Dincolo de credinţa oarbă Viaţa lui Iisus Hristos. A fost Fiul lui Dumnezeu? O scurtă analiză a vieţii lui Iisus Hristos şi vom vedea de ce credinţa în El nu este nicidecum credinţă oarbă…De Paul E. Little

E cu neputinţă să ştim în mod clar dacă există sau nu Dumnezeu şi cum este El dacă El nu preia iniţiativa să ni Se descopere. Trebuie să ştim cum este El şi ce fel de atitudine are faţă de noi. Hai să presupunem că am şti că există, dar că ar fi ca Hitler – capricios, crud, rău şi plin de prejucăţi. Ar fi o concluzie cu adevărat îngrozitoare, nu-i aşa?

De aceea trebuie să scrutăm orizonturile istoriei şi să vedem dacă există vreun indiciu legat de revelaţia lui Dumnezeu. Ei bine… există un indiciu precis. Într-un sătuc obscur din Palestina, în urmă cu aproape două mii de ani, S-a născut un Copil într-un grajd. De atunci şi până în zilele noastre întreaga lume continuă să sărbătorească naşterea acestui Copilaş, pe nume Iisus Hristos.

A trăit în anonimat până la treizeci de ani, când a început o lucrare publică care a durat trei ani şi care a fost menită a schimba mersul istoriei. Era o persoană bună şi se spune despre El: „Oamenii de rând Îl ascultau bucuroşi” şi „El îi învăţa ca unul care avea putere, nu cum îi învăţau cărturarii lor” (Evanghelia după Matei 7:29).

Viaţa lui Iisus Hristos

În scurt timp s-a văzut totuşi clar că Iisus făcea nişte declaraţii şocante, de-a dreptul înfricoşătoare, despre Sine. A început să vorbească despre propria Persoană ca despre cineva mult mai mare decât un învăţător sau un proroc de excepţie: a început să spună desluşit că este Dumnezeu. A pus identitatea Sa în centrul învăţăturilor Sale. Întrebarea crucială pe care le-a pus-o celor ce Îl urmau a fost: „Cine ziceţi că sunt?” Când Simon Petru, drept răspuns, I-a zis: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!” (Evanghelia după Matei 16:15-16), Iisus nu a fost şocat, nici nu L-a mustrat. Dimpotrivă, l-a lăudat!

Iisus a declarat apoi făţiş acelaşi lucru, iar cei ce-L ascultau I-au înţeles pe deplin cuvintele. De aceea citim în Biblie: „Tocmai de aceea căutau şi mai mult iudeii să-L omoare, nu numai fiindcă dezlega ziua sabatului, dar şi pentru că zicea că Dumnezeu este Tatăl Său şi Se făcea astfel deopotrivă cu Dumnezeu” (Evanghelia după Ioan 5:18).

Altă dată Iisus a spus: „Eu şi Tatăl una suntem.” Pe dată iudeii au vrut să-L omoare cu pietre. El i-a întrebat pentru care faptă bună vor să-L omoare. „Iudeii I-au răspuns: „Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru o hulă şi pentru că Tu, care eşti un om, Te faci Dumnezeu” (Evanghelia după Ioan 10:33).

Iisus a declarat că are calităţi pe care doar Dumnezeu le are. Când un bărbat paralizat care dorea să fie vindecat a fost adus prin acoperişul casei, Iisus i-a spus: „Fiule, păcatele îţi sunt iertate.” Aceasta a provocat o mare tulburare printre conducătorii religioşi, care-şi spuneau în inima lor: „De ce vorbeşte astfel? Huleşte! Cine poate ierta păcatele oamenilor, în afară de Dumnezeu?”

Într-unul din momentele de mare cumpănă, când însăşi viaţa Îi era pusă în primejdie, marele preot L-a întrebat direct: Eşti Tu, Hristosul, Fiul Celui binecuvântat?” „Iisus tăcea şi nu răspundea nimic. Marele preot L-a întrebat iarăşi şi I-a zis: „Eşti Tu, Hristosul, Fiul Celui binecuvântat?”

„Da, sunt,” i-a răspuns Iisus. „Şi veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii şi venind pe norii cerului.” Atunci marele preot şi-a rupt hainele şi a zis: „Ce nevoie mai avem de martori? Aţi auzit hula. Ce vi se pare?” Toţi L-au osândit să fie pedepsit cu moartea” (Evanghelia după Marcu 14:61-64).

Legătura Sa cu Dumnezeu era atât de apropiată încât a considerat că atitudinea pe care cineva o are faţă de El, o are faţă de Dumnezeu. Aşadar, cine-L cunoaste pe El Îl cunoaşte pe Dumnezeu (Evanghelia după Ioan 8:19; 14:7). Cine-L vede pe El Îl vede pe Dumnezeu (12:45; 14:9). Cine crede în El credea în Dumnezeu (12:44; 14:1). Cine-L primeşte pe El Îl primeşte pe Dumnezeu (Evanghelia după Marcu 9:37). Cine-L urăşte pe El Îl urăşte pe Dumnezeu (Evanghelia după Ioan 15:23). Şi cine-L onorează pe El Îl onorează pe Dumnezeu (5:23).

Iisus Hristos – Fiul lui Dumnezeu?

Dacă luăm în consideraţie afirmaţiile lui Hristos, nu avem decât patru posibilităţi. A fost fie un mincinos, fie un nebun, fie o legendă, fie Însuşi Adevărul. Dacă spunem că El nu este Adevărul, atunci fie că ne dăm seama de aceasta, fie nu, automat declarăm că una dintre celelalte trei opţiuni este adevărată.

(1) Există posibilitatea ca Iisus să fi minţit când a spus că este Dumnezeu – aşadar, ştia că nu este Dumnezeu, dar intenţionat şi-a indus în eroare ascultătorii, pentru a conferi autoritate învăţăturilor Sale. Cei care cred sincer acest lucru sunt, probabil, foarte puţini la număr, dacă or exista. Chiar şi cei care Îi tăgăduiesc divinitatea tot Îl consideră un Învăţător mare şi integru. Ce nu-şi dau ei seama este că cele două afirmaţii se contrazic reciproc. Iisus nu prea ar mai fi un învăţător mare şi integru dacă a minţit intenţionat tocmai în privinţa celui mai important lucru din învăţăturile Sale: identitatea Sa.

(2) Mai moderată, dar la fel de şocantă, a doua posibilitate ar fi că era sincer, dar Se autoamăgea. Cum am numi noi astăzi pe cineva care zice despre sine că este Dumnezeu? L-am numi nebun şi acesta ar fi şi cazul lui Iisus dacă S-ar înşela tocmai în această privinţă extrem de importantă. Dar dacă analizăm viaţa Sa, nu vom găsi nici măcar o singură dovadă de anormalitate şi dezechilibru – care caracterizează de obicei o persoană cu astfel de tulburări psihice. Dimpotrivă, la Hristos vedem cea mai mare stăpânire de sine posibilă în momentele de criză.

(3) Cea de-a treia posibilitate – Toate afirmaţiile Sale cum că ar fi Dumnezeu ar face parte dintr-o legendă. Mai exact, în secolele al treilea şi al patrulea, adepţii Săi au fost atât de entuziasmaţi încât I-au atribuit nişte cuvinte pe care El Însuşi ar fi şocat să le audă. Şi dacă acum S-ar întoarce pe pământ, i-ar repudia pe dată.

Teoria legendei a fost infirmată categoric de numeroase descoperiri ale arheologiei moderne. Acestea au arătat, fără umbră de îndoială, că cele patru biografii ale lui Hristos au fost scrise în timpul vieţii unor persoane contemporane cu Hristos. Cu ceva timp în urmă Dr. William F. Albright, arheolog faimos în întreaga lume, spunea că nu există nici un motiv pentru a crede că măcar una din Evanghelii ar fi scrisă după anul 70. Căci este de domeniul incredibilului ca o simplă legendă despre Hristos, scrisă sub forma unei Evanghelii, să se fi răspândit atât de mult şi să fi avut acel impact uriaş pe care l-a avut… fără să se fi bazat pe nimic real.

Este ca şi cum cineva din vremea noastră se apucă să scrie o biografie a fostului preşedinte american John F. Kennedy, din care să reiasă că acesta a declarat că este Dumnezeu, că le iartă păcatele oamenilor şi că va învia din morţi. O astfel de povestire este atât de exagerată încât n-ar avea nici o şansă să „prindă” la nimeni, fiindcă mai trăiesc mulţi oameni care l-au cunoscut cu adevărat pe Kennedy. Această „teorie a legendei” nu stă deloc în picioare, dată fiind apariţia timpurie a manuscriselor Evangheliilor.

(4) Singura opţiune este că Iisus a spus adevărul. Cu toate acestea, dintr-un anumit punct de vedere, putem spune că declaraţiile, vorbele nu înseamnă mare lucru. Este uşor să vorbeşti. Oricine poate afirma orice. Au mai fost şi alţii care au pretins că sunt Dumnezeu. Şi eu aş putea susţine că sunt Dumnezeu; şi tu ai putea face acelaşi lucru, însă toţi trebuie să răspundem la o întrebare: „Ce probe aducem în sprijinul declaraţiilor noastre?” În cazul meu nu ţi-ar lua mai mult de cinci minute ca să-mi demontezi afirmaţia; probabil că tot atât ţi-ar lua ca s-o respingi şi pe a ta. Dar dacă vorbim despre Iisus din Nazaret, nu mai e aşa de simplu. El avea dovezi în sprijinul afirmaţiilor Sale. De aceea a spus: „Dar dacă le fac, chiar dacă nu Mă credeţi pe Mine, credeţi măcar lucrările acestea, ca să ajungeţi să cunoaşteţi şi să ştiţi că Tatăl este în Mine şi Eu sunt în Tatăl” (Evanghelia după Ioan 10:38).

Dovezi din viaţa lui Isus Cristos

Prima: caracterul Său Îi confirmă afirmaţiile. Mulţi locatari ai azilelor de nebuni pretind că sunt nişte celebrităţi sau zeităţi, dar afirmaţiile le sunt infirmate de caracterul lor. Cu totul diferită este situaţia lui Hristos. El este deosebit, unic – precum Dumnezeu.

Iisus Hristos a fost fără păcat. Viaţa Sa era de o calitate atât de rară încât îi putea provoca pe vrăjmaşii Săi cu întrebarea: „Cine din voi Mă poate dovedi că am păcat?” (Evanghelia după Ioan 8:46). La această întrebare I s-a răspuns cu tăcere… deşi stătea de vorbă cu persoane cărora le-ar fi plăcut să Îi scoată ochii cu vreun defect de caracter al Său.

Când citim despre ispitele cu care S-a confruntat Iisus, nu-L găsim deloc mărturisind că ar fi păcătuit. El n-a cerut niciodată iertare, deşi le-a spus adepţilor Săi să-şi ceară iertare pentru păcatele lor.

Este uimitor faptul că Iisus nu avea deloc acel sentiment de decădere morală pe care îl au şi îl mărturisesc sfinţii şi misticii din toate vremurile. Deoarece oamenii cu cât se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât sunt mai copleşiţi de defectele, decăderea şi greşelile lor. Într-adevăr, cu cât stai mai aproape de o lumină puternică, cu atât îţi dai seama că… trebuie să te speli. Lucrul acesta este valabil pentru muritorii obişnuiţi şi în sfera moralului.

La fel de izbitor este faptul că Apostolii Ioan, Pavel şi Petru, care fuseseră toţi învăţaţi încă din fragedă copilărie să creadă că păcatul este universal, au vorbit cu toţii despre neprihănirea lui Hristos: „El n-a făcut păcat şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug” (1 Petru 2:22).

Pilat, care numai prieten nu-I era lui Iisus, a spus: „Ce rău a făcut?” Prin aceasta, el recunoştea nevinovăţia lui Hristos. Iar sutaşul roman care a stat mărturie morţii lui Iisus, a spus: „Cu adevărat acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!” (Evanghelia după Matei 27:54).

A doua: Hristos a dovedit că are putere asupra forţelor naturii, putere pe care o putea avea numai Dumnezeu, Cel care crease acele forţe.

El a liniştit o furtună puternică şi valurile învolburate ale Mării Galileii. Aceste lucruri i-au uimit atât de mult pe oamenii prezenţi cu El în barcă, încât au exclamat: „Cine este Acesta de Îl ascultă chiar şi vântul, şi marea?” (Evanghelia după Marcu 4:41). A schimbat apa în vin, a hrănit cinci mii de oameni cu cinci pâini şi doi peşti, a înviat din morţi unicul fiu al unei văduve îndurerate, a înviat fiica unui tată distrus de pierderea copilei sale. Unui vechi prieten i-a spus: „Lazăre, ieşi afară!”, înviindu-l din morţi. Este foarte interesant faptul că nici măcar duşmanii Săi nu au tăgăduit această minune; dimpotrivă, au încercat să-L omoare. „Dacă-L lăsăm aşa, toţi vor crede în El” (Evanghelia după Ioan 11:48).

A treia: Iisus a arătat puterea Creatorului asupra bolilor şi asupra afecţiunilor trupeşti. I-a făcut pe şchiopi să meargă, pe muţi să vorbească, iar pe orbi să vadă. A vindecat şi unele probleme de natură congenitală, care nu puteau fi tratate psihosomatic. Cea mai neobişnuită vindecare a fost aceea a orbului, descrisă în Evanghelia după Ioan, capitolul 9. Deşi bărbatul acela nu a putut răspunde întrebărilor puse de conducătorii religioşi, ceea ce se întâmplase cu el a fost suficient pentru a-l convinge. „Eu una ştiu: că eram orb, şi acum văd.” „De când este lumea, nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere”, a spus el (Evanghelia după Ioan 9:25,32). Pentru el dovezile erau mai mult decât evidente.

A patra: dovada supremă a Divinităţii lui Hristos a fost învierea Sa din morţi. În cursul vieţii Sale Iisus Şi-a prevestit de cinci ori moartea. A prevestit şi cum va muri şi că după trei zile de la moarte va învia din morţi şi va fi văzut de ucenicii Săi.

Cu siguranţă că aceasta a fost marea încercare: era o afirmaţie uşor de verificat. Fie s-a întâmplat, fie nu s-a întâmplat.

Atât simpatizanţii, cât şi detractorii credinţei creştine recunosc că învierea lui Hristos reprezintă piatra de temelie a credinţei. Apostolul Pavel scria: „Şi dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică, şi zadarnică este şi credinţa voastră” (1 Corinteni 15:14). Pavel îşi întemeia întreaga credinţă şi viaţă pe învierea în trup a lui Hristos. Fie înviase din morţi, fie nu. Însă dacă înviase cu adevărat, atunci era evenimentul cel mai senzaţional din toată istoria omenirii!

Dacă Iisus este Fiul lui Dumnezeu…

Dacă Hristos a înviat din morţi, atunci ştim sigur că există Dumnezeu, ştim cum este El şi cum Îl putem cunoaşte personal. Universul capătă sens şi scop şi este posibil să Îl cunoşti pe Dumnezeu chiar şi în zilele noastre.

Pe de altă parte, dacă Hristos nu a înviat din morţi, atunci creştinismul este doar o piesă de muzeu interesantă… atât şi nimic mai mult. Nu are nici un suport real. Deşi este o idee înălţătoare, totuşi, fiindcă nu are nici o bază reală, nu merită să te ambalezi prea mult. Aceasta înseamnă că martirii care s-au dus cântând la lei şi misionarii contemporani care şi-au dat viaţa în Ecuador şi în Congo în timp ce le prezentau Evanghelia şi altora… au fost nişte sărmani naivi.

Detractorii creştinismului îşi concentrează atacurile cel mai adesea asupra învierii lui Iisus, fiindcă s-a observat desluşit că acest eveniment reprezintă esenţa chestiunii. Unul dintre cele mai puternice atacuri împotriva creştinismului a fost iniţiat de un tânăr avocat britanic, Frank Morrison, în jurul anului 1930. El era convins că învierea lui Hristos era doar o fabulă fantezistă. Dându-şi seama că era piatra de temelie a credinţei creştine, s-a hotărât să facă un serviciu întregii lumi, demascând o dată pentru totdeauna această înşelăciune şi superstiţie. În calitate de avocat, considera că are acea capacitate critică necesară unei filtrări precise a dovezilor, admiţând dovezile conform criteriilor stricte care reglementează desfăşurarea unui proces în justiţia contemporană.

Totuşi, în timp ce făcea cercetări asupra cazului de faţă, s-a întâmplat ceva uimitor: a descoperit că acest caz nu era nici pe departe atât de uşor pe cât îşi închipuise. Drept urmare, primul capitol din cartea sa Cine a mişcat piatra? este intitulat „Cartea care nu a vrut să fie scrisă.” Aici descrie cum, în timp ce examina dovezile cazului, s-a convins – deşi nu dorea acest lucru – de realitatea învierii trupeşti a lui Hristos.

Moartea lui Iisus

Iisus a murit printr-o execuţie publică pe cruce. Conducătorii de atunci au spus că din cauza unei hule; Iisus a spus că a murit ca să plătească pentru păcatele noastre. După ce a fost torturat în mod groaznic, picioarele şi încheieturile mâinilor I-au fost pironite pe o cruce, unde a fost lăsat să atârne, murind apoi prin asfixiere lentă. Pentru a se asigura că este mort, soldaţii romani I-au înfipt o lance în coaste.

Trupul Său a fost înfăşurat apoi în pânză de in îmbibată cam cu 50 de kg de mirodenii lipicioase şi a fost pus într-un mormânt săpat în stâncă. După aceea un bolovan de 1 1/2- 2 tone a fost rostogolit la intrare, blocând-o total. Întrucât Iisus anunţase public că va învia din morţi după trei zile, au fost lăsaţi şi câţiva soldaţi romani drept santinelă. În plus, intrarea în mormânt a fost sigilată cu sigiliul roman oficial, declarându-se astfel mormântul proprietate romană.

În ciuda tuturor acestor precauţii, după trei zile trupul lui Iisus nu mai era acolo. Numai îmbrăcămintea Sa funerară mai rămăsese acolo, păstrând exact forma trupului Său. Bolovanul care sigila intrarea în mormânt a fost găsit pe o pantă, la distanţă de mormânt.

A fost învierea lui Iisus doar o legendă?

Prima explicaţie a învierii lui Iisus a fost că ucenicii I-au furat trupul! În Matei 28:11-15 vedem care a fost reacţia conducătorilor religioşi când gărzile le-au adus ştirea – de neînţeles şi enervantă – că trupul lui Isus dispăruse. Le-au dat bani soldaţilor, zicându-le să le spună oamenilor că ucenicii veniseră în timpul nopţii şi Îi furaseră trupul, în timp ce ei, soldaţii, dormeau. Explicaţia aceasta era atât de şubredă încât Apostolul Matei nici măcar nu s-a ostenit să găsească argumente contra ei! Ce judecător ar sta să te asculte spunând că ştii tu că în timp ce dormeai, vecinul ţi-a intrat în casă şi ţi-a furat televizorul? Cine ştie ce se întâmplă în jurul lui când doarme? O astfel de mărturie ar provoca râsete în orice tribunal.

În plus, avem de-a face şi cu un lucru imposibil din punct de vedere psihologic şi etic. Tot ceea ce ştim despre ucenici, despre caracterul lor, ne face să ne dăm seama că nu ar fi furat nicidecum trupul lui Hristos. Dacă ar fi făcut aşa ceva, însemna că răspândeau în mod deliberat o minciună, care avea să înşele numeroşi oameni şi să le provoace moartea a mii dintre ei. De asemenea, dacă presupunem că unii ucenici ar fi uneltit să-I fure trupul, era imposibil apoi să fi ascuns acest lucru de ceilalţi ucenici.

Fiecare ucenic a avut de înfruntat o încercare: a torturilor şi a martirajului, pentru declaraţiile şi convingerile proprii. Oamenii sunt gata să moară pentru ceea ce cred că este adevărat, chiar dacă acel lucru este, în realitate, o minciună. Însă niciodată nu vor fi gata să moară pentru o minciună, ştiind că este o minciună. Dacă putem fi siguri că cineva spune adevărul, acest lucru se întâmplă pe patul de moarte. Iar dacă ucenicii Îi luaseră trupul lui Iisus, deşi Hristos era încă mort, tot nu am putea explica aşa-zisele Sale apariţii după Înviere.

O a doua ipoteză ar fi că autorităţile, iudaice sau romane, au mutat trupul de acolo! Dar de ce? Din moment ce tot puseseră gărzi la mormânt, ce rost mai avea să-I mute trupul? De asemenea, cum se face că autorităţile au păstrat tăcerea atunci când apostolii au început să predice în Ierusalim, cu îndrăzneală, despre învierea lui Iisus? Conducătorii religioşi fierbeau de furie şi au făcut tot ce le-a stat în puteri pentru a împiedica răspândirea mesajului că Iisus a înviat din morţi: i-au arestat pe Petru şi pe Ioan, i-au bătut şi i-au ameninţat, încercând astfel să le închidă gura.

Dar şi-ar fi putut rezolva problema foarte uşor. Dacă trupul lui Hristos ar fi fost la ei, ar fi putut să-L arate într-o paradă pe străzile Ierusalimului. Cu o singură lovitură ar fi reuşit să înăbuşe creştinismul în faşă. Faptul că n-au făcut asta este o dovadă elocventă că nu aveau trupul lui Hristos.

O altă teorie răspândită este aceea că femeile au greşit drumul, ducându-se la un alt mormânt, din cauza ceţii dimineţii şi fiindcă erau sfâşiate şi copleşite de durere. Şi atunci, în supărarea lor, şi-au închipuit că Hristos înviase… dat fiind că mormântul era gol. Cu toate acestea, şi teoria de faţă cade, din pricina aceluiaşi motiv ca şi precedenta. Dacă femeile au greşit mormântul, cum se face că marii preoţi şi ceilalţi vrăjmaşi ai credinţei nu s-au dus la mormântul adevărat să scoată trupul lui Iisus de acolo? Mai apoi, este de neconceput ca şi Petru, şi Ioan să facă aceeaşi greşeală… şi atunci, cu siguranţă, Iosif din Arimateea, proprietarul mormântului, ar fi rezolvat dilema. În plus, nu trebuie să uităm că aici nu era un cimitir public, ci un loc de înmormântare privat. Prin urmare, nu exista prin apropiere vreun alt mormânt care să le îngăduie să facă această greşeală.

Pentru a explica faptul că mormântul era gol, s-a mai avansat o altă teorie: a leşinului. Conform acestei teorii, Hristos nu a murit, de fapt. Din greşeală s-a raportat moartea Lui, dar, de fapt, El doar leşinase din cauza epuizării fizice, a durerilor şi a sângelui pierdut. Iar când a fost aşezat în mormântul rece, a înviat. A ieşit din mormânt şi S-a arătat ucenicilor Săi, care au crezut, în mod eronat, că înviase din morţi.

Această teorie este de dată relativ recentă; a apărut prima dată la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Este interesant de remarcat că dintre toate atacurile violente la adresa creştinismului, de-a lungul istoriei, nici o teorie de acest gen nu s-a perpetuat încă din vechime. Toate declaraţiile din vechime afirmă cu tărie moartea lui Iisus.

Dar hai să presupunem pentru câteva clipe că Iisus a fost îngropat de viu şi a leşinat. Putem oare crede că a supravieţuit trei zile într-un mormânt umed, fără hrană, fără apă, fără nici un fel de îngrijire? Ar fi avut puterea să iasă din hainele de înmormântare, să împingă la o parte bolovanul cel greoi de la uşa mormântului, să biruiască gărzile romane şi să umble kilometri întregi pe propriile picioare… pe acele picioare care fuseseră străpunse cu piroane?! O astfel de teorie este mai improbabilă chiar decât realitatea simplă a învierii lui Isus.

Chiar şi criticul german David Strauss, care nu crede nicidecum în învierea lui Isus, a respins această teorie, considerând-o neveridică. Iată cuvintele sale:

Este cu neputinţă ca cineva care tocmai a ieşit din mormânt, pe jumătate mort, care merge târându-se, fiind slăbit şi bolnav, care are nevoie de îngrijire medicală, de bandajare, de o îngrijire atentă şi care, în cele din urmă, a cedat suferinţei, să le fi lăsat ucenicilor impresia că a biruit mormântul şi moartea… că este Prinţul vieţii.

În ultimă instanţă, dacă teoria aceasta este corectă, înseamnă că Hristos însuşi S-a implicat în nişte minciuni evidente. Ucenicii Săi credeau şi predicau că murise şi apoi înviase din morţi. Dar Iisus nu a făcut nimic pentru a destrăma această convingere; dimpotrivă, a încurajat-o.

Singura teorie care oferă o explicaţie convingătoare a faptului că mormântul era gol este învierea din morţi a lui Iisus Hristos.

Ce înseamnă pentru tine viaţa lui Isus Hristos

Dacă Isus Hristos a înviat din morţi, dovedind astfel că El este Dumnezeu, atunci înseamnă că El este viu şi astăzi. Şi nu doreşte doar închinarea noastră; doreşte să Îl cunoaştem şi să vină în viaţa noastră. Iisus a spus: „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine” (Apocalipsa 3:20).

Carl Gustav Jung spunea: „Nevroza principală a vremurilor noastre este goliciunea spirituală.” Toţi ne dorim din suflet ca viaţa noastră să aibă sens, să aibă profunzime. Ei bine, Iisus ne oferă o astfel de viaţă, bogată, plină de sens, printr-o relaţie cu El. Iisus a spus: „Eu am venit ca oile să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug” (Ioan 10:10).

Întrucât Iisus a murit pe cruce, luând asupra Sa toate păcatele întregii omeniri, este acum în măsură să ne acorde iertarea Sa, să ne accepte aşa cum suntem şi să ne cheme la o relaţie personală cu El.

Îl poţi invita pe Iisus Hristos să vină în viaţa ta chiar în clipa aceasta. Îi poţi spune: „Doamne Isuse Hristoase, îţi mulţumesc că ai murit pe cruce pentru păcatele mele. Te rog să mă ierţi şi să vii în viaţa mea chiar acum. Îţi mulţumesc că îmi oferi ocazia de a avea o relaţie personală cu tine, de a Te cunoaşte.”

Dacă ai nevoie de mai multe informaţii sau dacă încă ai dubii legate de persoana lui Hristos, te rugăm să ne trimiţi un e-mail.

https://www.everystudent.ro/a/dincolo.html

Poporul lui Dumnezeu: Biserica, o comunitatea a iubirii

Biserica este o comunitate a iubirii pentru că Dumnezeu este iubire (1 Ioan 4:16). Atunci când glasul lui Dumnezeu a răsunat „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră” (Geneza 1:28), motivul acestui act a fost iubirea desăvârşită pe care Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt o împărtăşesc în sânul Sfintei Treimi, o iubire care întotdeauna dăruie fără să aştepte ceva în schimb. Aceasta este iubirea care s‐a revărsat în dorinţa comună a celor trei Persoane sfinte, de a crea omul, pentru ca acesta să împărtăşească iubirea lor unică.

Iubirea lui Dumnezeu, ca motiv al creației umanității, este independentă de om şi îşi are sursa în viaţa Treimii. Aşadar, această iubire este nesfârşită şi neîntreruptă tocmai pentru că, în mod sistematic şi fundamental, fiecare Persoană vede chipul şi asemănarea Celorlalte Persoane divine în om. Spre deosebire de iubirea umană, iubirea lui Dumnezeu nu este declanşată şi dependentă de calităţile obiectului iubirii sale, ci constituie motivul creării obiectului iubirii – omul. De aceea, chiar după căderea omului în păcat – eveniment ce a avut drept consecinţă umbrirea chipului lui Dumnezeu în om, iubirea lui Dumnezeu rămâne o constantă a istoriei omului.

Iubirea umană pe de altă parte, este produsă prin contemplarea obiectului iubirii şi este dependentă de calităţile obiectului iubit, care este bun şi plăcut. Astfel, ea este o iubire care vine ca răspuns la un stimul extern. Spre deosebire de ea, iubirea divină creează binele în obiectul iubirii sale, obiect care este sărac şi în nevoie. Prin urmare, iubirea divină este independentă de calităţile obiectului iubirii, fiind o iubire creativă. Martin Luther afirma că „iubirea lui Dumnezeu nu găseşte ceea ce îi place, ci creează ceea ce îi place. Iubirea omului vine în fiinţă prin ceea ce îi place […] Astfel, păcătoşii sunt atractivi pentru că sunt iubiţi; ei nu sunt iubiţi pentru că sunt atractivi.”

După acest model divin, Biserica este formată din oameni creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, un popor al celor renăscuţi prin identificarea cu Hristos (în moartea şi învierea Lui). Ea este un popor format din persoane în care Dumnezeu Tatăl modelează chipul Fiului Său prin puterea Duhului Sfânt. Aşadar, Biserica, în calitate de popor al lui Dumnezeu, este o comunitate destinată să oglindească iubirea divină. De aceea, fiind o comunitate a iubirii, ea este o realitate în care oamenii învaţă să se raporteze unii la alţii după felul în care Dumnezeu se raportează la om. Dacă Dumnezeu ne iubeşte pentru că ne‐a creat şi nu datorită faptului că suntem buni, cei care formează Poporul lui Dumnezeu sunt chemaţi să oglindească iubirea divină. Cum este posibil acest lucru? Prin amintirea permanentă a faptului că Dumnezeu ne iubeşte în ciuda performanţelor noastre spirituale şi cultivând un spirit de acceptare a celuilalt în aşa fel încât să oferim ceea ce Dumnezeu ne oferă din plin, fără niciun merit din partea noastră, harul Său.

Biserica, oglindește realitatea divină a acestui har iubitor, în primul rând, fiind o comunitate  în care se creează spaţiu pentru celălalt, iar aceasta se datorează faptului că şi noi am fost acceptaţi de Tatăl în mod necondiţionat, în Hristos (Rom. 5:10). În al doilea rând, Biserica este o comunitate în care celălalt este privit din perspectiva lui Hristos, celălalt va fi privit ca o persoană care oglindeşte, chiar dacă în mod imperfect, chipul lui Hristos. În al treilea rând, Biserica este o comunitate în care cei care sunt în Hristos se sprijină unii pe alţii duhovniceşte, participând în lucrarea de sprijinire a Duhului Sfânt. În felul acesta Biserica devine comunitatea harului iubitor, un popor după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că, în viața Bisericii, harul,reprezintă expresia iubirii lui Dumnezeu, iubire care este alfa şi omega vieţii Bisericii, esenţa trăirii creştine.

Dr. Daniel Oprean

Postări asemănătoare

Iubirea lui Dumnezeu

A OPTA PORUNCĂ – Condamnarea dumnezeiască a furtului (Exod 20: 15)

Nicolae Moldoveanu: chemarea de a fi un om mare

DARURILE SPIRITUALE: Darul de a fi evanghelist “…pe alţii, evanghelişti…”

Poporul lui Dumnezeu: Biserica, o comunitatea a iubirii

Despre bunătate şi despre omul bun – Un alt fel de război de Iosif Ton / Isus Hristos, Domnul din Ceruri de Dr. Benjamin Cocar

Pagina de Teologie

Despre bunătate şi despre omul bun – Un alt fel de război  de Iosif Ton

Între anii 1996-2005, preocuparea mea principală a fost viața spirituală, adică viața trăită cu Dumnezeu. Cea mai mare parte a lucrurilor pe care le-am înțeles și le-am explicat în cursurile de viață spirituală ținute în biserici din toată țara au fost cuprinse în cartea mea Umblarea cu Dumnezeu, în unire cu Domnul Isus, sub călăuzirea Duhului Sfânt, publicată de Editura Cartea Creștină.

Au existat foarte multe lucruri pe care eu însumi nu le-am înțeles mai înainte și pe care le-am studiat și mi le-am clarificat cu ocazia pregătirii acestor cursuri. Pot să spun că am avut multe descoperiri noi, care mi-au îmbogățit propria mea viață spirituală dincolo de orice așteptări ale mele. Chiar și după încheierea acelor cursuri am continuat să văd, să înțeleg, să percep lucruri noi. Pe unele dintre acestea le-am scris în lunga introducere la cartea numită mai sus, introducere pe care am intitulat-o Bazele teologice ale vieții spirituale.

Subiectul acesta nu a încetat să mă preeocupe și de atunci încoace. Una dintre problemele în care am simțit că nu am o imagine destul de cuprinzătoare este aceea a lucrurilor care se întâmplă în om atunci când se întoarce cu adevărat la Dumnezeu, când este născut din nou (Ioan 1:3-5), când este născut din Dumnezeu (Ioan 1:13), când este plasată în el sămânța lui Dumnezeu (1 Ioan 3:9), și când este făcut părtaș al firii dumnezeiești (2 Petru 1:4). Întrebarea fundamentală pe care mi-am pus-o a fost aceasta: Ce se schimbă în om când se naște din nou și ce nu se schimbă? Răspunsul pe care l-am dat la cursurile mele a fost că se schimbă orientarea generală a vieții, sau atitudinea fundamentală a vieții, adică omul născut din nou este acum orientat spre Dumnezeu și urăște ce urăște Dumnezeu și iubește ce iubește Dumnezeu. Ceea ce nu se schimbă, am spus atunci, sunt obiceiurile care, în totalitatea lor, alcătuiesc caracterul. La schimbarea obiceiurilor trebuie să lucrăm noi sistematic, prin înnoirea minții (Romani 12:2) și prin trăirea reală în unire cu Cristos și sub călăuzirea Duhului Sfânt.

Lucrurile acestea le văd și astăzi la fel, dar Domnul m-a călăuzit să merg mai departe și să explorez mai atent și mai profund diferența dintre Vechiul Legământ, în care poruncile lui Dumnezeu sunt scrise pe table de piatră, și Legământul cel Nou, în care poruncile lui Dumnezeu sunt scrise în inimă (Ieremia 31:33 și Evrei 8:10 și 10:16). După cuvintele Domnului Isus, pomul rău este făcut pomul bun, cu alte cuvinte, tot ale Domnului Isus, omul rău este făcut omul bun (Matei 12: 33-37).

Pe noi ne sperie și ne blochează cuvintele spuse de Domnul Isus tânărului bogat: „Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu” (Marcu 10:18). Noi nu vedem că Domnul Isus folosește aici hiperbola atât de titpic iudaică și, mai ales nu vedem că însuși scopul lucrării Domnului Isus prin Noul legământ este tocmai să schimbe natura oamenilor și să producă oameni buni, așa cum Tatăl lor ceresc este bun (Luca 6: 35-36).

Am ajuns, deci să văd și să înțeleg că transformarea fundamentală care se produce într-un om atunci când se întoarce cu adevărat la Dumnezeu este că omul vechi a devenit omul nou, omul rău a devenit omul bun, și că atitudinea fundamental nouă din omul născut din Dumnezeu este bunătatea.

Este normal să fie așa. Fiii celui rău sunt răi, iar fiii Celui Bun sunt buni. Căci scopul fundamental și primordial al lui Dumnezeu este să-și producă fii după chipul și asemănarea Sa, fii care seamănă cu Tatăl lor, ființe umane a căror trăsătură fundamentală de caracter este bunătatea.

Așadar, am început să fac un studiu nou despre bunătate, să fac o analiză și o definire mai clară a bunătății.

Ce este bunătatea și ce înseamnă să fii om bun? Chemarea esențială a lui Dumnezeu este ca din noi să piară orice fel de răutate și, dimpotrivă, adică prin contrast cu aceasta, să fim buni unii cu alții, să fim miloși unii cu alții și să ne iertăm unii pe alții, cu continuarea că dacă suntem copii preaiubiți ai lui Dumnezeu trebuie să fim buni și plini de dragoste ca Tatăl nostru (Efeseni 4:31-32 și 5:1-2).

Dar ce înseamnă toate acestea? Cum trebuie atunci să se trateze copiii lui Dumnezeu unii pe alții? Și, de ce există în multe biserici evanghelice atâta răutate, atâta intoleranță, atâta violență verbală (care ucide mult mai radical decât violența fizică!)?

În ultima vreme, am lăsat la o parte alte scrieri și am studiat pe larg tema aceasta, și m-am pregătit să scriu despre ea o serie de eseuri și, poate, chiar o carte întreagă.

Ei bine, tocmai acum, când eu sunt pregătit să scriu despre bunătate, au izbucnit atacurile feroce asupra mea, asupra trecutului meu și asupra caracterului meu pe un anumit blog și de acolo pe multe altele, care fac înconjurul lumii.

Vă mărturisesc că nu le-am citit. Cineva care mă iubește le-a citit și mi-a spus foarte pe scurt ce se scrie și cine scrie. Am înțeles că se scrie foarte mult și deci mi-ar trebui un timp îndelungat să le citesc pe toate. Ce risipă de timp, când Domnul îmi cere să studiez și să scriu despre bunătate!!!

Am înțeles deasemenea că se toarnă asupra mea teribil de multe învinuiri și se produce o înspăimântătoare asasinare de caracter. De ce să mă otrăvesc cu toate acestea?

Apoi, imaginați-vă cât timp mi-ar trebui ca să iau toate aceste acuzații și să vă explic și să vă dovedesc, cu mărturii și cu înscrisuri, că nu sunt adevărate!

Și chiar dacă aș reuși să fac așa ceva, pe cei mai mulți tot nu i-aș convinge, deoarece ei au ales deja să aibă o atitudine dușmănoasă față de mine.

Să privim din altă perspectivă. Eu am 73 de ani, sunt ieșit la pensie, locuiesc literalmente la marginea lumii (uitați-vă pe mapamond unde se află orașul Portland, din statul Oregon, USA și de acolo să vă imaginați ceva mai la sud, un mic orășel între munți, și acolo un mic apartament dintr-un bloc pentru pensionari), cu o pensie care îmi acopere toate cheltuielile pentru trai, fără să mai am aspirații pentru slujbe sau poziții omenești și vă veți da seama că nu mai am interes omenesc pentru a intra în lupte interumane. Vorbind omenește, aș putea spune că nu-mi pasă de ceea ce se scrie despre mine pe aceste bloguri.

DAR! Persoana care mi-a relatat despre ceea ce se scrie despre mine mi-a relatat că un tânăr, citind atâtea lucruri rele despre mine, a zis cam așa: Înseamnă că nu mai trebuie să cred ce predică Iosif Țon și de aceea am luat casetele cu predicile lui, și de la mine și de la mama mea, și le-am pus de o parte!

Vă rog să înmulțiți cu multe mii această declarație. Multe mii de persoane s-au hrănit până acum cu predicile mele, cu cărțile mele, cu cursurile mele, iar acum le iau și le aruncă la coș! Iată, dragii mei, ce mă doare! Iată de ce nu pot să tac în fața a ceea ce se scrie pe aceste bloguri.
Vă rog să remarcați că sunt predicator și scriitor de patruzeci de ani și în tot acest timp nimeni nu a atacat conținutul învățăturilor pe care le propag eu. Nimeni nu se poate plânge că aș da învățături false sau dăunătoare. Și mai ales, nimeni nu spune că prin învățăturile mele aș deforma oamenii și caracterele, ci dimpotrivă. Ei bine, toate efectele benefice ale acestor învățături s-ar putea să fie anihilate de succesul acestei campanii de pângărire a persoanei mele și a integrității caracterului meu.

Este evident că s-a pornit un război pentru discreditarea mea. Dar cei care îl fac sunt din cultul baptist, în care am crescut și pe care l-am iubit și îl iubesc și în care L-am slujit pe Dumnezeu toată viața. De ce o fac și ce urmăresc ei cu acest război, nu pot să înțeleg. Dar ei sunt frații mei de credință! Cei mai mulți sunt în poziții eclesiale și academice de cinste și, deci, eu le datorez cinste. Și vreau să vă asigur că voi continua să le dau cinste!

Iată ce voi face eu. Voi continua să scriu despre bunătate! Dumnezeu mi-a deschis acest orizont nou, ca să înțeleg că esența faptului de a fi parte din Noul Legământ este să fii plin de bunătate și să răspunzi la rău cu bunătate.

Un bulb de crin a fost luat de un grădinar, a fost pus în pământ într-o groapă, a pus peste el gunoi și pământ și a turnat apă, așa încât s-a făcut un amestec care mirosea teribil și arăta groaznic. Bulbul de crin a zis: „Eu nu sunt din lumea aceasta a gunoiului și a pământului, ci sunt dintr-un regn superior lor. Le voi arăta ce pot eu face din gunoi, pământ și apă!” Și a așteptat până când razele calde ale soarelui l-au ajutat să dea rădăcini, să le înfigă în gunoi și pământ, și apoi să țâșnească afară din pământ și să producă în final floarea cea mai minunată, de un alb imaculat și care răspândea parfumul cel mai frumos și mai puternic. Și atunci a strigat: “Iată ce se poate face din gunoi, din pământ și din apă cu ajutorul de sus al luminii și căldurii soarelui!”

Un material de pe Masa rotunda, fost grup de discutii pe yahoo,. Mesaj trimis de fratele Iosif Ton.

Isus Hristos, Domnul din Ceruri   de Dr. Benjamin Cocar

I. Hristologia

A. Ce este Hristologia?

Doctrina despre Hristos, persoana şi naturile Sale, şi lucrarea Sa.

B. Importanţa Hristologiei

Pentru Creştinism, studiul despre Hristos este foarte semnificativ, din moment ce fără de Isus Hristos, religia numită după El nu s-ar fi născut. Creştinismul este Isus Hristos într-un fel care este chiar unic.

C. Perioadele din cadrul dezvoltării Hristologice

1. Hristologia clasică

Hristologia clasică a început în secolul al 4lea, ca răspuns la învăţătura lui Arius (c. 250 – c. 336). El a fost un presbiter dintr-o parohie urbană din Alexandria. El credea că Isus Hristos era o fiinţă cerească, intermediar dintre Dumnezeu şi om, dar cu toate acestea o creatură. Arius a fost condamnat de Conciliul de la Nicea în 325, însă părerile sale au dominat în forme variate până cel puţin în secolul al 8lea.

2. Hristologia modernă

Nu prea multe s-au făcut în domeniul Hristologiei după perioada patristică. Dezbaterea despre persoana şi naturile lui Hristos a fost rezumată în secolul al 18lea, sub impactul Iluminării.

3. Hristologia postmodernă

Căutarea după „Isus cel istoric”

Expresia este o combinaţie a unui nume, „Isus” (din Nazaret), şi titlul „Mesia” (ebraică) sau „Hristos” (greacă), care înseamnă „uns”. În Fapte 5:42, unde citim despre predicarea lui Isus, Hristosul”, această combinaţie de nume şi titlul este încă aparent. Pe măsură ce timpul progresa, totuşi, titlul a devenit atât de asociat cu numele încât combinaţia a fost curând transformată dintr-o confesiune, Isus (care este) Hristos, într-un nume confesional, Isus Hristos. Caracterul potrivit al acestui titlu pentru Isus era în aşa fel încât şi scriitorii creştini evrei se refereau mai degrabă la Isus Hristos decât la Isus Hristosul (cf. Matei 1:1; Romani 1:7; Evrei 13:8; Iacov 1:1; 1 Petru 1:1).

Sursele cunoaşterii noastre despre Isus Hristos pot vi divizate în două grupe principale: necreştine şi creştine.

Sursele necreştine

Aceste surse pot fi divizate din nou în două grupări: păgâne şi iudaice. Ambele sunt limitate în valoarea lor. Există în mod esenţial doar trei surse păgâne de importanţă Pliny (Epistolele x.96), Tacitus (Analele xv.44) şi Suetonius (Lives xxv.4). Toate acestea datează din a doua decadă a secolului al 2lea. Sursele iudaice principale sunt Josephus (Antichităţi xviii.3.3 şi xx.9.1) şi Talmudul. Sursele necreştine oferă informaţii sărace despre Isus, însă ele stabilesc faptul că el a trăit într-adevăr, că şi-a adunat ucenici, că a făcut minuni, şi că a fost condamnat la moarte de Pontius Pilat.

Sursele creştine

Sursele creştine nebiblice constau în cea mai mare parte din evangheliile apocrife (150-350 d. Hr.) şi „agrapha” („vorbele nescrise” ale lui Isus, adică, spuse autentice presupuse ale lui Isus care nu sunt găsite în Evangheliile canonice). Valoarea lor este chiar dubioasă în ceea ce nu este în totalitate fantastic (cf. Evangheliei Prunciei lui Toma) sau eretice (cf. Evangheliei Adevărului) este cel mai bine doar posibil şi nu de dovedit (Evanghelia lui Toma 31, 47).

Materialele biblice pot fi divizate în Evanghelii şi de la Faptele Apostolilor până la Apocalipsa. Informaţia pe care o putem învăţa din Fapte şi până în Apocalipsa este în esenţă următoarea: Isus s-a născut evreu (Galateni 4:4) şi a fost un urmaş al lui David (Romani 1:3); el a fost gentil (2 Corinteni 10:1), neprihănit (1 Petru 3:18), fără de păcat (2 Corinteni 5:21), umil (Filipeni 2:6), şi a fost ispitit (Evrei 2:18; 4:15); El a instituit Cina Domnului (1 Corinteni 11:23-26), s-a schimbat la faţă (2 Petru 1:17-18), a fost trădat (1 Corinteni 11:23), a fost crucificat (1 Corinteni 1:23), a înviat din morţi (1 Corinteni 15:3 şu), şi s-a înălţat la ceruri (Efeseni 4:8). Anumite spuse specifice despre Isus sunt cunoscute (cf. 1 Corinteni 7:10; 9:14; Fapte 20:35), şi se găsesc şi posibile aluzii la spusele sale (de exemplu, Romani 12:14, 17; 13:7, 8‑10; 14:10).

Sursele majore pentru cunoştinţa noastră despre Isus sunt Evangheliile canonice. Acestea sunt divizate în general în două grupe: Evangheliile Sinoptice (Evangheliile „asemănătoare” ale lui Matei, Marcu şi Luca) şi Ioan. Primele sunt în general înţelese că ar fi „asemănătoare” datorită faptului că au o relaţie din punct de vedere literar. Cea mai comună explicaţie a acestei relaţii literare este faptul că Marcu a scris primul şi Matei şi Luca s-au folosit de Marcu şi de altă sursă, acum pierdută, care conţinea majoritatea învăţăturilor lui Isus (numite „Q”) şi ei au folosit şi alte materiale („M” = materialele găsite doar în Matei; „L” = materialele găsite numai în Luca). Presupun că prioritatea lui Matei faţă de Marcu are o acceptarea aproape universală.

Isus din Nazaret

În Matei şi Luca descoperim relatări ale naşterii lui Isus. Ambele relatări indică faptul că Isus s-a născut dintr-o fecioară pe nume Maria în oraşul Betleem (Matei 1:18-2:12; Luca 1:26-2:7).

Lucrarea lui Isus a început cu botezul său de către Ioan (Marcu 1:1-15; Fapte 1:21-22; 10:37) şi ispitirea sa de către satan. Lucrarea sa a implicat selectarea celor doisprezece ucenici (Marcu 3:13-19), care a simbolizat adunarea celor 12 triburi ale lui Israel; predicarea nevoii de pocăinţă (Marcu 1:15) şi sosirea împărăţiei lui Dumnezeu în lucrarea sa (Luca 11:20); oferta mântuirii către proscrişii societăţii (Marcu 2:15-17; Luca 15; 19:10); vindecarea bolnavilor şi a celor posedaţi de demoni (la care se face referire în Talmudul Evreiesc); şi revenirea sa glorioasă pentru a desăvârşi împărăţia.

Punctul de întorsură din lucrarea lui Isus a avut loc la Cezarea din Filipi când, după ce a fost mărturisit drept Hristosul de către Petru, el a admis corectitudinea acestei confesiuni şi a purces să le spună ucenicilor despre moartea sa care avea să aibă loc (Marcu 8:27-31; Matei 16:13-21). Avansând spre Ierusalim, Isus a curăţat templul şi prin aceasta a judecat religia lui Israel. În noaptea în care el a fost trădat el a instituit ritualul Cinei Domnului, care se referă la noul legământ sigilat de sângele lui de jertfă şi de readunarea victorioasă în împărăţia lui Dumnezeu (Marcu 14:35; Matei 26:29; Luca 22:18; 1 Corinteni 11:26). Apoi el a fost arestat în Grădina Gheţimani, judecat înaintea Sanhedrinului, a lui Irod Antipa, şi în final de Pontius Pilat, care l-a condamnat la moarte sub acuzaţii politice pentru că a pretins că este Mesia (Marcu 15:26; Ioan 19:19). În evenimentul Sabatului Isus a fost crucificat pentru păcătoşii lumii (Marcu 10:45) în afara oraşului Ierusalim (Ioan 19:20) într-un loc numit Golgota (Marcu 15:22) între doi tâlhari care se prea poate să fi fost revoluţionari (Matei 27:38).

El şi-a dat viaţa înainte de venirea Sabatului, aşa că nu mai era nici o nevoie de grăbire a morţii sale prin crurifragium, adică, zdrobirea picioarelor sale (Ioan 19:31-34). El a fost îngropat într-un mormânt de Iosif din Arimatea (Marcu 15:43; Ioan 19:38) în evenimentul Sabatului.

În prima zi a săptămânii, care era a treia zi (vineri până la 6 seara = ziua 1; vineri de la 6 seara până sâmbătă la 6 seara = ziua 2; sâmbătă de la 6 seara până duminică dimineaţa = ziua 3), El a înviat din morţi, mormântul gol a fost descoperit, şi el s-a arătat urmaşilor săi (Marcu 16; Matei 28; Luca 24; Ioan 20-21). El a rămas 40 de zile cu ucenicii şi apoi s-a înălţat la ceruri (Fapte 1:1-11).

Înţelegerea de sine unică a lui Isus poate fi stabilită de două mijloace: Hristologia implicită revelată prin acţiunile şi cuvintele sale, şi Hristologia explicită revelată de titlurile pe care le-a ales el să se descrie pe sine.

Hristologia implicită

Isus în timpul lucrării sale a acţionat în mod clar ca unul care poseda o autoritate unică. El şi-a asumat prerogativa de curăţire al templului (Marcu 11:27-33), de aducere a proscrişilor în împărăţia lui Dumnezeu (Luca 15), şi de a avea autoritate divină de a ierta păcatele (Marcu 2:5-7; Luca 7:48-49). Isus a vorbit de asemenea ca unul care poseda autoritatea mai mare decât Vechiul Testament (Matei 5:31‑32, 38‑39), decât Avraam (Ioan 8:53), Iacov (Ioan 4:12), şi templul (Matei 12:5). El a pretins a fi Domnul Sabatului (Marcu 2:28). El a pretins chiar că destinul tuturor popoarelor depindeau de felul cum au răspuns ele faţă de el (Matei 10:32-33; 11:6; Marcu 8:34-38).

Hristologia explicită

Alături de Hristologia implicită a comportamentului său Isus a făcut de asemenea şi anumite revendicări Hristologice de diferite titluri pe care le-a folosit pentru sine. El s-a referit la sine ca Mesia sau Hristosul (Marcu 8:27‑30; 14:61‑62), şi sentinţa sa formală la moarte pe motive politice (notaţi ce s-a scris pe cruce) are sens doar în baza faptul că Isus a recunoscut că el era Mesia. El s-a referit la sine şi ca Fiul lui Dumnezeu (Marcu 12:1-9; Matei 11:25-27), şi un pasaj precum Marcu 13:32 în care el s-a distins în mod clar de alţii trebuie să fie autentic, căci nimeni în biserică nu ar fi creat o astfel de spusă ca aceasta în care Fiul lui Dumnezeu să pretindă a fi ignorant în ceea ce priveşte vremea sfârşitului. Desemnarea de sine favorită a lui Isus, datorită naturii sale tăinuite precum şi revelate, a fost titlul de Fiu al omului. Isus foloseşte acest titlu în mod clar pentru a descrie pe Fiul omului din Daniel 7:13, după cum este evident din Marcu 8:38; 13:26; 14:62; Matei 10:23; 19:28; 25:31.

Hristologia Noului Testament

În cadrul Noului Testament numeroase revendicări sunt făcute cu privire la Isus Hristos. Prin învierea sa Isus a fost înălţat şi i s-a dat domnie peste toată creaţia (Coloseni 1:16‑17; Filipeni 2:9‑11; 1 Corinteni 15:27). Folosirea titlului de „Domn” pentru Isus a rezultat imediat din asocierea persoanei şi lucrării lui Isus cu Domnul din Vechiul Testament, adică, Yahweh. (Cf. Romani 10:9-13 cu Ioel 2:32; 2 Tesaloniceni 1:7-10, 1 Corinteni 5:5 cu Isaia 2:10-19; 2 Tesaloniceni 1:12 cu Isaia 66:5; 1 Corinteni 16:22 şi Apocalipsa 22:20; Filipeni 2:11). Se face referire la preexistenţa Sa (2 Corinteni 8:9; Filipeni 2:6; Coloseni 1:15‑16); despre El se vorbeşte ca fiind creator (Coloseni 1:16); deţine „forma” de Dumnezeu (Filipeni. 2:6) şi „imaginea” lui Dumnezeu” (Coloseni 1:15; cf. 2 Corinteni 4:4). Despre El se spune în mod explicit într-un număr de locuri ca fiind „Dumnezeu” (Romani 9:5; 2 Tesaloniceni 1:12; Tit 2:13; Evrei 1:5‑8; 1 Ioan 5:20; Ioan 1:1; 20:28; deşi exegeza anumitor pasaje din cele prezentate este dezbătută, este clar că unele dintre ele se referă în mod clar la Isus ca „Dumnezeu”).

Căutarea după Isus cel istoric

Începutul căutării după Isus cel istoric poate fi datat în 1774-78 cant poetul Lessing a publicat postum notele de discurs ale lui Hermann Samuel Reimarus. Aceste note au provocat portretul tradiţional al lui Isus găsit în Noul Testament şi în biserică.

Pentru Reimarus, Isus nu a făcut niciodată vreo pretenţie mesianică, niciodată nu a instituit sacramente, niciodată nu a prezis moartea sa şi nici nu a înviat din morţi. Povestirea despre Isus era de fapt o impostură intenţionată a ucenicilor. În a-l portretiza astfel pe Isus, Reimarus a pus întrebarea, „Cum a fost de fapt Isus din Nazaret?” Astfel a început căutarea după Isus cel „real”.

În timpul părţii celei mai timpurii a secolului al 19lea metoda dominantă de căutare din această cercetarea a fost raţionalismul, şi s-au făcut încercări de a explica „raţional” viaţa lui Hristos.

Un punct de întorsură major a avut loc atunci când lucrarea lui D. F. Strauss, The Life of Christ (Viaţa lui Hristos) a fost publicată în 1835, Strauss indicând zădărnicia abordării raţionaliste a argumentat faptul că miraculosul din Evanghelii trebuia să fie înţeles drept „mituri” neistorice. Această nouă abordare a fost la rândul ei succedată de interpretarea liberală a vieţii lui Isus, care a minimalizat şi a neglijat dimensiunea miraculoasă a Evangheliilor şi a privit aceasta ca „coajă” ce trebuia eliminată pentru a se putea concentra asupra învăţăturilor lui Isus. Nu-i de mirare că această abordare şi-a găsit în învăţăturile lui Isus astfel de doctrine liberale precum calitatea de tată a lui Dumnezeu, calitatea de frate a omului, şi valoarea infinită a sufletului uman.

„Moartea” acestei cercetări a apărut pentru câteva motive.

Mai întâi, a devenit aparent, prin lucrarea lui Albert Schweitzer, că Isus cel liberal nu a existat niciodată ci a fost pur şi simplu o creaţie a năzuinţei liberale. Un alt factor care a ajutat la terminare cercetării a fost realizarea faptului că Evangheliile nu erau simple biografii care să fie folosite pur şi simplu pentru informaţie istorică. Aceasta a fost rezultatul lucrării lui William Wrede şi criticii de formă. Un alt motiv a fost realizarea faptului că obiectul credinţei pentru biserică de-a lungul secolelor nu a fost niciodată Isus cel istoric al liberalismului teologic ci Hristosul credinţei, Hristos cel supranatural proclamat în Scripturi. Martin Kahler a fost influent în această privinţă.

În tipul perioadei dintre cele două războaie mondiale, căutarea a devenit adormită pentru cea mai mare parte datorită lipsei de interes şi a îndoielii în ceea ce priveşte posibilitatea sa. În 1953 o nouă căutare a apărut la investigarea lui Ernst Kasemann. El s-a temut că discontinuitatea atât în teorie cât şi în practică dintre Isus al istoriei şi Hristos al credinţei era în mare parte asemenea erezie docetice, care nega umanitatea Fiului lui Dumnezeu. Drept rezultate el a argumentat ideea că era necesar să se stabilească o continuitate între Isus cel istoric şi Hristosul credinţei. În plus el a indicat că scepticismul prezent istoric cu privire la istoricul Isus a fost negarantat deoarece anumite date istorice erau disponibile şi de netăgăduit. Rezultatele acestei noi căutări au fost oarecum decepţionate, şi entuziasmul care a salutat aceasta se poate spune în mare parte că a dispărut. Unelte noi au fost făcute în timpul acestei perioade, care să poată asistat în cadrul sarcinii acesteia istorice.

Problema majoră care confruntă orice încercare de a ajunge la „istoricul Isus” implică definirea termenului „istoric”. În cercurile critice termenul este înţeles în general ca „produsul metodei istorico-critice”. Această metodă pentru mulţi presupune un continuu închis de timp şi spaţiu în care intervenţia divină, miraculosul, nu poate fi impus. O astfel de definiţie va avea întotdeauna o problemă în căutarea unei continuităţi dintre Hristosul supranatural şi Isus al istoriei, care printr-o astfel de definiţie nu poate să fie supranatural.

Dacă „istoric” înseamnă că nu este supranatural, nu poate exista niciodată o continuitate reală între Isus al cercetării istorice şi Hristos al credinţei. Devine prin urmare clar că această definiţie a „istoricului” trebuie să fie provocată, chiar în Germania purtătorii de cuvânt se ridică să discute despre nevoia metodei istorico-critice de a presupune o deschidere faţă de transcendenţă, adică, deschidere faţă de posibilitatea miraculosului. Doar în acest fel poate exista vreodată speranţă în stabilirea unei continuităţi între Isus al cercetării istorice şi Hristosul credinţei.

Pe lângă această accentuare asupra umanităţii sale adevărate, există cu toate acestea un accent pe faptul că în umanitatea sa el este fără de păcat precum şi total diferit faţă de alţi oameni şi că semnificaţia sa nu trebuie să fie căutată prin a-l pune pe el alături de cel mai mare sau mai sfânt dintre oameni. Naşterea din fecioară şi învierea sunt semne că aici avem ceva unic din domeniul umanităţii. Cine sau ce este el poat fi descoperit doar prin contrastarea lui cu alţii, şi aceasta reiese în mod clar atunci când toţi ceilalţi sunt împotriva lui. Evenimentul venirii sale să sufere şi să triumfe ca om în mijlocul nostru este absolut decisiv pentru fiecare individ pe care îl întâlneşte el şi pentru destinul întregii lumi (Ioan 3:16‑18; 10:27‑28; 12:31; 16:11; 1 Ioan 3:8). În venirea Sa împărăţia lui Dumnezeu a venit (Marcu 1:15). Miracolele sale sunt semne că aceasta este aşa (Luca 11:20). Vai, prin urmare, de cei care le interpretează greşit (Marcu 3:22‑29). El acţionează şi vorbeşte cu autoritate cerească regală.

El poate provoca pe oameni să îşi dea vieţile pentru dragul lui (Matei 10:39). Împărăţia este într-adevăr a sa (Matei 16:28; Luca 22:30). El este Cel care, în rostirea a ceea ce era în mintea sa, în acelaşi timp rosteşte cuvântul etern şi decisiv al lui Dumnezeu (Matei 5:22, 28; 24:35). Cuvântul Său afectează ceea ce proclamă acesta (Matei 8:3; Marcu 11:21) aşa cum o face cuvântul lui Dumnezeu. El are autoritatea şi puterea chiar de a ierta păcatele (Marcu 2:1‑12).

Hristos. Adevărata semnificaţie a lui poate fi înţeleasă doar atunci când relaţia sa faţă de poporul în care s-a născut este înţeleasă. În evenimentele care sunt manifestate în cariera sa pământească scopul şi legământul ui Dumnezeu cu Israel este împlinit. El este Cel care vine să facă ceea ce nici cei din Vechiul Testament, nici reprezentanţii unşi, profeţii, preoţii sau regii, nu au putut să facă. Dar lor li s-a promis că Unul care se va ridica din mijlocul fa face bine în ceea ce toţi dintre ei au eşuat în totalitate să facă bine. În acest sens Isus din Nazaret este Cel uns cu Duh şi putere (Fapte 10:38) de a fi adevăratul Mesia sau Hristosul poporului său (Ioan 1:41; Romani 9:5). El este adevăratul profet (Marcu 9:7; Luca 13:33; Ioan 1:21; 6:14), preot (Ioan 17, Evrei), şi rege (Matei 2:2; 21:5; 27:11), ca, de exemplu, botezul său (Matei 3:13 şu.) şi folosirea lui a textului din Isaia 61 indică aceasta (Luca 4:16‑22). În primirea ungerii acesteia şi împlinirea scopului mesianic, el primeşte de la contemporanii săi titlurile de Hristos (Marcu 8:29) şi Fiul lui David (Matei 9:27; 12:23; 15:22; cf. Luca 1:32; Romani 1:3; Apocalipsa 5:5).

Dar el îşi conferă şi primeşte şi alte titluri care vor ajuta la iluminarea oficiului pe care l-a îndeplinit şi care sunt chiar mai decisive în a indica cine este el. O comparaţie a ideilor curente mesianice din Iudaism cu învăţătura lui Isus precum şi mărturia Noului Testament indică faptul că Isus a selectat anumite caracteristici ale tradiţiei mesianice pe care el le-a accentuat şi le-a permis să se cristalizeze în jurul persoanei sale. Anumite titluri mesianice sunt folosite de El şi despre El în preferinţă faţă de alţii, şi sunt în sine reinterpretate în folosirea acestora de către El şi în relaţie pe care le-o oferă faţă de sine şi unul faţă de celălalt. Aceasta este în pateu motivul pentru „rezerva sa mesianică” (Matei 8:4; 16:20; Ioan 10:24; etc.).

Fiul Omului. Isus a folosit titlu de „Fiul omului” despre sine mai mult decât oricare altul. Există pasaje în Vechiul Testament în care fraza înseamnă pur şi simplu „om” (de exemplu, Psalmul 8:5), şi uneori folosirea lui Isus a acestei fraze corespunde cu acest înţeles (cf. Matei 8:20). Dar majoritatea contextelor indică faptul că în folosirea acestui titlu Isus se gândeşte la Daniel 7:13, unde „Fiul omului” este o figură cerească, atât un individ cât şi reprezentativul ideal al poporului lui Dumnezeu. În tradiţia apocaliptică iudaică acest Fiu al omului este privit ca fiind unul preexistent care va veni la sfârşitul anilor ca să judece şi ca o lumină a neamurilor (cf. Marcu 14:62). Isus foloseşte uneori acest titlu atunci când el accentuează autoritatea şi puterea sa (Marcu 2:10; 2:28; Luca 12:19). În alte dăţi el îl foloseşte atunci când îşi accentuează umanitatea şi incognito (Marcu 10:45; 14:21; Luca 19:10; 9:58). În Evanghelia lui Ioan titlu este folosit în contextele care accentuează preexistenţa sa, venirea sa în lume într-o umilire care tăinuieşte şi manifestă slava sa (Ioan 3:13‑14; 6:62‑63; 8:6şu.), rolul său de unire a cerului şi pământului (Ioan 1:51), venirea sa să judece pe oameni şi să ţină banchetul mesianic (Ioan 5:27; 6:27).

Deşi „Fiul omului” este folosit doar de Isus despre sine, ceea ce se semnifică este exprimat altminteri, în special în Romani 5 şi 1 Corinteni 15, unde Hristos este descris ca „omul din cer” sau „al doilea Adam”. Pavel preia aluzii din Evangheliile Sinoptice că în venirea lui Hristos există o nouă creaţie (Matei 19:38) în care partea sa se repetă şi se contrastează cu cea a lui Adam din prima creaţie (cf., de exemplu, Marcu 1:13; Luca 3:38). Atât Adam cât şi Hristos au relaţia reprezentativă faţă de întregul omenirii care este implicat în conceperea „Fiului omului”. Dar Hristos este privit ca Unul a cărui identificare cu toată omenirea este cu mult mai profundă şi completă decât a lui Adam. În acţiunea sa răscumpărătoare mântuirea este oferită pentru toată omenirea. Prin credinţa în el toţi oamenii pot să participe în mântuirea realizată deja în el. El este şi imaginea şi salva lui Dumnezeu (2 Corinteni 4:4, 6; Coloseni 1:15) pentru care a fost făcut omul ca să o reflecte (1 Corinteni 11:7) şi pe care creştinii trebuie să o arate în participarea în noua creaţie (Coloseni 3:10).

Slujitor. Identificarea de sine a lui Isus cu oamenii este scoasă din pasajele care amintesc suferinţa robului din Isaia (Matei 12:18; Marcu 10:45; Luca 24:26). În experienţa sa de botez intră el în acest rol (cf. Matei 3:17 şi Isaia 42:1) de suferinţă ca Cel în care tot poporul său este reprezentat şi care este oferit t păcatele lumii (Ioan 1:29; Isaia 53). Isus este numit în mod explicit „robul” în predicarea timpurie a bisericii (Fapte 3:13, 26; 4:27, 30), şi gândul despre el în această postură a fost şi în mintea lui Pavel (cf. Romani 4:25; 5:19; 2 Corinteni 5:21).

În umilirea identificării sale de sine cu umanitatea noastră (Evrei 2:17; 4:15; 5:7; 2:9; 12:2) el îndeplineşte partea nu doar a victimei, ci şi a marelui preot, oferindu-se pe sine pentru toţi (Evrei 7:27; 9:12; 10:10) într-o oferire de sine care aduce pentru totdeauna o nouă relaţie între Dumnezeu şi om. „Botezul” lui, a cărui îndeplinire o realizează el în cariera sa timpurie ce culminează în crucea sa (cf. Luca 12:50), este sfinţirea sa de sine faţă de preoţia eternă, şi în şi prin acest sacrificiu de sine poporul său este sfinţit pentru totdeauna (Ioan 17:19; Evrei 10:14).

Fiul lui Dumnezeu. Titlul de „Fiu al lui Dumnezeu” nu este folosit de Isus în sine la aceiaşi extindere ca şi „Fiul omului” (cf. exemplului din Marcu 12:6), ci este numele dat lui (cf. Luca 1:35) prin vocea cerească de la botezul şi schimbarea sa la faţă (Marcu 1:11; 9:7), de Petru în momentul său de iluminare (Matei 16:16), de demoni (Marcu 5:7) şi de centurion (Marcu 15:39).

Acest titlul de „Fiu al lui Dumnezeu” este mesianic. În Vechiul Testament, Israel este „fiul” (Exod 4:22; Osea 11:1). Regele (Psalmul 2:7; 2 Samuel 7:14) şi posibil preoţii (Maleahi 1:6) primesc şi ei acest titlu. Isus prin urmare, în folosirea şi recunoaşterea acestui titlu îşi asumă numele Aceluia în care adevăratul destin al lui Israel trebuie să fie împlinit.

Dar titlul reflectă de asemenea filialul unic conştiincios al lui Isus în mijlocul unei astfel de sarcini mesianice (cf. Matei 11:27; Marcu 13:32; 14:36; Psalmul 2:7). Aceasta are cele mai profunde implicaţii Hristologice. El nu este doar un fiu ci Fiul (Ioan 20:17). Această conştientizare, care este revelată în puncte înalte în Evangheliile Sinoptice, este privită în Ioan ca formând un fundal continuu conştient al vieţii lui Isus. Fiul şi Tatăl sunt una (Ioan 5:19, 30; 16:32) în voinţă (4:34; 6:38; 7:28; 8:42; 13:3) şi activitate (14:10) şi în oferirea vieţii veşnice (10:30). Fiul este în Tatăl şi Tatăl în Fiul (10:38; 14:10). Fiul, ca şi Tatăl, are viaţă şi puterea însufleţitoare în sine (5:26). Tatăl îl iubeşte pe Fiul (3:35; 10:17; 17:23‑24) şi îi încredinţează toate în mâinile sale (5:35), dându-i autoritatea de a judeca (5:22). Titlul implică de asemenea o unitate de fiinţă şi natură cu Tatăl, unicitate de origine şi preexistenţă (Ioan 3:16; Evrei 1:2).

Domn. Deşi Pavel foloseşte şi titlu „Fiul lui Dumnezeu”, el se referă în modul cel mai frecvent la Isus ca „Domnul”. Acest termen nu îşi are originea la Pavel. Isus este adresat şi se face referinţă la el în Evanghelii ca Domn (Matei 7:21; Marcu 11:3; Luca 6:46). Aici titlul se poate referi în principal la autoritatea sa de învăţare (Luca 11:1; 12:41), dar poate avea şi o semnificaţie mai profundă (Matei 8:25; Luca 5:8). Deşi acesta îi este oferit lui după înălţarea sa, el însuşi a citate Psalmul 110:1 şi s-a pregătit pentru această folosire (Marcu 12:35; 14:62).

Domnia Sa se extinde peste cursul istoriei şi toate puterile răului (Coloseni 2:15; 1 Corinteni 2:6‑8; 8:5; 15:24) şi trebuie să fie preocuparea de conducere în viaţa bisericii (Efeseni 6:7; 1 Corinteni 7:10, 25; 2:6‑8; 8:5; 15:24). În calitate de Domn el va veni să judece (2 Tesaloniceni 1:7).

Deşi lucrarea sa în umilire este şi exerciţiul domniei sale, după învierea şi înălţarea sa titlul de Domn a fost cel mai spontan conferit lui Isus (Fapte 2:32şu.; Filipeni 2:1‑11) de către biserica timpurie. Ei se rugau lui ca şi cum se rugau la Dumnezeu (Fapte 7:59‑60; 1 Corinteni 1:2; cf. Apocalipsa 9:14, 21; 22:16). Numele lui de Domn este legat în cea mai apropiată asociere cu cea a lui Dumnezeu (1 Corinteni 1:3; 2 Corinteni 1:2; cf. Apocalipsa 17:14; 19:16; şi Deuteronom 10:17). Faţă de el sunt referite promisiunile şi atributele „Domnului” Dumnezeu (Kyrios, LXX) în Vechiul Testament (cf. Fapte 2:21 şi 38; Romani 10:3 şi Ioel 2:32; 1 Tesaloniceni 5:2 şi Amos 5:18; Filipeni 2:10‑11 şi Isaia 45:23). Lui i se aplică în mod libere limbajul şi formula care sunt folosite de însăşi Dumnezeu, aşa că este dificil să decidem într-un pasaj precum Romani 9:5 dacă se face referire la Tatăl sau la Fiul. În Ioan 1:1, 18; 20:28; 2 Tesaloniceni 1:12; 1 Timotei 3:16; Tit 2:13; şi 2 Petru 1:1, Isus este mărturisit ca „Dumnezeu”.

Cuvântul. Afirmaţia „Cuvântul a devenit trup” (Ioan 1:14), îl relatează pe Isus atât ca Înţelepciunea lui Dumnezeu în Vechiul Testament (care are un caracter personal (Proverbe 8) precum şi ca legea lui Dumnezeu (Deuteronom 30:11‑14; Isaia 2:3) după cum acestea sunt revelate şi declarate într-o venire a Cuvântului prin care Dumnezeu creează, se revelează pe sine, şi împlineşte voia sa în istorie (Psalmul 33:6; Isaia 55:10‑11; 11:4; Apocalipsa 1:16). Există aici o relaţie apropiată între cuvânt şi eveniment. În Noul Testament acesta devine mai clar că Cuvântul nu este doar un mesaj proclamat ci este însăşi Hristos (cf. Efeseni 3:17 şi Coloseni 3:16; 1 Petru 1:3 şi 23; Ioan 8:31 şi 15:17). Ceea ce exprimă Pavel în Coloseni 1, Ioan exprimă în preludiul său. în ambele pasaje (şi în Evrei 1:1-14) locul lui Hristos ca Cel care la început era agentul activităţii creative a lui Dumnezeu este afirmat. În a aduce mărturie faţă de aceste aspecte ale lui Isus Hristos este inevitabil faptul că Noul Testament ar trebui să mărturisească despre preexistenţa Sa. El era „la început” (Ioan 1:1‑3; Evrei 1:2‑10).

Însăşi venirea sa (Luca 12:49; Marcu 1:24; 2:17) îl implică într-o umilire de sine profundă (2 Corinteni 8:9; Filipeni 2:5‑7) în împlinirea unui scop ordinat pentru el de la întemeierea lumii (Apocalipsa 13:8). În Evanghelia lui Ioan el oferă mărturia în cuvintele sale (Ioan 8:58; 17:5, 24).

Cu toate acestea în timp ce venirea sa de la Tatăl implică diminuarea Dumnezeirii sale, există o subordonarea a Fiului întrupat faţă de Tatăl în relaţia de dragoste şi egalitate care subzistă între Tatăl şi Fiul (Ioan 14:28). Căci Tatăl este cel care-l trimite pe Fiul, care este trimis (Ioan 10:36), Tatăl e cel ce dă şi Fiul e cel ce primeşte (Ioan 5:26), Tatăl e cel ce porunceşte şi Fiul e cel ce îndeplineşte (Ioan 10:18). Hristos aparţine lui Dumnezeu care este Capul (1 Corinteni 3:23; 11:13) şi la final va supune toate lucrurile lui (1 Corinteni 15:28).

Hristologia Patristică. În perioada imediat următoare după Noul Testament, părinţii Apostolici (90-140 d. Hr.) pot vorbi înalt despre Hristos. Avem o predică ce începe cu, „Fraţilor, astfel trebuie să ne gândim cu privire la Isus Hristos, ca despre Dumnezeu, ca Judecător al celor vii şi al celor morţi” (2 Clement). Ignatius cu accentul său asupra adevăratei umanităţi şi divinităţi a lui Hristos se poate referi la „sângele lui Dumnezeu”. chiar dacă mărturia lor este lipsită de acest aspect, există o încercare reală de a combate atât Ebionitismul, care îl privea pe Hristos ca pe un om născut natural, asupra căruia Duhul Sfânt a venit la botezul său, precum şi Docetismul, care afirmă de asemenea că umanitatea şi suferinţele lui Hristos erau mai degrabă aparente decât reale.

Apologeţii următoarei generaţii (de exemplu, Justin, c. 100-165, şi Theophilus de Antiohia) au căutat să recomande evanghelia pentru cei educaţi şi să o apare în faţa atacurilor păgânilor şi iudeilor. Concepţia lor despre locul lui Hristos era cu toate acestea determinată de ideile filozofice curente despre logos decât de revelaţia istorică oferită în evanghelie, şi de la el Creştinismul tinde să devină o lege nouă sau filozofie şi Hristos un alt Dumnezeu inferior faţă de Dumnezeul cel mi înalt. Melito de Sardis în acest timp, totuşi, a vorbit în mod clar despre Hristos ca fiind atât Dumnezeu cât şi om, şi Ireneu, având de a face cu provocarea Gnosticismului, a revenit şi el la un punct de vedere mai degrabă biblic, privind persoana lui Hristos întotdeauna în legătură apropiată cu lucrarea sa de răscumpărare şi revelaţie, în a cărei împlinire „el a devenit ceea ce suntem noi, pentru ca el să ne poate face să devenim ceea ce este el însuşi”. Astfel el a devenit noul Cap al rasei noastre şi a recuperat ceea ce era pierdut în Adam, salvându-ne printr-un proces de „recapitulare”. Identificându-se astfel pe sine cu noi el este atât Dumnezeu adevărat cât şi om adevărat. Tertulian îşi face şi el contribuţia sa la Hristologie în combaterea Gnosticismului şi a formelor variate a ceea ce a ajuns să fie cunoscut drept monarhianism (dinamism, modalism, Sabellianism), care a reacţionat în diferite feluri împotriva aparentei adorări a lui Hristos ca un al doilea Dumnezeu alături de Tatăl. El a fost primul care avea să înveţe că Tatăl şi Fiul sunt de „o singură substanţă”, şi a vorbit de trei persoane în Dumnezeire.

Origen a avut o influenţă decisivă în dezvoltarea Hristologiei în Răsărit. El a învăţat generarea eternă a Fiului din Tatăl şi a folosit termenul homoousios. Cu toate acestea în acelaşi timp doctrina sa complicată a inclus o părere că Hristos era o fiinţă intermediară, deschizând distanţa dintre fiinţa total transcendentă a lui Dumnezeu şi această lume creată. Ambele părţi în cadrul controversei Ariane de mai târziu, care a început în c. 318, arată influenţele care pot fi trasate către Origen.

Arius a negat posibilitatea vreunei emanaţii divine, sau contactul cu lumea, sau vreo distincţie din cadrul Dumnezeirii. Prin urmare Cuvântul este făcut din nimic înaintea timpului. Deşi numit Dumnezeu, el nu este chiar Dumnezeu. Arius a negat că Hristos avea un suflet uman. Conciliul de la Nicea (325) l-a condamnat pe Arius prin a insista că Fiul nu era simplu „primul născut din toată creaţia” ci era într-adevăr „de aceiaşi esenţă cu Tatăl”. În lunga sa luptă împotriva Arianismului, Athanasius a căutat să susţină unitatea de esenţă a Tatălui şi Fiului prin a-şi baza argumentul său nu pe o doctrină filozofică a naturii Logosului, ci pe natura răscumpărării realizată de Cuvântul în trup. Doar Dumnezeu în sine, luând un trup uman şi murind şi înviind în trupul nostru poate să efectueze o răscumpărare care constă în a fi mântuit din păcat şi corupere şi moarte, şi a fi înălţat să împărtăşeşti natura lui Dumnezeu însuşi.

După Nicea întrebarea care s-a ridicat a fost: dacă Isus Hristos era Dumnezeu adevărat, cum se poate ca el să fie în acelaşi timp şi om adevărat? Apollinaris a încercat să păzească unitatea persoanei Dumnezeu-om prin a nega faptul că el avea umanitate completă. El a presupus că omul era compus din trei părţi: trup, sufletul iraţional sau animal, şi sufletul raţional sau intelectul (nous). În Isus nous-ul uman a fost înlocuit de Logosul divin. Dar aceasta nega adevărata realitate a umanităţii lui Hristos şi într-adevăr a însăşi întrupării, deci a mântuirii. Cea mai rezonabilă obiecţie faţă de aceasta a fost exprimată de Grigore Nazianzus: „Ceea ce nu e asumat este nevindecat”. Hristos trebuie să fie om adevărat precum şi Dumnezeu adevărat. Apollinaris a fost condamnat la Constantinopole în 381.

Acum, prin urmare, cum poate să fie Dumnezeu şi omul uniţi într-o singură persoană? Această controversă a devenit centrul atenţiei lui Nestorius, Episcop de Constantinopole, care a refuzat să aprobe folosirea frazei „mama lui Dumnezeu” (Theotokos) ca fiind aplicată Mariei, care, după cum presupunea el, a purtat nu Dumnezeirea ci „un om care era organul Dumnezeirii”. În ciuda faptului că Nestorius a afirmat clar că Dumnezeul-om era o singură persoană, el se părea că se gândeşte la cele două naturi ca existând parte lângă parte şi astfel aşa de ascuţit de distinse încât suferinţa umanităţii nu putea să fie atribuită Dumnezeirii. Această separare a fost condamnată, şi depoziţia lui Nestorius de la Conciliul de la Efes (431) a fost produsă în mare de influenţa lui Cyril în reafirmarea unei unităţi a celor două naturi în Cyril în reafirmarea unei unităţi a două naturi în persoana lui Hristos atât de completă încât despre Cuvântul impasibil să se poată spune că a suferit moartea.

Cyril a căutat să evite Apollinarianismul prin a afirma că umanitatea lui Hristos era completă şi întreagă dar nu avea nici o subzistenţă independentă (anhzpostasis).

O controversă a apărut de la unul din urmaşii lui Cyril, Eutyches, care a afirmat că în Hristosul întrupat cele două naturi s-au unit într-una singură. Aceasta implica o părere docetică a naturii umane a lui Hristos şi a pus în discuţie consubstanţialitatea sa cu noi. Eutychianismul şi Nestorianismul au fost în final condamnate la Conciliul de la Calcedon (451), care a învăţat un singur Hristos în două naturi uniţi într-o singură persoană sau hypostasis, totuşi rămânând „fără confundare, fără conversie, fără divizie, fără separare”.

Controversele ulterioare nu aveau să apare înainte ca mintea bisericii să poată să fie formată în ceea ce priveşte faptul că natura umană putea să-şi reţină umanitatea sa completă şi totuşi să fie fără subzistenţă independentă. Leontius de Byzantium care a avansat formula care permitea majorităţii să agreeze în privinţa interpretării formulei Calcedoniene. Natura umană a lui Hristos, a învăţat el, nu era un hypostasis independent (anhypostatic), dar era enhypostatic, adică, îşi avea subzistenţa în şi prin Logosul.

O controversă de mai târziu a apărut cu privire la faptul dacă cele două naturi însemnau dacă Hristos avea două voinţe sau centre de voinţă. O formulă a fost mai întâi inventată pentru a se potrivi monotheliţilor, care au afirmat că Dumnezeul-om, deşi în două naturi, lucra printr-o singură energie divino-umană. Dar în final, în ciuda preferinţei lui Honorius, Episcop de Roma, pentru o formulă care afirma „o singură voinţă” în Hristos, biserica Apuseană în 649 a decretat că existau „două voinţe naturale” în Hristos, şi aceasta a fost făcută decizia întregii bisericii la cel de-al şaselea conciliu ecumenic de la Constantinopole în 680, părerile lui Papa Honorius I fiind condamnate ca erezie.

Dezvoltarea ulterioară. Teologii din Evul Mediu au acceptat autoritatea Hristologiei patristice şi au permis ca gândirea şi experienţa lor să fie îmbogăţite de accentul lui Augustin pe umanitatea reală a lui Hristos în lucrarea sa de ispăşire, una importantă ca exemplul nostru în umanitate, şi în experienţa mistică. Dar acest accent asupra umanităţii lui Hristos a tins să fie făcut doar atunci când el a fost prezentat în suferinţa sa ca Cel care mijloceşte între om şi un Dumnezeu distant şi teribil. În discuţia lor mult mai abstractă despre persoana lui Hristos a existat o tendinţă de a-l prezenta pe Cel care are puţin de a face cu umanitatea noastră reală. Umanitatea lui Isus, totuşi, a devenit centrul devoţiuni mistice la Bernard de Clairvaux, care a accentuat uniunea sufletului cu Mirele.

În cadrul Reformei, Hristologia lui Luther s-a bazat pe Hristos ca Dumnezeu adevărat şi om adevărat în unitate inseparabilă. El a vorbit despre „schimbul măreţ” prin care, prin uniunea lui Hristos cu natura umană, neprihănirea lui devine a noastră, şi păcatele noastre să devină ale lui. El a refuzat să tolereze orice gândire care putea duce la speculaţie cu privire la Dumnezeul-om divorţat ori de persoana istorică a lui Isus ori de lucrarea pentru care a venit El să o îndeplinească şi oficiul pentru care a venit să-l împlinească în răscumpărarea noastră. Dar Luther a învăţat că doctrina „comunicării atributelor” (communicatio idiomatum) însemna că există o transferare reciprocă a calităţilor sau a atributelor dintre naturile divină şi cea umană din Hristos, şi a ajuns să înţeleagă prin aceasta că inter-penetrarea calităţilor sau a proprietăţilor divine şi umane, care se apropie de amestecul de naturi pe care Hristologia Calcedoniană a evitat-o.

În ortodoxia Luterană aceasta a dus la o controversă ulterioară în ceea ce priveşte umanitatea Fiului lui Dumnezeu ca fiind împărtăşită în şi exercita astfel de atribute ale maiestăţii divine, cât de capabilă era ea de a face aceasta, şi cât de departe a renunţat Isus la aceste atribute în timpul vieţii sale umane.

Calvin a aprobat de asemenea afirmaţiile Hristologice ortodoxe ale conciliilor bisericii. El a învăţat că atunci când Cuvântul a devenit întrupat el nu a suspendat sau alterat funcţia sa normală de susţinere a universului. El a găsit afirmaţiile extreme ale Hristologiei Luterane va fiind vinovate de o tendinţă spre erezia lui Eutyches, şi a insistat asupra faptului că cele două naturi din Hristos sunt distincte deşi niciodată separate. Cu toate acestea în unitatea de persoană din Hristos, o natură este atât de aproape implicată în activităţile şi evenimentele care preocupă altele în afară de ceea ce natura umană poate vorbi de parcă ar fi fost părtaşă a atributelor divine. Mântuirea este realizată nu doar de natura divină care lucrează prin cea umană dar este într-adevăr realizarea lui Isus cel uman, care a înfăptuit o ascultare şi sfinţire perfectă pentru toţi oamenii în propria sa persoană (umanitatea fiind nu numai instrumentul dar şi „cauza materială” a mântuirii). Această mântuire este înfăptuită în împlinirea oficiului întreit de profet, preot şi rege.

Există aici o divergenţă între învăţătura Luterană şi cea Reformată. Luteranii au pus accentul pe uniunea celor 2 naturi într-o comuniune în care natura umană este asumată în natura divină. Teologii Reformaţi au refuzat să se gândească la o presupunere a naturii umane în divin, mai degrabă au ales o presupunere a naturii umane în persoana divină a Fiului, în care exista o uniune directă dintre cele 2 naturi. Astfel, în timp ce păstrau concepţia de communicatio idiomatum, ei au dezvoltat conceptul de communicatio operationum (adică, că proprietăţile celor două naturi coincid într-o singură persoană) pentru a putea vorbi de o comuniune activă dintre naturi fără să înveţe o doctrină a inter-penetrării reciproce. Importanţa lui communicatio operationum (care a ajuns să fie învăţată şi de Luterani) este că aceasta corectează mai degrabă calea statică de vorbire despre uniunea hipostatică din teologia patristică, prin a vedea persoana şi lucrarea lui Hristos în unitate inseparabilă, şi astfel presupun o comuniune dinamică dintre naturile divină şi umană a lui Hristos în termenii lucrării sale de ispăşire şi reconciliere. Aceasta accentuează uniunea celor două naturi pentru operaţia mediatoare într-un asemenea fel încât această lucrare purcede dintr-o singură persoană a Dumnezeului-om prin eficienţa distinctă a ambelor naturi. În această lumină uniunea hipostatică este văzută drept partea ontologică a acţiunii dinamice de reconciliere, aşa că întruparea şi ispăşirea sunt în mod esenţial complementare.

Din partea timpurie a secolului al 19lea tendinţa a fost aceea de a încerca să se depărteze de doctrina Calcedoniană a celor două naturi pe motivul că aceasta nu se putea relata faţă de Isus cel uman prezentat în Evanghelii, şi că se foloseau termeni care erau străini atât faţă de Sfânta Scriptură cât şi faţă de modurile curente de expresie. Schleiermacher a construit o Hristologie pe baza găsirii în Hristos a unei conştiinţe unice şi de prototip a filialei de dependenţă totală de Tatăl. În Hristologia Luterană a existat o ulterioară dezvoltare importantă, atributele umanităţii lui Isus fiind privite ca limitând pe cele ale divinităţii sale, conform teoriei „kenotice” a lui Thomasius. În această privinţă, Cuvântul, în întrupare, s-a privat pe sine de atributele sale „externe” de omnipotenţă, omniprezenţă şi omniscienţă, deşi a reţinut atributele morale „esenţiale”. Deşi rămâne întotdeauna Dumnezeu, el a încetat să existe în forma de Dumnezeu.

Chiar şi conştiinţa sa de sine ca Dumnezeu a fost absorbită în conştiinţa singură trezită şi crescută a Dumnezeului-om. Ritschl, de asemenea, a accentuat importanţa atributelor etice a persoanei lui Hristos şi a refuzului de a specula dincolo de revelaţia lui Dumnezeu găsită în istoricul Isus, care trebuie să aibă pentru no valoarea lui Dumnezeu şi a cărui natură morală perfectă este atât umană cât şi divină. Devreme în secolul al 20lea concepţiile moderne despre personalitate şi doctrinele ştiinţifice şi filozofice despre evoluţie au permis teologilor să producă variaţii ulterioare în dezvoltarea Hristologiei din secolul al 19lea.

Anii de mijloc din cadrul secolului al 20lea a văzut o întorsură spre folosirea doctrinei Calcedoniene despre cele două naturi, în particular aşa cum a fost interpretat în tradiţia Reformată, şi o realizare că această formulă aparent paradoxală ar trebui să indice spre misterul relaţiei unice a harului expus aici între divin şi uman în persoana şi lucrarea Dumnezeului-om. Acest mister nu trebuieşte gândit a fi aparte de ispăşire, căci acesta este perfectat şi îndeplinit în istorie prin lucrarea completă a lui Hristos crucificat şi înviat şi înălţat. A face parte din misterul acesta al noii unităţii a lui Dumnezeu şi a omului în Hristos într-o anumită măsură este de asemenea oferit bisericii prin Duhul. Aceasta înseamnă că Hristologia noastră este decisivă în determinarea doctrinei noastre despre biserica şi lucrarea sacramentelor aşa cum au fost ele folosite în biserică. Hristologia noastră trebuie să indice într-adevăr direcţia în care noi căutăm să rezolvăm toate problemele teologice unde noi ne confruntăm cu relaţia unui eveniment uman sau realitate faţă de harul lui Dumnezeu în Hristos.

În acest model Hristologic întregul nostru sistem teologic ar trebui să-şi găsească coerenţa şi unitatea sa.

Dar acest mister nu trebuieşte considerat drept abstract faţă de persoana lui Isus arătată nouă în Evanghelii în contextul istoric al vieţii lui Israel. Viaţa umană şi învăţătura istoricului Isus trebuie să primească locul deplin în lucrarea sa salvatoare ca ceva esenţial şi nu incidental sau doar instrumental în ispăşirea sa reconciliatoare. Aici trebuie să acordăm o mare greutate studiului biblic modern în a ne ajuta să realizăm atât ce fel de om a fost Isus precum şi a-l vedea pe acest Isus din istorie drept Hristosul credinţei, Domnul, Fiul lui Dumnezeu. Prin studiul oficiului şi a lucrării sale noi ajungem să înţelegem felul cum umanitatea sa nu este doar într-adevăr individuală dar este şi într-adevăr reprezentativă.

Discuţiile teologice moderne continuă să fie o mărturie pentru punctul central al lui Isus Hristos în materiile de credinţă şi sunt dominate de două întrebări îndeaproape relatate: „Cine este Isus Hristos?” şi „Ce a făcut el pentru lume?” Contextul în care aceste întrebări sunt ridicate, totuşi, s-a schimbat. În secolul al 19lea multe din declaraţiile radicale despre crezul Hristologic erau adesea simţite că ar implica o respingere a credinţei ortodoxe, şi erau argumentate prin urmare.

Se pretinde adesea astăzi, totuşi, că reafirmările de acest fel, dacă ele provin dintr-un răspuns sincer faţă de Isus, merită să fie privite ca interpretări moderne al aceluiaşi adevăr faţă de care declaraţiile mai vechi aduc mărturie în ziua lor. Aceia care au formulat crezurile mai timpurii, se susţine, exprimau în declaraţiile lor propria experienţă contemporană de a fi răscumpăraţi de Isus. Afirmaţiile lor nu trebuiesc să fie interpretate literal pentru a fi declarate drept adevărate, chiar dacă limbajul lor continuă să fie folosit ocazional.

Cu toate acestea se susţine că omul modern cu privirea sa seculară şi ştiinţifică nu poate să fie întrebat în mod serios să se gândească la univers ca fiind cadrul necesar pentru a oferi credibilitate spre a discuta despre un preexistent Fiu al lui Dumnezeu care s-a coborât în mijlocul nostru din ceruri şi mai apoi s-a înălţat. Biserica timpurie, când a afirmat astfel de lucruri despre Isus, folosea pur şi simplu imaginile oferite de miturile religioase curente a timpului pentru a oferi expresia spre noua libertate şi înţelegerea de sine oferită lor atunci când ei s-au văzut că se adresează lui Dumnezeu ca Isus, în special în proclamarea crucii sale. Unii teologi ai bisericii cred că ceea ce a însemnat mărturia timpurie prin afirmaţiile lor poate să fie reexprimat astăzi în mod adecvat fără a se mai recurge la o discuţie despre întrupare. Nemulţumirea continuă să fie exprimată, aşa cum a fost de fapt în ultimul secol, cu cuvinte precum „esenţă”, „substanţă” şi „natură”. Se pretinde faptul că aceştia sunt simplii termeni de dicţionar fără folosire curentă în a face afirmaţii cu sens.

În mijlocul unei astfel de dorinţe de a exprima înţelesul lui Hristos în feluri noi, despre Isus se vorbeşte adesea simplu ca un agent prin a cărui mediere şi exemplu nouă ni se permite să găsim exprimarea de sine autentică şi fiinţa nouă, şi să intrăm într-o experienţă plină de sens de realitate şi lume. Îndoiala se ridică în ceea ce priveşte nevoia noastră pentru lucrarea şi slujirea sa continuă. Chiar şi atunci când suntem conduşi spre persoana sa, aceasta este ca şi când ar fi către Unul care ar fi simbolul altui lucru, şi care arată deja în întregime spre sine. Părem să fim uneori confruntaţi de un Arianism mulţumit să afirme că Fiul este pur şi simplu „de aceiaşi substanţă” cu Tatăl, uneori cu un docetism pentru care realitatea naturii umane este de mică importanţă.

S-au făcut multe studii recente a Noului Testament care au fost întreprinse în crezul că Evangheliile ne oferă suficient detaliu istoric despre Isus pentru a ne putea da o imagine de încredere a felului de om care a fost el de fapt. Importanţa câştigării unei astfel de înţelegeri autentice a umanităţii sale ca bază pentru Hristologia noastră a fost accentuată. Wolfhart Pannenberg l-a criticat pe Karl Barth şi alţii care l-au urmat în începutul gândirii lor Hristologice de la punctul de vedere al lui Dumnezeu despre sine: adică, prin a asuma mai întâi Trinitatea şi întruparea, iar apoi argumentând mai departe, privind umanitatea lui Isus împotriva acestui fundal transcendent. Pannenberg crede că o astfel de presupunere iniţială a divinităţii lui Isus ne va implica în mod inevitabil în Hristologia marcată de separare şi paradox, şi va pune problemele insolubile în relaţie faţă de unitatea persoanei sale. Ba mi mult, aceasta ne va întuneca înţelegerea noastră despre umanitatea sa. Pannenberg caută să formeze o „Hristologie de jos”, mergând în sus de la viaţa şi moarta lui Isus către transformarea sa în învierea şi înălţarea sa prin harul lui Dumnezeu. Pannenberg crede că există elemente legendare în istoria Evangheliei (de exemplu, naşterea din fecioară). El accentuează nevoia de a interpreta pe Isus şi moartea sa dintr-un punct de vedere al propriei sale experienţe de istorie precum şi din punctul de vederea al Vechiului Testament. Karl Rahner, de partea Romano-Catolică, urmează de asemenea o Hristologie care începe cu umanitatea lui Isus şi bazată pe antropologie.

Trebuie să ne întrebăm dacă relatările Noului Testament despre Isus ne permit să facem o astfel de abordare unilaterală şi să urmăm o astfel de metodă. În mod consistent Isus este prezentat în Evanghelii ca unul care este atât om adevărat cât şi Dumnezeu adevărat. Primii martori nu au încercat să ni-l prezinte într-o umanitatea care exista aparte de misterul uniunii sale unice cu Dumnezeu. Aceasta nu para a fi imposibil, prin urmare, ca noi să trebuiască să avem acces la realitatea spre care arată ei decât dacă încercăm să-l cuprindem în interpretarea stranie a acestor două aspecte care par să marcheze relatările lor despre el. Faptul că „Cuvântul a devenit trup” pare să implice că noi nu putem să avem trup aparte de Cuvântul şi nici Cuvântul aparte de trupul.

Ceea ce au intenţionat scriitorii Evangheliei ca să ne dea în mărturia lor trebuie să determine prin urmare atât abordarea noastră precum şi metoda pe care o adoptăm în investigarea noastră. Hans Frei a produs recent un studiu în Hristologie în care încearcă să confrunte problemele abordării noastre faţă de naraţiunile Evangheliei. El insistă asupra faptului că Hristos este cunoscut pentru credinciosul creştin într-o manieră care include cunoaşterea personală dar în acelaşi timp o întrece în mod misterios. Ba mai mult, „noi nu ne mai putem gândi la Dumnezeu decât aşa cum ne gândim la Isus în acelaşi timp şi nici la Isus decât în referire faţă de Dumnezeu”. Frei insistă de asemenea asupra faptului că noi ne putem gândi la alţi oameni în mod drept fără ca ei să fie prezent, noi nu ne putem gândi în mod adecvat la Isus ca a nu fi prezent. Nu putem să ştim într-adevăr identitatea sa fără să fim în prezenţa sa.

Un studiu al celei de-a Doua Persoane a trinităţii, Isus Hristos.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/teologie_aug08.htm

Abrogarea pensiilor speciale este neconstituțională – a decis CCR de V.M. HotNews.ro

Miercuri, 6 mai 2020, 16:51 Actualitate | Esenţial

Sedinta de plen a deputatilor
Foto: Hotnews

​Curtea Constituțională (CCR) a decis miercuri că legea care prevedea eliminarea pensiilor speciale, inclusiv ale magistraților și parlamentarilor, cu excepția celor din Armată și Ministerul de Interne, este neconstituțională, potrivit unor surse HotNews.ro.

UPDATE – Oficial: legea privind abrogarea pensiilor speciale a fost declarată neconstituțională. Vezi comunicatul CCR la finalul articolului.

Legea a fost atacată la CCR de Avocatul Poporului și de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Proiectul de lege prin care erau eliminate pensiile speciale a fost adoptat de Camera Deputaţilor în 28 ianuarie.

Măsura îi viza pe deputați și senatori, judecători și procurori, personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor, funcționarii publici cu statut special, funcționarii publici parlamentari, membrii corpului diplomatic și consular, membrii Curții Constituționale, precum și personalul aeronautic civil navigant profesionist din aviația civilă. Actul normativ nu-i viza însă pe militari și polițiști.

Instanța supremă a decis atunci imediat, în unanimitate, să atace la Curtea Constituțională actul normativ adoptat de deputați ce viza eliminarea pensiilor de serviciu ale judecătorilor și procurorilor.

De altfel, magistrații aveau deja de partea lor o decizie a CCR din 2010 care le-a „sigilat” pensiile și pe care au invocat-o frecvent în ultimele luni de când s-a pus problema unui act normativ de abrogare a pensiilor de serviciu.

Citește și: Cum a legat CCR, în 2010, independența justiției de pensiile speciale ale magistraților

„Sesizarea (Curții Constituționale, n.r.) privește întregul act normativ, reținându-se de către Secțiile Unite (ale ÎCCJ, n.r.) atât vicii de neconstituționalitate de natură extrinsecă, cât și intrinsecă”, anunța atunci Instanța supremă.

Și Avocatul Poporului a decis sesizarea Curții Constituționale cu excepţie de neconstituţionalitate cu privire la legea care elimină pensiile speciale, Renate Weber afirmând că sunt „motive multiple de neconstituţionalitate”.

Comunicatul CCR privind decizia asupra pensiilor speciale:

„În ziua de 6 mai 2020, Plenul Curții Constituționale, în cadrul controlului anterior promulgării, a luat în dezbatere:

– Obiecțiile de neconstituționalitate a Legii privind abrogarea unor prevederi referitoare la pensiile de serviciu și indemnizațiile pentru limită de vârstă, precum și pentru reglementarea unor măsuri în domeniul pensiilor ocupaționale, obiecții formulate de Înalta Curte de Casație și Justiție şi de Avocatul Poporului;

În cadrul dezbaterilor, Curtea Constituțională, văzând obiectul cauzelor, a dispus conexarea acestora.

În urma deliberărilor, Curtea Constituțională, cu unanimitate de voturi, a admis obiecțiile de neconstituționalitate şi a constatat că Legea privind abrogarea unor prevederi referitoare la pensiile de serviciu și indemnizațiile pentru limită de vârstă, precum și pentru reglementarea unor măsuri în domeniul pensiilor ocupaționale este neconstituţională, în ansamblul său.

Curtea a reținut, în esență, că legea criticată are un caracter profund eterogen, vizând statute profesionale diferite, precum și funcții de demnitate publică, tratate împreună din perspectiva pretinsului deziderat de eliminare a ”pensiilor speciale”, fără a se respecta exigențele impuse atât din punct de vedere al formei specifice fiecărui domeniu de reglementare, cât și al fondului reglementărilor.

Astfel, în procedura de adoptare s-a încălcat ordinea de sesizare a Camerelor Parlamentului cu privire la modificarea Legii nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, precum și obligația constituțională de dezbatere a reglementărilor privitoare la drepturile deputaților și senatorilor în ședința comună a celor două Camere ale Parlamentului, cu consecința încălcării dispozițiilor art.65 alin.(2) lit.j) și art.75 alin.(l) cu referire la art.73 alin.(3) lit.l) din Constituție.

De asemenea, actul normativ adoptat nu are la bază nicio documentare sau fundamentare, cercetare sau studiu de impact, fiind încălcate în acest sens prevederile constituționale ale art.1 alin.(3) și (5) care consacră statul de drept, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor.

Curtea a constatat în final că legea a fost adoptată și cu încălcarea caracterului general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, reglementat de art.147 alin.(4) din Constituție. Sub acest aspect, Curtea a statuat că potrivit dispozițiilor art.147 alin.(4) din Constituție, deciziile sale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, având aceleași efecte pentru toate autoritățile publice și toate subiectele individuale de drept.”

Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

VIDEO Cum a fost întâmpinat la graniță convoiul de camioane cu ajutoare trimis de România în Republica Moldova

”Hipoxia veselă” Simptomul de Covid-19 care a șocat medicii din toată lumea

Vaccinarea salvează vieți – răspunsul la crize majore de sănătate publică

Dispar țigările mentolate și cu capsulă. Mentolul va mai fi disponibil doar în produsele care încălzesc tutunul și în țigările electronice

Cum ieșiți din criză? BusinessAcademy vă oferă un curs gratuit care vă poate ajuta în acest sens

Discuție cu Radu Umbreș, doctor în antropologie socială – despre fake news, pandemie și izolare socială

Subiectele zilei

Joi, 7 Mai 2020

Amenzile din starea de urgență, neconstituționale /OUG nu este suficient de previzibilă, iar cuantumul amenzilor se stabileste subiectiv / Weber: Instanțele s-ar putea trezi cu zeci de mii de procese Curtea Constituțională a admis parțial miercuri contestația făcută de Avocatul Poporului fată de OUG 36/2020 care stabileste amenzi pentru nerespectarea stării de urgență, iar amenzile date au fost

citeste tot articolul

CCR, despre decizia CEDO în cazul Kovesi: CCR nu putea să încalce dreptul la un proces echitabil al unei persoane fizice, pentru că a examinat altceva / Decizia pronunțată de CCR nu poate fi cenzurată de nicio altă autoritate Curtea Constituțională vine cu o reacție după decizia de marți a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a dat câștig de cauză fostei șefe DNA Laura Codruța Kovesi în procesul

citeste tot articolul

Abrogarea pensiilor speciale este neconstituțională – a decis CCR Curtea Constituțională a decis miercuri că legea care prevedea eliminarea pensiilor speciale, inclusiv ale magistraților și parlamentarilor, cu excepția celor din Armată și Ministerul de Interne, este

citeste tot articolul

Marcel Vela: Nu va exista o limită teritorială pentru deplasări după 15 mai Ministrul de interne Marcel Vela a anunțat, miercuri, că după data de 15 mai vor fi permise deplasările fără a ține cont de limita de municipiu sau de județ, notează Agerpres.

citeste tot articolul

Coronavirus în România: Numărul deceselor a ajuns la 864 / Din cele 14.000 de persoane confirmate cu Covid-19, peste 5.700 au fost declarate vindecate Numărul îmbolnăvirilor din cauza coronavirusului în România a ajuns la 14.107, după ce miercuri au fost anunțate 270 de cazuri noi. Bilanțul deceselor a urcat la 864, după

citeste tot articolul

De ce sunt retestate pozitiv unele persoane vindecate. OMS: Este un proces legat de recuperare și nu de reinfecție Pacienții cu Covid-19 declarați vindecați și apoi retestati pozitiv nu s-au reinfectat ci este vorba de un proces legat de prezența ”celulelor moarte” care au persistat în

citeste tot articolul

Florin Cîțu: Șomajul tehnic va fi prelungit pentru anumite categorii după 15 mai/ Despre pensii : Este presiune pe finanțare în România (…) O să prezint Guvernului ce se poate face, cât se pot crește Șomajul tehnic o să fie prelungit pentru anumite categorii după 15 mai, a anunțat, miercuri, Florin Cîțu, ministrul Finanțelor Publice, la Radio România Actualități. Fiind întrebat

citeste tot articolul

BNR, despre adoptarea noii variante a legii plafonării dobânzilor: Regretăm că nu s-a ținut cont de recomandările noastre . Bancherii: Vom fi mai precauți până la înțelegerea impactului rezultat ?După ce au dat unde verde proiectului de lege vizând darea în plată (în formă revizuită), deputații au validat miercuri o altă propunere legislativă a fostului liberal Daniel Zamfir

citeste tot articolul

Covid-19: Ce se știe despre laboratorul chinez din Wuhan acuzat de Pompeo că este la originea noului coronavirus Arătat cu degetul de Statele Unite, Institutul de virologie chinez acuzat că se află la originea noului coronavirus studiază unii dintre cei mai periculoși agenți patogeni din lume, scrie AFP.

citeste tot articolul

Coronavirus în România: Șase noi decese. Bilanțul morților urcă la 864 Alte șase persoane au murit din cauza noului coronavirus în România, astfel că bilanțul total al deceselor înregistrate în țara noastră a urcat la 864, potrivit unei

citeste tot articolul

BBC: De ce ar trebui să purtăm toți măști în public / Care sunt cele mai bune măști Pentru a înțelege de ce măștile de protecție ar putea funcționa, este important de văzut cum se răspândește coronavirusul. Când a reușit să infecteze pe cineva, virusul Sars-CoV-2

citeste tot articolul

Coronavirus în lume: Cehia a făcut teste în masă și a aflat că maximum 4-5% din populație este imună / Rusia – patru zile consecutive cu peste 10.000 de cazuri noi Numărul cazurilor de coronavirus raportate în lume a depășit 3,7 milioane, în timp ce bilanțul deceselor a ajuns la aproape 260.000, iar cel al pacienților cu Covid-19 declarați vindecați

citeste tot articolul

Legile PSD prin care erau suspendate plățile la credite și la utilități, declarate neconstituționale de CCR Curtea Constituțională (CCR) a declarat, miercuri, neconstituționale proiectele de lege depuse de PSD referitoare la amânarea plății ratelor bancare și suspendarea plății la utilități. Actele

citeste tot articolul

Pandemia coronavirus amenință viitorul Zonei Euro, avertizează Comisia Europeană Pandemia coronnavirus amenință viitorul Zonei Euro, creând divizuni economice uriașe între cele 19 state membre în timpul a ceea ce se așteaptă a fi cea mai gravă recesiune de la

citeste tot articolul

Pandemia de gripă din 1918 i-a ajutat pe naziști să ajungă la putere, susține un studiu al Rezervei Federale Numărul ridicat de decese cauzate de pandemia de gripă din 1918 este posibil să-i fi ajutat pe naziști să câștige voturi în alegeri germane „cruciale”, potrivit unor cercetări

citeste tot articolul

Interviu. Mircea Cărtărescu, despre prietenii și dispute scriitoricești. Si cum de a ajuns literatura ceva foarte marginal în societatea de azi ”Prieteniile literare sunt un anumit gen de prietenie. Ele nu seamănă cu prietenia din copilărie, sau cu prietenia din facultate, din studenție, rămânem prieteni așa, o vreme, e minunat.

citeste tot articolul

Trump spune că epidemia de coronavirus e mai rea decât ”11 septembrie” sau ”Pearl Harbor” Președintele american, Donald Trump, a declarat miercuri despre criza coronavirusului că este „mai rea” decât atacul surpriză al Japoniei din 1941 împotriva bazei militare

citeste tot articolul

Viktor Orban a postat pe Facebook o imagine cu Ungaria Mare, în hartă fiind inclusă și Transilvania Premierul ungar Viktor Orban a postat pe Facebook o imagine cu harta Ungariei Mari în care este inclusă și Transilvania, în contextul examenelor la istorie ale elevilor din țara vecină.

citeste tot articolul

Constantin Vică, lector universitar Filosofie: „Mi-am început cariera de ajutor de bucătar. Mă inspira geniul gastronomic al partenerei. Semnificația? Că fără dragoste ți-ar sta mâncarea în gât” Constantin Vică este doctor în filosofie al Universității din București din anul 2011, cu o teză de filosofie practică în domeniul internetului și al tehnologiei web. Viața lui era oricum

citeste tot articolul

De ce coronavirusul nu va transforma relațiile internaționale, așa cum a făcut-o 9/11 În ultima lună au fost publicate o mulțime de articole care argumentează că criza coronavirusului a schimbat totul și că această molimă a vremurilor moderne marchează o delimitare clară

citeste tot articolul

FOTOGALERIE Cum arată lucrările la linia ferată Gara de Nord – Aeroport, cu câteva luni înainte de finalizarea lor Miercuri a fost comunicată și o dată oficială pentru inaugurarea trenului Gara de Nord – Aeroport, iar lucrările au avansat în ultimele săptămâni, mai ales în zona gării de la

citeste tot articolul

Bancul zilei: Amenda – Domnule polițist, cineva mi-a furat bicicleta!

citeste tot articolul

https://www.hotnews.ro/stiri-esential-23979530-abrogarea-pensiilor-speciale-neconstitutionala.htm?cfnl=

Meditația Zilei cu Sorin Cigher – Ziua #52: Izbăvirea e în mâna Lui, responsabilitatea, în ale noastre

Educatie, Important, Meditaţii

 Educatie, Important, Meditaţii

Augustinov Gabriela  05-05-2020 08:00:50

2 Cronici 7:14: „Dacă poporul Meu, peste care este chemat Numele Meu, se va smeri, se va ruga şi va căuta Faţa Mea, şi se va abate de la căile lui rele, îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul şi-i voi tămădui ţara.”

O parte cunoscută de majoritatea cititorilor Bibliei este viața poporului evreu din Vechiul Testament: poporul a trecut prin multe etape, prin situații dramatice, calamități, foamete, epidemii etc. Oamenii priveau disperați la dezastru, își numărau morții, îi protejau pe cei rămași, erau crize naționale, nu știau de unde vine necazul, uneori nici nu știau ce să facă să-l stopeze. Nu este nimic nou sub soare, istoria se repetă. Asistăm, legați la mâni, uneori și la ochi, la nenorociri și nu putem face nimic. De multe ori, inima este împietrită, urechile ne sunt astupate și nu descoperim adevarata soluție, ci observăm doar artificiile neputincioase ale semenilor în fața problemelor generale.

Întotdeauna a fost o cale de ieșire din orice situație. Niciodată o problemă nu a ținut foarte mult, pentru că Dumnezeu, în bunătatea Lui, a desfăcut șurubul, pentru că poporul dădea semne de îndreptare. Sunt convins că Dumnezeu ține mâna pe termostatul cuptorului aprins, în timp ce privește la călirea celor din interior! Orice foc călește materialul. Dacă este aur, focul nu face decât să îndepărteze zgura și să scoată la iveală un aur pur. In istoria omenirii Dumnezeu a procedat la fel. Îngăduia nenorocirile, necazurile, durerile, suferințele pentru a-l aduce cu picioarele pe pământ pe om și a-l determina să privească mai mult spre cer!

Omul trebuie să fie conștient că totul este efemer! Pământul își urmează ciclul, iar când se termină un ciclu, o ia de la capăt… până va opri Creatorul acest mecanism universal! Izbăvirea din orice situație este asigurată, dar unde este datoria noastră? Suntem responsabili de ceva? Putem schimba ceva? Suntem noi ascultați de Creator? Da! Afirm cu toată convingerea, putem schimba lucrurile! Avem responsabilitatea unui chiriaș: de a avea grijă de ceea ce ni s-a încredințat!  Dumnezeu ne-a încredințat multe, așa că suntem vrednici de a răspunde și nu de a ne eschiva!

Dacă această condiție este responsabilitatea noastră, putem alege! Suntem creați să alegem și răspundem pentru alegerile noastre!

Cuvântul din 2 Cronici 7:14 ne spune despre o procedură recunoscută în cer: chemarea Numelui Său peste popor! Oricine poate fi sub protecția Numelui Lui. Ce avem de făcut?

Mai întâi, să ne smerim. Smerenia este o floare care crește pe mormântul mândriei, spunea cineva… Poporul trebuie să-și însușească un comportament de egalitate, pentru că nu există rivalități în apropierea de Dumnezeu!

Apoi, rugăciunea este o unealtă ce trebuie folosită permanent. Este o armă prin care te protejezi și arată cât de dependent ești de El. Rugăciunea este responsabilitatea noastră.

În al treilea rând, va căuta fața Domnului! Da, este o altă responsabilitate. Să dorești întâlnirea cu Cel care te iubește, Cel care te-a creat; apropierea de El trebuie să fie un mod de viață. Nu fugar sau încăpățânat, ci interesat de frumusețea lui Dumnezeu!

Apoi, se va abate de la căile lui rele… Aici este proba practică. Renunțarea la tot ce îi produce dezamăgire lui Dumnezeu! Există o singură Cale, dreaptă, bună, sigură și eficientă pe termen lung, Calea lui Hristos!

Acestea sunt responsabilitățile noastre, iar intervenția Lui va fi extraordinară! Citiți textul și vă veți minuna! E același Dumnezeu neschimbător! Să încercăm, să experimentăm lucruri nemaiîntâlnite!

Cigher Sorin,

05 mai 2020
Pastorul Bisericii Baptiste Sion din Sibiu

https://www.stiricrestine.ro/2020/05/05/meditatia-zilei-cu-sorin-cigher-ziua-52-izbavirea-e-in-mana-lui-responsabilitatea-in-ale-noastre/?