| Biserica între Ghetto şi Veneţia – Cărbunii Eulaliei 8
De multe ori în dialogurile dintre evanghelici şi reprezentanţii bisericilor tradiţionale apar fraze de genul: da, ai voştri sînt mai buni? Iar noi spunem: „uitaţi-vă la Domnul.. El e bun… noi sîntem răi.”
Scuzele noastre pentru o etică deja compromisă şi pentru un ethos greu de recunoscut de părinţii şi bunicii noştri pe lîngă faptul că sînt penibile trădează necunoaşterea Scripturilor. Da, nu prin fapte sîntem mîntuiţi, ca să nu se laude nimeni[1], dar Domnul spune… ei vor vedea faptele voastre bune şi vor slăvi pe Dumnezeu[2]. Etica este importantă drept consecinţă naturală a teologiei, a cunoaşterii de Dumnezeu şi a relaţiei cu Dumnzeu, a plasării în proximitatea lui Dumnezeu. Acest tip de etică şi ethosul care decurge din aceasta plasează Biserica pe o poziţie ireconciliabilă cu lumea din jur.
Cînd au apărut evanghelicii în România, oamenii i-au perceput ca fiind diferiţi, cu totul altfel şi i-au perceput aşa nu datorită teologiei lor, care era foarte simplu articulată şi înfăşată în citate din Biblie memorate cu grijă[3]. Credincioşii noştri au fost cunoscuţi ca altfel prin cunoaşterea bibliei şi rugăciunile făcute la orice vreme, cu naturaleţe, seninătate. Ba, au mai fost cunoscuţi prin nu-urile pe care le practicau, prin retragerea faţă de „lume”, hore, şezători, discoteci, fumat, băut, vin şi petreceri şi altele ca acestea.
Ethosul retragerii şi separării, etica interdicţiilor şi normele stricte şi foarte simple de conduită i-au plasat pe credincioşii evanghelici în zona batjocorii şi caricaturii. În loc ca acest fapt să ne producă bucuria de care vorbeşte Mîntuitorul cîteva versete mai sus[4], am încercat să ne izbăvim de izolare, de gonire, de urmărire şi de înjurii.
Anularea diferenţei a devenit program ideologic în numele unui proces de persuasiune care nu mai convinge pe nimeni, ba mai mult, sîntem priviţi ca duplicitari. Identitatea evanghelicilor, percepută istoric prin diferenţă, separare şi retragere, este compromisă prin diferitele mişcări, unele izolaţioniste, cu aplecare spre o altfel de ghettoizare, altele, cele mai multe, adepte ale aclimatizării şi adaptării.
Cei care în trecut au înţeles că pocăiţii erau diferiţi: lucrau diferit, se îmbrăcau diferit, îşi educau copiii diferit, acum nu mai înţeleg nimic, pentru că nici mesajul de dincolo de ethos şi etică nu este bine articulat.
Aşa se întîmplă că procesul de ghettoizare continuă pentru unii ca urmare a reacţiei de frică faţă de schimbare, un proces la fel de bolnav, dar de ale cărui consecinţe izolante alţii sînt mîndri, iar pe de altă parte, un complex de inferioritate a generat dorinţa de a fi tot mai aproape de Veneţia, loc al balurilor mascate, spre secularizare. Efectul acestui pendul blestemat între Ghetto şi Veneţia, îl simţim zi de zi în viaţa eclesială de pe tot pămîntul.
Între ghettoizare şi secularizare, Bisericii îi este greu să mai iasă la iveală, adică să fie relevantă, fie se cufundă în mocirla în care să bălăceşte purceaua[5], fie fuge şi se închide dincolo de porţile mănăstirii de frica stropilor.
Ideea că noi nu avem ce arăta lumii şi că lumea nu ar trebui să ne judece faptele, ci să-L caute numai pe Domnul, să se uite la Cristos, nu la noi, este străină de Scriptură şi creează o biserică docetică, neîn-Trupată. Arătăm lumii spre Cap, fără a-i arăta Trupul. Mirele este celebrat fără Mireasă. Prelungirea lui Cristos pe pămînt este Biserica, adunarea ucenicilor cărora Isus le spune… şi văzînd faptele voastre bune, înfăptuite aici pe pămînt, pregătite mai dinainte să umblăm în ele[6], abia atunci vor lăuda pe Dumnezeul din ceruri.
Din această cauză neoprotestanţii au vorbit despre har în contextul unei etici foarte stricte şi înguste. Etica neoprotestantă a fost aspră, ethosul bine conturat, căile îngustate, chiar mai îngustate decît ale scripturii uneori, cu primejdia fariseismului la fiecare dintre limite. Iată totuşi că din pricina ethosului şi eticii înstrăinate de lume, pocăiţii n-au putut fi trecuţi cu vederea, ieşind la iveală faţă de lume.
Poate că bisericile evanghelice din România ar trebui să-şi reevalueze eclesiologia teoretică şi practică în lumina a două relaţii în cruce, relaţia Bisericii cu Isus Cristos, Capul şi mai apoi, pe cale de consecinţă şi implicaţie, relaţia Bisericii cu lumea.
Probabil atunci am putea răspunde şi la nevoile reale ale lumii într-un mod care să nu contrazică ontologia Bisericii şi într-un cadru care să nu-I contrazică misiunea încredinţată chiar de Domnul Ei.
Abia după ce Biserica îşi redefineşte identitatea în contextul unei eclesiologii cristologice şi a unei cristologii eclesiale, ne putem întreba ce anume aşteaptă lumea de la noi.
De ce au nevoie oamenii? De parcă ei ar şti ce vor? Atunci să-i ascultăm? Să facem marketing eclesial? Sondaje? „Ce vor tinerii? Să le dăm ca să nu-i pierdem în lume?”
Ce este Biserica? O instituţie de asistenţă socială? Numai atît? Un club pentru socializare? Un centru de entertainment? Oare de ce au nevoie oamenii? De hrană, de îmbrăcăminte, de mîncare, de distracţie… De ce ar avea nevoie lumea în care trăim de Biserică, pînă la urma urmei? Există acea nevoie pe care numai Biserica o poate împlini şi numai Ea? Dar oare biserica poate să le ofere ce doresc ei, semenii noştri? Poate Biserica să ia locul Filarmonicii? Poate Biserica să ia locul Statului? Biserica se află în delictul de a gelozi şi fura ceea ce alte instituţii sînt destinate a face, neglijîndu-şi sarcina pe care nici o altă instituţie de pe pămînt nu o poate împlini. Aceasta este calea sigură spre a ne pierde adevărata relevanţă. Turlele bisericilor reprezentau o declaraţie în legătură cu rolul bisericii în tîrgul dominat de acele înălţimi. Acum Biserica tînjeşte la firimiturile care cad din turnurile marilor companii şi din birourile marilor sponsori.
Ce poate oferi biserica… foarte multe, dar printre altele o alternativă morală, o lumină a cunoaşterii şi protecţie. Sare împotriva stricăciunii, lumina împotriva întunericului şi scăparea după ziduri în vreme de război. Biserica să ofere lumii protecţia de ea însăşi.
Oamenii nu au nevoie de un zgomot pe care îl pot găsi oriunde în altă parte, nici de imitarea unor showuri de televiziune într-un mod penibil de neprofesionist? Oamenii care vin să se ascundă în cetatea Bisericii au bolnavi în spital, au morţi, au copii cu handicap. Cei care vin la masa Bisericii au nevoie de vindecare, sare pe rană, mustrare şi învăţătură. Cei care vin din întunericul de afară au nevoie nu de penumbră, ci de lumina cunoştinţei.
Cei care se simt prost în pielea lor, au nevoie să se simtă şi mai prost în prezenţa Domnului, pînă la frîngerea pocăinţei, nicicum să se simtă bine. Cei care vin cu zîmbetul larg lipit pe faţă, dar cu sufletele ţăndări, nu trebuie să rîdă la glumele proaste şi fără sare ale pastorilor în blugi şi plini de „coolisme”, transformaţi în entertaineri de profesie, circari şi disk-jokei, aceia trebuie să se prăbuşească în plîns, lăudînd pe Domnul. Cei care au venit legănîndu-se în ezitare, n-au venit să se să se zbînţuie, ci să îngenuncheze.
Oamenii au nevoie de lumină, de profeţie, de adăpost în război. N-ar trebui să-i considerăm proşti şi naivi şi să le modelăm portretul robot după propriile frustrări de fraţi ai fiului risipitor.
Într-o lume care se balansează între circ şi pîine, Biserica ar trebui iasă în evidenţă ca un catarg care nu se mişcă, mărturisind despre un Păstor care nu se schimbă, nicicum ca nuiaua care se unduie după orice vînt de învăţătură.
Acum, după ce am studiat cele trei metafore din capitolul 5, Predica de pe munte, am putea reevalua modelul după care ne vedem ca Biserică trăitoare în lume? În lume, separată de lume, pentru lume, deasupra lumii?
Va urma.
–––––––––––––––––––––––––––
[1] Efeseni 2:8 Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu; 9 Nu din fapte, ca să nu se laude nimeni.
[2] Matei 5:16 Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri.
[3] Şi în Jurnalul Fericirii tot aşa apar evanghelicii, cu o mulţime de versete memorate şi rugîndu-se foarte des, la venire, la plecare.
[4] Matei 5:11 Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră!12 Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot aşa au prigonit pe prorocii, care au fost înainte de voi.
[5] 2 Petru 2:22 Cu ei s-a întâmplat ce spune zicala adevărată: „Câinele s-a întors la ce vărsase” şi „scroafa spălată s-a întors să se tăvălească iarăşi în mocirlă.”
[6] Efeseni 2:10 Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.
Articol apărut pe blogul lui Marius Cruceru (http://patratosu.wordpress.com)
„Sindromul SIDA” la cultele religioase
de Daniel Mitrofan
Există cel puţin două asemănări între infecţia cu HIV şi situaţia actuală a cultelor creştine, în contextul post-comunist. Virusul HIV este atât de mortal şi fără leac pentru că se ataşează genomului (informaţiei reproductive genetice) şi se reproduce de fiecare dată când celula se divide. El este inoculat, se ascunde în ADN, iar celula se înmulţeşte cu el cu tot „crezând” că este o celulă sănătoasă. Tot aşa s-a întâmplat şi în cazul creştinilor din timpul comunismului şi apoi după. Mulţi dintre cei infiltraţi de securitate în rândul credincioşilor sau racolaţi de aceasta arătau atât de normali, numai că aveau şi un alt nume ascuns, aveau informaţii negre şi un duh care se replica şi în alţii. Mulţi au fost cei sfătuiţi de conducerile cultelor ca să colaboreze cu securitatea sub scuza unor versete de genul „Daţi cezarului ce este al cezarului”.
S-au înmulţit atât pe spinarea bietelor celule simple încât atunci când au erupt, când s-au mobilizat reţelele informative, trupul a fost şi este atât de bolnav, amorţit, încât nu mai poate reacţiona, nu mai luptă, este dezorientat, nu mai ştie ce este bine şi rău, nu mai ştie care este duşmanul. Colaborarea (cât şi alte păcate) este atât de mult înfăşurată în teologie şi justificată circumstanţial încât nici nu mai doare, nici nu mai trezeşte o îngrijorare că ar fi fost şi este letală (spiritual). HIV-ul religios, sub acoperirea proteinelor cultice (în cazul nostru „proteina baptistă”) subminează trupul prin implicarea lor în tot felul de alianţe, contracte şi acorduri tacite cu lumea (de tip ecumenic, ecologic, social, teologic-liberal, politic, corectitudine politică, drepturile „minorităţilor” etc.) aşa încât bietele celule (credincioşii simpli) nu mai ştiu să deosebească compromisurile şi lucrurile nepermisibile de cele care sunt recomandate de Dumnezeu, atât pentru viaţa cât şi pentru relaţiile credincioşilor adevăraţi. Există lucruri ale lumii care sunt mortale pentru Biserică! Există întuneric care nu poate locui împreună cu lumina! Sunt lucruri de care trebuie să fugim, să ne separăm!
S-a creat o inteligenţie virusată care duce poporul în rătăcire şi nu îl îndeamnă pe calea îngustă şi dreaptă, nu îl conduce la păşuni şi la ape de odihnă ci îl duce mişeleşte în mijlocul lupilor spirituali. De aceea este aşa de slabă (şi în slăbire continuă) reacţia Bisericii faţă de păcatele impuse de „religia” umanistă care permează politica europeană. Biserica nu mai este critică faţă de societate, faţă de surogate. Înaintaşii noştri prin viaţa lor, prin graiul lor şi prin traiul lor erau o critică continuă a surogatelor creştinismului autentic. De aceea ei au găsit o nişă în criza spirituală a acestui popor. De aceea au fost prigoniţi. De aceea ei au fost relevanţi în vremea lor. Acum nu mai criticăm, nu mai distingem răul care s-a strecurat în mijlocul Bisericii sub diferite forme/ispite/păcate. Informaţia este pervertită, ADN-ul creştin are acum un apendice care se reproduce odată cu intrarea în membralitate a lumii „încreştinate”. Nu mai ştim să scoatem răul dintre noi. Deşi Biblia ne învaţă cum să o facem, atât prin învăţătură cât şi prin exemple, creştinătatea este derutată de aspectul atât de „CREŞTIN” al liderilor religioşi şi membrilor corupţi, încât boala trece drept normalitate, drept sănătate.
Cea de a doua asemănare are de a face cu o descoperire a Institutului Pasteur din Franţa. S-a constatat că virusul HIV blochează comunicarea intracelulară. Contactul dintre limfocitele T şi celulele care prezintă antigen (care au fost virusate) este alterat. Faptul aceasta modifică reacţia/răspunsul limfocitelor T lăsând virusul să persiste. Aceşti cercetători se pare că au identificat o proteină numită Nef care ar fi responsabilă de aceast fenomen. Şi în Biserică, se încearcă izolarea celor care indică spre celulele bolnave, a celor care spun că este necesar eliminarea răului, a bolii, a păcatelor. Se încearcă blocarea comunicării prin discreditare. Zimri (Num. 25:14), Acan, Ahab, Iuda, Anania, Safira etc. sunt slăviţi şi ridicaţi la rangul de virtuoşi iar cei ca Fineas, Natan, Neemia, etc. sunt priviţi ca nişte specii bolnave. Se argumentează mult pentru secretizarea şi privatizarea acestor informaţii despre păcat şi boală, astfel ca Trupul să nu ia nici o atitudine, să nu aibă nici o reacţie spre vindecare. Argumente isteţe, inteligente dar nu susţinute de Cuvântul lui Dumnezeu orbesc orizonturile creştinismului contemporan. Şi prin trecerea timpului, prin replicarea oamenilor cu „proteină de credincioşi” dar păcătoşi, compromişi, fără Dumnezeu, de-a lungul generaţiilor care vin, ne vom trezi întocmai ca şi trupul în care HIV-ul începe să-şi arate simptomele (după vreo 10-13 ani), adică, ne vom trezi că este prea târziu, imunitatea Bisericii este distrusă, Biserica moare. Aşa s-a întâmplat pe diferite teme (păcate) în toate ţările, care odată, au fost puternic şi veritabil creştinate.
Articol apărut pe Blogul CENTRUL DE ISTORIE SI APOLOGETICA (http://centruldeistoriesiapologetica.wordpress.com)
|
