Despre a nu face nimic
de Doru Pope
Pe-aici este sezonul unor showuri care captivează milioane de spectatori săptămână de săptămână. Printre acestea, „American Idol”, show de căutare de talente muzicale. Acum două seri au avut un program special numit „America Idol gives back” şi au fost mai multe ore de strângere de fonduri pentru copiii defavorizaţi din Africa dar şi din America. Am văzut încă o dată imagini de o mizerie şi sărăcie de nedescris, chiar şi aici, în SUA! Ba chiar că aici, în comparaţie cu luxul, mizeria pare şi mai grozavă decât în alte părţi. Deşi nu am donat nimic acolo, showul a fost încă un prilej de a-mi aminti despre cei pe care-i cunosc în viaţa mea şi-s mai nevoiaşi decât mine şi despre datoria mea de a ajuta.
Vă amintiţi pilda Domnului Isus denumită a „samariteanului milos”? Mă gândesc la primii doi oameni care au trecut pe lângă cel căzut între tâlhari: ei nu au făcut absolut nici un păcat, nu au greşit cu nimic! Nu-i păcat să mergi pe un drumul dintr-o localitate spre alta. Primul nu a scuipat pe jos, nu a aruncat şerveţelul de la sandwich pe jos, şi-a plătit factura de la hotelul unde a stat noaptea trecută, nu a depăşit viteza legală şi nici măcar nu a condus pe sens interzis. Al doilea la fel: absolut o călătorie exemplară! Nu s-a uitat la vitrinele cu manechine îmbrăcate în lenjerie sexy, nu a cumpărat revista aia playboy de pe tarabă, nu a salutat pe nimeni dar nici nu a cunoscut pe nimeni. Absolut nici un păcat în toată călătoria, nici o greşeală.
O călătorie exemplară! Mâine la ora de capelă de la facultatea de teologie ebraică vor da fiecare un exemplu despre cum poţi reuşi să ai o astfel de călătorie în viaţă. Pe puncte succinte şi clare: trebuie să cunoşti bine fundamentalismul legii, cu toate derivatele ei, să nu te ecumenezi cu vameşii, păcătoşii, prostituatele şi cu samaritenii – mai ales dacă aceştia sunt căzuţi între tâlharii unei teologii greşite sau a unei alte religii şi prezintă ranele şi cicatricele suferinţelor lor neştiute… Să nu te dai jos din turnul tău de fildeş, ci dintre cei patru pereţi ai lui să-ţi strigi evanghelia mântuitoare a cărei singură menire este să-i aducă şi pe alţii la condiţia ta.
Povestirea cu preotul şi cu levitul… Rar vorbim despre aceste două personaje, că prea clar ne vedem noi adesea în imaginea lor. Vorbim despre samariteanul milostiv, că am dori ca imaginea lui să se proiecteze peste a noastră şi să lăsăm o amintire plăcută.
Îţi aminteşti de citatul acesta al pastorului Martin Niemoller? Stai să ţi-l spun: „Când Hitler a atacat pe evrei, eu care nu eram un evreu, am rămas indiferent. Şi când Hitler i-a atacat pe catolici, eu care nu eram un catolic, am rămas indiferent. Şi când Hitler a atacat pe sindicalişti şi pe industriaşi, eu care nu eram membrul unui sindicat, am rămas indiferent. Apoi, Hitler m-a atacat pe mine şi biserica Protestantă, dar nu mai rămăsese nimeni căruia să-i pese.” Sărăcia altora nu te priveşte că tu nu eşti sărac. Boala altuia nu te doare că tu nu eşti afectat de ea. Întristarea, îngrijorarea, neliniştea, te lasă rece că tu nu ai probleme.
Ba poate că chiar critici pe cei ce le au că nu-s destul de tari, nu au fost suficient de atenţi, n-au avut destulă grijă… Am şi eu obiceiul de a apela imediat la critică de a judeca în pripă. Apoi îmi pare rău. Ştiu că mare parte din cei ce-s în starea în care sunt, nu au nici o vină, decât aceea de a se fi născut! În cel mai bun caz, trec pe lângă ei şi-i privesc fără nici o emoţie, fără să schiţez nici măcar tendinţa de a-i ajuta! Şi astfel, noi nu suntem vinovaţi de nici un păcat… decât de faptul că nu am făcut nimic! Şi acesta, este adesea mai des întâlnit între noi, decât păcatele înfierate de la amvon. Păcatul de a te abţine când ar trebui să iei atitudine, păcatul de a sta indiferent când ar trebui să alegi o parte sau alta, păcatul de a face ceva. Eşti om bun, cetăţean cinstit, mergi la biserică la toate slujbele. Poate dai şi bani la biserică, sau poate mai participi la câte o şedinţă în cartier când decideţi dacă să schimbaţi stratul de lalele cu unul de trandafiri…
Samariteanul milos se ridică de pe paginile evangheliei şi ne priveşte mereu drept în ochi şi ne face de ruşine. El face altfel lucrurile decât este obiceiul în cultul meu. El stă de vorbă cu o femeie samariteancă care este absolut confuză cu privire la viaţă şi la iubire şi la familie şi la religie, el vindecă fiica unei femei siro-feniciene care provine din nişte strămoşi ce-şi treceau fii prin foc pentru Moloch iar pe o altă femeie, prinsă în curvie, o lasă să se ducă acasă nepedepsită. Nu, Samariteanul nu se abţine, nu este indiferent, nu trece prin viaţă fără să facă nimic. Se cheltuieşte mereu pe sine, şi-şi cheltuieşte mereu reputaţia. Singurul monument ce i-l ridică contemporanii e o cruce… dar dincolo de viaţa aceasta, un Tată ce a făcut şi susţine toate lucrurile, care judecă sentimentele şi gândurile tuturor conform adevărului, îl judecă pe Samariteanul milor şi-i zice într-un bubuit de tunet „Acesta este Fiul Meu preaiubit!”
E-aşa de uşor să nu faci nimic! Nu te şifonezi, nu puţi a sudoare, nu te freci de nimeni, nu te murdăreşti. Reputaţia este păstrată bine într-un ştergar. Şi-n timp ce recităm într-un cor: „eu nu fac nimic, tu nu faci nimic, el sau ea nu face nimic, noi nu facem nimic, voi nu faceţi nimic, ei, ele nu fac nimic” biserica merge înainte, nu-i aşa? Programele ne sunt neştirbite, membrii nu se împuţinează (ei, mai îmbătrânesc ei şi se mai blazează dar nu pleacă!) şi doctrina e mai sfântă ca oricând!
Creştinismul real iese dintre cei patru pereţi şi invadează lumea! Construieşte poduri. Nu segreghează ci integrează. Căci te poţi păstra curat şi iubi aproapele concomitent, poţi respecta pe Isus ca Domn şi îmbrăţişa un păcătos în acelaşi timp. Ba chiar îmbrăţişarea cu iubire e un semn al respectului de Isus.
În timp ce scriu aceste rânduri, nu pot să nu-mi amintesc că nişte clerici musulmani au scris o scrisoare de reconciliere creştinilor, la care nişte clerici creştini au răspuns la fel cu o cere re de iertare. Undeva în mine am dubii serioase dacă astfel de gesturi se înscriu în comportamentul cristic (vorbesc de partea creştinilor) sau au vreun rost care acum, celor ce nu suntem de acord sau ne-am opus gestului, ne scapă. Dar ştiu precis că pot iubi şi mă pot împrieteni cu vecinul meu musulman şi cu indianul de la capătul străzii şi cu pletosul punkist de vizavi. Şi le pot împărtăşi pe Christos „one-on-one”, fără tam-tam. Pot da banul meu unui sărac, pot sacrifica o după-masă ca să stau cu băieţii doamnei de la colţ sau să-i duc la un MacDonald, aceea căreia i-a murit bărbatul şi nu are pe nimeni…. poate i-ar prinde bine să fie liberă şi singură o după-masă…
Şi, data viitoare, amice, când mă vei critica că am recomandat o carte despre un catolic fără să critic catolicismul, gândeşte-te că dincolo de credinţa (falsă) în transubstanţiere, şi de ecumenismul (greşit) care doreşte să atragă tot creştinismul în catolicism, şi de rugăciunile (zadarnice) îndreptate către o fecioară, sunt oameni ca mine şi ca tine, care au nevoie de mântuire ca şi noi! Dar tot dincolo de astea, stă o religie care este dispusă să facă fapte! Dacă nu mă crezi, mai citeşte şi mai documentează-te. Între timp, s-ar putea să te împiedici de Maica Tereza şi de alţii ca ea. Şi aceasta nu-i nici fals, nici greşit şi nici zadarnic. Serios!
Apoi, poate că ar trebui să ne gândim serios dacă nu cumva mândria noastră, a evanghelicilor de a fi corecţi şi puri, de a deţine adevărul nu ne transformă în noii farisei ai zilelor noastre. Dacă nu cumva din cauza unora ca noi părăsesc unii evanghelicii şi se alătură catolicilor sau ortodocşilor.
Din cauza că noi nu facem nimic.
Articol apărut pe Blogul Perspective Creştine (http://dorupope.com )
Scopul acestui articol este de a corecta metodele imporprii – prin a oferi bisericii locale si conducerii acesteia o metoda eficienta si biblica, al carui scop este de a incuraja membrii bisericii de a interactiona cu Cuvantul lui Dumnezeu si cu Comunitatea in care fiecare crestin a fost asezat.
Un factor exsistent in lucrarea bisericii locale este ca proclamarea Cuvantului lui Dumnezeu deseori detine o prioritate mult mai ridicata, pe cand ucenicia, care este arta explicarii si a aplicarii Cuvantului proclamat, nu pare a avea o prioritate in lucrarea acesteia. Datorita acestei neglijente, nu este de mirare ca conducerea bisericii locale ignora continuitatea si echilibru lucrarii la care au fost chemati. Astfel, observam ca tinta postorului nu este doar de a predica, ci dimpotriva, responsibiltatea acestuia este de a isi uceniciza membrii prezenti in Biserica lui Cristos.
Predicam, dar si ucenicizam
Este necesar sa mentinem in acest articol un echilibru al lucrarii la care am fost chemati. Extremismul nu trebuie sa ocupe o pozitie in lucrarea bisericii locale, ci dimpotriva, responsabitatea pastorului este ca fiecare membru trebuie sa fie implicat intr-un program de ucenicie, care sa fie dezvolatat de fiecare biserica locala, si prin actiunea caruia, situatiile fiecarui context isi gasesc o rezolvare biblica si contextuala. Daca ignoram un astel de program prin a introduce strategii extrene, care nu au un rezlutat pozitiv si efectiv contextului local, prin aceasta actiune alegem sa ingreunam sau chiar distrotionam misiunea bisericii locale.
Misiunea bisericii locale este de a predica Cuvantul lui Dumnezeu, insa in acelasi timp, tinta predicarii este ca fiecare crestin sa slujeasca Mantuitorului prin a se implica in contextul in care au fost chemati, imputerniciti si trimisi de Cristos, pentru ai aduce pe oameni la Cristos. Scopul acestei lucrarii poate fi implinit doar atunci cand intelegem cu claritate ca predicarea este in stransa legatura cu ucenicia, al carei scop este de a ne ajuta sa intelegem si sa dezbatem subiectele si ideile aduse in discutie in predica pastorului. Aceasta cerinta se bazeaza pe un adevar fundamental care arata ca ascultatorii fiecarei predici retin doar 10% dintr-un mesaj predicat. Un studiul recent arata in acelasi timp ca dintr-un program de ucenicie, un membru al bisericii locale retine 55 – 70% din ceea ce a studiat, si asta datorita studiului relational cu Persoana si Cuvantul lui Dumnezeu.
Cum sa incepem ucenicia?
Pe parcusul intregii Scripturi observam ca proclamarea Cuvantului nu este dezlegata de ucenicie! Acestea nu pot fi separate, deoarece atunci cand acest lucru se intampla, biserica numai este o biserica misionara. Daca dorim sa avem un program de predica eficient, si care sa aibe un impact asupra fiecarui membru, responsabilitatea pastorului este de a dezvolta un program de ucenicie, prin care sa-si pregateasca membrii pentru lucrare. O predica care nu rezulta in implicarea memrbilor in slujire, nu este predica, ci mai degraba, aceasta este o discutie indulgenta si egosita.
O metoda pozitiva de a incepe acest program de ucenicie este de a dezvolta si creea intrebari care sa se ocupe de anumite ideii ce au fost prezentate in predica de dimineata sau de seara. In acelasi timp, o alta metoda pentru discutii este de a studia epistolele lui Pavel impreuna cu intreaga biserica (in grupuri mici) cu scopul de a dezbate si implementa metodele biblice folosite de apostoli si biserica primara. Observati ca ucenicia ne cere un efort si un munca in care ne aratam dorinta de a dezvolta viata spirituala si fizica a bisericii locale in misiunea lui Cristos.
O biserica Biblica este o biserica care plaseasza predicarea Cuvantului si ucenicizarea fiecarul crestin la baza fundatiei sale. Fara aceste doua condimente necesare si cruciale, biserica nu poate avea un impact in societate.
de Cosmin Pascu
Blog Creștin Ardelean Viorel 