Misiunea Betania Ana Gabriela Olaru / Iulie 08 2008

download - Copie

Pagina Proiectului Betania este realizată de

 Ana Gabriela Olaru

Coordonatoare Proiect Betania

horizontal rule

Bucuria Reîntâlnirii

În Biblie, stima faţă de cel bătrân se transformă în lege: „Înaintea celui cu părul alb, să te ridici..”(Lev 19:32) / „Cinsteşte-l pe tatăl tău şi pe mama ta” (Deut 5:16). Trebuie să ne străduim să distrugem tendinţa de a-i ignora pe cei bătrâni, sau de a-i marginaliza… tinerii, adulţii şi bătrânii au nevoie unii de alţii.

INCURAJAREA APROAPELUI (..”sa il iubesti ca pe tine insuti”..)

Cum putem sa ne manifestam dragostea fata de cei ce se simt singuri si tristi?

„Cinsteşte-l pe cel bătrân” (Lev 19,32)

Cu dezbaterea temei, mentionata mai sus, de catre pastor Claudiu Fechete, a debutat Intalnirea Betania din 31 mai–locatia: Casa Laura, Mamaia N.

Am petrecut un timp minunat in care cei tineri au servit seniorii, in care s-au sters lacrimi, in care ne-am straduit sa fim alaturi de cei de curand raniti prin pierderea partenerului de viata. Am avut placuta placere sa avem doua invitate din Ucraina, o persoana din Portland-SUA si o alta persoana din Timisoara.

Ca la fiecare intalnire produsele servite au fost indeajuns, oferite prin donatii din partea celor prezenti si a sustinerii Programului Betania prin donatii lunare, dar nu in ultimul rand cu sprijinul financiar al B.C.B. “Sf. Treime” Constanta.

Omul rămâne totdeauna făcut după „chipul lui Dumnezeu” (Gen 1:26) şi fiecare vârstă îşi are frumuseţea şi misiunea sa. Ba mai mult, vârsta înaintată îşi află în cuvântul lui Dumnezeu o deosebită consideraţie, astfel încât longevitatea este văzută ca semn al bunăvoinţei divine (Gen 11:10-32). La batranete omul culege mai bine sensul vieţii şi invata să dobândească „înţelepciunea inimii” Ei ajută la privirea realităţilor pământeşti cu mai multă înţelepciune, pentru că problemele vieţii i-au maturizat.

„Chiar dacă picioarele nu mai vor să răspundă nevoilor, chiar dacă mâinile nu mai pot să lucreze ca la tinereţe, nu lăsaţi mintea să se odihnească, nu părăsiţi obiceiul rugăciunii. Dacă ochii mai sunt buni, nu vă opriţi din citirea Cuvântului. Dacă urechea încă mai aude, nu vă opriţi a asculta nevoile celor din familie. Dacă mai puteţi vorbi, nu vă opriţi a vorbi de Domnul şi de ceea ce El a făcut şi face pentru voi. Mărturia voastră şi flacăra credinţei nu se va stinge niciodată. Lăsaţi-vă călăuziţi de Domnul până la sfârşitul acestei călătorii pe acest pământ” (Caius Obeada-SUA)

sus

http://publicatia.voxdeibaptist.org/betania_iul08.htm

STUDIU: Majoritatea pastorilor văd semnele sfârșitului veacului în evenimentele curente

download - Copie

Semnele sfârșitului veacului sunt aici și majoritatea pastorilor o recunosc – foto de Josh Hild – unsplash.com

Aproape 9 din 10 păstori văd evenimentele curente ca fiind potrivite cu ceea ce a spus Isus că se va întâmpla la scurt timp înainte de revenirea Sa pe pământ, declară un nou sondaj de opinie concentrat pe escatologia creștină, sau studiul despre vremurile din urmă. Acest studiu, efectuat de organizația LifeWay Research cu sediul în Nashville, a fost efectuat pe pastorii bisericilor evanghelice și cele istorice de negrii, care a adus la lumină faptul că 97% dintre aceștia cred că Isus Hristos va reveni literal și personal pe pământ în curând.

Scott McConnell

Mulți pastori cred că văd semnele revenirii Lui ca fiind aproape”, declară Scott McConnell (foto alăturat), director executiv al LifeWay Research. ”Aceste sentimente au fost exprimate în ianuarie (2020) înainte să se cunoască perspectiva unei pandemii globale.

În Matei 24, ucenicii lui Isus l-au întrebat cu privire la semnele venirii Sale, iar El a răspuns prin a vorbi despre ”semnele nașterii” care vor preceda revenirea Sa.

Darrell Bock, profesor de Studiu al Noului Testament din cadrul Seminarului Teologic din Dallas, a notat faptul că Biblia are câteva liste de semne potențiale ale revenirii lui Isus, cum ar fi Discursul de pe Muntele Măslinilor din Matei 24-25, Marcu 13 și Luca 21, și câteva dintre acestea includ concepte ale unei îmbolnăviri globale.

 ”Numeroase texte biblice vorbesc despre anomaliile din creație care îi dezorientează și îi neliniștesc pe oameni”, a spus Bock. ”Aceste anomalii au o anumită anvergură, cutremurele și războaiele fiind printre cele mai comune. Totuși, Isus menționează plăgi sau molime în mod explicit în Luca 21.”


Conform cu 
Mitch Glaser, președintele organizației Chosen People Ministries, ideea de dureri ale nașterii nu este unică pentru Noul Testament sau pentru evanghelici, deoarece și evreii ultra-ortodocși cred că aceste tipuri de semne sunt indicatoare ale venirii lui Mesia.

Termenul folosit în cadrul literaturii rabinice, ’durerile nașterii lui Mashiach’este similar cu Discursul de pe Muntele Măslinilor”, spunea Glaser. ”Pandemia este văzută în acest mod de mulți evrei religioși care împărtășesc o așteptare Mesianică sporită împreună cu evanghelicii.

În cadrul acestui studiu sponsorizat de un grup de organizații conduse de Chosen People și efectuat în prima parte a anului 2020, LifeWay Research a solicitat pastorilor dacă ei au luat în considerare evenimentele curente că ar fi incluse în avertismentele lui Isus.

Semne alea revenirii lui Isus - sondaj LifeWay ResearchCel puțin 3 din 4 pastori sunt de acord că Isus se referea la evenimentele curente, inclusiv la apariția profeților falși și a învățăturii false (83%), dragostea celor mai mulți credincioși se va răci (81%), moralul tradițional devine din ce în ce mai puțin acceptat (79%), războaiele și conflictele naționale (78%), cutremurele și alte dezastre naturale (76%) și oameni care își abandonează credința lor creștină (75%).

O majoritate clară dintre aceștia văd foametea (70%) și anti-semitismul față de poporul evreu din toată lumea (63%) drept semne ale revenirii lui Isus.

Aproximativ 1 din 10 pastori (11%) spun că ei nu consideră vreunul dintre aceste evenimente ca fiind parte a durerilor nașterii la care se referea Isus.

 ”De prea mult timp o mulțime de pastori s-au sfiit să dea învățătură despre durerile nașterii și evenimentele care vor duce la cea de-a doua venire”, a declarat autorul best-seller Joel Rosenberg, ”doar că pandemia curentă demonstrează nevoia unei predicări solide, nesenzaționale care să fie făcută într-o manieră biblică.”


Mai mult de jumătate dintre pastori (56%) se așteaptă ca Isus să se reîntoarcă în timpul vieții lor.

Probabil că – în parte – datorită acestor crezuri, 89% dintre pastorii evanghelici și din bisericile istorice de negrii spun că este important a se comunica urgența revenirii lui Hristos.

În timp ce majoritatea spun că așteaptă revenirea lui Isus în timpul vieții lor, alți pastori spun că nu sunt siguri (24%) sau că ar crede cu tărie acest lucru (25%). Trei din 10 agreează parțial (31%), în timp ce 20% nu agreează, inclusiv 6% care sunt în dezacord puternic.

Printre cei care sunt mai predispuși să fie în dezacord asupra faptului că Isus va reveni în timpul vieții lor sunt pastorii cu vârsta între 18 și 44 de ani (27%) și pastorii bisericilor cu 250 sau mai multe persoane în frecvență (28%).

 ”Fie că revenirea lui Isus este aproape sau departe, creștinii cred că aceste anomalii reprezintă gemetele creației, o amintire a mortalității noastre, a nevoii noastre după Dumnezeu și a responsabilității pe care o avem față de El pentru viață, atât acum cât și pentru vecie”, a spus Bock.


Alte semne


Pastorii sunt de asemenea predispuși să vadă anumite evenimente referitoare la Israel și poporul evreu drept o împlinire a profeției biblice și semne ale vremurilor din urmă.

Șapte din 10 pastori evanghelici sau din cadrul bisericilor protestante de negri (70%) spun că renașterea modernă a statului Israel și readunarea a milioane de oameni din poporul evreu au fost împliniri ale profețiilor din Biblie.

Un număr similar (69%) spun că aceste evenimente arată faptul că revenirea lui Hristos este mai aproape.

În jur de 2 din 5 pastori (39%) sunt de acord că stabilirea ambasadei Statelor Unite ale Americii în Ierusalim este un semn al vremurilor din urmă.

Majoritatea (62%) cred că un alt templu va fi construit în Ierusalim în acord cu o profeție din Ezechiel 40-48.

Mulți fac legături între vremurile din urmă și Israel, în special cu Ierusalim, în parte deoarece 73% cred că Hristos va reveni și va domni în Ierusalim ca împlinire a promisiunilor lui Dumnezeu față de David.

Mai mult de jumătate dintre păstori (57%) cred că Biblia învață că într-o zi majoritatea sau toți din poporul evreu, aflați în viață, va crede în Isus.

Aproape 3 din 5 (59%) spun că Isus va reveni atunci când poporul evreu îl va accepta pe Isus.

Aproape toți pastorii (98%) cred că împărtășirea evangheliei cu poporul evreu este importantă. Printre cei care cred că evanghelizarea evreilor este vitală, există și o varietate de motive. Mai mult de 99% spun că este important să împărtășească evanghelia cu toate grupele de oameni. Nouă din 10 pastori (89%) spun aceasta pentru că Isus este Mesia evreilor. Mai mult de 4 din 5 (82%) cred că poporul evreu este special înaintea ochilor lui Dumnezeu. Același procentaj indică la promisiunea lui Dumnezeu de a păstra o rămășiță credincioasă din poporul evreu.

În jur de două treimi dintre pastori (67%) spun că împărtășirea evangheliei cu poporul evreu este importantă deoarece modelul lui Pavel a fost de a evangheliza mai întâi poporul evreu. Mai mult de un sfert (28%) spun că evanghelizarea evreilor va grăbi revenirea lui Hristos.

 ”Există detalii ale revenirii lui Hristos și a domniei Sale asupra cărora cercetătorii sunt în dezacord”, spune McConnell. ”Totuși, majoritatea vastă a păstorilor cred că anumite evenimente curente corespund cu profețiile pe care le-a dat Însăși Isus cu privire la lucrurile care vor avea loc chiar înainte de revenirea Sa.”


Învățătura cu privire la vremurile din urmă


Indiferent de cât de aproape cred ei că este revenirea lui Hristos, majoritatea pastorilor se simt încrezători în ceea ce privește învățătura pe acest subiect. În fond, toți pastorii evanghelici și cei din rândul protestanților negrii (94%) spun că se simt echipați să învețe cu privire la profețiile găsite în Biblie, deși mai mult de o treime dintre ei nu au oferit nivelul cel mai înalt de acord.

Majoritatea pastorilor cred de asemenea că este important să studieze și să învețe cu privire la profețiile biblice și la escatologie.

În jur de 3 din 5 spun că este important să predici despre profețiile vremurilor din urmă din cartea Apocalipsa (60%) și Vechiul Testament (60%), precum și în a petrece timp personal în studierea escatologiei (57%).

Un sfert dintre pastori (24%) vorbesc congregațiilor lor despre profețiile din zilele de pe urmă cel puțin o dată pe lună. Aproape o jumătate (48%) spun că o fac de câteva ori pe an.

Aproximativ 1 din 10 pastori spun că discută despre aceasta cu biserica lor o dată pe an (11%). Același număr (11%) spun că o fac, dar mai rar. Puțin sunt cei care spun că nu vorbesc niciodată congregației lor despre aceste profeții (3%).

 ”Pandemia globală curentă va crea un interes în rândul participanților la biserică, dar și a persoanelor nereligioase, să afle despre ce spune Biblia cu privire la aceste plăgi, dezastre și vremurile din urmă”, spune McConnell. ”Urgența pe care o simt pastorii este mai puțin în depozitatul de suluri de hârtie igienică și mai mult în a ajuta pe oameni să fie pregătiți pentru revenirea lui Hristos.”


Materialul de mai sus a fost scris de 
Aaron Earls pe 25 aprilie 2020 în site-ul Charisma News (de unde a fost preluat). El este scriitor în cadrul organizației LifeWay Christian Resources. Pentru mai multe informații vizitați LifeWayResearch.com sau descărcați raportul (disponibil în format PDF în limba engleză).

Metodologie

Sondajul acesta a fost efectuat telefonic pe 1000 de pastori din denominații evanghelice și de negrii în perioada 24 ianuarie până în 11 februarie 2020, și a fost sponsorizat de Chosen People Ministries, Alliance for Peace of Jerusalem, Rich and Judy Hastings și Hendricks Center din cadrul Dallas Theological Seminary. Lista de apeluri a fost mostră stratificată aleatoriu, scoasă din lista cu toate bisericile evanghelice și cele istorice de negrii. S-au folosit contingente pentru mărimea bisericii.

Fiecare interviu a fost condus cu pastorul senior, predicatorul sau preotul bisericii apelate. Răspunsurile au fost evaluate după regiune pentru a reflecta mai cu acuratețe populația. S-au completat 1000 de sondaje. Această mostră oferă 95% încredere că marja de eroare nu depășește +/- 3,2%. Marjele de eroare sunt mai mari în sub-grupuri.

Notă. Dacă citați sau folosiți acest material în altă parte, vă rog să păstrați toate link-urile din el și să oferiți sursa citată, adică acest blog. Mulțumesc

 

https://crestinismtrait.blogspot.com/2020/05/studiu-majoritatea-pastorilor-vad.html?

Consiliul Național al Audiovizualului și-ar putea extinde controlul și asupra platformelor de partajare a materialelor video precum YouTube. Un proiect de actualizare a Legii Audiovizualului așteaptă să fie dezbătut de Guvern

download - Copie

DE VLAD PÂRĂU  /   ȘTIRI   /   Publicat: Joi, 30 aprilie 2020, 20:11   /   Actualizat: Joi, 30 aprilie 2020, 20:50

Consiliul Național al Audiovizualului și-ar putea extinde controlul și asupra platformelor de partajare a materialelor video precum YouTube. Un proiect de actualizare a Legii Audiovizualului așteaptă să fie dezbătut de Guvern
Foto: Monitorul de Cluj
ARTICOLE RELAȚIONATE

YouTube a sugerat că incendiul de la Catedrala Notre Dame reprezintă o știre falsă
YouTube a sugerat că incendiul de la Catedrala Notre Dame reprezintă o știre falsă

CNA a sancționat radio Trinitas pentru afirmațiile preotului Vasile Răducă împotriva contracepției și relațiilor între ortodocși și musulmani. Universitatea București și Patriarhia s-au delimitat de afirmațiile acestuia
CNA a sancționat radio Trinitas pentru afirmațiile preotului Vasile Răducă împotriva contracepției și relațiilor între ortodocși și musulmani. Universitatea București și Patriarhia s-au delimitat de afirmațiile acestuia

Guvernul are în vedere modificarea Legii audiovizualului astfel încât serviciile de platformă de partajare a materialelor video, precum YouTube și altele similare, să intre sub supravegherea Consiliului Național al Audiovizualului (CNA), având nevoie de autorizare de funcționare de la acesta, iar instituția să poată decide îndepărtarea anumitor conținuturi de pe aceste platforme sau restricționarea accesului la acestea, relevă date analizate de Profit.ro. Sursa citată arată că proiectul redactat nu a intrat în ședință de guvern până la ora 21:10, a informat joi Ionel Dancă, șeful Cancelariei prim-ministrului.

Proiectul de lege elaborat în acest sens urmărește transpunerea în legislația națională a Directivei UE nr. 1808/2018 cu privire la serviciile media audiovizuale, care a avut ca scop, printre altele, „nivelarea terenului de joc” al pieței de profil din punct de vedere al poverii reglementării, audiovizualul clasic considerându-se nedreptățit în comparație cu noii jucători online, inclusiv din social media.

Dacă proiectul va fi adoptat, CNA ar putea solicita furnizorilor de platformă de partajare a materialelor video să îndepărteze sau restricționeze conținut numai în baza unei decizii motivate, iar decizia trebuie să fie suficient de precisă și argumentată în mod corespunzător, astfel încât să permită furnizorului să ia o decizie avizată și cu toată diligența necesară în ceea ce privește acțiunile ce trebuie întreprinse pentru a da curs notificării primite. Decizia va putea fi atacată în instanță în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Mai multe detalii pe acest subiect puteți citi AICI.

OPINII

PRIMA PAGINĂ

1 mai: Sfântul Prooroc Ieremia, unul din marii profeți ai Vechiului Testament

Sfântul Prooroc Ieremia este pomenit în calendarul creștin ortodox la data de 1 mai. Alături de Isaia, Ezechiel si Daniel…

ȘTIRI

Împărtășania nu îmbolnăvește: Preoții care s-au împărtășit împreună cu ÎPS Pimen au ieșit negativ la testele covid

Preoții care au slujit și s-au împărtășit din același Potir cu ÎPS Pimen, Arhiepiscopul Sucevei, nu s-au îmbolnăvit de coronavirus, informează Evenimentul Zilei.

Curtea Constituțională federală a Germaniei a dat câștig de cauză unei asociații musulmane care a cerut reluarea adunărilor religioase în timpul Ramadanului, cu respectarea unor măsuri sanitare. De vineri se vor redeschide lăcașurile de cult

Germania decide joi o redeschiderea a lăcașurilor de cult în anumite condiții, după ce accesul credincioșilor la slujbele religioase fusese restricționat în contextul pandemiei de coronavirus, a declarat o sursă pentru AFP joi, la o zi după ce Curtea Constituțională a emis o hotărâre judecătorească în acest sens

Modificarea Codului Administrativ, adoptată tacit de Senat. Limba maghiară ar putea să devină a doua limbă oficială, în zonele unde minoritatea maghiară depășește 20%

Senatul a aprobat tacit, în 8 aprilie, modificarea Codului Administrativ, astfel încât limba maghiară ar urma să devină a doua limbă oficială

Ludovic Orban:După 15 mai vom elimina restricțiile de circulație în localitate, vom păstra unele pentru ieșirea din localitate

Premierul Ludovic Orban a vorbit, joi, despre măsurile care vor trebui respectate și după data de 15 mai.

Consiliul Național al Audiovizualului și-ar putea extinde controlul și asupra platformelor de partajare a materialelor video precum YouTube. Un proiect de actualizare a Legii Audiovizualului așteaptă să fie dezbătut de Guvern

Guvernul are în vedere modificarea Legii audiovizualului astfel încât serviciile de platformă de partajare a materialelor video, precum YouTube și altele similare, să intre sub supravegherea Consiliului Național al Audiovizualului (CNA), având nevoie de autorizare de funcționare de la acesta, iar instituția să poată decide îndepărtarea anumitor

VEȘTI BUNE: O mare parte din suma pe care o datorau creștinii din Recea autorităților după amenda din Vinerea Mare este strânsă. Mai este nevoie de 32 000 de lei!

Preotul paroh Mircea Stuparu, din comuna maramureșeană Recea, amendat cu 20.000 de lei pentru că a primit oameni la slujbă în Vinerea Mare

Fermierii care angajează doi tineri lucrători în agricultură pe o perioadă de cel puțin 12 luni primesc de la MADR sprijin financiar lunar pentru fiecare persoană astfel angajată. Un milion de lei sunt puși la bătaie prin programul guvernamental

Programul pentru angajarea tinerilor în agricultură beneficiază în acest an de un milion de lei, informează Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale (MADR).

Deputatul Matei Dobrovie (PNL): De ce am votat împotriva educației sexuale obligatorii în școli

Deputatul (PNL) Matei Dobrovie a explicat de ce este împotriva legii care a consfințit introducerea unei ore obligatorii de educație sexuală în școli.

O minune în timpul covid-ului

Zilele acestea s-a întâmplat o minune. Suedia, mult hulita Suedie, cu un Guvern iresponsabil, care a refuzat să aplice distanțarea socială și să blocheze viața economico-socială și religioasă a devenit un model.

Zodia virusului și altele (IX)

Pe 23 luna aceasta, Administrația Prezidențială a anunțat  pe pagina de internet că președinții Trump și Iohannis au avut o convorbire telefonică la solicitarea celui dintâi.

Dr. Răzvan Constantinescu: De ce TAC medicii din România?!

Cunoscutul medic, Răzvan Constantinescu, se întreabă de ce medicii români nu spun nimic despre faptul că spitalele sunt goale, în așteptarea victimelor pandemiei și în acest timp pacienții cu alte probleme sunt ignorați.

Hieronymus Carl Friedrich Freiherr von Münchhausen sau Klaus-Werner Iohannis Freiherr von Hermannstadt

Folosindu-se de situația de urgență autoritățile române au cenzurat diverse publicații online precum ortodoxinfo.ro publicat de oameni cu interese în special religioase, un soi de amish ai religiei noastre ortodoxe. Publicația este acum disponibilă la ortodox.info.ro.

Site-ul justițiarul.ro, al jurnalistului Marius Albin Marinescu, va fi redeschis

Ministrul de Interne, Marcel Vela, a cerut ANCOM ca siteul justitiarul.ro, închis acum o săptămână, să fie redeschis, potrivit unui comunicat al Grupului de Comunicare Strategică(GCS), preluat de Cotidianul.

Povestea porcului în pandemie. Femeie din Satu Mare amendată cu 2000 de lei pentru că a alergat după porcul scăpat din curte fără să aibă declarație pe propria răspundere

O femeie din Satu Mare a fost amendată de polițiști pentru că a fost prinsă cu porcul pe stradă, neavând declarație pe propria răspundere

EXTERNE

OMS s-a răzgândit și laudă Suedia, care nu a impus restricții și izolări: „Reprezintă un model” și putem lua lecții de la ea

Organizația Mondială a Sănătății laudă Suedia, considerând-o un „model” pentru combaterea coronavirusului, după ce statul scandinav a fost ținta criticilor unora pentru că a refuzat până acum să impună restricții.

SPORT

1 mai: 26 de ani de la moartea lui Ayrton Senna, probabil cel mai mare pilot din Formula 1

1 mai rămâne un reper trist pentru iubitorii de Formula 1

https://www.activenews.ro/stiri/Consiliul-National-al-Audiovizualului-si-ar-putea-extinde-controlul-si-asupra-platformelor-de-partajare-a-materialelor-video-precum-YouTube.-Un-proiect-de-actualizare-a-Legii-Audiovizualului-asteapta-sa-fie-dezbatut-de-Guvern-161284

Curtea Constituțională federală a Germaniei a dat câștig de cauză unei asociații musulmane care a cerut reluarea adunărilor religioase în timpul Ramadanului, cu respectarea unor măsuri sanitare. De vineri se vor redeschide lăcașurile de cult

download - Copie

DE VLAD PÂRĂU  /   ȘTIRI   /   Publicat: Joi, 30 aprilie 2020, 19:17   /   Actualizat: Joi, 30 aprilie 2020, 20:25

Curtea Constituțională federală a Germaniei a dat câștig de cauză unei asociații musulmane care a cerut reluarea adunărilor religioase în timpul Ramadanului, cu respectarea unor măsuri sanitare. De vineri se vor redeschide lăcașurile de cult
Foto: EvZ.ro
ARTICOLE RELAȚIONATE

Avocatul Poporului: Restrângerea unor drepturi trebuie să fie proporțională cu celălalt drept pe care vrea să-l apere. Această proporționalitate nu există deloc la contravenții și sancțiuni contravenționale, unde suntem în plin arbitrariu
Avocatul Poporului: Restrângerea unor drepturi trebuie să fie proporțională cu celălalt drept pe care vrea să-l apere. Această proporționalitate nu există deloc la contravenții și sancțiuni contravenționale, unde suntem în plin arbitrariu

Biserica Ortodoxă Bulgară anunță că slujbele rămân deschise publicului
Biserica Ortodoxă Bulgară anunță că slujbele rămân deschise publicului

Germania decide joi o redeschiderea a lăcașurilor de cult în anumite condiții, după ce accesul credincioșilor la slujbele religioase fusese restricționat în contextul pandemiei de coronavirus, a declarat o sursă pentru AFP joi, la o zi după ce Curtea Constituțională a emis o hotărâre judecătorească în acest sens. Cu condiția să se respecte o distanță minimă între participanți și ca aceștia să poarte o mască, „adunările religioase se vor putea ține din nou”, se arată într-un document oficial, ce urma să fie aprobat joi după-amiază de Guvernul federal împreună cu reprezentanții landurilor, potrivit News.ro.

Curtea Constituțională federală a autorizat miercuri seara – în anumite condiții – redeschiderea lăcașurilor de cult, după ce a fost sesizată cu privire la îngrădirea libertății religioase de către o asociație musulmană din nordul Germaniei, care contesta interzicerea rugăciunii de vinerea într-o moschee – în plin Ramadan – de către autoritățile locale din Saxonia Inferioară.

Instanța supremă a dat dreptate asociației și a infirmat o hotărâre a unui tribunal administrativ, care avea la bază legislația privind interzicerea adunărilor, inclusiv religioase, din cauza riscului contaminării cu noul coronavirus.

Judecătorii Curții Constituționale federale au retrimis dosarul la tribunalul competent, motivând că „nu pot înțelege că nu este posibil să se ajungă la o evaluare pozitivă cu privire la un caz particular” și solicitând instanței ca, într-o nouă hotărâre, să ia în calcul „amestecul în libertatea religioasă”, înscrisă în drepturile fundamentale garantate de Constituția germană, pe care „ar reprezenta-o o interdicție, iar asta mai ales în cursul rugăciunii de vinerea în timpul lunii sfinte a postului Ramadanului”.

Judecătorii subliniază că asociația musulmană, care totalizează 1.300 de adepți, a prezentat propuneri care să asigure limitarea riscurilor unei eventuale contaminări. Astfel, se prevedea ca vinerea să nu se organizeze doar o singură adunare de rugăciune, ci mai multe, astfel încât credincioșii să participe în număr mai mic la adunări, respectând distanța de siguranță între ei și purtând măști de protecție.

Acesta nu este singurul caz în care un cult a solicitat permiterea adunărilor publice în vederea oficierii slujbelor religioase. De aceea, cancelarul Angela Merkel a demarat întrevederi cu reprezentanții landurilor autorizați în domeniul cultelor, pentru a stabili o linie de acțiune comună.

În urma deciziei Curții Constituționale federale, toate moscheile și bisericile din Germania vor trebui redeschise, titrează și Ziarul Românesc.

Unele landuri mai puțin afectate de pandemie, precum Saxonia, au permis deja reluarea adunărilor religioase, în timp ce altele au programată o relaxare a restricțiilor începând cu jumătatea lunii mai, inclusiv pentru slujbele comunităților religioase, ai căror credincioși vor putea să își reia rugăciunea comună cu condiția respectării distanței de siguranță și a purtării măștii sanitare.

CELE MAI POPULARE
PE ACELAȘI SUBIECT

https://www.activenews.ro/stiri/Curtea-Constitutionala-federala-a-Germaniei-a-dat-castig-de-cauza-unei-asociatii-musulmane-care-a-cerut-reluarea-adunarilor-religioase-in-

Confruntă Fricile: „Teama de a lua dobândă”, de Remus Runcan

Leviticul 25:35-46, Proverbe 22:7

Este foarte cunoscut spiritul antreprenorial al evreilor. Dumnezeu nu este împotriva celor bogați pentru că sunt bogați, nici nu a interzis afacerile și nici profitul din afaceri ilicite, dar are ceva împotriva dobânzii și cred că aceasta se datorează ușurinței cu care se pot face bani din dobânzi. Scriptura este împotriva dării de bani cu dobândă, iar motivația este teama de Dumnezeu (v.36, 43).

Psalmul 15 ne spune că cel care va locui în cortul Domnului are printre calități și aceea că: „el nu-și dă banii cu dobândă”, iar „cel ce se poartă așa nu se va clătina niciodată” (v.6).

Ca și persoane fizice nu suntem îndreptățiți în nicio situație să împrumutăm bani cu dobândă, bineînțeles dacă într-adevăr ne temem de Dumnezeu. În cele din urmă și cel care ia bani cu dobândă se expune pericolului de a deveni „rob”; o perspectivă care ar trebui să ne înspăimânte și să ne facă să devenim extrem de atenți atunci când trebuie să decidem să ne îndatorăm pentru a avea anumite lucruri pe care nu ni le permitem la un anumit moment în viață. Nu ar trebui să uităm cuvintele înțeleptului Solomon „Cel ce dă cu împrumut  este robul celui ce dă cu împrumut” (Proverbe 22:7).

Rugăciune: Tată drag, înțeleg acum că Tu nu ești de acord cu dobânda și de aceea aș vrea să mă păzești de tentația de a-mi da banii cu dobândă, dar și de tendința de a mă împrumuta. Aș vrea să mă ajuți să fiu mulțumit cu ceea ce am și să nu îmi asum riscuri majore în încercarea de a câștigă mult într-un timp scurt prin împrumuturi cu dobândă. Vreau să respect poruncile Tale și să mă tem; să mă feresc de tot ceea ce pare că este rău. Dă-mi, te rog, Duhul Tău care să-mi fie sfetnic și care să mă călăuzească în tot adevărul! Amin.

Remus Runcan este autorul a trei titluri de carte în limba română: „Se stinge o lume” (2015), „Capcanele Facebook-ului” (2016) și „Povestea lui Face” și două titluri în limba engleză: Virtual Communication (2015) și Facebook Mania (2020). Urmează să publice în curând un titlu de carte care vine să Confrunte Fricile. Puteți achiziționa online în format Kindle sau print, pe Amazon sau din Librăriile creștine Kerigma și Scriptum, cărțile semnate de Remus Runcan pentru creșterea, dezvoltarea și vindecarea dvs.

https://www.stiricrestine.ro/2020/04/30/confrunta-fricile-teama-de-a-lua-dobanda-de-remus-runcan/?

30 de zile 2020 | Ziua #8: Coraniștii

download - Copie

Cei mai mulți musulmani consideră că există trei părți esențiale ale legii islamice: coranul, sunnah și hadithul.

  • Coranul este revelația primită de profetul Mohamed.
  • Sunnah este o colecție de cuvinte, fapte și observații înregistrate ale profetului Mohamed.
  • Hadithul este o colecție de șase cărți de povestiri spuse de alți oameni despre viața lui Mohamed.

Memorarea, interpretarea și aplicarea acestor texte îi păstrează foarte bine ocupați pe învățații musulmani.

Coraniștii, numiți și „Supușii”, sunt o mișcare în islam care crede că Coranul este singura sursă de îndrumări și legi religioase din islam. Astfel, ei resping autoritatea Hadithului și a Sunnei. Deși recunosc rolul profetului Mohamed în revelația Coranului, ei nu consideră că Sunnah sau Hadithul ar fi scrieri valide sau necesare pentru interpretarea cuvintelor sale.

Coraniștii privesc cu ochi critici practicarea venerării lui Mohamed, o practică pe care ei o consideră nepotrivită. Ei consideră că musulmanii de rând practică idolatria prin această reverență a lor. Coraniștii nici nu îl includ pe Mohamed în tradiționala lor Shahadah (declarație de credință).

Majoritatea musulmanilor îi consideră pe coraniști niște oameni induși în eroare sau chiar eretici, care resping o parte majoră a doctrinei islamice – importanța profetului Mohamed, ca model de urmat și exemplu viu al trăirii islamului în viața de zi cu zi. Ideologia coranistă a luat ființă încă de pe vremea lui Mahomed, dar a câștigat în popularitate în secolul al XX-lea. Există societăți coraniste în majoritatea regiunilor cu o populație mare de musulmani, iar acestea sunt tolerate în măsuri variate.

Cum să ne rugăm:

  1. Coraniștii caută adevărul în Coran. Roagă-te ca ei să Îl vadă pe Isus în textele coranului și să Îl caute pe El.
  2. Roagă-te pentru „Supuși” cu versetele din Proverbe 3:5-6.
  3. Roagă-te ca Dumnezeu să îi binecuvinteze pe acești musulmani care caută cu seriozitate o sursă clară de îndrumare și revelație.

Biserica rămâne un punct de reper în vremuri critice | Reportaj Alfa Omega TV

download - Copie - Copie

Măsurile de distanțare socială impuse din cauza pandemiei de coronavirus afectează întreaga societate, inclusiv Biserica. Din această cauză, serviciile religioase s-au mutat în mediul online de peste o lună și jumătate.

Adrian Pop, pastor, Biserica Noul Legământ-Târgu Mureș: Ne vedem din nou sau mă vedeți din nou pe această cale. Mie îmi este dor de voi, de întâlnirile noastre. Cine ar fi crezut că o să ajungem vremuri în care versetul acela care spune „Mă bucur când mi se spune: Haidem la Casa Domnului!” o să fie așa de adevărat. Nu-i așa?

În această vreme, oamenii își dau seama că nu dețin controlul și nu știu ce să facă. Ei își pun întrebări referitoare la Dumnezeu și doresc să afle răspunsuri. Situații asemănătoare găsim și în Scriptură.

Lucian Chiș, pastor, Centrul Creștin Aletheia-Timișoara: Versetul 37 din Evanghelia după Marcu la capitolul 4 ne spune că valurile au fost așa de mari încât încât erau aproape gata să răstoarne barca. S-a stârnit o furtună și valurile s-au abătut asupra bărcii, și dintr-o dată acești pescari care erau atât de pricepuți în ale mânuirii bărcii, și care au trecut prin multe alte furtuni, cu siguranță, înainte de această furtună, s-au trezit dintr-o dată că ei nu mai au controlul asupra bărcii și nu mai au siguranță că vor ajunge de partea cealaltă așa cum porniseră la drum.

Tot în Cuvântul lui Dumnezeu se află și răspunsul.

Lucian Chiș, pastor, Centrul Creștin Aletheia-Timișoara: Dacă te uiți la tot ceea ce se întâmplă și te gândești că împărăția acestei lumi se clatină, și spui ca și psalmistul odinioară că se surpă temeliile pământului, și te întrebi ce poți să faci, răspunsul este tot acolo în Scripturi. În Psalmi spune așa: El, Dumnezeu este pe tron; El se uită la fii oamenilor și vrea să vadă dacă este cineva interesat să-L caute pe El, Cel care aduce stabilitate chiar și în mijlocul furtunii.

Liderii creștini rămân alături de credincioși prin mesaje care aduc încurajare.

Ioan Bochian, pastor, Centrul Creștin Emanuel-București: Știu că pe Dumnezeu nimic nu-L ia prin surprindere. Sigur că este o dezbatere: vine de la Dumnezeu sau vine de la altcineva virusul acesta? Eu cred că Dumnezeu este creatorul a toate, pe de o parte. Pe de altă parte cred că nimic nu-L poate surprinde pe Dumnezeu pentru că El cunoaște trecutul, prezentul și viitorul. Dumnezeul nostru este Atoateștiutor, Atotștiutor.

Limitările și izolarea obligă Biserica să se adapteze și, în același timp, să rămână un punct de reper în vremuri critice.

Răzvan Mihăilescu, pastor, Biserica Râul Vieții-București: Și acum este ceasul și puterea Bisericii, și noi ne manifestăm în puterea Duhului Sfânt. Și noi trebuie să umblăm cârmuiți de Duhul mai ales în vremea actuală. Duhul Sfânt ne dă coordonate actualizate, ne schimbă coordonatele. Dați-mi și mie pe ecran Ioan 3:8. Este un verset favorit celor care Îl iubesc pe Duhul Sfânt și umblă în Duhul: „Vântul suflă încotro vrea şi-i auzi vuietul, dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul.”

Izolarea nu înseamnă separare, iar credincioșii plini de Cuvântul lui Dumnezeu pot influența din jurul lor.

Reportajul face parte din emisiunea „Mapamond creștin” 824, difuzată în aprilie 2020. Alte știri și reportaje prezentate din perspectivă creștină te așteaptă aici: https://alfaomega.tv/stiri

Urmărește-ne pe Facebook, acolo publicăm materiale pe care nu le vei vedea pe aici: https://www.youtube.com/channel/UCiGwx8Yg1dOAr78_5v-zTKQ

Avem și cont de Instagram, aruncă o privire: https://www.instagram.com/alfaomegatv/

Canalul TV poate fi vizionat 24/7 și este unul dintre cele mai vizionate de români. Uită-te și tu. Dacă nu ai televizor, ne găsești online: https://alfaomega.tv/canal-tv/alfa-omega-tv

Vrei să fii parte din lărgirea Împărăției și vestirea întoarcerii Domnului? Lucrează împreună cu noi: https://alfaomega.tv/donatii

 

https://alfaomega.tv/stiri/stiri-din-romania/12446-biserica-ramane-un-punct-de-reper-in-vremuri-critice-reportaj-alfa-omega-tv

Influența tărâmului demonic asupra deciziilor noastre

Puterile demonice câștigă influență prin păcat și dezamăgire. Este asemenea unor muște care se hrănesc dintr-o rană deschisă. Cu cât păcătuiesc mai mult, cu atât le ofer mai mult teren. Acest teren sau întăritură este mai mult o putere și o influență decât un teritoriu spațial. Scriptura afirmă că demonii întunecă mintea oamenilor pentru ca ei să nu vadă sau să înțeleagă Adevărul. De fiecare dată când alegem voia noastră în locul voii lui Dumnezeu, aceștia obțin o mai mare influență în a constrânge și a obliga.

Gradul de influență câștigat cu fiecare alegere de a păcătui este determinat de modul în care a fost săvârșit păcatul, dacă acesta a fost făcut de bună voie și cât de serios a încălcat legile sfinte ale lui Dumnezeu. De exemplu, o crimă oferă mult mai multă putere dimensiunii demonice, decât gândul de a ucide. Actul de ucidere săvârșit de cineva care cunoaște Adevărul, pe Hristos, deschide o mai mare influență pentru puterea demonică, decât dacă același act a fost comis de cineva care nu a auzit încă de Hristos.

Demonii se află la datorie cu mult înainte de a se face simțiți prin niște ispite mai perverse. Ei ne ademenesc cu compromisul în alegerile mai mici: micile minciuni și compromisuri din viața de zi cu zi.

În acest fel, ei ară pământul, slăbindu-ne rezistența spirituală printr-o mulțime de infracțiuni minore, ca atunci când păcatul mai grav este sugerat minții noastre suntem foarte puțin înrădăcinați în căile lui Dumnezeu și cedăm.

Ispita demonică este diferită de ispita inimii. Ispita inimii este un rezultat direct a ceea ce am privit, ascultat, a locului unde am stat, a compromisului nostru, a ceea ce am făcut sau am omis. Nu ne-am rugat sau meditat la Cuvântul lui Dumnezeu. Totul se reduce la acest tip de probleme.

Răspunsul potrivit la strigătul tentațiilor inimii este mărturisirea și pocăința. Pe de altă parte, tentațiile demonice apar din senin, fără vreo legătură cu alegerile noastre recente. Acestea prezintă o dimensiune a puterii. Există un sentiment puternic de a fi condus împotriva voinței tale.

Răspunsul potrivit în fața tentațiilor demonice este lupta spirituală agresivă, mustrarea în numele lui Isus și trimiterea lor acolo unde îi vrea și Isus.

Toată puterea și autoritatea în cer și pe pământ a fost dată lui Isus Hristos – Matei 28:18. Scopul venirii Sale pe pământ a fost și este distrugerea lucrării vrăjmașului – 1 Ioan 3:8. El le-a dat, celor care Îl urmează, autoritatea de a învinge toată puterea celui rău – Luca 10:19 și Matei 10:1.

Meditează la aceste lucruri și încearcă să le aplici în viața ta:

  1. Roagă-te și întreabă-L pe Tatăl ceresc dacă ai o întăritură demonică în viața ta.
  2. Roagă-te și supune-te Tatălui cerându-i să distrugă întăritura prin puterea, iubirea și harul lui Hristos.
  3. Notează-ți versetele care vorbesc despre autoritatea dată de Dumnezeu credinciosului, observând cu atenție care sunt condițiile.

Versete la care să meditezi: 2 Cor. 10:3-5; Ef. 6:10-18; Lc. 9:1-2, 10:17-20, 11:20; Mt. 10:1; Marcu 16:17-18; Mat. 28:18-20; Coloseni 2:15; 2 Cor. 11:14-15; 1 Ioan 3:8; Rom. 16:20; Ps. 108:13

https://alfaomega.tv/viata-spirituala/eliberare/3960-influenta-taramului-demonic-asupra-deciziilor-noastre

O trezire spirituală cuprinde lumea aflată în carantină | Mapamond creștin 824

download - Copie - Copie

O mare mișcare de trezire spirituală îi întoarce pe oamenii aflați în carantină la Isus Hristos prin intermediul internetului, deoarece Dumnezeu lucrează în inimile oamenilor chiar și în timpul acestei pandemii.

Nick Hall, evanghelist: Suntem de părere că aceasta este cea mai mare oportunitate pentru evanghelizare din viața noastră. Oamenii suferă, li s-au năruit speranțele. În aceste vremuri, oamenii caută răspunsuri, Îl caută pe Isus. Pe de o parte, am vrut să întrunim Biserica globală, să întrunim liderii care sunt epuizați, afectați de această criză. Am organizat un eveniment la care au participat peste un milion de pastori și lideri. În cadrul acestui eveniment am dat sfaturi emoționale, practice, spituale. Oameni ca David Platt, ca Francis Chan, Priscilla Shirer, Michael W. Smith , Kari Jobe, au încercat să dea sfaturi Bisericii ca să o pregătească pentru ce am considerat că va fi cea mai importantă sărbătoare de Paști pe care am văzut-o vreodată în ce privește relevanța Evangheliei. Apoi, a urmat un alt eveniment global organizat în Vinerea Mare pe internet, în 43 limbi, în peste 100 de țări. Peste 117.000 de oameni au răspuns chemării Evangheliei prin sms, e-mail sau telefon.

Wendy Griffith: Uimitor! Văd că au participat multe personalități la aceste evenimente. Nick, ne-ai spus că ai avut această idee când ai strigat la Dumnezeu. Te rog să ne dai mai multe detalii.

Nick Hall: În ultimele nouă luni am trecut printr-o criză pe plan personal. Sora mea a avut cancer pancreatic și a murit în urmă cu două luni. În timp ce am trecut prin această perioadă de criză am simțit că niciodată nu am simțit așa de mult nevoia pentru eternitate. Din fericire, sora mea L-a cunoscut pe Isus. Știu că este acasă și nu mai are dureri. Însă am simțit nevoia de a ajuta persoanele care suferă, care sunt pe moarte. Știu că noi toți suferim în acest moment. Însă unii suferă enorm, între cer și iad. Am simțit acest îndemn de la Duhul lui Dumnezeu, ca să strig la Dumnezeu pentru a ajuta acești lideri de biserici care suferă și pentru a le da o viziune. Este greu să explic cum în două săptămâni am organizat aceste evenimente, cum am dus la bun sfârșit o idee. O idee care nu a existat în cărți, pentru care nu am avut referințe, idei care au influențat sute de milioane de oameni din întreaga lume. Singura explicație este că aceasta este o trezire spirituală a carantinei. Nu am organizat-o noi. Dumnezeu face ceva nou și acum este momentul să împărtășim lumina și dragostea lui Isus Hristos.

Hall: Oamenii au răspuns din Rusia, din Europa de Est, din Indonezia, din cea mai mare țară musulmană din lume, din China continentală, din Hong Kong. Am comunicat în cantoneză și în mandarină. Oamenii au răspuns din India. Numărul locuitorilor din India a depășit un miliard de oameni. Ei sunt acasă, în carantină, legea nu le permite să-și părăsească locuințele. Mulți dintre ei nu au case ca noi. Ei au doar un dormitor unde se îngrămădesc familiile numeroase. Dumnezeu a lucrat ca să putem transmite aceste mesaje pe canalele principale laice în intervalul de maximă audiență. Duhul Sfânt a intrat în casele acestor oameni și astfel, ei au aflat despre Dumnezeul care mântuiește, care a luat suferințele noastre asupra Sa pe cruce, Dumnezeul care ne ia durerea, păcatele și moartea prin înviere. Am avut reacții din Nigeria, din Africa, din America Centrală și America de Sud. Biserica globală s-a mobilizat, oamenii și-au riscat viața pentru a vesti Evanghelia. Repet, 117.000 au decis să Îl urmeze pe Isus. Însă credem că sunt milioane de oameni care tânjesc, care se întorc la Isus. Acesta este momentul cel mai propice de evanghelizare în viața noastră.

Hall: În această perioadă m-am rugat la Dumnezeu să oprească această pandemie, această durere. Însă, mă rog mai mult ca oamenii să învețe ceva din această experiență. Eu cred că este un moment al trezirii spirituale și al reformei în Biserică. Dumnezeu ne ia multe speranțe care poate nu au fost potrivite. Nu ne-am încrezut în Isus, în evanghelizare, în ucenicie. Cred că avem o perioadă de timp pentru cei rătăciți. Cred că acesta este începutul mișcării de trezire spirituală și această trezire va continua. Însă știm că odată ce se ridică a doua carantină, oamenii se vor întoarce la vechile obiceiuri, se vor gândi la bani, la speranțe deșarte, la idoli, la petreceri. Acesta este un moment unic când întreaga lume este în repaus în mod colectiv. Nu mai avem parte de toate acele lucruri cu care ne reprimăm durerea, în care credem. Chiar și sănătatea noastră este vulnerabilă.

Reportajul face parte din emisiunea „Mapamond creștin” 824, difuzată în aprilie 2020. Alte știri și reportaje prezentate din perspectivă creștină te așteaptă aici: https://alfaomega.tv/stiri

Ultimele articole – Viața spirituală

  • O mișcare globală de rugăciune
    O mișcare globală de rugăciune
  • Exista o legatura intre lupta spirituala si rugaciunea in limbi?
    Exista o legatura intre lupta spirituala si rugaciunea in limbi?
  • Nadejde si responsabilitate cu privire la rapire
    Nadejde si responsabilitate cu privire la rapire
  • Devoțional pentru copii: Psalmul 1 (nr. 2)
    Devoțional pentru copii: Psalmul 1 (nr. 2)
  • Perfecționismul
    Perfecționismul
  • Sunt crestin, ma droghez, ce pot sa fac? Raspunde pastorul Ilie Popa
    Sunt crestin, ma droghez, ce pot sa fac? Raspunde pastorul Ilie Popa
  • Puterea obiceiurilor bune- de Joyce Meyer
    Puterea obiceiurilor bune- de Joyce Meyer
  • Influența tărâmului demonic asupra deciziilor noastre
    Influența tărâmului demonic asupra deciziilor noastre

https://alfaomega.tv/stiri/mapamond-crestin/12444-o-trezire-spirituala-cuprinde-lumea-aflata-in-caratina-mapamond-crestin-824

Bisericile din Taiwan trimit ajutoare țărilor aflate în criză | Mapamond creștin 824

download - Copie - Copie

În întreaga lume, bisericile intervin pentru a ajuta nevoiașii. În Taiwan bisericile colaborează pentru a trimite măști, combinezoane de protecție și mănuși Statelor Unite. Acest reportaj a fost realizat de partenerii CBN din Taipei, de la GOOD TV.

Reporter: În timp ce pandemia avansează, echipamentele medicale sunt greu de obținut. Bisericile din Taiwan și-au unit forțele pentru a strânge fonduri cu scopul de a procura echipamente medicale pe care să le doneze țărilor care au mare nevoie de ele.

Nathaniel Chow, pastor, organizator al campaniei ”Love Never Fails”: Simt că Taiwanul are un destin, acela de a binecuvânta țările, să fie o binecuvântare pentru aceste state. Când alte țări se confruntă cu o astfel de criză, Taiwanul nu poate sta cu mâinile încrucișate. Știm cu toții povestea lui Isaac. Când el s-a confruntat cu o foamete severă, el nu s-a dat bătut. El a semănat pământul și a strâns rod însutit.

Reporter: După ce echipamentele medicale ajung la depozit, acestea sunt descărcate și sunt verificate înainte de a fi trimise guvernelor locale pentru a fi distribuite. Stocurile includ saci pentru transportarea decedaților, mănuși, combinezoane și ochelari de protecție care vor ajunge în zone lovite de pandemie, în țări care se confruntă cu o penurie.

James Shia, pastor, Chinese Christian Relief Association: Distribuirea sacilor pentru transportul persoanelor decedate îmi frânge inima. Guvernul Statelor Unite a anunțat că are zeci de mii de decese. Situația este gravă. În timpul Războiului din Coreea și în timpul Războiului din Vietnam, America a avut 50.000 de victime în fiecare război. Vietnamul a avut 50.000 de victime în decursul a 20 de ani. În prezent, 100.000 de oameni mor în câteva luni. Aceasta este o situație îngrijorătoare. Pe cutiile cu stocuri punem etichete pe care scrie: Dumnezeu să binecuvânteze America, Italia sau Spania. De la bisericile creștine din Taiwan.

Reporter: În această perioadă de restricții, bisericile din Taiwan au mobilizat oamenii pentru a ajuta alte țări în lupta împotriva pandemiei.

Reportajul face parte din emisiunea „Mapamond creștin” 824, difuzată în aprilie 2020. Alte știri și reportaje prezentate din perspectivă creștină te așteaptă aici: https://alfaomega.tv/stiri

Urmărește-ne pe Facebook, acolo publicăm materiale pe care nu le vei vedea pe aici: https://www.youtube.com/channel/UCiGwx8Yg1dOAr78_5v-zTKQ

Avem și cont de Instagram, aruncă o privire: https://www.instagram.com/alfaomegatv/

Canalul TV poate fi vizionat 24/7 și este unul dintre cele mai vizionate de români. Uită-te și tu. Dacă nu ai televizor, ne găsești online: https://alfaomega.tv/canal-tv/alfa-omega-tv

Vrei să fii parte din lărgirea Împărăției și vestirea întoarcerii Domnului? Lucrează împreună cu noi: https://alfaomega.tv/donatii

ULTIMELE ARTICOLE

Duminica lui Toma | Text biblic interpretat de Ade și Edi Kifor 😊

Duminica lui Toma | Text biblic interpretat de Ade și Edi Kifor 😊

Ade și Edi Kifor, doi copii minunați, recită un text biblic specific evenimentului pe care îl comemorăm în duminica zisă „a Tomii”, sau a lui Toma. E vorba de Ioan 9: 20 – 29

Cum gestionăm frica în timp  Joni Eareckson Tada

Cum gestionăm frica în timp Joni Eareckson Tada

Prietena mea Peggy Campbell a stat de vorbă cu un vecin care i-a spus: Nu ți-e dor de zilele bune?,
Ce dragoste mare!

Ce dragoste mare!

Devoțional video: Ce dragoste mare!
Libertate!

Libertate!

Libertate!
Rugăciunea dupa voia lui Dumnezeu  Joni Eareckson Tada

Rugăciunea dupa voia lui Dumnezeu Joni Eareckson Tada

Când au fost aruncate bombe peste Londra, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, C.S. Lewis a scris:
Dumnezeu este SUVERAN  Joni Eareckson Tada

Dumnezeu este SUVERAN Joni Eareckson Tada

Bună ! Sunt Joni Eareckson Tada.
Cine are ultimul cuvânt în viața ta? Virgil Dan

Cine are ultimul cuvânt în viața ta? Virgil Dan

Nu te teme de nimeni, decât de Dumnezeu. Tot în El trebuie să fie și speranța ta, și de El trebuie să asculți.
Studiu biblic și încurajare  Psalmul 94:19

Studiu biblic și încurajare Psalmul 94:19

„Când gânduri negre se frământă înlăuntrul meu, mângâierile tale îmi înviorează sufletul”.
Emaus: confuzie și redirecționare  Petrica Bulica

Emaus: confuzie și redirecționare Petrica Bulica

Petru Bulica e pastor la Biserica „Betel” din Timișoara”.
Toma a profitat de a doua șansă. Dar TU?  Liviu Axinte

Toma a profitat de a doua șansă. Dar TU? Liviu Axinte

Asculți un mesaj din partea pastorului Liviu Axinte, de la biserica „Elim” din Piatra Neamț.
Studiu biblic din 2 Corinteni 4:7  Virgil Achihai

Studiu biblic din 2 Corinteni 4:7 Virgil Achihai

Virgil Achihai este președintele Uniunii Bisericilor Creștine după Evanghelie din România
Cunoașterea lui Dumnezeu, cu Iosif Țon  Partea a 3-a

Cunoașterea lui Dumnezeu, cu Iosif Țon Partea a 3-a

Vorbim despre cel mai important lucru pe care îl poate face cineva în viața lui, cu pastorul Iosif Țon.
Cunoașterea lui Dumnezeu, cu Iosif Țon  Partea a 2-a

Cunoașterea lui Dumnezeu, cu Iosif Țon Partea a 2-a

Vorbim despre cel mai important lucru pe care îl poate face cineva în viața lui, cu pastorul Iosif Țon.
Cunoașterea lui Dumnezeu, cu Iosif Țon  Partea 1

Cunoașterea lui Dumnezeu, cu Iosif Țon Partea 1

Vorbim despre cel mai important lucru pe care îl poate face cineva în viața lui, cu pastorul Iosif Țon.
Ce este dependența?  Psihoterapeut Ana Pașcalău

Ce este dependența? Psihoterapeut Ana Pașcalău

Dependența e o dorință nestăpânită după ceva: „Am nevoie de un substitut, de un element care să umple un GOL”. Apare și nevoia de plăcere, pe care individul și-o satisface prin dependența respectivă, în cazul nostru, prin dependența de substanțe. Puberul, adolescentul sau tânărul de astăzi, care ajunge să consume alcool, droguri, sau alte combinații de substanțe pe care le procură, ajunge să facă asta din lipsa a ceva. Acel „ceva” e, de fapt, o foame emoțională, o nevoie acută de a se conecta cu cineva, de a avea un reper cu care se poată comunica și cu ajutorul căruia să își poată dezvolta un set de abilități.
Despre respingere și abandon | Psihoterapeut Ana Pașcalău

Despre respingere și abandon | Psihoterapeut Ana Pașcalău

Respingerea este o stare emoțională pe care individul ajunge să o trăiască încă din copilărie. Copilul are nevoie de repere. În sistemul familal, reperele lui sunt mama și tata.

Fugi, Petru, fugi: cântec pentru copii  Ade și Edi Kifor

Fugi, Petru, fugi: cântec pentru copii Ade și Edi Kifor

Alte resurse pentru copii (și nu numai) găsiți aici: http://carteacartilor.tv/
Versete de Paști: Luca 24:1-8

Versete de Paști: Luca 24:1-8

Alte resurse pentru copii (și nu numai) găsiți aici: http://carteacartilor.tv/
Fericirile: Ade și Edi Kifor

Fericirile: Ade și Edi Kifor

Fericire din Matei, capitolul 5, interpretate de Ade și Edi Kifor
Al Bucuriei steag: cântec pentru copii  Ade Kifor

Al Bucuriei steag: cântec pentru copii Ade Kifor

Alte resurse pentru copii (și nu numai) găsiți aici: http://carteacartilor.tv/
Devoțional pentru copii, cu Edi Kifor  Proverbe 119: 11-13

Devoțional pentru copii, cu Edi Kifor Proverbe 119: 11-13

Slavă Domnului pentru astfel de copii, fie că ce fac e vizibil, fie că nu. Să îi încurajăm pe copii mai mult, să fim alături de ei și să le oferim dragoste adevărată.
Devoțional pentru copii, cu Edi Kifor  Proverbe 17:7

Devoțional pentru copii, cu Edi Kifor Proverbe 17:7

Slavă Domnului pentru astfel de copii, fie că ce fac e vizibil, fie că nu. Să îi încurajăm pe copii mai mult, să fim alături de ei și să le oferim dragoste adevărată.
Au loc vindecări și azi? | Pavel Riviș-Tipei

Au loc vindecări și azi? | Pavel Riviș-Tipei

Ungerea cu untdelemn este un așezământ, care trebuie precedat de mărturisire și credință. „Toate sunt cu putință celui ce cred”. Ne putem ruga și singuri pentru vindecare, fără a apela la un slujitor. Trebuie doar să credem din toată inima.

Devoțional pentru copii, cu Edi Kifor | Matei 7:7-8 (Ep. 06)

Devoțional pentru copii, cu Edi Kifor | Matei 7:7-8 (Ep. 06)

Bună, copii! Nu știu cum vă simțiți voi când sunteți pe terenul de fotbal sau în poartă și nu vi se pasează mingea, sau când întârziați la școală și nu vă găsiți penarul…

Devoțional pentru copii, cu Edi Kifor  Matei 6:33 (episodul 5)

Devoțional pentru copii, cu Edi Kifor Matei 6:33 (episodul 5)

Află care sunt cele 2 acțiuni pe care trebuie să le facem în fiecare zi și ce trebuie să facem cu binecuvântările pe care le primim de la Dumnezeu.
Devoțional pentru copii, cu Edi Kifor  Romani 8:28 (Episodul 4)

Devoțional pentru copii, cu Edi Kifor Romani 8:28 (Episodul 4)

Astăzi vorbim despre unul dintre cele mai importante principii din Biblie.
Pat Robertson, îndemn la curaj și la rugăciune

Pat Robertson, îndemn la curaj și la rugăciune

Vă dați seama ce s-a întâmplat? Avem un virus inert, iar noi am devenit lași în fața lui. Ne-a distrus economia, a adus panică peste întreaga populație, ne perturbă modul de trai și închide bisericile lui Isus Hristos, iar oamenii nu se mai pot închina împreună în bisericile lor din cauza acestui virus. Cred că a venit timpul ca Biserica să treacă la atac. În loc să tremurăm în mașinile noastre și când practicăm distanțarea socială, cred că e vremea să ne ridicăm și să proclamăm Cuvântul lui Dumnezeu, poruncind acelui virus să ne lase în pace.
Luis Palau, invitație la rugăciune

Luis Palau, invitație la rugăciune

Sunt Luis Palau. Probabil ați auzit că, acum doi ani și jumătate, doctorul meu a văzut
Scuturarea tuturor lucrurilor | Merril Bolender, martie 2020

Scuturarea tuturor lucrurilor | Merril Bolender, martie 2020

Cred că Dumnezeu dorește ca poporul Său să înțeleagă vremurile și să știe ce vrea El să împlinească prin această scuturare la nivel mondial.

Coronavirusul, un semn al vremurilor din urmă? Willem Glashower

Coronavirusul, un semn al vremurilor din urmă? Willem Glashower

Loviți de glontele unui lunetist invizibil! Willem Glashower
Devoțional pentru copii | MATEI 6:6 (episodul 3)

Devoțional pentru copii | MATEI 6:6 (episodul 3)

Dă mai departe dacă ți-a plăcut.

Revelație în Noua Eră  Chuck Pierce

Revelație în Noua Eră Chuck Pierce

mai multe resurse crestine gasiti pe site-ul https://alfaomega.tv/
Ascultă Biblia: 2 Corinteni 4: 17-18

Ascultă Biblia: 2 Corinteni 4: 17-18

Mai multe resurse crestine gasiti pe site-ul https://alfaomega.tv/
Ascultă Biblia: 1 Corinteni 10-13

Ascultă Biblia: 1 Corinteni 10-13

Mai multe resurse crestine gasiti pe site-ul https://alfaomega.tv/

https://alfaomega.tv/stiri/mapamond-crestin/12443-bisericile-din-taiwan-trimit-ajutoare-tarilor-aflate-in-criza-mapamond-crestin-824

Rugaciune pentru eliberare de practici oculte

 18.05.2010  |    Medicina alternativa  |

Daca ati fost implicat in anumite activitati oculte pe care le constientizati ca nu sunt dupa voia lui Dumnezeu, mai jos este un model de rugaciune de eliberare. De asemenea, va indemnam sa cautati un preot sau pastor din biserica din localitatea in care va gasiti care sa se roage pentru dvs.

Tată, mărturisesc că, prin implicarea în următoarele practici oculte, am păcătuit împotriva Ta si împotriva Cuvântului Tău (rostiti cu voce tare toate implicările de care vă aduceti aminte). Recunosc că toate aceste practici înseamnă o închinare la Satana ti acum aleg să-L pun pe Isus pe tronul vietii mele. Te rog, Doamne, să mă ierti pentru orice activitate ocultă în care, cu sau fără voie, am fost implicat.

Satana, renunt la tine si la toate lucrările tale din viata mea. Printr-un act al vointei mele ti prin puterea pe care mi-o dă Isus Hristos din Nazaret, închid usile vietii mele la toate punctele de intrare demonică pe care le-ai câstigat prin păcatele mele din trecut. Îti declar, în Numele lui Isus, care te-a înfrânt la Calvar, că nu mai ai niciun drept să mă tulburi în lucrurile pe care le-am mărturisit – de care m-am pocăit acum si de care am fost iertat si curătit, prin sângele Domnului Isus Hristos.

Aduc la cruce orice blestem ca să fie făcut fără putere în jertfa Domnului  Isus Hristos. Desfac toate legăturile spirituale existente la nivelul duhul, sufletului si trupului între mine si orice religie falsă care stă în spatele medicinei alternative la care am apelat pentru vindecare sau diagnosticare. Leg orice influentă demonică din aceste religii false si le poruncesc să plece de la mine, în Numele lui Isus Hristos. În rănile Lui cer vindecare si restaurare în toate domeniile vietii mele.

Doamne, îmi încredintez întreaga fiintă – duh, suflet si trup – în mâinile Tale. Te rog să mă umpli cu Duhul Sfânt, pentru ca să fiu pe deplin al Tău. În Numele lui Isus. Amin.

Ultimele articole – înțelegerea vremurilor

  • Timp pentru decizii | Calea, Adevărul și Viața 648
    Timp pentru decizii | Calea, Adevărul și Viața 648
  • Vremurile în care trăim  Calea, Adevărul și Viața 646, cu Fănel Șerban
    Vremurile în care trăim Calea, Adevărul și Viața 646, cu Fănel Șerban
  • Șansa unui nou început | Calea, Adevărul și Viața 646
    Șansa unui nou început | Calea, Adevărul și Viața 646
  • COVID-19: Controverse, control și cuvinte bune | Lucian Chiș
    COVID-19: Controverse, control și cuvinte bune | Lucian Chiș
  • Ce ne spune învierea lui Isus Hristos?  Lucian Chiș
    Ce ne spune învierea lui Isus Hristos? Lucian Chiș

https://alfaomega.tv/crestinulsisocietatea/alte-religii-filosofii/medicina-alternativa/1965-rugaciune-pentru-eliberare-de-practici-oculte

ORDINARE

download - Copie - Copie

ORDINARE. Considerând rolul pe care l-a avut slujirea pe tot parcursul istoriei Bisericii, găsim extrem de puţine referinţe la închinare în NT. Într-adevăr, cuvântul „ordinare” nu apare deloc, şi nu apare nici verbul „a ordina” cu sensul specific pe care îl cunoaştem astăzi. În VA există mai multe verbe care sunt traduse cu „a ordina”, dar toate acestea înseamnă mai degrabă „a numi”. De exemplu, cheirotoneo este folosit cu privire la bătrânii din anumite biserici din Galatia (Faptele Apostolilor 14:23), dar înainte de a considera că verbul denotă „ordinare” în sensul în care îl folosim, noi trebuie mai întâi să observăm felul în care este folosit în pasaje cum ar fi 2 Corinteni 8:19, unde se referă la fratele care a fost „ales de Biserici să meargă împreună cu noi…”

Cei doisprezece au fost aleşi de Cristos ca să stea aproape de El şi să-i trimită pentru a sluji altora (Marcu 3:14). Nu se spune însă nici un cuvânt de ordinare. Marcu spune că Isus a rânduit (poieo, a face) doisprezece, iar Luca ne spune că Isus i-a „ales (eklego)” (Marcu 3:14; Luca 6:13). Acesta a fost un moment foarte solemn (Luca ne spune că înainte de a face această alegere, Isus S-a rugat toată noaptea). Nu se aminteşte însă de nici o ordinare. Ioan ne spune că Domnul cel înviat a suflat peste zece dintre ucenici zicând: „Luaţi Duh Sfânt!” (Ioan 20:22); este dificil însă să vedem în acest act o ordinare. S-au tras sorţii şi când s-a făcut de cunoscut alegerea lui Matia, el a fost pur şi simplu „numărat” împreună cu ceilalţi (Faptele Apostolilor 1:26). În mod similar, prorocii şi alţii sunt chemaţi direct de Dumnezeu, cu toate că despre unii se spune că au fost chemaţi „în vederea lucrării de slujire” (Efeseni 4:12; desigur, cuvântul „slujire” având aici un sens larg).

Luca ne relatează despre numirea celor şapte (Faptele Apostolilor 6), şi acest eveniment este interpretat deseori ca fiind instituirea diaconatului. S-ar putea să fie astfel, dar nu avem nici o certitudine. Unii cred că avem de a face aici cu instituirea prezbiteratului, iar alţii neagă faptul că ar exista ordinare în vreun oficiu eclesiastic. Ei consideră că Luca nu descrie nimic mai mult decât o măsură cu caracter temporar care s-a luat pentru a veni în întâmpinarea unei situaţii dificile. Dacă acceptăm punctul de vedere tradiţional, atunci aspectul esenţial al ordinarii este punerea mâinilor asociată cu rugăciunea. Dar având în vedere faptul că nu dispunem de date precise precum şi folosirea pe scară largă a punerii mâinilor în antichitate, nu ne permitem să facem speculaţii pe marginea acestui pasaj. Nu ne ajută nici pasajul care relatează despre numirea bătrânilor în bisericile din Galatia (Faptele Apostolilor 14:23), căci, cu toate că avem certitudinea că au fost ordinaţi într-un fel sau altul, nu ni se spune nimic cu privire la modul în care s-a făcut lucrul acesta sau ce se aştepta de la ei după ordinare.

Cele mai importante informaţii ne parvin din epistolele pastorale. Pavel îl sfătuieşte pe Timotei: „Nu fi nepăsător de darul care este în tine, care ţi-a fost dat prin prorocie, cu punerea mâinilor de către ceata prezbiterilor” (1 Timotei 4:14). Acest pasaj ne pune la dispoziţie trei informaţii cu privire la ordinarea lui Timotei. În primul rând, ordinarea a însemnat pentru el primirea unui dar spiritual charisma, necesar lucrării de slujire. În al doilea rând, darul acesta i-a fost dat „prin prorocie (dia)”. În al treilea rând, i-a fost dat cu punerea mâinilor (meta) de către bătrâni. Lucrul esenţial legat de ordinare este darul divin. Nimic nu poate înlocui acest dar. Mai există însă un act exterior, punerea mâinilor. Este posibil ca Pavel să se fi referit la acelaşi ritual atunci când a vorbit despre ocazia când el însuşi şi-a pus mâinile peste Timotei (2 Timotei 1:6), cu toate că nu trebuie să eliminăm posibilitatea ca el să fi făcut aluzie la alte ritualuri, poate la ceva care seamănă mai degrabă cu confirmările anglicane decât cu ordinarea. Am putea să tragem o concluzie mult mai sigură dacă am şti când a avut loc această punere a mâinilor: la început, când Pavel l-a cunoscut pe Timotei, sau nu cu mult timp înainte de scrierea acestei epistole. Dacă, la fel ca majoritatea comentatorilor, considerăm că acest verset se referă la ordinare, înseamnă că Pavel s-a alăturat bătrânilor la punerea mâinilor, acţiune care după toate probabilităţile a avut loc şi mai înainte. Este posibil ca tot la aceeaşi ordinare să se refere şi cuvintele care vorbesc despre „prorociile făcute mai înainte despre tine” (1 Timotei 1:18).

Ordinarea este întotdeauna un moment solemn şi este posibil ca recomandarea „Să nu-ţi pui mâinile peste nimeni cu grabă” (1 Timotei 5:22) să sublinieze tocmai acest lucru. Dar având în vedere contextul, există o probabilitate mai mare ca aceste cuvinte să se refere la reprimirea în biserică a celor ce s-au pocăit de păcatele lor.

Toate cele de mai sus nu ne pun la dispoziţie decât nişte informaţii destul de reduse, lucru care ne dezamăgeşte, cu atât mai mult cu cât epistolele pastorale ne arată cât de importantă este lucrarea de slujire, mai cu seamă funcţia de prezbiter şi de diacon. De exemplu, Pavel îi spune lui Tit „să aşezi prezbiteri în fiecare cetate” (Tit 1:5), şi se acordă mare atenţie calificării pentru aceste funcţii de slujitori în biserică. Se poate sugera că ordinarea la creştini a fost preluată din religia iudaică, dar acest lucru nu ne ajută prea mult. Tot ceea ce putem spune cu siguranţă este că aspectul important al slujirii este darul divin şi că ritualul esenţial legat de ordinare în perioada de început a Bisericii a fost punerea mâinilor însoţită de rugăciune. (*DARURI SPIRITUALE.)

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/07/ordinare.html

OM

download - Copie - Copie

Relatarea despre creaţie din Geneza acordă omului un loc suprem în cosmos. Pe lângă faptul că el este ultima dintre lucrările lui Dumnezeu, tot în el îşi găseşte împlinirea şi semnificaţia lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu în primele cinci zile. Omului i s-a dat să stăpânească pământul, să se slujească de ceea ce este pe el şi să stăpânească şi peste celelalte vieţuitoare (Geneza 1:27-2:3). Aceeaşi mărturie cu privire la stâpânirea pe care a primit-o omul şi la locul central pe care-l ocupă în creaţie se găseşte şi în alte citate biblice (Amos 4:13; Isaia 42:5 ş.urm.; Psalmul 8:5 ş.urm.; 104:14 ş.urm.), iar cel mai suprem exemplu ni se dă în întruparea lui Cristos (cf. Evrei 2).

Omul în natură

În întreaga Biblie este sublimat faptul că omul este o parte integrantă a naturii. Fiind făcut din ţărână (Geneza 2:7), similaritatea din punct de vedere biologic şi fizic dintre el şi lumea animală iese în evidenţă în multe aspecte ale vieţii lui (Geneza 18:27; Iov 10:8-9; Psalmul 103:14; Eclesiastul 3:19-20; 12:5-7). Fiind „carne”, el depinde împreună cu animalele necuvântătoare de îndurarea lui Dumnezeu (Isaia 2:22; 40:6; Psalmul 103:15; 104:27-30). Chiar dacă el stăpâneşte peste natură, la rândul lui şi el trebuie să-i slujească, să o îngrijească şi s-o facă să aducă roade (Geneza 2:15). El este supus aceloraşi legi la care este supusă şi lumea naturală şi este copleşit de grandoarea lumii în care trăieşte (Iov 38-42).

Natura nu este pur şi simplu un cadru neutru pentru viaţa omului. Între natură şi om există legături strânse şi misterioase. Natura stă sub blestemul stricăciunii datorită căderii omului în păcat (Geneza 3:17-18) şi acum suferă durere şi moarte, asteptând răscumpărarea finală a omenirii, înainte ca ea însăşi să fie răscumpărată (Romani 8:19-23). Biblia spune despre natură că se bucură de evenimentele care duc la răscumpărarea omului (Psalmul 96:10-13); Isaia 35; 55:12-13) şi că, de asemenea, şi ea va beneficia de izbăvire în viitor (Isaia 11:6-9; 65:25). Omul este legat de natură prin instinct (Geneza 2:19) şi trebuie să respecte legile ei (Levitic 19:19; Deuteronom 22:9-10; Iov 31:38-40), îşi dă seama de faptul că depinde de ea şi munceşte din greu ca să sustragă din mediul înconjurător cele necesare existenţei lui şi îmbogăţirii culturii lui (Geneza 3:17; 9:1-7).

Destinul omului

Şi totuşi, în acest context al naturii omul nu-şi poate găsi adevărata semnificaţie a vieţii lui. Printre animale nu se găseşte nici „un ajutor potrivit” pentru el (Geneza 2:18). El are de parcurs o istorie şi un destin de împlinit, unic în toată creaţia. El este făcut „după chipul lui Dumnezeu” (Geneza 1:27). Deşi unii au sugerat că acest „chip al lui Dumnezeu” este exprimat în stăpânirea care i s-a dat omului asupra pământului sau în puterea lui de a raţiona, ori chiar în caracteristicile lui fizice, se pare că cel mai bine este să nu căutăm acest „chip” nici în relaţia omului cu lumea şi nici în vreo întipărire statică pe fiinţa omului, ci în responsabilitatea pe care o are faţă de Creatorul lui. În relatarea despre creaţie pe care o găsim în Geneza, atunci când îl creează pe om, Dumnezeu manifestă o preocupare personală faţă de om (Geneza 1:26; cf. 1:3, 6, etc.), şi adoptă o metodă de creare prin care Se implică pe Sine într-o relaţie mai strânsă cu omul, creatura Sa (Geneza 2:7) decât cu restul creaţiei. Dumnezeu Se apropie de om şi i se adresează la persoana a 2-a singular (Geneza 3:9), iar omul răspunde cuvântului plin de bunăvoinţă al lui Dumnezeu prin dragoste şi încredere. Numai răspunzând în felul acesta poate omul să fie ceea ce este în realitate. Cuvântul lui Dumnezeu prin care trăieşte (cf. Matei 4:4) îi oferă o relaţie care îl ridică deasupra restului creaţiei şi-i conferă demnitatea de a fi copilul lui Dumnezeu, făcut după chipul Lui şi reflectând gloria Lui. Această demnitate însă nu este un lucru pe care el îl posedă ca un individ ce stă izolat înaintea lui Dumnezeu; el posedă această demnitate numai atunci când el întreţine şi cu ceilalţi oameni o relaţie bazată pe dragoste şi responsabilitate. Omul reflectă chipul lui Dumnezeu numai în contextul familiei sale şi a relaţiilor sociale (Geneza 1:27-28; 2:18).

Structura omului

Pentru a-l descrie pe om în relaţia lui cu Dumnezeu şi cu mediul înconjurător şi pentru a-i descrie structura, se folosesc diverse cuvinte. Acestea sunt: duh (în ebr. ruah, în gr. pneuma), suflet (în ebr. nepes, în gr. psyche), trup (numai în gr. NT soma), carne (în ebr. basar, în gr. sarx). Aceste cuvinte sunt folosite corespunzător diferitelor aspecte ale activităţii sau ale fiinţei omului pe care cei ce le-au folosit au dorit să le sublinieze, dar nu trebuie considerate ca şi când ar descrie părţi separate sau separabile care împreună alcătuiesc ceea ce este omul. Utilizarea cuvântului „suflet” poate sublinia individualitatea şi vitalitatea lui, accentul căzând pe viaţa lui lăuntrică, pe sentimentele şi pe conştiinţa lui. Utilizarea cuvântului „trup” poate sublinia legăturile istorice şi exterioare care se răsfrâng asupra vieţii lui. Dar sufletul este, şi trebuie să fie, sufletul trupului lui, şi viceversa. Omul este de asemenea într-o asemenea relaţie cu Duhul lui Dumnezeu încât el însuşi are spirit, dar nu astfel încât să poată fi descris ca spirit sau ca spiritul lui să fie considerat al treilea aspect al identităţii sale. Omul ca şi „carne” este omul în legăturile lui cu natura şi cu omenirea ca întreg, nu numai slăbiciunea lui, ci şi în starea de păcat şi împotrivire faţă de Dumnezeu.

Alţi termeni sunt folosiţi pentru a defini centrul anumitor aspecte sau funcţii particulare ale omului. În VT, impulsurile emoţionale şi sentimentele sunt atribuite, într-un mod real şi metaforic, unor organe ale trupului cum ar fi *inima (leb), *ficatul (kabed), *rărunchii (kelayot), şi *intestinele (me’im). *Sângele este de asemenea privit ca fiind în strânsă legătură cu viaţa sau nepes. Inima (leb) este în mod special sediul unei game largi de activităţi voliţionale, intelectuale şi emoţionale şi există tendinţa ca ea să fie folosită pentru suflet, sau pentru partea lăuntrică a omului, pentru latura lui ascunsă. Aceeaşi utilizare o are în NT cuvântul gr. kardia (= leb, inimă). Se mai folosesc încă două cuvinte, nous, „minte” şi syneidesis, „conştiinţă”, şi se face o distincţie foarte clară între omul „din afară” şi omul „dinăuntru”, dar aceste două aspecte ale omului nu pot fi separate; viitorul nu aduce numai „nemurirea sufletului” ci şi „învierea trupului”, care înseamnă mântuirea şi înnoirea întregii fiinţe umane.

Păcatul omului

Căderea omului (Geneza 3) implică refuzul lui de a asculta de cuvântul lui Dumnezeu şi de a intra într-o relaţie de părtăşie cu El, relaţie prin care omul poate să împlinească scopul pentru care a fost creat. Omul caută să găsească în sine însuşi sensul existenţei sale (Romani 10:3). În loc să caute stabilirea unei relaţii de adevărată părtăşie cu Dumnezeu şi cu semenii lui, relaţie prin care poate reflecta chipul şi slava lui Dumnezeu, el caută să găsească sensul existenţei sale mai degrabă în relaţia pe care o are cu lumea creată, în mediul său înconjurător (Romani 1:25). Rezultatul este că viaţa lui a ajuns să fie caracterizată prin robie (Evrei 2:14-15), conflict cu puterile cele rele (Efeseni 6:12), slăbiciune şi zădărnicie (Isaia 40:6; Iov 14:1), iar el este atât de rău şi de pervertit în mintea şi în inima lui (Geneza 8:21; Iov 14:4; Psalmul 51:5; Matei 12:39; 15:19-20), încât schimbă adevărul lui Dumnezeu într-o minciună (Romani 1:25).

Omul după chipul lui Dumnezeu

În ciuda faptului că a căzut în păcat, în virtutea promisiunii lui Cristos, omul trebuie să fie privit totuşi ca purtând chipul lui Dumnezeu (Geneza 5:1 ş.urm.; 9:1 ş.urm.; Psalmul 8; 1 Corinteni 11:7; Iacov 3:9), nu pentru ceea ce este în sine, ci pentru ceea ce este Cristos pentru el, cât şi pentru ceea ce este el în Cristos. Întreaga semnificaţie a legământului pe care caută să-l facă Dumnezeu cu omul prin Cuvânt trebuie văzută în Cristos, precum şi destinul pentru care a fost creat omul (cf. Geneza 1:27-30; 9:8- 17; Psalmul 8; Efeseni 1:22; Evrei 2:6 ş.urm.), căci necredincioşia omului nu anulează credincioşia lui Dumnezeu (Romani 3:3). De aceea, înaintea ochilor lui Dumnezeu, omul, văzut atât în aspectele individuale (Matei 18:12) cât şi în aspectele colective (Matei 9:36; 23:37) ale vieţii lui, este mai valoros decât întreaga natură (Matei 10:31; 12:12; Marcu 8:36-37), şi pentru găsirea omului pierdut Dumnezeu a fost gata să sacrifice ce a avut mai scump (Luca 15). Isus Cristos este oglindirea reală a lui Dumnezeu (Coloseni 1:15; 2 Corinteni 4:4) şi de aceea este Omul adevărat (Ioan 19:5). El este atât individul unic cât şi reprezentantul întregii rase umane, iar ceea ce a realizat El şi victoria Lui înseamnă libertate şi viaţă pentru toată omenirea (Romani 5:12-21). El împlineşte legământul prin care Dumnezeu revarsă asupra omului adevăratul Său destin. În Cristos prin credinţă, omul este schimbat ca să se conformeze chipului lui Dumnezeu (2 Corinteni 3:18) şi poate spera că va ajunge la plinătatea acestei asemănări (Romani 18:29) la arătarea finală a slavei Sale (1 Ioan 3:2). Îmbrăcându-se cu acest chip, prin credinţă, el trebuie să se dezbrace de „firea cea veche” (Efeseni 4:24; Coloseni 3:10). Lucrul acesta pare să susţină şi mai mult ideea că nu putem concepe chipul lui Dumnezeu din nou ca fiindceva inerent în omul firesc, cu toate că şi omul firesc trebuie privit ca fiind creat după chipul lui Dumnezeu (cf. 2 Corinteni 5:16-17).

În ceea ce priveşte doctrina despre om, biserica a ajuns să fie tot mai mult influenţată de gândirea greacă cu dualismul dintre materie şi spirit, caracteristic acesteia. S-a pus accentul pe suflet, pe „scânteia divină” a acestuia, şi a existat o tendinţă de a privi omul ca pe o entitate individuală de sine stătătoare, a cărui adevărată natură poate fi înţeleasă prin examinarea elementelor separate care alcătuiesc fiinţa sa. Unii părinţi ai Bisericii au pus accentul pe facultatea de a judeca, pe libertatea şi pe nemurirea sufletului. Sufletul era elementul principal care-l aseamănă pe om cu chipul lui Dumnezeu, cu toate că unii au considerat că omul poartă chipul lui Dumnezeu şi în fizicul lui. Irenaeus a privit chipul lui Dumnezeu din om ca destinul pentru care a fost creat omul. Augustin a subliniat similaritatea dintre Trinitate şi structura triplă a omului: memorie, intelect şi voinţă.

S-a sugerat de asemenea o deosebire exagerată între înţelesul celor 2 cuvinte: „chipul” şi „asemănarea” (selem şi demut) lui Dumnezeu, în care se spune că a fost creat omul (Geneza 1:26), şi această deosebire a dat naştere doctrinei scolastice conform căreia „asemănarea” (în lat., similitudo) lui Dumnezeu a fost un dar supranatural dat de Dumnezeu omului la crearea acestuia, adică, o neprihănire iniţială (justitia originalis) şi o autodeterminare totală înaintea lui Dumnezeu, care putea fi – şi în realitate a şi fost – pierdută o dată cu căderea în păcat a omului. „Chipul” (imago), pe de altă parte, a constat din ceea ce a aparţinut omului pe cale naturală, adică voinţa sa liberă, natura sa raţională şi stăpânirea asupra regnului animal, lucruri care nu puteau fi pierdute nici prin căderea lui în păcat. Acest lucru înseamnă că această cădere a omului în păcat a distrus ceea ce era iniţial supranatural în om, iar în ceea ce priveşte natura sa, chipul lui Dumnezeu în el şi voinţa sa liberă, acestea au rămas în el, dar afectate.

În timpul Reformei, Luther a negat deosebirea dintre imago şi similitudo. Conform punctului său de vedere, căderea omului în păcat a afectat în mod radical acel imago, a distrus voinţa liberă a omului (în sensul lui arbitrium, nu în sensul lui voluntas) şi a corupt întreaga fiinţă a omului în cele mai importante aspecte ale ei, rămânând numai o mică fărâmă din chipul iniţial al lui Dumnezeu care era în om şi din relaţia dintre om şi Dumnezeu. Calvin, însă, a accentuat şi el faptul că adevărata semnificaţie a creării omului poate fi găsită în ceea ce îi este dat în Cristos şi că omul posedă chipul lui Dumnezeu în măsura în care el reflectă înapoi spre Dumnezeu slava Lui, în recunoştinţă şi credinţă.

În dogmele reformate de mai târziu, s-a făcut din nou o diferenţiere între conceptele de imagoşi similitudo, atunci când teologii au vorbit despre chipul esenţial al lui Dumnezeu în om ca despre ceva ce nu poate fi pierdut şi despre înzestrările accidentale dar naturale (care includ neprihănirea iniţială) ca despre ceva ce se putea pierde, fără însă a pierde natura umană în sine. În vremurile noastre, Brunner a încercat să folosească conceptul de imago„convenţional”, care constă din structura actuală a fiinţei omului, bazat pe lege. Acest imagonu s-a pierdut prin căderea omului în păcat, şi este punctul în care Evanghelia poate intra în contact cu omul. Este unul din aspectele naturii teologice unitare a omului, care chiar în situaţia lui pervertită prezintă urme ale chipului lui Dumnezeu în el. „Materialiceşte”, însă, pentru Brunner, acest imago a fost pierdut complet. R. Niebuhr s-a întors la distincţia scolasticilor dintre natura esenţială a omului care nu poate fi distrusă şi neprihănirea iniţială, a cărei virtute şi perfecţiune ar reprezenta expresia normală a acelei naturi.

Formulându-şi doctrina sa cu privire la om, Karl Barth s-a abătut de la direcţia pe care a urmat-o tradiţia bisericii. Conform punctului său de vedere, noi nu-l putem cunoaşte pe adevăratul om până nu-l cunoaştem în Cristos şi prin El, de aceea, trebuie să descoperim ce este omul numai descoperind în Evanghelie ce este Isus Cristos. Noi nu trebuie să acordăm păcatului o importanţă mai mare decât harului, de aceea, trebuie să refuzăm să considerăm că omul nu mai este ceea ce l-a făcut Dumnezeu. Păcatul creează condiţiile în care acţionează Dumnezeu, dar nu schimbă structura fiinţei umane într-o măsură atât de mare încât, atunci când privim la Isus Cristos în relaţia pe care o are cu omenirea în general, să nu mai putem vedea în viaţa oamenilor relaţii analoage care pun în lumină o formă de bază a naturii umane care este similară şi corespunde formei pe care i-a dat-o Dumnezeu. Cu toate că, în mod natural, omul nu este „partenerul de legământ” al lui Dumnezeu, totuşi, prin tăria nădejdii pe care o avem în Cristos, existenţa umană este o existenţă care corespunde cerinţelor lui Dumnezeu şi în sensul acesta reflectă chipul lui Dumnezeu. Barth găseşte foarte semnificativ faptul că bărbatul şi femeia sunt amândoi creaţi după chipul lui Dumnezeu, şi accentuează comunicarea reciprocă şi ajutorul reciproc dintre oameni ca fiind caracteristice naturii umane. Dar numai în Fiul cel întrupat, în Isus Cristos, şi prin alegerea lui în Cristos, îl poate omul cunoaşte pe Dumnezeu şi poate avea un punct de contact cu Dumnezeu în acest chip al lui Dumnezeu care este în sine.

BIBLIOGRAFIE. 572  Wheeler Robinson,The Christian Doctrine of Man, 1926; O. Weber, Dogmatik, 1, 1955, p. 582-640; E. Brunner,Man in Revolt, E.T. 1939; K. Barth, Church Dogmatics, E.T. III/I, p. 176-211, 235-249, şi III/2, Christ and Adam, E.T. 1956; D. Caims, The Image of God in Man, 1953; R. Niebuhr, The Nature and Destiny of Man, 1941; Gustaf Wingren, Man and the Incarnation, 1959; Gunther Dehn, Man and Revelation, 1936, p. 9-37; H. Heppe, Reformed Dogmacics, E.T. 1950, p. 220-250; C. Hodge, Systematic Theology, 2, 1883, p. 3-116; W. Eichrodt, Man in the Old Testament, E.T. 1951; C.H. Dodd, P.I. Bratsiotis, R. Bultmann and H. Clavier, Man in God’s Design, 1952; R.P. Shedd, Man in Community, 1958; W.G. Kümmel, Man in the New Testament, 1963; K. Rahner, Man in the Church, (= Theological Investigations 2), 1963; idem, Theology, Anthropology, Christology (= Theological Investigations 13), 1975; R. Scroggs, The Last Adam: A Study in pauline Anthropology, 1966; W. Pannenberg, What is Man?, 1970; T.M. Kitwood, What is Human?, 1970; J. Moltmann, Man, 1971; R. Jewett, Paul’s Use of Anthropological Terms, 1971; P.K. Jewett, Man as Male and Female, 1975; H. Vorlander, C. Brown, J.S. Wright în NIDNNT 2, p. 562-572.

R.S.W.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/07/om.html

ODIHNĂ

download - Copie - Copie

ODIHNĂ. Cuvântul „odihnă” în sensul său non-teologic apare de multe ori în Biblie. De ex. Domnul S-a odihnit după lucrarea pe care a fâcut-o (Geneza 2:2 ş.urm.); Sabatul este o zi de odihnă (Exod 31:15); pământul din ţara care i-a fost promisă lui Israel trebuia să se odihnească tot al 7-lea an (Levitic 25:4 ş.urm.); iar Templul a fost locul de odihnă al Domnului în mijlocul poporului Lui (Psalmul 132:8, 14).

În sensul lui teologic, cuvântul „odihnă” are o importanţă mult mai mare. Domnul i-a promis lui Israel că va avea parte de odihna în ţara Canaanului (Deuteronom 3:20) şi tot la această odihnă se vor întoarce şi exilaţii din Babilon (Ieremia 46:27). Odihna şi fericirea urmau să fie marile daruri pe care le va primi Israel de la David (1 Cronici 22:7-10). Dar vai!, acest mare ideal al odihnei a rămas neîmplinit în istoria lui Israel (Evrei 3:7-4:10), datorită necredinţei şi neascultării (Psalmul 95:8-11).

Totuşi, cu toate că în VT odihna rămâne o promisiune, ea se împlineşte în NT. Creştinii, prin credinţa în Cristos, au intrat în odihnă (Evrei 12:22-24). El este pacea lor. El dă odihnă tuturor celor ce vin la El, o odihnă care pentru suflet este uşurare, eliberare şi mulţumire (Matei 11:28-30).

În Scriptură, cuvântul „odihnă” mai are şi o conotaţie escatologică. „Rămâne dar o odihnă” pentru credincioşi precum şi pentru Israel (Evrei 4:9). Oraşul ceresc şi ţara de sus (Evrei 11:10, 16) aparţin încă viitorului. Astăzi ne stă înainte lucrarea în ogorul lui Dumnezeu (1 Corinteni 3:9), lupta cea bună a credinţei (Efeseni 6:10-20), pelerinajul (Evrei 11:13-16). Şi chiar odihna aceea în care intrăm prin moarte (Apocalipsa 14:13) nu este plinătatea odihnei (Apocalipsa 6:9-11). Dar cei care au intrat în odihna credinţei, ancorându-se în Cristos, ştiu că au asigurată odihna finală.

J.G.S.S.T.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/07/odihna.html

O PRIVIRE DE ANSAMBLU ASUPRA VECHIULUI TESTAMENT

download - Copie - Copie

O privire de ansamblu asupra Biblie

 Un rezumat bun sau o vedere de ansamblu bună asupra Bibliei este dificil de realizat. Biblia se compune din două testamente, 66 de cărţi diferite, 1.189 de capitole, 31.173 de versete şi 773.692 de cuvinte. Diferitele cărţi ale Bibliei acoperă subiecte diferite şi se adresează unor audienţe diferite. Cărţile Bibliei au fost scrise de aproximativ 40 de oameni diferiţi, într-o perioadă de aproximativ 1.500 de ani. Un rezumat sau o privire de ansamblu a întregii Biblii este prin urmare o acţiune amplă.

În acelaşi timp, Duhul Sfânt a fost autorul „inspirator” al Bibliei. Dumnezeu a „insuflat” Cuvântul Lui şi i-a folosit pe profeţi şi pe apostoli să scrie Cuvântul (2 Timotei 3.16-17, 2 Petru 1.21). Mai mult, în toţi aceia care şi-au pus încrederea în Isus Hristos locuieşte Duhul Sfânt (Romani 8.9, 1 Corinteni 12.13). Duhul Sfânt doreşte să ne ajute să înţelegem Biblia (1 Corinteni 2.10-16).

Scopul rezumatului sau privirii de ansamblu asupra Bibliei pe care o facem este să punem la dispoziţie un cadru de bază al fiecărei cărţi a Bibliei. Pentru fiecare carte a Bibliei, vor fi prezentate autorul, data la care a fost scrisă, scopul pentru care a fost scrisă, versetele-cheie şi un scurt rezumat. Credem din toată inima că rezumatul sau privirea de ansamblu pe care o facem te va ajuta să înţelegi Biblia mai bine şi te va încuraja să o studiezi mult mai în profunzime.

O privire de ansamblu asupra Vechiului Testament

Vechiul Testament este împărţit în cinci secţiuni: Pentateuhul (de la Genesa la Deuteronomul), cărţile istorice (de la Iosua la Estera), cărţile poetice (de la Iov la Cântarea cântărilor), profeţii mari (de la Isaia la Daniel) şi profeţii mici (de la Osea la Maleahi). Vechiul Testament a fost scris aproximativ între anii 1400 şi 400 î.Cr. Vechiul Testament a fost scris în principal în ebraică, cu puţine şi scurte secţiuni scrise în aramaică (în esenţă o variaţie de ebraică).

Vechiul Testament se ocupă în primul rând de relaţia dintre Dumnezeu şi naţiunea lui Israel. Pentateuhul tratează naşterea poporului Israel şi stabilirea de către Dumnezeu a unei relaţii bazate pe legământ cu Israelul. Cărţile istorice consemnează istoria Israelului, victoriile şi succesele lui, împreună cu înfrângerile şi eşecurile sale. Cărţile poetice ne oferă o vedere mai îndeaproape a relaţiei lui Dumnezeu cu Israelul şi a pasiunii Lui pentru Israel ca acesta să se închine şi să-L asculte pe El. Cărţile profetice sunt chemarea lui Dumnezeu pentru Israel de a se pocăi de idolatrie şi de necredincioşie şi de a se întoarce la o relaţie de ascultare şi de fidelitate spirituală.

Poate că un titlu mai potrivit ar fi Primul Testament. Cuvântul „vechi” tinde să indice ideea de „depăşit” sau „irelevant”. Acest lucru este cât se poate de neadevărat. Un studiu amănunţit al Vechiului Testament este o strădanie care merită şi care îmbogăţeşte din punct de vedere spiritual. Mai jos sunt linkurile către rezumatele cărţilor Vechiului Testament. Sperăm din toată inima că această privire de ansamblu a Vechiului Testament îţi va fi benefică în umblarea ta cu Hristos.

 Cartea GenesaCartea ExodulCartea LeviticulCartea NumeriCartea Deuteronomul ,Cartea Iosua Cartea, Judecătorii Cartea, Rut Cartea, 1 Samuel Cartea, 2 Samuel Cartea, 1 ÎmpăraţiCartea 2 ÎmpăraţiCartea 1 CroniciCartea 2 CroniciCartea EzraCartea NeemiaCartea EsteraCartea IovCartea PsalmiiCartea ProverbeleCartea EclesiastulCartea Cântarea cântărilorCartea IsaiaCartea IeremiaCartea Plângerile lui IeremiaCartea EzechielCartea DanielCartea OseaCartea IoelCartea AmosCartea ObadiaCartea IonaCartea MicaCartea NaumCartea HabacucCartea ȚefaniaCartea HagaiCartea ZahariaCartea Maleahi.

Cartea Genesa

Autorul: Autorul cărţii Genesa nu este identificat. În mod tradiţional, întotdeauna s-a presupus că Moise este autorul. Nu există un motiv decisiv pentru a nega statutul de autor mozaic al cărţii Genesa.

Data la care a fost scrisă: Cartea Genesa nu spune când a fost scrisă. Data la care a fost scrisă este undeva între anii 1440 şi 1400 î.Cr., în intervalul de timp dintre scoaterea israeliţilor din Egipt de către Moise şi moartea sa.

Scopul pentru care a fost scrisă: Cartea Genesa a fost numită uneori„pepiniera” întregii Biblii. Majoritatea învăţăturilor de bază ale Bibliei sunt prezentate în formă de „sămânţă” în cartea Genesa. Alături de căderea omului, este consemnată promisiunea lui Dumnezeu a mântuirii sau a răscumpărării (Genesa 3.15). Învăţăturile cu privire la creaţie, pedepsirea păcatului, îndreptăţire, ispăşire, depravare, mânie, har, suveranitate, responsabilitate şi multe altele sunt toate abordate în această carte a începuturilor, numită Genesa.

Multora dintre marile întrebări ale vieţii li se dă răspuns în Genesa. (1) De unde vin? (Dumnezeu ne-a creat—Genesa 1) (2) De ce sunt aici? (suntem aici pentru a avea o relaţie cu Dumnezeu—Genesa 15.6) (3) Încotro mă îndrept? (avem o destinaţie după moarte—Genesa 25.8). Cartea Genesa se adresează omului de ştiinţă, istoricului, teologului, soţiei, ţăranului, călătorului, bărbatului sau femeii lui Dumnezeu. Este un început potrivit pentru istorisirea lui Dumnezeu a planului Său pentru omenire, Biblia.

Versete-cheie
: Genesa 1.1 „La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul.”

Genesa 3.15 „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul.”

Genesa 12.2-3 „Voi face din tine un neam mare şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare şi vei fi o binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine.”

Genesa 50.20 „Voi, negreşit, v-aţi gândit să-mi faceţi rău: dar Dumnezeu a schimbat răul în bine, ca să împlinească ceea ce se vede azi, şi anume, să scape viaţa unui popor în mare număr.”

Un scurt rezumat: Cartea Genesa poate fi împărţită în două secţiuni: Istoria străveche şi istoria patriarhală. Istoria străveche consemnează (1) Creaţia (Genesa capitolele 1-2), (2) căderea omului (Genesa capitolele 3-5), (3) potopul (Genesa capitolele 6-9) şi (4) răspândirea (Genesa capitolele 10-11). Istoria patriarhală consemnează viaţa a patru mari oameni: (1) Avraam (Genesa 12-25.8), (2) Isaac (Genesa 21.1-35-29), (3) Iacov (Genesa 25.21-50.14) şi (4) Iosif (Genesa 30.22-50.26).

Dumnezeu a creat un Univers care era bun şi fără păcat. Dumnezeu a creat omenirea să aibă o relaţie personală cu El. Adam şi Eva au păcătuit şi, prin urmare, au adus răul şi moartea în lume. Răul a crescut în lume în mod constant, până când nu a mai rămas decât o familie în care Dumnezeu a găsit ceva bun. Dumnezeu a trimis potopul să şteargă răul, dar l-a scăpat pe Noe şi pe familia lui împreună cu animalele din corabie. După potop, omenirea a început să se înmulţească din nou şi să se răspândească în toată lumea.

Dumnezeu l-a ales pe Avraam, prin care va ridica un popor ales şi, în cele din urmă, pe Mesia cel promis. Linia aleasă a fost trecută mai departe fiului lui Avraam, Isaac, şi apoi fiului lui Isaac, Iacov. Dumnezeu a schimbat numele lui Iacov în Israel şi cei doisprezece fii ai lui au ajuns strămoşii celor douăsprezece seminţii ale lui Israel. În suveranitatea Sa, Dumnezeu l-a trimis pe fiul lui Iacov, pe Iosif, în Egipt, prin acţiunile josnice ale fraţilor săi. Această acţiune, pe care fraţii săi o doreau să fie înspre rău, a fost transformată înspre bine de Dumnezeu şi, în cele din urmă, a avut ca rezultat faptul că Iacov şi familia sa au fost salvaţi de la o foamete devastatoare de către Iosif, care a fost ridicat la mare putere în Egipt.

Prefigurări: Multe subiecte ale Noului Testament îşi au rădăcinile în cartea Genesa. Isus Hristos este Sămânţa femeii, care va distruge puterea lui Satan (Gen. 3.15). În ceea ce-l priveşte pe Iosif, planul lui Dumnezeu pentru binele omenirii prin sacrificarea Fiului Său a fost înspre bine, chiar dacă cei care L-au răstignit pe Isus au intenţionat ca acest lucru să fie înspre rău. Noe şi familia lui sunt primii dintre multele rămăşiţe prezentate în Biblie. În ciuda procentelor copleşitoare şi a circumstanţelor dificile, Dumnezeu Îşi păstrează întotdeauna o rămăşiţă de credincioşi pentru El. Rămăşiţa israeliţilor întorşi la Ierusalim după captivitatea babiloniană; Dumnezeu a păstrat o rămăşiţă în timpul tuturor persecuţiilor descrise în Isaia şi Ieremia; o rămăşiţă de 7.000 de preoţi care au fost ascunşi de mânia Izabelei; Dumnezeu promite că într-o zi, o rămăşiţă de evrei Îl vor îmbrăţişa pe adevăratul lor Mesia (Romani 11). Credinţa arătată de Avraam va fi darul lui Dumnezeu şi temelia mântuirii atât pentru evrei, cât şi pentru neamuri (Efeseni 2.8-9, Evrei 11).

Aplicaţie practică: Tema centrală a cărţii Genesa este existenţa din veşnicie a lui Dumnezeu şi faptul că El a creat lumea. Autorul nu depune niciun efort ca să apere existenţa lui Dumnezeu; el pur şi simplu afirmă că Dumnezeu este, întotdeauna a fost şi întotdeauna va fi, atotputernic peste toate. În acelaşi fel, avem încredere în adevărurile din cartea Genesa, în ciuda pretenţiilor acelora care le neagă. Toţi oamenii, indiferent de cultură, naţionalitate sau limbă, sunt responsabili înaintea Creatorului. Dar datorită păcatului, introdus în lume la Cădere, suntem separaţi de El. Dar printr-o naţiune mică, Israel, planul de răscumpărare al lui Dumnezeu pentru omenire a fost descoperit şi pus la dispoziţia tuturor. Ne bucurăm de acest plan.

Dumnezeu a creat Universul, pământul şi fiecare ființă vie. Ne putem încrede în El că Se va ocupa de îngrijorările din viaţa noastră. Dumnezeu poate lua o situaţie fără speranţă, de exemplu faptul că Avraam şi Sara nu puteau avea copii, şi să facă lucruri măreţe, dacă pur şi simplu ne vom încrede şi vom asculta. Se pot întâmpla în viaţa noastră lucruri teribile, cum a fost şi în cazul lui Iosif, dar Dumnezeu întotdeauna va face să rezulte un şi mai mare bine, dacă vom avea credinţă în El şi în planul Său suveran. „De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care-L iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre binele celor care sunt chemaţi după planul Său.” (Romani 8.28)

Cartea Exodul

 Autorul: Autorul cărţii Exodul este Moise (Exodul 17.14, 24.4-7, 34.27).

Data la care a fost scrisă: Cartea Exodul a fost scrisă între anii 1440 şi 1400 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Cuvântul „exod” înseamnă ieşire. La timpul lui Dumnezeu, exodul israeliţilor a marcat sfârşitul unei perioade de asuprire pentru urmaşii lui Avraam (Genesa 15.13) şi începutul împlinirii promisiunii din legământul făcut cu Avraam că urmaşii săi nu doar că vor locui în Ţara Promisă, ci se vor şi înmulţi şi vor ajunge o naţiune mare (Genesa 12.1-3, 7). Scopul cărţii poate fi formulat ca fiind urmărirea creşterii rapide a urmaşilor lui Iacov din Egipt şi până la stabilirea naţiunii teocratice în ţara care le-a fost promisă.

Versete-cheie: Exodul 1.8: „Peste Egipt s-a ridicat un nou împărat, care nu-l cunoscuse pe Iosif.”

Exodul 2.24-25: „Dumnezeu a auzit gemetele lor şi Şi-a adus aminte de legământul Său făcut cu Avraam, Isaac şi Iacov. Dumnezeu a privit spre copiii lui Israel şi a luat cunoştinţă de ei.”

Exodul 12.27: „«Este jertfa de Paşti în cinstea Domnului, care a trecut pe lângă casele copiilor lui Israel în Egipt, când a lovit Egiptul, şi ne-a scăpat casele noastre.» Poporul s-a plecat şi s-a închinat până la pământ.”

Exodul 20.2-3: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine.”

Un scurt rezumat: Exodul începe de unde ne lasă Genesa, pe măsură ce Dumnezeu Se ocupă de poporul Său ales, evreii. Urmăreşte evenimentele de la momentul în care Israelul a intrat în Egipt, ca musafiri ai lui Iosif, care a fost puternic în Egipt, până când, în cele din urmă, au fost eliberaţi din crunta strânsoare a sclaviei în care au fost aduşi de către „un nou împărat care nu-l cunoscuse pe Iosif” (Exodul 1.8).

Capitolele 1-14 descriu condiţiile asupririi evreilor sub faraon, ridicarea lui Moise ca eliberator al lor, urgiile pe care le-a adus Dumnezeu asupra Egiptului pentru refuzul conducătorului lor de a I se supune şi plecarea din Egipt. Braţul suveran şi puternic al lui Dumnezeu este văzut în minunile din timpul urgiilor – sfârşindu-se cu urgia morţii întâilor născuţi şi cu instituirea primului Paşte – eliberarea israeliţilor, despărţirea Mării Roşii şi nimicirea armatei egiptene.

Secţiunea de mijloc a cărţii Exodul este dedicată rătăcirii în pustiu şi felului minunat în care Dumnezeu i-a purtat de grijă poporului Său. Dar chiar dacă le-a dat pâine din cer, apă dulce din locuri cu apă amară, apă din stâncă, biruinţă asupra celor care i-ar fi nimicit, Legea Lui scrisă pe table de piatră cu însăşi mâna Sa şi prezenţa Lui în formă de stâlpi de foc şi nor, poporul a cârtit şi s-a răzvrătit în mod continuu împotriva Lui.

Ultima treime a cărţii descrie construirea chivotului legământului şi planul pentru Cortul întâlnirii cu feluritele lui jertfe, altare, piese de mobilier, ceremonii şi forme de închinare.

Prefigurări: Numeroasele jertfe care le erau cerute israeliţilor erau o imagine a jertfei finale, Mielul de Paşte al lui Dumnezeu, Isus Hristos. În noaptea ultimei urgii din Egipt, un miel fără cusur a fost ucis şi sângele lui a fost aplicat pe uşorii caselor poporului lui Dumnezeu, protejându-i de îngerul morţii. Acest lucru L-a prefigurat pe Isus, Mielul lui Dumnezeu, fără pată şi fără cusur (1 Petru 1.19), al cărui sânge aplicat nouă ne asigură viaţa veşnică. În numărul reprezentărilor simbolice ale lui Hristos din cartea Exodul este istora apei din stâncă din Exodul 17.6. Aşa cum Moise a lovit stânca pentru a le da oamenilor să bea apă dătătoare de viaţă, tot astfel Dumnezeu a lovit Stânca mântuirii noastre, crucificându-L pentru păcatul nostru, şi din Stâncă a venit darul apei vii (Ioan 4.10). Asigurarea manei în pustiu este o imagine perfectă a lui Hristos, Pâinea vieţii (Ioan 6.48), pe care a asigurat-o Dumnezeu ca să ne dea viaţa.

Aplicaţie practică: Legea mozaică a fost dată în parte pentru a-i arăta omenirii că era incapabilă să o ţină. Nu suntem în stare să-L mulţumim pe Dumnezeu prin ţinerea Legii; prin urmare, Pavel ne îndeamnă să „credem şi noi în Hristos Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Hristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii” (Galateni 2.16).

Purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de israeliţi, de la eliberarea din captivitate până la mana şi prepeliţele din pustiu, sunt semne clare ale purtării de grijă plină de har pentru poporul Său. Dumnezeu a promis că ne va da tot ceea ce avem nevoie. „Credincios este Dumnezeu, care v-a chemat la părtăşia cu Fiul Său Isus Hristos, Domnul nostru.” (1 Corinteni 1.9)

Trebuie să ne încredem în Domnul, pentru că El ne poate izbăvi din orice încercare. Dar Dumnezeu nu va îngădui ca păcatul să continue nepedepsit la nesfârşit. Prin urmare, ne putem încrede în El că pedepseşte şi face dreptate. Când Dumnezeu ne scoate dintr-o situaţie grea, nu trebuie să căutăm să ne întoarcem înapoi. Când Dumnezeu ne cere ceva, Se aşteaptă ca noi să ne conformăm, dar, în acelaşi timp, El ne dă har şi milă, pentru că ştie că, prin noi înşine, nu vom fi în stare să ascultăm de El pe deplin.

Cartea Leviticul

Autorul: Autorul cărţii Leviticul este Moise.

Data la care a fost scrisă: Cartea Leviticul a fost scrisă între anii 1440 şi 1400 î.Cr.

Scopul
 pentru care a fost scrisă: Datorită faptului că israeliţii au fost ţinuţi în captivitate în Egipt timp de 400 de ani, conceptul de Dumnezeu a fost distorsionat de către egiptenii politeişti, păgâni. Scopul cărţii Leviticul este să asigure instrucţiuni şi legi care să conducă un popor păcătos, şi totuşi răscumpărat, în relaţia lui cu un Dumnezeu sfânt. În cartea Leviticul, găsim sublinierea nevoii de sfinţire personală ca răspuns faţă de un Dumnezeu sfânt. Păcatul trebuie ispăşit prin aducerea de jertfe corespunzătoare (capitolele 8-10). Alte subiecte tratate în carte sunt alimentele (mâncărurile curate şi necurate), naşterea de copii şi bolile, care sunt reglementate cu atenţie (capitolele 11-15). Capitolul 16 descrie ziua Ispăşirii, când se aduce o jertfă anuală pentru păcatul cumulativ al poporului. Mai mult, poporul lui Dumnezeu trebuie să fie precaut în trăirea lui personală, morală şi socială, în contrast cu practicile curente ale păgânilor din jurul lui (capitolele 17-22).

Versete-cheie: Leviticul 1.4: „Să-şi pună mâna pe capul dobitocului adus ca ardere-de-tot, şi va fi primit de Domnul, ca să facă ispăşire pentru el.”

Leviticul 17.11 „Căci viaţa trupului este în sânge. Vi l-am dat ca să-l puneţi pe altar, ca să slujească de ispăşire pentru sufletele voastre, căci prin viaţa din el face sângele ispăşire.”

Leviticul 19.18 „Să nu te răzbuni şi să nu ţii necaz pe copiii poporului tău. Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Eu sunt Domnul.”

Un scurt rezumat: Capitolele 1-7 subliniază jertfele cerute deopotrivă de la laici şi de la preoţi. Capitolele 8.10 descriu consacrarea lui Aaron şi a fiilor lui în slujba de preoţie. Capitolele 11-16 conţin prescripţiile pentru diferitele tipuri de necurăţii. Ultimele 10 capitole cuprind indicaţiile lui Dumnezeu pentru poporul Lui cu privire la sfinţenia practică. Feluritele sărbători au fost instituite în închinarea pe care o aducea poporul Dumnezeului Iehova şi erau convocate şi practicate potrivit cu legile lui Dumnezeu. Binecuvântările sau blestemele vor însoţi împlinirea, respectiv călcarea poruncilor lui Dumnezeu (capitolul 26). Juruinţele făcute Domnului sunt prezentate în capitolul 27.

Tema principală a cărţii Leviticul este sfinţenia. Cererea cu privire la sfinţenie pe care Dumnezeu o adresează poporului Său se bazează pe propria Sa natură sfântă. O temă în acord cu aceasta este tema ispăşirii. Sfinţenia trebuie menţinută înaintea lui Dumnezeu şi aceasta poate fi obţinută printr-o ispăşire corespunzătoare.

Prefigurări
: Mare parte dintre practicile rituale ale închinării înfăţişează în felurite moduri Persoana şi lucrarea Mântuitorului, Domnul Isus Hristos. Evrei 10 ne spune că Legea mozaică este doar „umbra bunurilor viitoare”, însemnând că jertfele aduse zilnic de către preoţi pentru păcatul poporului erau o reprezentare a jertfei supreme—Isus Hristos, a cărui jertfă va fi o dată pentru totdeauna pentru cei care vor crede în El. Sfinţenia dată temporar de Lege va fi într-o zi înlocuită de obţinerea deplină a sfinţeniei, atunci când creştinii îşi vor schimba păcatul cu neprihănirea lui Hristos (2 Corinteni 5.21).

Aplicaţie practică: Dumnezeu priveşte în mod foarte serios sfinţenia şi tot aşa trebuie să o privim şi noi. Tendinţa în biserica postmodernă este să-L creăm pe Dumnezeu după chipul nostru, dându-I atributele pe care ne-ar plăcea să le aibă, în loc de cele care sunt descrise de Cuvântul Său. Sfinţenia desăvârşită a lui Dumnezeu, splendoarea transcendentă şi „lumina Sa de care nu te poţi apropia” (1 Timotei 6.16) pentru mulţi creştini sunt concepte străine. Suntem chemaţi să umblăm în lumină şi să dăm la o parte întunericul din viaţa noastră, ca să fim plăcuţi înaintea Lui. Un Dumnezeu sfânt nu poate tolera păcatul ostentativ, lipsit de ruşine în copiii Săi şi sfinţenia Sa Îi cere să-l pedepsească. Nu trebuie să îndrăznim cumva să tratăm uşor păcatul sau aversiunea lui Dumnezeu faţă de acesta şi nici nu trebuie să-l tratăm ca fiind în vreun fel neimportant.

Laudă-L pe Domnul pentru că, datorită morţii lui Hristos în locul nostru, nu mai trebuie să aducem jertfe animale. Tema Leviticului este substituţia. Moartea animalelor era o pedeapsă substitutivă pentru cei care au păcătuit. În acelaşi fel, dar într-un mod infinit mai bun, jertfa lui Isus de pe cruce a fost substitutul pentru păcatele noastre. Acum putem sta fără teamă înaintea unui Dumnezeu de o sfinţenie absolută, pentru că El vede în noi neprihănirea lui Hristos.

Cartea Numeri

Autorul: Autorul cărţii Numeri este Moise.

Data la care a fost scrisă: Cartea Numeri a fost scrisă între anii 1440 şi 1400 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Mesajul cărţii Numeri este universal şi în afara timpului. El le reaminteşte credincioşilor de războiul spiritual în care sunt angajaţi, deoarece cartea Numeri este cartea slujirii şi a umblării poporului lui Dumnezeu. Cartea Numeri face, în esenţă, legătura dintre primirea Legii de către israeliţi (Exodul şi Leviticul) şi pregătirea lor de a intra în Ţara Promisă (Deuteronomul şi Iosua).

Versete-cheie: Numeri 6.24-26: „Domnul să te binecuvânteze şi să te păzească! Domnul să facă să lumineze faţa Lui peste tine şi să Se îndure de tine! Domnul să-Şi înalţe faţa peste tine şi să-ţi dea pacea!”

Numeri 12.6-8: „Când va fi printre voi un proroc, Eu, Domnul, Mă voi descoperi lui într-o vedenie sau îi voi vorbi într-un vis. Nu tot aşa este însă cu robul Meu Moise. El este credincios în toată casa Mea. Eu îi vorbesc gură către gură, Mă descopăr lui nu prin lucruri grele de înţeles, ci el vede chipul Domnului. Cum de nu v-aţi temut deci să vorbiţi împotriva robului Meu, împotriva lui Moise?”

Numeri 14.30-34: „Nu veţi intra în ţara pe care jurasem că vă voi da-o s-o locuiţi, afară de Caleb, fiul lui Iefune, şi Iosua, fiul lui Nun. Pe copilaşii voştri însă, despre care aţi zis că vor fi de jaf, îi voi face să intre în ea, ca să cunoască ţara pe care aţi nesocotit-o voi. Iar cât despre voi, trupurile voastre moarte vor cădea în pustiu. Şi copiii voştri vor rătăci patruzeci de ani în pustiu şi vor ispăşi astfel păcatele voastre, până ce toate trupurile voastre moarte vor cădea în pustiu. După cum în patruzeci de zile aţi iscodit ţara, tot aşa, patruzeci de ani veţi purta pedeapsa fărădelegilor voastre; adică un an de fiecare zi: şi veţi şti atunci ce înseamnă să-Mi trag Eu mâna de la voi.”

Un scurt rezumat: Majoritatea evenimentelor din cartea Numeri se petrec în pustiu, în principal între al doilea şi cel de-al patruzecilea an al rătăcirii israeliţilor. Primele 25 de capitole ale cărţii redau amănunţit experienţele primei generaţii de israeliţi în pustiu, în timp ce restul cărţii descrie experienţele celei de-a doua generaţii. Tema ascultării şi a rebeliunii urmate de pocăinţă şi binecuvântare se repetă în toată cartea, la fel ca în tot Vechiul Testament.

Tema sfinţeniei lui Dumnezeu se continuă din cartea Leviticul în cartea Numeri, care dezvăluie instruirea şi pregătirea făcută de către Dumnezeu poporului Său, pentru a intra în Ţara Promisă a Canaanului. Importanţa cărţii Numeri este indicată de faptul că în Noul Testament se face referire la ea de multe ori. Duhul Sfânt a atras atenţia în mod deosebit asupra cărţii Numeri în 1 Corinteni 10.1-12. Cuvintele „aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde” se referă la păcatul israeliţilor şi la indignarea lui Dumnezeu faţă de ei.

În Romani 11.22, Pavel vorbeşte despre „bunătatea şi asprimea” lui Dumnezeu. Acesta este mesajul cărţii Numeri într-o coajă de nucă. Asprimea lui Dumnezeu se vede în moartea generaţiei de răzvrătiţi în pustiu, aceia care nu au intrat niciodată în Ţara Promisă. Bunătatea lui Dumnezeu este văzută în noua generaţie. Dumnezeu i-a protejat, i-a păstrat şi le-a asigurat cele necesare acestor oameni până când au intrat în posesia ţării. Acest lucru ne aminteşte de dreptatea şi dragostea lui Dumnezeu, care sunt întotdeauna într-o armonie suverană.

Prefigurări: Cererea cu privire la sfinţenie pe care Dumnezeu i-o adresează poporului Său este deplin satisfăcută în Isus Hristos, care a venit să împlinească Legea în locul nostru (Matei 5.17). Conceptul de Mesia cel promis e prezent în carte de la un capăt la altul. Relatarea din capitolul 19 referitoare la jertfirea vacii roşii „fără pată, fără vreun cusur trupesc” Îl prefigurează pe Hristos, Mielul lui Dumnezeu, fără pată sau cusur, care a fost jertfit pentru păcatele noastre. Imaginea şarpelui de aramă înălţat pe stâlp pentru a asigura vindecare fizică (capitolul 21) prefigurează de asemenea înălţarea lui Hristos, fie pe cruce, fie în lucrarea Cuvântului, pentru ca oricine priveşte la El prin credinţă să aibă vindecare spirituală.

În capitolul 24, a patra prorocie a lui Balaam vorbeşte despre steaua şi toiagul de cârmuire care se ridică din Iacov. Este o prorocie cu privire la Hristos, care este numit „Luceafărul de dimineaţă” în Apocalipsa 22.16 pentru gloria, strălucirea şi splendoarea Sa şi pentru lumina pe care o răspândeşte. Poate fi de asemenea numit toiag de cârmuire, adică Unul care ţine toiagul de cârmuire, datorită regalităţii Sale. El nu doar că are Numele de Împărat, ci are o Împărăţie şi cârmuieşte cu un toiag al harului, al milei şi al neprihănirii.

Aplicaţie practică: O temă teologică majoră din cartea Numeri dezvoltată în Noul Testament este aceea că păcatul şi necredinţa, în special răzvrătirea, culeg judecata lui Dumnezeu. 1 Corinteni spune în mod specific—şi Evrei 3.7-4.13 sugerează clar acest lucru—că aceste evenimente au fost scrise ca exemple pentru credincioşi, ca aceştia să le observe şi să le evite. Nu trebuie să „poftim după lucruri rele” (v. 6) sau să curvim (v. 8) sau să-L ispitim pe Dumnezeu (v. 9) sau să cârtim (v. 10).

La fel cum israeliţii au rătăcit prin pustiu 40 de ani datorită răzvrătirii lor, tot aşa Dumnezeu ne îngăduie uneori să rătăcim departe de El şi să suferim de singurătate şi de lipsa binecuvântărilor, atunci când ne răzvrătim împotriva Lui. Dar Dumnezeu este credincios şi drept şi, la fel cum îi restaurează pe israeliţi în locul lor de drept în inima Lui, tot astfel El îi va restaura întotdeauna pe creştini în locul binecuvântării şi al părtăşiei intime cu El, dacă se pocăiesc şi se întorc la El (1 Ioan 1.9).

Cartea Deuteronomul

 Autorul: Moise a scris cartea Deuteronomul, care este, de fapt, o colecţie de „predici” ale sale către Israel înainte de a trece Iordanul. „Iată cuvintele pe care le-a spus Moise” (1.1). Altcineva (Iosua probabil) s-ar putea să fi scris ultimul capitol.

Data la care a fost scrisă: Aceste predici au fost ţinute în cele 40 de zile de dinaintea intrării lui Israel în Ţara Promisă. Prima predică a fost ţinută în prima zi a lunii a 11-a (1.3) şi israeliţii au trecut Iordanul 70 de zile mai târziu, în ziua a 10-a a lunii întâi (Iosua 4.19). Scădeţi cele 30 de zile de bocet de după moartea lui Moise (Deuteronomul 34.8) şi ne rămân 40 de zile. Anul era 1410 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: O generaţie nouă de israeliţi se pregătea să intre în Ţara Promisă. Mulţimea nu experimentase minunea de la Marea Roşie, nici nu auzise Legea dată pe Sinai, şi urmau să intre într-o ţară nouă, cu multe pericole şi ispite. Cartea Deuteronomul a fost dată ca să le reamintească de Legea lui Dumnezeu şi de puterea lui Dumnezeu.

Versete-cheie: „Să n-adăugaţi nimic la cele ce vă poruncesc eu şi să nu scădeţi nimic din ele; ci să păziţi poruncile Domnului Dumnezeului vostru aşa cum vi le dau eu.” (Deuteronomul 4.2)

„Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn. Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta. Şi poruncile acestea, pe care ţi le dau astăzi, să le ai în inima ta. Să le întipăreşti în mintea copiilor tăi şi să vorbeşti de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca şi când te vei scula.” (Deuteronomul 6.4-7)

„Le-a zis: «Puneţi-vă la inimă toate cuvintele pe care vă jur astăzi să le porunciţi copiilor voştri, ca să păzească şi să împlinească toate cuvintele Legii acesteia. Căci nu este un lucru fără însemnătate pentru voi; este viaţa voastră, şi prin aceasta vă veţi lungi zilele în ţara pe care o veţi lua în stăpânire, după ce veţi trece Iordanul.»” (Deuteronomul 32.46-47)

Un scurt rezumat: Israeliţilor li se porunceşte să-şi aducă aminte de patru lucruri: de credincioşia lui Dumnezeu, de sfinţenia lui Dumnezeu, de binecuvântările lui Dumnezeu şi de atenţionările lui Dumnezeu. Primele trei capitole recapitulează călătoria din Egipt până în locul unde se aflau, în Moab. Capitolul 4 este o chemare la ascultare, la a-I fi credincioşi Dumnezeului care era credincios faţă de ei.

Capitolele de la 5 la 26 sunt o repetare a Legii. Cele Zece Porunci, legile privind jertfele şi zilele deosebite şi restul Legii sunt date noii generaţii. Celor care ascultă le sunt promise binecuvântări (5.29, 6.17-19, 11.13-15), iar celor care încalcă Legea li se promite foamete (11.16-27).

Subiectul binecuvântării şi al blestemului este continuat în capitolele 27-30. Această secţiune a cărţii se încheie cu o alegere clară pusă în faţa lui Israel: „Ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul.” Dorinţa lui Dumnezeu pentru poporul Lui se găseşte în ceea ce-i recomandă: „alege viaţa” (30.19).

În ultimele capitole, Moise încurajează poporul; îl delegă pe cel care-l va înlocui, pe Iosua; consemnează un cântec şi dă o ultimă binecuvântare fiecărei seminţii a lui Israel. Capitolul 34 relatează circumstanţele morţii lui Moise. Acesta a urcat pe muntele Pisga, unde Domnul i-a arătat Ţara Promisă, în care nu putea intra. La 120 de ani, dar încă cu vederea bună şi cu puterea tinereţii, Moise a murit în prezenţa Domnului. Cartea Deuteronomul se încheie cu un scurt necrolog al acestui mare profet.

Prefigurări: Multe subiecte din Noul Testament sunt prezente în cartea Deuteronomul. Cel mai important dintre ele este necesitatea respectării Legii mozaice şi imposibilitatea înfăptuirii acestui lucru. Jertfele fără sfârşit necesare pentru ispăşirea păcatelor poporului — care călca Legea în mod continuu — îşi vor găsi finalitatea în jertfa adusă „o dată pentru totdeauna” a lui Hristos (Evrei 10.10). Datorită lucrării Lui de ispăşire de pe cruce, nu vom mai avea nevoie de jertfe pentru păcat.

Alegerea israeliţilor ca popor aparte a lui Dumnezeu prefigurează faptul că El îi va alege pe cei care vor crede în Hristos (1 Petru 2.9). În Deuteronomul 18.15-19, Moise profeţeşte privitor la un alt profet — cel mai mare Profet care va veni, care este Mesia. La fel ca Moise, va primi şi va propovădui o descoperire divină şi Îşi va călăuzi poporul (Ioan 6.14, 7.40).

Aplicaţie practică: Cartea Deuteronomul subliniază importanţa Cuvântului lui Dumnezeu. Este o parte vitală a vieţii noastre. Cu toate că nu mai suntem sub Legea Vechiului Testament, suntem încă responsabili să ne supunem voii lui Dumnezeu în viaţa noastră. Simpla ascultare aduce binecuvântare, şi păcatul îşi are consecinţele lui.

Niciunul dintre noi nu ne aflăm „deasupra Legii”. Chiar şi lui Moise, conducătorul şi profetul ales de Dumnezeu, i se cerea să asculte. Motivul pentru care nu i s-a îngăduit să intre în Ţara Promisă a fost că nu a ascultat de porunca clară a lui Dumnezeu (Numeri 20.13).

În timpul ispitirii din pustiu, Isus a citat de trei ori din cartea Deuteronomul (Matei 4). Prin aceasta, Isus a ilustrat pentru noi necesitatea de a strânge Cuvântul lui Dumnezeu în inima noastră, ca să nu păcătuim împotriva Lui (Psalmul 119.11).

Aşa cum Israel şi-a amintit de credincioşia lui Dumnezeu, tot astfel trebuie să facem şi noi. Trecerea Mării Roşii, prezenţa sfântă de pe Sinai şi binecuvântarea manei din pustiu ar trebui să fie o încurajare şi pentru noi. Un mod extraordinar de a continua să mergem înainte este să ne luăm un timp să privim înapoi şi să vedem ce a făcut Dumnezeu.

În Deuteronomul avem de asemenea o imagine minunată a unui Dumnezeu plin de dragoste, care doreşte o relaţie deosebită cu copiii Lui. Dumnezeu spune că dragostea este motivul pentru care l-a scos pe Israel din Egipt „cu mână tare” şi l-a răscumpărat (Deuteronomul 7.7-9). Ce lucru minunat să fii eliberat din robia păcatului şi să fii iubit de un Dumnezeu atotputernic!

Cartea Iosua

Autorul: Cartea Iosua nu numeşte în mod explicit cine este autorul ei. Mai mult ca sigur, Iosua, fiul lui Nun, succesorul lui Moise în conducerea lui Israel, a scris mare parte din această carte. Ultima parte a cărţii a fost scrisă de cel puţin o altă persoană, după moartea lui Iosua. E posibil de asemenea că unele secţiuni au fost editate/compilate după moartea lui Iosua.

Data la care a fost scrisă: Cartea Iosua a fost scrisă probabil între 1400 şi 1370 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Cartea Iosua oferă o vedere de ansamblu a campaniilor militare pentru cucerirea suprafeţei de teren pe care Domnul a promis-o. Urmând ieşirea din Egipt şi următorii patruzeci de ani de rătăciri prin pustiu, naţiunea nou-formată este acum gata să intre în Ţara Promisă, să-i cucerească pe locuitorii ei şi să ocupe acel teritoriul. Vederea de ansamblu pe care o avem aici ne dă detalii prescurtate şi selective ale multora dintre bătălii şi ne prezintă nu doar maniera în care ţara a fost cucerită, ci şi felul în care a fost divizată în regiuni, pe seminţii.

Versete-cheie: „Întăreşte-te şi îmbărbătează-te, căci tu-i vei da în stăpânire poporului acestuia ţara pe care am jurat părinţilor lor că le-o voi da. Întăreşte-te numai şi îmbărbătează-te, lucrând cu credincioşie după toată Legea pe care ţi-a dat-o robul Meu Moise; nu te abate de la ea nici la dreapta, nici la stânga, ca să izbuteşti în tot ce vei face. Cartea aceasta a Legii să nu se depărteze de gura ta; cugetă asupra ei zi şi noapte, căutând să faci tot ce este scris în ea; căci atunci vei izbândi în toate lucrările tale şi atunci vei lucra cu înţelepciune. Nu ţi-am dat Eu oare porunca aceasta: «Întăreşte-te şi îmbărbătează-te»? Nu te înspăimânta şi nu te îngrozi, căci Domnul, Dumnezeul tău, este cu tine în tot ce vei face.”

Iosua 24.14-15 „Acum, temeţi-vă de Domnul şi slujiţi-I cu scumpătate şi credincioşie. Depărtaţi dumnezeii cărora le-au slujit părinţii voştri dincolo de Râu şi în Egipt şi slujiţi-I Domnului. Şi dacă nu găsiţi cu cale să-I slujiţi Domnului, alegeţi astăzi cui vreţi să-i slujiţi: sau dumnezeilor cărora le slujeau părinţii voştri dincolo de Râu, sau dumnezeilor amoriţilor în a căror ţară locuiţi. Cât despre mine, eu şi casa mea Îi vom sluji Domnului.”

Un scurt rezumat: Cartea Iosua continuă istoria israeliţilor de după exodul din Egipt. Cartea relatează în detaliu cei aproximativ 20 de ani în care Iosua a condus poporul după ce Moise l-a uns la sfârşitul cărţii Deuteronomul. Împărţirea celor 24 de capitole din cartea Iosua în diviziuni poate fi rezumată după cum urmează:

Capitolele 1-12: Intrarea în Ţara Promisă şi cucerirea ei
Capitolele 13-22: Instrucţiuni pentru repartizarea secţiunilor din Ţara Promisă
Capitolele 23-24: Cuvântarea de rămas-bun a lui Iosua

Prefigurări: Istoria prostituatei Rahav şi a marii ei credinţe în Dumnezeul israeliţilor îi dă un loc alături de cei onoraţi pentru credinţa lor, în Evrei 11.31. Este o istorie a harului lui Dumnezeu pentru păcătoşi şi a mântuirii numai prin credinţă. Şi cel mai important, prin harul lui Dumnezeu, ea a fost în linia mesianică (Matei 1.15).

Unul dintre ritualurile ceremoniale din Iosua, din capitolul 5, îşi găseşte împlinirea perfectă în Noul Testament. Versetele de la 1 la 9 descriu porunca lui Dumnezeu ca toţi aceia care s-au născut în pustiu să fie tăiaţi împrejur când vor intra în Ţara Promisă. Făcând acest lucru, Dumnezeu a „ridicat ocara Egiptului” de deasupra lor, însemnând că i-a curăţit de păcatele vieţii lor de dinainte. Coloseni 2.10-12 îi descrie pe credincioşi ca fiind tăiaţi împrejur în inima lor de către Hristos Însuşi, prin care ne-am dezbrăcat de natura păcătoasă a vieţii noastre de dinainte, care era fără Hristos.

Dumnezeu a stabilit cetăţi de scăpare, astfel încât cei care au ucis din greşeală pe cineva să poată trăi acolo fără teamă de răzbunare. Hristos este scăparea noastră, la care „[am alergat] ca să apucăm nădejdea care ne era pusă înainte” (Evrei 6.18).

Cartea Iosua are ca temă teologică de bază odihna. Israeliţii, după ce au rătăcit prin pustiu timp de 40 de ani, în cele din urmă au intrat în odihna pe care le-a pregătit-o Dumnezeu în ţara Canaan. Scriitorul cărţii Evrei foloseşte acest episod ca o avertizare pentru noi să nu lăsăm ca necredinţa să ne împiedice să intrăm în odihna lui Dumnezeu, care este în Hristos (Evrei 3.7-12).

Aplicaţie practică: Unul dintre versetele-cheie ale cărţii Iosua este 1.8 „Cartea aceasta a Legii să nu se depărteze de gura ta; cugetă asupra ei zi şi noapte, căutând să faci tot ce este scris în ea.” Vechiul Testament abundă de istorisiri ale felului în care oamenii L-au „uitat” pe Dumnezeu şi Cuvântul Lui şi au suferit consecinţe teribile. Pentru creştin, Cuvântul lui Dumnezeu este sursa vieţii. Dacă îl neglijăm, viaţa noastră va suferi în consecinţă. Dar dacă luăm la inimă principiul versetului 1.8, vom fi desăvârşiţi şi în stare să fim de folos în Împărăţia lui Dumnezeu (2 Timotei 3.16-17) şi vom descoperi că promisiunile lui Dumnezeu din Iosua 1.8-9 vor fi de asemenea şi pentru noi.

Iosua este un prim exemplu al beneficiilor unui mentor destoinic. Ani de zile a stat în apropierea lui Moise. L-a privit pe Moise cum L-a urmat pe Dumnezeu într-un mod aproape desăvârşit. A învăţat de la Moise să se roage într-un mod personal. Prin exemplul lui Moise, a învăţat cum să asculte. Se pare că Iosua a învăţat de asemenea din exemplul negativ care l-a costat pe Moise bucuria de a intra realmente în Ţara Promisă. Dacă eşti în viaţă, eşti un mentor. Cineva, undeva, te priveşte. Cineva mai tânăr sau cineva pe care îl influenţezi urmăreşte felul în care trăieşti şi reacţionezi. Cineva învaţă de la tine. Cineva îţi va urma exemplul. Mentoratul înseamnă mult mai mult decât cuvintele vorbite de către mentor. Întreaga lui viaţă este afişată.

Cartea Judecătorii

Autorul: Cartea Judecătorii nu numeşte în mod specific care este autorul ei. Potrivit tradiţiei, autorul cărţii Judecătorii este profetul Samuel. Dovezile implicite indică faptul că autorul cărţii Judecătorii a trăit la scurt timp după perioada judecătorilor. Samuel se potriveşte pentru această calificare.

Data la care a fost scrisă: Cartea Judecătorii a fost scrisă probabil între anii 1045 şi 1000 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Cartea Judecătorii poate fi împărţită în două secţiuni: 1) Capitolele 1-16, care oferă o relatare a războaielor de eliberare începând cu înfrângerea canaaniţilor de către israeliţi şi încheind cu înfrângerea filistenilor şi moartea lui Samson; 2) Capitolele 17-21, care este menţionat ca un apendice şi nu are legătură cu capitolele anterioare. Aceste capitole sunt consemnate ca o vreme în care „nu era împărat în Israel” (Judecătorii 17.6, 18.1, 19.1, 21.25). Cartea Rut a fost la început parte din cartea Judecătorii, dar în anul 450 d.Cr. a fost separată ca o carte aparte.

Versete-cheie: Judecătorii 2.16-19: „Domnul a ridicat judecători, ca să-i izbăvească din mâna celor care-i prădau. Dar ei n-au ascultat nici de judecătorii lor, căci au curvit cu alţi dumnezei şi s-au închinat înaintea lor. În curând s-au abătut de la calea pe care o urmaseră părinţii lor şi n-au ascultat de poruncile Domnului, ca şi ei. Când le ridica Domnul judecători, Domnul era cu judecătorul şi-i izbăvea din mâna vrăjmaşilor lor în tot timpul vieţii judecătorului, căci Domnului I se făcea milă de suspinele scoase de ei împotriva celor care-i apăsau şi-i chinuiau. Dar, după moartea judecătorului, se stricau din nou, mai mult decât părinţii lor, ducându-se după alţi dumnezei, ca să le slujească şi să se închine înaintea lor, şi stăruiau în această purtare şi împietrire.”

Judecătorii 10.15: „Copiii lui Israel I-au zis Domnului: «Am păcătuit, fă-ne ce-Ţi va plăcea. Numai izbăveşte-ne astăzi!»”

Judecătorii 21.25: „Pe vremea aceea, nu era împărat în Israel, fiecare făcea ce-i plăcea.”

Un scurt rezumat: Cartea Judecătorii este o relatare tragică a felului în care Iehova [Dumnezeu] a fost nesocotit de către copiii Săi an după an, secol după secol. Cartea Judecătorii este un contrast trist faţă de cartea Iosua, care relatează în detaliu binecuvântările pe care le acordă Dumnezeu israeliţilor pentru ascultarea lor în cucerirea ţării. În cartea Judecătorii, ei sunt neascultători şi idolatri, lucru care a dus la numeroase înfrângeri. Totuşi, Dumnezeu nu a încetat niciodată să-Şi deschidă braţele cu dragoste faţă de poporul Lui ori de câte ori acesta se pocăia de păcate şi chema Numele Lui. (Judecătorii 2.18) Prin cei 15 judecători ai lui Israel, Dumnezeu Şi-a împlinit promisiunea făcută lui Avraam că-i va ocroti şi binecuvânta sămânţa (Genesa 12.2-3).

După moartea lui Iosua şi a contemporanilor săi, israeliţii s-au întors să le slujească lui Baal şi Astarteii. Dumnezeu le-a îngăduit israeliţilor să sufere consecinţele închinării la dumnezei falşi. Şi atunci poporul lui Dumnezeu striga la Iehova după ajutor. Dumnezeu le-a trimis copiilor Săi judecători care să-i conducă într-o trăire dreaptă. Dar de fiecare dată Îi întorceau din nou spatele lui Dumnezeu şi se întorceau la viaţa lor plină de ticăloşie. Totuşi, împlinindu-Şi partea din legământul făcut cu Avraam, Dumnezeu Îşi va scăpa poporul de asupritorii lor în toţi cei 480 de ani cât se întinde cartea Judecătorii.

Probabil că cel mai remarcabil judecător a fost cel de-al 12-lea judecător, Samson, care a ajuns să-i conducă pe israeliţi după 40 de ani de captivitate sub domnia nemiloasă a filistenilor. Samson a condus poporul lui Dumnezeu la biruinţă împotriva filistenilor, unde şi-a pierdut viaţa, după 20 de ani în care fusese judecător al lui Israel.

Prefigurări: Anunţul făcut mamei lui Samson că va naşte un fiu care-l va conduce pe Israel este o prefigurare a vestirii făcute Mariei cu privire la naşterea lui Mesia. Dumnezeu Şi-a trimis îngerul la ambele femei şi le-a spus că „vor rămâne însărcinate şi vor naşte un fiu” (Judecătorii 13.7, Luca 1.31) care-l va conduce pe poporul lui Dumnezeu.

Eliberarea plină de milă a poporului lui Dumnezeu de către El, în ciuda păcatului lor şi a faptului că L-au respins, reprezintă o imagine a lui Hristos pe cruce. Isus a murit ca să-Şi elibereze poporul—toţi cei care vor crede în El—din păcatul lor. Cu toate că majoritatea celor care L-au urmat în timpul lucrării Sale în cele din urmă Îl vor părăsi şi-L vor respinge, totuşi, El a rămas credincios promisiunii Sale şi S-a dus la cruce să moară pentru noi.

Aplicaţie practică: Neascultarea întotdeauna aduce judecata. Israeliţii ne oferă un exemplu perfect a ceea ce nu trebuie să facem. În loc să înveţe din experienţă că Dumnezeu va pedepsi întotdeauna răzvrătirea împotriva Lui, ei au continuat să nu asculte şi să sufere dezaprobarea lui Dumnezeu şi disciplina. Dacă continuăm să nu ascultăm, chemăm asupra noastră disciplinarea lui Dumnezeu, nu pentru că El Se bucură de suferinţa noastră, ci „pentru că Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte şi-l bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte” (Evrei 12.6).

Cartea Judecătorii este un testament al credincioşiei lui Dumnezeu. Chiar „dacă suntem necredincioşi, totuşi El rămâne credincios” (2 Timotei 2.13). Chiar dacă s-ar putea să-I fim necredincioşi, aşa cum au fost israeliţii, totuşi El este credincios să ne mântuiască şi să ne păstreze (1 Tesaloniceni 5.24) şi să ne ierte, atunci când căutăm iertarea (1 Ioan 1.9). „El vă va întări până la sfârşit, în aşa fel încât să fiţi fără vină în ziua venirii Domnului nostru Isus Hristos. Credincios este Dumnezeu, care v-a chemat la părtăşia cu Fiul Său, Isus Hristos, Domnul nostru.” (1 Corinteni 1.8-9).

Cartea Rut

Autorul: Cartea Rut nu îşi numeşte în mod specific autorul. Tradiţia spune că a fost scrisă de profetul Samuel.

Data la care a fost scrisă: Nu se cunoaşte cu siguranţă data exactă la care a fost scrisă. Totuşi, părerea predominantă e că a fost scrisă undeva între anii 1011 şi 931 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Cartea Rut a fost scrisă pentru israeliţi. Ea învaţă că dragostea adevărată uneori poate cere un sacrificiu fără compromis. Indiferent de soarta pe care o avem în viaţă, putem trăi potrivit cu regulile lui Dumnezeu. Dragostea adevărată şi bunătatea vor fi răsplătite. Dumnezeu îi răsplăteşte din belşug pe cei care caută să trăiască o viaţă de ascultare. Trăirea în ascultare nu lasă loc de „accidente” în planul lui Dumnezeu. Dumnezeu îi acordă milă celui milostiv.

Versete-cheie: Rut 1.16: „Rut a răspuns: «Nu sta de mine să te las şi să mă întorc de la tine! Încotro vei merge tu, voi merge şi eu, unde vei locui tu, voi locui şi eu; poporul tău va fi poporul meu, şi Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu.»”

Rut 3.9: „El a zis: «Cine eşti tu?» Ea a răspuns: «Eu sunt Rut, slujnica ta; întinde-ţi poala hainei peste slujnica ta, căci ai drept de răscumpărare.»”

Rut 4.17: „Vecinele i-au pus nume, zicând: «Un fiu s-a născut Naomei!» Şi l-au numit Obed. Aceasta a fost tatăl lui Isai, tatăl lui David.”

Un scurt rezumat: Cadrul cărţii Rut începe în ţara cea păgână Moab, o regiune din nord-estul Mării Moarte, dar apoi se mută în Betleem. Această relatare adevărată are loc în timpul zilelor întunecate de eşec şi rebeliune a israeliţilor, numită perioada judecătorilor. O foamete îi constrânge pe Elimelec şi pe soţia sa, Naomi, să plece din casa lor din Israel în ţara Moab. Elimelec moare şi Naomi rămâne cu cei doi fii ai ei, care în curând se vor căsători cu două fete moabite, Orpa şi Rut. Mai târziu, ambii fii mor şi Naomi rămâne singură cu Orpa şi Rut într-o ţară străină. Orpa se întoarce la părinţii ei, dar Rut hotărăşte să stea cu Naomi, în timp ce călătoreau spre Betleem. Această poveste de dragoste şi devotament ne spune despre căsătoria în cele din urmă cu un om bogat, numit Boaz, cu care va avea un fiu, Obed, care devine bunicul lui David şi strămoşul lui Isus. Ascultarea o aduce pe Rut în linia genealogică privilegiată a lui Hristos.

Prefigurări: O temă majoră a cărţii Rut este cea a răscumpărării. Boaz, o rudă a lui Rut din partea soţului ei, a acţionat potrivit cu datoria subliniată în Legea mozaică de a răscumpăra o rudă săracă din situaţia ei (Lev. 25.47-49). Acest scenariu este repetat de Hristos, care ne-a răscumpărat pe noi, cei săraci din punct de vedere spiritual, din robia păcatului. Tatăl nostru cel ceresc Şi-a trimis Fiul la cruce, ca noi să putem deveni copii ai lui Dumnezeu şi fraţi şi surori ai lui Hristos. Prin faptul că este Răscumpărătorul nostru, noi am devenit parte din neamul Său.

Aplicaţie practică: Suveranitatea măreţului nostru Dumnezeu este văzută în mod limpede în istoria lui Rut. El i-a condus fiecare pas pe calea înspre a deveni copilul Său şi înspre a-Şi împlini planul Său pentru ea, ca să devină parte dintre strămoşii lui Isus (Matei 1.5). În acelaşi fel, avem asigurarea că Dumnezeu are un plan pentru fiecare dintre noi. Aşa cum Naomi şi Rut s-au încrezut în El că le va purta de grijă, la fel trebuie să facem şi noi.

Vedem în Rut un exemplu al femeii cinstite din Proverbele 31. Pe lângă faptul că a fost devotată familiei ei (Rut 1.15-18, Proverbele 31.10-12) şi că a depins cu fidelitate de Dumnezeu (Rut 2.12, Proverbele 31.30), vedem în Rut o femeie cu o vorbire evlavioasă. Cuvintele ei sunt pline de iubire, bunătate şi respect, atât faţă de Naomi, cât şi faţă de Boaz. Femeia cinstită din Proverbele 31 „deschide gura cu înţelepciune şi învăţături plăcute îi sunt pe limbă” (v.26). Putem căuta azi în lung şi în lat să găsim o femeie la fel de vrednică de a fi modelul nostru pe cum a fost Ruth.

Cartea 1 Samuel

Autorul: Autorul este anonim. Ştim că Samuel a scris o carte (1 Samuel 10.25) şi e foarte posibil să fi scris şi o parte din această carte. Alţii care e posibil să fi contribuit la scrierea cărţii 1 Samuel sunt profeţii/istoricii Natan şi Gad (1 Cronici 29.29).

Data la care a fost scrisă: La început, cărţile 1 şi 2 Samuel au fost o singură carte. Cei care au tradus Septuaginta le-au separat şi de atunci am păstrat această separare. Evenimentele din cartea 1 Samuel acoperă o perioadă de timp de aproximativ 100 de ani, şi anume secolul cuprins între anii 1100 î.Cr. şi 1000 î.Cr. Evenimentele din cartea 2 Samuel acoperă alţi 40 de ani. Data scrierii, atunci, ar fi undeva după anul 960 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: 1 Samuel consemnează istoria lui Israel în ţara Canaan la trecerea de la conducerea judecătorilor la a fi o naţiune unificată, sub domnia împăraţilor. Samuel apare ca ultimul judecător şi îi unge pe primii doi împăraţi, Saul şi David.

Versete-cheie: „Samuel n-a văzut cu plăcere faptul că ziceau: «Dă-ne un împărat ca să ne judece.» Şi Samuel s-a rugat Domnului. Domnul i-a zis lui Samuel: «Ascultă glasul poporului în tot ce-ţi va spune; căci nu pe tine te leapădă, ci pe Mine Mă leapădă, ca să nu mai domnesc peste ei.»” (1 Samuel 8.6-7)

„Samuel i-a zis lui Saul: «Ai lucrat ca un nebun şi n-ai păzit porunca pe care ţi-o dăduse Domnul Dumnezeul tău. Domnul ar fi întărit pe vecie domnia ta peste Israel; dar acum, domnia ta nu va dăinui. Domnul Şi-a ales un om după inima Lui şi Domnul l-a rânduit să fie căpetenia poporului Său, pentru că n-ai păzit ce-ţi poruncise Domnul.»” (1 Samuel 13.13-14)

„Samuel a zis: «Îi plac Domnului mai mult arderile-de-tot şi jertfele decât ascultarea de glasul Domnului? Ascultarea face mai mult decât jertfele, şi păzirea cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor. Căci neascultarea este tot atât de vinovată ca ghicirea, şi împotrivirea nu este mai puţin vinovată decât închinarea la idoli şi terafimi. Fiindcă ai lepădat cuvântul Domnului, te leapădă şi El ca împărat.»” (1 Samuel 15.22-23)

Un scurt rezumat: Cartea 1 Samuel poate fi împărţită în mod sistematic în două secţiuni: viaţa lui Samuel (capitolele 1-12) şi viaţa lui Saul (capitolele 13-31).

Cartea începe cu naşterea miraculoasă a lui Samuel ca răspuns la rugăciunea fierbinte a mamei lui. Ca şi copil, Samuel a locuit şi a slujit în Templu. Dumnezeu l-a identificat ca profet (3.19-21) şi prima profeţie a copilului a fost una de judecată a preoţilor corupţi.

Israeliţii merg la război cu duşmanii lor permanenţi, filistenii. Filistenii capturează chivotul legământului şi ajung în posesia lui, dar când Domnul trimite judecata, filistenii înapoiază chivotul. Samuel cheamă Israelul la pocăinţă (7.3-6) şi apoi la victorie împotriva filistenilor.

Poporul lui Israel, vrând să fie ca celelalte naţiuni, doresc un împărat. Lui Samuel nu-i place cererea lor, dar Domnul îi spune că aceştia nu resping conducerea lui Samuel, ci pe a Sa. După ce avertizează poporul de ceea ce ar însemna un împărat, Samuel îl unge pe un beniamit numit Saul, care este încoronat în Miţpa (10.17-25).

Saul se bucură de un succes iniţial, învingându-i pe amoniţi în bătălie (capitolul 11). Dar apoi face o serie de paşi greşiţi: în mod îndrăzneţ aduce o jertfă (capitolul 13), face un jurământ nebunesc în detrimentul fiului său Ionatan (capitolul 14) şi nu ascultă de porunca directă a Domnului (capitolul 15). Ca rezultat al rebeliunii lui Saul, Dumnezeu îl alege pe un altul ca să-i ia locul. Între timp, Dumnezeu Îşi îndepărtează binecuvântarea de la Saul şi un duh rău începe să-l împingă pe Saul înspre nebunie (16.14).

Samuel călătoreşte la Betleem ca să-l ungă pe un tânăr numit David ca viitor împărat (capitolul 16). Mai târziu, David are binecunoscuta confruntare cu Goliat, filisteanul, şi ajunge un erou naţional (capitolul 17). David slujeşte la curtea lui Saul, se căsătoreşte cu fiica lui Saul şi se împrieteneşte cu fiul lui Saul. Saul devine gelos pe succesul şi popularitatea lui David şi încearcă să-l omoare. David fuge, şi aşa începe o perioadă extraordinară de aventură, intrigi şi romantism. Cu ajutor supranatural, David scapă la limită, dar în mod constant, de Saul cel însetat de sânge (capitolele 19-26). Prin toate, David îşi păstrează integritatea şi prietenia cu Ionatan.

Aproape de încheierea cărţii, Samuel murise deja şi Saul este un om pierdut. În ajunul unei bătălii cu filistenii, Saul caută răspunsuri. Devreme ce L-a respins pe Dumnezeu, nu mai primeşte ajutor de Sus şi, în schimb, caută sfat de la un medium. În timpul şedinţei de spiritism, spiritul lui Samuel se ridică din morţi să dea o ultimă profeţie: Saul urma să moară în bătălia din ziua următoare. Profeţia se împlineşte; cei trei fii ai lui Saul, inclusiv Ionatan, cad în bătălie şi Saul se sinucide.

Prefigurări: Rugăciunea Anei din 1 Samuel 2.1-10 face câteva referiri profetice privitoare la Hristos. Ea Îl preamăreşte pe Dumnezeu ca fiind Stânca ei (v. 2) şi ştim din relatările Evangheliei că Isus este Stânca pe care trebuie să ne zidim casa spirituală. Pavel face referire la Isus ca fiind „stânca de cădere” pentru iudei (Romani 9.33). Hristos este numit „stânca duhovnicească” ce le-a asigurat israeliţilor băutură duhovnicească, aşa cum ne asigură şi nouă „apă vie” pentru sufletul nostru (1 Corinteni 10.4, Ioan 4.10). Rugăciunea Anei face referire de asemenea la Domnul, care va judeca marginile pământului (v. 2.10), în timp ce Matei 25.31-32 se referă la Isus ca fiind Fiul omului, care va veni în glorie să judece pe fiecare.

Aplicaţie practică: Istorisirea tragică a lui Saul este un studiu al oportunităţii irosite. Iată un om care a avut totul – onoare, autoritate, bogăţii, înfăţişare bună, şi mai mult. Totuşi, a murit în disperare, înspăimântat de duşmanii săi şi ştiind că şi-a dezamăgit naţiunea, familia şi pe Dumnezeu.

Saul a făcut greşeala să creadă că Îl poate mulţumi pe Dumnezeu prin neascultare. Aşa ca mulţi dintre cei de astăzi, a crezut că un motiv raţional va compensa un comportament necorespunzător. Poate că i s-a urcat puterea la cap şi a început să creadă că se află deasupra legii. Cumva, a ajuns să socotească de mică importanţă poruncile lui Dumnezeu şi să se socotească de mare importanţă pe sine însuşi. Chiar când este confruntat cu faptele sale rele, încearcă să se justifice, şi atunci Dumnezeu îl leapădă (15.16-28).

Problema lui Saul este una cu care ne confruntăm cu toţii – o problemă care ţine de inimă. Ascultarea de voia lui Dumnezeu este necesară pentru succes şi dacă, plini de mândrie, ne răsculăm împotriva Lui, ne asigurăm pieirea.

David, de altă parte, la început nu a părut promiţător. Chiar Samuel a fost tentat să-l treacă cu vederea (16.6-7). Dar Dumnezeu vede inima omului şi a văzut în David un om după inima Sa (13.14). Umilinţa şi integritatea lui David, unite cu râvna lui pentru Domnul şi devotamentul lui în rugăciune sunt un bun exemplu pentru noi toţi.

Cartea 2 Samuel

Autorul: Cartea 2 Samuel nu îşi identifică autorul. Nu poate fi vorba despre prorocul Samuel, devreme ce acesta a murit în 1 Samuel. Scriitori posibili îi includ pe Natan şi pe Gad (vezi 1 Cronici 29.29).

Data la care a fost scrisă: La început, cărţile 1 şi 2 Samuel formau o singură carte. Traducătorii Septuagintei le-au separat, şi noi am păstrat de atunci această separare. Evenimentele din cartea 1 Samuel acoperă un interval de timp de aproximativ 100 de ani, din 1100 î.Cr. până în 1000 î.Cr. Evenimentele din 2 Samuel acoperă alţi 40 de ani. Data la care a fost scrisă, astfel, ar fi undeva după anul 960 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: 2 Samuel este consemnarea domniei lui David. Această carte plasează Legământul davidic în contextul său istoric.

Versete-cheie: 2 Samuel 7.16: „Casa ta şi împărăţia ta vor dăinui veşnic înaintea Mea, şi scaunul tău de domnie va fi întărit pe vecie.”

2 Samuel 19.4: „Împăratul îşi acoperise faţa şi striga în gura mare: «Fiul meu Absalom! Absalom, fiul meu, fiul meu!»”

2 Samuel 22.2-4 „Domnul este stânca mea, cetăţuia mea, izbăvitorul meu. Dumnezeu este stânca mea, la care găsesc un adăpost, scutul meu şi puterea care mă mântuieşte, turnul meu cel înalt şi scăparea mea. Mântuitorule! Tu mă scapi de silnicie. Eu chem pe Domnul cel vrednic de laudă şi sunt izbăvit de vrăjmaşii mei.”

Un scurt rezumat: Cartea 2 Samuel poate fi împărţită în două mari secţiuni—victoriile lui David (capitolele 1-10) şi necazurile lui David (capitolele 11-20). Ultima parte a cărţii (capitolele 21-24) este un apendice noncronologic, care conţine detalii suplimentare ale domniei lui David.

Cartea începe cu momentul în care David primeşte ştirea morţii lui Saul şi a fiilor săi. El vesteşte un timp de jale. Curând după aceea, David este încoronat rege peste Iuda, în timp ce Iş-Boşet, unul dintre fiii supravieţuitori ai lui Saul, este încoronat împărat peste Israel (capitolul 2). Urmează un război civil, dar Iş-Boşet este ucis şi israeliţii îi cer lui David să domnească şi peste ei (capitolele 4-5).

David mută capitala ţării de la Hebron la Ierusalim şi mai târziu mută chivotul legământului (capitolele 5-6). Planul lui David de a construi Templul în Ierusalim este interzis de Dumnezeu, care îi promite atunci lui David două lucruri: 1) David va avea un fiu care va domni după el; 2) Fiul lui David va zidi Templul; 3) tronul ocupat de descendenţii lui David va fi întemeiat pentru veşnicie şi 4) Dumnezeu nu Îşi va îndepărta niciodată îndurarea de casa lui David (2 Samuel 7.14-16).

David îl conduce pe Israel la victorie împotriva multor duşmani care îl înconjurau. El de asemenea arată bunătate faţă de familia lui Ionatan, luându-l la el pe Mefiboşet, fiul infirm al lui Ionatan (capitolele 8-10).

Apoi David cade. El pofteşte o femeie frumoasă, numită Bat-Şeba, comite adulter cu ea şi apoi îl ucide pe soţul acesteia (capitolul 11). Când profetul Natan îl confruntă pe David privitor la păcatul lui, David îşi recunoaște vina şi Dumnezeu, plin de îndurare, îl iartă. Totuşi, Domnul îi spune lui David că tulburările vor veni tocmai din casa lui.

Necazul vine când întâiul născut al lui David, Amnon, o necinsteşte pe sora sa de jumătate, Tamar. Ca răzbunare, fratele lui Tamar, Absalom, îl ucide pe Amnon. Apoi Absalom fuge din Ierusalim, ca să nu înfrunte mânia tatălui său. Mai târziu, Absalom conduce o revoltă împotriva lui David şi câţiva dintre asociaţii de mai înainte ai lui David se alătură revoltei (capitolele 15-16). David este obligat să plece din Ierusalim şi Absalom se aşează ca împărat pentru un scurt timp. Uzurpatorul este totuşi înlăturat şi—împotriva voinţei lui David—este omorât. David îşi jeleşte fiul căzut.

Un sentiment general de nelinişte frământă restul domniei lui David. Bărbaţii din Israel ameninţă să se despartă de Iuda, şi David trebuie să înăbuşe o altă răscoală (capitolul 20).

Apendicele cărţii include informaţii privitoare la o foamete de trei ani în ţară (capitolul 21), un cântec al lui David (capitolul 22), o consemnare a faptelor eroice ale vitejilor lui David (capitolul 23) şi recensământul vinovat al lui David şi ciuma care a urmat (capitolul 24).

Prefigurări: Domnul Isus Hristos este văzut în primul rând în cele două părţi ale cărţii 2 Samuel. Mai întâi, Legământul davidic, aşa cum este subliniat în 2 Samuel 7.16: „Casa ta şi împărăţia ta vor dăinui veşnic înaintea Mea, şi scaunul tău de domnie va fi întărit pe vecie” şi reiterat în Luca 1.3-33, în cuvintele îngerului care i s-a arătat Mariei, ca să-i anunţe naşterea lui Isus: „El va fi mare şi va fi chemat Fiul Celui Preaînalt; şi Domnul Dumnezeu Îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci, şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit.” Hristos este împlinirea Legământului davidic; El este Fiul lui Dumnezeu din sămânţa lui David care va domni pe vecie.

În al doilea rând, Isus este văzut în cântecul lui David de la sfârşitul vieţii sale (2 Samuel 22.2-51). El cântă despre stânca lui, cetăţuia şi izbăvitorul său, refugiul şi izbăvitorul său. Isus este Stânca noastră (1 Corinteni 10.4, 1 Petru 2.7-9), Izbăvitorul lui Israel (Romani 11.25-27), cetăţuia la care „am alergat să găsim scăpare, să apucăm nădejdea care ne era pusă înainte” (Evrei 6.18) şi singurul nostru Mântuitor (Luca 2.11, 2 Timotei 1.10).

Aplicaţie practică: Oricine poate cădea. Chiar şi un om asemenea lui David, care a dorit cu adevărat să-L urmeze pe Dumnezeu şi care era binecuvântat din abundenţă de Dumnezeu a fost vulnerabil la ispită. Păcatul lui David cu Bat-Şeba ar trebui să fie o avertizare pentru fiecare dintre noi să ne păzim inimia, ochii şi mintea noastră. Mândria cu privire la maturitatea noastră spirituală şi la capacitatea noastră de a rezista ispitei prin puterea noastră este primul pas înspre cădere (1 Corinteni 10.12).

Dumnezeu este plin de îndurare să ierte chiar şi cele mai odioase păcate, atunci când ne pocăim cu adevărat. Totuşi, vindecarea rănii cauzate de păcat nu şterge întotdeauna cicatricea. Păcatul are consecinţe naturale şi, chiar şi după ce a fost iertat, David a cules ceea ce a semănat. Fiul său născut din unirea nelegitimă cu nevasta unui alt om i-a fost luat (2 Samuel 12.14-24) şi David a suferit nefericirea unei ruperi a relaţiei de dragoste cu Tatăl său ceresc (Psalmul 32 şi 51). Ce mult mai bine este să evităm păcatul de la început, decât să trebuiască să căutăm iertare mai târziu!

Cartea 1 Împăraţi

Autorul: Cartea 1 Împăraţi nu îşi numeşte în mod specific autorul. Tradiţia spune că a fost scrisă de profetul Ieremia.

Data la care a fost scrisă: Cartea 1 Împăraţi a fost scrisă probabil între anii 560 şi 540 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Această carte este continuarea cărţilor 1 şi 2 Samuel şi începe urmărind ridicarea lui Solomon la domnie, după moartea lui David. Relatarea începe cu o împărăţie unită, dar se încheie cu o naţiune divizată în două regate, cunoscute ca Iuda şi Israel. În Biblia ebraică, 1 şi 2 Împăraţi formează o singură carte.

Versete-cheie: 1 Împăraţi 1.30: „Aşa cum am jurat pe Domnul, Dumnezeul lui Israel, zicând: «Fiul tău Solomon va împărăţi după mine şi va şedea pe scaunul meu de domnie în locul meu»—aşa voi face azi.”

1 Împăraţi 9.3: „Şi Domnul i-a zis: «Îţi ascult rugăciunea şi cererea pe care Mi-ai făcut-o, sfinţesc Casa aceasta pe care ai zidit-o ca să pui în ea pentru totdeauna Numele Meu, şi ochii Mei şi inima Mea vor fi acolo pe vecie.»”

1 Împăraţi 12.16: „Când a văzut tot Israelul că împăratul nu-l ascultă, poporul i-a răspuns împăratului: «Ce parte avem noi cu David? Noi n-avem moştenire cu fiul lui Isai! La corturile tale, Israele! Acum vezi-ţi de casă, Davide!»”

1 Împăraţi 12.28 „După ce s-a sfătuit, împăratul a făcut doi viţei de aur şi i-a zis poporului: «Destul v-aţi suit la Ierusalim; Israele! Iată Dumnezeul tău care te-a scos din ţara Egiptului.”

1 Împăraţi 17.1 „Ilie, tişbitul, unul dintre locuitorii Galaadului, i-a zis lui Ahab: «Viu este Domnul, Dumnezeul lui Israel, al cărui slujitor sunt, că în anii aceştia nu va fi nici rouă, nici ploaie, decât după cuvântul meu.»”

Un scurt rezumat: Cartea 1 Împăraţi începe cu Solomon şi se încheie cu Ilie. Deosebirea dintre cei doi îţi dă o idee despre ceea ce se află între aceştia. Solomon s-a născut după un scandal la palat între David şi Bat-Şeba. La fel ca tatăl său, acesta a avut o slăbiciune pentru femei, care îl va ruina. Solomon a făcut ceea ce trebuia la început, rugându-se pentru înţelepciune şi clădind un templu pentru Dumnezeu, timp de şapte ani. Dar apoi a petrecut treizprezece ani clădind un palat pentru el însuşi. Strângerea de multe soţii l-a condus la a se închina idolilor lor şi l-a dus departe de Dumnezeu. După moartea lui Solomon, Israelul a fost condus de o serie de împăraţi, dintre care majoritatea au fost răi şi idolatri. Acest lucru, în consecinţă, a îndepărtat naţiunea de Dumnezeu şi nici chiar propovăduirea lui Ilie nu i-a putut aduce înapoi. În numărul celor mai răi împăraţi au fost Ahab şi împărăteasa lui, Izabela, care a adus închinarea la Baal pe noi culmi în Israel. Ilie a încercat să-i aducă pe israeliţi înapoi la închinarea înaintea lui Dumnezeu, chiar prin provocarea adresată preoţilor idolatri ai lui Baal la o confruntare cu Dumnezeu pe Muntele Carmel. Bineînţeles, Dumnezeu a învins. Acest lucru a înfuriat-o pe împărăteasa Izabela (ca să nu zicem mai mult). A poruncit ca Ilie să fie omorât, astfel că acesta a fugit şi s-a ascuns în pustiu. Deprimat şi epuizat, a spus: „Lasă-mă să mor.” Dar Dumnezeu i-a trimis profetului mâncare şi încurajare şi i-a şoptit într-un „susur blând şi subţire” şi, în acest parcurs, i-a salvat viaţa, pentru a-şi continua lucrarea.

Prefigurări: Templul din Ierusalim, unde Duhul lui Dumnezeu urma să locuiască în Sfânta Sfintelor, îi prefigurează pe credincioşii în Hristos în care, din momentul mântuirii, locuieşte Duhul Sfânt. La fel cum israeliţii trebuiau să părăsească idolatria, tot astfel şi noi trebuie să dăm la o parte orice ne desparte de Dumnezeu. Noi suntem poporul Său, templul adevărat al Dumnezeului celui Viu. 2 Corinteni 6.16 ne spune: „Cum se împacă templul lui Dumnezeu cu idolii? Căci noi suntem templul Dumnezeului celui Viu, cum a zis Dumnezeu: «Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu.»”

Profetul Ilie a fost premergătorul lui Hristos şi al apostolilor Noului Testament. Dumnezeu l-a împuternicit pe Ilie să facă lucruri miraculoase, pentru a dovedi că este cu adevărat un om al lui Dumnezeu. El l-a înviat din morţi pe fiul văduvei din Sarepta, făcând-o să exclame: „Cunosc acum că eşti un om al lui Dumnezeu şi cuvântul Domnului în gura ta este adevăr!” În acelaşi fel, oamenii lui Dumnezeu care au vorbit cuvintele Lui prin puterea Lui sunt văzuţi în mod clar în Noul Testament. Isus nu l-a înviat doar pe Lazăr din morţi, ci i-a înviat de asemenea pe fiul văduvei din Nain (Luca 7.14-15) şi pe fiica lui Iair (Luca 8.52-56). Apostolul Petru a înviat-o pe Dorca (Fapte 9.40), iar Pavel l-a înviat pe Eutih (Fapte 20.9-12).

Aplicaţie practică: Cartea 1 Împăraţi conţine multe lecţii pentru cei credincioşi. Vedem o avertizare cu privire la compania pe care o păstrăm, în special cu privire la asocierile strânse şi la căsătorie. Împăraţii lui Israel care, asemenea lui Solomon, s-au căsătorit cu femei străine s-au expus pe ei înşişi şi au expus poporul pe care îl conduceau la rău. Ca şi credincioşi în Hristos, trebuie să fim foarte atenţi cu privire la cei pe care îi alegem ca prieteni, asociaţi în afaceri sau parteneri de căsnicie. „Nu vă înşelaţi: «Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune.»” (1 Corinteni 15.33)

Experienţa lui Ilie din pustiu ne învaţă de asemenea o lecţie valoroasă. După biruinţa incredibilă asupra celor 450 de profeţi ai lui Baal pe Muntele Carmel, bucuria lui se preschimbă în necaz, când este urmărit de Izabela şi fuge să-şi scape viaţa. Acest fel de experienţe „de pe culme” sunt adeseori urmate de o dezamăgire, căreia apoi îi pot urma depresia şi descurajarea. Trebuie să fim vigilenţi cu privire la acest fel de experienţă în viaţa de credinţă. Dar Dumnezeul nostru este credincios şi El niciodată nu ne va părăsi sau uita. Susurul blând şi subţire care l-a încurajat pe Ilie ne va încuraja şi pe noi.

Cartea 2 Împăraţi

Autorul: Cartea 2 Împăraţi nu îşi numeşte autorul. Tradiţia spune că 1 şi 2 Împăraţi au fost scrise de prorocul Ieremia.

Data la care a fost scrisă: Cartea 2 Împăraţi, împreună cu 1 Împăraţi, au fost scrise probabil între anii 560 şi 540 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Cartea 2 Împăraţi este continuarea cărţii 1 Împăraţi. Ea continuă istoria împăraților în timpul separării împărăţiilor (Israel şi Iuda). Cartea 2 Împăraţi se încheie cu înfrângerea şi deportarea poporului lui Israel şi al lui Iuda în Asiria, respectiv în Babilon.

Versete-cheie: 2 Împăraţi 17.7-8: „Lucrul acesta s-a întâmplat pentru că copiii lui Israel au păcătuit împotriva Domnului, Dumnezeului lor, care-i scosese din ţara Egiptului, de sub mâna lui faraon, împăratul Egiptului, şi pentru că s-au închinat la alţi dumnezei. Au urmat obiceiurile neamurilor pe care Domnul le izgonise dinaintea copiilor lui Israel şi obiceiurile rânduite de împăraţii lui Israel.”

2 Împăraţi 22.1a-2: „Iosia avea opt ani când s-a făcut împărat şi a domnit treizeci şi unu de ani la Ierusalim. El a făcut ce este bine înaintea Domnului şi a umblat în toată calea tatălui său, David; nu s-a abătut de la ea nici la dreapta, nici la stânga.”

1 Împăraţi 24.2: „Atunci Domnul a trimis împotriva lui Ioiachim cete de haldei, cete de sirieni, cete de moabiţi şi cete de amoniţi; le-a trimis împotriva lui Iuda, ca să-l nimicească, după cuvântul pe care-l spusese Domnul prin robii Săi prorocii.”

2 Împăraţi 8.19: „Dar Domnul n-a voit să nimicească pe Iuda, din pricina robului Său David, după făgăduinţa pe care i-o făcuse că-i va da totdeauna o lumină printre fiii săi.”

Un scurt rezumat: 2 Împăraţi înfăţişează căderea împărăţiei divizate. Prorocii continuă să avertizeze poporul că judecata lui Dumnezeu urmează să se manifeste, dar ei nu se vor pocăi. Regatul lui Israel este condus în mod repetat de împăraţi răi, şi chiar dacă câţiva dintre împăraţii lui Iuda sunt buni, majoritatea dintre ei îndepărtează poporul de închinarea înaintea lui Iehova. Aceşti domnitori buni, împreună cu Elisei şi alţi profeţi, nu pot opri declinul naţiunii. Regatul de Nord al lui Israel este distrus în cele din urmă de către asirieni şi, aproximativ 136 de ani mai târziu, Regatul de Sud al lui Iuda este distrus de către babilonieni.

În cartea 2 Împăraţi sunt prezente trei teme proeminente. Mai întâi, Dumnezeu îl va judeca pe poporul Său atunci când acesta nu ascultă şi Îi întoarce spatele. Necredincioşia israeliţilor s-a reflectat în idolatria abjectă a împăraţilor şi a avut ca rezultat faptul că Dumnezeu Şi-a exercitat dreapta mânie împotriva rebeliunii lor. În al doilea rând, cuvântul adevăraţilor proroci ai lui Dumnezeu se împlineşte întotdeauna. Pentru că Domnul Îşi ţine întotdeauna cuvântul, şi cuvintele prorocilor Săi sunt întotdeauna adevărate.

În al treilea rând, Domnul este credincios. El Şi-a adus aminte de promisiunea Lui făcută lui David (2 Samuel 7.10-13) şi, în ciuda neascultării poporului şi a împăraţilor răi care l-au condus, Domnul nu a pus capăt familiei lui David.

Prefigurări: Isus foloseşte relatarea despre văduva din Sarepta din 1 Împăraţi şi cea despre Naaman din 2 Împăraţi pentru a ilustra adevărul măreţ cu privire la mila Lui faţă de aceia pe care evreii îi considerau nevrednici de harul lui Dumnezeu—cei săraci, cei slabi, cei asupriţi, vameşii, samaritenii, neamurile. Menţionând exemplul cu văduva şi cel cu leprosul, Isus S-a arătat pe Sine ca fiind Marele Medic care vindecă şi care le slujeşte celor care sunt în mare nevoie de divinul har suveran. Acelaşi adevăr era temelia tainei Trupului lui Hristos, Biserica Sa, care se va trage din toate nivelurile societăţii, bărbaţi şi femei, bogaţi şi săraci, evrei şi neamuri (Efeseni 3.1-6).

Multe dintre minunile lui Elisei le-au prefigurat pe cele ale lui Isus Însuşi. Elisei l-a înviat pe fiul sunamitei (2 Împăraţi 4.34-35), l-a vindecat pe Naaman de lepră (2 Împăraţi 5.1-19) şi a înmulţit pâini, pentru a hrăni o sută de oameni, rămânând şi resturi (2 Împăraţi 4.42-44).

Aplicaţie practică: Dumnezeu urăşte păcatul şi nu va tolera ca acesta că continue la infinit. Dacă-I aparţinem Lui, ne putem aştepta la disciplinarea Lui atunci când nu Îl ascultăm. Un Tată iubitor Îşi corectează copiii spre binele lor şi pentru a dovedi că într-adevăr Îi aparţin. Dumnezeu îi poate folosi uneori pe necredincioşi pentru a-i corecta pe copiii Săi şi ne avertizează înainte de a aduce judecata. Ca şi creştini, avem Cuvântul Său pentru a ne îndruma şi avertiza atunci când ne îndepărtăm de calea Lui. La fel ca prorocii din vechime, Cuvântul Său este vrednic de încredere şi spune întotdeauna adevărul. Credincioşia lui Dumnezeu faţă de poporul Său nu se va îndepărta niciodată, chiar dacă noi o vom părăsi.

Relatările cu văduva şi leprosul sunt exemple pentru noi în raport cu Trupul lui Hristos. La fel cum Elisei a avut milă faţă de aceştia, care veneau din păturile cele mai de jos ale societăţii, şi noi trebuie să-i primim bine în bisericile noastre pe toţi cei care Îi aparţin lui Hristos. Dumnezeu nu este „părtinitor” (Fapte 10.34), şi nici noi nu trebuie să fim.

Cartea 1 Cronici

Autorul: Cartea 1 Cronici nu îşi numeşte în mod specific autorul. Tradiţia spune că 1 şi 2 Cronici au fost scrise de Ezra.

Data la care a fost scrisă: Cartea 1 Cronici a fost scrisă probabil între anii 450 şi 425 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Cărţile 1 şi 2 Cronici cuprind în mare parte aceleaşi informaţii ca 1 şi 2 Samuel şi 1 şi 2 Împăraţi. 1 şi 2 Cronici se concentrează mai mult pe aspectul preoţesc al acelei vremi. Cartea 1 Cronici a fost scrisă după exil, pentru a-i ajuta pe cei care se întorceau în Israel să înţeleagă felul în care trebuiau să se închine lui Dumnezeu. Istoria s-a concentrat asupra Regatului de Sud, care cuprindea seminţiile lui Iuda, Beniamin şi Levi. Aceste seminţii au avut tendinţa să-I fie mai credincioase lui Dumnezeu.

Versete-cheie: 1 Cronici 11.1-2: „Tot Israelul s-a strâns la David la Hebron, zicând: «Iată că noi suntem os din oasele tale şi carne din carnea ta. Odinioară, chiar când era Saul împărat, tu-l duceai şi-l aduceai pe Israel înapoi. Domnul Dumnezeul tău ţi-a zis: ’Tu-l vei paşte pe poporul Meu, Israel, şi tu vei fi căpetenia poporului Meu, Israel.’»”

1 Cronici 21.13: „David i-a răspuns lui Gad: «Sunt într-o mare strâmtorare! Să cad în mâinile Domnului, căci îndurările Lui sunt nemărginite; dar să nu cad în mâinile oamenilor!»”

1 Cronici 29.11: „A Ta este, Doamne, mărirea, puterea şi măreţia, veşnicia şi slava, căci tot ce este în cer şi pe pământ este al Tău; a Ta, Doamne, este domnia, căci Tu Te înalţi ca un stăpân mai presus de orice!”

Un scurt rezumat: Primele nouă capitole din 1 Cronici sunt dedicate listelor şi genealogiilor. Liste şi genealogii adiţionale sunt presărate în toată cartea 1 Cronici. În secţiunea de mijloc, cartea 1 Cronici consemnează urcarea lui David pe tron şi acţiunile lui ulterioare. Cartea se încheie cu fiul lui David, Solomon, care ajunge împăratul lui Israel. Schematic, cartea 1 Cronici arată după cum urmează: capitolele 1.1-9.23—genealogii selective, capitolele 9.24-12.40—ridicarea lui David, capitolele 13.1-20.30—domnia lui David.

Prefigurări: În cântecul lui David de mulţumire către Dumnezeu din 1 Cronici 16.33, el face referire la timpul în care Dumnezeu va veni să „judece pământul”. Acest lucru prefigurează capitolul din Matei 25, în care Isus descrie timpul când va veni să judece pământul. Prin pilda celor zece fecioare şi pilda talanţilor, El avertizează că aceia care sunt găsiţi fără sângele lui Hristos care să le acopere păcatele vor fi aruncaţi în „întunericul de afară”. El îl încurajează pe poporul Lui să fie pregătit, pentru că, atunci când va veni, El va despărţi prin judecată oile de capre.

Parte din legământul davidic pe care Dumnezeu îl reiterează în capitolul 17 face referire la Mesia care avea să vină şi care avea să fie un urmaş al lui David. Versetele 13-14 Îl descriu pe Fiul, care va fi aşezat în Casa lui Dumnezeu şi al cărui tron va fi întărit pe vecie. Acest lucru poate face referire doar la Isus Hristos.

Aplicaţie practică: Genealogiile de felul celor din 1 Cronici ne pot părea aride, dar ele ne reamintesc că Dumnezeu îl cunoaşte pe fiecare dintre copiii Lui în mod personal, şi cunoaşte până şi numărul de peri din capul nostru (Matei 10.30). Putem găsi odihnă în faptul că cine suntem şi ce facem este scris pentru totdeauna în mintea lui Dumnezeu. Dacă Îi aparţinem lui Hristos, numele noastre sunt scrise pentru totdeauna în cartea vieţii Mielului (Apocalipsa 13.8).

Dumnezeu e credincios faţă de poporul Său şi Îşi ţine promisiunile. În cartea 1 Cronici, vedem împlinirea promisiunii lui Dumnezeu faţă de David, atunci când este făcut împărat peste tot Israelul (1 Cronici 11.1-3). Putem fi siguri că promisiunile Lui faţă de noi se vor împlini de asemenea. El le-a promis binecuvântări celor care Îl urmează, care vin la Hristos cu pocăinţă şi care ascultă de Cuvântul Său.

Ascultarea aduce binecuvântare; neascultarea aduce judecată. Cartea 1 Cronici, la fel ca 1 şi 2 Samuel şi ca 1 şi 2 Împăraţi, este o cronică a modelului de păcat, pocăinţă, iertare şi restaurare a naţiunii lui Israel. În acelaşi fel, Dumnezeu e răbdător cu noi şi ne iartă păcatul, atunci când venim la El cu pocăinţă adevărată (1 Ioan 1.9). Ne putem găsi alinarea în faptul că El aude rugăciunea noastră plină de durere, ne iartă păcatul, ne restabileşte părtăşia cu El şi ne pune pe cărarea bucuriei.

Cartea 2 Cronici

Autorul: Cartea 2 Cronici nu îşi numeşte în mod specific autorul. Tradiţia spune că 1 şi 2 Cronici au fost scrise de Ezra.

Data la care a fost scrisă: Cartea 2 Cronici a fost scrisă probabil între anii 450 şi 425 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Cărţile 1 şi 2 Cronici conţin în mare parte aceleaşi informaţii care se găsesc în 1 şi 2 Samuel şi în 1 şi 2 Împăraţi. 1 şi 2 Cronici se concentrează mai mult pe aspectul preoţesc al acelei vremi. Cartea 2 Cronici este în esenţă o evaluare a istoriei religioase a naţiunii.

Versete-cheie: 2 Cronici 2.1: „Solomon a poruncit să se zidească o Casă Numelui Domnului şi o casă împărătească pentru el.”

2 Cronici 29.1-3: „Ezechia a ajuns împărat la vârsta de douăzeci şi cinci de ani şi a domnit douăzeci şi nouă de ani la Ierusalim. Mama sa se chema Abia, fata lui Zaharia. El a făcut ce este bine înaintea Domnului, întocmai cum făcuse tatăl său David. În anul întâi al domniei lui, în luna întâi, a deschis uşile Casei Domnului şi le-a dres.”

2 Cronici 36.14: „Toate căpeteniile preoţilor şi poporul au înmulţit şi ei fărădelegile, după toate urâciunile neamurilor; şi au pângărit Casa Domnului, pe care o sfinţise El în Ierusalim.”

2 Cronici 36.23: „Aşa vorbeşte Cir, împăratul perşilor: «Domnul Dumnezeul cerurilor mi-a dat toate împărăţiile pământului şi mi-a poruncit să-I zidesc o Casă la Ierusalim în Iuda. Cine dintre voi este din poporul Lui? Domnul Dumnezeul lui să fie cu el şi să plece!»”

Un scurt rezumat: Cartea 2 Cronici consemnează istoria regatului de Sud al lui Iuda, începând cu domnia lui Solomon şi până la încheierea exilului babilonian. Declinul lui Iuda este dezamăgitor, dar accentul cade pe reformatorii spirituali, care caută plini de râvnă să întoarcă poporul înapoi la Dumnezeu. Se vorbeşte puţin despre împăraţii răi sau despre eşecurile împăraţilor buni; se accentuează numai bunătatea. Devreme ce 2 Cronici adoptă o perspectivă preoţească, Regatul de Nord al lui Israel este rar menţionat, datorită închinării false şi a refuzului de a recunoaşte Templul din Ierusalim. 2 Cronici se încheie cu nimicirea finală a Ierusalimului şi a Templului.

Prefigurări: La fel ca în cazul tuturor referinţelor la împăraţi şi temple din Vechiul Testament, vedem în ele o reflexie a adevăratului Împărat al împăraţilor—Isus Hristos—şi a Templului Duhului Sfânt—poporul Lui. Chiar şi cei mai buni împăraţi ai lui Israel au avut defectele caracteristice tuturor oamenilor păcătoşi şi au condus poporul într-un mod imperfect. Dar atunci când Împăratul împăraţilor va veni să locuiască şi să domnească pe pământ în mia de ani, El Se va aşeza pe tron, la conducerea întregului pământ, ca moştenitor de drept al lui David. Numai atunci vom avea un Împărat perfect, care va domni cu dreptate şi sfinţenie, ceva la care cei mai buni împăraţi ai lui Israel au putut doar visa.

În mod asemănător, marele Templu zidit de Solomon nu a fost destinat să dureze pentru totdeauna. La numai 150 de ani mai târziu, avea nevoie de reparaţii din cauza stricăciunilor şi a deteriorărilor de către generaţiile următoare care s-au întors la idolatrie (2 Împăraţi 12). Dar Templul Duhului Sfânt—aceia care Îi aparţin lui Hristos—va dăinui pentru totdeauna. Noi, cei care Îi aparţinem lui Isus, suntem acel Templu, făcut nu de mâini, ci din voia lui Dumnezeu (Ioan 1.12-13). Duhul Sfânt care locuieşte în noi nu Se va îndepărta de noi şi, într-o zi, ne va preda în siguranţă în mâinile lui Dumnezeu (Efeseni 1.13, 4.30). Niciun templu pământesc nu include această promisiune.

Aplicaţie practică: Cel care citeşte cartea Cronici este chemat să evalueze fiecare generaţie din trecut şi să discearnă de ce fiecare a fost fie binecuvântată pentru ascultarea ei, fie pedepsită pentru răutatea ei. Dar trebuie de asemenea să comparăm condiţia acestor generaţii cu a noastră, atât din punct de vedere colectiv, cât şi individual. Dacă noi sau naţiunea noastră sau biserica noastră trecem prin greutăţi, este în folosul nostru să comparăm ceea ce credem şi felul în care acţionăm bazat pe ceea ce credem cu experienţele israeliţilor aflaţi sub diferiţi împăraţi. Dumnezeu urăşte păcatul şi nu-l va tolera. Iar dacă Cronicile ne învaţă ceva, este faptul că Dumnezeu doreşte să-i ierte şi să-i vindece pe aceia care, cu umilinţă, se vor ruga şi se vor pocăi (1 Ioan 1.9).

Dacă ai putea avea tot ceea ce ceri de la Dumnezeu, ce ai cere? O avere fabuloasă? O sănătate perfectă pentru tine şi cei dragi ai tăi? Putere asupra vieţii şi a morţii? E extraordinar să te gândeşti la asta, nu? Dar şi mai extraordinar e că Dumnezeu i-a făcut o astfel de ofertă lui Solomon, şi el nu a ales niciunul dintre aceste lucruri. Ceea ce a cerut a fost înţelepciune şi pricepere, ca să îndeplinească într-un mod bun sarcina pe care i-a dat-o Dumnezeu. Lecţia pe care o avem de învăţat este că Dumnezeu ne-a dat fiecăruia dintre noi o slujbă de îndeplinit şi cea mai mare binecuvântare pe care o putem cere de la Dumnezeu este capacitatea de a îndeplini voia Lui pentru viaţa noastră. Pentru aceasta, avem nevoie de „înţelepciunea care vine de sus” (Iacov 3.17), pentru a deosebi voia Lui, şi de înţelegerea şi cunoaşterea Lui intimă, pentru a ne motiva înspre asemănarea cu Hristos atât în fapte, cât şi în atitudine (Iacov 3.13).

Cartea Ezra

Autorul: Cartea Ezra nu îşi numeşte în mod specific autorul. Tradiţia spune că Ezra a fost cel care a scris cartea Ezra. Este interesant de observat că, odată ce Ezra apare în scenă în capitolul 7, autorul cărţii Ezra trece de la a scrie la persoana a treia la persoana întâi. Acest lucru ar putea adăuga credibilitate ideii că Ezra este autorul.

Data la care a fost scrisă: Cartea Ezra a fost scrisă probabil între anii 460 şi 440 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Cartea Ezra este devotată evenimentelor care se petrec în ţara lui Israel în perioada întoarcerii din robia babiloniană şi în anii următori, acoperind o vreme de aproximativ un secol, începând cu anul 538 î.Cr. În cartea Ezra, accentul cade pe reconstruirea Templului. Cartea conţine consemnări genealogice cuprinzătoare, în principal cu scopul de a dovedi pretenţiile la preoţie din partea descendenţilor lui Aaron.

Versete-cheie: Ezra 3.11: „Cântau, mărindu-L şi lăudând-L pe Domnul prin aceste cuvinte: «Căci este bun, căci îndurarea Lui pentru Israel ţine în veac!» Şi tot poporul scotea mari strigăte de bucurie, lăudându-L pe Domnul, pentru că puneau temeliile Casei Domnului.”

Ezra 7.6: „Acest Ezra a venit din Babilon: era un cărturar iscusit în Legea lui Moise dată de Domnul Dumnezeul lui Israel. Şi, fiindcă mâna Domnului Dumnezeului său era peste el, împăratul i-a dat tot ce ceruse.”

Un scurt rezumat: Cartea poate fi împărţită după cum urmează: Capitolele 1-6—Prima întoarcere sub Zorobabel şi clădirea celui de-al doilea Templu. Capitolele 7-10—Lucrarea lui Ezra. Devreme ce între capitolele 6 şi 7 se scurge mai bine de jumătate de secol, personajele din prima parte a cărţii au murit până în momentul la care Ezra şi-a început lucrarea în Ierusalim. Ezra este persoana proeminentă din cărţile Ezra şi Neemia. Ambele cărţi se încheie cu rugăciuni de mărturisire (Ezra 9, Neemia 9) urmate de o separare de practicile păcătoase în care căzuseră. Unele concepte ale naturii mesajelor de încurajare ale lui Hagai şi ale lui Zaharia, care sunt introduse în această naraţiune (Ezra 5.1), se pot vedea în cărţile profetice care le poartă numele.

Cartea Ezra parcurge întoarcerea din robie pentru a reconstrui Templul, până la decretul lui Artaxerxes, eveniment conţinut de începutul cărţii Neemia. Hagai a fost prorocul principal din zilele lui Ezra, şi Zaharia a fost prorocul din timpul lui Ieremia.

Prefigurări: Vedem în cartea Ezra o continuare a temei biblice a rămăşiţei. Ori de câte ori se abate dezastrul sau judecata, Dumnezeu salvează întotdeauna o mică rămăşiţă pentru Sine Însuşi—Noe şi familia lui de distrugerea potopului; familia lui Lot din Sodoma şi Gomora; cei 7.000 de proroci păstraţi în Israel în ciuda persecuţiei lui Ahab şi a Izabelei. Atunci când israeliţii au fost luaţi ca robi în Egipt, Dumnezeu Şi-a scăpat rămăşiţa şi a dus-o în Ţara Promisă. În jur de 15.000 de oameni s-au întors în ţinutul Iudeii în Ezra 2.64-67 şi totuşi, când se compară cu numărul celor din Israel din perioada înfloritoare de sub împăratul David, observaţia lor este: „Suntem lăsaţi astăzi ca o rămăşiţă.” Tema rămăşiţei este dusă în Noul Testament, unde Pavel ne spune că „în vremea de faţă, este o rămăşiţă datorită unei alegeri prin har” (Romani 11.5). Cu toate că majoritatea oamenilor din zilele lui Isus L-au respins, a rămas totuşi un număr de oameni pe care Dumnezeu i-a pus deoparte şi i-a păstrat în Fiul Său şi în legământul harului Său. De-a lungul tuturor generaţiilor de la Hristos încoace, există o rămăşiţă de oameni credincioşi ale căror picioare se află pe calea îngustă care duce la viaţă veşnică (Matei 7.13-14). Această rămăşiţă va fi păstrată prin puterea Duhului Sfânt care i-a pecetluit şi care îi va duce în siguranţă până în ultima zi (2 Corinteni 1.22, Efeseni 4.30).

Aplicaţie practică: Cartea Ezra este o cronică a nădejdii şi a restaurării. Pentru creştinii a căror viaţă este marcată de păcat şi de rebeliune împotriva lui Dumnezeu, există o speranţă măreaţă că avem un Dumnezeu al iertării, un Dumnezeu care nu ne va întoarce spatele atunci când Îl căutăm cu pocăinţă şi zdrobire (1 Ioan 1.9). Întoarcerea israeliţilor la Ierusalim şi rezidirea Templului se repetă în viaţa fiecărui creştin care se întoarce din robia păcatului şi din rebeliunea împotriva lui Dumnezeu şi găseşte în El un bun-venit acasă plin de dragoste. Indiferent de cât de mult timp am petrecut înstrăinaţi, El este gata să ne ierte şi să ne primească înapoi în familia Sa. El doreşte să ne arate cum să ne rezidim viaţa şi să ne restaurăm inima, în care se află Templul Duhului Sfânt. La fel ca în cazul rezidirii Templului din Ierusalim, Dumnezeu conduce munca de renovare şi de rededicare a vieţii noastre în slujba Lui.

Opoziţia duşmanilor lui Dumnezeu faţă de rezidirea Templului se face după un model specific duşmanului sufletului nostru. Satan îi foloseşte pe aceia care par să fie pe aceeaşi lungime de undă cu scopurile lui Dumnezeu ca să ne amăgească şi să încerce să împiedice planurile lui Dumnezeu. Ezra 4.2 descrie vorbirea înşelătoare a acelora care pretind să se închine lui Hristos, dar a căror intenţie reală este să dărâme, nu să zidească. Trebuie să stăm de veghe împotriva unor astfel de înşelători, să le răspundem aşa cum au făcut israeliţii şi să refuzăm să fim păcăliţi de cuvintele lor plăcute şi de mărturisiri false de credinţă.

Cartea Neemia

Autorul: Cartea Neemia nu îşi numeşte în mod specific autorul, dar atât tradiţiile evreieşti, cât şi creştine, îl recunosc ca autor pe Ezra. Acest lucru se bazează pe faptul că, la început, Ezra şi Neemia au format o singură carte.

Data la care a fost scrisă: Cartea Neemia a fost scrisă probabil între anii 445 şi 420 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Cartea Neemia, una dintre cărţile istorice ale Bibliei, continuă istoria întoarcerii lui Israel din robia babiloniană şi reconstruirea Templului în Ierusalim.

Versete-cheie: Neemia 1.3: „Ei mi-au răspuns: «Cei care au mai rămas din robie sunt acolo în ţară, în cea mai mare nenorocire şi ocară; zidurile Ierusalimului sunt dărâmate, şi porţile sunt arse de foc.»”

Neemia 1.11: „Ah! Doamne, să ia aminte urechea Ta la rugăciunea robului Tău şi la rugăciunea robilor Tăi, care vor să se teamă de Numele Tău! Dă-i astăzi izbândă robului Tău şi fă-l să capete trecere înaintea omului acestuia!”

Neemia 6.15-16: „Zidul a fost isprăvit în a douăzeci şi cincea zi a lunii Elul, în cincizeci şi două de zile. Când au auzit toţi vrăjmaşii noştri, s-au temut toate popoarele dimprejurul nostru; s-au smerit foarte mult şi au cunoscut că lucrarea se făcuse prin voia Dumnezeului nostru.”

Un scurt rezumat: Neemia era un evreu din Persia atunci când a ajuns la el vestea că Templul din Ierusalim se reconstruieşte. A început să se îngrijoreze din ce în ce mai mult, ştiind că nu exista niciun zid care să protejeze oraşul. Neemia i-a cerut lui Dumnezeu să-l folosească pentru salvarea oraşului. Dumnezeu a răspuns la rugăciunea lui şi i-a înmuiat inima împăratului persan, Artaxerxes, care nu numai că şi-a dat binecuvântarea, ci a asigurat şi materiale necesare pentru proiect. Neemia capătă permisiunea de la împărat să se întoarcă la Ierusalim, unde este făcut guvernator.

În ciuda opoziţiei şi a acuzaţiilor, zidul a fost construit, iar duşmanii au fost reduşi la tăcere. Poporul, inspirat de Neemia, dă zeciuială din mulţi bani, provizii şi mână de lucru pentru a termina zidul într-un timp remarcabil de 52 de zile, în ciuda multelor opoziţii. Acest efort unit este totuşi de scurtă durată, pentru că Ierusalimul cade înapoi în apostazie atunci când Neemia pleacă pentru o vreme. După 12 ani, se întoarce să găsească ziduri tari, dar oameni slabi. Începe să-i înveţe pe oameni moralitatea şi vorbeşte fără menajamente. „I-am mustrat şi i-am blestemat; i-am lovit pe unii dintre ei şi le-am smuls părul” (13.25). Restabileşte închinarea adevărată prin rugăciune şi încurajând poporul la o trezire prin citirea şi lipirea de Cuvântul lui Dumnezeu.

Prefigurări: Neemia a fost un om al rugăciunii şi s-a rugat cu pasiune pentru poporul său (Neemia 1). Mijlocirea lui plină de zel pentru poporul lui Dumnezeu Îl prefigurează pe marele nostru Mijlocitor, Isus Hristos, care S-a rugat fierbinte pentru poporul Său în rugăciunea Lui de Mare Preot din Ioan 17. Atât Neemia, cât şi Isus au avut o dragoste arzătoare pentru poporul lui Dumnezeu, pe care au revărsat-o în rugăciune către Dumnezeu, mijlocind pentru el în faţa tronului lui Dumnezeu.

Aplicaţie practică: Neemia i-a iniţiat pe israeliţi în respectul şi dragostea faţă de textul Scripturii. Neemia, datorită dragostei lui pentru Dumnezeu şi a dorinţei lui de a-L vedea pe Dumnezeu onorat şi glorificat, i-a condus pe israeliţi înspre credinţa şi ascultarea pe care Dumnezeu a dorit-o pentru ei de atâta timp. În acelaşi fel, creştinii trebuie să iubească şi să respecte adevărurile Scripturii, să le memoreze, să mediteze la ele zi şi noapte şi să apeleze la ele pentru împlinirea fiecărei nevoi spirituale. 2 Timotei 3.16-17 ne spune: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.” Dacă ne aşteptăm să experimentăm trezirea spirituală a israeliţilor (Neemia 8.1-8), trebuie să începem cu Cuvântul lui Dumnezeu.

Fiecare dintre noi trebuie să aibă o compasiune adevărată pentru alţii care au răni spirituale sau fizice. Să simţi compasiune, şi totuşi să nu faci nimic pentru a ajuta, nu are nicio bază biblică. Din când în când probabil că va trebui să renunţăm la confortul nostru, pentru a le sluji într-un mod bun altora. Trebuie să credem din toată inima într-o cauză înainte să dăm timpul şi banii noștri pentru ea aşa cum trebuie. Atunci când Îi permitem lui Dumnezeu să lucreze prin noi, chiar şi cei necredincioşi vor şti că este lucrarea lui Dumnezeu.

Cartea Estera

Autorul: Cartea Estera nu îşi numeşte în mod specific autorul. Cele mai populare tradiţii indică spre Mardoheu (un personaj principal al cărţii Estera), Ezra şi Neemia (care ar fi fost familiarizaţi cu obiceiurile persane).

Data la care a fost scrisă: Cartea Estera a fost scrisă cel mai probabil între anii 460 şi 350 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Scopul cărţii Estera este să prezinte providenţa lui Dumnezeu, manifestată în special faţă de poporul Său ales, Israel. Cartea Estera consemnează instituirea sărbătorii Purim şi obligaţia de a o sărbători în mod perpetuu. Cartea Estera era citită la sărbătoarea Purim pentru a comemora marea izbăvire a naţiunii evreieşti adusă de către Dumnezeu prin Estera. Evreii de astăzi încă citesc cartea Estera în timpul Purimului.

Versete-cheie: Estera 2.15: „Când i-a venit rândul să se ducă la împărat, Estera, fata lui Abihail, unchiul lui Mardoheu, care o înfiase, n-a cerut decât ce a fost rânduit de Hegai, famenul împăratului şi păzitorul femeilor.”

Estera 4.14: „Căci, dacă vei tăcea acum, ajutorul şi izbăvirea vor veni din altă parte pentru iudei, şi tu şi casa tatălui tău veţi pieri. Şi cine ştie dacă nu pentru o vreme ca aceasta ai ajuns la împărăţie?”

Estera 6.13: „Dacă Mardoheu, înaintea căruia ai început să cazi, este din neamul iudeilor, nu vei putea face nimic împotriva lui, ci vei cădea înaintea lui.”

Estera 7.3: „Dacă am căpătat trecere înaintea ta, împărate, şi dacă găseşte cu cale împăratul, dă-mi viaţa: iată cererea mea; şi scapă pe poporul meu: iată dorinţa mea!”

Un scurt rezumat: Cartea Estera poate fi împărţită în trei secţiuni principale. Capitolele 1.1-2.18—Estera o înlocuieşte pe Vasti; 2.19-7.10—Mardoheu îl înfrânge pe Haman; 8.1-10.3—Israel supravieţuieşte încercării lui Haman de a-i distruge. Nobila Estera a riscat propria moarte, când a realizat ce era în joc. De bunăvoie a făcut ceea ce putea fi o manevră mortală şi s-a opus celui de-al doilea aflat la conducerea împărăţiei soţului ei, Haman. S-a dovedit un oponent înţelept şi cel mai merituos, rămânând tot timpul umilă şi plină de respect faţă de poziţia soţului ei rege.

La fel ca istoria lui Iosif din Genesa 41.34-37, ambele istorisiri implică monarhi străini care controlează destinul evreilor. Ambele relatări prezintă eroismul unor indivizi israeliţi care asigură mijlocul pentru salvarea poporului şi a naţiunii lor. Mâna lui Dumnezeu este evidentă în faptul că ceea ce pare a fi o situaţie nefavorabilă este de fapt din plin sub controlul Dumnezeului Atotputernic care, prin natura Lui, are pe inimă binele oamenilor. În centrul acestei povestiri se află separarea continuă dintre evrei şi amaleciţi, care e consemnată că a început în cartea Exodul. Scopul lui Haman este ultima încercare consemnată în perioada vechi-testamentară de eradicare totală a evreilor. În cele din urmă, planurile sale se încheie cu moartea sa şi cu înălţarea vrăjmaşului său, Mardoheu, în poziţia sa, precum şi cu salvarea evreilor.

Ospăţul este o temă majoră a acestei cărţi, fiind consemnate zece banchete şi multe dintre evenimente au fost plănuite, conspirate sau date pe faţă la aceste banchete. Cu toate că Numele lui Dumnezeu nu este menţionat niciodată în această carte, este evident că evreii din Susa I-au căutat intervenţia atunci când au postit şi s-au rugat timp de trei zile (Estera 4.16). În ciuda faptului că Legea care permitea distrugerea lor a fost scrisă potrivit cu legile mezilor şi ale perşilor, făcând-o de neschimbat, s-a netezit calea ca rugăciunile lor să fie ascultate. Estera şi-a riscat viaţa mergând nu o dată, ci de două ori neinvitată la împărat, (Estera 4.1-2, 8.3). Ea nu s-a mulţumit cu nimicirea lui Haman, ci a fost hotărâtă să-şi salveze poporul. Instituirea sărbătorii Purim este scrisă şi păstrată ca toţi să o vadă şi este ţinută şi astăzi. Poporului ales al lui Dumnezeu, fără nicio menţionare directă a Numelui Său, i s-a acordat o suspendare a execuţiei, prin înţelepciunea şi umilinţa Esterei.

Prefigurări: În cartea Estera ni se oferă o privire dincolo de cortină la bătălia continuă a lui Satan împotriva scopurilor lui Dumnezeu, şi mai ales împotriva lui Mesia cel promis. Intrarea lui Hristos în neamul omenesc a fost declarată înainte de existenţa neamului evreiesc. La fel cum Haman a complotat împotriva evreilor pentru a-i distruge, tot astfel Satan s-a postat împotriva lui Hristos şi a poporului lui Dumnezeu. La fel cum Haman este înfrânt pe spânzurătoarea pe care a pregătit-o pentru Mardoheu, tot astfel Hristos a folosit aceeaşi armă pe care duşmanul Său a făurit-o ca să-L distrugă pe El şi pe urmaşii Săi spirituali. Pentru că crucea, prin care Satan a plănuit să-L distrugă pe Mesia, a fost chiar mijlocul prin care Hristos „a şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, şi l-a nimicit, pironindu-l pe cruce. A dezbrăcat domniile şi stăpânirile şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce” (Coloseni 2.14-15). La fel cum Haman a fost spânzurat pe spânzurătoarea pe care a construit-o pentru Mardoheu, tot astfel cel rău a fost zdrobit de crucea pe care a ridicat-o ca să-L distrugă pe Hristos.

Aplicaţie practică: Cartea Estera arată alegerea pe care o facem între a vedea mâna lui Dumnezeu în împrejurările din viaţa noastră şi a vedea lucrurile ca fiind o pură coincidenţă. Dumnezeu este Conducătorul suveran al Universului şi putem fi siguri că planurile Sale nu vor fi schimbate de acţiunile unor simpli oameni răi. Cu toate că Numele Său nu este menţionat în carte, grija Sa providenţială pentru poporul Său, atât ca indivizi, cât şi ca naţiune, este evidentă de la un capăt la altul al cărţii. De exemplu, nu putem să nu vedem felul în care Cel Atotputernic Îşi exercită influenţa asupra insomniei împăratului Artaxerxes, venită la momentul potrivit. Prin exemplul lui Mardoheu şi al Esterei, limbajul tăcut al dragostei pe care Tatăl nostru îl foloseşte pentru a comunica în mod direct cu duhul nostru este arătat în această carte.

Estera s-a dovedit că avea un duh temător de Dumnezeu şi gata să înveţe, care a dat de asemenea dovadă de o tărie însemnată şi de ascultare voită. Umilinţa Esterei a făcut-o în mod remarcabil deosebită de cei din jurul ei, lucru pentru care a ajuns să fie ridicată la rangul de regină. Ea ne arată că, dacă rămânem plini de respect şi smeriţi, chiar şi în împrejurări dificile, dacă nu imposibile din punct de vedere omenesc, acest lucru ne va pune adesea în poziţia de a fi mijlocul prin care să se reverse binecuvântări negrăite atât pentru noi înşine, cât şi pentru alţii. Am face bine să imităm atitudinea ei evlavioasă în toate domeniile vieţii noastre, dar mai ales în vremurile de încercare. În scriere, nu se menţionează niciodată vreo plângere sau vreo atitudine nepotrivită. De multe ori citim că a căpătat „trecere” în faţa celor din jurul ei. O astfel de trecere i-a salvat în cele din urmă poporul. Ni se poate acorda o astfel de trecere pe măsură ce acceptăm chiar persecuţia nedreaptă şi urmăm exemplul Esterei de a păstra o atitudine pozitivă, împreună cu umilinţa şi cu hotărârea de a ne baza pe Dumnezeu. Şi cine ştie dacă nu pentru o vreme ca aceasta ne-a pus Dumnezeu într-un astfel de loc?

Cartea Iov

Autorul: Cartea Iov nu îşi numeşte în mod specific autorul. Cei mai probabili candidaţi sunt Iov, Elihu, Moise şi Solomon.

Data la care a fost scrisă: Data scrierii cărţii Iov ar putea fi determinată în funcţie de autorul ei. Dacă Moise a fost autorul, data ar fi undeva în jurul anului 1440 î.Cr. Dacă Solomon a fost autorul, data ar fi în jurul anului 950 î.Cr. Pentru că nu cunoaştem autorul, nu putem şti nici data la care a fost scrisă.

Scopul pentru care a fost scrisă: Cartea Iov ne ajută să înţelegem următoarele lucruri: Satan nu poate aduce distrugere fizică şi financiară asupra noastră decât dacă îi este permis de Dumnezeu. Dumnezeu are putere peste ceea ce Satan poate şi nu poate face. Este dincolo de capacităţile omeneşti să înţelegem „de ce”-urile din spatele tuturor suferinţelor din lume. Cei răi vor primi ceea ce li se cuvine. Nu putem da întotdeauna vina pe felul de viaţă şi pe păcat pentru suferinţa noastră. Suferinţa poate fi îngăduită uneori în viaţa noastră pentru a ne curăţa, testa, învăţa sau întări sufletul. Dumnezeu rămâne suficient, merită şi ne cere dragostea şi închinarea noastră în toate împrejurările vieţii.

Versete-cheie: Iov 1.1: „Era în ţara Uţ un om care se numea Iov. Şi omul acesta era fără prihană şi curat la suflet. El se temea de Dumnezeu şi se abătea de la rău.”

Iov 1.21: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în sânul pământului. Domnul a dat şi Domnul a luat—binecuvântat fie Numele Domnului!”

Iov 38.1-2: „Domnul i-a răspuns lui Iov din mijlocul furtunii şi a zis: «Cine este cel care Îmi întunecă planurile prin cuvântări fără pricepere?»”

Iov 42.5-6: „Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine; dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă.”

Un scurt rezumat: Cartea se deschide cu o scenă din cer în care Satan vine să îl acuze pe Iov înaintea lui Dumnezeu. El insistă că Iov Îl slujeşte pe Dumnezeu numai pentru că îl protejează şi Îi cere lui Dumnezeu permisiunea să pună la încercare credinţa şi loialitatea lui Iov. Dumnezeu îi acordă permisiunea, dar îi pune anumite limite. De ce suferă cei drepţi? Aceasta este întrebarea ridicată după ce Iov îşi pierde familia, averea şi sănătatea. Cei trei prieteni ai lui Iov, Elifaz, Bildad şi Ţofar, vin să-l „mângâie” şi să discute seria zdrobitoare de tragedii care s-a abătut asupra sa. Ei insistă că suferinţa lui este pedeapsă pentru păcatul din viaţa lui. Totuşi, prin toate acestea, Iov Îi rămâne devotat lui Dumnezeu şi susţine că viaţa lui nu a fost una de păcat. Un al patrulea om, Elihu, îi spune lui Iov că trebuie să se smerească şi să se supună faptului că Dumnezeu foloseşte încercările pentru a-i purifica viaţa. În cele din urmă, Iov Îl pune la îndoială chiar pe Dumnezeu şi învaţă lecţii valoroase despre suveranitatea lui Dumnezeu şi nevoia Lui de a se încrede în mod total în Dumnezeu. Atunci lui Iov i se redă sănătate, fericire şi prosperitate mai mult decât în condiţia sa de mai înainte.

Prefigurări: În timp ce Iov se gândea la cauza nenorocirii în care se afla, i-au venit în minte trei întrebări, al căror răspuns se găseşte numai în Domnul nostru Isus Hristos. Aceste întrebări se găsesc în capitolul 14. Mai întâi, în versetul 4, Iov întreabă „Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat? Nu poate să iasă niciunul.” Întrebarea lui Iov vine dintr-o inimă care recunoaşte că nu poate în vreun fel să-L mulţumească pe Dumnezeu sau să ajungă îndreptăţit în faţa Lui. Dumnezeu este Sfânt; noi nu suntem. De aceea, există o prăpastie mare între om şi Dumnezeu, cauzată de păcat. Dar răspunsul la întrebarea plină de durere a lui Iov se găseşte în Isus Hristos. El a plătit pedeapsa pentru păcatul nostru şi ne-a dat în schimb neprihănirea Lui, prin aceasta făcându-ne să putem fi acceptaţi în ochii lui Dumnezeu (Evrei 10.14, Coloseni 1.21-23, 2 Corinteni 5.17).

Întrebarea lui Iov: „Dar omul când moare, rămâne întins; omul, când îşi dă sufletul, unde mai este?” (v. 10) este o altă întrebare privitoare la veşnicie, la viaţă şi la moarte care îşi primeşte răspunsul numai în Hristos. Datorită lui Hristos, răspunsul la „unde mai este?” e viaţa veşnică în cer. Fără Hristos, răspunsul este o veşnicie în „întunericul de afară”, unde este „plânsul şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 25.30).

Cea de-a treia întrebare a lui Iov , care se află în versetul 14, este „Dar omul, odată mort, ar putea să mai învie?” Încă o dată, răspunsul se găseşte în Hristos. Dacă suntem în El, cu adevărat vom trăi din nou. „Când trupul acesta, supus putrezirii, se va îmbrăca în neputrezire, şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: «Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte?»” (1 Corinteni 15.54-55)

Aplicaţie practică: Cartea Iov ne reaminteşte că există un „conflict cosmic” în desfăşurare în spatele cortinei despre care, de obicei, nu ştim nimic. Adesea ne întrebăm de ce Dumnezeu îngăduie ceva şi punem la îndoială bunătatea Lui, fără să vedem imaginea în ansamblu. Cartea Iov ne învaţă să ne încredem în Dumnezeu în toate împrejurările. Trebuie să ne încredem în Dumnezeu nu numai atunci CÂND nu înţelegem, ci PENTRU CĂ nu înţelegem. Psalmistul ne spune: „Căile lui Dumnezeu sunt desăvârşite” (Psalmul 18.30). În cazul în care căile lui Dumnezeu sunt „desăvârşite”, atunci ne putem încrede că orice face—şi orice permite—este de asemenea desăvârşit. Acest lucru ne poate părea imposibil, dar gândul nostru nu este gândul lui Dumnezeu. Este adevărat că nu ne putem aştepta să înţelegem gândul Lui în mod perfect, devreme ce ne reaminteşte: „Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre” (Isaia 55.8-9). Cu toate acestea, responsabilitatea noastră în faţa lui Dumnezeu este să-L ascultăm, să ne încredem în El şi să ne supunem voii Lui, fie că o înţelegem, fie că nu.

Cartea Psalmii

Autorul: Scurtele descrieri care introduc psalmii îl au pe David numit ca autor de 73 de ori. Personalitatea şi identitatea lui David sunt imprimate în mod clar în mulţi dintre aceşti psalmi. Cu toate că e clar că David a scris mulţi dintre psalmii individuali, în mod clar el nu este autorul întregii colecţii. Doi dintre psalmi (72) şi (127) îi sunt atribuiţi lui Solomon, fiul şi succesorul lui David. Psalmul 90 este o rugăciune care îi este atribuită lui Moise. Un alt grupaj de 12 psalmi (50) şi (73-83) îi este atribuit familiei lui Asaf. Fiii lui Core au scris 11 psalmi (42, 44-49, 84-85, 87-88). Psalmul 88 îi este atribuit lui Heman, în timp ce (89) îi este atribuit lui Etan, ezrahitul. Cu excepţia lui Solomon şi a lui Moise, toţi aceşti autori adiţionali au fost preoţi sau leviţi care erau responsabili să asigure muzica pentru închinarea din Templu, în timpul domniei lui David. Cincizeci dintre aceşti psalmi nu au desemnat un autor specific.

Data la care a fost scrisă: O examinare atentă privitoare atât la cine sunt autorii, cât şi la tematica tratată de psalmi descoperă faptul că aceştia acoperă o perioadă de timp de multe secole. Cel mai vechi psalm din colecţie este probabil rugăciunea lui Moise (90), o reflectare asupra fragilităţii omului, în comparaţie cu veşnicia lui Dumnezeu. Cel mai de la urmă psalm este probabil (137), un cântec de jale scris în mod clar în timpul zilelor în care evreii erau ţinuţi robi de către babilonieni, din aproximativ 586 până în 538 î.Cr.

Este limpede că cei 150 de psalmi individuali au fost scrişi de mulţi oameni diferiţi, într-o perioadă de o mie de ani din istoria lui Israel. Ei trebuie că au fost adunaţi şi puşi laolaltă în forma lor curentă de către un editor necunoscut, la scurtă vreme după ce robia a luat sfârşit, în jurul anului 537 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Cartea Psalmii este cea mai lungă carte din Biblie, cu 150 de psalmi individuali. Este de asemenea una dintre cele mai diverse, devreme ce psalmii abordează subiecte cum sunt Dumnezeu şi Creaţia Sa, războiul, închinarea, înţelepciunea, păcatul şi răul, judecata, dreptatea şi venirea lui Mesia.

Versete-cheie: Psalmul 19.1: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui.”

Psalmul 22.16-18: „Căci nişte câini mă înconjoară, o ceată de nelegiuiţi dau târcoale împrejurul meu, mi-au străpuns mâinile şi picioarele: toate oasele aş putea să mi le număr. Ei însă pândesc şi mă privesc; îşi împart hainele mele între ei şi trag la sorţi pentru cămaşa mea.”

Psalmul 23.1: „Domnul este păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic.”

Psalmul 29.1-2: „Fiii lui Dumnezeu, daţi-I Domnului, daţi-I Domnului slavă şi cinste. Daţi-I Domnului slava cuvenită Numelui Lui! Închinaţi-vă înaintea Domnului îmbrăcaţi cu podoabe sfinte!”

Psalmul 51.10: „Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic!”

Psalmul 119.1-2: „Ferice de cei fără prihană în calea lor, care umblă întotdeauna după Legea Domnului! Ferice de cei care păzesc poruncile Lui, care-L caută din toată inima lor.”

Un scurt rezumat: Cartea Psalmii este o colecţie de rugăciuni, poeme şi imnuri care concentrează gândurile închinătorului asupra lui Dumnezeu în laudă şi adorare. Unele părţi din această carte erau folosite ca o culegere de imnuri în serviciile de închinare din Israelul de demult. Moştenirea muzicală a psalmilor este demonstrată de titlul lor. El vine de la un cuvânt grecesc care înseamnă „un cântec cântat cu acompanierea unui instrument muzical”.

Prefigurări: Asigurarea de către Dumnezeu a unui Mântuitor pentru poporul Său este o temă care se repetă din nou şi din nou în cartea Psalmii. În mulţi psalmi se văd imagini profetice ale lui Mesia. Psalmul 2.1-12 portretizează biruinţa şi Împărăţia lui Mesia. Psalmul 16.8-11 prefigurează moartea şi învierea Sa. Psalmul 22 ne arată suferinţa Mântuitorului pe cruce şi prezintă profeţii detaliate ale răstignirii, dintre care toate s-au împlinit în mod perfect. În Psalmul 45.6-7 este prezentată gloria lui Mesia şi a Miresei Sale, în timp ce Psalmii 72.6-17, 89.3-37, 110.1-7 şi 132.12-18 prezintă gloria şi universalitatea domniei Sale.

Aplicaţie practică: Una dintre consecinţele faptului de a fi umplut cu Duhul sau cu Cuvântul lui Hristos este cântatul. Psalmii sunt „cartea de cântări” a Bisericii Primare care a reflectat adevărul cel nou în Hristos.

Dumnezeu este acelaşi Domn în toţi psalmii. Dar noi Îi răspundem în moduri diferite, potrivit cu împrejurările specifice ale vieţii noastre. Ne închinăm unui Dumnezeu cu adevărat măreţ, declară psalmistul, Unul care este înălţat mai presus de experienţele noastre omeneşti, dar şi Unul care este suficient de aproape, încât să poată fi atins şi care merge alături de noi pe cărarea vieţii.

Putem să ne aducem toate simţămintele noastre înaintea lui Dumnezeu—oricât de negative şi de pline de plângeri ar fi—şi putem fi siguri că El va auzi şi va înţelege. Psalmistul ne învaţă că cea mai profundă rugăciune dintre toate este un strigăt după ajutor, atunci când suntem copleşiţi de problemele vieţii.

Cartea Proverbele

Autorul: Regele Solomon este scriitorul principal al Proverbelor. Numele lui apare în 1.1, 10.1 şi în 25.1. Putem presupune de asemenea că Solomon a adunat şi a editat alte proverbe decât ale sale, pentru că Eclesiastul 12.9 spune: „Pe lângă că Eclesiastul a fost înţelept, el l-a mai învăţat şi ştiinţa pe popor, a cercetat, a adâncit şi a întocmit un mare număr de zicători.” Într-adevăr, titlul ebraic Mishle Shelomoh se traduce cu „Proverbele lui Solomon”.

Data la care a fost scrisă: Proverbele lui Solomon au fost scrise în jurul anului 900 î.Cr. În timpul domniei lui ca împărat, naţiunea lui Israel a atins apogeul spiritual, politic, cultural şi economic. Odată cu creşterea rapidă a reputaţei lui Israel a crescut şi reputaţia împăratului Solomon. Demnitari străini din colţuri îndepărtate ale lumii cunoscute au călătorit distanţe mari pentru a auzi vorbirea înţeleaptă a monarhului (1 Împăraţi 4.34).

Scopul pentru care a fost scrisă: Cunoaşterea nu este nimic mai mult decât o acumulare de realităţi neprelucrate, dar înţelepciunea este capacitatea de a vedea oamenii, evenimentele şi împrejurările aşa cum le vede Dumnezeu. În cartea Proverbele, Solomon revelează gândul lui Dumnezeu în chestiuni înalte şi măreţe şi de asemenea în împrejurări obişnuite, de zi cu zi. Se pare că niciun subiect nu a scăpat atenţiei împăratului Solomon. Chestiuni care ţin de conduită, relaţii sexuale, afaceri, bogăţie, caritate, ambiţie, disciplină, datorie, creşterea copiilor, caracter, alcool, politică, răzbunare şi evlavie sunt printre multele subiecte tratate în această colecţie bogată de ziceri înţelepte.

Versete-cheie: Proverbele 1.5: „Să asculte însă şi înţeleptul, şi îşi va mări ştiinţa, şi cel priceput, şi va căpăta iscusinţă.”

Proverbele 1.7: „Frica Domnului este începutul ştiinţei; dar nebunii nesocotesc înţelepciunea şi învăţătura.”

Proverbele 4.5: „Dobândește înţelepciune, dobândeşte pricepere; nu uita cuvintele gurii mele şi nu te abate de la ele.”

Proverbele 8.13-14: „Frica de Domnul este urârea răului; trufia şi mândria, purtarea rea şi gura mincinoasă, iată ce urăsc eu. De la mine vin sfatul şi izbânda, eu sunt priceperea, a mea este puterea.”

Un scurt rezumat: Cartea Proverbele este mai dificil de rezumat, pentru că, spre deosebire de multe alte cărţi din Scriptură, pe paginile ei nu se găseşte niciun subiect sau o istorisire anume; de asemenea, în carte nu întâlnim personaje principale. În centrul atenţiei se află înţelepciunea—o înţelepciune măreaţă, divină, care transcende întreaga istorie, popoarele şi culturile. Chiar şi o citire superficială a acestei comori măreţe scoate la iveală faptul că zicerile concise ale înţeleptului împărat Solomon sunt la fel de relevante astăzi pe cum au fost cu aproximativ trei mii de ani în urmă.

Prefigurări: Tema înţelepciunii şi a necesităţii ei în viaţa noastră îşi găseşte împlinirea în Hristos. În cartea Proverbele, suntem îndemnaţi în mod constant să căutăm înţelepciunea, să dobândim înţelepciunea şi să înţelegem înţelepciunea. Proverbele ne spun de asemenea—şi ne repetă—că frica de Domnul este începutul înţelepciunii (1.7, 9.10). Teama de mânia şi judecata Domnului este cea care ne conduce la Hristos, care este întruparea înţelepciunii lui Dumnezeu, după cum este exprimată în planul Său glorios de răscumpărare pentru omenire. În Hristos, „în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei” (Coloseni 2.3), găsim răspunsul căutării noastre după înţelepciune, remediul pentru frica noastră de Dumnezeu şi „neprihănirea, sfinţirea şi răscumpărarea” de care avem nevoie atât de disperată (1 Corinteni 1.30). Înţelepciunea care se găseşte numai în Hristos este în contrast cu nebunia lumii, care ne încurajează să fim înţelepţi în ochii noştri. Dar Proverbele ne spun de asemenea că direcţia lumii nu este direcţia lui Dumnezeu (Proverbele 3.7) şi duce numai la moarte (Proverbele 14.12, 16.25).

Aplicaţie practică: În această carte întâlnim o practicitate incontestabilă, pentru că, în cele 31 de capitole ale ei, se găsesc răspunsuri profunde şi raţionale la tot felul de probleme complexe. Cu siguranţă, Proverbele este cea mai extraordinară carte de instrucţiuni scrisă vreodată şi cei care au raţiunea sănătoasă să pună la inimă lecţiile lui Solomon vor descoperi curând că evlavia, propăşirea şi mulţumirea sunt ale lor dacă le cer.

Promisiunea care se repetă din nou şi din nou în cartea Proverbele este că cei care aleg înţelepciunea şi Îl urmează pe Dumnezeu vor fi binecuvântaţi în diferite feluri: cu viaţă lungă (9.11), propăşire (2.20-22), bucurie (3.13-18) şi bunătatea lui Dumnezeu (12.21). Pe de altă parte, aceia care Îl resping suferă ruşine şi moarte. (3.35, 10.21). A-L respinge pe Dumnezeu înseamnă să alegem nebunia în loc de înțelepciune şi să ne separăm de Dumnezeu, de Cuvântul Lui, de înţelepciunea Lui şi de binecuvântările Lui.

Cartea Eclesiastul

Autorul: Cartea Eclesiastul nu îşi identifică în mod direct autorul. Sunt câteva versete care sugerează că Solomon a scris această carte. Sunt anumite indicii în context care pot sugera că o persoană diferită a scris cartea, după moartea lui Solomon, posibil cu câteva sute de ani mai târziu. Totuşi, în mod convenţional se crede că autorul este într-adevăr Solomon.

Data la care a fost scrisă: Domnia lui Solomon ca împărat al lui Israel a durat aproximativ între anii 970 şi 930 î.Cr. Cartea Eclesiastul a fost scrisă probabil înspre sfârşitul domniei sale, aproximativ în anul 935 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Eclesiastul este o carte a perspectivei. Naraţiunea „Propovăduitorului” sau a „Învăţătorului” prezintă depresia care rezultă în mod inevitabil din căutarea fericirii în lucrurile pământeşti. Această carte le dă creştinilor o şansă de a vedea lumea prin ochii unei persoane care, cu toate că este foarte înţeleaptă, încearcă să găsească semnificaţie în lucrurile trecătoare, omeneşti. Aproape fiecare formă de plăcere omenească este explorată de Propovăduitor, şi niciuna dintre ele nu-i oferă sentimentul unui rost.

În cele din urmă, Propovăduitorul ajunge să accepte că credinţa în Dumnezeu este singura cale de a găsi un rost pentru sine însuşi. El hotărăşte să accepte faptul că viaţa e scurtă şi cu totul inutilă fără Dumnezeu. Propovăduitorul îl sfătuieşte pe cititor să se concentreze asupra unui Dumnezeu veşnic în locul unei plăceri trecătoare.

Versete-cheie: Eclesiastul 1.2: „O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice Eclesiastul, o, deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune.”

Eclesiastul 1.18: „Căci unde este multă înţelepciune este şi mult necaz, şi cine ştie multe are şi multă durere.”

Eclesiastul 2.11: „Apoi, când m-am uitat cu băgare de seamă la toate lucrările pe care le făcusem cu mâinile mele şi la truda cu care le făcusem, am văzut că în toate este numai deşertăciune şi goană după vânt, şi că nu este nimic trainic sub soare.”

Eclesiastul 12.1: „Dar adu-ţi aminte de Făcătorul tău în zilele tinereţii tale, până nu vin zilele cele rele şi până nu se apropie anii când vei zice: «Nu găsesc nicio plăcere în ei.»”

Eclesiastul 12.13: „Să ascultăm, dar, încheierea tuturor învăţăturilor: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om.”

Un scurt rezumat: Două fraze se repetă adesea în Eclesiastul. Cuvântul tradus ca „deşertăciune” apare des şi este folosit pentru a sublinia natura trecătoare a lucrurilor pământeşti. La final, chiar şi cele mai impresionante realizări ale oamenilor vor fi lăsate în urmă. Sintagma „sub soare” se întâlneşte de 28 de ori şi se referă la lumea muritoare. Atunci când Propovăduitorul se referă la „toate lucrurile de sub soare”, vorbeşte despre lucrurile pământeşti, trecătoare, omeneşti.

Primele şapte capitole ale cărţii Eclesiastul descriu toate lucrurile pământeşti „de sub soare” în care Propovăduitorul încearcă să îşi găsească împlinire. El încearcă descoperirea ştiinţifică (1.10-11), înţelepciunea şi filosofia (1.13-18), veselia (2.1), alcoolul (2.3), arhitectura (2.4), proprietăţile (2.7-8) şi luxul (2.8). Propovăduitorul şi-a îndreptat mintea înspre diferite filosofii pentru a găsi un rost, cum ar fi materialismul (2.19-20), şi chiar înspre coduri morale (inclusiv capitolele 8-9). A găsit că totul era fără înţeles, o distragere trecătoare a atenţiei care, fără Dumnezeu, nu are niciun scop şi nicio durată lungă.

Capitolele 8-12 din Eclesiastul descriu sugestiile şi comentariile Propovăduitorului cu privire la felul în care ar trebui trăită viaţa. El ajunge la concluzia că, fără Dumnezeu, nu este niciun adevăr sau scop în viaţă. El a văzut multe feluri de rău şi şi-a dat seama că şi cele mai bune realizări ale omului, pe termen lung, nu au nicio valoare. De aceea, îl sfătuieşte pe cititor să-L recunoască pe Dumnezeu din tinereţe (12.1) şi să urmeze voia Sa (12.13-14).

Prefigurări: Pentru toate deşertăciunile descrise în cartea Eclesiastul, răspunsul este Hristos. Potrivit cu Eclesiastul 3.17, Dumnezeu îl judecă pe cel drept şi pe cel rău, şi drepţi sunt numai cei care sunt în Hristos (2 Corinteni 5.21). Dumnezeu a pus în inima noastră dorinţa după veşnicie (Eclesiastul 3.11) şi a asigurat Calea spre viaţa veşnică prin Hristos (Ioan 3.16). Ni se aminteşte că zbaterea după bogăţia lumii nu este numai deşertăciune, pentru că nu satisface (Eclesiastul 5.10), ci chiar dacă am putea să o dobândim, fără Hristos ne vom pierde sufletul, şi ce folos este în asta? (Marcu 8.36). În cele din urmă, fiecare dezamăgire şi deşertăciune descrisă în Eclesiastul îşi are remediul în Hristos, înţelepciunea lui Dumnezeu şi singurul scop adevărat de găsit în viaţă.

Aplicaţie practică: Eclesiastul îi oferă creştinului ocazia de a înţelege sentimentul de gol şi disperarea cu care se luptă cei care nu Îl cunosc pe Hristos. Aceia care nu au o credinţă mântuitoare în Isus Hristos se confruntă cu o viaţă care în cele din urmă se va încheia şi totul va deveni irelevant. Dacă nu există mântuire şi nici Dumnezeu, atunci nu numai că nu există niciun rost în viaţă, ci nu există nici scop sau direcţie în ea. Lumea „de sub soare”, despărţită de Dumnezeu, este frustrată, crudă, nedreaptă, de scurtă durată şi „cu totul fără sens”. Dar cu Hristos, viaţa este doar o umbră a gloriei care va veni, într-un cer care este accesibil doar prin El.

Cartea Cântarea cântărilor

Autorul: Potrivit versetului 1, Solomon a scris Cântarea cântărilor. Această cântare este una dintre cele 1.005 pe care le-a scris (1 Împărați 4.32). Titlul „Cântarea cântărilor” este un superlativ, însemnând că este cea mai bună dintre ele.

Data la care a fost scrisă: Solomon a scris acest cântec cel mai probabil în timpul primilor ani de domnie. Acest lucru ar plasa data compunerii undeva în jurul anului 965 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Cântarea cântărilor este un poem în versuri scris pentru a lăuda virtuțile dragostei dintre un soț și o soție. Poemul reprezintă în mod clar căsătoria, așa cum a gândit-o Dumnezeu. Un bărbat și o femeie vor trăi împreună în contextul căsătoriei, iubindu-se unul pe celălalt la nivel spiritual, emoțional și fizic.

Această carte combate două extreme: ascetismul (negarea tuturor plăcerilor) și hedonismul (urmărirea doar a plăcerilor). Căsătoria conturată în Cântarea cântărilor este un model de grijă, angajament și desfătare.

Versete-cheie: Cântarea cântărilor 2.7, 3.5, 8.4: „Nu stârniți, nu treziți dragostea până nu vine ea!”

Cântarea cântărilor 5.1: „Mâncați, prieteni, beți și îmbătați-vă de dragoste!”

Cântarea cântărilor 8.6-7: „Pune-mă ca o pecete pe inima ta, ca o pecete pe brațul tău; căci dragostea este tare ca moartea, și gelozia este neînduplecată ca Locuința morților; jarul ei este jar de foc, o flacără a Domnului. Apele cele mari nu pot să stingă dragostea și râurile n-ar putea s-o înece; de ar da omul toate averile din casa lui pentru dragoste, tot n-ar avea decât dispreț.”

Un scurt rezumat: Poemul ia forma unui dialog între un soț (regele) și soția sa (Sulamita). Putem împărți cartea în trei secțiuni: curtarea (1.1-3.5), nunta (3.6-5.1) și căsnicia aflată în procesul maturizării (5.2-8.14).

Cântecul începe înainte de căsătorie, o vreme în care viitoarea mireasă tânjește să fie împreună cu logodnicul ei și așteaptă cu nerăbdare dezmierdările lui intime. Totuși, ea sfătuiește ca dragostea să fie lăsată să se dezvolte natural, la timpul ei. Împăratul laudă frumusețea Sulamitei, biruind sentimentele ei de nesiguranță cu privire la propria ei înfățișare. Sulamita visează un vis în care îl pierde pe Solomon și-l caută în toată cetatea. Cu ajutorul gărzilor, îl găsește pe iubitul ei și se agață de el, ducându-l într-un loc sigur. Când se trezește, repetă interdicția de a nu forța dragostea.

În noaptea nunții, soțul laudă din nou frumusețea soției sale și, într-un limbaj extrem de simbolic, soția îl invită pe soț să ia parte la tot ceea ce are ea să ofere. Ei fac dragoste și Dumnezeu binecuvântează unirea lor.

Pe măsură ce căsnicia lor se maturizează, soțul și soția trec printr-un timp dificil, simbolizat într-un alt vis. În cel de-al doilea vis, Sulamita îl respinge pe soțul ei, și el pleacă. Copleșită de remușcări, ea îl caută în toată cetatea; dar, de această dată, în loc să o ajute, gărzile o bat – simbol al conștiinței ei îndurerate. Lucrurile au un final fericit și iubiții se reunesc și se împacă.

La finalul cântecului, atât soțul, cât și soția sunt încrezători și siguri de dragostea lor, cântă despre natura trainică a dragostei adevărate și tânjesc să fie unul în prezența celuilalt.

Prefigurări: Unii comentatori ai Bibliei văd în Cântarea cântărilor o reprezentare simbolică exactă a lui Hristos și a Bisericii Sale. Hristos este văzut în persoana împăratului, în timp ce Biserica este reprezentată de Sulamita. Deși credem că această carte trebuie înțeleasă în mod literar ca o portretizare a căsătoriei, sunt unele elemente care prefigurează Biserica și relația cu Împăratul ei, Domnul Isus. Cântarea cântărilor 2.4 descrie experiența fiecărui credincios care este căutat și cumpărat de Domnul Isus. Suntem într-un loc de o bogăție spirituală extraordinară și suntem acoperiți de dragostea Lui. Versetul 16 din capitolul 2 spune: „Preaiubitul meu este al meu, și eu sunt a lui; el își paște turma între crini.” Aceasta este imaginea nu doar a siguranței pe care o are credinciosul în Hristos (Ioan 10.28-29), ci și a Păstorului celui bun, care Își cunoaște oile – credincioșii – și Își dă viața pentru noi (Ioan 10.11). Datorită Lui, noi nu mai suntem pătați de păcat, „petele” noastre fiind îndepărtate de sângele Său (Cântarea cântărilor 4.7, Efeseni 5.27).

Aplicație practică: Lumea noastră este confuză în privința căsătoriei. Caracterul predominant al divorțului și încercările moderne de a redefini căsătoria sunt în contrast izbitor cu Cântarea cântărilor. Căsătoria, spune poetul biblic, trebuie celebrată, trăită cu bucurie și respectată. Această carte pune la dispoziție câteva indicații pentru întărirea căsătoriei noastre:

1) Acordă-i partenerului tău de căsnicie atenția de care are nevoie. Fă-ți timp să-l cunoști cu adevărat.

2) Încurajarea și lauda, nu critica, sunt un element vital pentru o relație de succes.

3) Bucurați-vă unul de celălalt. Plănuiți câteva ieșiri. Fiți creativi, chiar jucăuși unul cu celălalt. Bucurați-vă de darul dragostei în căsnicie din partea lui Dumnezeu.

4) Fă orice este necesar pentru a-ți reasigura partenerul de devotamentul tău. Reînnoiți-vă jurămintele; în probleme, lucrați împreună și nu considerați divorțul ca fiind o soluție. Dumnezeu intenționează ca voi amândoi să trăiți într-o dragoste sigură, plină de o pace adâncă.

Cartea Isaia

Autorul: Isaia 1.1 îl identifică pe Isaia ca autor al cărții.

Data la care a fost scrisă: Cartea Isaia a fost scrisă între anii 701 și 681 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Prorocul Isaia a fost mai întâi chemat să profețească pentru Regatul lui Iuda. Iuda trecea prin perioade de trezire și perioade de răzvrătire. Iuda era amenințat cu distrugerea de către Asiria și Egipt, dar a fost cruțat datorită îndurării lui Dumnezeu. Isaia a proclamat un mesaj de pocăință de păcat și de așteptare plină de speranță a eliberării aduse de către Dumnezeu în viitor.

Versete-cheie: Isaia 6.8: „Am auzit glasul Domnului, întrebând: «Pe cine să trimit și cine va merge pentru Noi?» Eu am răspuns: «Iată-mă, trimite-mă!»”

Isaia 7.14: „De aceea, Domnul Însuși vă va da un semn: «Iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naște un Fiu și-I va pune numele Emanuel.»”

Isaia 9.6: „Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat, și domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: «Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veșniciilor, Domn al păcii».”

Isaia 14.12-13: „Cum ai căzut din cer, luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: «Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu, voi ședea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei.»”

Isaia 53.5-6: „Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El și prin rănile Lui suntem tămăduiți. Noi rătăceam cu toții ca niște oi, fiecare își vedea de drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră, a tuturor.”

Isaia 65.25: „Lupul și mielul vor paște împreună, leul va mânca paie ca boul și șarpele se va hrăni cu țărână. Niciun rău, nicio vătămare nu se va face pe tot muntele Meu cel sfânt, zice Domnul.”

Un scurt rezumat: Cartea Isaia descoperă judecata și mântuirea lui Dumnezeu. Dumnezeu este „sfânt, sfânt, sfânt” (Isaia 6.3) și, de aceea, El nu poate îngădui ca păcatul să treacă nepedepsit (Isaia 1.2, 2.11-20, 5.30, 34.1-2, 42.25). Isaia înfățișează judecata lui Dumnezeu care se apropie ca un „foc mistuitor” (Isaia 1.31, 30.33).

În același timp, Isaia înțelege că Dumnezeu este un Dumnezeu al îndurării, al harului și al milei (Isaia 5.25, 11.16, 14.1-2, 32.2, 40.3, 41.14-16). Națiunea lui Israel (deopotrivă Iuda și Israel) este oarbă și surdă la poruncile lui Dumnezeu (Isaia 6.9-10, 42.7). Iuda este comparată cu o viță-de-vie care trebuie și va fi călcată în picioare (Isaia 5.1-7). Numai datorită îndurării și a făgăduințelor Lui față de Israel, Dumnezeu nu va îngădui ca Israel sau Iuda să fie distruse complet. El va aduce deopotrivă restaurare, iertare și vindecare (43.2, 43.16-19, 52.10-12).

Mai mult decât oricare altă carte a Vechiului Testament, cartea Isaia se concentrează asupra mântuirii, care va veni prin Mesia. Mesia va domni într-o zi cu dreptate și neprihănire (Isaia 9.7, 32.1). Domnia lui Mesia îi va aduce Israelului pace și siguranță (Isaia 11.6-9). Datorită lui Mesia, Israelul va fi o lumină pentru toate popoarele (Isaia 42.6, 55.4-5). Împărăția lui Mesia pe pământ (Isaia capitolele 65-66) este țelul înspre care indică toată cartea Isaia. În acest timp al domniei lui Mesia, neprihănirea lui Dumnezeu va fi arătată lumii pe deplin.

Într-un aparent paradox, cartea Isaia Îl prezintă, de asemenea, pe Mesia ca fiind Unul care va suferi. Isaia capitolul 53 Îl descrie în mod detaliat pe Mesia suferind pentru păcat. Prin rănile Lui, vindecarea este dobândită. Prin suferința Lui, fărădelegile noastre sunt îndepărtate. Această aparentă contradicție este rezolvată în Persoana lui Isus Hristos. La prima Lui venire, Isus a fost slujitorul care suferă din Isaia capitolul 53. La a doua venire, Isus va fi Împăratul biruitor, care va domni, Domnul păcii (Isaia 9.6).

Prefigurări: Cum e menționat mai sus, capitolul 53 din Isaia Îl descrie pe Mesia care urma să vină și suferința pe care urma să o îndure, ca să plătească pentru păcatele noastre. În suveranitatea Sa, Dumnezeu a orchestrat fiecare detaliu al crucificării, pentru a împlini fiecare profeție din acest capitol, precum și toate celelalte profeții mesianice din Vechiul Testament. Imaginea prezentată în capitolul 53 este profundă și profetică și conține o imagine completă a Evangheliei. Isus a fost disprețuit și părăsit (v. 3, Luca 13.34, Ioan 1.10-11), lovit de Dumnezeu (v. 4, Matei 27.46) și străpuns pentru păcatele noastre (v. 5, Ioan 19.34, 1 Petru 2.24). Prin suferința Lui, a plătit pedeapsa pe care am meritat-o și a devenit pentru noi jertfa finală și perfectă (v. 5, Evrei 10.10). Cu toate că a fost fără păcat, Dumnezeu a pus asupra Lui păcatele noastre, și noi am devenit neprihănirea lui Dumnezeu în El (2 Corinteni 5.21).

Aplicație practică: Cartea Isaia ni-L prezintă pe Mântuitorul nostru într-un detaliu imposibil de negat. El este singura cale spre cer, singurul mijloc de obținere a harului lui Dumnezeu, singura Cale, singurul Adevăr, singura Viață (Ioan 14.6, Fapte 4.12). Știind prețul pe care l-a plătit Hristos pentru noi, cum putem neglija sau respinge „o mântuire atât de mare”? (Evrei 2.3) Avem doar câțiva ani pe pământ în care să venim la Hristos și să îmbrățișăm mântuirea pe care ne-o oferă. Nu există o a doua șansă după moarte, și veșnicia în Iad este un timp foarte lung.

Cunoști oameni care pretind că sunt credincioși în Hristos dar care au două fețe, care sunt ipocriți? Ei sunt poate cea mai bună reprezentare a felului în care Isaia a văzut națiunea lui Israel. Israelul avea o înfățișare de neprihănire, dar era doar de fațadă. În cartea Isaia, prorocul îl cheamă pe Israel să-L asculte pe Dumnezeu cu toată inima lui, nu doar în exterior. Dorința lui Isaia a fost ca aceia care i-au auzit și i-au citit cuvintele să fie cercetați să se întoarcă de la ticăloșia lor și să-și îndrepte fața spre Dumnezeu, pentru iertare și vindecare.

Cartea Ieremia

Autorul: Ieremia capitolul 1, versetul 1 îl identifică pe autor ca fiind Ieremia.

Data la care a fost scrisă: Cartea Ieremia a fost scrisă între anii 630 și 580 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Cartea Ieremia consemnează cele din urmă profeții făcute lui Iuda, avertizând de distrugerea care se apropie, dacă națiunea nu se pocăiește. Ieremia îi strigă națiunii să se întoarcă la Dumnezeu. În același timp, Ieremia recunoaște inevitabilitatea distrugerii lui Iuda datorită idolatriei și a imoralității de care refuza să se pocăiască.

Versete-cheie: Ieremia 1.5: „Mai înainte ca să te fi întocmit în pântecele mamei tale, te cunoșteam, și mai înainte ca să fi ieșit tu din pântecele ei, Eu te pusesem deoparte și te făcusem proroc al neamurilor.”

Ieremia 17.9: „Inima este nespus de înșelătoare și de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?”

Ieremia 29.10-11: „Dar iată ce zice Domnul: «De îndată ce vor trece șaptezeci de ani ai Babilonului, Îmi voi aduce aminte de voi și voi împlini față de voi făgăduința Mea cea bună, aducându-vă înapoi în locul acesta. Căci Eu știu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace, și nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor și o nădejde.»”

Ieremia 52.12-13: „În ziua a zecea a lunii a cincea, în al nouăsprezecelea an al domniei lui Nebucadnețar, împăratul Babilonului, a venit la Ierusalim Nebuzaradan, căpetenia străjerilor, care era în slujba împăratului Babilonului. El a ars Casa Domnului, casa împăratului și toate casele Ierusalimului; a dat foc tuturor caselor mai mari.”

Un scurt rezumat: Cartea Ieremia este în primul rând un mesaj de judecată pentru Iuda, datorită idolatriei epidemice (Ieremia 7.30-34, 16.10-13, 22.9, 32.29, 44.2-3). După moartea împăratului Iosia, ultimul împărat bun, națiunea lui Iuda L-a părăsit aproape cu totul pe Dumnezeu și poruncile Lui. Ieremia compară Regatul lui Iuda cu o prostituată (Ieremia 2.20, 3.1-3). Dumnezeu a promis că va judeca în mod extrem de sever idolatria (Leviticul 26.31-33, Deuteronomul 28.49-68), și Ieremia avertiza națiunea lui Iuda că judecata lui Dumnezeu este iminentă. De nenumărate ori, Dumnezeu l-a scăpat pe Iuda de la pieire, dar îngăduința Lui ajunsese la capăt. Ieremia consemnează cucerirea și supunerea lui Iuda de către împăratul Nebucadnețar (Ieremia 24.1). După ce rebeliunea a continuat, Dumnezeu l-a adus pe Nebucadnețar și armatele Babilonului să distrugă și să pustiască Iuda și Ierusalimul (Ieremia capitolul 52). Chiar și în mijlocul acestei judecăți extrem de severe, Dumnezeu promite reabilitarea lui Iuda înapoi în țara pe care i-a dat-o Dumnezeu (Ieremia 29.10).

Prefigurări: Ieremia 23.5-6 prezintă o prorocie privitoare la Mesia care avea să vină, Isus Hristos. Profetul Îl descrie ca fiind o Odraslă din casa lui David (v. 5, Matei 1), Împăratul care va domni cu înțelepciune și dreptate (v. 5, Apocalipsa 11.15). Hristos este Cel care va fi recunoscut în cele din urmă de către Israel ca adevăratul Mesia, pentru că El le asigură aleșilor Săi mântuirea (v. 6, Romani 11.26).

Aplicație practică: Prorocul Ieremia a avut de transmis cel mai greu mesaj. Ieremia l-a iubit pe Iuda, dar L-a iubit mult mai mult pe Dumnezeu. Oricât de dureros a fost pentru Ieremia să-i transmită propriului popor un mesaj permanent de judecată, el a fost ascultător față de ceea ce i-a zis Dumnezeu să facă și să spună. Ieremia a sperat și s-a rugat pentru milă din partea lui Dumnezeu pentru Iuda, dar a crezut de asemenea că Dumnezeu e bun, drept și neprihănit. Și noi trebuie să-L ascultăm pe Dumnezeu în același fel, chiar și atunci când este greu, să recunoaștem voia lui Dumnezeu ca fiind mai importantă decât propriile noastre dorințe și să avem credința că Dumnezeu, în nemărginita Lui înțelepciune și potrivit cu planul Său perfect, va împlini ceea ce este mai bun pentru copiii Săi (Romani 8.28).

Cartea Plângerile lui Ieremia

Autorul: Cartea Plângerile lui Ieremia nu își numește în mod specific autorul. Tradiția spune că prorocul Ieremia a scris Plângerile. Acest punct de vedere este foarte probabil, având în vedere faptul că autorul a fost un martor al distrugerii Ierusalimului de către babilonieni. Ieremia se potrivește cu această calificare (2 Cronici 35.25, 36.21-22).

Data la care a fost scrisă: Cartea Plângeri a fost scrisă probabil între anii 586 și 575 î.Cr., în timpul sau imediat după căderea Ierusalimului.

Scopul pentru care a fost scrisă: Ca urmare a faptului că Iuda a continuat să trăiască în idolatrie, fără să se pocăiască, Dumnezeu a permis ca babilonienii să împresoare, să prade, să ardă și să distrugă Ierusalimul. Templul lui Solomon, care existase timp de 400 de ani, a fost ars până la temelii. Prorocul Ieremia, un martor ocular al acestor evenimente, a scris cartea Plângeri ca o jelire pentru ceea ce s-a întâmplat cu Iuda și Ierusalimul.

Versete-cheie: Plângeri 2.17: „Domnul a înfăptuit ce hotărâse, a împlinit cuvântul pe care-l sorocise de multă vreme, a nimicit fără milă; a făcut din tine bucuria vrăjmașului, a înălțat tăria asupritorilor tăi!”

Plângeri 3.22-23: „Bunătățile Domnului nu s-au sfârșit, îndurările Lui nu sunt la capăt, ci se înnoiesc în fiecare dimineață. Și credincioșia Ta este atât de mare!”

Plângeri 5.19-22: „Dar Tu, Doamne, împărățești pe vecie; scaunul Tău de domnie dăinuie din neam în neam! Pentru ce să ne uiți pe vecie și să ne părăsești pentru multă vreme? Întoarce-ne la Tine, Doamne, și ne vom întoarce! Dă-ne iarăși zile ca cele de odinioară! Să ne fi lepădat Tu de tot oare și să Te fi mâniat Tu pe noi peste măsură de mult?”

Un scurt rezumat: Cartea Plângerile lui Ieremia este împărțită în cinci capitole. Fiecare capitol reprezintă un poem distinct. În ebraica originală, versetele compun un acrostih, fiecare verset începând cu o literă succesivă a alfabetului ebraic. În cartea Plângeri, prorocul Ieremia înțelege faptul că babilonienii au fost unealta lui Dumnezeu prin care a adus judecata asupra Ierusalimului (Plângeri 1.12-15, 2.1-8, 4.11). Plângerile lui Ieremia fac clar faptul că păcatul și rebeliunea au fost cauza pentru care mânia lui Dumnezeu s-a revărsat (1.8-9, 4.13, 5.16). Jelirea este potrivită în vremurile de nenorocire, dar ea trebuie să facă loc imediat părerii de rău și pocăinței (Plângeri 3.40-42, 5.21-22).

Prefigurări: Ieremia a fost cunoscut ca „prorocul care plânge” pentru adânca și permanenta pasiune pentru poporul lui și pentru cetatea lor (Plângeri 3.48-49). Aceeași durere pentru păcatele poporului și pentru faptul că-L respingeau pe Dumnezeu a fost exprimată de Isus, atunci când Se apropia de Ierusalim și privea în viitor la distrugerea lui de către romani (Luca 19.41-44). Pentru că evreii L-au respins pe Mesia, Dumnezeu a folosit asediul roman ca să-Și pedepsească poporul. Dar Dumnezeu nu Se bucură că trebuie să-Și pedepsească copiii, și faptul că L-a dat pe Isus Hristos ca soluție pentru păcat ne arată mila Lui cea mare față de poporul Său. Într-o zi, datorită lui Hristos, Dumnezeu va șterge toate lacrimile (Apocalipsa 7.17).

Aplicație practică: Chiar în timpul cumplitei judecăți, Dumnezeu este un Dumnezeu al nădejdii (Plângeri 3.24-25). Indiferent de cât de mult ne-am îndepărtat de El, avem speranța că ne putem întoarce la El și să-L găsim plin de milă și iertare (1 Ioan 1.9). Dumnezeu nostru este un Dumnezeu plin de dragoste (Plângeri 3.22) și, datorită dragostei Lui fără margini și a milei Lui, Și-a trimis Fiul, ca să nu pierim în păcatele noastre, ci să putem trăi veșnic împreună cu El (Ioan 3.16). Credincioșia lui Dumnezeu (Plângeri 3.23) și izbăvirea (Plângeri 3.26) sunt atribute care ne dau o mare speranță și mângâiere. El nu este un Dumnezeu dezinteresat și capricios, ci un Dumnezeu care-i va scăpa pe toți aceia care se întorc la El, recunosc că nu pot face nimic ca să obțină favoarea Lui și strigă după mila lui Dumnezeu, ca să nu fie nimiciți (Plângeri 3.22).

Cartea Ezechiel

Autorul: Autorul cărții este prorocul Ezechiel (Ezechiel 1.3). El a fost contemporan cu Ieremia și cu Daniel.

Data la care a fost scrisă: Cartea Ezechiel a fost scrisă probabil între anii 593 și 565 î.Cr., în timpul robiei babiloniene a evreilor.

Scopul pentru care a fost scrisă: Lucrarea lui Ezechiel a vizat generația sa, care era deopotrivă extrem de păcătoasă și cu totul lipsită de speranță. Prin intermediul lucrării sale profetice, a încercat să-i aducă la o pocăință imediată și la încredere în viitorul îndepărtat. El i-a învățat că: (1) Dumnezeu lucrează prin mesageri umani; (2) Chiar în înfrângere și disperare, poporul lui Dumnezeu trebuie să afirme suveranitatea lui Dumnezeu; (3) Cuvântul lui Dumnezeu nu dă greș niciodată; (4) Dumnezeu este prezent și I se poate aduce închinare oriunde; (5) Oamenii trebuie să-L asculte pe Dumnezeu, dacă se așteaptă să primească binecuvântări și (6) Împărăția lui Dumnezeu va veni.

Versete-cheie: Ezechiel 2.3-5: „El mi-a zis: «Fiul omului, te trimit la copiii lui Israel, la aceste ’popoare îndărătnice’ care s-au răzvrătit împotriva Mea; ei și părinții lor au păcătuit împotriva Mea, până în ziua de azi. Da, copiii aceștia la care te trimit sunt nerușinați și cu inima împietrită. Tu să le spui: ’Așa vorbește Domnul Dumnezeu!’ Fie că vor asculta, fie că nu vor asculta – căci sunt o casă de îndărătnici – vor ști totuși că în mijlocul lor este un proroc.»”

Ezechiel 18.4: „Iată că toate sufletele sunt ale Mele. După cum sufletul fiului este al Meu, tot așa și sufletul tatălui este al Meu. Sufletul care păcătuiește, acela va muri.”

Ezechiel 28.12-14: „Ajunseseși la cea mai înaltă desăvârșire, erai plin de înțelepciune și desăvârșit în frumusețe. Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu, și erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe: cu sardonix, cu topaz, cu diamant, cu crisolit, cu onix, cu jasp, cu safir, cu rubin, cu smarald și cu aur; timpanele și flautele erau în slujba ta, pregătite pentru ziua când ai fost făcut. Erai un heruvim ocrotitor cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu și umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare.”

Ezechiel 33.11: „Spune-le: «Pe viața Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui și să trăiască. Întoarceți-vă, întoarceți-vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce vreți să muriți voi, casa lui Israel?»”

Ezechiel 48.35: „Și, din ziua aceea, numele cetății va fi: «Domnul este aici!»”

Un scurt rezumat: Cum să procedezi cu o lume rătăcită? Ezechiel, destinat să înceapă lucrarea vieții lui ca preot la vârsta de treizeci de ani, a fost dezrădăcinat din țara sa natală și dus în Babilon la vârsta de douăzeci și cinci de ani. Timp de cinci ani a lâncezit în disperare. La vârsta de treizeci de ani, o vedenie măreață a gloriei lui Dumnezeu i-a fermecat ființa, acolo, în Babilon. Preotul/prorocul a descoperit că Dumnezeu nu e limitat de restricțiile înguste ale țării de baștină a lui Ezechiel. În schimb, El este un Dumnezeu universal, care poruncește și stăpânește indivizi și națiuni. În Babilon, Dumnezeu i-a împărtășit lui Ezechiel Cuvântul Său pentru popor. Experiența chemării lui l-a transformat pe Ezechiel. A ajuns devotat cu pasiune Cuvântului lui Dumnezeu. A conștientizat că nu avea nimic personal cu care să-i ajute pe robi în situația lor amară, dar era convins că Cuvântul lui Dumnezeu se adresa stării lor și le putea da biruință chiar acolo. Ezechiel a folosit diverse metode ca să-i comunice poporului lui Dumnezeu Cuvântul Lui. A folosit arta, ca să înfățișeze o imagine a Ierusalimului, acțiuni simbolice și comportament obișnuit, ca să le obțină atenția. Și-a ț părul și barba, ca să demonstreze ce urma să facă Dumnezeu cu Ierusalimul și cu locuitorii săi.

Cartea Ezechiel poate fi împărțită în patru secțiuni:

Capitolele 1-24: profeții privitoare la ruinarea Ierusalimului

Capitolele 25-32: profeții cu privire la judecata lui Dumnezeu asupra națiunilor din vecinătate

Capitolul 33: o ultimă chemare la pocăință adresată lui Israel

Capitolele 34-48: profeții privitoare la restaurarea viitoare a lui Israel

Prefigurări: Capitolul 34 din cartea Ezechiel este capitolul în cadrul căruia Dumnezeu îi denunță pe conducătorii lui Israel ca păstori falși, pentru că nu purtau cum trebuie de grijă de poporul Său. În loc să le pese de oile lui Israel, ei își purtau de grijă lor înșiși. Mâncau bine, erau bine îmbrăcați și li se purta de grijă tocmai de cei peste care erau puși (Ezechiel 34.1-3). Prin contrast, Isus este Păstorul cel bun, care Își dă viața pentru oi și care le protejează de lupii care ar distruge turma (Ioan 10.11-12). Versetul 4 din capitolul 34 îi descrie pe oamenii pe care păstorii nu i-au slujit ca fiind slabi, bolnavi, răniți și pierduți. Isus este Marele Medic, care ne vindecă rănile noastre spirituale (Isaia 53.5) prin moartea Sa pe cruce. El este Cel care caută și mântuiește ceea ce este pierdut (Luca 19.10).

Aplicație practică: Cartea Ezechiel ne cheamă să luăm parte la o întâlnire proaspătă și vie cu Dumnezeul lui Avraam, al lui Moise și al profeților. Trebuie să fim biruitori, sau altfel vom fi înfrânți. Ea ne provoacă să: experimentăm o viziune a puterii, a cunoașterii, a prezenței veșnice și a sfințeniei lui Dumnezeu, care ne va schimba viața; Îl lăsăm pe Dumnezeu să ne conducă; înțelegem forța și determinarea de a face rău care sălășluiește în inima tuturor oamenilor; recunoaștem că Dumnezeu îi socotește responsabili pe slujitorii Săi de atenționarea oamenilor răi cu privire la pericolul în care se află; experimentăm o relație vie cu Isus, care a spus că legământul cel nou se găsește în sângele Său.

Cartea Daniel

Autorul: Cartea Daniel îl identifică pe Daniel ca autor al său (Daniel 9.2, 10.2). Isus de asemenea îl menționează pe Daniel ca autor (Matei 24.15).

Data la care a fost scrisă: Cartea Daniel a fost scrisă probabil între anii 540 și 530 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: În anul 605 î.Cr., Nebucadnețar, împăratul Babilonului, a cucerit regatul lui Iuda și i-a deportat pe mulți dintre locuitorii lui în Babilon – inclusiv pe Daniel. Daniel a slujit la curtea regală a lui Nebucadnețar și a câtorva domnitori care l-au succedat pe acesta. Cartea Daniel consemnează acțiunile, profețiile și vedeniile prorocului Daniel.

Versete-cheie: Daniel 1.19-20: „Împăratul a stat de vorbă cu ei: dar între toți tinerii aceia nu s-a găsit niciunul ca Daniel, Hanania, Mișael și Azaria. De aceea, ei au fost primiți în slujba împăratului. În toate lucrurile care cereau înțelepciune și pricepere și despre care îi întreba împăratul, îi găsea de zece ori mai destoinici decât toți vrăjitorii și cititorii în stele care erau în toată împărăția lui.”

Daniel 2.31: „Tu, împărate, te uitai, și iată că ai văzut un chip mare. Chipul acesta era foarte mare și de o strălucire nemaipomenită. Stătea în picioare înaintea ta, și înfățișarea lui era înfricoșătoare.”

Daniel 3.17-18: „Iată, Dumnezeul nostru căruia Îi slujim poate să ne scoată din cuptorul aprins, și ne va scoate din mâna ta, împărate. Și chiar de nu ne va scoate, să știi, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi și nici nu ne vom închina chipului de aur pe care l-ai înălțat!”

Daniel 4.34-35: „L-am lăudat și slăvit pe Cel ce trăiește veșnic, Acela a cărui stăpânire este veșnică și a cărui Împărăție dăinuie din neam în neam. Toți locuitorii pământului sunt o nimica înaintea Lui; El face ce vrea cu oastea cerurilor și cu locuitorii pământului, și nimeni nu poate să stea împotriva mâniei Lui, nici să-I zică: «Ce faci?»”

Daniel 9.25-27: „Să știi, dar, și să înțelegi că de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului până la Unsul, la Cârmuitorul, vor trece șapte săptămâni; apoi, timp de șaizeci și două de săptămâni, piețele și gropile vor fi zidite din nou, și anume în vremuri de strâmtorare. După aceste șaizeci și două de săptămâni, Unsul va fi stârpit, și nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni va nimici cetatea și Sfântul Locaș, și sfârșitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ține până la sfârșit și, împreună cu el, și pustiirile. El va face un legământ trainic cu mulți timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa și darul de mâncare, și pe aripa urâciunilor idolești va veni unul care pustiește, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât.”

Un scurt rezumat: Cartea Daniel poate fi împărțită în trei secțiuni. Capitolul 1 descrie cucerirea Ierusalimului de către babilonieni. Alături de mulți alții, Daniel și cei trei prieteni ai lui au fost deportați în Babilon și, datorită curajului lor și a binecuvântării evidente a lui Dumnezeu care era asupra lor, au fost promovați în serviciul regelui (Daniel 1.17-20).

Capitolele 2-7 consemnează că Nebucadnețar a avut un vis pe care numai Daniel l-a putut tâlcui în mod corect. Visul lui Nebucadnețar cu chipul cel mare a reprezentat împărățiile care urmau să se ridice în viitor. Nebucadnețar a făcut un chip mare al lui însuși și i-a obligat pe toți să se închine înaintea lui. Șadrac, Meșac și Abed-Nego au refuzat și au fost cruțați în mod miraculos de Dumnezeu, cu toate că fuseseră aruncați într-un cuptor încins. Nebucadnețar este judecat de Dumnezeu pentru mândria lui, dar mai târziu este restaurat, odată ce recunoaște și acceptă suveranitatea lui Dumnezeu.

Capitolul 5 al cărții Daniel consemnează episodul în care Belșațar, fiul lui Nebucadnețar, folosește în mod abuziv lucrurile luate din Templul din Ierusalim și primește, ca răspuns, un mesaj de la Dumnezeu, scris pe perete. Numai Daniel a putut tâlcui scrisul, un mesaj al judecății iminente din partea lui Dumnezeu. Daniel este aruncat în groapa cu lei pentru refuzul de a se ruga împăratului, dar a fost cruțat în mod miraculos. Dumnezeu i-a dat lui Daniel o vedenie cu patru fiare. Ele i-au reprezentat pe împărații imperiilor Babilonian, Medo-Persan, Grec și Roman.

Capitolele 8-12 conțin o vedenie care implică un berbec, un țap și câteva coarne – care de asemenea se referă la împărății viitoare și la domnitorii acestora. Capitolul 9 din cartea Daniel consemnează profeția lui Daniel referitoare la cele „șapte săptămâni”. Dumnezeu i-a dat lui Daniel cronologia exactă privitoare la momentul în care Mesia urma să vină și să fie stârpit. Profeția menționează de asemenea un conducător din viitor care va încheia un legământ de șapte ani cu Israelul, pe care îl va rupe după trei ani și jumătate, fiind urmat apoi la scurt timp de marea judecată și de desăvârșirea tuturor lucrurilor. După această măreață vedenie, Daniel este vizitat și întărit de către un înger, și acesta îi explică lui Daniel viziunea în detaliu.

Prefigurări: În aceste relatări despre cuptorul aprins și despre Daniel în groapa cu lei, vedem o prefigurare a mântuirii asigurate de către Hristos. Cei trei oameni declară că Dumnezeu este un Dumnezeu mântuitor, care poate asigura o cale de scăpare din foc (Daniel 3.17). În același fel, prin faptul că L-a trimis pe Isus să moară pentru păcatele noastre, Dumnezeu a asigurat o scăpare din focul Iadului (1 Petru 3.18). În cazul lui Daniel, Dumnezeu a trimis un înger care să închidă gura leilor, și astfel l-a scăpat pe Daniel de la moarte. Isus Hristos este asigurarea noastră de pericolele păcatului care amenință să ne distrugă.

Vedenia lui Daniel cu privire la vremurile din urmă Îl înfățișează pe Mesia lui Israel, prin care mulți vor fi făcuți curați și sfinți (Daniel 12.10). El este neprihănirea noastră (1 Petru 5.21), prin care păcatele noastre, cu toate că sunt roșii ca sângele, vor fi spălate, și noi vom fi albi ca zăpada (Isaia 1.18).

Aplicație practică: La fel ca Șadrac, Meșac și Abed-Nego, trebuie să stăm întotdeauna fermi pentru ceea ce știm că este drept. Dumnezeu este mai mare decât orice pedeapsă care poate veni asupra noastră. Fie că Dumnezeu alege să ne scape, fie că nu, El este întotdeauna vrednic de încrederea noastră. Dumnezeu știe ce e cel mai bine și El îi onorează pe cei care se încred în El și Îl ascultă.

Dumnezeu are un plan, și planul său merge până la cele mai complexe detalii. Dumnezeu cunoaște și este în controlul viitorului. Tot ceea ce a prevestit Dumnezeu s-a împlinit întocmai. De aceea, trebuie să credem și să avem încredere că lucrurile pe care le-a vestit pentru viitor se vor întâmpla într-o zi exact așa cum a spus.

Cartea Osea

Autorul: Osea 1.1 îl identifică pe prorocul Osea ca autor al acestei cărți. Ea conține relatarea personală a lui Osea a mesajelor sale profetice pentru copiii lui Dumnezeu și pentru lume. Osea este singurul proroc din Israel care a lăsat profeții scrise care au fost consemnate în anii mai de pe urmă ai vieții sale.

Data la care a fost scrisă: Osea, fiul lui Beeri, a profețit într-o perioadă de timp cuprinsă între anii 785 și 725 î.Cr. Cartea Osea a fost scrisă probabil între anii 755 și 725 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Osea a scris această carte pentru a le reaminti israeliților – și nouă – că avem un Dumnezeu plin de dragoste, a cărui loialitate față de poporul legământului Său este neclintită. În ciuda faptului că Israelul s-a întors din nou și din nou către dumnezei falși, dragostea statornică a lui Dumnezeu este portretizată în soțul care suferă îndelung purtarea soției necredincioase. Mesajul lui Osea este, de asemenea, unul de avertizare pentru cei care vor întoarce spatele dragostei lui Dumnezeu. Prin prezentarea simbolică a căsătoriei lui Osea cu Gomera, dragostea lui Dumnezeu față de națiunea idolatră a lui Israel este prezentată într-o metaforă bogată pe tema păcatului, a judecății și a dragostei iertătoare.

Versete-cheie: Osea 1.2: „Întâia dată când a vorbit Domnul către Osea, Domnul i-a zis lui Osea: «Du-te și ia-ți o nevastă curvă și copii din curvie; căci țara a săvârșit o mare curvie, părăsindu-L pe Domnul!»”

Osea 2.23: „Îmi voi sădi pe Lo-Ruhama în țară și-i voi da îndurare; îi voi zice lui Lo-Ami: „Tu ești poporul Meu!”, și el va răspunde: „Dumnezeul meu!”

Osea 6.6: „Căci bunătate voiesc, nu jertfe, și cunoștință de Dumnezeu, mai mult decât arderi-de-tot!”

Osea 14.2-4: „Aduceți cu voi cuvinte de căință și întoarceți-vă la Domnul. Spuneți-I: «Iartă toate nelegiuirile, primește-ne cu bunăvoință, și Îți vom aduce, în loc de tauri, lauda buzelor noastre. Asirianul nu ne va scăpa, nu vrem să mai încălecăm pe cai și nu vrem să mai zicem lucrării mâinilor noastre: ’Dumnezeul nostru!’ Căci la Tine găsește milă orfanul.» «Le voi vindeca vătămarea adusă de neascultarea lor, îi voi iubi cu adevărat! Căci mânia Mea s-a abătut de la ei!»”

Un scurt rezumat: Cartea Osea poate fi împărțită în două părți: (1) Osea 1.1-3.5 este o descriere a unei neveste adultere și a unui soț credincios, simbol al necredincioșiei lui Israel față de Dumnezeu prin idolatrie și (2) Osea 3.6-14.9 conține condamnarea lui Israel, în special a Samariei, din cauza închinării la idoli, și restaurarea ulterioară.

Prima secțiune a cărții conține trei poeme distincte, care ilustrează felul în care copiii lui Dumnezeu s-au întors în mod repetat la idolatrie. Dumnezeu îi poruncește lui Osea să se căsătorească cu Gomera, dar, după ce i-a născut trei copii, ea îl părăsește pe Osea pentru iubiții ei. Sublinierea simbolică se poate vedea clar în primul capitol, Osea comparând faptele lui Israel cu părăsirea căsniciei pentru o viață de prostituție. A doua secțiune conține acuzarea israeliților de către Osea, urmată de promisiunile și de îndurarea lui Dumnezeu.

Cartea Osea este o declarație profetică a dragostei neobosite a lui Dumnezeu pentru copiii Săi. De la începutul vremurilor, Creația nerecunoscătoare și fără merite a acceptat dragostea, harul și mila lui Dumnezeu, fiind încă incapabilă să se abțină de la ticăloșia ei.

Ultima parte a cărții Osea arată felul în care dragostea lui Dumnezeu îi reabilitează încă o dată pe copiii Săi, uitând faptele lor rele, atunci când aceștia se întorc la El cu o inimă plină de pocăință. Mesajul profetic al lui Osea anunță venirea lui Mesia al lui Israel, 700 de ani mai târziu. Osea este citat des în Noul Testament.

Prefigurări: Osea 2.23 este mesajul profetic minunat din partea lui Dumnezeu de a include neamurile [neevreii] în numărul copiilor Săi, așa cum e menționat și în Romani 9.25 și în 1 Petru 2.10. Neamurile nu sunt inițial „poporul lui Dumnezeu”, dar prin îndurarea și harul Său, El L-a dat pe Isus Hristos și, prin credința în El, suntem altoiți în copacul poporului Său (Romani 11.11-18). Acesta este un adevăr extraordinar care privește Biserica, unul care este numit „mister”, pentru că, înainte de Hristos, poporul lui Dumnezeu erau considerați strict evreii. Când a venit Hristos, evreii au fost orbiți temporar, până când „va intra numărul deplin al neamurilor” (Romani 11.25).

Aplicație practică: Cartea Osea ne asigură de dragostea necondiționată a lui Dumnezeu pentru poporul Său. Dar este, de asemenea, o imagine a felului în care Dumnezeu este necinstit și mâniat de faptele copiilor Săi. Cum poate un copil căruia i se oferă dragoste, îndurare și har din belșug să-și trateze Tatăl cu atâta lipsă de respect? Totuși, am făcut acest lucru timp de secole întregi. Când ne gândim la felul în care israeliții I-au întors spatele lui Dumnezeu, nu trebuie să privim decât până la oglinda din fața noastră, ca să vedem o reflecție a acelorași israeliți.

Numai amintindu-ne de cât de mult a făcut Dumnezeu pentru fiecare dintre noi vom fi în stare să evităm să-L respingem pe Cel care ne poate da viață veșnică în Glorie, în locul Iadului pe care-l merităm. Este fundamental să învățăm să ne respectăm Creatorul. Osea ne-a arătat că, atunci când facem o greșeală, dacă avem o inimă plină de părere de rău și o promisiune de pocăință, atunci Dumnezeu ne va arăta din nou dragostea Lui nesfârșită (1 Ioan 1.9).

Cartea Ioel

Autorul: Cartea Ioel afirmă că autorul ei este prorocul Ioel (Ioel 1.1).

Data la care a fost scrisă: Cartea Ioel a fost scrisă probabil între anii 835 și 800 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Iuda, cadrul stabilit al cărții, este devastat de un roi imens de lăcuste. Această invazie de lăcuste distruge totul: lanurile de grâne, viile, grădinile și copacii. Ioel descrie lăcustele în mod simbolic ca pe o armată de oameni în marș și vede tot acest lucru ca pe o judecată divină, care vine împotriva națiunii din cauza păcatelor ei. Cartea evidențiază două evenimente majore. Unul este invazia de lăcuste, și celălalt este revărsarea Duhului Sfânt. Împlinirea inițială a acestui eveniment este citată de Petru, în Fapte capitolul 2, ca fiind un lucru care s-a întâmplat la Cincizecime.

Versete-cheie: Ioel 1.4: „Ce a lăsat nemâncat lăcusta Gazam a mâncat lăcusta Arbeh, ce a lăsat lăcusta Arbeh a mâncat lăcusta Ielec, ce a lăsat lăcusta Ielec a mâncat lăcusta Hasil.”

Ioel 2.25: „Vă voi răsplăti astfel anii pe care i-au mâncat lăcustele.”

Ioel 2.28: „După aceea voi turna Duhul Meu peste orice făptură; fiii și fiicele voastre vor proroci, bătrânii voștri vor visa vise, și tinerii voștri vor avea vedenii.”

Un scurt rezumat: O invazie cumplită de lăcuste este urmată de o mare foamete în toată țara. Ioel folosește aceste evenimente ca pe un catalizator ca să trimită cuvinte de avertizare către Iuda. Dacă oamenii nu se vor pocăi repede și pe de-a-ntregul, armatele dușmane vor devora țara la fel ca elementele naturale. Ioel cheamă tot poporul și preoții din țară să postească și să se smerească, timp în care să caute iertarea lui Dumnezeu. Dacă vor răspunde, națiunea va avea parte de binecuvântări materiale și spirituale reînnoite. Dar ziua Domnului vine. Și, de această dată, temutele lăcuste vor părea, prin comparație, ca niște țânțari, atunci când toate națiunile vor avea parte de judecata Lui.

Tema predominantă a cărții Ioel este ziua Domnului, o zi a mâniei și a judecății lui Dumnezeu. Aceasta este ziua în care Domnul Își descoperă atributele: mânia, puterea și sfințenia, și este o zi plină de groază pentru dușmanii Săi. În primul capitol, ziua Domnului este experimentată în mod istoric prin invazia de lăcuste asupra țării. Capitolul 2.1-17 este un capitol de tranziție, în care Ioel folosește metafora invaziei de lăcuste și a secetei ca să reînnoiască o chemare la pocăință. Capitolele 2.18-3.21 descriu ziua Domnului în termeni escatologici și răspund chemării la pocăință cu profeții privitoare la restaurarea fizică (2.21-27), spirituală (2.28-32) și națională (3.1-21).

Prefigurări: Ori de câte ori Vechiul Testament vorbește despre judecata pentru păcat, fie că este vorba despre păcatul individual sau al națiunii, este prefigurată venirea lui Isus. Prorocii Vechiului Testament l-au avertizat în mod repetat pe Israel să se pocăiască, dar chiar și atunci când cei din Israel au făcut acest lucru, pocăința lor s-a rezumat la ținerea Legii și la lucrări. Jertfele pe care le aduceau la Templu erau o umbră a jertfei finale, oferită o dată pentru totdeauna, lucru care se va întâmpla la cruce (Evrei 10.10). Ioel ne spune că judecata finală a lui Dumnezeu, manifestă în ziua Domnului, va fi „mare și foarte înfricoșată: cine o poate suferi?” (Ioel 2.11) Răspunsul este că noi, prin noi înșine, nu am putea niciodată suferi un astfel de moment. Dar dacă ne-am pus încrederea în Hristos ca ispășire pentru păcatele noastre, nu mai avem de ce să ne temem de ziua judecății.

Aplicație practică: Fără pocăință, judecata va fi fără milă, absolută și sigură. Încrederea noastră nu trebuie să fie în posesiunile noastre, ci în Domnul, Dumnezeul nostru. Uneori Dumnezeu poate folosi natura, durerea sau alte întâmplări obișnuite ca să ne atragă mai aproape de El. Dar în mila și harul Său, a asigurat planul final pentru mântuirea noastră – Isus Hristos, care a fost răstignit pentru păcatele noastre și care a schimbat păcatul nostru cu neprihănirea Lui perfectă (2 Corinteni 5.21). Nu este timp de pierdut. Judecata lui Dumnezeu va veni repede, ca un hoț noaptea (1 Tesaloniceni 5.2) și trebuie să fim pregătiți. Astăzi este ziua mântuirii (2 Corinteni 6.2). „Căutați-L pe Domnul câtă vreme se poate găsi; chemați-L câtă vreme este aproape. Să se lase cel rău de calea lui și omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul, care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu obosește iertând” (Isaia 55.6-7). Numai însușindu-ne mântuirea lui Dumnezeu putem scăpa de mânia Lui, care se va manifesta în ziua Domnului.

Cartea Amos

Autorul: Amos 1.1 îl identifică pe autorul cărții ca fiind prorocul Amos.

Data la care a fost scrisă: Cartea Amos a fost scrisă probabil între anii 760 și 753 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Amos era un păstor și culegător de fructe din satul Tecoa din Iudeea atunci când Dumnezeu l-a chemat, cu toate că i-a lipsit educația sau un cadru preoțesc. Misiunea lui Amos îl viza pe vecinul său din nord, Israelul. Mesajele sale privitoare la osânda și robia care erau iminente pentru națiune din cauza păcatelor ei erau în mare parte nepopulare și nebăgate în seamă, pentru că din vremea lui Solomon nu mai fuseseră vremuri atât de bune în Israel. Lucrarea lui Amos are loc în timpul domniei lui Ieroboam al II-lea în Israel și a lui Ozia în Iuda.

Versete-cheie: Amos 2.4: „Așa vorbește Domnul: «Pentru trei nelegiuiri ale lui Iuda, ba pentru patru, nu-Mi schimb hotărârea, pentru că au nesocotit Legea Domnului și n-au păzit poruncile Lui, ci s-au lăsat duși în rătăcire de idolii cei mincinoși după care au umblat și părinții lor.»”

Amos 3.7: „Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-Și descopere taina Sa slujitorilor Săi proroci.”

Amos 9.14: „Îi voi aduce înapoi pe prinșii de război ai poporului Meu, Israel; ei vor zidi iarăși cetățile pustiite și le vor locui, vor sădi vii și le vor bea vinul, vor face grădini și le vor mânca roadele.”

Un scurt rezumat: Amos poate vedea că, dincolo de prosperitatea și puterea exterioară a lui Israel, în interior, națiunea este coruptă până la măduvă. Păcatele pentru care Amos îl mustră pe popor au un spectru larg: neglijarea Cuvântului lui Dumnezeu, idolatrie, închinare păgână, lăcomie, conducere coruptă și asuprirea celor săraci. Amos începe pronunțând o judecată asupra tuturor națiunilor din jur, apoi asupra propriei sale națiuni, Iuda, și, în cele din urmă, cea mai aspră judecată o primește Israelul. Vedeniile lui de la Dumnezeu revelează același mesaj categoric: judecata este aproape. Cartea se încheie cu promisiunea pe care Dumnezeu i-o face lui Amos că, în viitor, rămășița va fi restaurată.

Prefigurări: Cartea Amos se încheie cu o promisiune glorioasă în viitor. „Îi voi sădi în țara lor și nu vor mai fi smulși din țara pe care le-am dat-o, zice Domnul, Dumnezeul tău!” (9.15) Împlinirea finală a promisiunii pe care i-a făcut-o Dumnezeu lui Avraam (Gen. 12.7, 15.7, 17.8) va fi în timpul domniei de o mie de ani a lui Hristos pe pământ (vezi Ioel 2.26-27). Apocalipsa 20 descrie domnia de o mie de ani a lui Hristos pe pământ, un timp de pace și bucurie sub perfecta guvernare a Însuși Mântuitorului. În acea vreme, Israelul care atunci va crede și creștinii dintre neamuri vor fi uniți în Biserică și vor trăi și vor domni împreună cu Hristos.

Aplicație practică: Uneori credem că suntem un „simplu”! Suntem un simplu agent de vânzări, un simplu fermier sau o simplă soție. Amos ar putea fi considerat un „simplu”. El nu a fost proroc sau preot, nici măcar un fiu de-al vreunuia dintre ei. El era doar un păstor, un mic om de afaceri din Iuda. Cine-l va asculta pe el? Dar, în loc să caute scuze, Amos a ascultat și a devenit vocea puternică a lui Dumnezeu pentru schimbare.

De la un capăt la celălalt al Bibliei, Dumnezeu i-a folosit pe acești „simpli”, cum ar fi păstori, tâmplari, pescari. Orice ai fi în această viață, Dumnezeu te poate folosi. Amos nu a fost un cine știe ce. A fost un „simplu”. Un „simplu” slujitor pentru Dumnezeu. Este bine să fii „simplul” lui Dumnezeu.

Cartea Obadia

Autorul: Obadia versetul 1 îl identifică pe autor ca fiind Obadia.

Data la care a fost scrisă: Cartea Obadia a fost scrisă probabil între anii 848 și 840 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Obadia este cea mai scurtă carte din Vechiul Testament, având doar 21 de versete. Obadia este prorocul lui Dumnezeu care folosește această ocazie ca să-l condamne pe Edom pentru păcatele sale împotriva lui Dumnezeu și a lui Israel. Edomiții sunt urmașii lui Esau, și israeliții sunt urmașii fratelui său geamăn Iacov. O ceartă între cei doi frați i-a afectat pe urmași timp de mai bine de 1.000 de ani. Separarea i-a făcut pe edomiți să-i interzică lui Israel să traverseze ținutul lor, în timpul ieșirii israeliților din Egipt. Păcatul mândriei lui Edom cerea acum un cuvânt de judecată din partea Domnului.

Versete-cheie: Obadia versetul 4: „Dar, chiar dacă ai locui tot atât de sus ca vulturul, chiar dacă ți-ai așeza cuibul între stele, tot te voi arunca jos și de acolo, zice Domnul.”

Obadia versetul 12: „Nu trebuia să te uiți mulțumit la ziua fratelui tău, în ziua nenorocirii lui, nu trebuia să te bucuri de copiii lui Iuda, în ziua pieirii lor, și nu trebuia să vorbești cu semeție, în ziua strâmtorării!”

Obadia versetul 15: „Căci ziua Domnului este aproape pentru toate neamurile. Cum ai făcut, așa ți se va face; faptele tale se vor întoarce asupra capului tău.”

Un scurt rezumat: Mesajul lui Obadia este final și sigur: regatul Edomului va fi distrus în întregime. Edom a fost arogant, s-a bucurat de nenorocirile Israelului, și atunci când armatele dușmane au atacat Ierusalimul și israeliții au cerut ajutor, edomiții au refuzat și au ales să lupte împotriva lor, nu în sprijinul lor. Aceste semne ale mândriei nu mai puteau fi trecute cu vederea. Cartea se încheie cu promisiunea reîntregirii și a izbăvirii Sionului în zilele din urmă, când țara va fi redată poporului lui Dumnezeu, vreme în care El va domni peste ei.

Prefigurări: Versetul 21 al cărții Obadia conține o prefigurare a lui Hristos și a Bisericii Sale. „Izbăvitorii se vor sui pe muntele Sionului ca să judece muntele lui Esau. Dar împărăția va fi a Domnului.” Acești „izbăvitori” (sau „eliberatori”) sunt apostolii lui Hristos, slujitori ai Cuvântului și mai ales predicatori ai Evangheliei din aceste zile din urmă. Ei sunt numiți „izbăvitori” nu pentru că ei ne dobândesc mântuirea, ci pentru că predică izbăvirea prin Evanghelia lui Hristos și ne arată calea de a obține acea izbăvire. Ei și Cuvântul propovăduit de ei sunt mijloacele prin care Vestea Bună a mântuirii le este transmisă tuturor oamenilor. În timp ce Hristos este singurul Izbăvitor care a venit singur să obțină izbăvirea, și este Autorul ei, izbăvitorii și eliberatorii Evangheliei vor fi din ce în ce mai evidențiați, pe măsură ce sfârșitul vremurilor se apropie.

Aplicație practică: Dumnezeu va birui în locul nostru, dacă-I vom rămâne credincioși. Spre deosebire de Edom, trebuie să fim dispuși să-i ajutăm pe alții în momente de nevoie. Mândria este un păcat. Nu avem nimic cu ce să ne mândrim, în afară de Isus și ceea ce a făcut El pentru noi.

Cartea Iona

Autorul: Iona 1.1 îl identifică în mod specific pe Iona ca fiind autorul acestei cărți.

Data la care a fost scrisă: Cartea Iona a fost scrisă probabil între anii 793 și 758 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Neascultarea și trezirea sunt temele-cheie ale acestei cărți. Experiența lui Iona în pântecul peștelui celui mare îi face parte de experiența unică de a căuta o scăpare unică, în timp ce se pocăiește în această perioadă la fel de unică de meditație. Neascultarea lui inițială duce nu numai la trezire personală, ci și la trezirea celor din Ninive. Mulți consideră trezirea pe care Iona o aduce în Ninive ca fiind unul dintre cele mai mari eforturi evanghelistice din toate timpurile.

Versete-cheie: Iona 1.3: „Și Iona s-a sculat să fugă la Tars, departe de fața Domnului.”

Iona 1.17: „Domnul a trimis un pește mare să-l înghită pe Iona, și Iona a stat în pântecele peștelui trei zile și trei nopți.”

Iona 2.2: „În strâmtorarea mea L-am chemat pe Domnul, și m-a ascultat; din mijlocul Locuinței morților am strigat, și mi-ai auzit glasul.”

Iona 3.10: „Dumnezeu a văzut ce făceau ei și că se întorceau de la calea lor cea rea. Atunci Dumnezeu S-a căit de răul pe care Se hotărâse să li-l facă și nu l-a făcut.”

Un scurt rezumat: Teama și mândria lui Iona îl face să fugă de Dumnezeu. El nu dorește să meargă la Ninive să le predice oamenilor pocăința, așa cum a poruncit Dumnezeu, pentru că îi percepe ca fiind dușmani ai lui, și este convins că Dumnezeu nu-Și va duce la îndeplinire amenințarea de a distruge cetatea. În schimb, se îmbarcă pe o corabie care mergea la Tars, care este în direcție opusă. În curând, o furtună violentă determină echipajul să arunce sorțul, care arată că Iona este problema. Îl aruncă peste bord și este înghițit de un pește mare. Stând în pântecul lui timp de trei zile și trei nopți, Iona se pocăiește de păcatul lui față de Dumnezeu, și peștele îl varsă pe uscat (ne întrebăm de ce i-a luat atât de mult timp să se pocăiască). Apoi Iona face călătoria de 800 de kilometri până la Ninive și conduce această cetate la o mare trezire. Dar prorocul este nemulțumit (de fapt se bosumflă), în loc să fie mulțumitor atunci când cei din Ninive se pocăiesc. Iona își învață totuși lecția, atunci când Dumnezeu folosește un vânt, un lujer de curcubete și un vierme ca să-l învețe că El este plin de milă.

Prefigurări: Faptul că Iona este un prototip al lui Hristos reiese în mod clar din cuvintele lui Hristos. În Matei 12.40-41, Isus declară că va sta în mormânt tot atâta timp cât a stat Iona în pântecul peștelui. El continuă să spună că, în timp ce oamenii din Ninive s-au pocăit la propovăduirea lui Iona, fariseii și învățătorii Legii care L-au respins pe Isus L-au respins pe Unul care este mult mai mare decât Iona. La fel cum Iona le-a adus adevărul lui Dumnezeu privitor la pocăință și mântuire ninivenilor, și Isus a adus același mesaj (Iona 2.9, Ioan 14.6) al mântuirii lui Dumnezeu, numai prin Dumnezeu (Romani 11.36).

Aplicație practică: Nu ne putem ascunde de Dumnezeu. Ceea ce dorește să împlinească prin noi se va întâmpla, în ciuda tuturor obiecțiilor și împotrivirilor noastre. Efeseni 2.10 ne reamintește că El are planuri cu privire la noi și va face ca noi să ne conformăm cu aceste planuri. Cât de ușor ar fi dacă noi, spre deosebire de Iona, ne-am supune Lui fără întârziere!

Dragostea lui Dumnezeu se manifestă în accesibilitatea ei pentru toți, indiferent de reputația, naționalitatea sau rasa noastră. Oferta fără plată a Evangheliei este pentru oamenii din toate timpurile. Sarcina noastră ca și creștini este să fim mijlocul prin care Dumnezeu îi spune lumii despre această ofertă și să ne bucurăm de mântuirea altora. Aceasta este o experiență pe care Dumnezeu vrea ca noi să o împărtășim cu El, nu să fim geloși sau plini de resentimente față de cei care vin la Hristos într-o „convertire din ultimul ceas” sau care trec prin împrejurări deosebite de ale noastre.

Cartea Mica

Autorul: Autorul cărții Mica a fost prorocul Mica (Mica 1.1).

Data la care a fost scrisă: Cartea Mica a fost scrisă probabil între anii 735 și 700 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Mesajul cărții Mica e un amestec complex de judecată și speranță. Pe de altă parte, profețiile anunță judecata pentru Israel, datorită relelor sociale, a conducerii corupte și a idolatriei. Această judecată era așteptat să culmineze cu distrugerea Samariei și a Ierusalimului. Pe de altă parte, cartea proclamă nu numai restaurarea națiunii, ci și transformarea și înălțarea Israelului și a Ierusalimului. Mesajele de speranță și condamnare nu sunt totuși neapărat contradictorii, devreme ce restaurarea și transformarea au loc numai după judecată.

Versete-cheie: Mica 1.2: „Ascultați, voi popoare toate! Ia aminte, pământule și ce este pe el! Domnul Dumnezeu să fie martor împotriva voastră, Domnul, care este în Templul Lui cel sfânt!”

Mica 5.2: „Și tu, Betleeme Efrata, măcar că ești prea mic între cetățile de căpetenie ale lui Iuda, totuși din tine Îmi va ieși Cel ce va stăpâni peste Israel și a cărui obârșie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veșniciei.”

Mica 6.8: „Ți s-a arătat, omule, ce este bine, și ce alta cere Domnul de la tine decât să faci dreptate, să iubești mila și să umbli smerit cu Dumnezeul tău?”

Mica 7.18-19: „Care Dumnezeu este ca Tine, care ierți nelegiuirea și treci cu vederea păcatele rămășiței moștenirii Tale? – El nu-Și ține mânia pe vecie, ci Îi place îndurarea! El va avea iarăși milă de noi, va călca în picioare nelegiuirile noastre, și vei arunca în fundul mării toate păcatele lor.”

Un scurt rezumat: Prorocul îi condamnă pe domnitori, pe preoți și pe prorocii lui Israel care exploatează și îndrumă greșit poporul. Din cauza faptelor lor, Ierusalimul va fi distrus. Prorocul Mica proclamă izbăvirea poporului, care va merge din Ierusalim în Babilon, și încheie cu un îndemn pentru Ierusalim să distrugă națiunile care s-au strâns împotriva lui. Conducătorul ideal va veni din Betleem să apere națiunea, și profetul proclamă triumful rămășiței lui Iacov și întrevede o zi când Iehova va curăța națiunea de idolatrie și de încrederea în puterea militară. Prorocul prezintă un rezumat puternic și concis al cerințelor lui Iehova privitoare la dreptate și loialitate și anunță judecata asupra acelora care au urmat căile lui Omri și ale lui Ahab. Cartea se încheie cu o liturghie profetică, cuprinzând elemente de jale. Israel își mărturisește păcatul și este asigurat de izbăvirea care vine prin faptele mărețe ale lui Iehova.

Prefigurări: Mica 5.2 este o profeție mesianică prezentată în contextul în care magii Îl caută pe Împăratul născut în Betleem (Matei 2.6). Acești împărați din Răsărit au fost folosiți de Dumnezeu, au urmat o stea și au aflat că din micuțul sat Betleem ieșise Prințul Păcii, Lumina lumii. Mesajul lui Mica privitor la păcat, pocăință și restaurare își găsește împlinirea finală în Isus Hristos, care este ispășirea pentru păcatele noastre (Romani 3.24-25) și singura cale către Dumnezeu (Ioan 14.6).

Aplicație practică: Dumnezeu dă avertismente, ca să nu trebuiască să suferim mânia Sa. Judecata vine cu siguranță dacă avertizările lui Dumnezeu nu sunt luate în seamă și dacă soluția Lui pentru păcat în jertfa Fiului Său este respinsă. În cazul celui care crede în Hristos, Dumnezeu ne va disciplina – nu din ură – ci pentru că ne iubește. El știe că păcatul distruge și vrea să fim în siguranță. Această stare de bine, care este promisiunea restaurării, îi așteaptă pe aceia care rămân în ascultare de El.

Cartea Naum

Autorul: Autorul cărții Naum se identifică pe sine ca fiind Naum (în evreiește „consolator” sau „mângâietor”) din Elcoș (1.1). Sunt multe teorii privitoare la locația acelui oraș, dar nu există dovezi concludente. O astfel de teorie este că se referă la orașul numit mai târziu Capernaum (care în mod literal înseamnă „satul lui Naum”), de la Marea Galileii.

Data la care a fost scrisă: Având în vedere cantitatea limitată de informație pe care o știm cu privire la Naum, cel mai bun lucru pe care-l putem face este să restrângem intervalul de timp în care a fost scrisă cartea Naum la intervalul dintre anii 663 și 612 î.Cr. Sunt menționate două evenimente care ne ajută să determinăm aceste date. Mai întâi, Naum menționează Teba (No-Amon) din Egipt căzând sub asirieni (663 î.Cr.) la timpul trecut, așa că deja avusese loc. În al doilea rând, celelalte profeții ale lui Naum s-au împlinit în anul 612 d.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Naum nu a scris această carte ca pe o avertizare sau ca pe o „chemare la pocăință” pentru poporul din Ninive. Dumnezeu le trimisese deja pe profetul Iona cu 150 de ani mai devreme cu ceea ce le-a promis El că se va întâmpla dacă vor continua în căile lor rele. Oamenii din acea vreme s-au pocăit, dar acum trăiau la fel de rău, dacă nu mai rău decât înainte. Asirienii deveniseră cu totul brutali în cuceririle lor (spânzurând trupurile victimelor lor pe stâlpi și punându-le pieile pe pereții corturilor lor, printre alte atrocități). Acum Naum le spune celor din Iuda să nu dispere, pentru că Dumnezeu a pronunțat judecată și asirienii urmau să primească în curând exact ceea ce meritau.

Versete-cheie: Naum 1.7: „Domnul este bun; El este un loc de scăpare în ziua necazului; și-i cunoaște pe cei care se încred în El.”

Naum 1.14a: „Iată ce a poruncit însă Domnul împotriva ta, Asur: «Nu vei mai avea urmași care să-ți poarte numele.»”

Naum 1.15a: „Iată pe munți picioarele solului care vestește pacea!” Vezi, de asemenea, Isaia 52.7 și Romani 10.15.

Naum 2.13a: „Iată că am necaz pe tine, zice Domnul oștirilor.”

Naum 3.19: „Rana ta nu se alină prin nimic, rana ta este fără leac! Toți cei care vor auzi de tine vor bate din palme, căci cine este acela pe care să nu-l fi atins răutatea ta?”

Un scurt rezumat: Oamenii din Ninive au răspuns odată la predicarea lui Iona și s-au întors de la căile lor rele ca să-I slujească Dumnezeului Iehova. Dar 150 de ani mai târziu, cei din Ninive s-au întors la idolatrie, violență și aroganță (Naum 3.1-4). Încă o dată, Dumnezeu îl trimite pe unul dintre profeții Săi la Ninive ca să vestească judecata prin distrugerea orașului și ca să-i îndemne să se pocăiască. Din păcate, ninivenii nu au ținut cont de avertizarea lui Naum, și orașul a fost adus sub domnia babiloniană.

Prefigurări: Pavel repetă versetul din Naum 1.15 în Romani 10.15 cu referire la Mesia și la lucrarea Lui, cât și la apostolii lui Cristos din timpul Său. Poate fi de asemenea înțeles în legătură cu fiecare lucrător al Evangheliei a cărui lucrare este de a „predica Evanghelia păcii”. Dumnezeu a făcut pace cu păcătoșii prin sângele lui Cristos și le-a dat oamenilor Lui pacea care „întrece orice pricepere” (Filipeni 4.7). Lucrarea propovăduitorului este de asemenea să „aducă vești bune” (NTLR), cum sunt împăcarea, neprihănirea, iertarea, viața și mântuirea veșnică prin Cristosul crucificat. Predicarea unei asemenea Evanghelii și aducerea unor astfel de vești fac picioarele lui frumoase. Imaginea de aici este a unuia care aleargă înspre alții, doritor și bucuros să proclame Vestea bună.

Aplicație practică: Dumnezeu este răbdător și încet la mânie. El îi dă fiecărei țări timp să-L proclame pe El ca Dumnezeu al lor. Dar El nu Se lasă batjocorit. De fiecare dată când o țară se îndepărtează de El ca să-și slujească propriile motive, El intervine cu judecată. Cu aproape 200 de ani în urmă, Statele Unite s-a format ca o națiune călăuzită de principii biblice. În ultimii 50 de ani, acest lucru s-a schimbat și națiunea se îndreaptă în fiecare zi în direcție opusă. Ca și creștini, datoria noastră este aceea de a susține în mod ferm principiile biblice și adevărul scriptural, pentru că Adevărul este singura speranță a unei țări.

Cartea Habacuc

Autorul: Habacuc 1.1 identifică cartea Habacuc ca fiind o profeție a profetului Habacuc.

Data la care a fost scrisă: Cartea Habacuc a fost scrisă probabil între anii 610 și 605 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Habacuc se întreba de ce Dumnezeu îngăduia ca poporul Său ales să treacă prin suferința din acea vreme, suferind în mâna dușmanilor lor. Dumnezeu răspunde, și credința lui Habacuc este restabilită.

Versete-cheie: Habacuc 1.2: „Până când voi striga către Tine, Doamne, fără s-asculți? Până când mă voi tângui Ție, fără să dai ajutor?”

Habacuc 1.5: „Aruncați-vă ochii printre neamuri și priviți, uimiți-vă și îngroziți-vă! Căci în zilele voastre voi face o lucrare pe care n-ați crede-o, dacă v-ar povesti-o cineva!”

Habacuc 1.12: „Doamne, nu ești Tu din veșnicie, Dumnezeul meu, Sfântul meu? Nu vom muri!”

Habacuc 2.2-4: „Domnul mi-a răspuns și a zis: «Scrie prorocia și sap-o pe table, ca să se poată citi ușor! Căci este o prorocie a cărei vreme este hotărâtă, se apropie de împlinire și nu va minți; dacă zăbovește, așteapt-o, căci va veni și se va împlini negreșit. Iată, i s-a îngâmfat sufletul, nu este fără prihană în el; dar cel neprihănit va trăi prin credința lui.»”

Habacuc 2.20: „Domnul însă este în Templul Lui cel sfânt. Tot pământul să tacă înaintea Lui!”

Habacuc 3.2: „Când am auzit, Doamne, ce ai vestit, m-am îngrozit. Însuflețește-Ți lucrarea în cursul anilor, Doamne! Fă-Te cunoscut în trecerea anilor! Dar, în mânia Ta, adu-Ți aminte de îndurările Tale!”

Habacuc 3.19: „Domnul Dumnezeu este tăria mea; El îmi face picioarele ca ale cerbilor și mă face să merg pe înălțimile mele.”

Un scurt rezumat: Cartea Habacuc începe cu tânguirea lui Habacuc în fața lui Dumnezeu, dorind să știe de ce poporului ales al lui Dumnezeu i se îngăduie să sufere în captivitatea lor (Habacuc 1.1-4). Domnul îi răspunde lui Habacuc, spunând în esență: „Nu ai crede dacă ți-aș spune” (Habacuc 1.5-11). Atunci Habacuc continuă spunând: „Ok, Tu ești Dumnezeu, dar totuși, spune-mi mai multe cu privire la motivul pentru care se întâmplă acest lucru” (Habacuc 1.17-2.1). Dumnezeu îi răspunde din nou și-i dă mai multe informații și apoi îi spune pământului să tacă înaintea Lui (Habacuc 2.2-20). Apoi Habacuc scrie o rugăciune, exprimând credința lui puternică în Dumnezeu, în ciuda acestor încercări (Habacuc 3.1-19).

Prefigurări: Apostolul Pavel citează din Habacuc 2.4 în două ocazii diferite (Romani 1.17, Galateni 3.11), ca să repete doctrina justificării prin credință. Credința care este darul lui Dumnezeu și care este disponibilă prin Cristos este, în același timp, o credință care mântuiește (Efeseni 2.8-9) și una care susține de-a lungul vieții. Obținem viața veșnică prin credință și trăim viața creștină prin aceeași credință. Spre deosebire de „cel mândru” de la începutul versetului, al cărui suflet nu este cum trebuie și ale cărui dorințe nu sunt drepte, noi, cei care suntem făcuți neprihăniți prin credința în Cristos, suntem făcuți cu totul drepți, pentru că El a schimbat neprihănirea Lui perfectă cu păcatul nostru (2 Corinteni 5.21) și ne-a făcut în stare să trăim prin credință.

Aplicație practică: Aplicația pentru cel care citește cartea Habacuc este că este admis să pui întrebări cu privire la ceea ce face Dumnezeu, cu toate că trebuie puse cu respect și reverență. Uneori nu este evident pentru noi ce se întâmplă, mai ales dacă suntem aruncați în mijlocul suferinței de o perioadă de timp sau dacă se pare că dușmanii noștri prosperă, în vreme ce noi de-abia o ducem. Totuși, cartea Habacuc afirmă că Dumnezeu e un Dumnezeu Suveran, omnipotent, care are toate lucrurile sub control. Noi trebuie doar să stăm liniștiți și să știm că El este la lucru. El este cine spune că este și Își ține promisiunile. El îi va pedepsi pe cei răi. Chiar și atunci când nu putem vedea acest lucru, El stă pe tronul Universului. Trebuie să ne concentrăm pe aceasta: „Domnul Dumnezeu este tăria mea; El îmi face picioarele ca ale cerbilor și mă face să merg pe înălțimile mele” (Habacuc 3.19). Făcându-ne în stare să mergem pe înălțimi înseamnă să ne ducă în locurile mai înalte, cu El, unde suntem separați de lume. Uneori calea pe care trebuie să mergem ca să ajungem acolo este prin suferință și necaz, dar dacă ne odihnim în El și ne încredem în El, ajungem acolo unde El vrea ca noi să fim.

Cartea Țefania

Autorul: Țefania 1.1 îl identifică pe profetul Țefania ca fiind autorul cărții Țefania. Numele Țefania înseamnă „apărat de Dumnezeu”.

Data la care a fost scrisă: Cartea Țefania a fost scrisă probabil între anii 735 și 725 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Mesajul de judecată și de încurajare al lui Țefania conține trei doctrine majore: 1) Dumnezeu e Suveran peste toate națiunile. 2) Cei răi vor fi pedepsiți și cei neprihăniți vor fi îndreptățiți în ziua judecății. 3) Dumnezeu îi binecuvântează pe aceia care se pocăiesc și se încred în El.

Versete-cheie: Țefania 1.18: „Nici argintul, nici aurul lor nu vor putea să-i izbăvească, în ziua mâniei Domnului; ci toată țara va fi mistuită de focul geloziei Lui, căci îi va nimici deodată pe toți locuitorii țării.”

Țefania 2.3: „Căutați-L pe Domnul, toți cei smeriți din țară, care împliniți poruncile Lui! Căutați dreptatea, căutați smerenia! Poate că veți fi cruțați în ziua mâniei Domnului.”

Țefania 3.17: „Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău, ca un viteaz care poate ajuta; Se va bucura de tine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui și nu va mai putea de veselie pentru tine.”

Un scurt rezumat: Țefania pronunță judecata lui Dumnezeu asupra întregului pământ, asupra lui Iuda, asupra națiunilor înconjurătoare, asupra Ierusalimului și asupra tuturor națiunilor. Acest lucru este urmat de proclamări ale binecuvântării lui Dumnezeu asupra tuturor națiunilor, în special asupra rămășiței credincioase a poporului Său din Iuda.

Țefania a avut curajul de a vorbi în mod direct pentru că știa că proclama Cuvântul lui Dumnezeu. Cartea sa începe cu „Cuvântul Domnului” și se încheie cu „zice Domnul”. El a știut că nici mulțimea de zei cărora li se închinau cei din popor și nici chiar tăria armatei asiriene nu-i putea salva. Dumnezeu e îndurător și plin de milă, dar atunci când toate avertismentele Lui sunt ignorate, trebuie așteptată judecata. Ziua judecății lui Dumnezeu este adesea menționată în Scriptură. Prorocii au numit-o „Ziua Domnului”. Ei s-au referit la diferite evenimente, cum este căderea Ierusalimului, ca manifestări ale Zilei lui Dumnezeu, fiecare dintre ele arătând înspre Ziua Domnului cea de la sfârșit.

Prefigurări: Binecuvântările finale asupra Sionului pronunțate în versetele 14-20 sunt în mare măsură neîmplinite, ducându-ne la concluzia că acestea sunt profeții mesianice care așteaptă cea de-a doua venire a lui Cristos ca să se împlinească. Domnul a îndepărtat pedeapsa noastră numai prin Cristos, care a venit să moară pentru păcatele poporului Său (Țefania 3.15, Ioan 3.16). Dar Israelul nu-L-a recunoscut încă pe adevăratul lui Mântuitor. Acest lucru urmează să se întâmple (Romani 11.25-27).

Promisiunea păcii și a siguranței pentru Israel, un timp în care Împăratul lui va fi în mijlocul său, se va împlini atunci când Cristos Se va întoarce să judece lumea și să o îndrepte, pentru El. Tot așa cum S-a înălțat la cer după înviere, El Se va întoarce și va întemeia un nou Ierusalim pe pământ (Apocalipsa 21). În acea vreme, toate promisiunile lui Dumnezeu pentru Israel vor fi împlinite.

Aplicație practică: Cu doar câteva ajustări de nume și situații, acest profet al secolului VII î.Cr. ar putea sta la amvoanele noastre astăzi și să prezinte același mesaj al judecății celor răi și al speranței pentru cei credincioși. Țefania ne reamintește faptul că Dumnezeu este insultat de păcatele morale și religioase ale poporului Său. Cei din poporul lui Dumnezeu nu vor scăpa de pedeapsă atunci când păcătuiesc cu voia. Pedeapsa poate fi dureroasă, dar scopul ei poate fi de răscumpărare, mai degrabă decât de pedeapsă. Inevitabilitatea pedepsei celor răi ne oferă mângâiere într-un timp în care se pare că răul este dezlănțuit și victorios. Avem libertatea de a nu-L asculta pe Dumnezeu, dar nu și libertatea de a scăpa de consecințele acelei neascultări. Aceia care-I sunt credincioși lui Dumnezeu pot fi relativ puțini, dar El nu-i uită.

Cartea Hagai

Autorul: Hagai 1.1 îl identifică pe profetul Hagai ca fiind autorul cărții Hagai.

Data la care a fost scrisă: Cartea Hagai a fost scrisă aproximativ în anul 520 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Hagai a căutat să confrunte poporul lui Dumnezeu cu privire la prioritățile lor. El i-a chemat la reverență și să-L glorifice pe Dumnezeu prin construirea Templului, în ciuda opoziției locale și oficiale. Hagai i-a chemat să nu fie descurajați de faptul că acest templu nu va fi tot atât de bogat decorat ca cel al lui Solomon. I-a îndemnat să se întoarcă de la necurăția căilor lor și să se încreadă în puterea suverană a lui Dumnezeu. Cartea Hagai este o aducere-aminte a problemelor pe care le-au întâmpinat cei din poporul lui Dumnezeu în acea vreme, a felului în care s-au încrezut plini de curaj în Dumnezeu și a modului în care Dumnezeu a purtat de grijă de nevoile lor.

Versete-cheie: Hagai 1.4: „Dar pentru voi a venit oare vremea să locuiți în case căptușite cu tavan, când Casa aceasta este dărâmată?”

Hagai 1.5-6: „Așa vorbește acum Domnul oștirilor: «Uitați-vă cu băgare de seamă la căile voastre! Semănați mult, și strângeți puțin, mâncați, și tot nu vă săturați, beți, și tot nu vă potoliți setea, vă îmbrăcați, și tot nu vă este cald; și cine câștigă o simbrie o pune într-o pungă spartă! »”

Hagai 2.9: „Slava acestei Case din urmă va fi mai mare decât a celei dintâi, zice Domnul oștirilor; și în locul acesta voi da pacea, zice Domnul oștirilor.”

Un scurt rezumat: Oare poporul lui Dumnezeu își va examina prioritățile, va prinde curaj și va acționa pe baza promisiunilor lui Dumnezeu? Dumnezeu a căutat să avertizeze poporul să ia aminte la cuvintele Lui. Și nu doar că i-a avertizat, ci le-a și oferit promisiuni prin slujitorul Său Hagai, ca să-i motiveze să-L urmeze. Pentru că cei din poporul lui Dumnezeu au inversat prioritățile lor și nu L-au pus pe Dumnezeu pe primul loc în viața lor, Iuda a fost trimis în exilul babilonian. Ca răspuns la rugăciunea lui Daniel și ca împlinire a promisiunilor lui Dumnezeu, Dumnezeu i-a poruncit lui Cir, împăratul persan, să le îngăduie evreilor aflați în exil să se întoarcă înapoi la Ierusalim. Un grup de evrei s-au întors în țara lor cu mare bucurie, L-au pus pe Dumnezeu pe primul loc în viața lor, I s-au închinat și au început să reconstruiască Templul din Ierusalim fără ajutorul oamenilor din loc, care locuiau în Palestina. Credința lor cutezătoare a fost întâmpinată de opoziție atât din partea localnicilor, cât și din partea guvernului persan timp de aproximativ 15 ani.

Prefigurări: Așa cum e în cazul majorității cărților profeților mici, cartea Hagai se încheie cu promisiuni de restaurare și binecuvântare. În ultimul verset, Hagai 2.23, Dumnezeu folosește un titlu clar mesianic cu referire la Zorobabel, „robul Meu” (compară cu 2 Samuel 3.18, 1 Împărați 11.34, Isaia 42.1-9, Ezechiel 37.24-25). Prin Hagai, Dumnezeu promite să-l facă ca pe o pecete, lucru care era un simbol al onoarei, al autorității și al puterii, într-un fel ca sceptrul unui rege, folosit la punerea sigiliului pe scrisori și pe decrete. Zorobabel, ca pecetea lui Dumnezeu, reprezintă casa lui David și reluarea linii mesianice întrerupte de exil. Zorobabel restabilește linia davidică a împăraților, care va culmina cu domnia lui Cristos din timpul mileniului. Zorobabel apare în genealogia lui Cristos atât în partea lui Iosif (Matei 1.12), cât și a Mariei (Luca 3.27).

Aplicație practică: Cartea Hagai atrage atenția asupra problemelor obișnuite cu care se confruntă majoritatea oamenilor chiar în zilele noastre. Hagai ne cere: 1) să ne examinăm prioritățile și să vedem dacă suntem mai interesați de plăcerile noastre decât de a face lucrul lui Dumnezeu; 2) să respingem o atitudine defetistă atunci când întâmpinăm opoziție sau împrejurări descurajatoare; 3) să ne mărturisim eșecurile și să căutăm să trăim o viață curată înaintea lui Dumnezeu; 4) să acționăm plini de curaj pentru Dumnezeu, pentru că avem asigurarea că El este întotdeauna cu noi și este în controlul deplin al împrejurărilor în care ne aflăm și 5) să ne odihnim în siguranță în brațele lui Dumnezeu, știind că El ne va binecuvânta din belșug, pe măsură ce-L vom sluji cu credincioșie.

Cartea Zaharia

Autorul: Zaharia 1.1 îl identifică pe profetul Zaharia ca fiind autorul cărții Zaharia.

Data la care a fost scrisă: Cartea Zaharia a fost scrisă probabil în două segmente de bază între anii 520 și 470 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Zaharia a subliniat faptul că Dumnezeu i-a folosit pe profeții Lui ca să-l învețe, să-l avertizeze și să-l corecteze pe poporul Său. Din nefericire, ei au refuzat să asculte. Păcatul lor a adus judecata lui Dumnezeu. Cartea de asemenea depune mărturie că până și prorocia poate fi coruptă. Istoria arată că, în această perioadă, profeția a căzut în dizgrație printre evrei, conducând la perioada dintre testamente, când nicio voce profetică de durată nu i-a mai vorbit poporului lui Dumnezeu.

Versete-cheie: Zaharia 1.3: „Spune-le, dar: «Așa vorbește Domnul oștirilor: ‘Întoarceți-vă la Mine, zice Domnul oștirilor, și Mă voi întoarce și Eu la voi’, zice Domnul oștirilor.»”

Zaharia 7.13: „Când chema El, ei n-au vrut s-asculte: «De aceea nici Eu n-am vrut s-ascult, când au chemat ei, zice Domnul oștirilor.»”

Zaharia 9.9: „Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit și biruitor, smerit și călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgărițe.”

Zaharia 13.9: „Dar treimea aceasta din urmă o voi pune în foc și o voi curăța cum se curăță argintul, o voi lămuri cum se lămurește aurul. Ei vor chema Numele Meu, și îi voi asculta; Eu voi zice: «Acesta este poporul Meu!» Şi ei vor zice: «Domnul este Dumnezeul meu!»”

Un scurt rezumat: Cartea Zaharia ne învață faptul că mântuirea poate fi obținută de fiecare. Ultimul capitol înfățișează oameni din toată lumea care vin să se închine lui Dumnezeu, care dorește ca toți oamenii să-L urmeze. Aceasta nu este doctrina universalismului, adică faptul că toți oamenii vor fi mântuiți pentru că este în natura lui Dumnezeu să mântuiască. Mai degrabă, cartea ne învață că Dumnezeu dorește ca toți oamenii să I se închine și îi acceptă pe cei care fac acest lucru, indiferent de exprimările lor naționale sau politice, așa cum e în cazul eliberării lui Iuda și a Ierusalimului de dușmanii lor politici. În cele din urmă, Zaharia a propovăduit că Dumnezeu este Suveran peste această lume, în ciuda oricărei aparențe contrare. Vedeniile lui cu privire la viitor indică faptul că Dumnezeu vede tot ceea ce se va întâmpla. Descrierile intervențiilor lui Dumnezeu în lume ne învață faptul că, în cele din urmă, el va aduce evenimentele omenirii la finalul pe care El l-a ales. El nu elimină libertatea individului de a-L urma pe Dumnezeu sau de a se răzvrăti, dar îi trage pe oameni la răspundere pentru alegerile pe care le fac. În ultimul capitol, chiar și forțele naturii răspund la controlul lui Dumnezeu.

Prefigurări: Profețiile despre Isus Cristos și despre era mesianică abundă în cartea Zaharia. De la promisiunea că Mesia urma să vină și să locuiască printre noi (Zaharia 2.10-12, Matei 1.23) la simbolismul Vlăstarului și a Pietrei (Zaharia 3.8-9, 6.12-13, Isaia 11.1, Luca 20.17-18) și la promisiunea celei de-a doua veniri a Sale, când cei care L-au străpuns Îl vor privi și vor boci (Zaharia 12.10, Ioan 19.33-37), Cristos este subiectul cărții Zaharia. Isus este Mântuitorul lui Israel, un izvor al cărui sânge acoperă păcatele tuturor celor care vin la El ca să capete mântuire (Zaharia 13.1, 1 Ioan 1.7).

Aplicație practică: Dumnezeu așteaptă de la noi astăzi închinare sinceră și o trăire morală. Exemplul lui Zaharia de a învinge prejudecățile naționale ne reamintește să ne îndreptăm către toate domeniile societății noastre. Trebuie să întindem invitația lui Dumnezeu pentru mântuire către oameni din toate naționalitățile, limbile, rasele și culturile, și anume faptul că mântuirea este disponibilă numai prin sângele vărsat al lui Isus Cristos pe cruce, care a murit în locul nostru, ca să facă ispășirea pentru păcat. Dar dacă respingem acea jertfă, nu mai este nicio altă jertfă prin care să putem fi împăcați cu Dumnezeu. Nu este niciun alt nume sub cer prin care oamenii să fie mântuiți (Fapte 4.12). Nu este timp de pierdut; astăzi este ziua mântuirii (2 Corinteni 6.2).

Cartea Maleahi

Autorul: Maleahi 1.1 îl identifică pe profetul Maleahi ca fiind autorul cărții Maleahi.

Data la care a fost scrisă: Cartea Maleahi a fost scrisă între anii 440 și 400 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Cartea Maleahi este o profeție: Cuvântul lui Dumnezeu pentru Israel prin Maleahi (1.1). Aceasta a fost avertizarea lui Dumnezeu prin Maleahi, ca să le spună oamenilor să se întoarcă la Dumnezeu. Odată cu încheierea ultimei cărți a Vechiului Testament, rostirea dreptății lui Dumnezeu și promisiunea restaurării Sale prin Mesia care urma să vină răsună în urechile israeliților. Patru sute de ani de tăcere urmează, încheindu-se cu un mesaj asemănător din partea următorului profet al lui Dumnezeu, Ioan Botezătorul, care anunță: „Pocăiți-vă, căci Împărăția cerurilor este aproape” (Matei 3.2).

Versete-cheie: Maleahi 1.6: „Un fiu îl cinstește pe tatăl său și o slugă pe stăpânul său. Dacă sunt Tată, unde este cinstea care Mi se cuvine? Dacă sunt Stăpân, unde este teama de Mine? – zice Domnul oștirilor către voi, preoților, care nesocotiți Numele Meu.”

Maleahi 3.6-7: „Căci Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb; de aceea, voi, copii ai lui Iacov, n-ați fost nimiciți. Din vremea părinților voștri voi v-ați abătut de la poruncile Mele și nu le-ați păzit. Întoarceți-vă la Mine, și Mă voi întoarce și Eu la voi, zice Domnul oștirilor.”

Un scurt rezumat: Maleahi a scris cuvintele Domnului către poporul ales al lui Dumnezeu care se rătăcise, în special preoții care se întorseseră de la Domnul. Preoții nu tratau în mod serios jertfele pe care trebuiau să I le aducă lui Dumnezeu. Erau sacrificate animale cu cusururi, cu toate că legea cerea animale fără defect (Deuteronomul 15.21). Bărbații lui Iuda le tratau în mod neloial pe nevestele tinereții lor și se întrebau de ce Dumnezeu nu le-ar accepta jertfele pe care le aduceau. De asemenea, oamenii nu dădeau zeciuială așa cum ar fi trebuit să facă (Leviticul 27.30, 32). Dar în ciuda păcatului poporului și a faptului că s-au îndepărtat de Dumnezeu, Maleahi reafirmă dragostea lui Dumnezeu pentru poporul Său (Maleahi 1.1-5) și promisiunile Sale privitoare la un sol care urma să vină (Maleahi 2.17-3.5).

Prefigurări: Maleahi 3.1-6 este o profeție care îl privea pe Ioan Botezătorul. El a fost solul Domnului trimis să pregătească calea (Matei 11.10) pentru Mesia, Isus Cristos. Ioan a propovăduit pocăința și a botezat în Numele Domnului, pregătind astfel calea pentru prima venire a lui Isus. Dar Solul care intra „deodată în Templu” este Însuși Cristos la a doua Sa venire, când vine cu putere și mărire (Matei 24). În acel timp, El îi va „curăța pe fiii lui Levi” (v. 3), însemnând că aceia care au reprezentat Legea mozaică vor avea ei înșiși nevoie de curățire de păcat prin sângele Mântuitorului. Numai atunci vor fi în stare să aducă „daruri neprihănite”, pentru că va fi neprihănirea lui Cristos imputată lor prin credință (2 Corinteni 5.21).

Aplicație practică: Dumnezeu nu e mulțumit atunci când nu ascultăm poruncile Lui. El le va răsplăti celor care Îl nesocotesc. În ceea ce privește faptul că Dumnezeu urăște divorțul (2.16), Dumnezeu ia în serios legământul căsătoriei și nu vrea ca acesta să fie rupt. Trebuie să rămânem fideli partenerului de căsnicie din tinerețea noastră o viață întreagă. Dumnezeu vede inima noastră, așa că știe ce intenții avem; nimic nu poate fi ascuns de El. El Se va întoarce și va aduce judecata. Dar dacă ne întoarcem la El, El Se va întoarce la noi (Maleahi 3.6).

http://www.gotquestions.org/Romana/ansamblu-asupra-Bibliei.html

O privire de ansamblu asupra Noului Testament

download - Copie - Copie

Saithttps://www.gotquestions.org/Romana/ansamblu-asupra-Noului-Testament.html

Noul Testament este împărţit în cinci secţiuni: evangheliile (de la Matei la Ioan), istorie (cartea Faptelor), epistolele pauline (de la Romani la Filimon), epistolele generale (de la Evrei la Iuda) şi profeţie (cartea Apocalipsa). Noul Testament a fost scris aproximativ din anul 45 d.Cr. până în anul 95 d.Cr. Noul Testament a fost scris în greaca Koine (greaca comună, forma de fiecare zi a limbii greceşti din primul secol după Hristos).

Evangheliile ne oferă patru relatări diferite, şi totuşi necontradictorii, ale naşterii, vieţii, lucrării, morţii şi învierii lui Isus Hristos. Evangheliile demonstrează că Isus este Mesia cel promis al Vechiului Testament şi aşează temelia pentru învăţătura din restul Noului Testament. Cartea Faptelor consemnează faptele apostolilor lui Isus, ale oamenilor pe care Isus i-a trimis în toată lumea să vestească Evanghelia mântuirii. Faptele apostolilor ne spun despre începutul Bisericii şi despre creşterea ei rapidă din primul secol de după Hristos. Epistolele pauline, scrise de către apostolul Pavel, sunt scrisori către biserici specifice – care oferă învăţătura creştină oficială şi practica ce ar trebui să urmeze acea învăţătură. Epistolele generale completează epistolele pauline cu învăţătură suplimentară şi aplicaţii. Cartea Apocalipsa profeţeşte evenimentele care se vor întâmpla la sfârşitul vremurilor.

O privire de ansamblu a Noului Testament este un studiu temeinic şi folositor. Noul Testament ne vorbeşte despre moartea lui Isus pe cruce în locul nostru — şi despre care ar trebui să fie răspunsul nostru privitor la moartea Lui. Noul Testament se concentrează pe a oferi învăţătură creştină solidă, împreună cu rezultatele practice care ar trebui să urmeze acea învăţătură. Mai jos sunt linkurile către rezumatele cărţilor Noului Testament. Sperăm din toată inima că această privire de ansamblu a Noului Testament îţi va fi benefică în umblarea ta cu Hristos.

Evanghelia după Matei

Autorul: Această Evanghelie este cunoscută ca Evanghelia după Matei pentru că a fost scrisă de apostolul care avea același nume. Stilul cărții este exact cel care s-ar aștepta de la un om care odată a fost un vameș. Matei are un interes deosebit pentru socoteală (18.23-24, 25.14-15). Cartea e foarte ordonată și precisă. Mai degrabă decât să scrie într-o ordine cronologică, Matei aranjează această Evanghelie prin șase discuții.

Ca vameș, Matei a deținut o abilitate care a făcut ca scrierea lui să fie și mai captivantă pentru creștini. De la vameși se aștepta ca ei să poată scrie într-un fel de stenografie, lucru care în esență însemna că Matei putea înregistra în scris cuvintele unei persoane, în timp ce aceasta vorbea, cuvânt cu cuvânt. Această abilitate înseamnă că cuvintele lui Matei nu numai că sunt inspirate de Duhul Sfânt, ci trebuie că reprezintă o transcriere efectivă a unora dintre predicile lui Cristos. De exemplu, Predica de pe munte, așa cum e consemnată în capitolele 5-7, este aproape în mod sigur o înregistrare în scris perfectă a acelui mesaj măreț.

Data la care a fost scrisă: Ca apostol, Matei a scris această carte în perioada de început a Bisericii, probabil în jurul anului 50 d.Cr. Acesta a fost un timp în care majoritatea creștinilor erau evrei convertiți, așa că concentrarea lui Matei asupra perspectivei evreiești în această Evanghelie este de înțeles.

Scopul pentru care a fost scrisă: Matei intenționează să le dovedească evreilor că Isus Cristos este Mesia cel promis. Mai mult decât oricare altă evanghelie, Matei citează Vechiul Testament pentru a arăta felul în care Isus a împlinit cuvintele prorocilor evrei. Matei descrie în detaliu genealogia lui Isus din David și folosește multe forme de vorbire cu care evreii ar fi fost familiarizați. Dragostea și preocuparea lui Matei pentru poporul lui este evidentă prin abordarea sa meticuloasă în a istorisi Evanghelia.

Versete-cheie: Matei 5.17: „Să nu credeți că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc.”

Matei 5.43-44: „Ați auzit că s-a zis: «Să-l iubești pe aproapele tău și să-l urăști pe vrăjmașul tău.» Dar Eu vă spun: iubiți-i pe vrăjmașii voștri, binecuvântați-i pe cei ce vă blestemă, faceți-le bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc.”

Matei 6.9-13: „Iată, dar, cum trebuie să vă rugați: «Tatăl nostru care ești în ceruri! Sfințească-se Numele Tău; vie Împărăția Ta; facă-se voia Ta, precum în cer și pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi; și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi le iertăm greșiților noștri; și nu ne duce în ispită, ci izbăvește-ne de cel rău. Căci a Ta este Împărăția și puterea și slava în veci. Amin!»”

Matei 16.26: „Și ce i-ar folosi unui om să câștige toată lumea, dacă și-ar pierde sufletul? Sau ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?”

Matei 22.37-40: „Isus i-a răspuns:« Să-L iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău.» Aceasta este cea dintâi și cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: «Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.» În aceste două porunci se cuprinde toată Legea și Prorocii.”

Matei 27.31: „După ce și-au bătut astfel joc de El, L-au dezbrăcat de haina stacojie, L-au îmbrăcat cu hainele Lui și L-au dus să-L răstignească.”

Matei 28.5-6: „Dar îngerul a luat cuvântul și le-a zis femeilor: «Nu vă temeți; căci știu că voi Îl căutați pe Isus care a fost răstignit. Nu este aici; a înviat, după cum zisese. Veniți de vedeți locul unde zăcea Domnul.”

Matei 28.19-20: „Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Și învățați-i să păzească tot ce v-am poruncit. Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului.”

Un scurt rezumat: Matei tratează linia genealogică, nașterea și partea de început a vieții lui Isus în primele două capitole. De acolo înainte, cartea tratează lucrarea lui Isus. Descrierile învățăturilor lui Isus sunt aranjate în jurul „discursurilor”, cum este Predica de pe munte în capitolele de la 5 la 7. Capitolul 10 include misiunea și scopul ucenicilor; capitolul 13 este o colecție de pilde; capitolul 18 tratează Biserica; capitolul 23 începe cu un discurs cu privire la ipocrizie și la viitor. Capitolele de la 21 la 27 tratează arestarea, torturarea și execuția lui Isus. Ultimul capitol descrie învierea și Marea însărcinare.

Legături: Pentru că scopul lui Matei este să-L prezinte pe Isus Cristos ca fiind Împăratul și Mesia lui Israel, el citează din Vechiul Testament mai mult decât toți ceilalți scriitori de evanghelii. Matei citează de peste 60 de ori din pasaje profetice ale Vechiului Testament, demonstrând felul în care Isus le-a împlinit. El își începe Evanghelia cu genealogia lui Isus, identificându-I originile până la Avraam, strămoșul evreilor. De acolo înainte, Matei citează mult din profeți, folosind în mod frecvent fraza „ca sa se împlinească ce fusese vestit prin prorocul (ci)” (Matei 1.22-23, 2.5-6, 2.15, 4.13-16, 8.16-17, 21.4-5). Aceste versete fac referire la profețiile din Vechiul Testament privitoare la nașterea Lui din fecioară (Isaia 7.14) în Betleem (Mica 5.2), întoarcerea Lui din Egipt după moartea lui Irod (Osea 11.1), lucrarea Lui printre neamuri (Isaia 9.1-2, 60.1-3), vindecările miraculoase săvârșite de El atât ale trupului, cât și ale sufletului (Isaia 53.4), vorbirea Lui în pilde (Psalmul 78.2) și intrarea Lui triumfătoare în Ierusalim (Zaharia 9.9).

Aplicație practică: Evanghelia după Matei este o introducere excelentă în învățăturile principale ale creștinismului. Forma de organizare logică face ușor de localizat discuțiile pe diferite subiecte. Evanghelia după Matei este de folos în mod special pentru înțelegerea felului în care viața lui Cristos a fost împlinirea profețiilor vechi-testamentare.

Audiența-țintă a lui Matei a constat din frații săi evrei, dintre care mulți – în special fariseii și saducheii – au refuzat cu încăpățânare să-L accepte pe Isus ca Mesia al lor. În pofida a secole de citire și studiere a Vechiului Testament, ochii lor au fost orbi față de adevărul privitor la cine este Isus. Isus i-a mustrat pentru inima lor împietrită și pentru refuzul lor de a-L recunoaște pe Cel pe care se presupune că L-au așteptat (Ioan 5.38-40). Ei au dorit un Mesia în termenii lor, unul care le va împlini dorințele și care va face ceea ce doreau ei ca El să facă. Cât de adesea Îl căutăm pe Dumnezeu în termenii noștri? Oare nu Îl respingem atunci când Îi atribuim doar acele atribute pe care le găsim că sunt acceptabile, cele care ne fac să ne simțim bine – dragostea, mila, harul Său – în timp ce le respingem pe cele pe care le găsim inacceptabile – urgia, justiția și mânia Sa sfântă? Să nu îndrăznim să facem greșeala fariseilor, creându-L pe Dumnezeu după chipul nostru și apoi așteptând de la El să trăiască după standardele noastre. Un astfel de Dumnezeu nu este nimic mai mult decât un idol. Biblia ne dă mai mult decât suficientă informație cu privire la natura și identitatea lui Dumnezeu și a lui Isus Cristos ca să garanteze închinarea și ascultarea noastră.

Evanghelia după Marcu

Autorul: Cu toate că Evanghelia după Marcu nu își numește autorul, mărturia unanimă a Părinților Bisericii Primare este că Marcu a fost autorul. El a fost un asociat al apostolului Petru și, în mod evident, fiul său spiritual (1 Petru 5.13). De la Petru a primit informație de primă mână privitoare la evenimentele și învățăturile Domnului și a păstrat informația în formă scrisă.

Este acceptat de majoritatea faptul că Marcu este Ioan Marcu din Noul Testament (Fapte 12.12). Mama sa a fost o creștină bogată și proeminentă în biserica din Ierusalim și probabil că biserica se întâlnea în casa ei. Marcu li s-a alăturat lui Pavel și lui Barnaba în prima lor călătorie misionară, dar nu și în a doua, datorită unei puternice neînțelegeri între cei doi bărbați (Fapte 15.37-38). Totuși, înspre sfârșitul vieții lui Pavel, a cerut ca Marcu să-i fie alături (2 Timotei 4.11).

Data la care a fost scrisă: Evanghelia după Marcu a fost probabil una dintre primele cărți scrise ale Noului Testament, probabil în anii 57-59 d.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: În vreme ce Evanghelia după Matei a fost scrisă în primul rând pentru frații săi evrei, Evanghelia după Marcu pare să le fie destinată credincioșilor romani, în special celor dintre neamuri. Marcu a scris ca un pastor pentru creștinii care au auzit deja și au crezut Evanghelia (Romani 1.8). El a dorit ca ei să aibă o istorie biografică a lui Isus Cristos ca Rob al lui Dumnezeu și Mântuitor al lumii, ca să le întărească credința în fața unei persecuții severe și să-i învețe ce înseamnă să fie ucenici ai Săi.

Versete-cheie: Marcu 1.11: „Și din ceruri s-a auzit un glas care zicea: «Tu ești Fiul Meu preaiubit, în Tine Îmi găsesc toată plăcerea Mea.»”

Marcu 1.17: „Isus le-a zis: «Veniți după Mine, și vă voi face pescari de oameni.»”

Marcu 10.14-15: „Le-a zis: «Lăsați copilașii să vină la Mine și nu-i opriți; căci Împărăția lui Dumnezeu este a celor ca ei. Adevărat vă spun că oricine nu va primi Împărăția lui Dumnezeu ca un copilaș, cu niciun chip nu va intra în ea!»”

Marcu 10.45: „Căci Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească și să-Și dea viața răscumpărare pentru mulți!”

Marcu 12.30-31: „«Să-L iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău și cu toată puterea ta»; iată porunca dintâi. Iar a doua este următoarea: «Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.» Nu este altă poruncă mai mare decât acestea.”

Marcu 16.6: „El le-a zis: «Nu vă înspăimântați! Îl căutați pe Isus din Nazaret care a fost răstignit: a înviat, nu este aici; iată locul unde Îl puseseră.»”

Marcu 16.15: „Apoi le-a zis: «Duceți-vă în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la orice făptură.»”

Un scurt rezumat: Această Evanghelie este unică prin faptul că evidențiază acțiunile lui Isus mai mult decât învățătura Lui. Este scrisă în mod simplu, trecând repede de la un episod din viața lui Cristos la altul. Nu începe cu o genealogie, cum se întâmplă în Matei, pentru că neamurile nu ar fi interesate de linia Lui genealogică. După prezentarea lui Isus la botezul Său, Isus Și-a început lucrarea publică în Galileea și i-a chemat pe primii patru dintre cei doisprezece ucenici ai Săi. Ceea ce urmează este consemnarea vieții lui Isus, a morții și a învierii.

Relatarea lui Marcu nu este doar o colecție de istorisiri, ci o narațiune scrisă pentru a arăta că Isus este Mesia nu numai pentru evrei, ci și pentru neamuri. Într-o mărturisire dinamică, ucenicii, conduși de Petru, mărturisesc credința lor în El (Marcu 8.29-30), chiar dacă nu au reușit să înțeleagă pe deplin mesianitatea Lui până după înviere.

Pe măsură ce urmărim călătoriile Sale prin Galileea, regiunile înconjurătoare și apoi în Iudeea, ne dăm seama de ce ritm rapid a stabilit El. A atins viața multor oameni, dar a lăsat o urmă de neșters asupra ucenicilor Săi. La schimbarea la față (Marcu 9.1-9), le-a oferit la trei dintre ei o avanpremieră a reîntoarcerii Sale viitoare cu putere și glorie și din nou li s-a descoperit acestora cine era El.

Totuși, în zilele dinspre ultima Sa călătorie la Ierusalim, îi vedem confuzi, temători și având îndoieli. La arestarea lui Isus, El a stat singur, după ce ei au fugit. În orele care au urmat de parodii de judecăți, Isus a proclamat cu curaj că El este Cristosul, Fiul celui Binecuvântat, și că va fi biruitor la revenirea Sa (Marcu 14.61-62). Majoritatea ucenicilor Săi nu au fost martori la evenimentele culminante care au însoțit crucificarea, moartea și învierea. Dar câteva femei credincioase au fost martore la suferințele Sale. După ziua de Sabat, devreme în dimineața primei zile a săptămânii, ele au mers la mormânt cu miresme de îngropare. Când au văzut că piatra fusese dată la o parte, au intrat în mormânt. Ele nu au văzut trupul lui Isus, ci un înger îmbrăcat în alb. Mesajul plin de bucurie pe care l-au primit a fost: „El a înviat!” Femeile au fost primele evangheliste, devreme ce au răspândit vestea bună a învierii Sale. Același mesaj a fost răspândit în toată lumea în secolele care au urmat și până în zilele noastre.

Legături: Pentru că audiența-țintă a lui Marcu a constat din neamuri, el nu a citat atât de frecvent din Vechiul Testament ca Matei, care le-a scris în primul rând evreilor. El nu a început cu o genealogie, ca să facă legătura între Isus și patriarhii evrei, ci a început în schimb cu botezul Său, începutul lucrării Sale de pe pământ. Dar chiar și acolo, Marcu citează dintr-o profeție din Vechiul Testament care îl privea pe sol – Ioan Botezătorul – care îi va îndemna pe oameni să „pregătească calea Domnului” (Marcu 1.3, Isaia 40.3) în timp ce așteptau venirea lui Mesia al lor.

Isus face referire la Vechiul Testament în câteva pasaje din Marcu. În Marcu 7.6, Isus îi mustră pe farisei pentru închinarea superficială pe care I-o aduc lui Dumnezeu cu buzele lor, în timp ce inima lor era departe de El, și face referire la profetul lor Isaia, ca să-i condamne pentru împietrirea inimii lor (Isaia 29.13). Isus a făcut referire la o altă profeție din Vechiul Testament care urma să se împlinească chiar în acea noapte când ucenicii vor fi împrăștiați ca oile fără păstor când Isus a fost arestat și condamnat la moarte (Marcu 14.27, Zaharia 13.7). El S-a referit din nou la Isaia când a curățat Templul de schimbătorii de bani (Marcu 11.15-17, Isaia 56.7, Ieremia 7.11) și la Psalmi când a explicat că El era piatra din capul unghiului a credinței noastre și a Bisericii (Marcu 12.10-11, Psalmul 118.22-23).

Aplicație practică: Marcu Îl prezintă pe Isus ca fiind Robul lui Dumnezeu care suferă (Marcu 10.45) și ca Cel care a venit să slujească și să se jertfească pentru noi, în parte ca să ne inspire să facem și noi la fel. Trebuie să slujim la fel cum a făcut El, cu aceeași măreție a umilinței și cu devotament în slujirea altora. Isus ne îndeamnă să ne amintim că, pentru a fi mare în Împărăția lui Dumnezeu, trebuie să fim slujitorii tuturor (Marcu 10.44). Jertfirea de sine trebuie să treacă dincolo de nevoia noastră de a fi recunoscuți sau răsplătiți, la fel cum Isus a dorit să fie umilit, în timp ce Și-a dat viața pentru oi.

Evanghelia după Luca

 Autorul: Evanghelia după Luca nu își identifică autorul. Din Luca 1.1-4 și Fapte 1.1-3, este clar că același autor a scris atât Luca, cât și Faptele apostolilor, adresându-le pe ambele „preaalesului Teofil”, posibil un demnitar roman. Tradiția încă din primele zile ale Bisericii a fost că Luca, un doctor și un tovarăș apropiat al apostolului Pavel, a scris atât Luca, cât și Faptele apostolilor (Coloseni 4.14, 2 Timotei 4.11). Aceasta l-ar face pe Luca singurul dintre neamuri care a scris niște cărți ale Scripturii.

Data la care a fost scrisă: Evanghelia după Luca a fost scrisă probabil între anii 58 și 65 d.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: La fel ca în cazul celorlalte două evanghelii sinoptice – Matei și Marcu – scopul acestei cărți este să-L prezinte pe Domnul Isus Cristos și tot ceea ce El „a început să-i învețe pe oameni până în ziua în care S-a înălțat la cer” (Fapte 1.1-2). Evanghelia după Luca este unică prin faptul că este o istorie meticuloasă – „o relatare în ordine” (Luca 1.3), în concordanță cu mintea de medic a lui Luca – oferind adesea detalii pe care celelalte evanghelii le omit. Istoria scrisă de Luca despre Marele Medic subliniază lucrarea Sa pentru – și compasiunea pentru – neamuri, samariteni, femei, copii, vameși, păcătoși și alții priviți ca proscriși în Israel.

Versete-cheie: Luca 2.4-7: „Iosif s-a suit și el din Galileea, din cetatea Nazaret, ca să se ducă în Iudeea, în cetatea lui David, numită Betleem – pentru că era din casa și din seminția lui David – să se înscrie împreună cu Maria, logodnica lui, care era însărcinată. Pe când erau ei acolo, s-a împlinit vremea când trebuia să nască Maria. Și a născut pe Fiul ei cel întâi născut, L-a înfășat în scutece și L-a culcat într-o iesle, pentru că în casa de poposire nu era loc pentru ei.”

Luca 3.16: „Ioan, drept răspuns, le-a zis tuturor: «Cât despre mine, eu vă botez cu apă; dar vine Acela care este mai puternic decât mine și căruia eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălțămintei. El vă va boteza cu Duhul Sfânt și cu foc.»”

Luca 4.18-19, 21: „«Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să le vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să-i tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să le propovăduiesc robilor de război slobozirea și orbilor căpătarea vederii; să le dau drumul celor apăsați și să vestesc anul de îndurare al Domnului.» Atunci a început să le spună: «Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură pe care le-ați auzit.»”

Luca 18.31-33: „Isus i-a luat cu Sine pe cei doisprezece și le-a zis: «Iată că ne suim la Ierusalim, și tot ce a fost scris prin proroci despre Fiul omului se va împlini. Căci va fi dat în mâna Neamurilor; Îl vor batjocori, Îl vor ocărî, Îl vor scuipa; și, după ce-L vor bate cu nuiele, Îl vor omorî, dar a treia zi va învia.»”

Luca 23.33-34: „Când au ajuns la locul numit «Căpățâna», L-au răstignit acolo, pe El și pe făcătorii de rele: unul la dreapta, și altul la stânga. Isus zicea: «Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!»”

Luca 24.1-3: „În ziua întâi a săptămânii, femeile acestea, și altele împreună cu ele, au venit la mormânt dis-de-dimineață și au adus miresmele pe care le pregătiseră. Au găsit piatra răsturnată de pe mormânt, au intrat înăuntru, și n-au găsit trupul Domnului Isus.”

Un scurt rezumat: Numită cea mai frumoasă carte scrisă vreodată, cartea Luca începe prin a ne spune despre părinții lui Isus; nașterea verișorului Său, Ioan Botezătorul; călătoria Mariei și a lui Iosif la Betleem, unde Isus Se naște într-o iesle; și genealogia lui Cristos prin Maria. Lucrarea publică a lui Isus dezvăluie mila Sa perfectă și iertarea prin istorisirea fiului risipitor, a bogatului și a lui Lazăr și a bunului samaritean. În timp ce mulți cred în această dragoste fără prejudicii care depășește toate limitele omenești, mulți alții – în special liderii religioși – contestă și se opun afirmațiilor lui Isus. Urmașii lui Cristos sunt încurajați să socotească prețul uceniciei, în timp ce dușmanii Săi caută să-L omoare pe cruce. În cele din urmă Isus este trădat, judecat, condamnat și răstignit. Dar mormântul nu-L poate ține! Învierea Sa asigură continuarea lucrării Sale de a-i căuta și de a-i mântui pe păcătoși.

Legături: Făcând parte dintre neamuri, referințele lui Luca la Vechiul Testament sunt relativ puține în comparație cu Evanghelia după Matei și majoritatea referințelor la Vechiul Testament sunt în cuvintele rostite de Isus, mai degrabă decât în relatarea lui Luca. Isus a folosit Vechiul Testament pentru a Se apăra de atacurile lui Satan, răspunzându-i cu „Este scris” (Luca 4.1-13); ca să Se identifice pe Sine cu Mesia Cel promis (Luca 4.17-21); ca să le reamintească fariseilor de incapacitatea lor de a ține Legea și de nevoia lor de un Mântuitor (Luca 10.25-28, 18.18-27); și pentru a zădărnici cunoașterea lor atunci când încercau să-L prindă în cursă (Luca 20).

Aplicație practică: Luca ne dă un portret minunat al Mântuitorului nostru plin de milă. Isus nu a fost întrerupt de cei săraci și în nevoi; de fapt, ei au fost o țintă principală a lucrării Sale. Israelul din timpul Domnului Isus era o societate foarte conștientă de clasele sociale. Cei slabi și asupriți erau literalmente lipsiți de puterea de a-și îmbunătăți soarta în viață și erau deschiși în mod special pentru mesajul: „Împărăția lui Dumnezeu s-a apropiat de voi” (Luca 10.9). Acesta este un mesaj pe care trebuie să-l ducem celor din jurul nostru care au nevoie disperată să îl audă. Chiar și în țările comparativ bogate – poate în astfel de cazuri și mai mult – nevoia spirituală este disperată. Creștinii trebuie să urmeze exemplul lui Isus și să ducă vestea bună a mântuirii celor săraci și în nevoi din punct de vedere spiritual. Împărăția lui Dumnezeu este aproape și timpul se scurtează cu fiecare zi care trece.

Evanghelia după Ioan

Autorul: Ioan 21.20-24 îl descrie pe autor ca fiind „ucenicul pe care-l iubea Isus” și atât din motive istorice, cât și biblice, acesta e înțeles ca fiind apostolul Ioan, unul dintre fiii lui Zebedei (Luca 5.10).

Data la care a fost scrisă: Descoperirea anumitor fragmente de papirus datată în preajma anului 135 d.Cr. face necesar ca aceasta să fi fost scrisă, copiată și distribuită înainte de acea dată. Și în timp ce unii cred că a fost scrisă înainte ca Ierusalimul să fie distrus (70 d.Cr.), perioada anilor 85-90 d.Cr. este mult mai acceptată ca timp de scriere.

Scopul pentru care a fost scrisă: Ioan 20.31 menționează scopul după cum urmează: „Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeți că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu; și, crezând, să aveți viața în Numele Lui.” Spre deosebire de cele trei evanghelii sinoptice, scopul lui Ioan nu este acela de a prezenta o relatare cronologică a vieții lui Isus Cristos, ci de a arăta dumnezeirea Lui. Ioan nu numai că a căutat să întărească credința credincioșilor de a doua generație, precum și să trezească credință în alții, ci a căutat, de asemenea, să corecteze o învățătură falsă care se răspândea. Ioan L-a scos în evidență pe Isus Cristos ca „Fiu al lui Dumnezeu”, pe deplin Dumnezeu și pe deplin om, contrar cu învățătura falsă care considera că „Cristosul-duh” a venit peste omul Isus la botezul său și l-a părăsit la crucificare.

Versete-cheie: Ioan 1.1, 14: „La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu… Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava Singurului născut din Tatăl.”

Ioan 1.29: „A doua zi, Ioan L-a văzut pe Isus venind la el și a zis: «Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!»”

Ioan 3.16: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că L-a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică.”

Ioan 6.29: „Isus le-a răspuns: «Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeți în Acela pe care L-a trimis El.»”

Ioan 10.10: „Hoțul nu vine decât să fure, să înjunghie și să prăpădească. Eu am venit ca oile să aibă viață, și s-o aibă din belșug.”

Ioan 10.28: „Eu le dau viața veșnică, în veac nu vor pieri, și nimeni nu le va smulge din mâna Mea.”

Ioan 11.25-26: „Isus i-a zis: «Eu sunt Învierea și Viața. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?”

Ioan 13.35: „Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii pentru alții.”

Ioan 14.6: „Isus i-a zis: «Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.»”

Ioan 14.9: „Isus i-a zis: «De atâta vreme sunt cu voi și nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl. Cum zici tu, dar: ’Arată-ne pe Tatăl’»?”

Ioan 17.17: „Sfințește-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.”

Ioan 19.30: „Când a luat Isus oțetul, a zis: «S-a isprăvit!» Apoi Și-a plecat capul și Și-a dat duhul.”

Ioan 20.29: „Tomo, i-a zis Isus, pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut, și au crezut.”

Un scurt rezumat: Evanghelia după Ioan alege numai șapte minuni ca semne care să demonstreze dumnezeirea lui Cristos și să ilustreze lucrarea Sa. Unele dintre aceste semne și istorisiri se găsesc numai în Ioan. A lui este cea mai teologică dintre cele patru evanghelii și adesea prezintă motivul din spatele evenimentelor menționate în celelalte evanghelii. El vorbește mult despre lucrarea iminentă a Duhului Sfânt de după înălțarea Sa. Sunt anumite cuvinte sau fraze pe care Ioan le folosește adesea care prezintă subiectele care se repetă în Evanghelia sa: crede, mărturisește, Mângâietor, viață-moarte, lumină-întuneric, Eu sunt… (cum e în cazul: Isus este „Eu sunt”) și dragostea.

Evanghelia după Ioan Îl prezintă pe Cristos nu de la nașterea Sa, ci de „la început”, ca fiind „Cuvântul” (Logos) care, ca dumnezeire, este implicat în fiecare aspect al Creației (1.1-3) și care mai târziu Se face trup (1.14), ca să ne poată îndepărta păcatele ca fiind Mielul de jertfă fără pată (Ioan 1.29). Ioan alege conversații spirituale care arată că Isus este Mesia (4.26) și ca să explice felul în care suntem mântuiți prin moartea Lui substitutivă de pe cruce (3.14-16). El îi mânie în mod repetat pe conducătorii evrei corectându-i (2.13-16), vindecând în ziua de Sabat și pretinzând caracteristici care Îi aparțin lui Dumnezeu (5.18, 8.56-59, 9.6, 16, 10.33). Isus îi pregătește pe ucenicii Săi pentru moartea Sa care urma să aibă loc și pentru lucrarea lor de după învierea și înălțarea Sa (Ioan 14-17). Apoi El moare de bunăvoie pe cruce în locul nostru (10.15-18), plătind pe deplin datoria păcatului nostru (19.30), astfel încât oricine se încrede în El ca Salvator al Său din păcat va fi mântuit (Ioan 3.14-16). Apoi El învie din morți, convingându-i chiar și pe cei mai neîncrezători dintre ucenicii Săi că El este Dumnezeu și Stăpân (20.24-29).

Legături: Portretizarea lui Isus făcută de Ioan ca fiind Dumnezeul Vechiului Testament se observă mai puternic în cele șapte afirmații „Eu sunt” ale lui Isus. El este „Pâinea vieții” (Ioan 6.35), oferită de Dumnezeu ca să hrănească sufletul celor din poporului Său, la fel cum a asigurat mană din cer ca să-i hrănească pe israeliți în pustiu (Exodul 16.11-36). Isus este „Lumina lumii” (Ioan 8.12), aceeași Lumină pe care i-a promis-o Dumnezeu poporului Său în Vechiul Testament (Isaia 30.26, 60.19-22) și care va culmina în Noul Testament, când Cristos Mielul va fi Lumina sa (Apocalipsa 21.23). Două dintre afirmațiile „Eu sunt” fac referire la Isus ca fiind atât „Păstorul cel bun”, cât și „Ușa oilor”. Iată referiri clare cu privire la Isus ca fiind Dumnezeul Vechiului Testament, Păstorul lui Israel (Psalmul 23.1, 80.1, Ieremia 31.10, Ezechiel 34.23) și singura Ușă de intrare în staul, singura cale de mântuire.

Evreii credeau în înviere și, de fapt, au folosit această învățătură ca să încerce să-L atragă pe Isus în cursă, să facă afirmații pe care să le poată folosi împotriva Lui. Dar afirmația Lui de la mormântul lui Lazăr „Eu sunt învierea și viața” (Ioan 11.25) trebuie că i-a uimit. El pretindea că este cauza învierii și că posedă puterea peste viață și moarte. Nimeni altul decât Dumnezeu Însuși nu putea pretinde un astfel de lucru. În mod similar, pretenția sa de a fi „Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14.6) Îl lega în mod clar de Vechiul Testament. A Lui este „Calea cea sfântă”, profețită în Isaia 35.8; El a întemeiat „Cetatea cea credincioasă (a adevărului în limba engleză, n.tr.)” din Zaharia 8.3 când El, care este Însuși „Adevărul”, a fost în Ierusalim și adevărurile Evangheliei au fost propovăduite acolo de El și de apostolii Săi; și fiind „Viața”, El afirmă dumnezeirea Sa, că e Creatorul vieții, Dumnezeul întrupat (Ioan 1.1-3). În cele din urmă, ca „adevărata Viță” (Ioan 15.1-5), Isus Se identifică pe Sine cu națiunea lui Israel care este numită via Domnului în multe pasaje din Vechiul Testament. Ca adevărata Viță a viei lui Israel, El Se descrie pe Sine ca fiind Domnul „adevăratului Israel” – toți aceia care vor veni la El cu credință, pentru că „… nu toți cei ce se coboară din Israel sunt Israel” (Romani 9.6).

Aplicație practică: Evanghelia după Ioan continuă să-și îndeplinească scopul de a conține multă informație folositoare pentru evanghelizare (Ioan 3.16 probabil că este cel mai cunoscut verset, chiar dacă nu e înțeles de mulți în mod corect) și este folosit adesea în studii biblice evanghelistice. În întâlnirile consemnate dintre Isus și Nicodim și femeia de la fântână (capitolele 3-4), putem învăța multe din modelul lui Isus de evanghelizare personală. Cuvintele Sale de mângâiere pentru ucenicii Săi de dinaintea morții Sale (14.1-6, 16, 16.33) sunt și acum o mare mângâiere în momentele în care moartea îi ia pe cei dragi ai noștri care sunt în Cristos, așa cum e în „rugăciunea Sa de Mare preot” pentru credincioși, în capitolul 17. Învățăturile lui Ioan privind dumnezeirea lui Cristos (1.1-3, 14, 5.22-23, 8.58, 14.8-9, 20.28 etc.) sunt de foarte mare folos în combaterea învățăturilor false ale unor culte care Îl văd pe Isus ca fiind mai puțin decât pe deplin Dumnezeu.

Cartea Faptele apostolilor

Autorul: Cartea Faptele apostolilor nu își identifică în mod specific autorul. Din Luca 1.1-4 și din Fapte 1.1-3, este limpede că atât cartea Luca, cât și cartea Faptele apostolilor au fost scrise de același autor. Tradiția încă din zilele de început ale Bisericii a fost că Luca, un tovarăș al apostolului Pavel, a scris cartea Luca și cartea Faptele (Coloseni 4.14, 2 Timotei 4.11).

Data la care a fost scrisă: Cartea Faptele a fost scrisă probabil între anii 61-64 d.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Cartea Faptele a fost scrisă pentru a pune la dispoziție o istorie a Bisericii Primare. Cartea scoate în evidență importanța zilei coborârii Duhului Sfânt și a faptului de a fi împuternicit ca să fii un martor eficient al lui Isus Cristos. Cartea Faptele consemnează felul în care apostolii au fost martori ai lui Cristos în Ierusalim, Iudeea, Samaria și în restul lumii înconjurătoare. Cartea pune în evidență darul Duhului Sfânt care împuternicește, îndrumă, învață și ne slujește ca Sfetnic. Citind cartea Faptele, suntem luminați și încurajați de multele minuni care au fost înfăptuite în această perioadă de ucenicii Petru, Ioan și Pavel. Cartea Faptele apostolilor subliniază importanța ascultării de Cuvântul lui Dumnezeu și transformarea care are loc ca rezultat al cunoașterii lui Cristos. De asemenea, există multe referiri la persoane care au respins adevărul pe care ucenicii l-au propovăduit cu privire la Domnul Isus Cristos. Dorința de putere, lăcomia și multe alte vicii care vin de la Cel rău sunt subliniate în cartea Faptele.

Versete-cheie: Fapte 1.8: „Ci voi veți primi o putere, când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi, și-Mi veți fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria și până la marginile pământului.”

Fapte 2.4: „Și toți s-au umplut de Duh Sfânt și au început să vorbească în alte limbi, după cum le dădea Duhul să vorbească.”

Fapte 4.12: „În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiți.”

Fapte 4.19-20: „Drept răspuns, Petru și Ioan le-au zis: «Judecați voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu; căci noi nu putem să nu vorbim despre ce am văzut și am auzit.»”

Fapte 9.3-6: „Pe drum, când s-a apropiat de Damasc, deodată a strălucit o lumină din cer în jurul lui. El a căzut la pământ și a auzit un glas care-i zicea: «Saule, Saule, pentru ce Mă prigonești?» «Cine ești Tu, Doamne?» a răspuns el. Și Domnul a zis: «Eu sunt Isus pe care-L prigonești. Ți-ar fi greu să arunci înapoi cu piciorul într-un țepuș.» Tremurând și plin de frică, el a zis: «Doamne, ce vrei să fac?» «Scoală-te, i-a zis Domnul, intră în cetate, și ți se va spune ce trebuie să faci.»”

Fapte 16.31: „Pavel și Sila i-au răspuns: «Crede în Domnul Isus, și vei fi mântuit tu și casa ta.»”

Un scurt rezumat: Cartea Faptele prezintă istoria Bisericii creștine și răspândirea Evangheliei lui Isus Cristos, precum și creșterea opoziției față de aceasta. Cu toate că mulți slujitori credincioși obișnuiau să predice și să-i învețe pe alții Evanghelia lui Isus Cristos, Saul, al cărui nume a fost schimbat în Pavel, a fost cel mai cu influență. Înainte de a se converti, Pavel avea mare plăcere să-i persecute și să-i omoare pe creștini. Convertirea dramatică a lui Pavel de pe drumul Damascului (Fapte 9.1-31) este un eveniment de o importanță deosebită în cartea Faptele. După convertirea sa, a trecut în extrema opusă, iubindu-L pe Dumnezeu și propovăduind Cuvântul Său cu putere, pasiune și prin Duhul Dumnezeului Cel viu și adevărat. Ucenicii au fost împuterniciți de Duhul Sfânt ca să fie martori ai lui Cristos în Ierusalim (capitolele 1-8.3), Iudeea și Samaria (capitolele 8.4-12.25) și până la marginile pământului (capitolele 13.1-28). În ultima secțiune sunt incluse cele trei călătorii misionare ale lui Pavel (13.1-21.26), judecățile sale în Ierusalim și Cezareea (21.17-26.32) și ultima sa călătorie la Roma (27.1-28.31).

Legături: Cartea Faptele slujește ca o trecere de la vechiul legământ al ținerii Legii la noul legământ al harului și al credinței. Această trecere se observă în câteva evenimente-cheie în cartea Faptele. În primul rând, a avut loc o schimbare în lucrarea Duhului Sfânt, a Cărui activitate principală în Vechiul Testament a fost „ungerea” exterioară a oamenilor lui Dumnezeu, printre care Moise (Numeri 11.17), Otniel (Judecătorii 3.8-10), Ghedeon (Judecătorii 6.34) și Saul (1 Samuel 10.6-10). După învierea lui Isus, Duhul Sfânt a venit să locuiască chiar în inima credincioșilor (Romani 8.9-11, 1 Corinteni 3.16), călăuzindu-i și împuternicindu-i din interior. Duhul Sfânt care locuiește în noi este darul lui Dumnezeu pentru cei care vin la El cu credință.

Convertirea lui Pavel a fost un exemplu dramatic de trecere de la vechiul legământ la noul legământ. Pavel a recunoscut că, înainte de a-L întâlni pe Mântuitorul înviat, a fost cel mai zelos dintre israeliți și fără vină „în ceea ce privește neprihănirea pe care o dă Legea” (Filipeni 3.6), mergând până acolo încât îi persecuta pe cei care îi învățau pe alții despre mântuirea prin har, prin credința în Cristos. Dar, după convertire, și-a dat seama că toate strădaniile sale legaliste erau lipsite de valoare și a spus că le consideră „ca un gunoi, ca să-L câștige pe Cristos și să fie găsit în El, nu având o neprihănire a lui, pe care o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credința în Cristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credință” (Filipeni 3.8b-9). Acum și noi trăim prin credință, nu prin faptele Legii, ca să nu se laude nimeni (Efeseni 2.8-9).

Vedenia lui Petru cu fața de masă din Fapte 10.9-15 este un alt semn al trecerii de la vechiul legământ – în acest caz legile privind alimentația specifice evreilor – la unitatea dată de noul legământ dintre evrei și neamuri într-o Biserică universală. Animalele „curate”, care îi simbolizează pe evrei, și animalele „necurate”, care simbolizează neamurile, au fost deopotrivă declarate „curățite” de Dumnezeu prin moartea ca jertfă a lui Cristos. Fără să mai fie sub vechiul legământ al Legii, sunt deopotrivă uniți în legământul cel nou al harului prin credința în sângele vărsat al lui Cristos pe cruce.

Aplicație practică: Dumnezeu poate face lucruri extraordinare prin oameni obișnuiți, atunci când îi împuternicește prin Duhul Său. În esență, Dumnezeu a luat un grup de pescari și i-a folosit ca să întoarcă lumea cu susul în jos (Fapte 17.6). Dumnezeu a luat un ucigaș care-i ura pe creștini și l-a transformat în cel mai mare evanghelist creștin, autorul a aproape jumătate dintre cărțile Noului Testament. Dumnezeu a folosit persecuția ca să provoace cea mai rapidă expansiune a unei „credințe noi” din istoria lumii. Dumnezeu poate face, și chiar face aceleași lucruri prin noi – schimbându-ne inima, împuternicindu-ne prin Duhul Sfânt și dându-ne o pasiune de a răspândi vestea bună a mântuirii prin Cristos. Dacă încercăm să înfăptuim aceste lucruri prin puterea noastră, vom eșua. La fel ca ucenicii în Fapte 1.8, trebuie să așteptăm împuternicirea Duhului Sfânt, și apoi să mergem prin puterea Lui să îndeplinim Marea Însărcinare (Matei 28.19-20).

Cartea Romani

Autorul: Romani 1.1 îl identifică pe apostolul Pavel ca fiind autorul cărții Romani. Romani 16.22 indică faptul că Pavel l-a folosit pe un om numit Terțiu să pună în scris cuvintele sale.

Data la care a fost scrisă: Cartea Romani a fost scrisă probabil între anii 56-58 d.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Așa cum e în cazul tuturor epistolelor lui Pavel către biserici, scopul scrierii sale a fost acela de a proclama gloria Domnului Isus Cristos și de a-i edifica și încuraja pe credincioșii care urmau să primească scrisoarea sa. Preocuparea specială a lui Pavel o reprezentau aceia cărora le era destinată scrisoarea – aceia din Roma care erau „iubiți de Dumnezeu și chemați să fie sfinți” (Romani 1.7). Pentru că el însuși era un cetățean roman, avea o pasiune unică pentru aceia din adunarea credincioșilor din Roma. Devreme ce, până în acel moment, nu vizitase biserica din Roma, această scrisoare a slujit și ca prezentare a sa în fața lor.

Versete-cheie: Romani 1.16: „Căci mie nu mi-e rușine de Evanghelia lui Cristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a iudeului, apoi a grecului.”

Romani 3.9-11: „Ce urmează atunci? Suntem noi mai buni decât ei? Nicidecum. Fiindcă am dovedit că toți, fie iudei, fie greci, sunt sub păcat, după cum este scris: «Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar. Nu este niciunul care să aibă pricepere. Nu este niciunul care să-L caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu.»”

Romani 3.21: „Dar acum s-a arătat o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, fără lege – despre ea mărturisesc Legea și Prorocii.”

Romani 3.23: „Căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu.”

Romani 5.8: „Dar Dumnezeu Își arată dragostea față de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoși, Cristos a murit pentru noi.”

Romani 6.23: „Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viața veșnică în Isus Hristos, Domnul nostru.”

Romani 8.9: „Voi însă nu mai sunteți pământești, ci duhovnicești, dacă Duhul lui Dumnezeu locuiește în adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui.”

Romani 8.28: „De altă parte, știm că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care-L iubesc pe Dumnezeu, și anume spre binele celor care sunt chemați după planul Său.”

Romani 8.37-39: „Totuși, în toate aceste lucruri, noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit. Căci sunt bine încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălțimea, nici adâncimea, nicio altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu care este în Isus Cristos, Domnul nostru.”

Romani 10.9-10: „Dacă-L mărturisești deci cu gura ta pe Isus ca Domn și dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi mântuit. Căci prin credința din inimă se capătă neprihănirea și prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire.”

Romani 12.1: „Vă îndemn, dar, fraților, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceți trupul vostru ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească.”

Romani 12.19: „Preaiubiților, nu vă răzbunați singuri; ci lăsați să se răzbune mânia lui Dumnezeu; căci este scris: «Răzbunarea este a Mea; Eu voi răsplăti», zice Domnul.”

Romani 16.17: „Vă îndemn, fraților, să vă feriți de cei care fac dezbinări și tulburare împotriva învățăturii pe care ați primit-o. Depărtați-vă de ei.”

Un scurt rezumat: Pavel era entuziasmat de faptul că putea, în cele din urmă, să le slujească celor din această biserică, și cu toții erau conștienți de acest fapt (Romani 1.8-15). Scrisoarea către romani a fost scrisă din Corint, chiar înainte de călătoria lui Pavel la Ierusalim, ca să ducă ajutoarele care i-au fost date pentru cei săraci de acolo. Intenționase să meargă la Roma, și apoi în Spania (Romani 15.24), dar planurile sale au fost întrerupte când a fost arestat în Ierusalim. În cele din urmă va merge la Roma ca prizonier. Fivi, care era membră a bisericii din Chencrea, de lângă Corint (Romani 16.1), a fost cel mai probabil cea care a dus scrisoarea la Roma.

Cartea Romani este în primul rând o lucrare de doctrină și poate fi împărțită în patru secțiuni: neprihănirea necesară, 1.18-3.20; neprihănirea oferită, 3.21-8.39; neprihănirea justificată, 9.1-11.36; neprihănirea practicată, 12.1-15.13. Subiectul major al acestei cărți este desigur evident – neprihănirea. Călăuzit de Duhul Sfânt, Pavel mai întâi îi dovedește vinovați pe toți oamenii de păcătoșenia lor. El își exprimă dorința de a predica adevărul Cuvântului lui Dumnezeu acelora din Roma. Era speranța lui de a avea siguranța că aceștia stăteau pe calea cea dreaptă. El afirmă cu tărie că nu-i este rușine de Evanghelie (Romani 1.16), pentru că aceasta este puterea prin care fiecare este mântuit.

Cartea Romani ne vorbește despre Dumnezeu, cine este El și ce a făcut. Ea ne vorbește despre Isus Cristos și despre ce a realizat moartea Lui. Ea ne vorbește despre noi înșine, cum am fost fără Cristos și cine suntem după ce ne-am încrezut în Cristos. Pavel arată faptul că Dumnezeu nu le-a cerut oamenilor să-și îndrepte viața înainte de a veni la Cristos. În vreme ce noi eram încă păcătoși, Cristos a murit pe cruce pentru păcatele noastre.

Legături: Pavel folosește câțiva oameni și evenimente din Vechiul Testament ca ilustrații ale adevărurilor glorioase din cartea Romani. Avraam a crezut, și neprihănirea i-a fost imputată prin credința lui, nu prin fapte (Romani 4.1-5). În Romani 4.6-9, Pavel face referire la David, care a reiterat același adevăr: „Ferice de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate și ale căror păcate sunt acoperite! Ferice de omul căruia nu-i ține Domnul în seamă păcatul!” Pavel îl folosește pe Adam ca să le explice romanilor doctrina păcatului moștenit și folosește istorisirea cu Sara și Isaac, copilul făgăduinței, ca să ilustreze principiul că creștinii sunt copiii făgăduinței harului divin al lui Dumnezeu prin Cristos. În capitolele 9-11, Pavel relatează istoria națiunii lui Israel și afirmă faptul că Dumnezeu nu l-a respins cu totul și în mod final pe Israel (Romani 11.11-12), ci a îngăduit ca ei să „se poticnească” numai până când numărul deplin al neamurilor va fi adus la mântuire.

Aplicație practică: Cartea Romani face clar faptul că nu este nimic ce putem face ca să ne mântuim pe noi înșine. Fiecare faptă „bună” pe care am făcut-o vreodată este o haină mânjită în fața lui Dumnezeu. Suntem într-o așa stare de moarte în nelegiuirile noastre, încât numai harul și mila lui Dumnezeu ne pot salva. Dumnezeu Și-a exprimat acel har și acea milă prin faptul că L-a trimis pe Fiul Său, pe Isus Cristos, să moară pe cruce în locul nostru. Atunci când ne predăm viața lui Cristos, nu mai suntem controlați de natura noastră păcătoasă, ci suntem controlați de Duhul Sfânt. Dacă mărturisim că Isus este Domn și credem că a înviat din morți, suntem mântuiți, născuți din nou. Trebuie să ne trăim viața ca fiindu-I oferită lui Dumnezeu, ca o jertfă vie pentru El. Închinarea adusă Dumnezeului care ne-a mântuit ar trebui să fie cea mai înaltă dorință a noastră. Poate că cea mai bună aplicație a cărții Romani ar fi să aplicăm versetul din Romani 1.16 și să nu ne rușinăm de Evanghelie. În schimb, să fim cu toții credincioși în a o proclama!

Cartea 1 Corinteni

 Autorul: 1 Corinteni 1.1 îl identifică pe apostolul Pavel ca fiind autorul acestei cărți.

Data la care a fost scrisă: Cartea 1 Corinteni a fost scrisă aproximativ în anul 55 d.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Apostolul Pavel a înființat biserica din Corint. La câțiva ani după ce a plecat din biserică, a auzit niște rapoarte tulburătoare cu privire la biserica din Corint. Cei din biserică erau plini de mândrie și scuzau imoralitatea sexuală. Darurile spirituale erau folosite necorespunzător și în mijlocul lor era o neînțelegere larg răspândită a doctrinelor creștine de bază. Apostolul Pavel a scris prima sa scrisoare către corinteni într-o încercare de a reașeza biserica din Corint pe temelia ei – Isus Cristos.

Versete-cheie: 1 Corinteni 3.3: „Pentru că tot lumești sunteți. În adevăr, când între voi sunt zavistii, certuri și dezbinări, nu sunteți voi lumești și nu trăiți voi în felul celorlalți oameni?”

1 Corinteni 6.19-20: „Nu știți că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt care locuiește în voi și pe care L-ați primit de la Dumnezeu? Și că voi nu sunteți ai voștri? Căci ați fost cumpărați cu un preț. Proslăviți-L, dar, pe Dumnezeu în trupul și în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.”

1 Corinteni 10.31: „Deci fie că mâncați, fie că beți, fie că faceți altceva: să faceți totul pentru slava lui Dumnezeu.”

1 Corinteni 12.7: „Și fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora.”

1 Corinteni 13.4-7: „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuiește; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândește la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul.”

1 Corinteni 15.3-4: „V-am învățat înainte de toate, așa cum am primit și eu: că Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat, și a înviat a treia zi, după Scripturi.”

Un scurt rezumat: Biserica din Corint era afectată de dezbinări. Credincioșii din Corint se împărțeau în grupuri loiale unor anumiți lideri spirituali (1 Corinteni 1.12, 3.1-6). Pavel i-a îndemnat pe credincioșii din Corint să fie uniți din pricina devotamentului față de Cristos (1 Corinteni 3.21-23). Mulți din biserică efectiv aprobau o relație imorală (1 Corinteni 5.1-2). Pavel le-a poruncit să-l dea afară pe omul cel rău din biserică (1 Corinteni 5.13). Credincioșii din Corint se duceau unul pe celălalt la judecată (1 Corinteni 6.1-2). Pavel i-a învățat pe corinteni că este mai bine să iasă în pierdere, decât să-și strice mărturia creștină (1 Corinteni 6.3-8).

Pavel i-a dat bisericii din Corint instrucțiuni privitoare la căsătorie și celibat (capitolul 7), mâncarea închinată idolilor (capitolele 8 și 10), libertatea creștină (capitolul 9), acoperirea capului femeilor (1 Corinteni 11.1-6), Cina Domnului (1 Corinteni 11.17-34), darurile spirituale (capitolele 12-14) și înviere (capitolul 15). Pavel a organizat cartea 1 Corinteni răspunzând la întrebări pe care creștinii din Corint i le-au pus și luând poziție față de conduita nepotrivită și față de credințele false pe care ei le-au acceptat.

Legături: În capitolul 10 a cărții 1 Corinteni, Pavel folosește istoria israeliților care au rătăcit în pustiu ca să ilustreze în fața corintenilor nebunia folosirii greșite a libertății și pericolul supraîncrederii în sine. Pavel numai ce-i avertizase pe corinteni cu privire la lipsa lor de înfrânare (1 Corinteni 9.24-27). El merge mai departe și-i descrie pe israeliții care, în ciuda faptului că au văzut minunile lui Dumnezeu și purtarea Lui de grijă față de ei – despărțirea Mării Roșii, dăruirea miraculoasă a manei din cer și a apei din stâncă – și-au folosit în mod greșit libertatea, s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu și au căzut în imoralitate și idolatrie. Pavel îndeamnă biserica din Corint să observe cu atenție exemplul israeliților și să evite poftele și imoralitatea sexuală (vs. 6-8) și să-L ispitească pe Cristos și să cârtească (vs. 9-10). Vezi Numeri 11.4, 34, 25.1-9, Exodul 16.2, 17.2,7.

Aplicație practică: Majoritatea problemelor și a întrebărilor cu care biserica din Corint se confrunta sunt prezente în biserică și astăzi. Bisericile din zilele noastre încă se luptă cu dezbinări, imoralitate și cu folosirea darurilor spirituale. Cartea 1 Corinteni ar fi putut fi foarte bine scrisă pentru biserica de astăzi și noi am face bine să ținem cont de avertizările lui Pavel și să ni le aplicăm nouă înșine. În ciuda tuturor mustrărilor și corectărilor, 1 Corinteni ne aduce înapoi atenția acolo unde ar trebui să fie – la Cristos. Dragostea creștină autentică este răspunsul la multe probleme (capitolul 13). O înțelegere corectă a învierii lui Cristos, așa cum e prezentată în capitolul 15, și, prin urmare, o înțelegere corectă a propriei noastre învieri, este remediul pentru ceea ce ne dezbină și ne înfrânge.

Cartea 2 Corinteni

Autorul: 2 Corinteni 1.1 îl identifică pe Pavel, posibil împreună cu Timotei, ca fiind autorul cărții 2 Corinteni.

Data la care a fost scrisă: Cartea 2 Corinteni e foarte probabil să fi fost scrisă aproximativ în anii 55-57 d.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Biserica din Corint a pornit în anul 52 d.Cr., când Pavel a vizitat acel loc în a doua sa călătorie misionară. Atunci a stat acolo un an și jumătate, prima dată când i s-a îngăduit să stea într-un loc cât de mult timp a dorit. O consemnare a acestei vizite și a fondării bisericii se găsește în Fapte 18.1-18.

În cea de-a doua sa scrisoare către corinteni, Pavel își exprimă ușurarea și bucuria pentru faptul că cei din Corint au primit scrisoarea lui „severă” (acum pierdută) într-o manieră pozitivă. Acea scrisoare a tratat probleme care dezbinau biserica, în principal sosirea pretinșilor apostoli (falși) (2 Corinteni 11.13), care atacau caracterul lui Pavel, semănând discordie între creștini și învățându-i învățături false. Se pare că ei au pus la îndoială veridicitatea sa (2 Corinteni 1.15-17), capacitatea sa de a vorbi (2 Corinteni 10.10, 11.6) și faptul că nu voia să accepte susținere financiară de la biserica din Corint (2 Corinteni 11.7-9, 12.13). Mai erau acolo și niște oameni care nu se pocăiseră de comportamentul lor imoral (2 Corinteni 12.20-21).

Din fericire, Pavel a aflat că cei din Corint primiseră bine scrisoarea lui „severă”. Pavel a fost nespus de încântat să afle de la Tit că majoritatea corintenilor s-au pocăit de răzvrătirea lor împotriva lui Pavel (2 Corinteni 2.12-13, 7.5-9). Apostolul îi încurajează pentru acest lucru într-o exprimare a dragostei sale autentice (2 Corinteni 7.3-16). Pavel a căutat de asemenea să-și justifice apostolia, deoarece unii din biserică probabil că i-au pus la îndoială autoritatea (2 Corinteni 13.3).

Versete-cheie: 2 Corinteni 3.5: „Nu că noi, prin noi înșine, suntem în stare să gândim ceva ca venind de la noi. Destoinicia noastră, dimpotrivă, vine de la Dumnezeu.”

2 Corinteni 3.18: „Noi toți privim cu fața descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, și suntem schimbați în același chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.”

2 Corinteni 5.17: „Căci, dacă este cineva în Cristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.”

2 Corinteni 5.21: „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.”

2 Corinteni 10.5: „Noi răsturnăm izvodirile minții și orice înălțime care se ridică împotriva cunoștinței lui Dumnezeu; și orice gând îl facem rob ascultării de Cristos.”

2 Corinteni 13.4: „În adevăr, El a fost răstignit prin slăbiciune; dar trăiește prin puterea lui Dumnezeu. Tot astfel și noi suntem slabi în El, dar, prin puterea lui Dumnezeu, vom fi plini de viață cu El față de voi.”

Un scurt rezumat: După ce i-a salutat pe credincioșii din Corint și le-a explicat de ce nu-i vizitase, după cum fusese planificat (vs. 1.3-2.2), Pavel explică natura lucrării sale. Victoria prin Cristos și sinceritatea în fața lui Dumnezeu au fost caracteristicile specifice ale lucrării sale pentru biserici (2.14-17). El compară lucrarea glorioasă a neprihănirii lui Cristos cu „slujba aducătoare de osândă”, care este Legea (v. 3.9) și declară faptul că crede în validitatea lucrării sale, în ciuda intensei persecuții (4.8-18). Capitolul 5 rezumă bazele credinței creștine – natura cea nouă (v. 17) și înlocuirea păcatului nostru cu neprihănirea lui Cristos (v. 21).

Capitolele 6 și 7 îl găsesc pe Pavel apărându-se pe sine și lucrarea lui, asigurându-i pe corinteni din nou de dragostea lui sinceră pentru ei și încurajându-i înspre pocăință și o trăire sfântă. În capitolele 8 și 9, Pavel îi îndeamnă pe credincioșii din Corint să urmeze exemplele fraților din Macedonia și să-și extindă generozitatea către sfinții în nevoie. El îi învață principiile și răsplățile dărniciei cu generozitate.

Pavel își încheie scrisoarea reiterându-și autoritatea între ei (capitolul 10) și importanța credincioșiei lor pentru el în fața aprigei opoziții din partea apostolilor falși. El se numește pe sine „nebun” pentru că trebuia să se laude, de nevoie, cu calificările sale și cu suferința lui pentru Cristos (capitolul 11). El își încheie epistola descriind vedenia cerului pe care i s-a îngăduit s-o experimenteze și „țepușul din carne” pe care i l-a dat Dumnezeu ca să-i asigure umilința (capitolul 12). Ultimul capitol conține îndemnul lui pentru corinteni să se pună pe ei înșiși la încercare să vadă dacă ceea ce pretind este realitate și încheie cu o binecuvântare de dragoste și pace.

Legături: Pe parcursul epistolelor sale, Pavel face referire în mod frecvent la Legea mozaică, comparând-o cu măreția extraordinară a Evangheliei lui Isus Cristos și cu mântuirea prin har. În 2 Corinteni 3.4-11, Pavel pune în contrast Legea Vechiului Testament cu legământul cel nou al harului, făcând referire la Lege ca fiind cea care „omoară”, în timp ce Duhul dă viață. Legea este „slujba aducătoare de moarte, scrisă și săpată în pietre” (v. 7, Exodul 24.12), pentru că aduce numai cunoștința păcatului și condamnarea acestuia. Gloria Legii este faptul că ea reflectă gloria lui Dumnezeu, dar lucrarea Duhului Sfânt este mult mai glorioasă decât lucrarea Legii, pentru că reflectă mila, harul și dragostea Lui prin faptul că L-a dat pe Cristos ca împlinire a Legii.

Aplicație practică: Această scrisoare este cea mai biografică și cea mai puțin doctrinară dintre epistolele lui Pavel. Aceasta ne vorbește mai mult despre Pavel ca persoană și ca lucrător decât oricare dintre celelalte. Acestea fiind spuse, sunt câteva lucruri pe care le putem lua din această scrisoare și să le aplicăm la viața noastră astăzi. Primul lucru este administrarea, nu numai a banilor, ci și a timpului. Macedonenii nu numai că au dăruit cu generozitate, ci „s-au dat mai întâi pe ei înșiși Domnului, și apoi [fraților], prin voia lui Dumnezeu” (2 Corinteni 8.5). În același fel, trebuie să-I dedicăm Domnului nu doar tot ceea ce avem, ci și tot ceea ce suntem. El chiar nu are nevoie de banii noștri. El este atotputernic! El vrea inima, o inimă care tânjește să slujească și să-I fie plăcută Domnului și să iubească. Administrarea și dărnicia pentru Dumnezeu înseamnă mai mult decât bani. Da, Dumnezeu vrea ca noi să dăm ca zeciuială parte din venitul nostru și promite că ne va binecuvânta atunci când Îi dăruim. Și totuși, este ceva mai mult decât aceasta. Dumnezeu vrea 100%. El vrea ca noi să-I dăm totul. Tot ceea ce suntem. Trebuie să ne petrecem viața trăind ca să-L slujim pe Tatăl nostru. Trebuie nu doar să-I dăm lui Dumnezeu din salariul nostru, ci chiar viața noastră trebuie să fie o oglindire a Lui. Trebuie ca mai întâi să ne dăm pe noi înșine Domnului, apoi bisericii și lucrării lui Cristos.

Cartea Galateni

Autorul: Galateni 1.1 îl identifică în mod clar pe apostolul Pavel ca fiind cel care a scris cartea Galateni.

Data la care a fost scrisă: În funcție de locația exactă la care a fost trimisă cartea Galateni și în funcție de călătoria misionară în timpul căreia Pavel a plantat biserici în acea zonă, cartea Galateni a fost scrisă undeva între anii 48 și 55 d.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Bisericile din Galatia erau formate parțial din evrei convertiți și parțial din cei convertiți dintre neamuri, așa cum era cazul în general. Pavel își afirmă caracterul apostolic și doctrinele pe care el îi învăța, ca să consolideze bisericile Galatiei în credința în Cristos, în special cu privire la chestiunea importantă a justificării numai prin credință. Prin urmare, subiectul este în mare parte același cu cel tratat în Epistola către Romani, și anume justificarea numai prin credință. Totuși, în această epistolă, atenția este direcționată în mod special către ideea că oamenii sunt îndreptățiți prin credință, fără faptele Legii lui Moise.

Cartea Galateni nu a fost scrisă ca un eseu de istorie contemporană. A fost un protest împotriva stricării Evangheliei lui Cristos. Adevărul esențial al justificării prin credință, și nu prin faptele Legii, a fost întunecat de iudaizatorii care insistau că cei credincioși în Cristos trebuie să țină Legea, dacă se așteptau să fie perfecți în fața lui Dumnezeu. Când Pavel a aflat că această învățătură începuse să se răspândească în bisericile Galatiei și că-i îndepărtase pe credincioși de la moștenirea libertății, le-a scris această mustrare plină de pasiune conținută în această epistolă.

Versete-cheie: Galateni 2.16: „Totuși, fiindcă știm că omul nu este socotit neprihănit prin faptele Legii, ci numai prin credința în Isus Cristos, am crezut și noi în Cristos Isus, ca să fim socotiți neprihăniți prin credința în Cristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii.”

Galateni 2.20: „Am fost răstignit împreună cu Cristos, și trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine. Și viața, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine.”

Galateni 3.11: „Și că nimeni nu este socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu, prin Lege, este învederat, căci «cel neprihănit prin credință va trăi».”

Galateni 4.5-6: „Ca să-i răscumpere pe cei care erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea. Și, pentru că sunteți fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său care strigă: «Ava», adică: «Tată!»”

Galateni 5.22-23: „Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege.”

Galateni 6.7: „Nu vă înșelați: «Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit.» Ce seamănă omul, aceea va și secera.”

Un scurt rezumat: Rezultatul îndreptățirii prin har, prin credință, este libertate spirituală. Pavel le-a solicitat stăruitor galatenilor să rămână neclintiți în libertatea lor și să nu „se aplece iarăși sub jugul robiei (adică Legea mozaică)” (Galateni 5.1). Libertatea creștină nu este o scuză pentru satisfacerea naturii noastre decăzute; în schimb, este o ocazie de a ne iubi unii pe alții (Galateni 5.13, 6.7-10). O astfel de libertate nu ne ferește de luptele vieții. Ba chiar poate intensifica lupta dintre Duh și carne. Însă carnea (natura căzută) a fost răstignită împreună cu Cristos (Galateni 2.20); și, în consecință, Duhul Își va produce roada, cum este dragostea, bucuria și pacea, în viața credinciosului (Galateni 5.22-23).

Scrisoarea către galateni a fost scrisă într-o stare de frământare inspirată. Pentru Pavel, problema nu era dacă un individ era tăiat împrejur sau nu, ci dacă devenise „o făptură nouă” (Galateni 6.15). Dacă Pavel nu ar fi avut succes în susținerea justificării numai prin credință, creștinismul ar fi rămas o sectă în cadrul iudaismului, în loc să devină calea universală de mântuire. Așadar, Galateni nu este doar epistola lui Luther; este epistola fiecărui credincios care mărturisește împreună cu Pavel: „Am fost răstignit împreună cu Cristos, și trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine. Și viața, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine” (Galateni 2.20).

Cărțile Iacov și Galateni ilustrează două aspecte care țin de creștinism care încă de la început au părut să fie în conflict unul cu celălalt, cu toate că, în realitate, ele se susțin reciproc. Iacov insistă asupra eticii lui Cristos, necesitatea ca credința să-și dovedească existența prin roadele sale. Cu toate acestea, Iacov subliniază, nu mai puțin decât Pavel, nevoia transformării individului prin harul lui Dumnezeu (Iacov 1.18). Cartea Galateni accentuează dinamica Evangheliei care produce etică (Galateni 3.13-14). Nici Pavel nu a fost mai puțin preocupat decât Iacov cu privire la viața etică (Galateni 5.13). La fel ca cele două fețe ale unei monede, aceste două aspecte ale adevărului creștin trebuie să se însoțească întotdeauna una cu cealaltă.

Legături: Pe parcursul epistolei lui Pavel către galateni, harul mântuitor – darul lui Dumnezeu – este juxtapus Legii lui Moise, care nu mântuie. Iudaizatorii, aceia care se întorceau la Legea mozaică, ca sursă a lor de justificare, erau proeminenți în Biserica Primară, atrăgându-l, chiar și numai temporar, pe un creștin de seamă ca Petru în pânza înșelăciunii lor (Galateni 2.11-13). Atât de atașați erau creștinii primari de Lege, încât Pavel a trebuit să reitereze în mod continuu adevărul că mântuirea prin har nu are nimic de a face cu ținerea Legii. Subiectele care leagă cartea Galateni de Vechiul Testament se concentrează în jurul perechii Lege vs. har: neputința Legii de a îndreptăți (2.16); moartea credinciosului față de Lege (2.19); îndreptățirea lui Avraam prin credință (3.6); Legea nu aduce mântuire, ci mânia lui Dumnezeu (3.10) și dragostea, nu faptele, împlinește Legea (5.14).

Aplicație practică: Unul dintre subiectele principale ale cărții Galateni se găsește în 3.11: „Cel neprihănit va trăi prin credință.” Nu numai că suntem mântuiți prin credință (Ioan 3.16, Efeseni 2.8-9), ci viața credinciosului în Cristos – zi de zi, moment de moment – este trăită în conformitate cu și prin acea credință. Nu că acea credință este ceva ce facem să apară prin noi înșine – aceasta este darul lui Dumnezeu, nu al faptelor – dar este responsabilitatea și bucuria noastră (1) să arătăm credința, astfel că alții vor vedea lucrarea lui Cristos în noi, și (2) să sporim credința, prin aplicarea disciplinelor spirituale (studiul Bibliei, rugăciune, ascultare).

Isus a spus că vom fi cunoscuți după roada vieții noastre (Matei 7.16), care dovedește credința din lăuntrul nostru. Toți creștinii ar trebui să fim sârguincioși în efortul nostru de a ne baza pe credința mântuitoare din noi, astfel încât viața noastră să-L oglindească pe Cristos și alții să-L vadă pe El în noi și „să-L slăvească pe Tatăl nostru, care este în ceruri” (Matei 16).

Cartea Efeseni

Autorul: Efeseni 1.1 îl identifică pe apostolul Pavel ca fiind autorul cărții Efeseni.

Data la care a fost scrisă: Cartea Efeseni a fost scrisă probabil între anii 60-63 d.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Pavel a intenționat ca toți cei care tânjesc după maturitatea asemenea lui Cristos să primească această scriere. În cartea Efeseni este cuprinsă disciplina de care e nevoie, ca să creștem înspre a fi copii adevărați ai lui Dumnezeu. Mai mult, un studiu al cărții Efeseni va ajuta la întărirea și statornicirea credinciosului, astfel încât să poată îndeplini scopul și chemarea pe care i-a dat-o Dumnezeu. Scopul acestei epistole este de a confirma și de a echipa o biserică aflată în procesul de maturizare. Epistola prezintă o perspectivă echilibrată asupra Trupului lui Cristos și a importanței acestuia în economia lui Dumnezeu.

Versete-cheie: Efeseni 1.3: „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovnicești, în locurile cerești, în Cristos.”

Efeseni 2.8-10: „Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință. Și aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Căci noi suntem lucrarea Lui și am fost zidiți în Cristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.”

Efeseni 4.4-6: „Este un singur trup, un singur Duh, după cum și voi ați fost chemați la o singură nădejde a chemării voastre. Este un singur Domn, o singură credință, un singur botez. Este un singur Dumnezeu și Tată al tuturor, care este mai presus de toți, care lucrează prin toți și care este în toți.”

Efeseni 5.21: „Supuneți-vă unii altora în frica lui Cristos.”

Efeseni 6. 10-11: „Încolo, fraților, întăriți-vă în Domnul și în puterea tăriei Lui. Îmbrăcați-vă cu toată armura lui Dumnezeu, ca să puteți ține piept împotriva uneltirilor Diavolului.”

Un scurt rezumat: Doctrina ocupă cea mai mare parte din cartea Efeseni. Jumătate din învățătura din această epistolă are legătură cu poziția noastră în Cristos, iar restul ei privește condiția noastră. Mult prea adesea, cei care-i învață pe alții din această carte ocolesc toate învățăturile fundamentale și merg direct la capitolul de încheiere. Acesta este capitolul care accentuează războiul sau lupta sfinților. Totuși, pentru a beneficia pe deplin de conținutul acestei epistole, trebuie să începem de la începutul învățăturii lui Pavel din această scrisoare.

Mai întâi, ca urmași ai lui Cristos, trebuie să înțelegem pe deplin cine spune Dumnezeu că suntem. Trebuie, de asemenea, să ajungem înrădăcinați în cunoașterea a ceea ce a făcut Dumnezeu pentru toată omenirea. Apoi, existența noastră din prezent și umblarea noastră trebuie să fie antrenate și întărite. Acest lucru trebuie să continue până când nu ne vom mai clătina și nu vom mai fi purtați încoace și încolo de orice duh de învățătură și de viclenia oamenilor.

Scrierea lui Pavel se împarte în trei segmente principale. (1) Capitolele de la unu la trei prezintă principiile privitoare la ceea ce a înfăptuit Dumnezeu. (2) Capitolele patru și cinci ne pun înainte principii privitoare la existența noastră prezentă. (3) Capitolul 6 prezintă principii care privesc lupta noastră de fiecare zi.

Legături: Cea mai importantă legătură cu Vechiul Testament din cartea Efeseni se află în conceptul alarmant (pentru evrei) de Biserică ca Trup al lui Cristos (Efeseni 5.32). Această taină extraordinară (un adevăr care nu fusese revelat mai înainte) cu privire la Biserică este faptul că „neamurile sunt împreună moștenitoare cu Israelul, alcătuiesc un singur trup și iau parte împreună la aceeași făgăduință în Cristos Isus” (Efeseni 3.6). Acesta a fost un mister complet ascuns de sfinții Vechiului Testament (Efeseni 3.5, 9). Israeliții care L-au urmat cu adevărat pe Dumnezeu întotdeauna au crezut că numai ei erau poporul ales al Lui (Deuteronomul 7.6). Acceptarea neamurilor ca având același statut în această nouă paradigmă era extrem de dificilă și a provocat multe dispute între credincioșii evrei și cei convertiți dintre neamuri. Pavel vorbește, de asemenea, despre misterul Bisericii ca „Mireasă a lui Cristos”, un concept nemaiauzit înainte în Vechiul Testament.

Aplicație practică: Poate că mai mult decât oricare altă carte a Bibliei, cartea Efeseni subliniază legătura dintre învățătura sănătoasă și practica dreaptă în viața creștină. Mult prea mulți oameni ignoră „teologia” și, în schimb, vor să discute doar lucruri „practice”. În cartea Efeseni, Pavel susține faptul că teologia e practică. Ca să putem trăi voia lui Dumnezeu pentru noi în mod practic în viața noastră, trebuie ca mai întâi să înțelegem din punct de vedere doctrinar cine suntem noi în Cristos.

Cartea Filipeni

Autorul: Filipeni 1.1 îl identifică pe apostolul Pavel ca fiind autorul cărții Filipeni, posibil cu ajutorul lui Timotei.

Data la care a fost scrisă: Cartea Filipeni a fost scrisă aproximativ în anul 61 d.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Epistola către Filipeni, una dintre epistolele din temniță ale lui Pavel, a fost scrisă în Roma. Acolo, în Filipi, oraș pe care Pavel l-a vizitat în cea de-a doua sa călătorie misionară (Fapte 16.12), Lidia, temnicerul din Filipi și familia lui s-au întors la Cristos. Acum, câțiva ani mai târziu, biserica era bine constituită, așa cum se poate deduce din felul de adresare, care include „episcopi și diaconi” (Filipeni 1.1).

Prilejul epistolei era confirmarea unui dar de bani din partea bisericii din Filipi, adus apostolului Pavel de către Epafrodit, unul dintre membrii acestei biserici (Filipeni 4.10.18). Aceasta este o scrisoare afectuoasă, scrisă unui grup de creștini care erau apropiați în mod deosebit de inima lui Pavel (2 Corinteni 8.1-6), și se spun comparativ puține lucruri despre erori doctrinare.

Versete-cheie: Filipeni 1.21: „Căci pentru mine a trăi este Cristos, și a muri este un câștig.”

Filipeni 3.7: „Dar lucrurile care pentru mine erau câștiguri le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Cristos.”

Filipeni 4.4: „Bucurați-vă totdeauna în Domnul! Iarăși zic: Bucurați-vă!”

Filipeni 4.6-7: „Nu vă îngrijorați de nimic; ci, în orice lucru, aduceți cererile voastre la cunoștința lui Dumnezeu, prin rugăciuni și cereri, cu mulțumiri. Și pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inima și gândurile în Hristos Isus.”

Filipeni 4.13: „Pot totul în Cristos care mă întărește.”

Un scurt rezumat: Cartea Filipeni poate fi numită „Resurse din suferință”. Cartea vorbește despre Cristos în viața noastră, Cristos în mintea noastră, Cristos ca scop al nostru, Cristos ca tărie și bucurie a noastră în suferință. A fost scrisă în timpul întemnițării lui Pavel în Roma, la aproape treizeci de ani după înălțarea lui Cristos la cer și după aproximativ zece ani de la prima predică a lui Pavel în Filipi.

Pavel era prizonierul lui Nero, și totuși, epistola pur și simplu răsună de victorie, cuvintele „bucurie” și „bucurați-vă” apărând în mod frecvent (Filipeni 1.4, 18, 25, 2.2, 17, 18, 28, 29, 3.1, 4.1, 4, 10). Experiența creștină autentică este ducerea la capăt, indiferent de împrejurările în care ne aflăm, a vieții, a naturii și a gândului lui Cristos, care trăiește în noi (Filipeni 1.6, 11, 2.5, 13). Cartea Filipeni își atinge apogeul în versetele 2.5-11, cu afirmația glorioasă și profundă privind smerirea și înălțarea Domnului nostru Isus Cristos.

Cartea Filipeni poate fi împărțită după cum urmează:

Introducere, 1.1-7

I. Cristos, viața creștinului: Bucurie în ciuda suferinței, 1.8-30

II. Cristos, calea creștinului: Bucurie în slujirea umilă, 2.1-30

III. Cristos, subiectul credinței, a dorinței și a speranței creștinului, 3.1-21

IV. Cristos, tăria creștinului: Bucurie în mijlocul îngrijorărilor, 4.1-9

Încheiere, 4.10-23

Legături: Așa cum se întâmplă în cazul majorității scrisorilor sale, Pavel i-a avertizat pe noii credincioși din biserica din Filipi să se ferească de tendința înspre legalism care apărea în mod continuu în bisericile din primul veac. Atât de legați de Legea Vechiului Testament erau iudeii, încât exista un efort constant din partea iudaizatorilor să se întoarcă la învățătura mântuirii prin fapte. Dar Pavel a reiterat faptul că mântuirea este numai prin credința în Isus Cristos și i-a numit pe iudaizatori „câini” și „lucrători răi”. Legaliștii insistau îndeosebi asupra faptului că noii credincioși ar trebui să continue să se taie împrejur, potrivit cu cerințele vechiului legământ (Genesa 17.10-12, Leviticul 12.3). În acest fel, ei încercau să-L mulțumească pe Dumnezeu prin propriile lor eforturi și să se înalțe deasupra creștinilor dintre neamuri care nu participau la ritual. Pavel a explicat faptul că cei care au fost spălați de sângele Mielului nu mai trebuiau să săvârșească ritualul care simboliza nevoia de o inimă curată.

Aplicație practică: Cartea Filipeni este una dintre cele mai personale scrisori ale lui Pavel și, ca atare, are câteva aplicații personale pentru credincioși. Fiind scrisă în timpul întemnițării sale din Roma, Pavel îi îndeamnă pe filipeni să urmeze exemplul său și să fie „încurajați să vestească Cuvântul lui Dumnezeu cu mai multă îndrăzneală și fără teamă” (Filipeni 1.14) în vremurile de persecuție. Toți creștinii au experimentat, într-o vreme sau alta, animozitatea necredincioșilor față de Evanghelia lui Cristos. Trebuie să ne așteptăm la acest lucru. Isus a spus că lumea L-a urât pe El și-i va urî și pe urmașii Săi (Ioan 5.18). Pavel ne îndeamnă să perseverăm atunci când întâmpinăm persecuție și să „rămânem tari în același duh și să luptăm cu un suflet pentru credința Evangheliei” (Filipeni 1.27).

O altă aplicație a cărții Filipeni este nevoia ca creștinii să fie uniți în smerenie. Suntem uniți cu Cristos și trebuie să luptăm să fim uniți unii cu ceilalți în același fel. Pavel ne reamintește să avem „o simțire, o dragoste, un suflet și un gând” și să dăm la o parte îngâmfarea și ambiția egoistă și „în smerenie, fiecare să-l privească pe altul mai presus de el însuși”, căutând interesele altora și purtându-ne de grijă unii altora (Filipeni 2.2-4). Ar fi mult mai puțin conflict în biserici astăzi dacă am lua în serios sfatul lui Pavel.

O altă aplicație a cărții Filipeni o reprezintă bucuria și faptul de a ne bucura, lucruri care se găsesc în tot cuprinsul scrisorii sale. Pavel se bucură că Cristos este vestit (Filipeni 1.18); se bucură de persecuția de care avea parte (2.17); îi îndeamnă pe alții să se bucure în Domnul (3.1) și-i numește pe frații filipeni „bucuria și cununa” lui (4.1). El rezumă totul în acest îndemn pentru credincioși: „Bucurați-vă totdeauna în Domnul! Iarăși zic: Bucurați-vă!” (4.4-7). Ca și credincioși, ne putem bucura și experimenta pacea lui Dumnezeu aruncând toate îngrijorările noastre asupra Lui, dacă, „în orice lucru, aducem cererile noastre la cunoștința lui Dumnezeu, prin rugăciuni și cereri, cu mulțumiri” (4.6). Bucuria lui Pavel, în ciuda persecuției și a întemnițării, se ivește strălucitoare pe tot parcursul epistolei, și ni se promite și nouă aceeași bucurie pe care a experimentat-o el, atunci când ne concentrăm gândurile asupra Domnului (Filipeni 4.8).

Cartea Coloseni

Autorul: Apostolul Pavel a fost scriitorul principal al cărții Coloseni (Coloseni 1.1). Și lui Timotei i se recunoaște întrucâtva contribuția (Coloseni 1.1).

Data la care a fost scrisă: Cartea Coloseni a fost scrisă probabil între anii 58-62 d.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Cartea Coloseni este un minicurs de etică, ce se adresează fiecărui domeniu din viața creștină. Pavel merge progresiv de la viața individuală la casă și familie, de la lucru la felul în care trebuie să-i tratăm pe ceilalți. Tema acestei cărți este suficiența Domnului nostru Isus Cristos în a ne îndeplini nevoile din fiecare domeniu.

Versete-cheie: Coloseni 1.15-16: „El este chipul Dumnezeului celui nevăzut, Cel întâi născut din toată zidirea. Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri și pe pământ, cele văzute și cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El și pentru El.”

Coloseni 2.8: „Luați seama ca nimeni să nu vă fure cu filosofia și cu o amăgire deșartă, după datina oamenilor, după învățăturile începătoare ale lumii, și nu după Cristos.”

Coloseni 3.12-13: „Astfel, dar, ca niște aleși ai lui Dumnezeu, sfinți și preaiubiți, îmbrăcați-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândețe, cu îndelungă răbdare. Îngăduiți-vă unii pe alții, și dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertați-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Cristos, așa iertați-vă și voi.”

Coloseni 4.5-6: „Purtați-vă cu înțelepciune față de cei de afară; răscumpărați vremea. Vorbirea voastră să fie totdeauna cu har, dreasă cu sare, ca să știți cum trebuie să-i răspundeți fiecăruia.”

Un scurt rezumat: Cartea Coloseni a fost scrisă în mod explicit ca să combată erezia care apăruse în Colose și care punea în pericol existența bisericii. Nu știm exact ce i s-a spus lui Pavel, însă această scrisoare este răspunsul său.

Putem presupune, bazat pe răspunsul lui Pavel, că aceasta avea de-a face cu o vedere distorsionată a lui Cristos (negarea umanității sale reale și adevărate și neacceptarea dumnezeirii Sale depline). Pavel pare, de asemenea, să combată accentul „iudaic” pus pe tăierea împrejur și pe tradiții (Coloseni 2.8-11, 3.11). Erezia abordată pare să fie ori un iudeo-gnosticism, ori un amestec între un ascetism iudaic și filosofia greacă (stoică?). El face o treabă extraordinară prin faptul că ne îndreaptă privirile înspre suficiența lui Cristos.

Cartea Coloseni conține instrucțiuni doctrinare cu privire la dumnezeirea lui Cristos și la filosofiile false (1.15-2.23), cât și îndemnuri practice privitoare la conduita creștină, incluzând prietenii și vorbirea (3.1-4.18).

Legături: Așa cum e în cazul fiecărei biserici primare, problema legalismului iudaic în Colose îl preocupa intens pe Pavel. Atât de radical era conceptul mântuirii prin har, și nu prin fapte, încât acelora care erau adânciți în Legea Vechiului Testament le era foarte greu să-l înțeleagă. În consecință, exista o mișcare continuă printre legaliști, ca să adauge anumite cerințe din Lege la această credință nouă. De foarte mare importanță în mijlocul lor era cerința tăierii împrejur, care încă se practica în rândurile unor convertiți dintre evrei. Pavel a combătut această eroare în versetul din Coloseni 2.11-15, în care a declarat că tăierea împrejur a cărnii nu mai era necesară, pentru că Cristos venise. A Lui era o tăiere împrejur a inimii, nu a cărnii, făcând ca ritualurile ceremoniale ale Vechiului Testament să nu mai fie necesare (Deuteronomul 10.16, 30.6, Ieremia 4.4, 9.26, Fapte 7.51, Romani 2.29).

Aplicație practică: Cu toate că Pavel s-a adresat multor domenii, aplicația principală pentru noi astăzi este suficiența totală și completă a lui Cristos în viața noastră atât pentru mântuirea, cât și pentru sfințirea noastră. Trebuie să știm și să înțelegem Evanghelia, ca să nu fim duși în rătăcire de forme subtile de legalism și de erezie. Trebuie să ne păzim de orice deviere care ar diminua centralitatea lui Cristos ca Domn și Mântuitor. Orice „religie” care încearcă să se considere echivalentă cu adevărul, folosind cărți care pretind să aibă aceeași autoritate ca a Bibliei sau care combină efortul omenesc cu realizarea divină în mântuire, trebuie evitată. Nu pot fi combinate sau adăugate alte religii la creștinism. Cristos ne dă standarde absolute de conduită morală. Creștinismul este o familie, un mod de viață și o relație – nu o religie. Faptele bune, astrologia, ocultismul și horoscoapele nu ne arată căile lui Dumnezeu. Numai Cristos face acest lucru. Voia Lui ne este descoperită în Cuvântul Lui, scrisoarea Lui de dragoste pentru noi; trebuie să ajungem să o cunoaștem!

Cartea 1 Tesaloniceni

Autorul: 1 Tesaloniceni 1.1 indică faptul că 1 Tesaloniceni a fost scrisă de apostolul Pavel, probabil împreună cu Sila și Timotei.

Data la care a fost scrisă: Cartea 1 Tesaloniceni a fost scrisă aproximativ în anul 50 d.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: În biserica din Tesalonic erau anumite neînțelegeri cu privire la revenirea lui Cristos. Pavel a dorit să le lămurească în scrisoarea lui. El a scris-o, de asemenea, ca pe o învățătură privitoare la trăirea sfântă.

Versete-cheie: 1 Tesaloniceni 3.5: „Astfel, în nerăbdarea mea, am trimis să-mi aducă știri despre credința voastră, de teamă ca nu cumva să vă fi ispitit ispititorul, și osteneala noastră să fi fost degeaba.”

1 Tesaloniceni 3.7: „De aceea, fraților, în toate strâmtorările și necazurile noastre am fost mângâiați cu privire la voi, prin credința voastră.”

1 Tesaloniceni 4.14-17: „Căci, dacă credem că Isus a murit și a înviat, credem și că Dumnezeu îi va aduce înapoi, împreună cu Isus, pe cei care au adormit în El. Iată, în adevăr, ce vă spunem prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, care vom rămâne până la venirea Domnului, nu o vom lua înaintea celor adormiți. Căci Însuși Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel și cu trâmbița lui Dumnezeu, Se va coborî din cer, și întâi vor învia cei morți în Cristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți toți împreună cu ei în nori, ca să-L întâmpinăm pe Domnul în văzduh; și astfel vom fi totdeauna cu Domnul.”

1 Tesaloniceni 5.16-18: „Bucurați-vă întotdeauna. Rugați-vă neîncetat. Mulțumiți-I lui Dumnezeu pentru toate lucrurile; căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Cristos Isus, cu privire la voi.”

Un scurt rezumat: Primele trei capitole vorbesc despre dorința lui Pavel de a vizita biserica din Tesalonic, care nu s-a putut concretiza, pentru că i-a împiedicat Satana (1 Tesaloniceni 2.18) și despre felul în care Pavel le-a purtat de grijă și a fost încurajat să audă despre felul în care trăiau. Pavel se roagă apoi pentru ei (1 Tesaloniceni 3.11-13). În capitolul 4, Pavel îi învață pe credincioșii din Tesalonic cum să trăiască o viață sfântă în Isus Cristos (1 Tesaloniceni 4.1-12). Pavel merge mai departe și-i învață cu privire la o înțelegere greșită pe care o aveau. El le spune că cei care au murit în Isus Cristos vor merge și ei în cer la întoarcerea Sa (1 Tesaloniceni 4.13-18, 5.1-11). Cartea se încheie cu instrucțiuni finale privitoare la viața creștină.

Legături: Pavel le reamintește tesalonicenilor că persecuția de care aveau parte din partea „celor de un neam cu ei” (v. 2.14-15), iudeii care L-au respins pe Mesia al lor, este aceeași pe care au suferit-o prorocii Vechiului Testament (Ieremia 2.30, Matei 23.31). Isus a avertizat cu privire la faptul că prorocii lui Dumnezeu întotdeauna vor întâmpina opoziție din partea celor nelegiuiți (Luca 11.49). În Coloseni, Pavel amintește același adevăr.

Aplicație practică: Această carte poate fi aplicată în multe situații din viață. Aceasta ne dă încrederea, ca și creștini, că morți sau vii, atunci când Cristos Se va întoarce, vom fi împreună cu El (1 Tesaloniceni 4.13-18). Ne asigură pe noi, creștinii, că nu vom avea parte de mânia lui Dumnezeu (1 Tesaloniceni 5.8-9). Ne învață cum să umblăm în fiecare zi în viața de credință (1 Tesaloniceni 4-5).

Cartea 2 Tesaloniceni

Autorul: 2 Tesaloniceni 1.1 indică faptul că 2 Tesaloniceni a fost scrisă de apostolul Pavel, probabil împreună cu Sila și Timotei.

Data la care a fost scrisă: Cartea 2 Tesaloniceni a fost scrisă probabil între ani 51-52 d.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Biserica din Tesalonic avea încă unele înțelegeri greșite cu privire la Ziua Domnului. Ei credeau că aceasta venise deja, și, ca urmare, încetaseră să mai lucreze. Ei erau rău persecutați. Pavel le-a scris ca să clarifice înțelegerile greșite și să-i mângâie.

Versete-cheie: 2 Tesaloniceni 1.6-7: „Fiindcă Dumnezeu găsește că este drept să le dea întristare celor care vă întristează și să vă dea odihnă atât vouă, care sunteți întristați, cât și nouă, la descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui.”

2 Tesaloniceni 2.13: „Noi însă, frați preaiubiți de Domnul, trebuie să-I mulțumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, căci de la început Dumnezeu v-a ales pentru mântuire, în sfințirea Duhului și credința adevărului.”

2 Tesaloniceni 3.3: „Credincios este Domnul: El vă va întări și vă va păzi de cel rău.”

2 Tesaloniceni 3.10: „Căci, când eram la voi, vă spuneam lămurit: «Cine nu vrea să lucreze nici să nu mănânce.»”

Un scurt rezumat: Pavel salută biserica din Tesalonic și-i încurajează și-i îndeamnă. El îi laudă pentru ceea ce aude că fac în Domnul și se roagă pentru ei (2 Tesaloniceni 1.11-12). În capitolul 2, Pavel explică ce se va întâmpla în Ziua Domnului (2 Tesaloniceni 2.1-12). Pavel îi încurajează apoi să rămână neclintiți și-i învață să se țină la distanță de oamenii leneși, care nu trăiesc în acord cu Evanghelia (2 Tesaloniceni 3.6).

Legături: Pavel face referire la câteva pasaje vechi-testamentare în discursul său privitor la timpurile din urmă, confirmând astfel și făcând acordul cu prorocii Vechiului Testament. Mare parte din învățătura lui privitoare la timpurile din urmă din această scrisoare se bazează pe prorocul Daniel și pe vedeniile sale. În 2 Tesaloniceni 2.3-9, el face referire la prorocia lui Daniel privitoare la „omul fărădelegii” (Daniel 7-8).

Aplicație practică: Cartea 2 Tesaloniceni este plină de informație care explică timpurile din urmă. Aceasta ne îndeamnă, de asemenea, să nu fim leneși și să lucrăm pentru ceea ce avem. De asemenea, în 2 Tesaloniceni sunt câteva rugăciuni extraordinare, care pot fi exemple pentru noi a felului în care să ne rugăm pentru alți credincioși în zilele noastre.

Cartea 1 Timotei

Autorul: Cartea 1 Timotei a fost scrisă de către apostolul Pavel (1 Timotei 1.1).

Data la care a fost scrisă: Cartea 1 Timotei a fost scrisă între anii 62-66 d.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Pavel i-a scris lui Timotei ca să-l încurajeze în responsabilitatea sa de a supraveghea lucrarea bisericii din Efes și posibil din celelalte biserici din provincia Asiei (1 Timotei 1.3). Această scrisoare pune bazele pentru ordinarea prezbiterilor (1 Timotei 3.1-7) și pune la dispoziție îndrumări pentru ordinarea oamenilor în slujbele bisericii (1 Timotei 3.8-13). În esență, 1 Timotei este un manual de conducere pentru organizarea și administrarea bisericii.

Versete-cheie: 1 Timotei 2.5: „Căci este un singur Dumnezeu și este un singur mijlocitor între Dumnezeu și oameni: Omul Isus Cristos.”

1 Timotei 2.12: „Femeii nu-i dau voie să-i învețe pe alții, nici să se ridice mai presus de bărbat, ci să stea în tăcere.”

1 Timotei 3.1-3: „Adevărat este cuvântul acesta: «Dacă râvnește cineva să fie episcop, dorește un lucru bun.» Dar trebuie ca episcopul să fie fără prihană, bărbatul unei singure neveste, cumpătat, înțelept, vrednic de cinste, primitor de oaspeți, în stare să-i învețe pe alții. Să nu fie nici bețiv, nici bătăuș, nici doritor de câștig mârșav, ci să fie blând, nu gâlcevitor, nu iubitor de bani.”

1 Timotei 4.9-10: „Iată un cuvânt adevărat și cu totul vrednic de primit! Noi muncim, în adevăr, și ne luptăm, pentru că ne-am pus nădejdea în Dumnezeul cel Viu, care este Mântuitorul tuturor oamenilor, și mai ales al celor credincioși.”

1 Timotei 6.12: „Luptă-te lupta cea bună a credinței; apucă viața veșnică, la care ai fost chemat și pentru care ai făcut acea frumoasă mărturisire înaintea multor martori.”

Un scurt rezumat: Aceasta este prima scrisoare pe care Pavel i-a scris-o lui Timotei, un pastor tânăr care a fost un ajutor al lui Pavel în lucrarea lui. Timotei era grec. Mama sa era iudeică, iar tatăl grec. Pavel a fost mai mult decât un mentor și un lider pentru Timotei. El i-a fost ca un tată, iar Timotei i-a fost ca un fiu lui Pavel (1 Timotei 1.2). Pavel începe scrisoarea îndemnându-l pe Timotei să fie în gardă în privința învățătorilor falși și a învățăturilor false. Totuși, majoritatea scrisorii tratează conduita pastorală. Pavel îl instruiește pe Timotei cu privire la închinare (capitolul 2) și la creșterea unor lideri maturi pentru biserică (capitolul 3). Cea mai mare parte din scrisoare se ocupă de conduita pastorală, de avertizările cu privire la învățătorii falși și de responsabilitatea bisericii față de membrii care păcătuiesc, văduve, episcopi și sclavi. În toată scrisoarea, Pavel îl încurajează pe Timotei să rămână neclintit, să persevereze și să rămână credincios chemării sale.

Legături: O legătură interesantă cu Vechiul Testament în cartea 1 Timotei este pasajul pe care Pavel îl citează ca fiind baza pentru care prezbiterii să fie vrednici de „îndoită cinste” și demni de respect, atunci când e cazul să fie acuzați de ceva rău (1 Timotei 5.17-19). Deuteronomul 24.15, 25.4 și Leviticul 19.13 vorbesc despre necesitatea de a-i plăti unui lucrător ceea ce i se cuvine pentru munca sa și într-un timp util. Parte din Legea mozaică reclama că doi sau trei martori sunt necesari ca să fie adusă o acuzație împotriva unui om (Deuteronomul 19.15). Creștinii evrei din bisericile pe care le păstorea Timotei trebuie să fi fost conștienți de legăturile acestea cu Vechiul Testament.

Aplicație practică: Isus Cristos este prezentat de Pavel ca fiind Mijlocitorul dintre Dumnezeu și om (1 Timotei 2.5), Mântuitorul tuturor celor care cred în El. El este Domnul Bisericii, și Timotei Îl slujește păstorind Biserica Sa. Astfel, găsim aplicația principală din această primă scrisoare a lui Pavel către „copilul său în credință”. Pavel îl instruiește pe Timotei în chestiuni care țin de doctrina, conducerea și administrarea Bisericii. Putem folosi aceleași instrucțiuni pentru cârmuirea adunărilor noastre locale și astăzi. De asemenea, lucrarea și slujirea unui pastor, calificările pentru un prezbiter și pentru un diacon sunt la fel de importante și pertinente astăzi precum au fost în zilele lui Timotei. Prima scrisoare a lui Pavel către Timotei constituie o carte de instrucțiuni pe tema conducerii, a administrării și a păstoririi bisericii locale. Instrucțiunile din această scrisoare i se aplică oricărui conducător sau viitor conducător al bisericii lui Cristos și sunt la fel de relevante astăzi precum au fost în zilele lui Pavel. Pentru aceia care nu sunt chemați în roluri de conducere în biserica lor, cartea continuă să fie practică. Fiecare urmaș al lui Cristos trebuie să lupte pentru credință și să evite învățăturile false. Fiecare urmaș al lui Cristos trebuie să rămână neclintit și să persevereze.

Cartea 2 Timotei

Autorul: 2 Timotei 1.1 îl identifică pe apostolul Pavel ca fiind autorul cărții 2 Timotei.

Data la care a fost scrisă: Cartea 2 Timotei a fost scrisă aproximativ în anul 67 d.Cr., cu puțin timp înainte ca apostolul Pavel să fie executat.

Scopul pentru care a fost scrisă: Întemnițat din nou în Roma, apostolul Pavel se simțea singur și abandonat. Pavel și-a dat seama că viața sa pământească urma probabil să se încheie în curând. Cartea 2 Timotei cuprinde, în esență, „ultimele cuvinte” ale lui Pavel. Pavel a privit dincolo de împrejurările în care se afla, ca să-și exprime preocuparea pentru biserici, și în mod specific pentru Timotei. Pavel a dorit să-și folosească ultimele cuvinte ca să-l încurajeze pe Timotei și pe toți ceilalți credincioși să persevereze în credință (2 Timotei 3.14) și să vestească Evanghelia lui Isus Cristos (2 Timotei 4.2).

Versete-cheie: 2 Timotei 1.7: „Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste și de chibzuință.”

2 Timotei 3.16-17: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit și cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.”

2 Timotei 4.2: „Propovăduiește Cuvântul, stăruie asupra lui la timp și nelatimp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândețea și învățătura.”

2 Timotei 4.7.8: „M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credința. De acum mă așteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da în «ziua aceea» Domnul, Judecătorul cel drept. Și nu numai mie, ci și tuturor celor care vor fi iubit venirea Lui.”

Un scurt rezumat: Pavel îl încurajează pe Timotei să rămână plin de pasiune pentru Cristos și să rămână neclintit în învățătura sănătoasă (2 Timotei 1.1-2, 13-14). Pavel îi reamintește lui Timotei să evite credințele și practicile neevlavioase și să fugă de tot ceea ce e imoral (2 Timotei 2.14-26). În vremurile din urmă, va fi atât persecuție intensă, cât și apostazie de la credința creștină (2 Timotei 3.1-17). Pavel încheie cu o rugăminte fierbinte pentru credincioși să rămână neclintiți în credință și să termine bine cursa în care aleargă (2 Timotei 4.1-8).

Legături: Atât de preocupat a fost Pavel să-l avertizeze pe Timotei și pe cei pe care acesta îi păstorea de pericolele pe care le constituiau învățătorii falși, încât a invocat istorisirea cu vrăjitorii egipteni care i s-au împotrivit lui Moise (Exodul 7.11, 22, 8.7, 18, 19, 9.11). Cu toate că numele lor nu sunt menționate în Vechiul Testament, tradiția spune că acești doi oameni au instigat la construirea vițelului de aur și au fost uciși împreună cu ceilalți oameni idolatri (Exodul 32). Pavel le prezice aceeași soartă acelora care se împotrivesc adevărului lui Cristos, nebunia lor fiind, în cele din urmă, „arătată tuturor” (2 Timotei 3.9).

Aplicație practică: Este ușor să deviezi de la calea cea bună în viața de credință. Trebuie să ne menținem ochii ațintiți la premiu – acela de a fi răsplătiți în cer de Isus Cristos (2 Timotei 4.8). Trebuie să ne luptăm să evităm atât învățăturile false, cât și practicile neevlavioase. Acest lucru poate fi îndeplinit numai dacă suntem înrădăcinați în cunoașterea Cuvântului lui Dumnezeu și dacă rămânem neclintiți în refuzul nostru de a accepta orice lucru care este nebiblic.

Cartea Tit

Autorul: Tit 1.1 îl identifică pe apostolul Pavel ca fiind autorul cărții Tit.

Data la care a fost scrisă: Epistola către Tit a fost scrisă aproximativ în anul 66 d.Cr. Multele călătorii ale lui Pavel sunt bine documentate și arată că i-a scris lui Tit din Nicopole din Epirus. În unele Biblii, o subscriere la epistolă poate arăta că Pavel a scris din Nicopole din Macedonia. Totuși, nu se cunoaște un astfel de loc și subscrierile nu au nicio autoritate, devreme ce nu sunt autentice.

Scopul pentru care a fost scrisă: Epistola către Tit este cunoscută ca fiind una dintre epistolele pastorale, asemenea celor două scrisori către Timotei. Această epistolă a fost scrisă de către apostolul Pavel ca să-l încurajeze pe fratele lui în credință, Tit, pe care l-a lăsat în Creta să conducă biserica pe care Pavel a întemeiat-o într-una dintre călătoriile lui misionare (Tit 1.5). Această scrisoare îl sfătuiește pe Tit ce calificări să urmărească la lideri pentru biserică. De asemenea, îl avertizează pe Tit în privința reputației acelora care locuiau pe insula Creta (Tit 1.12).

Pe lângă faptul că-l instruiește pe Tit ce să urmărească la un lider de biserică, Pavel, de asemenea, îl încurajează să se întoarcă la Nicopole pentru o vizită. Cu alte cuvinte, Pavel a continuat să-i ucenicizeze pe Tit și pe alții, pe măsură ce aceștia creșteau în harul Domnului (Tit 3.13).

Versete-cheie: Tit 1.5: „Te-am lăsat în Creta ca să pui în rânduială ce mai rămâne de rânduit și să așezi prezbiteri în fiecare cetate, după cum ți-am poruncit.”

Tit 1.16: „Ei se laudă că-L cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele Îl tăgăduiesc, căci sunt o scârbă: nesupuși și netrebnici pentru orice faptă bună.”

Tit 2.15: „Spune lucrurile acestea, sfătuiește și mustră cu deplină putere. Nimeni să nu te disprețuiască.”

Tit 3.3-6: „Căci și noi eram altădată fără minte, neascultători, rătăciți, robiți de tot felul de pofte și de plăceri, trăind în răutate și în pizmă, vrednici să fim urâți și urându-ne unii pe alții. Dar, când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, și dragostea Lui de oameni, El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea nașterii din nou și prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belșug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru.”

Un scurt rezumat: Cât de minunat trebuie să fi fost când Tit a primit o scrisoare de la mentorul său Pavel. Pavel era un om foarte respectat, și pe bună dreptate, după ce întemeiase câteva biserici în toată lumea de răsărit. Această introducere celebră din partea apostolului trebuie că a fost citită de către Tit: „Către Tit, adevăratul meu copil în credința noastră, a amândurora: Har și pace de la Dumnezeu Tatăl și de la Isus Hristos, Mântuitorul nostru” (Tit 1.4).

Insula Creta unde Tit a fost lăsat de Pavel să conducă biserica era locuită de nativi de pe insulă și de evrei care nu cunoșteau adevărul lui Isus Hristos (Tit 1.12-14). Pavel a socotit că este responsabilitatea lui să continue să-l instruiască și să-l încurajeze pe Tit să formeze lideri în biserica din Creta. În vreme ce apostolul Pavel îl îndruma pe Tit în căutarea sa de lideri, Pavel, de asemenea, a sugerat felul în care să-i instruiască, astfel încât să poată crește în credința lor în Hristos. Indicațiile lui le-au inclus și pe cele privitoare la bărbați și femei de toate vârstele (Tit 2.1-8).

Ca să-l ajute pe Tit să meargă mai departe în credința lui în Hristos, Pavel a sugerat ca Tit să vină la Nicopole și să aducă cu el încă doi membri din biserică (Tit 3.12-13).

Legături: Încă o dată, Pavel a găsit că este necesar să-i instruiască pe conducătorii bisericii să fie atenți la iudaizatori, aceia care căutau să adauge fapte la darul harului care produce mântuirea. El avertizează în privința acelora care erau înșelători răzvrătiți, în special aceia care au continuat să pretindă că tăierea împrejur și aderarea la ritualurile și ceremoniile Legii Mozaice erau încă necesare (Tit 1.10-11). Acesta este un subiect care se repetă în toate epistolele lui Pavel, iar în cartea Tit merge până acolo încât spune că gura lor trebuie să fie astupată.

Aplicație practică: Apostolul Pavel merită atenția noastră atunci când căutăm în Biblie instrucțiuni privitoare la felul în care să trăim o viață plăcută Domnului nostru. Putem învăța ce trebuie să evităm, precum și lucrurile pe care trebuie să ne luptăm să le imităm. Pavel ne sfătuiește să căutăm să fim puri, pe măsură ce evităm lucrurile care vor murdări mintea și conștiința noastră. Și apoi Pavel face o afirmație pe care nu ar trebui să o uităm niciodată: „Ei se laudă că-L cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele Îl tăgăduiesc, căci sunt o scârbă: nesupuși și netrebnici pentru orice faptă bună” (Tit 1.16). Ca și creștini, trebuie să ne examinăm pe noi înșine, să fim siguri că viața noastră e în acord cu mărturisirea noastră de credință în Hristos (2 Corinteni 13.5).

Împreună cu această avertizare, Pavel ne spune, de asemenea, cum să evităm să-L tăgăduim pe Dumnezeu: „El ne-a mântuit prin spălarea nașterii din nou și prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belșug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru” (Tit 3.5b-6). Prin căutarea unei înnoiri zilnice a minții noastre prin Duhul Sfânt, putem ajunge creștini care să-L onorăm pe Dumnezeu prin felul nostru de trăire.

Cartea Filimon

 Autorul: Autorul cărții Filimon este apostolul Pavel (Filimon 1.1).

Data la care a fost scrisă: Cartea Filimon a fost scrisă aproximativ în anul 60 d.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Scrisoarea către Filimon este cea mai scurtă dintre toate scrierile lui Pavel și are de-a face cu practica sclaviei. Scrisoarea sugerează că Pavel se afla în închisoare în momentul scrierii. Filimon era un stăpân de sclavi care, de asemenea, găzduia o biserică în casa lui. În timpul lucrării desfășurate de Pavel în Efes, e probabil că Filimon a venit în călătorie în acest oraș, a auzit predicarea lui Pavel și a devenit creștin. Sclavul Onisim și-a jefuit stăpânul, pe Filimon, și a fugit departe, ajungând la Roma și la apostolul Pavel. Onisim era încă proprietatea lui Filimon și Pavel a scris ca să netezească calea întoarcerii la stăpânul lui. Prin mărturisirea lui Pavel, Onisim a devenit creștin (Filimon 10) și Pavel a vrut ca Filimon să-l accepte pe Onisim ca pe un frate în Hristos, nu ca pe un simplu sclav.

Versete-cheie: Filimon 6: „Îl rog ca această părtășie a ta la credință să se arate prin fapte, care să dea la iveală tot binele care se face între noi în Hristos.”

Filimon 16: „… dar nu ca pe un rob, ci mult mai presus decât pe un rob: ca pe un frate preaiubit, mai ales de mine, și cu atât mai mult de tine, fie în chip firesc, fie în Domnul!”

Filimon 18: „Dacă ți-a adus vreo vătămare sau îți este dator cu ceva, pune aceasta în socoteala mea.”

Un scurt rezumat: Pavel i-a avertizat pe stăpânii de sclavi că aveau o responsabilitate față de sclavii lor și i-a prezentat pe sclavi ca fiind ființe morale responsabile care trebuie să se teamă de Dumnezeu. În Filimon, Pavel nu a condamnat sclavia, ci l-a prezentat pe Onisim ca pe un frate creștin, în loc de sclav. Atunci când un stăpân se poate referi la un sclav ca la fratele său, sclavul a ajuns într-o poziție în care titlul legal de sclav nu mai are niciun înțeles. Biserica Primară nu a atacat sclavia în mod direct, dar a pus temelia pentru o relație nouă între un stăpân și un sclav. Pavel a încercat să-i unească pe Filimon și pe Onisim cu dragoste creștină, astfel încât eliberarea din robie să devină necesară. Numai după expunerea la lumina Evangheliei putea muri instituția sclaviei.

Legături: Poate că în niciun alt loc din Noul Testament nu este înfățișată mai frumos deosebirea dintre Lege și har. Atât legea romană, cât și cea mozaică a Vechiului Testament îi dădeau lui Filimon dreptul să-l pedepsească pe un sclav fugar, care era socotit o proprietate. Dar legământul harului prin Domnul Isus le-a permis atât stăpânului, cât și sclavului să aibă părtășie în dragoste de la egal la egal în Trupul lui Hristos.

Aplicație practică: Angajatorii, conducătorii politici, directorii de corporații și părinții, toți pot urma spiritul învățăturilor lui Pavel, tratându-i pe angajații, colegii și membrii familiei creștini ca pe membri ai Trupului lui Hristos. Creștinii din societatea modernă nu trebuie să le vadă pe ajutoarele lor ca pe pietre de trecere care să-i ajute să-și realizeze ambițiile, ci ca pe frați și surori în Hristos, care trebuie să primească un tratament plin de har. Mai mult, toți liderii creștini trebuie să recunoască faptul că Dumnezeu le va cere socoteală de felul în care-i tratează pe cei care lucrează pentru ei, fie că ajutoarele sunt creștine, fie că nu. Ei trebuie în cele din urmă să răspundă în fața lui Dumnezeu de faptele lor (Coloseni 4.1).

Cartea Evrei

Autorul: Cu toate că unii includ cartea Evrei între scrierile apostolului Pavel, identitatea sigură a autorului rămâne o enigmă. Ceea ce lipsește este salutul obișnuit al lui Pavel, întâlnit în alte lucrări ale sale. Mai mult, sugestia că scriitorul acestei epistole s-a bazat pe cunoașterea și informația pusă la dispoziție de alții care au fost martori oculari reali ai lui Isus Hristos (2.3) pune calitatea de autor a lui Pavel sub semnul îndoielii. Unii îi atribuie scrierea lui Luca, alții sugerează că Evrei a putut fi scrisă de Apolo, Barnaba, Sila, Filip sau Aquila și Priscila. Indiferent de mâna umană care a ținut condeiul, Duhul Sfânt al lui Dumnezeu este Autorul divin al întregii Scripturi (2 Timotei 3.16); prin urmare, cartea Evrei vorbește cu aceeași autoritate canonică ca celelalte șaizeci și cinci de cărți ale Bibliei.

Data la care a fost scrisă: Clement, Părinte al Bisericii Primare, a citat din cartea Evrei în anul 95 d.Cr. Totuși, dovezi interne, cum e faptul că Timotei era în viață în timpul scrierii epistolei și absența oricărei dovezi care să indice încetarea sistemului de jertfe vechi-testamentar, care a avut loc odată cu distrugerea Ierusalimului în anul 70 d.Cr., indică că această carte a fost scrisă în jurul anului 65 d.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Decedatul dr. Walter Martin, fondatorul Christian Research Institute (Institutul de Cercetări Creștin, n.tr.) și autorul bestseller-ului Kingdom of Cults (Împărăția cultelor, n.tr.), remarca în felul său ironic obișnuit că Epistola către Evrei a fost scrisă de către un evreu pentru alți evrei, spunându-le evreilor să înceteze să se comporte ca evreii. În adevăr, mulți dintre credincioșii evrei ai primului veac alunecau din nou în riturile și ritualurile iudaismului, pentru a scăpa de persecuția în creștere. Această scrisoare este, prin urmare, un îndemn pentru acei credincioși persecutați de a continua în harul lui Isus Hristos.

Versete-cheie: Evrei 1.1-2: „După ce a vorbit în vechime părinților noștri prin proroci, în multe rânduri și în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârșitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul pe care L-a pus moștenitor al tuturor lucrurilor și prin care a făcut și veacurile.”

Evrei 2.3: „Cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători față de o mântuire așa de mare…”

Evrei 4.14-16: „Astfel, fiindcă avem un Mare Preot însemnat, care a străbătut cerurile – pe Isus, Fiul lui Dumnezeu – să rămânem tari în mărturisirea noastră. Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci Unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat. Să ne apropiem, dar, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare și să găsim har, pentru ca să fim ajutați la vreme de nevoie.”

Evrei 11.1: „Și credința este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd.”

Evrei 12.1-2: „Și noi, dar, fiindcă suntem înconjurați cu un nor așa de mare de martori, să dăm la o parte orice piedică și păcatul care ne înfășoară așa de lesne și să alergăm cu stăruință în alergarea care ne stă înainte. Să ne uităm țintă la Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a disprețuit rușinea, și șade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu.”

Un scurt rezumat: Cartea Evrei se adresează unor trei grupuri separate: credincioși în Isus Hristos, necredincioși care cunoșteau și acceptau în mod intelectual adevărurile despre Isus Hristos și necredincioși care au fost atrași înspre Hristos, dar care, în cele din urmă, L-au respins. Este important să înțelegem cărui grup se adresează fiecare pasaj. Dacă nu reușim să facem acest lucru, putem ajunge să tragem concluzii incompatibile cu restul Scripturii. Scriitorul cărții Evrei menționează în mod continuu superioritatea lui Hristos atât în Persoana, cât și în lucrarea Lui. În scrierile Vechiului Testament, înțelegem că ritualurile și ceremoniile iudaismului arătau în mod simbolic către venirea lui Mesia. Cu alte cuvinte, ritualurile iudaice erau umbra lucrurilor care urmau să vină. Cartea Evrei ne spune că Isus Hristos este mai bun decât orice ar putea oferi o simplă religie. Toată pompa și ceremoniile religiei pălesc în comparație cu Persoana, lucrarea și misiunea lui Isus Hristos. Prin urmare, superioritatea Domnului nostru Isus rămâne tema acestei scrisori scrise cu multă elocvență.

Legături: Poate că în niciun alt loc din Noul Testament nu intră mai mult în atenție Vechiul Testament decât în cartea Evrei, care are la bază preoția levitică. Scriitorul cărții Evrei compară în mod constant insuficiența sistemului de jertfe vechi-testamentar cu desăvârșirea și finalizarea în Hristos. Acolo unde Vechiul Legământ cerea jertfe continue și o ispășire pentru păcat o dată pe an, adusă de un preot uman, Noul Legământ asigură o jertfă o dată pentru totdeauna prin Hristos (Evrei 10.10) și acces direct la tronul lui Dumnezeu pentru toți cei care sunt în El.

Aplicație practică: Bogată în doctrină creștină de bază, epistola către Evrei ne dă, de asemenea, exemple încurajatoare ale „eroilor credinței” lui Dumnezeu, care au perseverat în ciuda a mari dificultăți și împrejurări potrivnice (Evrei 11). Acești membri ai Galeriei Credinței a lui Dumnezeu oferă dovezi copleșitoare privitoare la garanția necondiționată și încrederea absolută în Dumnezeu. În același fel, și noi putem păstra o încredere absolută în promisiunile bogate ale lui Dumnezeu, indiferent de situațiile în care ne aflăm, meditând la credincioșia tare ca stânca a lucrărilor lui Dumnezeu în viața sfinților Săi din Vechiul Testament.

Scriitorul cărții Evrei le oferă credincioșilor încurajări din abundență, dar există și cinci avertizări solemne de care trebuie să ținem cont. Există pericolul neglijării (Evrei 2.1-4), pericolul necredinței (Evrei 3.7-4.13), pericolul imaturității spirituale (Evrei 5.11-6.20), pericolul eșecului de a persevera (Evrei 10.26-29) și pericolul inerent al refuzării lui Dumnezeu (Evrei 12.25-29). Și astfel găsim în această glorioasă capodoperă o comoară de învățătură, un izvor înviorător de încurajări și o sursă de avertizări clare, practice împotriva lenevirii în umblarea noastră creștină. Dar nu numai atât, ci în Evrei găsim un portret redat magnific al Domnului nostru Isus Hristos – Autorul și Desăvârșitorul mântuirii noastre mărețe (Evrei 12.2).

Cartea Iacov

 Autorul: Autorul acestei epistole (scrisori) este Iacov, numit și Iacov cel drept, despre care se crede că a fost fratele lui Isus Hristos (Matei 13.55, Marcu 6.3). Iacov nu a fost credincios (Ioan 7.3-5) până după înviere (Fapte 1.14, 1 Corinteni 15.7, Galateni 1.19). A ajuns capul Bisericii din Ierusalim și este menționat mai întâi ca stâlp al Bisericii (Galateni 2.9).

Data la care a fost scrisă: Cartea Iacov este probabil cea mai veche carte a Noului Testament, scrisă probabil încă din anul 45 d.Cr, înainte de primul conciliu de la Ierusalim, din anul 50 d.Cr. Iacov a fost martirizat aproximativ în anul 62 d.Cr., potrivit istoricului Iosephus.

Scopul pentru care a fost scrisă: Unii cred că această epistolă a fost scrisă ca răspuns la o interpretare prea entuziastă a învățăturii lui Pavel privitoare la credință. Acest punct de vedere extrem, numit antinomianism, susține că, prin credința în Hristos, suntem eliberați în întregime de toată Legea vechi-testamentară, de tot legalismul, de toată legea seculară și de toată moralitatea societății. Cartea Iacov le este adresată creștinilor evrei împrăștiați printre neamuri (Ioan 1.1). Martin Luther, care a detestat această scrisoare și a numit-o „epistola de paie”, nu a reușit să-și dea seama că învățătura lui Iacov cu privire la fapte completează – nu contrazice – învățătura lui Pavel privitoare la credință. În timp ce învățăturile pauline se concentrează pe îndreptățirea noastră în fața lui Dumnezeu, învățăturile lui Iacov se concentrează pe faptele care exemplifică acea justificare. Iacov le-a scris evreilor ca să-i încurajeze să continue să crească în această nouă credință creștină. Iacov subliniază faptul că faptele bune vor curge în mod natural din aceia care sunt umpluți cu Duhul Sfânt și se întreabă dacă cineva poate sau nu avea o credință mântuitoare, dacă roada Duhului Sfânt nu poate fi văzută, în mare parte așa cum descrie Pavel în Galateni 5.22-23.

Versete-cheie: Iacov 1.2-3: „Frații mei, să priviți ca o mare bucurie când treceți prin felurite încercări, ca unii care știți că încercarea credinței voastre lucrează răbdare.”

Iacov 1.19: „Știți bine lucrul acesta, preaiubiții mei frați! Orice om să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire, zăbavnic la mânie.”

Iacov 2.17-18: „Tot așa și credința: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăși. Dar va zice cineva: «Tu ai credința, și eu am faptele.» Arată-mi credința ta fără fapte, și eu îți voi arăta credința mea din faptele mele.”

Iacov 3.5: „Tot așa și limba este un mic mădular, și se fălește cu lucruri mari. Iată, un foc mic ce pădure mare aprinde!”

Iacov 5.16b: „Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit.”

Un scurt rezumat: Cartea Iacov schițează umblarea credinței prin religia adevărată (1.1-27), credința adevărată (2.1-3.12) și înțelepciunea adevărată (3.13-5.20). Această carte conține o paralelă remarcabilă la Predica lui Isus de pe Munte, din Matei 5-7. Iacov începe descriind, în primul capitol, trăsăturile generale ale umblării în credință. În capitolul doi și la începutul capitolului trei, tratează dreptatea socială și prezintă o discuție pe tema credinței în acțiune. Apoi compară și pune în contrast deosebirea dintre înțelepciunea lumească și cea divină și ne cere să ne îndepărtăm de rău și să ne apropiem de Dumnezeu. Iacov îi mustră deosebit de aspru pe bogați, care își strâng comori și pe cei care se încred în sine. În cele din urmă, încheie cu o încurajare pentru credincioși, să fie răbdători în suferință, rugându-se și purtându-și de grijă unul celuilalt și sprijinind credința prin părtășie.

Legături: Cartea Iacov este descrierea cea mai semnificativă a legăturii dintre credință și fapte. Atât de înrădăcinați în Legea Mozaică și în sistemul acesteia de fapte erau creștinii evrei cărora le scrie Iacov, încât petrece timp considerabil explicând adevărul dificil că nimeni nu este îndreptățit prin faptele Legii (Galateni 2.16). El le declară că și dacă își dau toate silințele să țină feluritele legi și ritualuri, acest lucru este imposibil, și încălcarea celei mai mici părți din Lege îi face vinovați de toată Legea (Iacov 2.10), pentru că Legea este o entitate, și încălcarea unei părți din aceasta înseamnă că o încalci pe toată.

Aplicație practică: Vedem în cartea Iacov o provocare pentru ucenicii credincioși ai lui Isus Hristos nu doar să vorbească despre, ci să pună în practică credința lor. Cu toate că umblarea noastră în credință în mod sigur necesită o creștere a cunoașterii despre Cuvânt, Iacov ne îndeamnă să nu ne oprim aici. Mulți creștini vor găsi că această epistolă este o provocare, de vreme ce Iacov prezintă 60 de îndatoriri în numai 108 versete. El se concentrează asupra adevărurilor din cuvintele lui Isus din Predica de pe Munte și ne motivează să acționăm în baza a ceea ce ne-a învățat.

Epistola demolează ideea că cineva poate deveni creștin și totuși să continue să trăiască în păcat, fără să prezinte roade ale neprihănirii. O astfel de „credință”, declară Iacov, este împărtășită de demoni, care „cred și se înfioară” (Iacov 2.19). Totuși, o astfel de „credință” nu poate mântui, pentru că nu este adeverită de faptele care însoțesc întotdeauna adevărata credință mântuitoare (Efeseni 2.10). Faptele bune nu sunt cauza mântuirii, ci sunt rezultatul ei.

Cartea 1 Petru

Autorul: 1 Petru 1.1 îl identifică pe apostolul Petru ca fiind autorul cărții 1 Petru.

Data la care a fost scrisă: Cartea 1 Petru a fost scrisă probabil între anii 60 și 65 d.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: 1 Petru este o scrisoare din partea lui Petru către credincioșii care se răspândiseră în toată lumea antică și care se aflau sub intensă persecuție. Dacă cineva înțelegea persecuția, acela era Petru. Acesta a fost bătut, amenințat, pedepsit și întemnițat pentru predicarea Cuvântului lui Dumnezeu. El știa ce înseamnă să înduri fără amărăciune, fără să-ți pierzi speranța și, printr-o mare credință, să trăiești o viață de ascultare și victorie. Această cunoaștere a speranței vii în Isus este mesajul și exemplul lui Hristos este cel care trebuie urmat.

Versete-cheie: 1 Petru 1.3: „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou prin învierea lui Isus Hristos din morți, la o nădejde vie.”

1 Petru 2.9: „Voi însă sunteți o seminție aleasă, o preoție împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Și l-a câștigat ca să fie al Lui, ca să vestiți puterile minunate ale Celui care v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată.”

1 Petru 2.24: „El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morți față de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui ați fost vindecați.”

1 Petru 5.8-9: „Fiți treji și vegheați! Pentru că potrivnicul vostru, Diavolul, dă târcoale ca un leu care răcnește și caută pe cine să înghită. Împotriviți-vă lui tari în credință, știind că și frații voștri în lume trec prin aceleași suferințe ca voi.”

Un scurt rezumat: Cu toate că acest timp de persecuții era unul cumplit, Petru arată că era, de fapt, un timp de bucurie. El le spune credincioșilor să considere ca privilegiu faptul că suferă pentru Hristos, devreme ce și Mântuitorul lor a suferit pentru ei. Această scrisoare face referire la experiențele personale ale lui Petru cu Isus și la predicile sale din cartea Faptele apostolilor. Petru confirmă faptul că Satan este dușmanul cel mare al fiecărui creștin, dar siguranța întoarcerii viitoare a lui Hristos dă avânt speranței.

Legături: Familiaritatea lui Petru cu Legea și cu profeții Vechiului Testament îi dă posibilitatea să explice diverse pasaje din Vechiul Testament în lumina vieții și a lucrării lui Mesia, Isus Hristos. În 1 Petru 1.16, el citează din Leviticul 11.44: „Fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt.” Dar prefațează acest lucru explicând faptul că sfințenia nu se dobândește prin ținerea Legii, ci prin harul acordat tuturor celor care cred în Hristos (v. 13). Mai departe, Petru explică referirea la „piatra din capul unghiului” din Isaia 28.16 și Psalmul 118.22 ca fiind Hristos, care a fost respins de către evrei prin neascultarea și necredința lor. Referiri suplimentare din Vechiul Testament le includ pe cele referitoare la Hristosul fără păcat (1 Petru 2.22 / Isaia 53.9) și sfaturi privitoare la o viață sfântă prin puterea lui Dumnezeu, care aduce binecuvântări (1 Petru 3.10.12, Psalmul 34.12-16, 1 Petru 5.5, Proverbele 3.34).

Aplicație practică: Siguranța vieții veșnice le este dată tuturor creștinilor. Un mod prin care te identifici cu Hristos este să iei parte la suferințele Lui. Pentru noi, acest lucru poate însemna să înduri insulte și defăimări din partea celor care ne numesc „mironosiți” sau „sfinți pe pereți”. Acest lucru este atât de neînsemnat în comparație cu ceea ce Hristos a suferit pentru noi pe cruce. Fii ferm în ceea ce crezi și știi că e adevărat și bucură-te atunci când lumea și Satan urmărește să-ți facă rău.

Cartea 2 Petru

 Autorul: 2 Petru 1.1 afirmă în mod specific că apostolul Petru este autorul cărții 2 Petru. Faptul că Petru este autorul cărții 2 Petru a fost pus la îndoială mai mult decât s-a întâmplat cu oricare altă carte din Noul Testament. Totuși, Părinții Bisericii Primare nu au găsit niciun motiv întemeiat pentru a respinge acest lucru. Nici noi nu găsim niciun motiv valabil ca să respingem dreptul de autor al lui Petru.

Data la care a fost scrisă: Cartea 2 Petru a fost scrisă înspre finalul vieții lui Petru. Devreme ce Petru a fost martirizat în Roma în timpul domniei lui Nero, moartea lui trebuie că a avut loc înainte de anul 68 d.Cr. E foarte probabil că a scris cartea 2 Petru între anii 65 și 68 d.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Petru a fost îngrijorat de faptul că învățătorii falși începeau să se infiltreze în biserici. El i-a îndemnat pe creștini să crească și să devină tari în credință, astfel încât să fie în stare să detecteze și să combată răspândirea apostaziei. A subliniat puternic autenticitatea Cuvântului lui Dumnezeu și întoarcerea sigură a Domnului Isus.

Versete-cheie: 2 Petru 1.3-4: „Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce privește viața și evlavia, prin cunoașterea Celui care ne-a chemat prin slava și puterea Lui, prin care El ne-a dat făgăduințele Lui nespus de mari și scumpe, ca prin ele să vă faceți părtași firii dumnezeiești, după ce ați fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte.”

2 Petru 3.9: „Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinței Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi și dorește ca niciunul să nu piară, ci toți să vină la pocăință.”

2 Petru 3.18: „Ci creșteți în harul și în cunoștința Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos. A Lui să fie slava, acum și în ziua veșniciei. Amin.”

Cuvântul-cheie este cunoașterea; împreună cu cuvintele asociate apărând de cel puțin 13 ori în cartea 2 Petru.

Un scurt rezumat: Știind că timpul său era scurt (2 Petru 1.13-15) și faptul că aceste biserici întâmpinau un pericol iminent (2 Petru 2.1-3), Petru a făcut apel la cititori să își împrospăteze memoria (2 Petru 1.13) și să-și stimuleze gândirea (2 Petru 3.1-2), astfel încât să-și amintească învățătura lui (2 Petru 1.15). I-a provocat pe credincioși să devină mai maturi în credință, adăugând la aceasta virtuți creștine specifice, devenind astfel eficienți și productivi în cunoașterea lui Isus Hristos (2 Petru 1.5-9). Scriitorii Noului și ai Vechiului Testament sunt prezentați ca fiind autoritatea pentru credința lor (2 Petru 1.12-21, 3.2, 3.15-16). Petru a dorit ca credincioșii să devină tari în credință, să se opună falșilor învățători care s-au strecurat și au afectat în mod negativ bisericile. Denunțându-i, le-a descris conduita, judecata care îi aștepta și caracteristicile (2 Petru capitolul 2) și de asemenea faptul că aceștia au ridiculizat cea de-a doua venire a Domnului (2 Petru 3.3-7). Pe creștini, Petru i-a învățat că cea de-a doua venire este motivația pentru o trăire sfântă (2 Petru 3.14). După o avertizare finală, Petru îi încurajează din nou să crească în harul și cunoașterea Domnului și Mântuitorului lor Isus Hristos. A încheiat cu un cuvânt de laudă la adresa Domnului și Mântuitorului său (2 Petru 3.18).

Legături: În denunțarea profeților falși, Petru repetă un subiect predominant al Vechiului Testament, care trebuie să fi fost foarte familiar cititorilor săi. Mulți dintre primii creștini erau evrei convertiți, care știau bine Legea și Profeții. Când Petru face referire la „cuvântul prorociei” din Vechiul Testament în 2 Petru 1.19-21, în același timp îi dă pe față pe falșii profeți și afirmă că adevărații profeți au fost mânați de Duhul Sfânt, care a vorbit prin ei (2 Samuel 23.2). Ieremia a fost la fel de energic în criticarea falșilor profeți, întrebând: „Până când vor prorocii aceștia să prorocească minciuni, să prorocească înșelătoriile inimii lor?” (Ieremia 23.26). În mod clar, aceiași profeți falși înșelați care au năpăstuit poporul lui Dumnezeu atât în Vechiul, cât și în Noul Testament, sunt și în prezent în mijlocul nostru, făcând ca a doua epistolă a lui Petru să fie la fel de relevantă astăzi, cum a fost cu 2000 de ani în urmă.

Aplicație practică: Cu siguranță, ca și creștini din secolul XXI, suntem mai aproape de venirea Domnului decât creștinii din primul secol, cărora le-a fost adresată epistola. Prin intermediul televiziunii și al altor mijloace de comunicare în masă, creștinii maturi sunt informați că mulți șarlatani defilează ca adevărați lideri creștini și că creștinii imaturi au fost păcăliți de escrocheria lor și de interpretarea falsă a Scripturii. E necesar ca toți creștinii născuți din nou să fie atât de bine înrădăcinați în Cuvânt, încât să fim în stare să discernem adevărul de eroare.

Aceeași recomandare pentru creștere în credință pe care a făcut-o Petru (2 Petru 1.5-11), când se aplică vieții noastre, ne va asigura și nouă o răsplată bogată „în Împărăția veșnică a Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos” (2 Petru 1.10-11). Temelia credinței noastre este și întotdeauna va fi același Cuvânt al lui Dumnezeu pe care l-a predicat Petru.

Cartea 1 Ioan

Autorul: Chiar de timpuriu, cărțile 1, 2 și 3 Ioan i-au fost atribuite apostolului Ioan, care a scris și Evanghelia după Ioan. Conținutul, stilul și vocabularul par să sprijine concluzia că aceste trei epistole le-au fost adresate acelorași cititori ca cei ai Evangheliei după Ioan.

Data la care a fost scrisă: Cartea 1 Ioan a fost scrisă probabil între anii 85-95 d.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Cartea 1 Ioan pare să fie un rezumat care se bazează pe presupunerea că cititorii cunosc Evanghelia, așa cum a fost scrisă de Ioan, și oferă certitudine pentru credința lor în Hristos. Prima epistolă indică faptul că cititorii se confruntau cu eroarea gnosticismului, care a devenit o problemă mai serioasă în secolul II. Ca filosofie religioasă, susținea că materia este rea, și spiritul este bun. Soluția pentru tensiunea dintre acestea două era cunoașterea, sau gnosisul, prin intermediul căruia omul se ridică de la lumesc la spiritual. În mesajul Evangheliei, acest lucru a dus la două teorii false privitoare la Persoana Domnului Isus, docetismul – care Îl privește pe Omul Isus ca pe o apariție – și cerintianismul – care Îl face pe Isus o personalitate duală, câteodată umană și câteodată divină. Scopul central al cărții 1 Ioan este să stabilească granițele conținutului credinței și să le dea credincioșilor siguranța mântuirii.

Versete-cheie: 1 Ioan 1.9: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curețe de orice nelegiuire.”

1 Ioan 3.6: „Oricine rămâne în El nu păcătuiește; oricine păcătuiește nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut.”

1 Ioan 4.4: „Voi, copilașilor, sunteți din Dumnezeu; și i-ați biruit, pentru că Cel ce este în voi este mai mare decât cel ce este în lume.”

1 Ioan 5.13: „V-am scris aceste lucruri ca să știți că voi care credeți în Numele Fiului lui Dumnezeu aveți viața veșnică.”

Cuvântul-cheie este cunoașterea; împreună cu cuvintele asociate, apărând de cel puțin treisprezece ori în cartea 1 Ioan.

Un scurt rezumat: Învățătorii spirituali falși erau o problemă serioasă în Biserica Primară. Pentru că nu exista un Nou Testament complet, pe care credincioșii să îl consulte, multe biserici au căzut pradă unor amăgitori care îi învățau propriile lor idei și se vârau în față ca lideri. Ioan a scris această scrisoare ca să corecteze unele chestiuni importante, în special privitoare la identitatea lui Isus Hristos.

Pentru că scrisoarea lui Ioan privea lucrurile de bază ale credinței în Hristos, aceasta i-a ajutat pe cititorii săi să reflecte în mod cinstit asupra credinței lor. I-a ajutat să răspundă la întrebarea: Suntem noi credincioși adevărați? Ioan le-a spus că pot spune asta privind la faptele lor. Dacă se iubeau unul pe celălalt, acest lucru era dovada prezenței lui Dumnezeu în viața lor. Dar dacă se certau și se luptau tot timpul sau dacă erau egoiști și nu își purtau de grijă unul celuilalt, trădau faptul că, în realitate, nu Îl cunoșteau pe Dumnezeu.

Acest lucru nu însemna că trebuiau să fie perfecți. De fapt, Iacov a identificat faptul că acțiunea de a crede implică recunoașterea păcatelor și căutarea iertării lui Dumnezeu. Depinderea de Dumnezeu pentru curățarea de vină, împreună cu recunoașterea răului făcut împotriva altora și repararea lui este o altă parte importantă din a ajunge să-L cunoști pe Dumnezeu.

Legături: Unul dintre cel mai des citate pasaje privitoare la păcat se găsește în 1 Ioan 2.16. În acest pasaj, Ioan descrie trei aspecte ale păcatului care amintesc de primele și cele mai cruciale ispite din toată Scriptura. Primul păcat – neascultarea Evei – a fost rezultatul cedării în fața acelorași trei ispite, așa cum găsim în Genesa 3.6: pofta trupească („bun de mâncat”); pofta ochilor („plăcut de privit”) și lăudăroșia vieții („de dorit pentru dobândirea înțelepciunii”).

Aplicație practică: Cartea 1 Ioan este o carte a dragostei și a bucuriei. Aceasta explică părtășia pe care o avem cu alții și cu Isus Hristos. Ea face deosebire între fericire, care este temporară și trecătoare, și adevărata bucurie, pe care 1 Ioan ne spune cum să o dobândim. Dacă luăm cuvintele scrise de Ioan și le aplicăm în viața de zi cu zi, adevărata dragoste, adevăratul devotament, adevărata părtășie și bucurie după care tânjim vor fi ale noastre.

Apostolul Ioan L-a cunoscut foarte bine pe Isus. El ne spune că putem cu toții avea acea relație intimă cu Isus Hristos. Avem mărturia oamenilor care au avut legături directe și personale cu El. Scriitorii evangheliilor prezintă mărturia lor solid întemeiată pe o realitate istorică. Ei bine, în ce fel se aplică acest lucru în viața noastră? El ne explică faptul că Isus a venit aici ca Fiu al lui Dumnezeu, ca să creeze o unitate cu noi bazată pe harul, mila, dragostea și acceptarea Sa. De multe ori oamenii se gândesc că Isus Se află într-un loc îndepărtat și că nu-L preocupă tocmai luptele, problemele și îngrijorările noastre de zi cu zi. Dar Ioan ne spune că Isus e chiar aici cu noi, atât în părțile simple, lumești ale vieții noastre, cât și în cele complexe, care frământă sufletul. Ioan depune mărturia experiențelor personale privind faptul că Dumnezeu S-a întrupat și a trăit printre oameni. Lucrul acesta înseamnă că Hristos a venit aici să locuiască împreună cu noi și încă trăiește împreună cu noi. Așa cum a umblat pe pământ alături de Ioan, în același fel umblă în fiecare zi împreună cu noi. Trebuie să aplicăm acest adevăr în viața noastră și să trăim ca și când Isus ar sta chiar lângă noi în fiecare secundă din zi. Dacă vom pune în practică acest adevăr, Hristos va adăuga sfințenie în viața noastră, făcându-ne din ce în ce mai mult asemenea Lui.

Cartea 2 Ioan

 Autorul: Cartea 2 Ioan nu își numește în mod direct autorul. Tradiția din zilele de început ale Bisericii afirmă că apostolul Ioan a fost autorul. De-a lungul anilor, au existat diverse speculații cum că un alt ucenic al lui Isus pe nume Ioan ar fi putut fi responsabil de scrierea acestei scrisori. Totuși, toate dovezile indică înspre faptul că autorul este Ioan, ucenicul iubit care a scris și Evanghelia după Ioan.

Data la care a fost scrisă: Cartea 2 Ioan a fost scrisă cel mai probabil în aproximativ aceeași perioadă de timp în care au fost scrise și celelalte scrisori, 1 și 3 Ioan, probabil între anii 85-95 d.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Cartea 2 Ioan este un apel stăruitor ca cititorii scrisorii lui Ioan să-și arate dragostea lor pentru Dumnezeu și pentru Fiul Său Isus, ascultând porunca de a se iubi unul pe celălalt și trăindu-și viața în ascultare de Scriptură. Cartea 2 Ioan este de asemenea o avertizare puternică de a fi vigilenți în privința amăgitorilor care răspândeau ideea că Hristos nu a înviat realmente în trup.

Versete-cheie: 2 Ioan 6: „Și dragostea stă în viețuirea după poruncile Lui. Aceasta este porunca în care trebuie să umblați, după cum ați auzit de la început.”

2 Ioan 8-9: „Păziți-vă bine să nu pierdeți rodul muncii voastre, ci să primiți o răsplată deplină. Oricine o ia înainte, și nu rămâne în învățătura lui Hristos, n-are pe Dumnezeu. Cine rămâne în învățătura aceasta are pe Tatăl și pe Fiul.”

Un scurt rezumat: Cartea 2 Ioan îi este adresată „alesei Doamne și copiilor ei”. Aceasta putea fi o doamnă cu o poziție importantă în biserică sau un cod care făcea referire la biserica locală și la congregația acesteia. În acele zile în care creștinii erau persecutați, astfel de salutări codate erau adesea folosite.

Cartea 2 Ioan se ocupă în mare parte de o atenționare insistentă referitoare la amăgitorii care nu îi învățau pe alții doctrina corectă a lui Hristos și care susțineau că Isus nu a înviat în realitate în trup, ci numai spiritual. Ioan dorește cu insistență ca credincioșii să fie conștienți de existența acestor învățători falși și să nu aibă de-a face deloc cu ei.

Legături: Ioan descrie dragostea nu ca pe o emoție sau ca pe un sentiment, ci ca pe o ascultare de poruncile lui Dumnezeu. Isus a reiterat importanța poruncilor, în special „prima și cea mai mare poruncă”, iubirea de Dumnezeu (Deuteronomul 6.5) și cea de-a doua – dragostea unul pentru celălalt (Matei 22.37-40, Leviticul 19.18). Departe de a anula Legea Vechiului Testament, Isus a venit să o împlinească, asigurând în El Însuși mijlocul prin care poate fi împlinită.

Aplicație practică: Este extrem de important să verificăm cu Scriptura tot ceea ce vedem, auzim și citim și se pretinde a fi „creștin”. Acest lucru nu va fi niciodată prea mult subliniat, pentru că una dintre armele cele mai puternice ale lui Satan este amăgirea. Este foarte ușor să fim atrași de o învățătură nouă și captivantă, care pare să fie fundamentată în Scriptură, dar care, atent examinată, este, de fapt, o abatere de la Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă ceea ce pare să se întâmple nu este în mod absolut în acord cu Scriptura, atunci acest lucru este fals și nu vine de la Duhul Sfânt și nu trebuie să avem nimic de-a face cu aceasta.

Cartea 3 Ioan

 Autorul: Cartea 3 Ioan nu își numește în mod direct autorul. Tradiția încă din primele zile ale Bisericii este că apostolul Ioan este autorul. Au existat îndoieli ocazionale, venite din partea celor care au crezut că este posibil să fi fost scrisă de un alt ucenic al Domnului numit Ioan, dar toate dovezile arată înspre faptul că Ioan este autorul.

Data la care a fost scrisă: Cartea 3 Ioan cel mai probabil că a fost scrisă aproximativ în aceeași perioadă de timp cu celelalte scrisori ale lui Ioan, 1 și 2 Ioan, probabil între anii 85-95 d.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Scopul lui Ioan în scrierea acestei epistole se îndreaptă în trei direcții. Mai întâi, Ioan a scris ca să-l laude și să-l încurajeze pe preaiubitul lui conlucrător Gaiu în slujba ospitalității față de mesagerii itineranți care mergeau din loc în loc să predice Evanghelia lui Isus Hristos. În al doilea rând, în mod indirect aduce la cunoștință și condamnă comportamentul lui Diotref, un conducător dictator, care a preluat una dintre bisericile din provincia Asiei și al cărui comportament era opus în mod direct cu tot ceea ce susținea apostolul și Evanghelia sa. În al treilea rând, laudă exemplul lui Dimitrie, despre care se raporta că avea o mărturie bună din partea tuturor.

Versete-cheie: 3 Ioan 4: „Eu n-am bucurie mai mare decât să aud despre copiii mei că umblă în adevăr.”

3 Ioan 11: „Preaiubitule, nu urma răul, ci binele. Cine face binele este din Dumnezeu; cine face răul nu L-a văzut pe Dumnezeu.”

Un scurt rezumat: Ioan îi scrie, cu obișnuitul său accent puternic pus pe adevăr, acestui frate mult iubit în Hristos, Gaiu, un laic cu o anumită bogăție și distincție dintr-un oraș din apropierea Efesului. El laudă mult grija și ospitalitatea lui Gaiu față de mesagerii săi, a căror misiune era să ducă Evanghelia din loc în loc, fie că îi erau cunoscuți, fie că erau străini. Ioan îl îndeamnă să continue să facă bine și să nu imite răul, ca în exemplul lui Diotref. Acest om preluase conducerea unei biserici din Asia și nu numai că a refuzat să recunoască autoritatea lui Ioan ca apostol, ci a refuzat și să primească scrisorile de la acesta și să se supună instrucțiunilor lui. A răspândit, de asemenea, calomnii răutăcioase la adresa lui Ioan și i-a dat afară pe membrii care le-au oferit susținere și ospitalitate trimișilor lui Ioan. Înainte să încheie scrisoarea, laudă, de asemenea, exemplul lui Dimitrie, despre care a auzit relatări excelente. Legături: Conceptul de a arăta ospitalitate față de străini are precedent însemnat în Vechiul Testament. Gesturile de ospitalitate în Israel au inclus primirea umilă și binevoitoare a străinilor în casă, fiindu-le oferită mâncare, cazare și protecție (Genesa 18.2-8, 19.1-8, Iov 31.16-23, 31-32). Mai mult, învățătura Vechiului Testament îi portretizează pe israeliți ca fiind un popor înstrăinat, dependent de ospitalitatea lui Dumnezeu (Psalmul 39.12), și pe Dumnezeu ca fiind Cel care le îndeplinește plin de bunăvoință nevoile, răscumpărându-i din Egipt și hrănindu-i și îmbrăcându-i în pustiu (Exodul 16, Deuteronomul 8.2-5).

Aplicație practică: Ioan, ca întotdeauna, subliniază importanța umblării în adevărul Evangheliei. Ospitalitatea, susținerea și încurajarea pentru frații noștri în credință este unul dintre preceptele principale ale învățăturii lui Isus, și Gaiu era, în mod evident, un exemplu remarcabil al acestei lucrări. Trebuie să facem și noi același lucru ori de câte ori putem, primind misionari, predicatori și străini aflați în vizită (atâta timp cât suntem siguri că sunt credincioși adevărați) nu numai în biserica, ci și în casa noastră, și să le oferim orice susținerea și încurajarea de care au nevoie.

Trebuie, de asemenea, să avem întotdeauna grijă să urmăm numai exemplul acelora ale căror cuvinte și fapte corespund Evangheliei și să avem suficient discernământ încât să-i identificăm pe cei asemenea lui Diotref, al căror comportament e departe de a fi așa cum ne-a învățat Isus.

Cartea Iuda

Autorul: Iuda 1.1 îl identifică pe autorul cărții Iuda ca fiind Iuda, un frate al lui Iacov. Acest lucru e probabil să se refere la fratele de jumătate al lui Isus, Iuda, devreme ce Isus a avut, de asemenea, un alt frate de jumătate numit Iacov (Matei 13.55). Iuda probabil că nu se identifică pe sine ca fiind frate al lui Isus, din umilință și reverență pentru Hristos.

Data la care a fost scrisă: Cartea Iuda e strâns legată de cartea 2 Petru. Data scrierii cărții Iuda depinde de faptul că Iuda a folosit conținut din 2 Petru sau Petru a folosit conținut din Iuda atunci când a scris 2 Petru. Cartea Iuda a fost scrisă undeva între anii 20 și 80 d.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Cartea Iuda este o carte importantă pentru noi astăzi, pentru că este scrisă pentru timpurile din urmă, pentru finalul epocii Bisericii. Epoca Bisericii a început în ziua Coborârii Duhului Sfânt. Iuda este singura carte complet dedicată marii apostazii. Iuda scrie că faptele rele sunt dovada apostaziei. El ne avertizează să ne luptăm pentru credință, pentru că în grâu există neghină. În biserică se găsesc profeți falși, și sfinții sunt în pericol. Iuda este o carte mică, dar importantă și vrednică de a fi studiată, scrisă pentru creștinii din zilele noastre.

Versete-cheie: Iuda 3: „Preaiubiților, pe când căutam cu tot dinadinsul să vă scriu despre mântuirea noastră de obște, m-am văzut silit să vă scriu ca să vă îndemn să luptați pentru credința care le-a fost dată sfinților o dată pentru totdeauna.”

Iuda 17-19: „Dar voi, preaiubiților, aduceți-vă aminte de vorbele vestite mai dinainte de apostolii Domnului nostru Isus Hristos. Cum vă spuneau că în vremurile din urmă vor fi batjocoritori, care vor trăi după poftele lor nelegiuite. Ei sunt aceia care dau naștere la dezbinări, oameni supuși poftelor firii, care n-au Duhul.”

Iuda 24-25: „Iar a Aceluia care poate să vă păzească de orice cădere și să vă facă să vă înfățișați fără prihană și plini de bucurie înaintea slavei Sale, singurului Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin Isus Hristos, Domnul nostru, să fie slavă, măreție, putere și stăpânire, mai înainte de toți vecii, și acum și în veci. Amin.”

Un scurt rezumat: Potrivit versetului 3, Iuda era nerăbdător să scrie despre mântuirea noastră; totuși, a schimbat subiectul, ca să abordeze lupta pentru credință. Credința cuprinde în sine întregul corpus de doctrine creștine predate nouă de Hristos și date apoi mai departe apostolilor. După ce Iuda avertizează în privința învățătorilor falși (versetele 4-16), ne sfătuiește în ce fel putem birui în lupta spirituală (versetele 20-21). Aici se găsește înțelepciune, pe care am face bine să o acceptăm și să o urmăm în vreme ce trecem prin aceste zile ale vremurilor din urmă.

Legături: Cartea Iuda este plină de referiri la Vechiul Testament, incluzând Exodul (v. 5), răzvrătirea lui Satan (v. 6), Sodoma și Gomora (v. 7), moartea lui Moise (v. 9), Cain (v. 11), Balaam (v. 11), Core (v. 11), Enoh (v. 14-15) și Adam (v. 14). Faptul că Iuda folosește ilustrațiile istorice bine cunoscute cu Sodoma și Gomora, Cain, Balaam și Core le reamintește creștinilor evrei de necesitatea credinței adevărate și a ascultării.

Aplicație practică: Trăim într-un timp unic în istorie, și această scurtă carte ne poate ajuta să ne echipăm pentru nenumăratele provocări ale trăirii în vremurile din urmă. Creștinul de astăzi trebuie să fie alert în privința învățăturilor false, care ne pot amăgi atât de ușor, dacă nu suntem buni cunoscători ai Cuvântului. Trebuie să cunoaștem Evanghelia – ca să o protejăm și să o apărăm – și să acceptăm domnia lui Hristos, care este evidențiată de o schimbare a vieții. Credința autentică reflectă întotdeauna un comportament asemenea celui al lui Hristos. Viața noastră în Hristos trebuie să reflecte cunoașterea propriei noastre inimi care se odihnește în autoritatea Creatorului și Tatălui Atotputernic, care pune credința în practică. Avem nevoie de acea relație personală cu El. Numai atunci vom cunoaște atât de bine vocea Lui, încât nu-l vom urma pe niciun altul.

Cartea Apocalipsa

Autorul: Apocalipsa 1.1, 4, 9 și 22.8 îl identifică în mod specific pe autorul cărții Apocalipsa ca fiind apostolul Ioan.

Data la care a fost scrisă: Cartea Apocalipsa a fost scrisă probabil între anii 90 și 95 d.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Descoperirea lui Isus Hristos i-a fost dată lui Ioan de către Dumnezeu „ca să le arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând”. Această carte este plină de mistere privitoare la lucrurile care vor veni. Este cea din urmă avertizare că lumea se va sfârși cu siguranță și că judecata va fi sigură. Cartea ne oferă o scurtă zărire a cerului și a tuturor gloriilor care îi așteaptă pe cei care își păstrează hainele albe. Apocalipsa ne duce prin necazul cel mare, cu toate vaiurile sale și cu focul final cu care toți necredincioșii vor avea de-a face pentru totdeauna. Cartea reiterează căderea lui Satan și osânda care îi așteaptă pe el și îngerii lui. Ni se prezintă sarcinile tuturor creaturilor și îngerilor din cer și promisiunile date sfinților că vor trăi pentru totdeauna cu Isus în Noul Ierusalim. La fel ca în cazul lui Ioan, e greu să găsim cuvinte care să descrie ceea ce citim în cartea Apocalipsa.

Versete-cheie: Apocalipsa 1.19: „Scrie, dar, lucrurile pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt și cele care au să fie după ele.”

Apocalipsa 13.16-17: „Și a făcut ca toți, mici și mari, bogați și săraci, slobozi și robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte, și nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei sau numărul numelui ei.”

Apocalipsa 19.11: „Apoi am văzut cerul deschis, și iată că s-a arătat un cal alb! Cel care stătea pe el se cheamă „Cel credincios – și „Cel adevărat”, și El judecă și Se luptă cu dreptate.”

Apocalipsa 20.11: „Apoi am văzut un scaun de domnie mare și alb, și pe Cel care ședea pe el. Pământul și cerul au fugit dinaintea Lui și nu s-a mai găsit loc pentru ele.”

Apocalipsa: 21.1: „Apoi am văzut un cer nou și un pământ nou; pentru că cerul dintâi și pământul dintâi pieriseră, și marea nu mai era.”

Un scurt rezumat: Apocalipsa prezintă cu generozitate descrieri vii ale viziunilor care ne vestesc ultimele zile dinaintea revenirii lui Hristos și inaugurarea cerului și a pământului nou. Cartea Apocalipsa începe cu scrisori către cele șapte biserici din Asia Mică, apoi continuă cu descoperirea seriilor de distrugeri revărsate pe pământ; semnul Fiarei, „666”, bătălia culminantă de la Armaghedon, legarea lui Satan, stăpânirea Domnului, tronul cel mare și alb de judecată, natura cetății veșnice a lui Dumnezeu. Profețiile privitoare la Isus Hristos sunt îndeplinite și o chemare finală a domniei Sale ne asigură că El Se va întoarce în curând.

Legături: Cartea Apocalipsa este culminarea profețiilor privitoare la vremurile din urmă, începând din Vechiul Testament. Descrierea Anticristului menționat în Daniel 9.27 este dezvoltată în întregime în capitolul 13 din Apocalipsa. În afara cărții Apocalipsa, exemple de literatură apocaliptică din Biblie sunt Daniel capitolele 7-12, Isaia capitolele 24-27, Ezechiel capitolele 37-41 și Zaharia capitolele 9-12. Toate aceste profeții se adună laolaltă în cartea Apocalipsa.

Aplicație practică: L-ai acceptat pe Hristos ca Mântuitor al tău? Dacă da, nu ai de ce să te temi de judecata pe care o va aduce Dumnezeu asupra lumii, așa cum este descrisă în cartea Apocalipsa. Judecătorul este de partea noastră. Înainte să înceapă judecata finală, trebuie să le mărturisim prietenilor și vecinilor despre oferta vieții veșnice a lui Dumnezeu în Hristos. Evenimentele din această carte sunt reale. Trebuie să ne trăim viața ca și când credem acest lucru, astfel încât alții să observe bucuria pe care o avem cu privire la viitorul nostru și să vrea să ni se alăture în acel oraș nou și glorios.

Saithttps://www.gotquestions.org/Romana/ansamblu-asupra-Noului-Testament.html