SĂ RÂDEM CU NOE

download - Copie

N-am citit nimic din ce s-a scris despre filmul Noe, pentru că voiam să-l văd fără  prejudecățile altora. Mi le-am păstrat numai pe ale mele, cele deprinse din educația religioasă căpătată și din lectura Bibliei (și pe care le socotesc în bună măsură îndreptățite, chiar dacă ar putea suferi unele ajustări, mai ales acolo unde textul sacru tace). Dar ce mi-a fost dat să văd a întrecut orice așteptări. Mă așteptam la un fel de tragedie antică sau măcar la un potop… de efecte speciale, de imaginație. Însă m-am ales cu o semi-comedie. Un Noe surprins în ipostaze de un savuros umor involuntar.

Puritanul bigot

Noe pare să fi înțeles întreg mesajul divin nu în termenii izbăvirii, ci în cei ai dreptății. Iar potrivit acestei dreptăți, el și toată familia trebuie să fie ultimii supraviețuitori ai speciei, dar și garanți ai faptului că omenirea nu se va mai perpetua. Hotărât să înfăptuiască dreptatea în felul în care a înțeles-o el, Noe e în stare să-și omoare nepoatele, ca să se asigure că specia umană moare odată cu familia sa. E limpede însă că ar avea nevoie de câte o revelație suplimentară, pe model mai carismatic. În lipsă de așa ceva, se mulțumește și cu eventuale confirmări circumstanțiale, pe stil mai cesaționist.

La final, puritanul clachează monumental și, în loc să aducă jertfa de mulțumire, primul lui gest după ce pune iarăși piciorul pe pământ e să se îmbete ca porcul. În apărarea sa am putea invoca toată presiunea acumulată vreme îndelungată. Adevărul e că, la câte inadvertențe există între film și narațiunea biblică, mă așteptam să fie sărită din schemă partea cu beția, mai ales că a fost sărită cea cu jertfa (probabil ca să nu-i supere pe iubitorii de animale), dar se pare că puritanismul scenariștilor include și obsesia pentru alcooluri.

Tatăl ratat

Ca tată și soț, Noe se cam ratează din pricina… muncii. Preocupat de misiunea lui unică, uită să își mai educe copiii, care cresc revoltați și extrem de dezorientați. Dar Noe pare de la început resemnat cu situația, obsedat de chemarea lui excepțională.

Copiii sunt cam hipsteri după aspect, cu probleme de personalitate. Morala lor de secol XX gravitează în jurul unui vag concept de iubire. Iafet pare o neinspirată parodie involuntară după personajul tragic din Călăuza, al fetiței mute.

La un moment dat, devine pur și simplu un tiran religios, care nu mai poate înțelege nimic omenesc, gata să-și devoreze familia. De fapt, în acele scene, el pare extras dintr-o istorie străveche, pus împreună cu o familie contemporană și lăsați să conviețuiască pentru amuzamentul spectatorilor. Mai apare și un discurs absolut inutil pe care îl ține soția lui și care cântă în altă orchestră decât Noe. Universuri paralele.

Eco-friendly

Filmul e atâta de eco, încât cauza căreia Noe își dedică viața (sacrificându-și familia) e să salveze speciile primejduite de Potop. Fiind singurele neatinse de păcat, numai animalele mai au dreptul să trăiască. Așa prevede, în viziunea lui, sentința divină – niciodată confirmată explicit. E interesant că îi venea mult mai ușor să căsăpească oameni decât să se atingă de animale sau chiar de plante. Este o fază în care îi învață pe fiii lui să se bucure de flori fără să le culeagă. Dar, câteva cadre mai târziu, mătrășește trei zdrahoni care vânau un soi de câine cu solzi.

Mici „picanterii”

Atelierul de terapie ocupațională din interiorul arcei. Când l-am văzut pe Noe meșterind ceva într-un fel de atelier improvizat, m-am întrebat dacă nu cumva a rămas cuplat și acum construiește replici miniaturale ale arcei. Nu m-am înșelat foarte tare, fiindcă Sem la un moment dat scoate, nu se știe de unde, un pui de arcă, varianta coupé cu două locuri, pe care vrea să evadeze cu soața. Dar nu-i iese.

Tehnici de adormire a făpturilor greu de adormit (foarte utile pentru părinți!). Părinții cu copii mici știu cât de valoroase pot fi astfel de ritualuri eficiente. Încă n-am încercat, dar poate revăd scenele pentru edificare.

Frizura lui Noe. O perpetuă sursă de mirare. Ziceai că are hair-stylist undeva în cala arcei.

Tubal-Cain avea ceva din Attila (dar fără cal) și Gingis-Han (dar fără iatagan). Aruncat absolut gratuit pe arcă, printr-o spărtură realizată cu toporișca în ultimele clipe dinainte de Potop, Tubal-Cain e ținut la păstrare pe tot parcursul prăpădului doar ca să moară într-o încăierare involuntar hilară taman când arca dă cu chila de vârful muntelui. S-a înecat ca… hunul la mal.

Steagul dacilor. Am înțeles, în sfârșit, de unde aveau dacii steagul. De la Noe. Apare în film un animal extrem de solzos ce pare coborât de pe columnă (sau unde o fi fost reprezentat steagul lui Decebal). Sau poate că doar l-au plagiat scenariștii…

Hai să fim și serioși puțin

La nivel de idei, filmul mi se pare o combinație de puritanism, antropologie pesimistă (săracă) de sorginte protestantă și psihologism ieftim modern. Îmbrăcate toate într-o haină green. Personajul principal este însă „fisurat”, pentru că, în momentul de maximă tensiune familială, când e gata să ia viața celor două nepoate gemene – s-o fi confundat cu Avraam la faza asta? – omul clachează în credința lui nestrămutată care e biruită de… iubireeeee!

Însă, în loc să-și facă un sepuku onorabil, semn că își trăiește apoteoza propriei încredințări, sau să sufere o bruscă iluminare justificativă, are doar un moment de ezitare încruntată. Într-un dialog ulterior, va povesti că a simțit… iubireeee, dar, după cum am înțeles eu atmosfera, sentimentul ăla pare dintr-alt film, nu din ăsta.

Despre inadvertențele (numeroase) dintre film și textul biblic nici nu are rost să vorbim, fiindcă, la un moment dat, sunt realități paralele. Dar măcar se putea încropi o poveste onorabilă, spectaculoasă și fără trucuri hilare pentru a întreține suspansul (că știm toți deznodământul, nu?), chiar dacă situată pe pârleazul necanonic. Impresia mea e că poate era mai bine să-l fi ales pe Schwartzenegger în locul lui Russel Crowe, măcar ieșea un film de acțiune. Cum ar fi sunat „Hasta la vista, lume!”?

Dacă se vrea însă o reinterpretare a eroului biblic, filmul nu face decât să proiecteze un ego de secol XX într-un spațiu oarecum fantast, în care însă omul rămâne tot singur cu părerea lui despre toți și toate, fiindcă cerul îi rămâne închis, iar Dumnezeu pare mai degrabă mort, deși toți vorbesc despre el ca și cum l-ar fi cunoscut.

În orice caz, omul și Dumnezeul lui par depășiți de situație. Întreaga lume pare, de fapt, un fel de proiecţie debitată de creierul lui Noe, iar Dumnezeu luptă din răsputeri, în anonimat, să străpungă găoacea, ca să mai producă o minune. Exemplară mi se pare scena în care Noe, marele iniţiat care primeşte mesaje divine, ajunge pe propria arcă, făgăduită lui, mai degrabă accidental şi prin forţa muşchilor şi împrejurărilor decât prin graţia divină. Nu ştiu dacă asta s-a vrut, dar dacă-i aşa, atunci se poate vorbi de o reuşită, fiindcă avem ocazia să vedem cât de ridicoli suntem în fixaţiile noastre (inclusiv „spirituale”) şi cât de îngustă-i lumea pe care omul contemporan şi-o desenează şi are impresia că o stăpâneşte şi o cunoaşte.

Sait https://drezina.wordpress.com/2014/12/08/sa-radem-cu-noe/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.