Nestorianismul
Apollinarianismul a fost o reacţie împotriva Arianismului.
Arius a negat că Fiul era în deplinul sens Dumnezeu.
Apollinarius a negat că El era în deplinul sens Om.
I. Nestorianismul o reacţie împotriva Apollinarianismului
Nestorianismul, a treia mare erezie, a fost în cadrul ei o reacţie împotriva Apollinarianismului. Ca şi Arianismul, acesta a izvorât sin Şcoala din Antiohia. Apărătorii săi (ca mulţi teologi moderni) au început cu concepţia lui Hristos ca Om, şi căutat o cale de conciliere a concepţiei aceleia cu crezul tradiţional în Dumnezeirea Sa.
II. Theodore de Mopsuestia
Părintele Nestorianismului a fost Theodore de Mopsuestia (acest nume straniu este Μόψου ἑστία, inima centrului de cult al zeului Mopsus, un nume local pentru Apollo). Mopsuestia era în Cilicia undeva la este de Tarsus. Teodore, episcopul ei, era un prieten al lui Sf. John Chrysostom şi era faimos pentru comentariile sale asupra Bibliei, care a câştigat pentru el în Creştinismul vorbitor de siriană titlul de Expozitor. Metoda sa era critică, raţională şi istorică, şi el anticipa anumite rezultate ale studiului critic modern. Dar învăţătura sa despre Întrupare era nesatisfăcătoare.
Fiind îngrijoraţi în a apăra umanitatea completă a Domnului nostru, în opoziţie faţă de învăţătura lui Apollinarius, el susţinea că natura umană era unită de Cuvânt printr-un fel de legătură externă (συνάφεια), pe care el a comparat-o cu uniunea dintre bărbat şi soţie.
Theodore de Mopsuestia nu a fost niciodată condamnat în timpul vieţii sale. Controversa a început când, la scurt timp după moartea sa, elevul său Nestorius, un predicator popular din Antiohia, a devenit Episcop de Constantinopole în 428.
III. Nestorius numit Episcop de Constantinopole
Nestorius era un partizan aprins. În adresarea sa inaugurală el a strigat, „Dă-mi, o Împărate, pământul fără de eretici, şi eu îţi voi da împărăţia cerului. Ajută-mă să-i distrug pe eretici, şi eu te voi ajuta să-i distrugi pe Perşi”. Aşa de mare era zelul său de persecutare încât a fost cunoscut ca Înflăcăratul.
Anastasius, un preot pe care Nestorius l-a adus din Antiohia, şi în care el avea mare încredere, a folosit aceste cuvinte în timp ce predica în catedrala de la Constantinopole: „Nimeni să nu o numească pe Maria purătoare-de-Dumnezeu (Θεοτόκος), căci ea era o fiinţă umană, şi este imposibil ca Dumnezeu să se nască dintr-o fiinţă umană”.
IV. Cuvântul Theotokos
Cuvântul Theotókos (care ar trebui să se pronunţe întotdeauna cu accent pe silaba -tók-, unde este accentul din greacă, pentru că Theótokos are un înţeles diferit [datorez acest pentru prezentului Primat al Întregii Irlande, Dr. Gregg]) înseamnă „Purtător-de-Dumnezeu”, sau „Mama Aceluia care este Dumnezeu”, şi a fost folosit de Origen, Chrysostom, Gregorieni, şi într-adevăr de creştini în general din secolul al 3lea. Traducerea „Mama lui Dumnezeu”, deşi ortodoxia este drept înţeleasă, este uşor interpretată greşit. Theotókos este un exemplu al „communicatio idiomatum”, sau atribuirea cuiva a naturilor Domnului nostru a unui cuvânt care este corespunzător aplicat altuia. Există un exemplu în Fapte 20:28: Biserica lui Dumnezeu pe care a cumpărat-o El cu sângele Său propriu.
Cuvintele lui Anastasius au provocat multă tulburare, şi Nestorius i-a oferit acestuia suportul deplin. Istoricul Socrate ne spune că în opinia sa Nestorius era foarte ignorant de teologie, şi că cuvântul Theotókos era o gogoriţă pentru el. Despre el se spune că ar fi zis: „Eu nu pot numit un prunc de două luni Dumnezeu”. Dar nu putem fi siguri că ceea ce de fapt a spus el nu era: „Nu pot numi Dumnezeu pe un prunc de două luni” un lucru total de diferit.
V. Cyril îl atacă pe Nestorius
Cazul împotriva lui Nestorius a fost preluat de Cyril, Patriarh de Alexandria, care a fost, într-adevăr, un mare teolog, dar care nu era liber de motivele personale. Eparhia din Alexandria a fost întotdeauna geloasă faţă de Constantinopole, şi aceste două eparhii erau în părţi diferite în fiecare controversă.
După ceva corespondenţă, care nu a dus la nici un acord, atât Nestorius cât şi Cyril au chemat suportul lui Celestine din Roma. Celestine a convocat un sinod din episcopii săi, care au considerat ambele părţi, a decis în favoarea lui Cyril. Celestine a scris apoi lui Cyril, spunându-i că dacă Nestorius nu-şi retractează erorile sale în zece zile, el are să-l excomunice şi l-a împuternicit pe Cyril să acţioneze ca mandatar al său pentru acest scop. El a mai trimis şi lui Nestorius un ultimatum, ameninţând că dacă nu-şi retracta erorile sale în cadrul a 10 zile, el avea să fie excomunicat de Roma şi Alexandria, şi pe atât cât putea să influenţeze Celestine aceasta, şi de către Antiohia. El a mai scris şi clerului şi laicilor din Constantinopole, promiţându-le că-i va susţine împotriva lui Nestorius dacă avea să continue în erorile lui.
Cyril, după ce a primit scrisoarea lui Celestine, a numit laolaltă un sinod al episcopilor săi şi, după ce a obţinut acordul lor, i-a trimis lui Nestorius o scrisoare prin care îi cerea să condamne doisprezece propoziţii cunoscute ca cele Doisprezece Anatematisme. În acest document teoriile lui Nestorius erau condamnate în cea mai aspră manieră. Cele Doisprezece Anatematisme pot fi explicate satisfăcător, aşa cum au fost ele după aceia de către Cyril, dar luate în sine ele sunt afirmaţii periculoase unilaterale. Nici o încercare nu a fost făcută pentru a-l concilia pe Nestorius sau să-l ducă la raţiune. Obiectul lui Cyril se pare că a fost acela de a-l umili şi a-l zdrobi.
John, Patriarh de Antiohia, care era un prieten personal al lui Nestorius, după ce a primit scrisorile lui Celestine şi Cyril, a scris lui Nestorius sfătuindu-l să urmeze exemplul stăpânului său Theodore şi să accepte cuvântul Theotókos în sensul său ortodox. Nestorius, după citirea acestei scrisori şi cea a lui Cyril, a aşteptat trei săptămâni, şi apoi a anunţat că va accepta cuvântul Theotókos, dacă oponenţii săi l-ar balansa cu cuvântul complementar Anthropotókos, Purtător de Om. El a trimis predica care includea această afirmaţie lui John, care a fost satisfăcut cu aceasta dar nu a fost satisfăcut cu Anatematismele lui Cyril.
Aici controversa putea să se fi încheiat. Dar înaintea primirii scrisorii lui Cyril, Nestorius a cerut Împăratului Teodosius II să numească un Conciliu General. Şi Nestorius a răspuns fără înţelepciune la Anatematismele lui Cyril cu un set rival, penibil de trasat, care nu era pentru pace.
VI. Conciliul de la Efes
Biserica Sf. Sozomenos, Galata, Cyprus. Frescă de Symeon Axenti (1513) arătându-l pe împărat la Conciliul de la Efes cum îl exilează pe Nestorius şi un alt eretic.
Imaginea: “Atlas of the Christian Church” ed. H Chadwick & G R Evans, Guild Publishing, London. Copyright Equinox (Oxford) Ltd 1987.
Conciliul a fost deschis la Efes în 22 mai 431. Celestine de Roma nu a fost prezent, dar reprezentanţii săi, sau „împuterniciţii”, au fost instruiţi să urmeze în toate lucrurile direcţiile lui Cyril, care a fost însoţit de 50 episcopi egipteni şi care au prezidat Conciliul. John din Antiohia şi episcopii săi eu întârziat, şi Cyril a refuzat să-i mai aştepte. Nestorius nu avea să apară până ce episcopii erau adunaţi. În absenţa sa, corespondenţa dintre el şi Cyril şi extrase din predicile sale au fost citite. Conciliul a fost de acord în unanimitate să-l condamne pe Nestorius şi să proclame faptul că titlul de Theotókos trebuie să fie dat Binecuvântatei Fecioare Maria. Noi observăm, mai întâi, că ultimatumul trimis de Celestine nu a fost privit ca suficient în sine (aşa cum ar fi fost acesta în autoritatea papală de mai târziu), căci cele 10 zile numite trecuseră de mult.; în al doilea rând, că lui Nestorius nu i s-a dat nici o şansă reală de a se apăra pe sine, în timp ce Cyril, împotriva căruia Nestorius a emis conta-anateme, a fost judecat în cauza sa proprie.
Când s-a terminat treaba, John de Antiohia a sosit. El şi suporterii săi au purces să ţină un Conciliu rival, în care ei au condamnat procedeele anterioare şi l-a declarat pe Cyril, Memnon de Efes şi suporterii lor destituiţi. La aceasta Conciliul s-a întâlnit din nou, a confirmat condamnarea lui Nestorius, a condamnat Pelagianii, care au fost asociaţi cu Nestorius, şi au ordinat ca nici un crez diferit de Crezul Nicean să nu fie impus asupra convertiţilor, şi că nimeni care compune sau propune un astfel de crez, să nu fie destituit dacă e un cleric, şi să fie anatemizat dacă este un laic.
Nestorius a fost destituit şi trimis în exil. Un nou episcop, Maximian, a fot consacrat în locul lui. Dar John de Antiohia di majoritatea episcopilor lui au refuzat să accepte deciziile Conciliului, şi a urmat o schismă, însoţită de multă amărăciune. Totuşi, Cyril a fost convins să-i trimită lui John o explicaţie a celor Doisprezece Anatematisme ale sale, cu rezultatul ca John, şi în final al întregului patriarhat al Antiohiei, să fie reconciliaţi cu Cyril şi Conciliul. Dar aceasta a produs numai presiune din partea Guvernării. Împăratul a fost determinat să aplice decretele Conciliului.
VII. Istoria de mai târziu a lui Nestorius
Nestorius a fost alungat la o mănăstire în Marea Oază din Deşertul Sahara unde a şi rămas, din câte se cunoaşte, pentru restul vieţii sale. În vremurile recente o carte scrisă de el în exil, numită Bazarul Heracleidelor, care era înainte chiar necunoscut, a fost descoperită. Pe evidenţa acestei cărţi, unii scolastici susţin că Nestorius nu era chiar vinovat de erezia atribuită lui, şi că el a acceptat decretele de la Calcedon ca o confirmare a poziţiei lui. Aceasta este o întrebare pur istorică asupra căreia scolasticii vor argumenta până la sfârşitul vremii. Se pare că Nestorius nu avea învăţarea sau judecata de a decide o astfel de întrebare, că el nu era în nici un caz un rebel premeditat ca Arius, şi că oponenţii săi, fiind mişcaţi de ostilitatea sa personală, nu i-au oferit o judecată corectă. Dar dacă Nestorius era un Nestorian sau nu, nu este nici o îndoială că Conciliul de la Efes era corect în condamnarea Nestorianismului.
VIII. De ce era necesară definirea
Domnul nostru Isus Hristos era Dumnezeu de la prima mişcare a existenţei Sale ca Om. Cuvântul Etern a fost acela despre care El a spus „Eu sunt”. Acesta era Dumnezeul întrupat care s-a născut din Fecioară, şi ea este prin urmare de drept numită Theotókos. Dacă Cel care a fost născut din ea nu ar fi fost Cuvântul lui Dumnezeu, a Doua Persoană a Sfintei Trinităţi, nu ar fi fost adevărat că Cuvântul a devenit trup.
O minune a minunilor, pe care nimeni nu o poate desfăşura! Cel Bătrân de Zile are doar o oră sau două în vârstă. Făcătorul tuturor lucrurilor este pus pe pământ; Omul este adorat de îngeri, şi Dumnezeu vine la naştere.
H. R. Bramley: English Hymnal, No. 29.
În plus, dacă Isus Hristos nu ar fi fost Dumnezeu, şi nu doar un om unit cu Dumnezeu, El nu putea să ne răscumpere. Răscumpărarea noastră era lucrarea lui Dumnezeu care, prin luarea naturii umane, a adus un element nou în rasa noastră umană căzută. Dacă El ar fi fost un simplu om unit cu Dumnezeu, nu ar mai fi fost nici un element nou.
IX. Nestorianismul şi Pelagianismul
Aici Nestorianismul este legat cu Pelagianismul. Pelagius, care a trăit în acelaşi timp ca şi Nestorius, a învăţat, aşa cum vom vedea, că omul este născut liber de defect sau întinare, că el este în consecinţă capabil să reziste la păcat fără de ajutorul harului Divin, şi că el nu are neapărat nevoie de răscumpărare.
S-a spus bine că Hristosul Nestorian este un salvator potrivit pentru omul Pelagian; aşa că urmaşii lui Pelagius, condamnaţi în Apus, au fost bineveniţi la Constantinopole de către Nestorius, dar au fost condamnaţi de Conciliul de la Efes (vezi pp. 154-7).
X. Nestorianismul modern
Nestorianismul nu este în nici un caz mort. Acesta face un apel puternic la cei care îl privesc pe Isus Hristos ca un Lider de urmat mai degrabă decât ca Dumnezeu care să fie adorat, şi care cred că serviciul activ al omenirii este suficient fără de adorarea lui Dumnezeu sau pocăinţa de păcate [vezi p. 92]. Nestorianismul este o formă raţionalistă de Creştinism din care elementul creştin a fost exclus; şi tradiţia calvinistă de opoziţie faţă de locul de onoare oferit de majoritatea creştinilor la Mama Domnului încurajează displacerea termenului necesar de Theotókos.
XI. Aşa-zisa Biserică Nestoriană
Dar Biserica numită în mod comun Nestoriană nu este îndeaproape legată de controversa Nestoriană. Dincolo de patriarhul Antiohiei, care aşa cum s-a observat, a fost adus în acord cu decretele de la Efes, în parte prin explicaţiile date de Cyril şi în parte de presiunea exercitată de Guvernul Roman la Constantinopole, a existat un patriarhat independent în împărăţia Persiei, cu centrul său la Seleucia-Ctesiphon pe Tigru. Biserica Răsăritului, aşa cum a fost şi încă mai este numită în mod oficial, a fost în afara Imperiului Roman şi nu a avut nici o relaţie apropiată cu Biserica în interiorul Imperiului, deşi era în deplină comuniune cu aceasta. Limbajul Bisericii Răsăritului era siriaca, şi învăţătura Şcolii din Antiohia, în special a lui Theodore de Mopsuestia, era dominantă în ea.
Se obişnuia să se înveţe că Biserica Răsăritului a respins Conciliul de la Efes, şi din acel moment a încetat să fie în comuniune cu restul Bisericii. Aceasta s-a arătat deja că este o înţelegere complet greşită. Biserica Răsăritului era în afara controverselor greceşti. Aceasta nu a primit decretele de la Nicea (325) până în 410, şi Conciliul de la Efes nu a fost niciodată adus deloc la cunoaşterea oficială. Dar Mgr. Chabot, în ediţia sa de Synodicon Orientale, arată că Biserica Răsăritului a acceptat atât Conciliul de la Calcedon cât şi Toma lui Leo (din care se poate argumenta că Biserica Răsăritului acceptă în mod indirect decretele de la Efes care au fost confirmate la Calcedon); şi Dr. Wigram a arătat că nu a existat nici o schismă formală între bisericile ortodoxe greceşti şi Biserica Răsăritului până la o dată mult mai târzie (W. A. Wigram, History of the Assyrian Church). Pe de altă parte, Biserica Răsăritului, probabil fără deplina înţelegere a punctului în discuţie, l-a canonizat pe Nestorius şi l-a condamnat pe Cyril, a respins fraza „Yaldath Alaha” (care era traducerea uzuală a traducerii Theotokos, deşi nu este un echivalent exact) [Asirienii moderni sunt aparent chiar mulţumiţi cu fraza „Mama lui Dumnezeu Cuvântul”], şi au declarat crezul ei în Două Kiani (naturi), Două Qnumi şi o Parsopa (Persoană). Înţelesul exact al cuvântului Qnuma este discutat în lungime de Dr. Wigram (op. cit., ch. 13), care decide că acesta nu corespunde cu grecescul „Hypostasis”. Punctul real în discuţie se pare să fi fost că episcopi Bisericii Răsăritului au obiectat puternic faţă de felul în care Nestorius a fost tratat, şi faţă de condamnare, la mult timp după moartea lor, a lui Diodore, Theodore, şi Theoderet (Cele Trei Capitole), de către al Cincilea Conciliu Ecumenic (553), şi nu le părea rău că puteau să spună Regelui lor, când acesta i-a acuzat, ca creştinii, că erau în simpatie cu Imperiul Roman, că ei erau chiar un fel diferit de creştinii din duşmanii săi politici, „Romanii”!
Biserica Răsăritului, care în secolul al 13lea a inclus 25 de provincii, şi s-a extins în China şi India, este acum reprezentată de rămăşiţa împrăştiată cunoscută în moc comun ca Biserica Asiriană, sub patriarhul său, Mar Shimun XXIII. Învăţătura acestei biserici a fost declarată a fi chiar ortodoxă printr-o comisie numită de Conferinţa Lambeth din 1908.
Săptămâna 12 – Efes (431) şi nestorianismul
– Theodor din Mopseustia, Ioan Chrysostom, Chiril din Alexandria, Nestorius –
Lectură / Texte îndrumătoare : Lecturi: Studer. Trinity & Incarnation. Cap. 16; Kelly. Early Xian Doctrines. Cap 12.1-3; 11.6.
Chestiune de studiu:
Recapitularea chestiunilor din săptămânile precedente. De acum, trebuie să vă însuşiţi metodologia folosită la analizarea textelor pentru teologia lor despre Hristos.
Ioan Chrysostom
Omilia 11 – Despre Evanghelia după Ioan
„Şi Cuvântul s-a făcut Trup,” [a spus Ioan], „şi a sălăşluit printre noi.”
1. Declarând că acei ce L-au primit erau „născuţi întru Dumnezeu,” şi au devenit „copii ai lui Dumnezeu,” el adaugă cauza şi raţiunea acestei onori nemaipomenite. Prin faptul că „Cuvântul a fost făcut Trup,” vedem că Stăpânul s-a întruchipat sub formă de servitor. Pentru că a devenit Fiul omului, care era chiar Fiul lui Dumnezeu, cu scopul de a-i putea face pe copiii oamenilor să devină copiii lui Dumnezeu. Pentru că cel sus-pus când se însoţeşte cu cel umil nu îşi pătează deloc onoarea, în timp ce îl ridică pe celălalt din starea sa umilă; şi chiar aşa a fost şi în cazul Domnului. Nu şi-a diminuat cu nimic propria Sa natură prin această coborâre [kenosis], ci ne-a ridicat pe noi, care mereu am stat în dizgraţie şi întuneric, spre slava nemaipomenită. Cum ar fi, un rege, conversând cu interes şi bunătate cu un om sărman, nu se face de ruşine deloc, dar îl face pe celălalt remarcat de toţi şi ilustru. De altfel, în cazul demnităţii relative a oamenilor, interferenţa cu o persoană mai umilă nu-i dăunează cu nimic celui mai onorabil, mult mai puţin putând dăuna în cazul simplei şi binecuvântatei Esenţe care nu are nimic întâmplător, nu este subiect al ridicării sau decăderii, ci are toate calităţile bune statornice, stabilite pentru totdeauna. Astfel că atunci când auziţi că „Cuvântul s-a făcut Trup,” nu fiţi tulburaţi sau nelămuriţi, pentru că Esenţa nu s-a preschimbat în carne, (este o impietate să ne imaginăm aşa ceva) ci continuă să fie ce era, doar că a luat forma unui servitor.
2. Din ce motive foloseşte el exprimarea, „s-a făcut făcut”? Pentru a închide gura ereticilor. Pentru că pe atunci erau unii că toate circumstanţele of the Întrupării [economiei] erau o aparenţă, un fel de rol, o alegorie, iar pentru a înlătura această blasfemie, el a pus „s-a făcut”; dorind să arate astfel nu o schimbare de substanţă, (departe de el acest gând,) ci asumarea trupului. Pentru că atunci când (Pavel) spune: „Hristos ne-a izbăvit de blestemul legii, fiind făcut un blestem pentru noi,” nu vrea să spună că esenţa Lui s-a strămutat din slava Sa caracteristică luând forma unui lucru blamabil, (asta nici măcar diavolii nu şi-ar imagina-o, nici măcar cei mai săraci cu duhul, nici cei care şi-au ieşit din minţi, atâta impietate şi nebunie conţine,) aşa că (Sf. Pavel) nu spune asta, ci faptul că, luând asupra Lui blestemul pronunţat împotriva noastră, ne lasă în afara acestui blestem; aşa şi el [Sf. Ioan] spune că El „s-a făcut Trup,” nu schimbându-şi esenţa în carne, ci întruchipându-se sub înveliş de carne, esenţa Sa rămânând neatinsă.
3. Dacă ei spun că fiind Dumnezeu, El este omnipotent, putând astfel să se coboare la substanţa trupească, le vom răspunde că El este omnipotent atâta timp cât continuă să fie Dumnezeu. Dar dacă ar îngădui schimbarea, o schimbare spre inferior, cum ar mai putea fi Dumnezeu? Pentru că schimbarea este departe de acea natură simplă. Drept care proorocul a zis, „ Ele vor pieri, dar Tu vei rămâne; toate se vor învechi ca o haină; le vei schimba ca pe un veşmânt, şi se vor schimba. Dar Tu rămâi Acelaşi, şi anii Tăi nu se vor sfârşi…” [Ps 102.27 LXX.] Pentru că Esenţa este superioară tuturor schimbărilor. Nu există nimic mai bun decât El, către care am putea avansa şi atinge. Cum s[ spun mai bine? Nu, nu egal cu, nici m[car aproape ca El. Rămâne, deci, că dacă El se schimbă, trebuie să admită o schimbare spre mai jos; iar aşa ceva nu ar fi Dumnezeu. Dar să lăsăm blasfemia să se întoarcă în minţile celor care au lansat-o. Altminteri, pentru a arăta că el foloseşte exprimarea ” s-a făcut” doar ca voi să nu presupuneţi o simplă aparenţă, vedeţi în cele ce urmează cum edifică argumentul, alungând orice ipoteză greşită. Pentru că ce adaugă el? „Şi a sălăşluit printre noi.” Spunând nimic altceva decât „Nu vă imaginaţi nici un sens figurat de la ‘s-a făcut’; nu vorbesc despre nici o schimbare a acelei Naturi statornice, ci despre sălăşluirea şi aspectul luat de ea. Dar acel ce locuieşte nu poate fi la fel cu sălaşul în care stă, ci diferit; un lucru locuieşte într-un alt lucru diferit, altminteri nu ar mai locui; deoarece nimic nu poate locui în sine însuşi. Vrea să zic, diferit ca esenţă; deoarece printr-o uniune, printr-o convieţuire Dumnezeu Cuvântul şi Trupul sunt Unul, nu prin confundarea şi amestecarea substanţelor, ci printr-o uniune inefabilă certă … .
4. Atunci, ce a fost tabernaclul în care El a locuit? Auziţi ce spune Proorocul; „Voi ridica din căderea lui cortul lui David” (Amos 9.11.). Era într-adevăr căzut, firea noastră a avut o decădere incurabilă, având nevoie doar de acea Mână atotputernică. Nu era vreo posibilitate de a-l ridica înapoi, pentru că nu acel ce l-a ridicat întâia oară l-a înălţat cu Mâna Sa şi l-a marcat prin Imaginea Sa, prin împrospătarea apei şi a Duhului. Şi luaţi aminte, vă rog, de teribila şi inefabila natură a tainei. El a sălăşluit în acest tabernaclu pentru totdeauna, deoarece s-a înveşmântat cu carne ca a noastră, nu pentru a o părăsi iar, ci pentru a o avea mereu cu El. Să nu fi fost astfel situaţia, să nu fi rânduit El lucrurile conform tronului Său regesc, să nu i se fi închinat lui toate oştile cereşti, îngeri, arhangheli, tronuri, principi, domnii şi puteri? Ce cuvinte, ce gânduri pot reproduce o aşa mare onoare, acordată seminţiei noastre, atât de minunată şi teribilă? Ce înger sau arhanghel? Nici unul, nicăieri, nici în ceruri, nici pe pământ. Pentru că atât de măreţe sunt lucrările lui Dumnezeu, atât de uimitoare şi minunate binefacerile Sale, încât o descriere precisă a lor depăşeşte nu doar limbajul oamenilor, dar chiar şi putinţa îngerilor.
5. Iată de ce ne vom întrerupe puţin şirul ideilor, păstrând liniştea; doar luându-vă această sarcină, de a-L răsplăti pe marele nostru Binefăcător restituindu-i ceva ce tot la noi se va întoarce, spre binele tuturor. Această restituire înseamnă să ne uităm cu mare luare aminte la starea sufletelor noastre. Pentru că şi asta este lucrarea bunătăţii Sale iubitoare, El, care nu are trebuinţă de spusele noastre pentru că este răsplătit atunci când noi ne îngrijim sufletul. Prin urmare, este un act de nesăbuinţă extremă, meritând mii de pedepse, dacă noi, când o asemenea cinste ni s-a acordat, nu vom contribui aşa cum putem, şi aşijderea, când binefacerile vor coborî asupra noastră prin contribuţia făcută de noi, mii de binecuvântări ne vor fi oferite. Pentru toate acestea, haideţi să-i înapoiem slava milostivului nostru Dumnezeu, nu numai prin vorbe, ci prin fapte mai ales, prin care putem avea apoi lucruri bune, pe care cu toţii le putem obţine prin slava şi bunătatea iubitoare a Domnului nostru Isus Hristos, prin care şi cu care, prin Tatăl şi Sfântul Duh, fie slava în vecii vecilor. Amin.
Nestorius
Predica lui Nestorius împotriva Theotokos (mamă a lui Dumnezeu)
a. Rasa omenească a fost dăruită cu zeci de mii de haruri când a fost blagoslovită cu un dar de cea mai mare însemnătate şi lesne de observat — întruparea Domnului. Omenirea este imaginea naturii divine; dar diavolul a terfelit această imagine şi a împins-o spre denaturare, dar Dumnezeu s-a îngândurat văzând aceasta, precum un rege meditând la propria-i statuie, şi i-a reînnoit înfăţişarea. Fără sămânţă bărbătească, el a zămislit prin Fecioară o fire ca a lui Adam (care şi el a fost creat fără sămânţă bărbătească) şi, prin intermediul unei fiinţe umane, a adus învierea rasei omeneşti. „ Căci,” spune Pavel, ” dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor ” [1 Cor 15.21].
b. Să-i lăsăm pe acei oameni să ia aminte la aceste cuvinte [ale lui Pavel], mă refer la cei ce, aşa cum am observat, sunt mai mereu printre noi cu întrebări de genul: „Este Maria Theotokos,” (adică purtătoarea sau mama lui Dumnezeu), „sau din contră, este anthropotokos” (adică purtătoarea sau mama unei fiinţe umane)?
c. Are Dumnezeu mamă? … Să fie oare Pavel mincinos când spune despre dumnezeirea lui Hristos, „fără de tată, fără de mamă, fără genealogie” [Evrei 7.3]? Maria, dragii mei, nu a dat naştere Dumnezeului Suprem … . O creatură nu-l poate produce pe Cel ce nu este de creat. Tatăl nu doar că l-a zămislit pe Dumnezeul Logos (Cuvânt) prin Fecioară (pentru că „la început a fost Cuvântul” cum spune Ioan). O creaţie nu-l poate produce pe Creator, însă ea a dat naştere fiinţei umane, instrument al Dumnezeului Suprem. Sfântul Duh nu l-a creat pe Dumnezeul Logos (deoarece ceea ce „s-a născut din ea este Duhul Sfânt” [Mt 1.20]). În schimb, Duhul apărut din Fecioară a făcut un templu pentru Dumnezeul Logos, un templu în care Acesta a locuit.
d. Mai mult, Dumnezeul întrupat nu a murit; El l-a însufleţit pe cel în care a fost întrupat. … Dumnezeu a văzut firea ruinată, iar puterea Dumnezeului Suprem a luat-o sub oblăduirea Sa. Dumnezeu a sălăşluit un timp în ea, rămânând însă ceea ce era El din totdeauna, şi a ridicat această fire din ruine. … Pavel reaminteşte tot ce s-a întâmplat cândva, că fiinţa [divină] a devenit întrupată şi că statornicia dumnezeirii întrupate este mereu menţinută după uniune.
Răspunsul lui Nestorius la a doua scrisoare a lui Chiril
a. Pentru a gândi drept, examinaţi ceea ce s-a spus mai îndeaproape [la Niceea], şi veţi afla că grupul hărăzit al duhovnicilor nu a spus că Dumnezeul Suprem este trecător ori că Dumnezeul Suprem, care este la fel de etern precum Tatăl, abia s-ar fi născut, sau că cel care a ridicat templul ce fusese năruit s-a zămislit singur …
b. „Mai credem,” [Niceea] a spus, „în Domnul nostru Isus Hristos, cel dintâi Fiul al Lui.” Observaţi cum mai întâi toţi stabilesc, ca temelii, titlurile comune pentru dumnezeire şi omenesc—”Domnul” şi „Isus” şi „Hristos” şi „cel dintâi” şi „Fiu” —iar apoi construiesc pe ele învăţătura despre devenirea Lui ca om şi patima şi învierea Lui; ori altfel, odată ce titlurile care semnifică şi sunt comune ambelor naturi sunt puse ca fundament, lucrurile care decurg pentru calitatea de Fiu şi pentru cea de Domn nu sunt împărţite, iar lucrurile definitorii din cadrul calităţii unitare de Fiu nu sunt periclitate de presupuneri sau confuzie.
c. Pavel a fost chiar el un destoinic al acestei chestiuni. El se referă la actul divinului de a deveni om, iar odată ce pomeneşte despre patimă, el poziţionează mai întâi titlul de Hristos, titlu care este, după cum am spus, comun celor două naturi, iar apoi introduce cuvintele corespunzătoare fiecăreia din cele două naturi. Ce anume spune el? „Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce.” [Fil 2.5-8]. Şi deoarece aminteşte despre moarte, şi cineva ar putea presupune că acel Logos este efemer, introduce cuvântul „Hristos” pentru că este termenul care semnifică efemerul şi nepieritorul într-o persoană unitară, rezultând că Hristos poate fi numit, fără nici un risc, deopotrivă efemer şi nepieritor —nepieritor ca Dumnezeu şi trecător prin natura trupului.
d. … Pretutindeni în Scriptură, de câte ori se menţionează dispensa izbăvitoare din partea Domnului, ce ni se arată este naşterea şi suferinţa nu a divinului, ci a omenescului lui Hristos, astfel că pentru a vorbi într-o manieră mai concisă, Sfânta Fecioară este numită Mamă a lui Hristos [Christotokos], şi nu Mamă a lui Dumnezeu [Theotokos]. … [Asta se poate vedea în Scriptură] Mii de alte afirmaţii avertizând rasa omenească să nu se gândească că dumnezeirea Fiului este un lucru nou, sau susceptibil de patimi trupeşti, ci, în schimb, carnea care unită naturii lui Dumnezeu.
e. De aceea Hristos se denumeşte pe Sine deopotrivă Domn şi fiu al lui David. El spune: „Ce credeţi voi despre Hristos? Al cui fiu este?” „Al lui David”, I-au răspuns ei. Şi Isus le-a zis: „Cum atunci David, fiind insuflat de Duhul, Îl numeşte Domn, când zice: „Domnul a zis Domnului Meu: „Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale?”‘” [Mat 22.42-44]. Pentru că El este în întregime fiu al lui David, potrivit trupului, dar Domn potrivit dumnezeirii. Prin urmare trupul este templul dumnezeirii Fiului, un templu unit cu dumnezeirea printr-o conjugare completă şi divină, astfel că natura dumnezeirii se asociază cu lucrurile ce ţin de trupesc, trupul fiind astfel înnobilat şi demn de minunile relatate în Evanghelii.
Chiril din Alexandria
Epistola lui Chiril către Nestorius (cu 12 anateme)
1. Când Mântuitorul nostru a spus limpede: „Cel ce îşi iubeşte mama sau tatăl mai mult decât pe Mine, nu mă merită: şi nici acela care îşi iubeşte fiul sau fiica mai mult decât pe Mine, nu mă merită,” ceea ce avea să devină pentru noi: pentru ce cucernicia noastră este cerută, nu pentru a-L iubi pe Hristos Mântuitorul mai mult decât orice? Cine ne va putea ajuta în Ziua Judecăţii, sau ce fel de scuză vom găsi pentru că am tăcut atâta vreme, cu privire la blasfemiile tale împotriva Lui? Dacă îţi faci rău singur, prin propovăduirea şi susţinerea unor astfel de lucruri, poate că ar fi mai puţin important; însă ai indignat întreaga Biserică, şi ai răspândit în rândul mulţimii seminţele unei noi şi stranii erezii. Şi nu numai la cei de acolo [adică Constantinopol]; ci şi la cei de pretutindeni [unde scrisorile ţi-au fost trimise]. Cum am putea de acum încolo, în aceste împrejurări, să ne mai apărăm pentru tăcerea noastră, sau cum am putea să nu ne amintim că Hristos a zis: „Să nu credeţi că am venit pentru a aşterne pacea pe pământ: nu am venit pentru a arăta pacea, ci o sabie. Pentru că eu vin pentru a-l întoarce pe om împotriva părintelui său, iar pe fiică împotriva mamei.” Pentru că dacă s-a vătămat credinţa, atunci să se piardă şi cinstea cuvenită părinţilor, aşa firavă cum e, fie chiar şi legea iubirii frăţeşti între copii şi fraţi să se piardă, fie ca moartea să fie mai bună pentru cucernici decât pentru cei vii; „atunci ei vor câştiga negreşit învierea,” aşa cum este scris.
2. Ia aminte, aşadar, cum noi, împreună cu sfântul sinod întrunit în măreaţa Romă, condus de cel mai sfânt şi mai cuvios frate şi duhovnic, Episcopul Celestin, îţi mărturisim prin această epistolă, sfătuindu-te să te abţii de la aceste dogme anapoda şi deşucheate, pe care le susţii şi le înveţi, şi să primeşti dreapta credinţă, înmânată bisericilor încă de la început prin sfinţii apostoli şi evanghelişti, care „au fost martori pe viu, şi vestitori ai Cuvântului.” Şi dacă sfinţia ta nu se va gândi la asta conform rânduielilor din scrierile fraţilor noştri de binecuvântată amintire şi a prea cucernicului preot, Celestin, Episcop al Bisericii Romei, fi sigur că nu vei mai fi luat în seamă de noi, nici nu vei mai găsi loc în rândul preoţilor şi episcopilor lui Dumnezeu. Pentru că nu ne este cu putinţă să trecem cu vederea bisericile astfel tulburate, oamenii scandalizaţi, dreapta credinţă dată la o parte, iar turma împrăştiată de tine, care trebuie să îi izbăveşti, dacă suntem cu adevărat adepţii dreptei credinţe, şi păstrători ai devotamentului sfinţilor părinţi. Şi suntem în comuniune cu toţi acei laici şi clerici întăriţi de sfinţia ta în numele credinţei; pentru că nu este drept ca aceia ce au reuşit a găsi credinţa dreaptă să sufere de pe urma alegerii tale; pentru că ei fac bine, spre deosebire de tine. Acest lucru l-ai menţionat în epistola pe care i-ai scris-o sfinţiei sale, preotului Celestin din măreaţa Romă.
3. Dar nu ar fi de ajuns pentru cucernicia ta să ne mărturiseşti numai simbolic credinţa lăsată cândva de Sfântul Duh la marele şi sfântul sinod ţinut la Niceea: pentru că nu le-ai susţinut şi interpretat corect, ci mai degrabă parşiv; chiar dacă mărturiseşti cu glasul forma cuvintelor. Dar în schimb, în scris şi prin jurământ, trebuie să mărturiseşti şi că anatemizezi acele dogme nesfinte şi murdare ale tale, şi că vei grăi şi crede ceea ce noi toţi, episcopi, dascăli şi conducători ai oamenilor din Vest şi din Est, susţinem. Sfântul sinod al Romei şi noi toţi încuviinţăm epistola scrisă către sfinţia ta de Biserica Alexandriei, ca fiind dreaptă şi fără de pată. Am adăugat la ea propriile noastre scrisori şi ceea ce va fi necesar să predici şi să susţii, precum şi ce va trebui să eviţi. Aceasta este credinţa Bisericii Catolice şi Apostolice pe care toţi episcopii ortodoxiei, deopotrivă de la răsărit şi apus, o încuviinţează:
4. „Noi credem într-un Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, Făcătorul tuturor celor văzute şi nevăzute, şi în Domnul Isus Hristos, întâiul născut Fiu al lui Dumnezeu, prunc al Tatălui Său, din aceeaşi esenţă ca şi Tatăl; Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină, Domn peste Domni, născut, nu făcut, fiinţă din aceeaşi substanţă cu Tatăl, din care toate lucrurile au fost create, cele din ceruri şi cel de pe pământ. Cine, pentru noi, oamenii, şi pentru izbăvirea noastră, a coborât aici şi s-a întrupat, fiind făcut om? El a suferit, iar apoi s-a ridicat iar într-a treia zi. S-a înălţat către ceruri, de unde se va întoarce să-i judece deopotrivă pe cei vii şi pe cei morţi. Aceia care zic că a fost un timp când El nu exista, şi, înainte de a fi întâiul Fiu că nu exista deloc, că a fost creat şi că înainte nu existase, or sau că ar fi făcut din altă substanţă sau esenţă; şi că Fiul lui Dumnezeu a fost capabil de schimbare sau denaturare; aceste lucruri Biserica Catolică şi Apostolică le anatemizează.”
5. Urmând în toate mărturisirile sfinţilor părinţi (Sfântul Duh vorbind prin ei), şi urmând ţelul părerilor lor, şi continuând cum se cade, într-un fel regesc, noi mărturisim că numai Cuvântul născut al lui Dumnezeu, născut şi având aceeaşi substanţă ca şi Tatăl, Adevărat Dumnezeu din Dumnezeul Adevărat, Lumină din Lumină, prin El fiind făcute toate lucrurile, cele din cer şi cele de pe pământ, coborându-se întru izbăvirea noastră, făcându-se pe El fără de faimă, a fost întrupat şi s-a făcut om; adică, luând carne de la Sfânta Fecioară, din pântecul acesteia, El s-a supus naşterii pentru noi, devenind om dintr-o femeie, fără a renunţa la ceea ce este; dar chiar dacă a luat formă de carne şi sânge, a rămas ceea ce era, Dumnezeu în esenţă şi adevăr. Nici noi nu spunem că trupul Lui s-a preschimbat în natura divinităţii, nici că natura nepieritoare a Cuvântului lui Dumnezeu a fost dată la o parte pentru natura trupească; pentru că El este neschimbat şi de neschimbat, fiind acelaşi mereu, potrivit Scripturilor. Pentru că deşi văzut ca şi prunc în scutece, deşi a stat în pântecul Sfintei Fecioare, el a rânduit toată creaţia ca Dumnezeu, şi a fost părtaş la domnie cu Cel ce l-a zămislit, pentru că Dumnezeu este fără cantitate şi dimensiune, şi nu poate fi mărginit.
6. Mărturisind că Cuvântul s-a făcut în trup şi potrivit esenţei Sale, Îl adorăm pe Fiu şi Domnul nostru, Isus Hristos: nu-L împărţim pe Dumnezeu de om , nici nu-i separăm în părţi, chiar dacă cele două naturi s-au întâlnit în El doar prin consfinţirea demnităţii şi autorităţii (pentru că asta este doar o idee şi nimic altceva), nici nu dăm separat numele de Hristos Cuvântului lui Dumnezeu şi acelaşi nume, separat, unui alt om născut din femeie; ci noi cunoaştem un singur Hristos, Cuvântul de la Dumnezeu Tatăl cu al Său trup. Deoarece ca om a fost miruit ca şi noi, chiar dacă El însuşi e cel ce dă Duh acelora ce sunt vrednici, potrivit celor spuse de binecuvântatul Ioan Evanghelistul.
7. Dar noi nu spunem că Cuvântul lui Dumnezeu a locuit în el ca şi om oarecare născut din Fecioara Neprihănită, ca nu cumva Hristos să fie privit ca om purtător de Dumnezeu; deoarece chiar dacă Cuvântul a trăit printre noi, se spune şi că în Hristos „sălăşluia trupeşte toată deplinătatea lui Dumnezeu”; dar noi înţelegem că şi-a luat trup, nu numai aşa cum a sălăşluit şi în sfinţi, dar putem preciza că sălăşluirea în el era potrivit egalităţii. Însă fiind făcut ca un întreg şi nu convertit în carne, El şi-a făcut întruparea în aşa fel încât putem spune că şi sufletul omului o face în trupul lui.
8. Aşadar unul singur este Hristos, deopotrivă Fiu şi Domn, nu ca şi cum un om ar fi obţinut o alăturare cu Dumnezeu ce constă în unitatea doar a demnităţii sau doar a autorităţii. Pentru că nu egalitatea onorurilor este cea care uneşte cele două naturi; pentru că astfel şi Petru şi Ioan, care erau egali ca onoruri unul cu celălalt, fiind amândoi apostoli şi sfinţi discipoli [până aici, ca şi cum ar fi fost unul], totuşi doi nu înseamnă unul. Nici noi nu înţelegem prin modul de alăturare că ar fi o amestecare, pentru că nu ar fi suficient pentru o unitate a naturii. Nici măcar potrivit participării relative, căci aşa cum şi noi suntem alăturaţi Domnului, după cum este scris „suntem acelaşi Duh cu El.” Mai degrabă am critica termenul de „îmbinare” [ori „alăturare”] ca nefiind suficient de elocvent asupra unităţii. Însă noi pe Cuvântul lui Dumnezeu nu-L numim Tată, Dumnezeu, nici Domn al lui Hristos, cel puţin dacă nu-l despărţim în două pe Hristos, Fiul şi Domnul, căzând astfel în blasfemie, numindu-L Dumnezeu şi Domn al Lui Însuşi. Deoarece Cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum am mai spus, a fost făcut hipostatic unul în trup, fiind totuşi Dumnezeul tuturor şi domnind peste toate; dar nu este propriul Său sclav, nici propriul Domn. Pentru că este prosteşte, sau mai degrabă impietate, să gândeşti sau să spui astfel. Pentru că El a spus că Dumnezeu era Tatăl Său, chiar dacă el era de natură dumnezeiască, şi de substanţă dumnezeiască. Dar nu putem fi ignoranţi că în timp ce El a rămas Dumnezeu, a devenit şi om şi supus al lui Dumnezeu, potrivit legii date pentru firea omenească. Dar cum ar fi putut El ajunge Dumnezeul sau Domnul lui însuşi? În consecinţă, ca om, şi în privinţa umilinţei sale, se poate spune că El este egal cu noi, ca supus al lui Dumnezeu; în acest fel, el intră sub puterea Legii, deşi ca Dumnezeu el a rostit Legea şi a fost Dătătorul Legii.
9. Noi luăm aminte şi cum spunem despre Hristos: „Mă închin la cel înveşmântat în numele celui ce l-a înveşmântat, iar în numele celui nevăzut, mă închin la cel pe care îl văd.” Ar fi groaznic să spunem, legat de asta, ceva cum ar fi: „Cel care a luat asupra sa, la fel ca şi cel care i-a dat asupra-i, poartă numele de Dumnezeu.” Pentru că aceste spuse îl divid pe Hristos iarăşi în două, şi îl pune pe om separat de El şi la fel, pe Dumnezeu separat de El. Deoarece spunând asta se neagă făţiş Unitatea, potrivit căreia unul nu este adulat prin celălalt, nici Dumnezeu nu există amestecat cu celălalt; ci Isus Hristos este considerat a fi Unul, Cel dintâi născut Fiu, pentru a fi cinstit cu o singură adoraţie laolaltă cu trupul său.
10. Noi mărturisim că El este Fiul, întâiul născut al lui Dumnezeu Tatăl, şi singurul născut Dumnezeu; şi totuşi, potrivit naturii sale, el nu a fost subiect al suferinţei, cu toate că a suferit pentru noi prin trup, conform Scripturilor, şi chiar dacă nepieritor, totuşi în Trupul Său crucificat el a avut propria suferinţă trupească; şi, prin slava lui Dumnezeu, El a avut parte de moartea tuturor: El şi-a încredinţat trupul pentru asta, chiar dacă prin firea sa El era viaţa şi învierea, dar astfel făcând El a biruit moartea prin puterea sa de nedescris, mai întâi prin propriul trup, devenind astfel întâiul născut din morţi, primul dintre cei ce dorm. Şi El a deschis astfel drum pentru natura omului de a-şi câştiga neprihănirea, prin slava lui Dumnezeu (aşa cum am spus), el a avut parte de moarte ca fiecare om, iar după trei zile s-a ridicat din morţi, învingând iadul. Deşi altminteri se spune că învierea din morţi s-a făcut prin intermediul omului, totuşi noi înţelegem că acel om anume era Cuvântul lui Dumnezeu, iar puterea morţii a fost biruită prin El, şi că El va veni la sfârşitul vremurilor ca Unic Fiu şi Domn, întru slava Tatălui, pentru a judeca îndreptăţit lumea, cum este scris.
11. Vom adăuga neapărat şi următoarele. Proclamând moartea, aceea a cărnii, a întâiului născut Fiul al lui Dumnezeu, care este Isus Hristos, mărturisind învierea Sa din morţi, şi înălţarea Lui la ceruri, noi oferim Ofrande fără de Sânge în biserici, la fel şi slujbele mistice, şi sunt sfinţite, unde se primeşte Trupul Sfânt şi Sângele Nepreţuit al lui Hristos Mântuitorul nostru. Şi nu ca trup obişnuit o primim; Doamne fereşte: nici ca om sanctificat şi alăturat Cuvântului prin uniunea rânduită, sau ca fiind sălăşluit de dumnezeiesc, ci ca adevărat izvor de viaţă şi trup al Cuvântului însuşi. Deoarece el este Viaţa, potrivit naturii sale ca Dumnezeu, iar atunci când a vieţuit în Trup, a fost şi atunci Dătător de viaţă, aşa după cum ne-a spus: „Adevăr vă spun vouă, mâncaţi din Trupul Fiului Omului şi beţi din Sângele Lui.” De ce ne-am gândi că este trupul unui om ca noi (cum ar putea trupul unui om să fie de la sine dătător de viaţă?), când de fapt este doar al celui ce a devenit Fiu al Omului. Pe lângă asta, ce ne spune Evanghelia că Mântuitorul a spus despre El, să nu-L împărţim în două ipostaze ori persoane [prosopa]. Pentru că nici El, unul şi singurul Hristos, nu trebuie gândit ca o persoană dublă, chiar dacă sunt două şi diferite, căci el le-a alăturat într-o uniune indivizibilă, pentru că aşa cum toţi ştim, un m nu este dublu chiar dacă este alcătuit din suflet şi din trup, ci este unul cu ambele lucruri. Aşadar, dacă e să gândim corect, vom trimite dumnezeiescul şi umanul în aceeaşi persoană.
12. a. Deoarece, ca Dumnezeu, el spune despre sine: „Acel ce m-a văzut pe Mine, l-a văzut pe Tatăl,” şi „Eu şi Tatăl suntem una,” noi considerăm natura sa dumnezeiască nepieritoare, iar conform ei, El este una cu Tatăl prin identitatea esenţei —”Imaginea şi chipul şi strălucirea slavei Sale.” Dar cum nu a dispreţuit trăsăturile sale omeneşti, el a spus: „Dar acum căutaţi să mă omorâţi, un om care v-a spus adevărul.” Din nou, recunoaştem că el este Cuvântul lui Dumnezeu din identitatea şi asemănarea cu Tatăl şi din împrejurările omenescului Său. Deoarece dacă trebuie să credem că fiind prin natura sa Dumnezeu, el a devenit trup, ceea ce ar fi ca un om hărăzit cu un suflet raţional, ce motiv ar putea avea cineva să se ruşineze de aceste spuse despre el, care i se potrivesc ca om? Pentru că dacă el ar respinge cuvintele care i se potrivesc ca şi om, cine ar mai crede că a devenit om ca şi noi? Şi dacă el s-a umilit coborându-se voluntar la un nivel inferior, pentru noi, de ce ar mai respinge cineva aceste spuse ale sale?
b. Ca atare, toate cuvintele care se află în Evanghelie trebuie aplicate la O Persoană [prosopon], la o ipostază a Cuvântului întrupat. Fiindcă Domnul Isus Hristos este unul, potrivit Scripturilor, altminteri fiind numit „Apostol şi Mare Preot al credinţei noastre,” oferind întru Dumnezeu şi Tatăl mărturisirea de credinţă pe care i-o facem, iar prin El şi lui Dumnezeu Tatăl şi Sfântului Duh. Şi nici unui alt om, în afară de El, nu îi dăm numele de preoţie şi de „Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni,” şi de Împăciuitor. De aceea El a mai spus: „Sacrificiu şi ofrande de ars nu veţi face; ci un trup aţi pregătit pentru mine: în ofrande de ars şi sacrificii pentru păcate nu veţi găsi plăcere. Atunci am spus, Doamne, eu vin să îţi împlinesc voia, Dumnezeule.” În numele nostru El şi-a oferit trupul ca dulce mireasmă, şi nu pentru sine; pentru că ce ofrandă sau sacrificiu ar fi fost necesare pentru el, care ca Dumnezeu, există deasupra oricăror păcate? Fiindcă „toţi au păcătuit şi degrabă ajung la nevoie de slava lui Dumnezeu,” astfel că noi am ajuns predispuşi la decădere, iar firea omenească a căzut în păcat, dar nu şi El (şi deci vom ajunge la nevoia de slava Lui).
c. Cum ar mai putea cineva să aibă îndoieli că adevăratul Miel a murit pentru noi şi în numele nostru? Iar a spune că El s-a oferit pe sine pentru sine şi pentru noi, nu poate nicidecum să scape de acuzaţia de impietate. Pentru că el nu a făcut niciodată vreo greşeală, nici nu a păcătuit. Ce ofrandă să fi făcut pentru sine, atunci, dacă nu a avut păcate pentru care să facă sacrificii? Dar când a vorbit despre Duh, El a spus: „El mă va slăvi.” Dacă judecăm drept, nu vom spune că Hristos şi Fiul au nevoie de altă slavă primită de la Sfântul Duh; pentru că nici mai mare, nici deasupra lui nu este Duhul. Fiindcă chiar dacă Duhul este aceeaşi esenţă, ne gândim la esenţă prin ea însăşi, aşa cum şi Duhul nu este Fiul; dar nu este nici diferit de El; pentru că este numit Duhul Adevărului şi Hristos este Adevărul, şi este dat de El, aşa cum este dat şi de la Dumnezeu Tatăl. Atunci când Duhul a înfăptuit miracole prin mâinile sfinţilor apostoli, după înălţarea Domnului nostru Isus Hristos la ceruri, el l-a slăvit pe Domn. Deoarece se crede că cel ce lucrează prin propriul său Duh este Dumnezeu, aceasta fiind natura Lui. Aşadar, spune: „El va primi ce este al Meu, şi vă va arăta vouă.” Dar noi nu spunem că Duhul este puternic şi înţelept prin ceva ce împarte cu altul; pentru că este desăvârşit şi nu are nevoie de nimic. Deoarece El este Duhul Puterii şi Înţelepciunii Tatălui (şi al Fiului), el este evident Putere şi Înţelepciune.
13. Şi deoarece Neprihănita Fecioară l-a adus prin trupul ei pe lume pe Dumnezeu întrupat, dar potrivit firii Lui, din acest motiv o mai numim şi Mamă a lui Dumnezeu, dar nu ca şi cum Cuvântul şi-ar fi început existenţa prin trup.
14. Deoarece „La început a fost Cuvântul, şi Cuvântul era Dumnezeu, şi Cuvântul era cu Dumnezeu,” iar el este Făcătorul timpurilor, veşnic ca şi Tatăl, şi Creator al tuturor; dar, cum am spus deja, odată ce s-a unit hipostatic în natura umană din pântecele Fecioarei, supunându-se naşterii ca şi om, nu pentru că ar fi avut neapărat nevoia de naştere în natura Sa, în acea vreme şi în aceste vremuri de pe urmă ale lumii, ci pentru a putea binecuvânta începutul existenţei noastre, această vreme care trimite trupurile pământeşti la moarte, îşi putea pierde puterea pe viitor prin naşterea sa trupească dintr-o femeie. Iar asta: „În chinuri veţi zămisli pe lume copii,” fiind strămutată prin El, a arătat adevărul celor spuse de profet, „Moartea i-a înghiţit pe toţi, şi iarăşi Dumnezeu a şters orice lacrimă de pe toate feţele.” Din această cauză noi yicem că el a obţinut, fiind chemat şi binecuvântat, căsătoria, în Caana din Galilea, căsătoria cu toţi apostolii sfinţi, aşa cum a fost rânduit. Am fost învăţaţi să susţinem aceste lucruri de sfinţii apostoli şi evanghelişti, şi de toate Scripturile lăsate de la Dumnezeu, şi în spiritul mărturisirilor sfinţilor părinţi.
Anatemele lui Chiril în opoziţie cu Nestorius
1. Dacă cineva refuză să mărturisească că cel numit Emmanuel este în adevăr Dumnezeu, iar astfel că Sfânta Fecioară este Mamă a lui Dumnezeu, fiindcă ea a dat naştere în felul trupesc Cuvântului lui Dumnezeu făcut trup; atunci să primească anatema.
2. Dacă cineva refuză să mărturisească că Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl este unit în ipostază cu trupul, fiind un Hristos cu propriul Său trup, acelaşi fiind deopotrivă Dumnezeu şi om, atunci să primească anatema.
3. Dacă cineva, în cazul lui Hristos, care este unul, împarte ipostazele Sale după uniune, îmbinându-le doar prin alăturarea care se potriveşte demnităţii, independenţei ori prerogativelor, şi nu mai degrabă prin potrivirea conformă uniunii naturilor, atunci să primească anatema.
4. Dacă cineva împarte între cele două persoane sau ipostaze expresiile folosite în scrierile evangheliştilor şi apostolilor, fie că se vorbeşte prin sfinţii lui Hristos ori că El vorbeşte despre Dânsul, şi le aplică pentru unul ca fiind considerat aparte de Cuvântul lui Dumnezeu, iar pentru celelalte ca fiind numai ale divinităţii şi ale Cuvântului lui Dumnezeu Tatăl, atunci să primească anatema.
5. Dacă cineva îndrăzneşte să afirme că Hristos este un om care-L poartă pe Dumnezeu, şi nu că este Dumnezeu în adevăr, şi Fiu, şi prin natura Sa, conform cu faptul că Cuvântul s-a făcut trup, având sânge şi carne la fel ca şi noi, atunci să primească anatema.
6. Dacă cineva cutează să spună că Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl era Dumnezeul sau Domnul lui Hristos, în loc să mărturisească că El era deopotrivă Dumnezeu şi om, Cuvântul făcându-se trup conform Scripturilor, să primească anatema.
7. Dacă cineva spune că lui Isus i-a fost insuflată viaţă ca om de către Dumnezeu Cuvântul, şi că i s-a acordat slava celui dintâi născut ca altuia decât lui Dumnezeu Cuvântul, atunci să primească anatema.
8. Dacă cineva îndrăzneşte să spună că omul ridicat trebuie adulat împreună cu Cuvântul Dumnezeirii, şi slăvit cu El, şi cu El laolaltă să fie numit Dumnezeu, în loc ca printr-un singur act de închinare să-l cinstească pe Emmanuel şi să-l preamărească într-un imn de laudă, prin aceea că el este Cuvântul făcut trup, atunci să primească anatema.
9. Dacă cineva spune că unicul Domn Isus Hristos este slăvit prin Duh, folosind puterea ce lucrează prin El ca pe o putere străină, şi primind de la Duh capacitatea de a lucra împotriva duhurilor necurate, şi să îşi înfăptuiască minunile printre oameni, în loc să zică că Duhul este chiar al Lui, şi prin el şi-a împlinit minunile, atunci să primească anatema.
10. Sfânta Scriptură spune că Hristos este Mare Preot şi Apostol al credinţei noastre, şi s-a oferit pe sine, în numele nostru, ca o mireasmă minunată către Dumnezeu Tatăl nostru. Dacă, aşadar, spune că el, Cuvântul lui Dumnezeu, nu a fost uns Marele Preot şi Apostol al nostru atunci când s-a făcut trup şi om după înfăţişarea noastră, ci că era altfel, altul decât el însuşi, fiind doar un om născut din femeie; ori dacă cineva spune că El s-a oferit în numele Său propriu şi pentru El, în loc să spună că în numele nostru a făcut-o şi pentru noi; pentru că El neavând păcat, nu trebuia să se jertfească pentru el însuşi, atunci acela să primească anatema.
11. Dacă cineva mărturiseşte nu că trupul Domnului este dătător de viaţă şi propriu însuşi Cuvântului lui Dumnezeu, ci că este al altuia decât El, unit însă cu El în demnitate, totuşi fiind doar sălăşluit de dumnezeire; şi nu aşa cum ar trebui, dătător al vieţii, deoarece aparţine Cuvântului care orânduieşte tot ce este viu pe lume, atunci să primească anatema.
12. Dacă cineva mărturiseşte nu că Cuvântul lui Dumnezeu a suferit prin trup, şi a fost crucificat prin trup, şi a simţit moartea prin trup, şi că a reînviat primul din morţi, aşa precum şi este viaţă şi dătător de viaţă, ca Dumnezeu, atunci să primească anatema.
Blog Creștin Ardelean Viorel 