PASTORUL ŞI SLUJIREA SA

download - Copie

materialul complet

Orientarea

Pentru reuşita lucrării sfinte, predicatorul trebuie să-şi formeze un simţ al responsabilităţilor vremii în care trăieşte, şi al zilelor sale. Nu toate timpurile sunt la fel. Ce a fost odinioară lucru de mare importanţă, şi-a pierdut valoarea poate în vremea noastră.

Termeni noi, idei noi, cunoştinţe noi, realităţi noi au luat locul multora din trecut. Vinul nou, spune Domnul Isus, se pune în burdufuri noi (Matei 9:17). Pentru un conţinut nou, se cer forme şi o adaptare la existenţa noastră diferită de înaintaşii noştri, păstrând neştirbit adevărul lui Dumnezeu, oricare ar fi forma vasului apreciată într-un timp oarecare.

Sociabilitatea

Este un lucru de la sine înţeles că predicatorul este un militant spiritual al religiei lui. Ca atare el nu poate fi un om închis ci comunicativ. El nu poate trăi numai pentru sine, nu poate gândi numai pentru el, nu se poate bucura numai singur. Cea mai importantă parte a vieţii sale şi-o trăieşte în mijlocul colectivităţii şi anume aceia care Îl exprimă pe Dumnezeu în faţa fraţilor săi şi a semenilor şi pe om înaintea lui Dumnezeu. Sociabilitatea este simţul de a trăi în faţa a mii de ochi şi a corespunde marilor cerinţe colective. Pavel învaţă pe Timotei: „Şi robul* Domnului nu trebuie să se certe; ci să fie blînd cu toţi, în stare să înveţe pe toţi**, plin de îngăduinţă răbdătoare, să îndrepte cu* blîndeţă pe potrivnici, în nădejdea** că Dumnezeu le va da pocăinţa, ca să ajungㆠla cunoştinţa adevărului; şi, venindu‑şi în fire, să se desprindă din* cursa diavolului, de care au fost prinşi ca să‑i facă voia”(2 Timotei 2:24-26).

Optimism

Trăim veacul superlativelor. Comparativele nu mai ajung. Media e depăşită de mult, oamenii solicită şi aşteaptă apogeul recordurilor. Dar nu numai binele înaintează spre apogeu. În atmosfera în care din toate părţile ţi se solicită tensiune de sentiment şi tărie, predicatorul trebuie să fie un om tare. Pentru orice lucru tare el trebuie să aibă o rezervă de şi mai tare. Spiritul jovialităţii şi bucuriei trebuie să fie un dar al tău pentru fiecare credincios. Alungă tristeţea din sufletele credincioşilor prin apel la atotputernicia lui Dumnezeu. Motoul Domnului Isus este: „Bucuraţi-vă!”.

Domnul Isus a fost şi rămâne Domnul bucuriei. El este încrezător în viaţă. Domnul Isus nu are o doctrină a înfrângerii credinciosului de către puterile păcatului, ci a înfrângerii acelor forţe contra cărora luptă Dumnezeu şi oamenii de bine. Pentru credincioşi Hristos este Omega gloriei eterne.

Sensibilitate

Nu poţi fi un bun predicator dacă eşti indiferent cu privire la aceea ce se întâmplă în jurul tău. După Biblie, un predicator al lui Hristos trebuie să fie un om al simţirii, omul dragostei, milei, lacrimilor: omul împărtăşirii durerilor altora. El ştie ce-i durerea sa, durerea altora şi durerea lui Dumnezeu. Crucea de la Golgota l-a obişnuit cu înţelesul cel mai adânc al suferinţei umane şi divine. Ucenicia creştină a făcut-o pe urmele lui Hristos care Şi-a făurit urmaşi devotaţi până la moarte din bolnavi vindecaţi, din orbi ce vedeau, din leproşi scăpaţi de la ruină, din ologi care după vindecare săreau de bucurie în jurul Domnului Isus, din morţi care au redevenit vii la cuvântul Domnului Isus. Predicatorul trebuie să aibă o ureche aparte de ceilalţi, o inimă specializată în a detecta şi asculta glasul durerii, aşa cum urechea doctorului ştie când un organ este bolnav. El va avea cuvânt pentru glasul suspinelor, înţelegere pentru lacrima ivită în gene ca o mărturie pentru cel copleşit de povara unei cruci prea apăsătoare, un remediu material sau spiritual pentru suferind. Când este şi păstor, predicatorul va citi pe feţele oamenilor ca într-o carte vie file de auto-mărturisire sau autoportret de fericire sau nefericire. Faţa este un organ de semnalizator psihic şi spiritual: un organ de reflectare a interiorului fără cuvinte, în grai foarte adânc.

Să nu dispreţuieşti suferinţa oamenilor, mai ales a fraţilor tăi. Suferinţa este izvor de înţelepciune ca şi fericirea. Consolează pe suferind: suferă împreună cu el în gândul tău, în cuvintele tale, în rugăciunea ta, în mimica ta, în gesturile tale, în faptele tale, în rugăciunea ta, ajutând la micşorarea şi uneori la atingerea suferinţei altora.

Domnul Isus a fost omul cel aproape de suferinzi; cel mai mare prieten al lor; cel mai mare binefăcător; să-I retrăim modelul. Numai lacrimile Domnului Isus la mormântul lui Lazăr au impresionat foarte adânc pe concetăţenii Săi, determinându-i să zică: „Iată cît îl iubea de mult!” (Ioan 11:36). Şi aceasta înainte ca să fi văzut pe Lazăr înviat din morţi.

Calităţi oratorice: forţa de convingere

Despre Domnul Isus Hristos se spune că a fost omul care vorbea deosebit de alţi contemporani ai Săi.

Puterea în vorbire rezultă din mai mulţi factori. Poţi fi convingător şi elocvent atunci când trăieşti ceea ce vorbeşti, şi când tu însuţi crezi ceea ce vorbeşti altora: poţi fi convingător atunci când expui clar mesajul divin.

Accentul Domnului Isus pe credinţă este foarte justificat. El a definit credinţa ca o acţiune, ca o lucrare. Când contemporanii Săi L-au întrebat: „Ce să facem ca să săvîrşim lucrările lui Dumnezeu?”, El a răspuns: „Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta*: să credeţi în Acela, pe care L‑a trimes El.“ (Ioan 6:29-29). Predicatorul trebuie să vorbească cu credinţă în oameni, în bine, în Dumnezeu. Instrumentul cu care realizează convingerea este Cuvântul lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt.

Forţa de convingere este o măiestrie care se cultivă gradual. Pe zi ce trece să fi capabil să convingi tot mai mult, în tot mai puţine cuvinte, şi de tot mai multe şi mai mari adevăruri cereşti.

Fluiditatea oratorică, cursivitatea perfectă

Nici un predicator nu poate avea mare succes în vorbire dacă vorbirea sa este mereu întreruptă de greutatea formulării frazelor, de neputinţa de a scoate idei în acelaşi ritm, de incapacitatea de a (scoate) dezvolta o idee în implicaţiile ei, şi mai ales dacă îi lipsesc termenii vocabularului potrivit. Cursivitatea vorbirii este o abilitate, se pare născută la unii, dar pentru cei mai mulţi este formată prin exerciţiu. Predicatorul nu trebuie să lase niciodată impresia că nu-şi cunoaşte profesia: instrumentele de lucru şi ogorul. El lucrează cu cuvintele ce îşi au legile lor precise. Greşelile din vorbire scad prestigiul vorbitorului şi onorabilitatea mesajului său. Dacă faci numai câteva greşeli într-o predică, oamenii încep să se îndoiască de competenţa ta de a transmite întreg şi neştirbit mesajul creştin. Atunci ei se gândesc la altcineva care poate face acest lucru fără opinteli sau pierderi de conţinut. Iată de ce este nevoie să vorbeşti continuu, să vorbeşti fără corecturi, să gândeşti bine şi să vorbeşti bine elaborat, bine construită fraza: A vorbi cu retractări, a face mereu corecturi ca şi elevul nenumărate ştersături, a anula ceea ce ai zis; a greşi ceea ce alţii ştiu cum trebuie spus, înseamnă nesiguranţă, nepregătire, incompetenţă: şovăială care costă.

Sonoritate oratorică

Vocea predicatorului are mare rol în economia predicii, în reuşita mesajului divin. Este adevărat că ne naştem cu o anumită voce, dar nu murim cu aceeaşi voce. Depinde de cât întrebuinţăm vocea noastră ca ea să se formeze mai mult sau mai puţin. Dar nu este vorba numai de măsura întrebuinţării, de cantitatea de timp în care ea este în acţiune, ci de felul ei, de timbrul ei, de calitatea sunetelor ei. Sonicitatea vocii, melodia ei, produce muzica vocii vorbitorului. Un mare efect asupra vorbitorului vine de la timbrul plăcut. A avea o voce melodioasă este altceva decât a face să străbată în timpanele urechilor o voce ţipătoare, obositoare, provocatoare sau ameninţătoare.

Emoţia oratorică

Nu este uşor a vorbi plăcut. Despre Domnul Isus se zice că au declarat duşmanii Săi: „Niciodată* n’a vorbit vreun om ca omul acesta”(Ioan 7:46). Adevărata vorbire de predicator trebuie să fie o mişcare de suflet, de senzaţii, un împrumut de idei dar şi de stări sufleteşti. În lumea spirituală există caracteristica că putem transmite copii, clişee de pe ideile noastre dar şi clişee de pe stările de moment ale fiinţei noastre. Prin cuvânt noi facem să vibreze în alţii aceleaşi sentimente de fericire sau tristeţe pe care le trăim noi. Putem împărtăşi cu alţii nu numai ce ştim, ci chiar aceea ce suntem. Şi valoarea predicii constă tocmai în aceasta, predicatorul transmite prin propria sa emoţie şi trăire ceea ce trăieşte Însuşi Dumnezeu. Numai un pastor care gustă zilnic din felul cum trăieşte Dumnezeu, poate transmite altora acest mod de trai.

Ca predicator trebuie să trăieşti necontenit în faţa lui Dumnezeu şi al oamenilor. Nu uita că tu ai o trăire publică mai mult ca alţii. Tu trebuie să vorbeşti ce simţi, nu ce ştii. Vocea ta trebuie să fie expresia stării sufleteşti realizată în acel moment de contactul tău cu Dumnezeu, chiar dacă în jurul tău este biserica. Meritul este al divinităţii care face lucrul acesta prin intermediul Duhului Sfânt, prin instrumentul cuvântului capabil de infinită multiplicare. Predicatorul spune un singur cuvânt care devine dintr-o dată mii de cuvinte, în minţile miilor de ascultători. El trăieşte prin Duhul Sfânt o singură stare cerească, care se multiplică în mii de stări, recepţionată de fiecare în gradul său de sensibilitate. Iată de ce trebuie să vorbeşti emoţionat.

Iosif Dragomir

UPDATE: Păstorul şi slujirea sa – materialul complet

https://ardeleanlogos.wordpress.com/religia-crestina/pastorul-si-slujirea-sa/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.