de Redacția Stiripentruviata.ro Alina Prodan, autoarea blogului AlinaProdan.ro și mamă a trei copii, a scris pe Facebook în dimineața zilei de 8 Martie: „Azi e ziua mea preferată! Mai importantă și mai frumoasă decât ziua de naștere. Pentru că sunt mama lor. Ei au un deschis în mine uși despre care nici nu știam că… via […]
Nostra Aetat În Zilele Noastre
Nu de mult am citit câteva comentarii şi opinii în ce priveşte mersul la biserică şi regulile de mers la biserică. Unele discuţii mai aprinse, altele mai puţin, şi totuşi există o divergenţă de opinie când discutăm reulile bisericeşti. Unii sunt de opinia că regulile crează superficialitate, caractere fariseice, pe când alţii vivid susţin necesitatea unor reguli călăuzitoare, a unei uniformitate necesară bisericii.
25 de ani în urmă, când am ajuns să pun primii paşi într-o biserică română din diaspora Americană, eram aşa de bucuros să respir aerul libetăţii că orice lucru mi se păreau doar nişte formalităţi de prezentare la biserică. Fără să-mi fi dat seama, problema regulilor bisericeşti erau probleme mult mai complicate, cu ramificaţii mult mai serioase în biserica Domnului. Nu mi-a trebuit mult timp să mă aflu în poziţia de a mă pune cu voia sau fără voia într-o tabără sau alta.
Situaţia bisericilor române din diaspora Americană în anii 1980 era destul de colorată, fiecare român îmbrăţişat de libertatea americană ajunge să fie confruntat cu o serie de probleme bisericeşti, pus în situaţia de a se alătura unei tabere sau alta. Mii de români ajung să umple bisericile baptiste, penticostale, ortodoxe, fiecare român venind în America cu un set de obiceiuri şi preferinţe care ajung să fie confruntate de plăcerile şi obiceiurile altora.
Tragedia libertăţii americane în bisericile româneşti ajung să producă rupturi profunde în viaţa spirituală a bisericii. Pe măsură ce bisericile se măreau, cu aceaşi măsură se rupeau datorită divergenţelor cultural creştine cu care fiecare român era acomodat. Dacă unii membri ar fi preferat să se cânte melodiile fratelui Moldovan în biserică, alţii rămâneau tradiţionalişti sugerând ca imnurile cărţilor de cântări să fie folosite şi păstrate. Unii preferau fanfare pe când alţii orchestre. Unii preferau separarea fraţilor de surori pe băncile bisericilor, pe când alţii sugerează forma americană în care familia să rămână împreună pe băncile bisericii.
Diferenţele estetice a comunităţii creştine ajunge să fie aşa de predominante încât biserică după biserică ajung să se rupă în ciuda lipsei de lucrători, posibilităţii financiare şi despărţiri frăţeşti ci nu duşmane. În acest context, de ani de zile s-a pus problema regulilor bisericeşti, a necesităţilor unor reguli care ar menţine unitatea şi viaţa bisericii concentrate în laudă ci nu în separare.
Rolul Bisericii
O problemă fundamentală care necesită o explicare şi o înţelegere a fiecărui membru în bisericile noastre este: rolul bisericii. Unii ajung să confunde biserica cu cluburile sociale, prezentând biserica ca o adunare „informată” a copiilor lui Dumnezeu. Tradiţionaliştii merg mai departe şi prezintă biserica ca locul unde îl întâlnim pe Dumnezeu. Unii par mai liberali în orientare pe când alţii ar părea conservatori. Nici uni şi nici alţii nu pot să vadă sau să se conformeze unor reguli.
Indiferent de opinia unuia sau a altuia, biserica joacă un rol esenţial în viaţa credincioşilor începând co notaţia că biserica nu este componenţa unor membri, şi nu este locul geografic a patru pereţi, ci este locul geografic în care doi sau trei se adună în numele lui Cristos şi unde Cristos este prezent cu ei într-o unitate a divinităţii (Matei 18:20). Determinând ce este şi cine este biserica ajută la înţelegerea rolului bisericii.
În baza definiţiei a cea ce este biserica, rolul bisericii este să păstreze o perpetuare a prezenţei lui Cristos nu numai la nivel personal dar şi comunitar. Prezenţa lui Cristos este posibilă în comunităţile noastre prin existenţa unei forme vizibilă a bisericii care aduce la viaţă o unitate prezentă şi văzută a unui Dumnezeu cu copii Săi. Cina Domnului, programele de laudă, mărturisirile copiilor Săi în bisericile noastre fac văzute şi simţite prezenţa existenţei lui Cristos şi a Dumnezeului Său.
Prezenţa lui Cristos în viaţa fiecăruia este cărămida de bază care face posibilă prezenţa vizibilă a lui Dumnezeu în lume. Dacă în vechime prezenţa copiilor lui Dumnezeu la Templu făcea văzută prezenţa Sa, prezenţa copiilor Săi în unitatea bisericii face văzut pe Cristos acestei lumii păcătoase. Poporul Israel în părtăşia templului făcea văzută lumii existenţa unui Dumnezeu viu. În zilele noastre această prezenţă rămâne vizibilă prin multitudinea bisericilor care fac văzută prezenţa lui Cristos ca o realitate a zilelor noastre, aşa cum a fost în trecutul înaintaşilor noştri.
Rolul Disciplinei
Aşa ca şi în trecutul poporul evreu, reguli şi rânduieli au fot stabilite nu din iniţiativa omului ci din porunca Dumnezeului care a creat totul. Cortul întâlnirii şi mai târziu Templul au avut reguli specifice nu numai de închinare ci şi de prezentare vizibilă în faţa lui Dumnezeu. Preoţii aveau o anumită ţinută, bărbaţii aveau o locaţie specifică unde se puteau prezenta în laudă şi închinare, copii şi femeile aveau locul lor în curţile templului. Jertfele şi laudele erau bine regizate conform regulilor lăsate şi explicate de Dumnezeu lui Moise.
Biserica lui Cristos, din totdeauna tinde să meargă împotriva unei conformităţi religioase, de sute de ani combatând reguli şi idei regulatoare. Cea ce ne orbeşte este ideea unei necesităţi regulatoare în bisericile lui Cristos învăţând că nu mai suntem sub Lege ci sub Harul liberator a lui Cristos. Astfel am ajuns să punem deoparte orice sugestie a unor reguli disciplinare de menţinere a unei ordini în biserica Sa.
Cristos însuşi ne face cunoscut nişte reguli de disciplină bisericească în Matei 18. Datorită displăcerii umane de a se confoma regulilor şi legilor care ne guvernează, membri bisericilor ajung să limiteze regulile bisericeşti susţinând că prezenţa lui Cristos în vieţile membrilor Săi este îndeajuns. Astfel s-a ajuns ca unii să se prezinte a fi mai spirituali ca alţii, unii punându-se pe un pedestal ma mare ca altul, ca şi cum ar avea acces la Dumnezeire mai mult ca alţii cu înţelegeri mai bune a voii lui Dumnezeu.
Rolul disciplinei în biserică nu este pedepsirea şi punerea deoparte, ci păstrarea unei unităţi în prezenţa lui Dumnezeu. Regulile bisericeşti ne ajută la o conformare în înfăţişarea fiecăruia în prezenţa uniunii şi părtăşiei vizibile pe care o avem cu Cristos. Modul în care ne îmbrăcăm, fustele şi pantalonii, părul şi podoabele contribuie la o realizare vie a părtăşiei cu Cristos. Trebuie adus aminte că nu vobim de o părtăşie personală cu Cristos, ci de o pătăşie comună. Înainate de o realizare a unei părtăşii cu Cristos în biserică, trebuie realizată o părtăşie personală între noi cei care căutăm părtăşia lui Cristos.
Scripturile ne învaţă că acolo unde doi sau trei se strâng în numele lui Cristos ajung să provoace prezenţa părtăşiei Sale cu ei. În biserica Sa dacă o părtăşie a frăţietăţii nu este stabilită, nici prezenţa Cristosului nu este realizabilă. Părtăşia copiilor Săi este realizabilă când fiecare dintre noi ajungem să ne aceptăm unii pe alţii. Această aceptare este posibilă în urma unor înţelegeri doctrinare, dogmatice şi de practică creştină.
Disciplina bisericească îşi face apariţi în contextul păstrării unei părtăşi între noi, încercând şi promovând prezenţa vizibilă a lui Cristos în bisericile noastre şi în programele de laudă pe care le avem. Cum s-ar putea realiza o părtăşie când unii vor cafea în timpul serviciului divin, alţii vor să croşeteze, alţii vor o disciplină militară în bisericile noastre.
Aşa cum doi tineri ajung să-şi rezolve diferenţele înainte de căsătorie, şi biserica Sa trebuie să-şi rezolve diferenţele înainte de a atempta realizarea unei părtăşii vie şi văzută cu Cristosul vieţilor noastre. Disciplina îşi are rolul ei aşa cum şi-a avut rolul ei în Vechiul Testament când Dumnezeu însuşi învaţă pe Moise legile divinităţii care ajung să realizeze o comuniune cu Divinitatea.
Mai mult, Dumnezeu cunoscând inima neascultătoare a omului, dorinţele şi plăcerile de a se rebela regulilor Sale, prin Cristos ajungem să avem prezenţa Duhului Său, care să ne călăuzească şi să ne ajute, să ne conformăm plăcerii Sale în realizarea nu numai unei părtăşii frăţeşti, dar a unei părtăşii cu Dumnezeirea.
Ce fel de credincios era Cristos?
Ne este dificil să ne conformăm regulilor bisericeşti, să mergem la biserică sau să înţelegem rolul bisericii. Întrebarea se pune ce fel de om era Cristos? Oare Cristos ne-a adus o libertate a creativităţii în care fiecare dintre noi ajungem să interpretăm căile Sale în voia minţii noastre crezând că prezenţa Duhului Sfânt este îndeajuns să ne asigure o conformitate a voii Sale?
Pentru ca Hristos să devină Cristosul şi Mântuitorul vieţii noastre, El a trebuit să se califice ca Miel de ispăşire. Pentru ca să se califice pentru jertfa Dumnezeirii El a trebuit să trăiasă fără păcat, cea ce a inclus o conformitate exactă în faţa legilor Mosaice. Cristos a trebuit să împlinească Legea, să meargă la Templu, pas cu pas să împlinească Legea lui Moise fără abateri, fără comentarii şi interpretări personale. Isus însuşi vine şi ne spune că El nu a venit să distrugă Legea ci să o împlinească.
În zilele noastre ne este greu să urmăm exemplu lui Cristos, crezând că ne este îngăduit să bociferăm, să ne rebelăm oricărei reguli de conformitate, sugerând că nu vrem să fim farisei şi să împlinim reguli puse în spirit fariseic ci nu din convingere. Cristos a mers la Templu şi a împlinit voi lui Dumnezeu. Nouă ne este greu să mergem la biserică şi să ne supunem regulilor bisericeşti, sugerând că sunt nişte reguli făcute de noi ci nu de la Dumnezeu.
Cristos ne-a lăsat un exemplu de trăire chiar prin împlinirea şi supunerea tuturor regulilor şi legilor iudaice, calificându-se ca Miel de ispăşire pentru păcatele noastre. Dificultatea conformităţii regulilor lui Dumnezeu a fost văzută din zilele grădinii Edenului până în ziele noastre în bisericile lui Cristos.
Ce cere Dumnezeu copiilor Săi?
În vechime Dumnezeu a căutat părtăşie cu poporul Său, iar în zilele noastre această dorinţă a părtăşiei continuă. Realizarea părtăşiei are două dimensiuni specifice care necesită o conformitate în împlinirea voii Sale. Ca prim pas este necesară realizarea unei părtăşii personale care este realizată la iniţiativa Sa prin naşterea din nou.
Cristos ne spune că nu noi l-am căutat pe Dumnezeu ci El ne-a căutat din veşnicii. Dumnezeu la iniţiativa voii Sale a dat naşterea şi trezirea din mortea veşnică pentru realizarea părtăşiei. Fiecare copil a lui Dumnezeu primeşte o trezire spirituală preparatoare pentru realizarea unei părtăşii cerească a divinităţii cu umanitatea.
Odată născuţi din nou ajungem să fim chemaţi la realizarea planului ceresc, a unei părtăşii a Divinităţii cu Umanitatea. Realizarea părtăşiei între copii Săi produce şi propulsează umanitatea la un nivel celestial în care prezanţa lui Cristos produce părtăşia Dumnezeirii cu Umanitatea. Realizarea acestei părtăşii produce o unitate a spiritului în care umanitatea ajunge să se bucure de părtăşia nu numai a divinităţii dar a corpului ceresc, o părtăşie a cerului şi a pământului prin unirea Dumnezeirii cu Umanitatea în prezenţa îngerilor Săi şi a Universului întreg.
Părtăşia şi unirea umanităţii cu Dumnezeirea produce mărturia existenţei, a susţinerii şi menţinerii umanităţii în puterile şi existenţa Dumnezeirii. Dumnezeu a cerut părtăşia poporului Său în vechime, care a realizat prezenţa şi unitatea vizibilă a lui Dumnezeu cu poporul Său. Biserica într-un mod divin, continuă mărturia prezenţei divine, o necesitate pe care omul o are în Divinitate.
Ce fel de membri suntem noi?
Părtăşia şi prezenţa Divinităţii este limitată la părtăşia personală pe care fiecare dintre noi o avem cu Dumnezeu. În acest context se pune întrebarea ce fel de membri suntem noi? Eşti un susţinător şi o cărămidă vie a Templului Dumnezeiesc? Te conformi tu voii Sale sau înţelegerilor limitate pe care le ai?
Puterile văzduhului de la începutul creaţiei au încercat şi au reuşit să oprească prezenţa vizibilă a Dumnezeirii în umanitate. Opiniile fiecăruia, trăirea şi ne-împlinirea voii Sale ne face nu numai să oprim părtăşia cerului cu umanitatea dar şi părtăşia noastră unii cu alţii. Mersul la biserică îşi are o importanţă mult mai adâncă decât beneficiu personal şi egoist de care suntem în stare.
Biserica pentru unii este un spital spiritual, un locaş în care s-ar edifica personal, un loc în care persoana lor este mai importantă decât restul frăţietăţii. De câte ori nu ai auzit comentarii la predicile ascultate sau programul bisericii? Unora le place să meargă la biserică pentru beneficii personale şi mai puţin pentru benficiul altora. Cristos ne chemă la părtăşia sfinţilor realizată numai în prezenţa Cristosului, a Bisericii Sale. Mersul la biserică îşi are o importanţă mult mai mare decât necesitatea spirituală de care ai nevoie, este timpul lui Dumnezeu în care slava Sa poat fi văzută, prezentă, mărturisită umanitaţii. De ce mergi la biserică?
Coram Deo!
Conferința Istoria Binecuvântării 2020Când? 27 – 31 Iulie și 3 – 7 August 2020 Conferința Istoria Binecuvântării 2020Valea Drăganului 27-31 Iulie și 3-7 August
|
Dragă Ardleean Viorel,
În urmă cu un an, autoritățile chineze au înfipt pe brațe cei patru copii ai lui Pei și Jing, spunând părinților că adopția lor nu este valabilă. De ce? Pentru că copiii au fost „prinși de o religie rea”.
Cei doi au fost membri ai Bisericii Legământului de ploaie timpurie (ERCC), o biserică de casă mare închisă forțat de guvernul chinez. Deschisă și confuză, persecuția nu s-a oprit acolo. Săptămâni mai târziu, au fost dați afară din casa lor de opt ani.
Când am auzit ce s-a întâmplat cu Pei și Jing, mi s-a rupt inima pentru ei. Din păcate, ei nu sunt singurii membri ai ERCC care suferă încă. Astăzi, membrii bisericii sunt resimțiți de căderea lor, deoarece aceștia se confruntă cu închisoare, discriminare și abuz la mâinile guvernului chinez.
Chiar dacă China a încercat să distrugă comunitatea bisericii, membrii acesteia sunt rezistenți. Unii și-au pierdut locurile de muncă și au fost dați afară din proprietățile lor de închiriere datorită asupririi neobosite a poliției locale. Cei rămași în Sichuan continuă să se întâlnească în grupuri mici și să conducă adunări acasă pentru a se închina împreună în secret. Autoritățile îi hărțuiesc în permanență și îi presează să se miște, dar ei continuă să se închine lui Dumnezeu.
Membrii ERCC au știut întotdeauna că persecuția ar putea apărea în cele din urmă la ușile lor. Cu toate acestea, membrii nu au fost niciodată descurajați și au continuat să-și trăiască credința, în ciuda hărțuirii constante din partea autorităților pentru că nu s-au conformat dorințelor comuniștilor.
O familie bisericească a spus, după ce a fugit în Taiwan, „Slavă Domnului că, pentru că suntem creștini, [suntem capabili să facem față acestei situații] sau, altfel, am fi enervat că am experimentat toate acestea.”
Vă rugăm să nu uitați de acești creștini. Nu numai din cauza costurilor pe care le plătesc, ci pentru că ne demonstrează creștinismul real practicat la costuri extreme. Este posibil să nu ne confruntăm cu impulsuri din partea guvernului, dar începem să ne confruntăm în cercurile noastre sociale, la joburile noastre sau din partea membrilor familiei.
Evrei 12: 28-29 spune: „Prin urmare, întrucât primim o împărăție care nu poate fi zguduită, să fim recunoscători și, astfel, să ne închinăm lui Dumnezeu acceptabil cu reverență și venerație, pentru că„ Dumnezeul nostru este un foc mistuitor ”.
Chiar dacă ni se pot întâmpla cele mai rele lucruri, trebuie să ne amintim să avem încredere în Dumnezeu. El este creatorul în viața noastră. El este mult mai puternic decât regii și națiunile. Merită să-L venerăm în ciuda riscurilor. Merită să ne predăm viețile Lui.
Pentru mai multe informații despre cum vă puteți ruga pentru credincioșii persecutați din întreaga lume, înscrieți-vă aici pentru calendarul nostru gratuit de rugăciune lunar.
Fi binecuvântat,
Jeff King
Președinte al preocupărilor creștine internaționale
Autor al Islamului Necenzurat și Ultimele Cuvinte ale Martirilor
Gazda Into Deep Podcast
|
ON MARCH 8, 2020 BY GEORGEIN EVENIMENT
Isteria numită Coronavirus poate fi un antrenament sau ne poate duce cu gândul la prăpădul de care vor avea parte cei care nu cred în Dumnezeu, prăpăd descris clar și limpede în cartea Apocalipsa. În zilele din urmă șapte îngeri trimiși de sus vor dezlănțui dezastrul și pedeapsa chiar începând de pe pământ pentru fii neascultării, anume peste cei care se închină dracilor practicând vrăjitoria și ocultismul, care curvesc, ucid, fură și fac toate celelalte păcate. Iată ce vor face cei șapte îngeri pe pământ:
Dragilor, este vremea să vă încredeți în Dumnezeu, să vă lăsați de faptele voastre rele, care aduc moartea și care vă țin legați în întuneric și necredință! Împăcați-vă cu Dumnezeu prin Isus Cristos și veți fi scutiți de chinul acestor șapte urgii!
Citiți Scripturile, iar pentru cei care credeți că sunt povești cereți lumină de sus și apoi citiți cartea Apocalipsa. Va aduce în voi sentimente și atitudini sfinte, după voia lui Dumnezeu, iar prin împăcarea cu Dumnezeu veți scăpa de frică și panică.
Cu prețuire,
Toni Berbece
Problema de fond este că cei care acceptă ideea unei determinări neuropsihologice a comportamentului sexual minimalizează grav problema răspunderii morale. Și așa subiectul pedofiliei e complicat și ambiguu.
Pe marginea scandalului politic al polițistului pervers, mai multă lume s-a întrebat dacă pedofilia nu e cumva o boală sau, cu alte cuvinte, o înclinație care limitează întrucâtva responsabilitatea persoanei. Unii au spus-o fără ezitare, cerând poliției să-și perfecționeze testele psihologice de recrutare. Problema nu e deloc nouă. În lumea largă, o mulțime de persoane acuzate de abuz sexual sau pur și simplu de adulter au căutat să-și scuze conduitele invocând așa numita „dependență sexuală” (sexual addiction), care le-ar dicta imperativ pulsiunile, așa cum se întâmplă cu un dependent de droguri.
Admițând că există manifestări cărora unii cu greu le fac față (e deja o întreagă literatură pe acest subiect), ne putem totuși întreba dacă aceste tulburări pot fi corect diagnosticate și dacă, nu cumva, ele devin un alibi perfect pentru cei care nu vor să dea socoteală pentru faptele lor. În Statele Unite, potrivit unor statistici cu largă răspândire (ar putea fi considerate și fakenews, dacă ar avea cine să le examineze) ar fi între 12 și 30 de milioane de persoane sex addicted. Aproximația largă (de la unu la mai mult decât dublu) grăiește de la sine cu privire la seriozitatea diagnosticului.
Putem presupune totuși că polițistul bucureștean nu va pretinde că este sexual addicted, măcar pentru că nu există o jurisprudență în acest sens în România, dar simplul fapt că unii au vorbit la propriu (sau chiar la figurat) de „boală” e destul ca să-i minimalizeze culpa sau ca să pregătească terenul pentru o inovație juridică favorabilă.
Am văzut deja că severitatea cu care a reacționat opinia publică a fost receptată cu circumspecție în cercurile progresiste, care nutresc despre pedofilie o viziune relativizantă. De exemplu profesoara Maria Roth de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, intervievată cu această ocazie, a sugerat că violența cu care a reacționat opinia publică din România nu ar fi pe deplin în regulă:
„Societățile mai tradiționaliste, cum cred că este și cea românească, reacționează vehement doar la formele grave de abuzuri sexuale, precum pedofilia, dar tolerează molestarea femeilor, violența domestică, agresiunile verbale de tip sexual, consumul de imagini pornografice și alte forme soft. Astfel se transmite copiilor ideea că abuzul sexual e tolerat în lumea adulților și pentru ei devine neclară limita la care trebuie să se opună, să strige după ajutor atunci când un adult le atinge diferite părți ale corpului”. (Hotnews)
Iar pornind de la această constatare, specialista universității clujene recomandă educația sexuală a copiilor de la vârste fragede, pentru ca aceștia să învețe să recunoască și să respingă avansurile ilicite. Pare rațional, dar la o examinare atentă observăm că abordarea aceasta consideră abuzarea sexuală a copiilor ca pe un fenomen natural inevitabil, cu o anumită rată de incidență, și că importantă ar fi nu combaterea pedofiliei în sine, ci pregătirea copiilor pentru asalturile eventuale. Ca și cum pedofilia ar fi ca vântul și ca ploaia, iar copiii ar trebui învățați să poarte o umbrelă. Mai mult, profesoara de la Cluj sugerează că tradiționalismul societății favorizează pedofilia, căci ar paraliza reacția de opunere a copiilor.
Problema de fond este că cei care acceptă ideea unei totale determinări neuropsihologice a comportamentului sexual minimalizează grav problema răspunderii morale. Și așa subiectul pedofiliei e atât de complicat și de ambiguu dacă ne gândim că din punct de vedere legal o fată sau un băiat care nu au împlinit 18 ani sunt considerați ”minori”, îngăduind la rigoare începerea urmării penale. În această aproximație a ”maturității” rezidă din păcate și spațiu pentru abuz juridic. Dar dacă mai și acceptăm că pedofilia este urmarea unei „copilării chinuite și triste” (prof. Roth), atunci societatea se va găsi complet dezarmată. Ne vom trezi cu manuale de educație sexuală pentru copiii de ciclu primar în care aceștia să fie învățați prin descrieri explicite „să strige după ajutor atunci când un adult le atinge diferite părți ale corpului”. Cu alte cuvinte, ca să-i ferim de abuz fizic îi vom abuza mental noi înșine.
În sfârșit am putea totuși spune că pedofilia este o boală a timpului nostru, dar numai la modul figurat, în sensul că trăim o epocă de excesivă sexualizare care riscă să ne dizolve reperele.
http://www.culturavietii.ro/2020/03/03/este-pedofilia-o-boala-in-umbra-scandalului-politic/
ia „love is love” a avut mare succes pentru lobby-ul gay. De ce ar reinventa poligamiștii roata?
„Tocmai m-am dezvăluit prietenilor.” „Dragostea este dragoste” și merităm „protecție egală în fața legii”. „Nu facem rău nimănui”. „Lumea ar fi un loc mai bun dacă toată lumea ar fi mai deschisă.” „Sunt mândru că sunt cine sunt”, dar sunt „respins de societate”. „Este nesănătos să forțezi oamenii să facă alegeri care s-ar putea să nu li se potrivească”, mai ales atunci când pui „dragostea în centrul relației tale”.
Presupuneți că acestea sunt citate din activiști LGBT în timpul mișcării de legalizare a căsătoriei între persoane de același sex? Nu zău? Căsătoria gay este cam… demodată – datează din 2015.
E totuși de înțeles confuzia. La urma urmei, e același scenariu pe care l-au folosit susținătorii căsătoriei între persoane de același sex, dar surpriză! Citatele sunt ale susținătorilor normalizării relațiilor „poli”. Strategia „love is love” a avut un mare succes pentru lobby-ul pro-căsătoria gay; de ce ar reinventa poligamiștii roata?
Cea mai recentă alunecare pe versantul despre care acei creștini luminați ne-au avertizat a fost recent încheiată, mulțumită unui comitet al Senatului din statul Utah care a adoptat o lege pentru dezincriminarea poligamiei. Inițiatorii proiectului de lege au motivat că cei implicați în relații poligame sunt „obosite să fie tratate ca cetățeni de clasa a doua; ei simt că statul Utah a reglementat prejudecăți împotriva lor”.
Noua legislație din Utah este doar una dintre multiplele încercări recente de normalizare a uniunilor poligame. Chiar și HGTV [popular canal TV american cu emisie prin cablu, n.tr.] își îndeplinește rolul în normalizarea poligamiei, prezentând primul „truplu” în serialul său „House Hunters”.
Scenariul pro-gay și pro-poligami este unul și același și consideră căsătoria ca fiind centrată pe nevoile adulților. Din această perspectivă, singurul criteriu pentru o căsătorie este „cu cine împărtășești o legătură de dragoste”. Atunci când căsătoria este pur și simplu un vehicul pentru împlinirea adulților, conform hotărârii Obergefell [decizia Curții Supreme a SUA prin care a fost legiferată „căsătoria” unisex în 2015, n.tr.], ea se transformă în orice combinație îi face pe adulți fericiți.
Sexul biologic al soților, durata relației sau numărul de semnatari pe actul de căsătorie nu contează; doar sentimentele adulților implicați contează. Prin urmare, concluzia logică este că, dacă mariajul este preocupat exclusiv de sentimente, nu există nicio problemă cu căsătoria între persoane de același sex și, dacă prietenii noștri gay și lesbiene au aceeași capacitate de iubire și angajament ca și heterosexualii, cine suntem noi să spunem că poligamii ar fi diferiți?
Numai că nu despre asta e vorba în căsătorie: căsătoria este instituția cea mai centrată pe copil din câte a cunoscut lumea. Și nu pentru că statul își pune ștampila de aprobare pe povestea ta amoroasă, ci deoarece este singura relație care leagă copilul atât de mamă, cât și de tată – unicii adulți la care copiii au un drept natural.
Susținătorii căsătoriei gay afirmă: copiilor nu le pasă dacă le lipsește mama sau tatăl, pentru că au dragoste! Susținătorii poligamiei vor să credem că copiilor nu le pasă dacă au o mamă sau un tată în plus, pentru că… au parte de iubire! Ambele afirmații sunt credibile doar dacă nu examinați datele cu privire la structura familiei.
Căsătoria între persoane de același sex este listată chiar deasupra poligamiei în meniul „Cum să le faci rău copiilor”. Studii solide demonstrează că copiii cu „părinți de același sex” nu o duc la fel de bine ca cei care provin din familii cu o mamă și un tată, căsătoriți. Absența mamei sau a tatălui îi dăunează copilului, indiferent de câtă dragoste ar avea parte din partea a doi adulți de același sex (sau de sexe opuse).
Ce ziceți despre copiii cu un părinte „suplimentar”, precum cei rezultați din uniunile poligame? Datele, ignorate de multe ori, indică faptul că părinții non-biologici tind să fie mai puțin interesați de copii. Mai toată lumea poate cunoaște cel puțin o situație cu un părinte vitreg „erou”, totuși, statistic, rezultatele copiilor cu părinți vitregi sunt la fel cu cele ale copiilor din familii monoparentale.
În plus, adulții coabitanți (concubini) au un risc mai mare de abuz și neglijență la adresa copiilor. Acest lucru este valabil mai ales în cazul bărbatului coabitant cu mama copilului.
Sociologul Brad Wilcox explică de ce un copil se află în mai mare pericol în casa iubitului mamei:
„… copiii care locuiesc cu mama și iubitul acesteia prezintă un risc de aproximativ 11 ori mai mare de a fi abuzați sexual, fizic sau emoțional decât copiii care trăiesc cu părinții lor biologici căsătoriți. De asemenea, copiii care trăiesc cu mama și iubitul ei au risc crescut cu 600% să fie neglijați din punct de vedere fizic, emoțional sau educațional decât copiii care trăiesc cu părinții lor biologici căsătoriți … Copiii, o spune știința, nu numai că au mai multe șanse să prospere, dar e și mai mult probabil că vor supraviețui, pur și simplu, atunci când sunt crescuți într-un cămin cu părinții lor căsătoriți.”
Nici mamele vitregi, statistic vorbind, nu îndrăgesc descendența unei alte femei ca pe a lor. Trei economiști ai Universității Princeton au descoperit că copiii care trăiesc cu mama vitregă au avut parte de mai puține îngrijiri medicale, mai puțin acces la educație și cheltuielile pentru hrana lor au fost mai reduse, în comparație cu copiii crescuți de mamele lor biologice.
Nu există niciun grup statistic în care adăugarea unui adult fără legătură de sânge, fie el de sex masculin sau de sex feminin, într-un cămin să îmbunătățească starea copiilor. Plasarea copiilor în îngrijirea unor adulți cu care nu sunt înrudiți este riscantă; tocmai acesta este motivul pentru care părinții adoptivi sunt supuși în mod corect unor monitorizări, verificări, instruiri, precum și supravegherii post-plasament.
Ar fi o amăgire ideologică să crezi că adulții poligami ar avea efecte benefice pentru copii. Nu este de mirare că o revizuire din 2012 a dezavantajelor sociale ale poligamiei, intitulată „Puzzle-ul căsătoriei monogame” a constatat că relațiile poligame prezintă „risc ridicat de neglijențe, abuzuri și omucideri domestice, deoarece astfel de gospodării au medie mai scăzută a relaționării”.
Pe înțelesul tuturor, mai multe abuzuri și mai multă neglijare a copiilor în locuințele poligame, deoarece aici există adulți neînrudiți cu copilul. Adică, la fel ca și familiile vitrege și concubinajele, părinții non-biologici aflați în relații poligame sunt mai puțin „conectați” la viața copiilor.
Autorii rezumă astfel:
„Traiul în aceeași gospodărie cu adulți neînrudiți genetic este cel mai mare factor de risc la adresa copiilor. Mamele vitrege au de 2,4 ori mai multe șanse să-și ucidă fiii vitregi decât mamele biologice, iar copiii care trăiesc cu un părinte neînrudit cu ei au între 15 și 77 de ori mai multe șanse să moară ‘accidental’.”
Nu vreo „stigmă socială” este de vină aici. Uniunile poligame au adus familii fragile încă de pe vremea lui Avraam, Isaac și Iacob.
Dincolo de riscul crescut de abuz și neglijență, în general, copilul nu agreează atunci când tatăl lor face curte unei alte femei decât mama lor.
James, crescut într-o locuință „poliamoroasă”, spune:
„Uram să-l văd pe tata sărutând o altă femeie decât mama, în fața mea. Mă mânia să-mi văd propriul tată cu altcineva, dar la o vârstă atât de fragedă nu știam cum să reacționez sau cum să-mi exprim disconfortul. Niciodată nu am spus nimănui cum m-am simțit pentru că nu credeam că este treaba mea să o spun. Mi-a luat mai bine de cincisprezece ani să reflectez asupra căminului în care am crescut și să înțeleg cum m-a afectat. Spre finalul adolescenței am început să mă întâlnesc cu două fete în același timp; desigur, fără ca ele să știe una de alta. Până la urmă am rănit ambele fete, lucru pe care acum îl regret profund.
Abia pe la douăzeci de ani am început să-mi pun sub semnul întrebării intențiile, dorințele și acțiunile. Mi-aș dori să fi avut, în copilărie, alături doar pe mama și tata.”
Căsătoria nu prea are legătură cu felul în care se simt adulții, pe cine iubesc sau cu modul în care „se identifică”. Importanța căsătoriei este recunoscută deoarece ea aduce beneficii specifice copilului.
Problema cu căminele în care există adulți de același sex este că lipsește unul dintre adulții asupra căruia copilul are un drept natural; deci o scădere a bunăstării copilului. Familiile poligame au întotdeauna un adult „suplimentar” despre care dovezile ne arată că va diminua bunăstarea copilului. Atât căsătoria între persoane de același sex, cât și poligamia încalcă drepturile copiilor.
Datele statistice nu au nicio agendă. Nicio cantitate de platitudini corecte politic nu vor transforma niciuna dintre aceste aranjamente numite „Familie Modernă” într-o familie care respectă drepturile copiilor. Deși o societate liberă ar trebui să permită adulților să aibă relații consensuale, o societate justă promovează doar acea relație între adulți care protejează drepturile copiilor. Dacă n-am fost suficient de clare, este vorba despre căsătoria între un bărbat și o femeie.
Notă: Articolul original conține numeroase hiperlegături de referință la studiile precizate în traducere.
Despre autor
Stacy Manning lucrează pentru Them Before Us („Ei mai înainte de noi”), o organizație pentru drepturile copilului din SUA. Katy Faust este fondatoarea și directorul Them Before Us precum și liderul local din statul Washington al CanaVox, o mișcare pro-căsătorie. Traducere și adaptare după The Federalist.
Trust in God and keep your gunpowder dry.
Gregor Puppinck 07/03/2020
O mare parte dintre actualii judecători ai Curții Europene a Drepturilor Omului au fost anterior asociați sau administratori în șapte ONG-uri. Fundația pentru o Societate Deschisă nu doar că are cei mai mulți magistrați ca foști colaboratori, dar este și finanțator al celorlalte șase organizații.
Care sunt relațiile dintre judecătorii Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) și organizațiile neguvernamentale proeminente și ce ar trebui să facă Curtea cu privire la acestea, în special în cazurile în care pot apărea îndoieli cu privire la imparțialitatea judecătorilor? Acesta este subiectul, demn de interes și care trebuie abordat, al acestui articol dar și al unui raport de cercetare recent al ECLJ cu privire la „ONG-urile și judecătorii CEDO, 2009-2019” (“NGOs and the Judges of the ECHR, 2009 –2019”).
Relațiile dintre unii judecători și ONG-uri nu se limitează la mijloacele formale de interacțiune, ci sunt mult mai profunde, deoarece Curtea este compusă, într-o proporție semnificativă, din foști angajați sau asociați ai ONG-urilor. Parcurgerea CV-urilor judecătorilor (publicate pe site-ul web al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și pe cel al Curții) care au activat în ultimii zece ani face posibilă identificarea a șapte ONG-uri care sunt deopotrivă active la Curte și au în rândul foștilor asociați cel puțin o persoană care a servit ca judecător permanent la CEDO. Din cei 100 de judecători permanenți care au servit în această perioadă, se pare că 22 au fost administratori, angajați sau asociați la una sau mai multe dintre aceste șapte organizații.
Fundațiile pentru o Societate Deschisă (Open Society Foundations, OSF) se remarcă prin numărul de judecători care au deținut funcții sau roluri în cadrul acestora (12) și prin faptul că finanțează celelalte șase organizații menționate în raport: Centrul A.I.R.E., Amnesty International, Comitetele Helsinki, Human Rights Watch, Comisia Internațională de Juriști și Interights (A.I.R.E. Centre, Amnesty International, Helsinki committees, Human Rights Watch, International Commission of Jurists, Interights). De exemplu, printre foștii asociați ai OSF, șase judecători au fost membri ai consiliului național al fundațiilor OSF sau al Inițiativei Societății Deschise pentru Justiție din New York.
O astfel de implicare a avocaților în ONG-uri este, desigur, perfect legitimă și utilă. Această situație decurge, printre altele, din faptul că în anumite țări, avocații care au atât experiență în probleme de drepturile omului, cât și o anumită independență față de guvern pot fi găsiți în principal în cadrul ONG-urilor.
O problemă apare atunci când un judecător se confruntă cu un caz în care este implicat fostul „său” ONG, în calitate de solicitant, reprezentant sau terț. Reiese din examinarea celor 185 de cauze în care aceste șapte ONG-uri au acționat vizibil în fața CEDO în ultimii zece ani că, în 88 de ocazii, judecătorii s-au prezentat în dosare deschise sau susținute de ONG-ul „lor”.
Această situație pune în discuție imparțialitatea judecătorilor, care este cerută de articolele 21 din Convenție și 28§2 din Regulile Curții. Potrivit acestei ultime dispoziții, niciun judecător nu poate participa la examinarea unui caz dacă, printre altele, „din orice alt motiv, independența sau imparțialitatea acestuia poate fi legitim pusă la îndoială”. Curtea a lămurit că imparțialitatea instanței, implicată de dreptul la un proces echitabil, este definită prin absența vreunui prejudecății sau părtinirii din partea judecătorilor (a se vedea, printre altele, Nicholas c. Ciprului, nr. 63246/10, 9 ianuarie 2018, §49). Acesta poate fi evaluat subiectiv, căutând „să se constate convingerea personală sau interesul unui judecător dat într-un anumit caz”, precum și obiectiv, determinând dacă judecătorul „a oferit garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în acest sens” (Morice c. Franței [CG], nr. 29369/10, 23 aprilie 2015, § 73).
Astfel, potrivit Curții în Castillo Algar c. Spaniei, (nr. 28194/95, 28 oct. 1998), § 45:
„Trebuie să se stabilească dacă, indiferent de comportamentul personal al judecătorului, există fapte constatabile care pot ridica îndoieli cu privire la imparțialitatea acestuia. În acest sens, chiar și aparențele pot avea o anumită importanță. (…) În consecință, orice judecător pentru care există un motiv legitim de temere că este lipsit de imparțialitate trebuie să se retragă. Pentru a decide dacă într-un caz dat există un motiv legitim de preocupare că un anumit judecător nu are imparțialitate, punctul de vedere al acuzatului este important, dar nu decisiv. Ceea ce este decisiv este dacă această teamă poate fi considerată ca fiind justificată obiectiv”.
Așa cum a amintit din nou Curtea în urmă cu doar câteva zile, „justiția nu numai că trebuie să fie înfăptuită, ci trebuie să fie și vizibilă, ca să poată fi înfăptuită” (Sigríður Elín Sigfúsdóttir c. Islanda, nr. 41382/17, 25 feb. 2020, § 49). Faptul că judecata este făcută de un complet și nu de un singur judecător nu este suficient pentru a înlătura îndoielile cu privire la imparțialitate, întrucât, după cum a menționat Curtea, din cauza secretului deliberărilor, este imposibil să cunoști influența reală asupra lui (a se vedea Morice c. Franței, [GC], op. cit., § 89).
Pentru a aplica standardul de imparțialitate al Curții propriilor ei judecători, putem lua exemplul dlui Yonko Grozev, actualul judecător bulgar. El a fost anterior membru fondator al Comitetului Helsinki din Bulgaria (1992-2013), precum și membru al consiliului de administrație al Institutului pentru Societatea Deschisă din Sofia (2001-2004) și apoi al Inițiativei Societății Deschise pentru Justiție (New-York) din 2011 până la alegerea sa la Curte. În această calitate, el a adus mai multe cauze în fața CEDO, precum celebrul „Pussy Riot” (Mariya Alekhina și alții c. Rusiei, nr. 38004/12, 17 iulie 2018), încă pe rol în momentul în care a devenit în cele din urmă judecător, în aprilie 2015.
Este evident că un astfel de avocat are o experiență puternică în sistemul drepturilor omului. Dar atunci când se observă că, odată ales judecător, a pronunțat hotărâri în cauzele remise în 2014 și 2015 de Comitetul Helsinki din Bulgaria (a se vedea D.L. c. Bulgariei, nr. 7472/14, 19 mai 2016, Aneva și alții c. Bulgariei, nr. 66997/13, 77760/14 și 50240/15, 6 aprilie 2017), apare o problemă. Nu există nici o îndoială că o astfel de situație ridică o problemă de imparțialitate și că judecătorul ar fi trebuit să se retragă. Într-un alt caz, încă pe rol, el a prezidat completul iar ce Inițiativei Societății Deschise pentru Justiție a intervenit ca terț în cauză (a se vedea procedurile în fața Marii Camere în cauza Big Brother Watch și alții împotriva Regatului Unit, nr. 58170/13).
Aici scopul este pur și simplu unul ilustrativ, pentru a nu-l scoate în evidență pe dl Grozev, deoarece 18 din cei 22 de judecători au avut același comportament.
Se poate pune problema dacă există riscuri la adresa imparțialității și atunci când ONG-ul nu este reclamantul, ci un terț. Pentru a răspunde la acest aspect, putem considera că ONG-urile intervin aproape întotdeauna în sprijinul uneia dintre părți, în general a reclamantului, și că intervențiile lor pot avea o pondere reală în decizia finală. Există risc de parțialitate al judecătorilor și ca urmare a intervențiilor terților; în acest sens trebuie menționat faptul că, în dispozițiile sale referitoare la incompatibilități, Regulamentul de procedură al Curții nu face distincție între cele două moduri de acțiune și interzice oricărui fost judecător „să reprezinte o parte sau un terț, în orice calitate, în procedura înaintea instanței” înainte de expirarea unei perioade de doi ani de la încheierea mandatului (articolul 4).
Tocmai acest lucru s-a întâmplat în precedentul britanic cu Lordul Hoffmann în celebra cauză Pinochet. După ce Camera Lorzilor a decis în noiembrie 1998 că domnul Pinochet nu se bucura de imunitate împotriva urmăririi penale, s-a descoperit că Lordul Hoffmann era director la Amnesty International Charity Ltd, organizație care a intervenit în cauză în sprijinul cererii de extrădare a domnului Pinochet. Soția Lordului Hoffmann a fost și ea angajată în același ONG timp de 20 de ani. În urma acestei revelații, hotărârea a fost anulată de Camera Lorzilor (R contra Bow Street Metropolitan Stipendiary Magistrate, ex parte Pinochet Ugarte (No 2)). În cele din urmă, cazul a fost re-judecat iar instanța a decis altfel decât prima hotărâre. Lordul Browne-Wilkinson a explicat că „odată ce s-a arătat că judecătorul este el însuși o parte în cauză sau are un interes relevant pentru materia subiectului său, el este descalificat, fără a se întreprinde nicio anchetă pentru a se stabili dacă există probabilitatea sau suspiciunea de prejudecată. Simplul fapt al interesului său este suficient pentru a-l descalifica”. Aplicând aceste principii situației în discuție, el a declarat că „în circumstanțele speciale ale acestui caz, inclusiv faptul că Amnesty International s-a alăturat cauzei ca intervenient și a compărut, prin avocat, în fața comisiei de apel, Lordul Hoffmann, care nu și-a dezvăluit legăturile cu Amnesty International, a fost descalificat”.
O altă situație problematică apare atunci când foști administratori ai Fundațiilor pentru o Societate Deschisă s-au prezentat în cauzele ridicate de una dintre numeroasele ONG-uri finanțate de această organizație. Potrivit OSF, relația stabilită cu beneficiarii săi nu este doar financiară, ci își propune și să stabilească „alianțe în scopul realizării unor părți cruciale din agenda societății deschise”. O astfel de relație, deși indirectă, între un judecător și o parte poate oferi celeilalte părți un motiv să se teamă de o lipsă de imparțialitate.
Prin urmare, putem să ne întrebăm de ce există atât de puține retrageri în asemenea cazuri. Într-adevăr, în ultimii 10 ani, din cele 313 retrageri menționate în dosarele cauzelor, doar 12 au avut loc în perioada în care judecătorii se aflau în relație cu un ONG implicat în caz. Motivele retragerilor nu sunt menționate niciodată în hotărâri; prin urmare, nu este posibil să știm (din hotărâri) cine le-a solicitat și de ce. Există, de asemenea, doar trei mențiuni cu privire la solicitări nereușite de recuzare, două formulate de către solicitanți și una de către un stat-parte. Nu este posibil să știm, fără să consultați direct dosarele, ce procedură aplică Curtea în aceste cereri și dacă își justifică deciziile.
Un motiv pentru acest număr redus de retrageri constă în faptul că nu există nicio procedură formală în acest sens în interiorul CEDO, spre deosebire de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) (vezi articolul 38 din Protocolul nr. 3 privind statutul CJUE). Regulile CEDO prevăd doar datoria unui judecător de a se retrage, din proprie inițiativă, în caz de îndoială cu privire la independența sau imparțialitatea sa.
O „Rezoluție privind etica judiciară” adoptată de Curtea Europeană la 23 iunie 2008 clarifică oarecum obligațiile judecătorilor: „în caz de îndoială cu privire la aplicarea acestor principii într-o situație dată, un judecător poate solicita avizul președintelui Curții.” Prin urmare, judecătorul european nu are obligația de a-și informa președintele. În plus, documentul adaugă că, „dacă este necesar”, președintele „poate consulta Biroul” și „raportează Curții Plenare cu privire la aplicarea acestor principii”. Aceasta este o procedură foarte relaxată, care lasă magistratului în cauză decizia finală privind retragerea sa și informarea președintelui. Acesta din urmă are dreptul „în mod excepțional” să modifice componența secțiilor „dacă circumstanțele o impun” (art. 25 § 4 din Regulamentul Curții). Această putere este necesară, dar poate fi exercitată în timp util numai dacă președintele este informat de către judecători despre existența unor situații care să pună la îndoială imparțialitatea acestora.
Un alt motiv practic constă în faptul că părțile nu sunt aproape niciodată informate în prealabil cu privire la componența instanței care se va pronunța asupra cauzei lor, cu excepția cazului în care există o audiere publică. Prin urmare, în general, o parte nu poate cere în mod eficient recuzarea unui judecător. Cu toate acestea, faptul că părțile nu au solicitat recuzarea judecătorului nu îl scutește pe acesta de obligația de a lua el însuși măsurile necesare, potrivit jurisprudenței Curții (Škrlj c. Croația, nr. 32953/13, 11 iulie 2019, § 45).
Un ultim motiv, mai subiectiv, se poate baza pe faptul că CEDO și aceste ONG-uri împart în mare parte același sistem de valori; prin urmare, este posibil ca pentru judecătorii în cauză conflictele de interese cu organizațiile care au în general aceleași interese să nu fie evidente.
În ceea ce privește viitorul, pentru a fi remediată această situație ar putea fi puse în aplicare câteva măsuri, cum s-a făcut în alte organisme europene și naționale. Aceste măsuri sunt prezentate în raportul ECLJ; primul pas ar fi ca CEDO să aplice pentru sine aceleași reguli pe care le impune jurisdicțiilor naționale, printre altele pentru a formaliza procedurile de retragere și de respingere.
Acest lucru ar necesita stabilirea unei obligații, nu doar a unei opțiuni, pentru judecători de a informa președintele Curții în caz de potențial conflict de interese. De asemenea, Curtea ar avea obligația de a justifica deciziile sale de a refuza o recuzare, în conformitate cu cerințele jurisprudenței proprii (Harabin c. Slovaciei, nr. 58688/11, 20 noiembrie 2012, §136)
Rămâne de văzut ce ar trebui să facă CEDO cu hotărârile cele mai problematice pe care le-a pronunțat în trecut. Conform propriei jurisprudențe, aceste cazuri ar trebui judecate din nou, urmând exemplul Camerei Lorzilor în cauza Pinochet. Acesta ar trebui să se întâmple în special dacă una dintre părți solicită revizuirea unei astfel de hotărâri, în conformitate cu regula 80 din Regulamentul Curții.
Traducere și adaptare după blogul Jurnalului European de Drept Internațional
http://www.culturavietii.ro/2020/03/07/ong-urile-si-judecatorii-cedo-nevoia-de-clarificare/
Comunicat, Interne, Misiune, Rugăciune
Doina Bejenaru 06-03-2020 12:09:08
Sursa Foto: 360medical.ro
În contextul crizei globale provocate de epidemia Coronavirus, Alfa Omega TV și Rețeua de Rugăciune pentru România, invită toți creștinii la unitate în post și rugăciune pentru protecția și țării și a românilor de pretutindeni.
Timp de șapte săptămâni, în perioada 6 martie – 17 aprilie 2020, în fiecare zi de vineri vă chemăm să ne unim într-un lanț de post și rugăciune pentru protecția României de boală, panică și frică. Notați în calendar datele speciale: 6 martie, 13 martie, 20 martie, 27 martie, 3 aprilie, 10 aprilie, 17 aprilie -VINEREA MARE.
Într-un comunicat emis de Rețeaua de Post și Rugăciune pentru România, se menționează.
„În această perioadă de criză, ne rugăm:
Chemăm Numele Domnului peste România!
Dumnezeu să binecuvânteze și să ocrotească România!”
Echipa ȘtiriCreștine.ro vă încurajează să vă uniți la această inițiativă, să aveți grijă în spațiile publice aglomerate și să respectați igiena personală zilnică. Urmați recomandările medicilor, hidratați-vă la timp, consumați multă apă, fructe și legume.
Majoritatea Buriaților, atât budiștii, cât și șamaniștii, cred că anumite locuri din natură au diferite grade de „energie spirituală”. De exemplu, despre unele izvoare termale cred că pot vindeca de anumite boli datorită energiei din acel loc. Anumite dealuri sau vârfuri de munte sunt considerate a fi sacre deoarece sunt mai aproape de domeniul spiritual. Există monumente și pietre care arată ca un animal, fiind considerate și ele locuri sacre.
Despre faimosul Lac Baikal cred că este un loc sfânt, plin de energie spirituală – mulți chiar se închină lacului! Când Buriații se apropie de aceste locuri, o fac cu teamă și respect și, de asemenea, cu speranța că vor „câștiga” o parte din acea energie.
MOTIVE DE RUGĂCIUNE:
Rugați-vă ca Buriații să se înveselească și să se bucure împreună cu ostroavele cele multe, înțelegând că Domnul împărățește și asupra naturii.
Rugați-vă ca Buriații să aibă o teamă sănătoasă față de Dumnezeu, știind că „norii şi negura Îl înconjoară, dreptatea şi judecata sunt temelia scaunului Său de domnie. Înaintea Lui merge focul şi arde de jur împrejur pe potrivnicii Lui. Fulgerele Lui luminează lumea: pământul Îl vede şi se cutremură. Munţii se topesc ca ceara înaintea Domnului, înaintea Stăpânului întregului pământ”.
Rugați-vă ca ei să știe că „cerurile vestesc dreptatea Lui și toate popoarele vor vedea slava Lui” (conform Psalmului 97: 1-6).
În Harul Lui,
Marius Giura
ON MARCH 7, 2020 BY GEORGEIN ESSAYS
„Când toate simțurile ne trădează, rațiunea trebuie să-și facă simțită prezența.”
– Galileo Galilei
Galileo Galilei a fost unul dintre cei mai importanți oameni de știință ai lumii, fizician,matematician, astronom și filozof italian, care a jucat un rol important în Revoluția Științifică și care, prin descoperirile sale cu privire la spațiul cosmic, a schimbat percepția despre locul planetei Pământ în univers. A fost un veșnic mișcător, în dorința dobândirii de cunoștințe noi, pe care să împărtășească lumii, în spiritul dreptății și al binelui.
Până în secolul al XVI-lea percepția universală era că Pământul este în centrul universului și că soarele se rotește în jurul său, la fel ca și celelalte planete descoperite până atunci. Această concepție făcea parte din doctrina oficială a Bisericii Catolice. Galileo Galilei a privit însă, cu alți ochi cerul. De fapt a fost nevoie de câțiva oameni de știință care și-au riscat libertatea și viața pentru a demonstra că Pământul nu este altceva decât una dintre planetele care se rotește în jurul soarelui.
Cu ajutorul lunetei construite de el, Galilei a găsit dovezi care contraziceau învățăturile științifice larg răspândite la acea vreme. De exemplu, când a observat niște pete ce păreau să se miște pe suprafața Soarelui, el a înțeles că Soarele se rotește în jurul unei axe.
Acum, cercetătorii NASA susțin că Soarele este o minge de gaz/plasmă, că el nu se rotește în mod rigid, cum se întâmplă în cazul planetelor și sateliților. Soarele este împărţit în mai multe zone şi straturi, fiecare dintre regiuni deplasându-se cu viteze diferite. În medie, astrul solar se roteşte în jurul propriei axe o dată la fiecare 27 de zile. Cu toate acestea, zona corespunzătoare Ecuatorului se învârte cel mai rapid: durata completă de rotaţie este de aproximativ 24 de zile. Pe de altă parte, durata de rotaţie a polilor poate depăşi 30 de zile. Straturile interioare ale Soarelui se învârt mai repede decât cele exterioare, mai spun astronomii americani.
Astronomul polonez Nicolaus Copernic elaborase o teorie potrivit căreia Pământul se învârtea în jurul Soarelui. Galilei a studiat lucrările lui Copernic privind mișcările corpurilor cerești și a strâns dovezi ce veneau în sprijinul acestei teorii. La început, Galilei a ezitat să-și facă publice unele observații, de teama de a nu fi ridiculizat și disprețuit. Nereușind totuși să-și stăpânească entuziasmul pentru descoperirile făcute cu ajutorul lunetei, în cele din urmă le-a făcut publice. Deși aceste observații au contribuit mult la îmbogățirea cunoștințelor despre Univers, pe Galilei l-au adus în conflict direct cu Biserica Catolică, iar unii oameni de știință au considerat argumentele sale ofensatoare.
Galileo Galilei (1564– 1642) s-a născut la Pisa (pe atunci parte a Ducatului Florenței), din actuala Italie, fiind primul dintre cei șase copii ai lui Vincenzo Galilei, celebru cântăreț din lăută și muzician teoretician, și ai soției sale, Giulia Ammannati. La 8 ani, familia s-a mutat la Florența, iar el a mai rămas doi ani la Pisa. Apoi, educația sa a continuat la o Mănăstire situată la 35 km de Florența. Deși a luat în serios posibilitatea de a deveni preot, la vârsta de 17 ani s-a înscris la Universitatea din Pisa pentru a studia medicina, la îndemnurile tatălui său. Nu-i place anatomia și părăsește medicina. Devine pasionat de matematică, de experiențele din domeniul fizicii. Din anul 1589 a devenit profesor la Florența, apoi, în 1592 la Padova unde a predat geometrie, mecanică și astronomie până în 1610. Îl preocupă invențiile. În această perioadă, Galileo a făcut descoperiri semnificative atât în domeniile științei pure (astronomie, cinematica mișcării) cât și în cele ale științei aplicate (rezistența materialelor, îmbunătățiri aduse telescopului). Printre interesele sale multiple s-au numărat studiul astrologei, care, în practica disciplinară pre-modernă era văzută ca fiind corelată cu matematica și astronomia.
Galileo a avut trei copii nelegitimi, două fiice și un fiu. Din cauza nașterii nelegitime, tatăl lor a considerat că cele două fete nu pot fi măritate, singura lor alternativă demnă fiind viața religioasă. Ambele au fost trimise la mănăstire, unde și-au petrecut toată viața. Fiul a fost recunoscut ca legitim și s-a însurat.
Prin cercetările sale, Galileo a devenit primul om de știință modern. Cat despre invențiile sale, lângă locuința din Padova avea un spațiu, pe care l-a dotat singur cu instrumente științifice: rigla de calcul, compasul geometric sau celebra sa luneta (de fapt, un telescop primitiv).
Deci, marele fizician și astronom italian din epoca Renașterii este unul dintre întemeietorii mecanicii ca știință. El a descoperit „legea inerției”, „legea căderii corpurilor”, „legea compunerii mișcării”. Ca astronom a descoperit, cu ajutorul lunetei sale, munții de pe Lună, natura stelară a Căii Laptelui, patru sateliți ai planetei Jupiter, petele din Soare și rotația acestuia în jurul axei sale, fazele planetei Venus. La bătrânețe a descoperit mișcarea Lunii în zig-zag.
A construit luneta, însă a recunoscut că „un anume flămând a construit o lunetă, înaintea mea”. Era vorba de olandezul Hans Lippershey, producător de ochelari, care a creat prima lunetă în 1608. Dar, Galilei a perfecționat luneta, cu care a descoperit întâii munți de pe Lună. Luneta lui mărea obiectele de 30 de ori și era formată dintr-o lentilă convergentă (obiectivul) și una divergentă (ocularul), care sunt astfel dispuse încât focarul al doilea al obiectivului coincide cu primul focar al ocularului.
Până în 1610, el a făcut numeroase descoperiri în matematică și fizică, inclusiv elemente care astăzi par banale precum parabola, dar și diverse ecuații, prin care a demonstrat că legile naturii sunt matematice.
În anul 1612, Galileo Galilei observa un fenomen neobișnuit, și anume că, petele de pe suprafața Soarelui își modificau pozițiile de-a lungul timpului. Astfel, era demonstrat pentru prima dată faptul că astrul solar se rotește. Petele solare apar în momentul în care plasma din compoziția Soarelui interacționează cu câmpul magnetic al acestuia. În urma acestui proces pot rezulta explozii solare.
Matematicianul, astronomul Johannes Kepler (1571-1630) observase una în 1607, dar a confundat-o cu trecerea planetei Mercur. El a reinterpretat observarea unei pete solare din vremea lui Carol cel Mare, care fusese greșit atribuită și ea unei treceri a lui Mercur. Însăși existența petelor solare prezenta o altă dificultate în ce privește neschimbata perfecțiune a cerurilor postulată de fizica celestă aristoteliană, dar trecerile periodice confirmau și ele predicțiile făcute de Kepler în 1609, și anume că Soarele se rotește. Preluând ideea lui Copernic cum că soarele și nu pământul se află în centrul universului, Galilei a devenit primul om de știință cunoscut care a susținut public descoperirea lui Copernic.
În 1616, cardinalul Bellarmine, teolog de seamă al vremii, l-a informat pe Galilei cu privire la un nou decret catolic emis împotriva teoriilor lui Copernic și i-a poruncit lui Galilei să se supună decretului. În consecință, în anii ce au urmat, Galilei nu a mai susținut în public faptul că Pământul se rotește în jurul Soarelui.
În 1623, Urban al VIII-lea, prieten cu Galilei, a preluat autoritatea papală. Drept urmare, în 1624, Galilei l-a rugat pe papă să anuleze decretul emis în 1616. În schimb, Urban i-a cerut lui Galilei să explice teoriile contradictorii ale lui Copernic și ale lui Aristotel în așa fel încât să nu-l favorizeze pe niciunul. Galilei a scris apoi o carte intitulată „Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii”, în care nu a ținut cont de cerințele Papei. Cartea pleda, de fapt, în favoarea tezelor lui Copernic.
Acuzat de erezie și amenințat cu tortura, Galilei a fost silit să nege învățăturile lui Copernic. În 1633, Inchiziția (autoritatea Bisericii Catolice) a interzis cartea, iar Galileo Galilei a fost chemat la Roma, întemnițat și torturat. A fost trimis în fața tribunalului. După aflarea sentinței, Galileo ar fi murmurat: „Eppur, si muove” (Și totuși, se mișcă!).
Galileo a fost găsit „vehement suspect de erezie”, pentru a fi susținut opinia că Soarele stă în centrul universului și că Pământul nu se află în centru și se mișcă, părere contrară Sfintei Scripturi. I s-a cerut să „abjure, blesteme și să deteste” aceste opinii. După multe umilințe a fost silit să-și retragă ideile despre sistemul solar, pentru a-și salva viața. Bătrân, bolnav, torturat, avea șansa de a sfârși precum toți ereticii pe care severa Inchiziție îi trimitea repede pe rug, pentru a fi arși de vii. Se spune chiar că Galilei era speriat de soarta lui Giordano Bruno, ars pe rug pentru erezie. Condamnarea sa a fost arest permanent la domiciliu, interzicerea scrierilor, pentru a nu face din el un martir. În 1642 după eliberare a orbit din cauza cataractei, și s-a stins din viață în casa sa de lângă Florența.
Veacuri la rând, unele dintre lucrările lui Galilei s-au aflat pe lista cărților interzise. În 1979 însă, Biserica a reevaluat acțiunile întreprinse de Inchiziția Romano-catolică cu 300 de ani în urmă, iar, în 1992, papa Ioan Paul al II-lea a recunoscut că Biserica Catolică l-a condamnat pe Galilei pe nedrept. Galileo a fost numit „părintele astronomiei observaționale moderne”, „părintele fizicii moderne”, „părintele științei”, și „părintele științei moderne”. Stephen Hawking a spus că „Galileo, poate mai mult decât orice altă persoană, a fost responsabil pentru nașterea științei moderne”.
Galileo a apărat heliocentrismul, și a susținut că nu este contrar pasajelor din Scriptură, adoptând poziția lui Augustin asupra Scripturii, cum că, nu trebuie luat fiecare pasaj literal, mai ales când respectiva scriptură este o carte de poezii și cântece, și nu o carte de instrucțiuni asupra istoriei. Adică, cei care au scris Scriptura au făcut-o din perspectiva lumii terestre, și din acel punct de vedere Soarele răsare și apune.
Doar poeții își mai pot imagina acest curs al soarelui, precum poetul român Ion Minulescu (1881-1944) care a scris minunata Romanță a soarelui: „Răsar, / Mă-nalț, / Cobor / Și-apoi dispar, / Și-apusul meu e totuși răsărit… / Sunt vagabondul zilei de-a pururi solitar – / Portret unic și veșnic, expus în infinit.”
Primele lucrări ale lui Galileo descriu instrumente științifice și printre ele se numără tratatul din 1586 intitulat „Mica balanță” care descrie o balanță precisă pentru cântărit obiecte în aer sau în apă și, manualul tipărit în 1606 „Despre funcționarea unei busole militare și geometrice”.
Primele sale lucrări în domeniul dinamicii, știința mișcării și mecanică au fost: „Despre mișcare” publicată în 1590 la Pisa și „Mecanicile”) publicată la Padova în preajma lui 1600. Prima s-a bazat pe dinamica fluidelor aristotelian-arhimedeană și susținea că viteza căderii gravitaționale într-un mediu fluid este proporțională cu excesul de greutate specifică a corpului peste cea a mediului, pe când în vid corpurile cad cu viteze proporționale cu greutățile lor specifice. „Mesagerul înstelat” din 1610 a fost primul tratat științific publicat realizat pe baza unor observații efectuate prin telescop. În el, Galileo a arătat următoarele descoperiri: lunile galileene; încrețirea suprafeței Lunii; existența unui mare număr de stele invizibile cu ochiul liber, mai ales a celor responsabile pentru felul cum apare Calea Lactee; diferențele dintre aparența planetelor și cea a stelelor fixe—ultimele apar ca discuri mici, iar ultimele apar ca puncte de lumină nemărite.
Galileo a publicat o descriere a petelor solare în 1613 sub titlul „Scrisori despre petele solare” în care a sugerat că Soarele și cerurile sunt coruptibile. Aceste scrisori au relatat și observațiile sale telescopice din 1610 despre fazele lui Venus, și descoperirea ciudatelor „alungiri” ale lui Saturn și a și mai ciudatei lor dispariții. În 1615 Galileo a pregătit un manuscris intitulat „Scrisoare Marii Ducese Christina” care nu a fost tipărit decât după 1636. Această scrisoare era o versiune revizuită a Scrisorii către Castelli, care a fost denunțată de Inchiziție pentru că susținea teoria lui Copernic ca adevărată cu Scriptura. În 1616, după ordinul Inchiziției de a nu mai susține sau apăra poziția copernicană, Galileo a scris „Discurs despre fluxul și refluxul mării” pe baza unui model copernican al Pământului, sub forma unei scrisori personale adresate Cardinalului Orsini. În 1619, Mario Guiducci, un elev al lui Galileo, a publicat un curs scris de Galileo sub titlul „Discurs despre comete”, în care contrazicea interpretarea iezuită a cometelor. În 1623, Galileo a publicat „Il Saggiatore”(Testament), în care a atacat teoriile bazate pe autoritatea lui Aristotel și a promovat experimentul și formularea matematică a ideilor științifice. Cartea a avut mare succes și a găsit suport la nivel înalt în rândurile Bisericii Catolice. În urma succesului acestei cărți, Galileo a publicat „Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii” în 1632. Deși a avut grijă să respecte instrucțiunile din 1616 ale Inchiziției, argumentele din carte în favoarea unei teorii copernicane și a unui model ne-geocentric al sistemului solar au dus la judecarea lui Galileo și la interdicția publicării lucrărilor sale. În ciuda interdicției, Galileo și-a publicat „Discursurile și demonstrațiile matematice legate de două noi științe în 1638 în Olanda, în afara jurisdicției Inchiziției.
Galileo a fost primul om de știință care a demonstrat că timpul este un parametru-cheie în legile mișcării. Legenda spune că, în timpul unei slujbe religioase, Galilei se juca pendulând un felinar si astfel a descoperit principiul ceasului cu pendul, în iunie 1637.
În volumul intitulat „Filozofie, Crestomație, Bibliografie editat de Academia română, în 1989, este dat un fragment dintr-o lucrare a lui Galilei: „Cu cât cineva țintește la țeluri mai înalte, cu atât se ridică mai sus; iar a privi în marea carte a naturii, care alcătuiește obiectul propriu zis al filozofiei, înseamnă tocmai a te ridica cu ochii și cu gândul. (…) Dintre tot ce poate fi cunoscut în mod natural constituția universului se cade a fi socotită, după părerea mea, ca ocupând primul loc, căci, depășind pe toate celelalte prin generalitatea conținutului, ca lege și sprijin a tot ce există, trebuie să le depășească și prin importanță.
Filozoful Petre Țuțea scrie în „Tratatul de antropologie creștină” despre perioada secolului XV, exprimând părerea că nimic nu putea nimici fala Italiei. Nici măcar călugărul dominican, predicator, critic și reformator al moravurilor religioase și sociale catolice, Savonarola (1452-1498), care stârnise o veritabilă confuzie până și în mințile cele mai luminate.
Thomas Mann scrie într-una din cărțile sale: „Sfiala mea, o sfială adâncă, mistică, impunându-mi tăcere, începe în fața măreției religioase a blestemățiilor, în fața geniului ca boală și a bolii ca geniu, în fața tipului de damnat și posedat, în care sfântul și criminalul se contopesc…”
Iar Petre Țuțea continuă: „… Italia avea o conștiință, și mândră de civilizația sa își vedea de drumul său, cu patruzeci de ani de pace, cu liga formată de familia Medici între Neapoli, Florența și Milano, cu invenția tiparului, asimilarea lumii latine, apariția și studiul lumii grecești, apariția în depărtare a lumii orientale, zelul descoperirilor, strălucirea și noblețea curților, prosperitatea, bunăstarea și veselia vieții, răspândirea largă a culturii și eleganța ei, iubirea artei…”
Toate creaseră o mișcare energică a civilizației. Secole se leagă prin acest zel, prin multe descoperiri. Filozofia, religia, știința, arta, politica, tehnica, toate lucrau împreună. Haos și ordine, contradicții, mișcări accelerate, gândiri precipitate din care avea să se nască adevărul.
În viziunea filozofului Noica, în viață nu contează mișcarea, viteza, ci (ca la Galiei) – accelerația. Și extrapolând asupra destinului, dacă l-am putea accelera… Dar, poate existența și-ar micșora „firul” și nu am putea gusta fericirea clipelor…
Să reținem câteva gânduri filozofice ale lui Galilei:
„Toate adevărurile sunt simple de înțeles după ce le descoperi. Ideea este să le descoperi.”
„Nu-l poți învăța nimic pe om. Poți doar să-l ajuți să descopere singur.”
„Măsoară ceea ce este măsurabil și fă măsurabil ceea ce nu este.”
„Oricât de mare este deosebirea dintre om și celelalte viețuitoare, totuși nu s-ar îndepărta prea mult de adevăr cel care ar afirma că și oamenii se deosebesc unul de altul nu în mai mică măsură.”
„Eu nu spun că nu trebuie să-l folosim pe Aristotel; dimpotrivă, eu îi aprob pe aceia care-l aprofundează și-l studiază cu atenție. Eu nu combat decât înclinarea de a te lăsa în puterea lui Aristotel într-o măsură atât de mare, încât să iscălești sub fiecare cuvânt al său și abandonând speranța de a găsi alte argumente, să consideri cuvintele lui drept lege absolută.”
„Nu poți să înveți un om nimic. Poți doar să îl ghidezi să descopere ce deja se află în el.”
„Am descoperit în ceruri multe lucruri care nu mai fuseseră văzute înainte de veacul nostru. Noutatea acestor lucruri și unele consecințe care au rezultat din acestea, aflate în contradicție cu noțiunile fizice susținute în comun de filozofii academici, au stârnit împotriva mea un număr considerabil de profesori (mulți dintre ei ecleziaști), ca și cum aș fi așezat lucrurile acestea pe cer cu propriile mele mâini, pentru a tulbura natura și pentru a răsturna științele. Aceștia par să fi uitat că sporirea adevărurilor cunoscute stimulează cercetarea, fundamentarea și dezvoltarea artelor.”
Vavila Popovici: FILOZOFIA, RELIGIA, ȘTIINȚA ȘI POLITICA (13) – Galileo Galilei
LUMINĂ. Cuvântul este folosit în legătură cu bucuria, binecuvântarea şi *viaţa, în contrast cu durerea, adversitatea şi moartea (cf. Geneza 1:3 ş.urm.; Iov 10:22; 18:5 ş.urm.). Încă din vechime a ajuns să simbolizeze prezenţa lui Dumnezeu şi favoarea Lui (cf. Psalmul 27:1; Isaia 9:2; 2 Corinteni 4:6) în contrast cu judecata lui Dumnezeu (Amos 5:18). De aici şi din alte surse se naşte dualismul etic între lumină şi întuneric, adică, bine şi rău, dualism care este destul de pronunţat în NT (cf. Luca 16:8; Ioan 3:19 ş.urm.; 12:36; 2 Corinteni 6:14; Coloseni 1:12 ş.urm.; 1 Tesaloniceni 5:5; 1 Petru 2:9). Unii, de ex. C. H. Dodd, au considerat că paralele elenistice sunt semnificative în privinţa aceasta, dar folosirea dualismului în acest sens în iudaism, de ex. Războiul dintre Fiii Luminii şi Fiii întunericului în DSS, face ca o asemenea presupunere să fie inutilă şi oferă un comentariu mai potrivit pentru conceptele din NT.
*Sfinţenia lui Dumnezeu este exprimată în termenii luminii, de ex. în 1 Timotei 6:16 unde ni se spune că El „locuieşte într-o lumină de care nu poţi să te apropii”; vezi 1 Ioan 1:5, unde ni se spune că „Dumnezeu este lumină” şi alte pasaje din Epistola aceea unde sunt tratate explicaţiile acestui fapt pentru credincioşi. Aceeaşi idee este văzută în expresia tipic ebraică „copiii luminii” care este folosită de două ori de Pavel (Efeseni 5:8; cf. 1 Tesaloniceni 5:5; Ioan 12:36).
În Evanghelia după Ioan termenul „lumină” nu se referă atât la sfinţenia lui Dumnezeu cât la revelaţia dragostei Lui în Cristos şi la penetrarea acelei dragoste în vieţile întunecate de păcat. Astfel Cristos Se numeşte pe Sine „Lumina lumii” (Ioan 8:12; 9:5; cf. 12:46), iar în Predica de pe Munte foloseşte acest termen cu referire la ucenicii Săi (Matei 5:14-16). În mod asemănător, Pavel poate vorbi despre „lumina Evangheliei slavei lui Cristos” şi despre Dumnezeu Însuşi care „ne-a lumina inimile” (2 Corinteni 4:4-6).
BIBLIOGRAFIE
Arnt; ISBE; C. H. Dodd, The Interpretation of the Fourth Gospel, 1954, p. 201-212; D. Flusser, „The Dead Sea Sect and Pre-pauline Christianity”, Aspects of the Dead Sea Scrolls, ed. C. Rabin and Y. Yadin, 1958, p. 215-266; H. Conzelmann, TDNT 9, p. 310-358; H. -C. Hahn el al., NIDNTT 2, p. 484-496. E.E.E.
http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/07/lumina.html
„Nimeni să nu disprețuiască tinerețile tale!”
Har si Pace
Universul între paginile unei cărți
Blog Filozofic
Har si Pace
Cristian Ionescu
Blog evanghelic de teologie publica
cu Dănuț Jemna
Har si Pace
Simion Ioanăș
E viată pe pământ!
Inca un gand
... pentru arădeni şi despre arădeni...şi nu numai!
Un Barzilai izvorât din Dan - O anagramare pentru Daniel Branzai
Har si Pace
Cip! Cip!
Har si Pace
Informaţia e putere.
Pentru ca în viitor nu vreau să se spună "Acele timpuri au fost întunecate pentru că până și el a tăcut"...
Locul in care te intalnesti cu CREDINTA.
Har si Pace
Mana Zilnica
"Ceea ce face farmecul unui om este bunatatea lui"
...din inima pentru tine
Har si Pace
Pecetea Dumnezeului Celui Viu primită de către Maria Divinei Milostiviri în mesajele de la Sfânta Treime și Fecioara Maria
A topnotch WordPress.com site
Susținem misionari și proiecte de misiune peste tot în lume
...fără cravată
de Teofil Stanciu
Lumea contemporana in lumina profetiilor
Luați cu voi ... puțin leac alinător și puțină miere, mirodenii, smirnă, fisticuri și migdale - Geneza 43:12
Ca sa stii!
Gânduri către o altă lume...
Revista Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste din România
Blog of Danut Manastireanu
Hrană pentru minte și lumină pentru suflet
Răspunsuri relevante și actuale din Biblie
„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (IOAN 3: 16) „Dacă cred că există Dumnezeu şi El nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă nu cred că există şi El există cu adevărat, atunci am pierdut foarte mult.” (BLAISE PASCAL, filosof, matematician și fizician creștin francez)
Blog Creștin Ardelean Viorel 