o relatare interesantă despre alterarea plinii (ANET, p. 95). (*MÂNCARE.)

Nu este surprinzător faptul că un produs atât de vital să-şi lase amprenta asupra limbii şi să genereze o serie de exprimări simbolice. Din cele mai vechi timpuri, cuvântul „pâine” a fost folosit cu sensul de mâncare în general (Geneza 3:19 şi Proverbe 6:8, unde în ebr. avem „pâine”). Întrucât a fost alimentul principal, a fost numit „toiagul” pâinii (Levitic 26:26). Cei care răspundeau de pâine erau funcţionari importanţi, cum era cazul în Egipt (Geneza 40:1), iar în Asiria brutarul şef era onorat cu un eponim. Pâinea a fost de timpuriu folosită în mâncărurfle sacre (Geneza 14:18), fiind inclusă în anumite daruri de mâncare (Levitic 21:6, etc.). Ea a avut un loc special în sanctuar, fiind numită „pâinea pentru punerea înainte”. Mana a fost numită mai târziu „pâine cerească” (Vezi Psalmul 105:40). Domnul nostru S-a descris pe Sine Însuşi ca „Pâinea lui Dumnezeu” şi ca „Pâinea vieţii” (Ioan 6:33, 35), şi a ales pâinea Paştelor ca simbol al trupului Său frânt.

W.J.M.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/07/paine.html

PĂRTĂŞIE.

download - Copie,

PĂRTĂŞIE. În NT, termenul de bază, tradus în diferite versiuni cu „comuniune”, „părtăşie”, „a împărţi”, „a împărtăşi”, „contribuţie”, „comun” (în sensul lat. communis), are la bază rădăcina gr. koin. Există două adjective, koinonos (întâlnite de 10 ori) şi synkoinonos (care apare de 4 ori), şi care sunt folosite şi ca substantive; precum şi două verbe koinoneo (de 8 ori) şisynkoinoneo (de 3 ori); mai este folostit şi substantivul koinonia (de 20 de ori).

Conotaţia fundamentală a rădăcinii koin- este aceea de a împărtăşi ceva (genitiv) cu cineva (dativ); sau cazurile simple pot fi înlocuite cu locuţiuni prepoziţionale. În ambele construcţii, substantivele pot fi înlocuite cu prepoziţii. Foarte rar poate însemna „a participa la” ceva; cea mai caracteristică utilizare în NT este aceea în care koin- apare împreună cu genitivul obiectului împărtăşit. Mai există şi o altă utilizare a termenului în NT în care acesta are un sens activ, însemnând „voinţa de a împărtăşi”; de aici rezultă înţelesul de „generozitate” pe care îl are uneori termenul. Un al treilea înţeles se desprinde din prima utilizare a cuvântului, cu sensul de a „împărtăşi” sau „părtăşie”. Rezultatele la care au ajuns unii cercetători cum ar fi H. Seesemann şi A.R. George pot fi exprimate în cuvintele celui de-al doilea: „Lucrul important este că aceste cuvinte (care aparţin în familia koin) se referă în primul rând, cu toate că nu invariabil, la participarea la ceva, nu atât de mult la asocierea cu alţii: deseori apare un genitiv care indică lucrul sau acţiunea la care participă cineva sau la care ia parte” (A.R. George, Communion with God in the New Testament, p. 133). Raportat la aceste sensuri ale cuvântului, pasajele NT care conţin cuvântul pot fi împărţite în trei clase, în funcţie de ideea predominantă care poate fi: (a) a avea parte, (b) a participa sau (c) a împărtăşi.

„A avea parte”

Sub acest titlu putem clasifica în primul rând adjectivele folosite pentru a descrie parteneri asociaţi în anumite acţiuni, de ex. lucrarea creştină (2 Corinteni 8:23), sau afaceri pământeşti (Luca 5:10); de asemenea, cei care au parte de aceeaşi experienţă (de ex. persecuţie, Evrei 10:33; Apocalipsa 1:9; suferinţă, 2 Corinteni 1:7; închinare, 1 Corinteni 10:18; martirizare, Matei 23:30; un pact cu demonii în cultele păgâne, 1 Corinteni 10:20). Apoi, în mod similar, este folosit cu privire la cei care beneficiază în comun de anumite privilegii, de ex. Romani 11:17; 1 Corinteni 9:23. Referiri la realităţile spirituale de care au parte credincioşii în comun pot fi găsite în Filipeni 1:7; 1 Petru 5:1; şi 2 Petru 1:4, cu toate că în primul text „harul” în discuţie poate fi cel al apostolici de care are parte atât apostolul cât şi Biserica, şi despre care Pavel scrie în Romani 1:5; Efeseni 3:2, 8.

Verbul koinoneo şi forma lui care adaugă prefixul syn (care înseamnă „împreună cu”), apare în 11 pasaje din NT; dar unele dintre acestea vor cădea mult mai natural în categoria b, adică, vor putea fi traduse mai bine prin „generozitate”. Dar sub acest subtitlu putem trece următoarele pasaje: Romani 15:27; Efeseni 5:11; 1 Timotei 5:22; 2 Ioan 11; Apocalipsa 18:4; Filipeni 4:14; Evrei 2:14.

Substantivul descrie viaţa colectivă a creştinilor, ideea fiind aceea că credincioşii au parte împreuna de anumite realităţi obiective (cf. E. Lohmeyer, Der Brief an die Philipper, 1956, p. 17, care neagă faptul că acest cuvânt s-ar găsi în scrierile lui Pavel cu sensul de legătură care îi ţine pe credincioşi împreună, susţinând că înţelesul este întotdeauna acela de a participa la ceva care se găseşte în afara existenţei subiective a credinciosului). Următoarele pasaje sunt cele mai importante: 1. 1 Corinteni 10:16 (a se împărtăşi cu trupul şi sângele lui Cristos); 2. 1 Corinteni 1:9, unde Anderson Scott tinde să vadă koinonia ca o denumire pentru biserică; dar atât aici cât şi în altă parte, interpretarea lui este abandonată în tot mai mare măsură, în favoarea unui genitiv obiectiv (sau, aşa cum se exprimă Deissmann, „genitivul mistic” sau „genitivul părtăsiei”). Aşadar, cea mai bună traducere a versetului dificil este „părtăşie cu Fiul Său, Isus Cristos Domnul nostru”, indiferent la ce se referă această părtăşie: la o „părtăşie” însau la o „părtăşie cu” El; 3. Filipeni 2:1, unde problema este aceea de a decide între un genitiv subiectiv („vreo părtăşie pe care o dă Duhul”: aşa cum afirmă Anderson Scott, Christianity According to St. Paul, 1927, p. 160 ş.urm.), sau un genitiv obiectiv („părtăşie cu Duhul”, „participare în Duhul”: aşa cum Seesemann arată atât de convingător; vers. Cornilescu: „legătură a Duhului”; vers. Galaction: „împărtăşire a Duhului” „legătură” în loc de „părtăşie”, n.tr.); 4. 2 Corinteni 13:14 unde, din nou, alegerea este între koinonia ca părtăşie creată de Duhul Sfânt şi părtăşie în sensul de a avea parte de Duhul Sfânt, o traducere preferată din 1933 încoace când Seesemann a tratat această problemă; 5.2 Corinteni 8:4, „părtăşia la această strângere de ajutoare pentru sfinţi”; şi 6. Filipeni 3:10, unde este clar că avem un genitiv obiectiv, sensul fiind acela că suferinţele de acum ale lui Pavel sunt o participare reală în suferinţele lui Cristos, el suferind în virtutea comuniunii lui cu Cristos” (A.R. George, op. cit., p. 184; cf. R.P. Martin, Philippians, TNTC, p. 49-50; şi Philipians NCB, 1976, p. 133 ş.urm.).

„A participa la”

Textele principale care sprijină această interpretare a cuvântului koinonia sunt 2 Corinteni 9:13, „dărnicia ajutorului vostru faţă de ei şi faţă de toţi”; „dărnicia voastră” este traducerea cuvintelor din gr. tes koinonias, pentru care Seesemann propune traducerea Mitteilsamkeit, adică, în aceste context, generozitate. A ceeaşi traducere poate fi sugerată de asemenea pentru Filipeni 1:5, în care caz, obiectul gratitudinii lui Pavel faţă de Dumnezeu este generozitatea credincioşilor din Filipi arătată prin faptul că au spjijinit lucrarea apostolului de a răspândi Evanghelia. În mod similar, aceeaşi traducere face lumină şi în Filimon 6.

Un alt pasaj care intră în această categorie este Romani 15:26, care indică faptul că koinoniapoate lua o formă concretă de generozitate îmbrăcată într-o acţiune practică, şi termenul este folosit cu sensul acesta pentru strângerea de ajutoare pentru sfinţii din biserca din Ierusalim, care treceau prin lipsuri mari (cf. 2 Corinteni 8:4). În aceeaşi lumină putem interpreta şi Faptele Apostolilor 2:42, cu toate că A.R. George nu este de acord cu interpretarea „dărnicie”, „generozitate”. Alte puncte de vedere care au fost propuse pentru a explica acest verset sunt o referire la *Cina Domnului (cf. C.H. Dodd, The Johannine Epistles, 1946, p. 7); o expresie specifică pentru a avea bunuri în comun aşa cum avem în Faptele Apostolilor 2:44; şi 4:32, cum susţine C.E.B. Cranfield în TWBR, p. 82; Punctul de vedere al lui Anderson Scott care susţine că he koinonia = părtăşie) este traducerea unui cuvânt special din ebr. habura, care înseamnă o societate religioasă în iudaism; o propunere recentă a lui J. Jeremias, conform căreia Faptele Apostolilor 2:42 enumera, în cele patru puncte ale vieţii colective a bisericii, ordinea de desfăşurare a liturghiei în închinarea primilor creştini, în care caz, koinonia poate fi o referire la strângerea darurilor (The Eucharistic Words of Jesus, E.T. 1955, p. 83, n. 3, dar în 2 E.T. 1966, p. 118-121 se renunţă la acest punct de vedere); şi la punctul de vedere că conform căruia koinonia descrie legătura spirituală lăuntrică prin care primii creştini din Ierusalim au fost legaţi unul de celălalt şi care se exprimă pe sine prin acţiunea de a împărtăşi în comun resursele materiale (cf. L.S. Thomton, The Common Life in the Body of Christ, 1942, p. 451). Vezi, mai departe, R.N. Flew, Jesus and His Church, 1943, p. 109-110.

„A împărtăşi”

Sub acest titlu putem enumera numai trei pasaje, unde termenul koinonia este folosit singur sau cu prepoziţia meta (cu). Aceste pasaje sunt Faptele Apostolilor 2:42; Galateni 2:9 şi 1 Ioan 1:3 ş.urm.

BIBLIOGRAFIE

Cea mai importantă tratare a grupului de cuvinte koin- din NT este cea făcută de H. Seesemann, Der Begriff KOINONIA im Neuen Testament, ZNW, Beiheft 14, 1933. Concluziile lui sunt folosite de majoritatea celor care au scris după el pe această temă, în special de A.R. George, Communion with God in the New Testament, 1953, care discută pe larg cele mai controversate pasaje care au fost menţionate mai sus. De asemenea, el ne dă o bibliografie completă, la care pot fi adăugate cele mai recente contribuţii la acest subiect, M. McDermott, „The Biblical Doctrine of KOINONIA”, BZ 19. 1-2, 1975, p. 64-77, 219-233. Vezi, de asemenea, J. Eichler, J. Schattenmann, NIDNTT 1, p. 635-644. (*CINA DOMNULUI).

R.P.M.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/07/partasie.html

PĂMÂNT.

download - Copie

PĂMÂNT.

I. Lumea fizică în care trăieşte omul, opusă cerurilor, de ex. Geneza 1:1; Deuteronom 3:28; Psalmul 68:8; Daniel 6:27, etc. (în ebr.’eres sau în aram. ‘ara’). Acest cuvânt este ambiguu, întrucât uneori exprimă acest înţeles mai larg de „pământ” (adică, în măsura în care a fost cunoscut de evrei), iar alteori se referă la o regiune mult mai restrânsă, la un „lot de pământ”, „regiune”, „ţinut”. În relatările privitoare la potop (Geneza 6-9) şi la diversificarea limbilor (Geneza 11:1), fiecare sens îşi are apărătorii lui. Această ambivalenţă nu este specifică limbii ebraice; este suficient să menţionăm cuvântul egipt. ta’, care la fel înseamnă „regiune, ţinut” (ca şi în expresia „cuceritorul tuturor ţinuturilor”) şi pământ („voi care sunteţi pe pământ”, adică „voi cei vii”).

II. Uscat, în contrast cu marea, Geneza 1:10, etc. (în ebr.‘eres; de asemenea yabbeset, „uscat” în Deuteronom 2:10). Expresii cum ar fi „stâlpii pământului”, „temeliile pământului” (1 Samuel 2:8; Iov 9:6; Psalmul 102:25; Isaia 48:13) sunt pur şi simplu nişte expresii poetice în semita veche şi nu se referă la o suprafaţă plată aşezată pe nişte suporţi. Expresia „apele mai jos decât pământul” (Exod 20:4) se referă probabil la izvoarele şi rezervoarele subterane care, ca şi sursă principală de apă în Palestina, sunt menţionate în pasaje poetice cum ar fi Psalmul 24:2; 136:6; cf. Geneza 8:2.

III. Uscatul, solul pe care creşte vegetaţia şi, deci, întreaga viaţă, de ex. în Geneza 1:11-12; Deuteronom 26:2 (sunt folosite în scopul acesta atât‘eres cât şi ‘adama’). Pământul era folosit pentru altare temporare (Exod 20:24); Naaman sirianul a luat pământ pe care să I se închine Dumnezeului lui Israel (2 Împăraţi 5:17). Ruperea hainelor şi presărarea ţărânei pe cap erau simboluri ale tânguirii (2 Samuel 1:2; 15:32).

IV. În pasaje cum ar fi Geneza 11:1; Psalmul 98:9; Plângerile 2:15, cuvântul se referă la locuitorii pământului sau ai unei părţi a acestuia. În NT, cuvântul gr.ge este tradus în mai multe feluri, în general „pământ” şi apare cu toate aceste patru înţelesuri. Pentru 1., vezi Matei 6:10 şi observaţi restricţia folosită în Ioan 3:22, „ţinutul Iudeii”; pentru 2, vezi Faptele Apostolilor 4:24; şi cf. Marcu 4:1; pentru 3, vezi Matei 25:18-25 şicf. Matei 10:29; pentru 4, vezi Apocalipsa 13:3 (VA, „lume”).

K.A.K.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/07/pamant.html

https://ardeleanlogos.wordpress.com/religia-crestina/pamant