Suferința lui Dumnezeu

download - Copie - Copie

Suferinţa este un lucru comun tuturor oamenilor. Poate textul biblic cu care cei mai mulţi oameni ar fi de acord este cel din Iov 5: 7: «Omul se naşte ca să sufere, după cum scânteia se naşte ca să zboare.» Dacă universalitatea suferinţei umane este incontestabil dovedită de experienţa umană, un alt lucru este acela care ridică întrebări de multe ori fără răspuns la nivel uman: Este Dumnezeu afectat de suferinţa umană? Suferă Dumnezeu aşa încât să ştie cum e suferinţa? Dacă Dumnezeu este imun la suferinţă nu este El atunci nedrept să permită suferinţa în lume fără să intervină? Nu este un Dumnezeu incapabil să sufere un Dumnezeu incapabil să iubească? Unde este Dumnezeu cînd sufăr?

În primul rând suferinţa discutată numai în planul orizontal al relaţiilor interumane ţine doar de domeniul absurdului şi  arbitrarului. Dacă existenţa umană este un sistem închis în care Dumnezeu nu există, suferinţa este absurdă şi trebuie suportată, ignorată sau cosmetizată. Deaceea, noima suferinţei, sensul şi înţelegerea ei nu pot exista decât în reunirea planurilor orizontal şi vertical ale existenţei umane, în întâlnirea dintre imanent şi transcendent, în contextul creaţiei şi răscumpărării lui Dumnezeu.

În al doilea rând problema suferinţei poate fi discutată în contextul suferinţei lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu făcut om. Scripturile ne spun că nu numai că Omul Iisus Hristos „măcar că era Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit” (Evrei 5: 8), dar şi că Fiul a devenit „om al durerii şi obişnuit cu suferinţa… suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra lui…” (Isaia 53: 3a şi 4a). Misterul acesta al asumării suferinţei umanităţii de către Fiul lui Dumnezeu culminează cu declaraţia apostolului Pavel că „Dumnezeu era în Hristos împăcând lumea cu sine neţinându-le în seamă păcatele lor…” (2 Corinteni 5: 19). Pentru această neţinere în seamă a păcatelor preţul a fost plătit de Dumnezeu însuşi care „Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El l-a făcut păcat pentru noi…” (2 Corinteni 5: 21). Aşadar suferinţa Fiului este suferinţa Tatălui, sau în cuvintele lui Jurgen Moltmann:

Fiul suferă murind, Tatăl suferă datorită morţii Fiului Său. Durerea Tatălui este la fel de importantă ca moartea Fiului. Părăsirea Fiului de către Tatăl, este însoţită de sentimentul de părăsire al Tatălui de către Fiul, şi dacă Dumnezeu este Tatăl lui Iisus Hristos atunci el suferă de asemenea moartea calităţii sale de Tată în moartea Fiului.

În al treilea rând problema suferinţei poate fi discutată în contextul lucrării tainice a Duhului Sfânt în restaurarea creaţiei. Apostolul Pavel spunea că Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite (Romani 8: 26), metamorfoza fiinţei umane după chipul lui Dumnezeu Fiul (Romani 8: 29). Aşa cum Tatăl a îmbrăţişat în Fiul toată suferinţa umanităţii, aşa cum Fiul a îmbrăţişat în Duhul suferinţa Tatălui, tot aşa cei născuţi din Fiul, cei care formează trupul Lui în lume trebuie să îmbrăţişeze suferinţa din lume, fiind o prezenţă mângâietoare pentru cei în suferinţă. Suferinţa, spunea Papa Ioan Paul al doilea, are o valoare specială în ochii bisericii. Suferinţa este ceva bun, în faţa ei biserica îngenunchează cu reverenţă în toată adâncimea credinţei în răscumpărare.

Finalmente, nu există explicaţii umane la misterul suferinţei ci doar prezenţa unui Dumnezeu care iubeşte şi suferă. Iisus Hristos ne-a arătat natura paradoxală a iubirii Tatălui, o iubire care dă, o iubire care se sacrifică, o iubire care costă. Hristos, Fiul Tatălui ne-a arătat că suferinţa este un mister care nu întotdeauna are răspunsuri sau soluţii dar întotdeauna necesită o prezenţă. În cuvintele lui John Stott:

Dacă n-ar fi fost crucea, personal n-aş fi putut niciodată să cred în Dumnezeu. Singurul Dumnezeu în care cred, este Cel pe care L-a ridiculizat Nietzche, numindu-l „Dumnezeu pe cruce.” În lumea reală a durerii, cum ar putea cineva să i se închine unui Dumnezeu imun la durere? Am intrat în multe temple budiste în mai multe ţări din Asia şi am stat cu respect înaintea statuii lui Buda, care avea picioarele încrucişate, mâinile împreunate, ochii închişi, o umbră de zâmbet pe buzele lui, o privire îndepărtată în faţa lui, detaşat de agoniile lumii. Dar de fiecare dată, după un anumit timp a trebuit să mă întorc. Şi în imaginaţia mea m-am întors în schimb înspre acel trup singuratic, contorsionat şi torturat de pe cruce, cu piroane prin mâini şi prin picioare, cu spatele sfârtecat, cu mâinile şi picioarele zdrobite, cu fruntea sângerândă din pricina spinilor, cu gura uscată, stors de sete, aruncat în întunericul uitării lui Dumnezeu. Pentru mine acesta este Dumnezeu! El a renunţat la imunitatea lui, ca să sufere. El a intrat în lumea noastră de carne şi sânge, de lacrimi şi moarte. El a suferit pentru noi. Suferinţele noastre devin mult mai uşor suportabile în lumina suferinţelor Lui. Există totuşi un semn de întrebare cu privire la suferinţa umană, dar peste el noi punem cu îndrăzneală un alt semn: crucea care simbolizează suferinţa divină.

Dr. Daniel G. Oprean

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.