Închide

Parazitul Monstruos! — Ciprian Barsan

Nu pot demonstra cu statistici, dar am așa o bănuială în oasele mele, că mijlocul prin care răul care macină lumea și-a lansat ofensiva finală asupra familiei prin mass-media.Puterea mass-mediei este aceea de a modifica definiția normalului. Noi am crezut că ne informăm și ne distrăm, deschizând aceste ferestre spre lume, pe când în mod […] […]

Dacă pe Maria nu o chema Maria

download - Copie

Maria și cu Iosif - imagine de Gareth Harper - unsplash.com

Am reușit să facem și să adoptăm sărbători pentru fiecare persoană din Biblie. Sau… măcar pentru cele mai importante. Și deși aceasta nu este nicăieri poruncit, sfătuit sau măcar menționat în Biblie, cu toate acestea… biserica actuală a adus și a ajuns să impună la nivel național o sărbătoare în cinstea unei persoane ca oricare alta de pe această planetă.

Nu doresc să studiem Mariologia, nici măcar cu ceea ce se ocupă această ramură din teologie. Vreau doar să vedem o ipotezădacă ziua de 15 august nu ar mai fi o zi de sărbătoare în cinstea unei femei care s-a numit Maria și a făcut ceva în istorie, pe care mulți din zilele de astăzi nu doar că nu o mai cred, dar mai fabulează că… e o poveste de adormit copiii.

Pictură cu Miriam din Biblie de Anselm Feurbach (1862) - imagine preluată de pe site-ul behindthename.com

Nu contestăm că prima Marie din Biblie a fost de fapt sora lui Aaron și a lui Moise, care este de fapt Miriam, din limba ebraică. Ea a fost cea care a vegheat asupra coșului lui Moise, când acesta a fost pus pe Nil. Numele de Maria sau Miriam a devenit popular și a început să fie folosit după Reforma Protestantă.

Se știe că înțelesul numelui Maria nu este cunoscut foarte bine și foarte sigur, însă sunt câteva teorii care includ o traducere a numelui drept ”marea de amărăciune”, ”rebeliunea” și ”copil dorit”. Mai cu siguranță că previne dintr-un nume egiptean, probabil derivat din parte a cuvântului mry (”preaiubită”) sau mr (”dragoste”).

În cadrul Noului Testament există mai multe personaje cu același nume, una dintre ele fiind Maria, mama lui Isus – cea care este de fapt sărbătorită în România pe 15 august – ea fiind cea care, conform evangheliilor, a adus pe lume pe Isus, prin Duhul Sfânt, în timp ce era fecioară. O altă Marie este Maria Magdalena, o femeie care a fost eliberată de Isus de mulți demoni – ea fiind cea care a fost alături de urmașii lui și care a fost martoră la crucificarea și învierea lui Isus.

Datorită faptului că numele de Maria și în special Fecioara Maria a devenit foarte popular în lumea creștină, au existat vremi în anumite culturi când era considerat prea sfânt să poată fi folosit zi de zi.

oameni și un miel - imagine preluată de pe freebibleimages.org

De aici am tras anumite concluzii interesante. Caracterul unei femei din istorie a făcut ca numele ei să fie pus la rang mare, de slavă în cadrul Creștinismului. Nu avem nimic de a face cu Maria noi pentru că noi nu ne închinăm ei – Biblia interzice categoric închinarea la orice altceva în afară de Singurul Dumnezeu adevărat, Creatorul cerului și al pământului – și nici nu putem să spunem că nu am putea folosi numele de Maria la copiii noștri pentru că noi, cei din secolul 21, nu mai are atâta ”sfințenie” pe cât au considerat alți creștini la începutul istoriei bisericii. Da, unii au comparat-o pe Maria cu alte personalități din păgânismul importat în Creștinism și chiar există picturi, icoane și relicve pe care anumite denominații creștine le adoră, i se închină și le sărută – nu am înțeles de ce, dar pare bizar acest lucru acum.

Atunci când Domnul Isus s-a întâlnit cu femeia de la izvor, ea avea anumite concepții despre închinare, că are loc în anumite locuri și la anumite altare (sau ce aveau ei pe atunci). Și Isus îi spune, ”Voi vă închinați la ceea ce nu cunoașteți. Noi ne închinăm la ceea ce cunoaștem, căci mântuirea este de la iudei. Dar vine ceasul, și acum a și venit, când adevărații închinători I se vor închina Tatălui în duh și în adevăr. Căci astfel de închinători caută Tatăl” (Ioan 4:22-23, sublinierile îmi aparțin). Această realitate se întâmplă și astăzi pentru că oamenii se închină la cele create de mâna omului, sau la lucruri fizice.

Ceea ce Domnul Isus spunea prin expresia ”căci mântuirea este de la iudei” nu se referă la faptul că prin Maria a venit mântuirea – deși ea era o iudaică – ci la faptul că prin poporul evreu, prin iudei, a venit mântuirea, adică prin Isus Hristos.

Domnul Isus nu a instituit o închinare la o persoană umană, nici măcar la oasele sau la faptele ei fie ele bune sau rele – ci o închinare în duh și în adevăr, adică o închinare în atitudine și în smerenie la Dumnezeu. Singura închinare se aduce lui Dumnezeu, orice alt fel de închinare este idolatrie. Și sunt destul de sigur că această afirmație nu va fi acceptată de mulți pentru că există multe persoane astăzi, îndoctrinate de culte creștine mai vechi decât existența Creștinismului – ce ciudat, nu? – care le-au spălat creierele și le-au alimentat mentalitatea și trăirea spirituală că ei trebuie să venereze pe cea prin care a venit pe lume Mântuitorul, și nu pe Cel care a dus mântuirea în lume!Aceasta este de fapt o pervertire a adevărului, să nu ne mai închinăm la Dumnezeu cel etern și sfânt, ci la creația Sa. Este una din pervertirile pe care le-a putut produce Satan în cadrul Creștinismului, și atâta timp cât mintea noastră va continua să venereze o persoană umană, în locul Mântuitorului etern, acea închinare este o închinare eronată și lipsită de sens.

Nu vreau să argumentez nimic aici. Vreau să afirm doar ceea ce este scris în Sfânta Scriptură. Dacă ceea ce crezi tu nu are suport scris pe paginile Sfintei Scripturi, mai bine nu mai crede acel lucru pentru că este o denaturare a adevărului.

Biblia spune clar că ”este un singur Dumnezeu și un singur Mijlocitor între Dumnezeu și oameni: Omul Cristos Isus” (1 Timotei 2:5, sublinierile din text îmi aparțin). Orice rugăciune adusă la orice altă persoană, ființă din acest univers este o rugăciune care nu va primi niciodată vreun răspuns. De ce cred asta? Pentru că ceea ce spune Apostolul Pavel în următoarele versete din acest text este clar și răspicat: ”despre aceasta s-a depus mărturie la vremea potrivită. Pentru aceasta am fost pus predicator, apostol – spun adevărul, nu mint – și învățător al neamurilor în credință și adevăr” (1 Timotei 2:6-7). Dacă acest lucru nu ar mai fi fost adevărat, Pavel nu ar fi predicat pe Hristos și pe El răstignit, nici că mântuirea vine prin Isus Hristos.

Nu vedem nicăieri pe paginile Sfintei Scripturi că Maria ar fi fost venerată, adorată între ucenici, în cadrul bisericii primare. De ce? Pentru că Dumnezeu nu are respect față de persoane. El este cel care cheamă pe oameni și El îi echipează și îi folosește pentru scopul Său, pentru voia Sa, și pentru timpul Său.Și El nu a intenționat să împartă vreodată – niciodată – gloria Sa cu altcineva, așadar a aduce slavă unei ființe umane, în loc de a aduce slavă Creatorului, nu este altceva decât a fura pe Dumnezeu de slava și gloria pe care numai El o merită.

De ce să aducem respect pentru o persoană care a trăit în istorie?

De ce să o comemorăm pe o persoană care a trăit în istorie și să facem o zi sfântă pentru ea?

Sunt întrebări pe care ni le punem și ne dăm răspuns singuri, sau dă răspunsuri tradiția nescrisă. Răspunsurile care nu sunt scrise sau nu sunt clar menționate nouă în Cuvântul lui Dumnezeu sunt presupuneri umane. De ce am respecta-o pe Maria și nu am respecta-o și pe MartaMarta era gospodina din casă, Maria era cea care a ales partea cea bună – să stea la picioarele lui Isus (aici vorbim despre Maria, sora lui Lazăr, menționată în special în Evanghelia după Ioan 11 și Luca 10). Și Maria din acest pasaj ar trebui să spună multe pentru creștinii de astăzi, ea însăși a ales să asculte cuvintele Mântuitorului, mai degrabă decât să atragă atenție asupra ei.

Maria, mama lui Isus, la nunta din Cana Galileii a fost cea care a îndreptat atenția celor din jur spre Isus, nu spre sine (Ioan 4). Și acest pasaj ar trebui să deschidă ochii multor catolici și ortodocși să înțeleagă că însăși Maria, persoana pe care ei o sărbătoresc – să folosim un termen mai diplomatic acum – a îndreptat închinarea și atenția ei către Mântuitorul Isus, nu spre sine.

Da, la învierea lui Isus, Maria a fost printre primele persoane care s-a întâlnit cu Mântuitorul înviat. Dorul ei era după El, și atunci când El a strigat-o pe nume, ea a mărturisit înaintea lui Isus că El este ”Rabuni”, adică Învățătorule (Ioan 20:16). Maria a adus închinarea ei către Cel care a adus Mântuirea în această lume, deși ea nu a înțeles la început care avea să fie rolul și scopul venirii pe lume al lui Isus, mintea ei a fost luminată și ea a realizat că Isus este cel care este Mesia, Mântuitorul evreilor și al întregii lumi.

Ceea ce cei mai mulți mariologi nu admit – sau poate nu vor să admită – este că după ce Isus s-a înălțat la ceruri, ea era împreună cu ceilalți ucenici în camera de sus din Faptele Apostolilor 2, momentul când s-a coborât Duhul Sfânt peste ei și au început să vorbească toți în alte limbi. Iată de unde știu aceste lucruri:

Toți aceștia stăruiau în rugăciune în același gând, împreună cu femeile, cu Maria – mama lui Isus – și cu frații Lui. (Faptele Apostolilor 1:14)

Ceea ce nu admit mariologii cei care se închină Mariei – este faptul că ea a fost penticostală, pe lângă faptul că ea a fost o iudaică – națiunea de oameni cea mai urâtă de oameni de pe fața pământului, chiar și de anumiți creștini care încă nutresc sentimente anti-semite. Am întâlnit ”creștini” care se bat în piept și își apără credința și tradițiile lor scrise și nescrise, dar urăsc poporul Israel. Asta se bate cap în cap cu ”adularea lor” a fecioarei Maria, care a fost și a rămas o iudaică toată viața ei. Dacă aduci respect față de o persoană pentru că a fost femeia prin care a venit pe lume Mântuitorul Isus Hristos și în inima ta este ură față de poporul Israel, acest respect nu este altceva decât o ipocrizie fățarnicăUna spui pe față, alta în inimă.

Nu, nu ne închinăm la Maria. Noi ne închinăm la Cel care a adus răscumpărarea noastră din păcat și din fărădelege, la Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Noi nu ne rugăm la Maria, ci ne rugăm precum Maria. Ați putea să faceți măcar această mare diferență în această zi și să faceți ceea ce a făcut Maria, în loc să aduceți adorare unei ființe umane din istorie? Maria s-a rugat împreună cu ucenicii la Dumnezeu Tatăl, prin Isus Hristos, singurul mijlocitor dintre oameni și Dumnezeu. Ea de la Rabuni a învățat să spună ”Tatăl Nostru care ești în ceruri, sfințească-se Numele Tău….

Atunci când ne îndreptăm închinarea noastră de la obiecte și oameni către Dumnezeu, atunci închinarea noastră devine plăcută lui Dumnezeu. Nu am auzit pe nimeni să fie mântuit de Maria.Am auzit însă oameni care au fost și încă continuă să fie mântuiți de Isus Hristos.Maria a fost doar o unealtă pe care a folosit-o Dumnezeu. La fel a fost și crucea pe care a murit Isus. Nu înțeleg de ce oamenii aleg să se închine la unelte, în loc să se închine la Cel care a adus mântuirea prin jertfa și prin însăși sângele Său prețios. Probabil că dacă pe Maria nu o chema Maria… astăzi nu am mai fi sărbătorit-o, sau…. cine știe?

Notă: Dacă citați acest material în altă parte, rog să păstrați toate link-urile din el și să oferiți sursa citării, adică acest blog. Mulțumesc.

https://crestinismtrait.blogspot.ro/2017/08/daca-pe-maria-nu-o-chema-maria.html?

CREȘTINISMUL AUTENTIC

download - Copie

10 FEBRUARIE 2015

Viziualizare optima cu Mozila sau Google chrome

Există creștinism autentic ?

Pentru a descoperi creștinismul autentic, trebuie sa ne întoarcem la izvoare, la biserica din primul secol.
Adevarata credință  este aceia  propovaduita de Isus Hristos si de apostoli , învatatură consemnată  în Noul Testament și practicată de  biserica primară.
Isus care este revelația deplină și finală a lui Dumnezeu,le-a promis celor doisprezece  apostoli că vor fi calauziti de Duhul Sfant in “tot adevarul”. Singurele scrieri existente care conțin învătătura apostolica autentică si confirmată sunt cele douăzeci si șapte de  cărti ale Noului Testament.
În legea divina putem afla scopul pentru care a venit Hristos pe Pamant si   pașii pe care  omul trebuie sa-i urmeze ca sa poata beneficia de jertfa lui Hristos  pentru a fi mîntuit.
 In mod sumar acesti pași pot fi sintetizati in 4 puncte: credința,pocaința,botez,naștere din nou și dedicare .
Aceste porunci divine -enumerate mai jos- le putem considera esențiale (prioritare) pentru ca vin în mod nemijlocit   de la Isus Hristos Fiul lui Dumnezeu  , acestea reprezentînd esența  doctrinei  Bisericii din primul secol..
 1 ) Credința  în Isus Hristos ca fiind Fiul lui Dumnezeu și mîntuitor  personal .
„Crede in Domnul Isus si vei fi mîntuit” Fapte 16-31 , Ioan 3-16
2) Pocaința –  mărturisirea păcatelor  si renunţarea de a  mai trăi în păcat (pocaința „metanoia” in greaca-insemnand  schimbarea minții)
„Eu vă spun …daca nu va pocaiți toți veti pieri la fel”    Luca 13-5
3) Botez -prin care credinciosul îşi mărturiseste credința şi decizia de al urma pe Hristos .
„Cine va crede si se va boteza va fi mîntuit,” Marcu 16-16
4) Nașterea din nou spirituală – este o lucrare de regenerare produsă prin  Duhului Sfant în om  care se săvârseste în urma  pocainței prin dedicarea vietii in ascultare de voia lui Dumnezeu.
” Drept răspuns, Isus i-a zis: „Adevarat, adevarat iți spun că, daca un om nu se „.naște din nou, nu poate vedea Împaratia lui Dumnezeu.” Ioan 3-5
„Căci daca este cineva in Hristos este o făptura noua ,cele vechi sau dus  iata ca toate lucrurile sau facut noi ” 2 Corinteni 5-17
La toate acestea adăugîndu-se   dragostea faţă de  oameni  ,  pentru  frații în credinţă  smerenia, facerea de bine …
O biserică creștină autentică este preocupată nu numai de starea spirituală ci și de cea materială acordănd ajutor celor în nevoie – Evanghelia dupa  Matei 25:31-46 .
Deasemenea  biserica adevarată se roagă  pentru cei în suferință asa cum învaţă Scriptura .

Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe presbiterii Bisericii; şi să se roage pentru el, după ce -l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului. Rugăciunea făcută cu credinţă va mântui pe cel bolnav, şi Domnul îl va însănătoşa; şi dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate.” Iacov 5:14,15.

Articole

https://crestiniiazi.wordpress.com/2015/02/10/crestinismul-autentic/

Biblia sau Biserica ?

download - Copie

16 APRILIE 2018

 Scurt istoric

În Biserica Primară autoritatea în domeniul spiritual era asigurată de apostoli și cei numiți de aceștia să propovaduiască Evanghelia . La acestea se adaugă unele texte ale cărților ce compun astăzi Noul Testament care în acea perioadă circulau separat.  Acestea fiind întrebuințate ca texte de referință a învațăturii creștine (Scriptură) în serviciile religioase din bazilici sau alte lăcașuri unde se adunau creștinii în acea perioadă, în primele secolele după apariția creștinismului.

Dupa intrarea în legalitate a creștinismului în timpul împăratului Constantin  și apoi trasformarea Bisericii Creștine  în biserică de stat a Impeiului Roman autoritatea spirituală și nu numai, a fost trasferată în intregime Bisericii  reprezentată de cler . Biserica a început să dea tot felul de „edicte” care au pus în prim plan instituiția Bisericii, Scriptura trecând în acest fel pe locul secund ca autoritate Spirituală , această ordine ramânând valabilă până în ziua de astăzi  în bisericile seculare . Acestea continuând să susțină  că Biserica a dat naștere Bibliei și nu invers.

În consecință în prezent există două păreri divergente în privința rolului primordial pe care îl au Biblia sau Biserica , Protestanții (p/np) susținând autoritatea absolută a Scripturii ,în timp de ortodocșii și catolicii susțin autoritatea primordială a Bisericii (ca instituție ).

În articolul urmator puteți urmări argumente pro și contra pe acest subiect :

Ce a fost mai intai? “OUL” sau “GAINA”? Biserica sau Biblia?

Intrebarea este fundamentala, adica este legata de fundatia credintei, de sursa ei ultima de autoritate. Nu exista decat doua posibilitati:

1. Sau Biserica ne-a daruit Biblia prin edictele date la diferitele Consilii din primele veacuri cand s-a stabilit Canonul cartilor din Noul Testament si s-au refuzat “ereziile” apocrifelor.

2. Sau Biblia a nascut Biserica prin revelatia lasata noua de Dumnezeu prin “sfintii apostoli si prooroci”  (Rom. 16:26; Efes. 13,14; 2 Tim. 1:9-11).

Daca Biserica ne-a daruit Biblia, exista implicatii majore. Atunci Biblia nu este decat UNA DINTRE invataturile date noua de-a lungul vremii prin Biserica. Alaturi de Biblie trebuie sa acceptam si celelalte “invataturi ale Bisericii”, devenite “sfanta traditie multiseculara”, mai ales scrierile “parintilor Bisericii” din veacul timpuriu. O a doua consecinta este ca, daca Biblia este produsul “edictelor” Bisericii, atunci Biserica poate si trebuie sa continue sa dea “edicte” .

Daca Biblia a nascut Biserica exista alte implicatii majore, cu totul deosebite de cele dintai! Prima implicatie majora este ca Biserica n-are autoritatea sa “dea invatatura”, ci doar sa “ramana” in invatatura Bibliei, data noua, ca si credinta, “odata pentru totdeauna”.

O a doua implicatie este ca Biserica trebuie sa-si reglementeze toate activitatile ei, din toate secolele, dupa “indreptarul invataturilor sanatoase” recomandat pe apostolul Pavel lui Timotei si lucratorilor dintotdeauna (2 Tim. 1:13 ca si Rom. 6:17; Gal. 6:16). Semnificativ este si faptul ca Pavel foloseste termenul “dreptarul” Noului Testament ca echivalent al imutabilei legi din Vechiul Testament (Rom. 2:17-20).

Discutia aceasta despre Biblie si Biserica poate fi purtata la nesfarsit … Eu va propun o proba practica si de bun simt. Ca sa vedem cine are prioritate si autoritate dumnezeiasca suprema propun sa ne inchipuim doua scenarii:

1. Daca s-ar pierde Biblia scrisa pana acum si Biserica ar trebui sa scrie o alta Biblie dupa “traditia” si practica ei de acum ce s-ar scrie? Ar semana biblia aceea cu BIBLIA pe care o stim noi astazi? Am avea mai multe variante ale Bibliei, una catolica, alta ortodoxa si alta protestanta?

2. Daca am merge la un popor care nu stie nimic despre Biserica si am traduce Biblia in limba lor materna, s-ar naste oare o Biserica cu adevarat crestina? Bineinteles! Asta s-a intamplat si se intampla de doua mii de ani!

De raspunsurile date la aceste doua intrebari depinde pozitia si prioritatea pe care o avem fata de Biblie si fata de Biserica.

Revenind la metafora din debutul acestui articol cu “oul” si “gaina”, eu cred ca gaina a fost prima pentru ca altfel n-avea cine sa cloceasca … oul.

Odata iesit din gaoace, puiul a strigat: “Mama”, dar aceasta nu a insemnat ca el a determinat cine-i este mama. El doar a recunoscut-o! Dupa cum un copil, dupa nastere, isi “recunoaste” mama, nu si-o “alege”!

In discutia noastra, mama este primordiala si ea nu poate fi alta, in logica lucrurilor, decat Biblia!

Biserica, prin Consiliile convocate  si-a “recunoscut” doar mama spirituala, nu a inventat-o! Consiliile si-au proclamat aderenta si apartenenta la “textele inspirate” din Evanghelii si Epistole. Biserica a “recunoscut” canonicitatea cartilor din Noul Testament, nu le-a “nascut”!

Biblia nu este de origine umana si nu trebuie pusa alaturi sau mai prejos de discernamantul slujitorilor Bisericii (oricine si oricare ar fi ei). Singurul lucru pe care l-a facut Biserica fata de Biblie nu a fost s-o “daruiasca” oamenilor, ci s-o “recunoasca” drept ceea ce este: un dar al lui Dumnezeu pentru mantuirea creaturilor de pe acest pamant.

Aceasta a fost pozitia apostolului Pavel:

“Prin descoperire dumnezeiasca am luat cunostinta de taina aceasta despre care va scrisei in putine cuvinte.  Citindu-le, va puteti inchipui priceperea pe care o am eu despre taina lui Christos, care n-a fost facuta cunoscut fiilor oamenilor în celelalte veacuri, in felul cum a fost descoperita acum sfintilor apostoli si prooroci ai lui Christos, prin Duhul” (Efes. 3:4; Colos. 4:3).

Apostolul Ioan spune si el ca orice adaugire ulterioara scrierilor apostolice inspirate trebuie confruntata, cenzurata si eventual condamnata:

“Oricine o ia inainte, si nu ramine in invatatura lui Christos, n-are pe Dumnezeu. Cine ramane in invatatura aceasta, are pe Tatal si pe Fiul. Daca vine cineva la voi, si nu va aduce invatatura aceasta, sa nu-l primiti in casa, si sa nu-i ziceti: “Bun venit!” Caci cine-i zice: “Bun venit!” se face partas faptelor lui rele” (2 Ioan 9-11).

“Sola Scriptura!” nu inseamna negarea Bisericii, ci doar promulgarea unei surse unice de inspiratie divina, de dincolo de nivelul existentei umane. Ea trebuie sa subordoneze viata si activitatea Bisericii la “dreptarul” dupa care sunt chemati sa lucreze toti zidarii Bisericii dintotdeauna, alaturi de “mesterul priceput”, apostolul Pavel, care a pus, prin invatatura din scrierile lui, temelia Bisericii (1 Cor. 3:10-15).

(In acest articol au fost incluse fragmente din articolul „Biblia sau Biserica „, autor Pastor  Dan Branzai -www. brazilaiendan.com )

https://crestiniiazi.wordpress.com/2018/04/16/biblia-sau-biserica/

Cum să rămân creștin într-o facultate laică?

download - Copie

Publicat in Crestinul si STIINTA-EDUCATIA-CULTURA

Dr. Jason Lisle este un recunoscut astrofizician american care stă tare în Cuvântul lui Dumnezeu. El are câteva sfaturi pentru tinerii care încep în curând primul an de facultate sau care sunt deja la universitate.

Sunt întrebat deseori cum eu, creaționist fiind, am supraviețuit într-o facultate laică. E o întrebare foarte bună. Există întotdeauna teama, fie a parinților, fie a viitorilor studenți, că se vor îndepărta de biserică din această cauză. E de înțeles această preocupare fiindcă studenții primesc foarte multe informații noi, iar unele dintre acestea nu sunt adevărate. Unele îi îndeamnă spre idei evoluționiste în loc să prezinte faptele în mod obiectiv. „Cum fac față acestui lucru?” e întrebarea care îi preocupă cel mai mult.

În primul rând, trebuie să rămâi tare în Cuvântul lui Dumnezeu. Ideal ar fi să citești Biblia zilnic. Îmi dau seama că nu e ușor să faci asta când ești la facultate fiindcă ai multe activități, dar e foarte important să-I permitem lui Dumnezeu să ne vorbească, iar El face asta prin Scriptură.

Vorbește cu Dumnezeu prin rugăciune. Acesta este cel de-al doilea lucru pe care-l poți face.

În al treilea rând, asigură-te că faci parte dintr-o biserică sănătoasă, care oferă învățături biblice corecte. E foarte important să participi la fiecare serviciu de duminică. Bisericile, în general, au și multe activități în timpul săptămânii și știu că nu vei avea timp să participi la toate, dar asigură-te că ai părtășie cu alți creștini. Serivciile de biserică te vor atenționa dacă ai început cumva să deviezi de la calea cea bună.

În al patrulea rând, încearcă să găsești alți studenți care cred în adevărurile Bibliei. Aceștia te vor putea încuraja din punct de vedere emoțional, dar și spiritual. Așa vei avea cu cine să vorbești despre situațiile prin care treci.

Învață cum să gândești. Nu poți memora toate datele științifice, dar poți învăța cum să gândești și cum să procesezi informațiile.

În final, aș vrea să mai precizez un lucru care poate suna puțin ciudat, dar cred că e adevărat. Studenții care ați ales un profil științific și veți studia biologia, astronomia sau geologia trebuie să fiți atenți cui spuneți că sunteți adepți ai creaționismului. Poate n-ar fi indicat să le spuneți profesorilor că voi credeți în creaționism. Nu vă spun să mințiți, ci doar să nu oferiți informația în mod voluntar. Nu-mi place că trebuie să spun asta fiindcă noi dorim să spunem tuturor despre Dumnezeu, dar sunt unii oameni care sunt împotriva creaționiștilor. Cunoaștem multe cazuri în care studenții nu au putut să absolve facultatea după ce profesorii au afla că sunt adepți ai creaționismului. La examen, scrieți răspunsul pe care-l cere profesorul. Sunteți testați în funcție de ce ați învațat din ceea ce vi s-a ăredat, nu pe ceea ce credeți. La fel e și atunci când scrieți un proiect. Puteți să fiți sinceri și să spuneți: „E o părere generală că pământul are 4,5 milioane de ani.” Nu mințiți zicând asta. E o afirmație adevărată și nu dezvăluiți ce credeți cu adevărat. Gândiți-vă la raspunsurile pe care le oferiți. După ce absolviți facultatea și vă primiți diploma, puteți spune că sunteți creaționiști și vă puteți folosi diploma spre slava lui Dumnezeu.

Sursa: Answers in Genesis

Citeste mai mult la http://alfaomega.tv/crestinulsisocietatea/stiinta-educatie-cultura

Follow us: @alfaomegatv on Twitter | alfaomegatv on Facebook

http://alfaomega.tv/crestinulsisocietatea/stiinta-educatie-cultura/7598-cum-sa-supravietuiesc-intr-o-facultate-laica

Creștinii și furtul – Lucrul la negru

download - Copie

Publicat pe 5 Octombrie 2017 de ADMIN în Articole

Cineva spunea „lucru la cel negru”. Nu știu ce culoare are Satan dar am o bănuială că n-ar fin negru, însă munca la negru e un concept foarte răspândit printre patronii creștini, angajații creștini si o categorie specială printre creștinii placați la muncă prin țări străine.

Acum iar o să mă fac neplăcut dar totuși afirm că munca la negru, indiferent de direcție este furt. Probabil nu considerați așa, pentru că doar voi știți cât efort faceți la servici pentru banii câștigați, dar să ții ce ești obligat de lege să dai e păcat, e furt. Spun asta ca unul care am lucrat de când am terminat școala și am lucrat uneori inclusiv „la negru”. Am lucrat așa din două motive, primul că așa se lucra în acea firmă, celălalt pentru că nu știam sau nu îmi puneam problema că e păcat.

Totuși dincolo de marea impozitare pe salariu din România și alte țări care nu poate fi o scuză pentru păcat, cred că ne vine comod să furăm. Ne mângâiem cumva cu gândul că „e banul nostru” e „muncit de noi” și deci dacă nu vrem să îl dăm care e problema statului? De ce să ne robească? Da statul ce ne dă de banii ăștia? Dar de ce să dăm dacă tot sunt atâția hoți de parlamentari? Și încă câteva sute de scuze care au menirea să ne dea confortul mental necesar furtului.

Munca la negru e păcat în România

Fie că vorbim de munca în totalitate nedeclarată, fie că vorbim de desele situații în care contractul e pe minimul pe economie iar diferența se ia „în mână” furtul tot furt este. Și în aceeași situație se găsește si angajatorul și angajatul, cea de hoți indiferent de scuze. Doare, știu și pe mine mă doare când scriu că a făcut parte din viața mea perioade mari de timp.

Dar uite cum ne mai ajută Dumnezeu să fim corecți, schimbând legea. Teoretic, acum când toate dările pică în seama angajatului, patronii nu vor mai avea nici un motiv să plătească „la negru”.

Munca la negru e păcat și în diaspora

Aici e iar delicată rău treaba. Majoritatea celor ce sunt plecați „în țări străine” au muncit de la început fără forme legale. Între timp unii „s-au așezat” în acele țări, deci au intrat în legalitate total sau parțial, dar sunt încă mulți creștini care muncesc la negru fără emoții. Pe de o parte ar vrea să beneficieze de ce oferă statul respectiv pe politici de asistență socială (sănătate, alocații, deduceri, transport etc), pe de altă parte ar vrea să încaseze cât mai mult pe munca ce o prestează. Cu alte cuvinte, pe românește: „și cu slănina în pod și cu porcul în ogradă”. Asta se cheamă șmecherie sau mai simplu hoție.

citeste mai mult: https://www.filedinjurnal.ro/2017/10/04/crestinii-si-furtul-lucrul-la-negru/

Creștinii și furtul – Lucrul la negru

 Teofil Gavril  04/10/2017  Meditări

Aș fi tare interesat și de alte opinii pe acest subiect care e nediscutat și neabordat din motive lesne de înțeles.

https://www.filedinjurnal.ro/2017/10/04/crestinii-si-furtul-lucrul-la-negru/

Articole / Biserica şi memoria colaborării – de Adonis Vidu  /  Noi baptiştii – de Aurel Mateescu 

download - Copie

Articole

Articolele din acest număr:

 Noe şi turnătorii – de Radu Gheorghiţă 
[click aici…]
 AlGor(e)itmul baptiştilor ne-sudişti – de Doru Pope 
[click aici…]
 Biserica şi memoria colaborării – de Adonis Vidu 
[click aici…]
 Noi baptiştii – de Aurel Mateescu 
[click aici…]
 O demistificare necesară – de Daniel Branzei 
[click aici…]
 Iar despre foştii clerici securişti? – de Emanuel Adrian Sarbu
[click aici…]

Biserica şi memoria colaborării  de Adonis Vidu

În mediul evanghelic românesc este în plină desfăşurare un spectacol mediatic al deconspirării. În ciuda aparenţelor, deşi acest lucru este destul de greu de demonstrat riguros, vizibilitatea acestui spectacol este relativ redusă. Pentru un număr limitat de oameni care trăiesc pe bloguri se poate crea iluzia că toată lumea îi urmăreşte. Îmbătaţi de şuvoiul de vizitatori, blogherii şi galeriile lor se erijează treptat în formatori de opinie, în judecători publici, încep să pretindă ca cei acuzaţi să răspundă, ca lumea să se mişte, să facă ceva… că doar este evident că toată ţara îi citeşte şi vrea asta. Mi-e teamă că, deşi în lumea virtuală acest spectacol ţine capul de afiş de ceva timp, el nu a apucat încă să traverseze graniţa înspre spaţiul real, înspre băncile bisericilor. Vreau să argumentez în cele ce urmează că această migraţie, dinspre virtual înspre real, este dezirabilă. În acelaşi timp, însă, ea este periculoasă, în special dacă vor fi păstrate acelaşi reguli care par să guverneze ultimele apariţii de pe bloguri.

Zilele trecute am scris o recenzie la cartea lui Miroslav Volf, The End of Memory: Remembering Rightly in a Violent World. Volf este actualmente profesor de teologie sistematică la Yale Divinity School. Croat la origine, Volf s-a distins prin cărţi de excepţie, receptate entuziast de cititorii de specialitate. Problema care pare să-l preocupe cel mai mult este cea a reconcilierii. Cum poate un croat să se împace cu un sârb? Cum poate un kosovar să convieţuiască paşnic cu un sârb? Citind această carte am realizat că lecţiile ei sunt extrem de actuale pentru felul în care ne raportăm la trecutul colaboraţionist al unora dintre pastorii noştri. Nu vreau să redau întregul argument al cărţii lui Volf, dar vreau doar să menţionez cele două teze principale.

În primul rând, nu este important doar să-ţi aduci aminte de suferinţele tale, sau ale victimelor. Este la fel de important cum îţi aduci aminte. Memoria este întotdeauna pusă în slujba unui interes. Ea nu poate fi separată de o anumită folosinţă. Amintirile îţi pot face bine, sau te pot transforma la rândul tău într-un agresor. Poţi folosi imaginea trecutului pentru a urmări retribuţia, sau o poţi folosi pentru a căuta împăcarea. Actul memoriei, cu alte cuvinte, nu este unul pur intelectual, cognitiv. El este în acelaşi timp o acţiune. Mai mult, felul în care îţi aduci aminte are consecinţe practice asupra identităţii tale.

Volf susţine că avem o datorie morală de a ne aduce aminte corect (remember truthfully). Dar de unde vom şti noi care utilizare a memoriei este bună şi care este greşită? Există vreun set de argumente universale care să ne convingă că a-ţi aduce aminte cu scopul răzbunării este o utilizare greşită a memoriei, pe când a-ţi aduce aminte cu scopul reconcilierii este una lăudabila? Volf consideră, nu fără temei, că nu există un asemenea set de criterii. Dar asta nu înseamnă că nu avem criterii; doar că nu sunt universale, ci localizate în tradiţii specifice. Ca să prescurtez, pentru creştini, folosirea corectă a memoriei este constrânsă de memoria a două evenimente paradigmatice şi normative: exodul şi răstignirea-învierea lui Isus Cristos. Trebuie să permitem ca practicile noastre anamnetice să fie influenţate de felul în care ne amintim (şi suntem instruiţi de Scriptură să ne amintim) de exod şi de Paşte. Voi reveni la câteva detalii ale argumentului lui Volf mai jos.

A doua teză, corespunzătoare celei de-a doua părţi din carte, spune că memoria suferinţelor nu trebuie să dureze o veşnicie. Anumite rele, în anumite condiţii, trebuie iertate pentru ca reconcilierea autentică să fie posibilă. Aici nu vorbim despre uitare, ci despre un gest intenţionat de a nu îţi mai aduce (l)aminte (not coming to mind) de relele îndurate. De departe, după cum recunoaşte şi autorul, acesta este cel mai controversat aspect al argumentului cărţii. De fapt titlul cărţii trimite spre ambele părţi: The End înseamnă în acelaşi timp scop (cu ce scop, în ce modalitate îţi aduci aminte), cât şi sfârşit (unele amintiri trebuie să dispară).

Sper că am spus suficient de mult despre The End of Memory pentru a face unele aplicaţii la problematica românească, dar în acelaşi timp suficient de puţin pentru a nu trimite discuţia înspre argumentele filosofice ale cărţii.

Convingerea mea este că la ora actuală în România evanghelică avem de-a face cu o nefericită utilizare a memoriei. Asta voi încerca să argumentez mai jos. Observaţi că nu obiectez la faptul că se desfăşoară un exerciţiu de recuperare a trecutului. Sunt absolut de acord cu necesitatea unui asemenea proiect. Cred însă că modalitatea în care are loc această recuperare este greşită.

Din păcate opinia pare polarizată în extreme la fel de problematice. Pe de o parte sunt unii care spun: fraţilor, nu împroşcaţi cu noroi, nu scoateţi la iveală aceste lucruri. Aceasta este o atitudine greşită, pentru că, aşa cum recunoaşte şi Volf, neagă adevărul, respinge realitatea, neagă (prin tăcere) faptul că a avut loc o încălcare a dreptăţii, neagă că ar exista victime sau călăi. La cealaltă extremă întâlnim peroraţii de genul: spuneţi fraţilor, să stie lumea cine a fost X sau Y (notă: mă abţin în acest text de a discuta cazuri particulare, nu pentru că o asemenea discuţie nu ar fi importantă, ci pentru că mă interesează în primul rând fenomenul ca atare), spuneţi pentru ca să scoatem adevărul la iveală. De ce este vorba despre o extremă aici? În parte aceasta este sarcina articolului prezent. De o parte, dragoste fără adevăr (şi dreptate), de cealaltă, adevăr fără dragoste.

Ce lecţii ne poate învăţa Volf (la rândul lui o victimă a interogatoriilor)?

Memoria în slujba adevărului

În primul rând, avem o datorie morală să ne amintim adevărul. Deoarece audienţa mea ţintă este publicul evanghelic, nu cred că are rost să lansăm aici o discuţie cu privire la posibilitatea adevărului istoric. Nici nu cred că are rost să argumentez de ce este important să spunem adevărul. Dar ce înseamnă adevărul în plan istoric? Cred că înseamnă a face tot posibilul de a prezenta o faptă în lumina circumstanţelor, a motivaţiilor şi ale consecinţelor, fie ele intenţionate, neintenţionate, conştientizate sau ignorate. Cu alte cuvinte, a spune adevărul despre cineva înseamnă nu doar să izolezi un anumit eveniment, faptă, document, vorbă, dar la fel de mult, a le plasa pe acestea într-un context hermeneutic alcătuit dintr-o serie de alte fapte, documente, etc. În caz contrar, riscul este acela de a ne transforma la rândul nostru din victime (presupuse sau reale) în călăi, după cum spune şi Volf: „memoriile false nu doar că nu fac dreptate oamenilor şi evenimentelor amintite; adesea ele îi vor răni pe cei implicaţi în activitatea amintită” (55). Mai mult, pentru unii teologi creştini cum ar fi Martin Luther, părintele Reformei protestante, cea de-a noua poruncă nu doar interzice mărturiile false, ci ne încurajează să ne vorbim aproapele de bine.

Felul în care se recuperează memoria colaborării nu corespunde cu spiritul adevărului. Am mai sugerat acest lucru şi cu altă ocazie. Deşi un angajament de colaborare este un document important în cadrul unui asemenea proces, el trebuie aşezat într-un context hermeneutic cât se poate de bogat. Motivul principal este că dorim să înţelegem oameni. Şi oamenii nu sunt doar suma documentelor pe care le semnează (deşi sunt şi aceasta). De asemenea, un angajament de colaborare neonorat nu este acelasi lucru cu un angajament respectat. Putem nuanţa şi mai mult: un angajament onorat cu informaţii triviale nu este acelaşi lucru cu un angajament onorat cu informaţii vătămătoare. Nu vreau să îi disculp pe aceia care consideră că au furnizat doar informaţii banale. Poate tocmai acele banalităţi au fost piesele lipsă de care aveau nevoie torţionarii. Nuanţări se mai pot face şi la nivelul motivaţiilor. Unii au acceptat colaborarea în urma unui şantaj, alţii au făcut-o pentru a parveni, pe când alţii din patriotism.

Toate aceste informaţii sunt relevante. La fel cum sunt relevante şi alte lucruri (bune) pe care aceşti oameni le-au făcut. Ştiu, bunăoară, că una dintre persoanele acuzate de a fi semnat un acord de colaborare a ajutat sacrificial o anumită familie din parohia sa, supunându-se prin asta unui risc enorm. S-ar putea obiecta că această punere în balanţă nu poate fi aplicată decât forţat în cazul colaborării cu securitatea. Un colaborator poate ajuta sacrificial o familie, dar în acelaşi timp putea să o trimită pe alta pe culmile disperării. În măsura în care putem descoperi cu certitudine această a doua faptă, obiecţia este corectă. Dar trebuie să ţinem cont că uneori (ca să nu spun de cele mai multe ori) încercăm să reconstituim un şir de evenimente (cum este cazul unui binecunoscut lider al comunităţii evanghelice) folosindu-ne de fragmente, de frânturi de relatări, de angajamente. Tocmai pentru că vrem să formulăm judecăţi cât mai fidele adevărului, aceste fragmente care aruncă o lumină pozitivă asupra suspectului nu pot să fie trecute cu vederea. Este la fel de adevărat însă că, în cazul în care descoperim suficiente mărturii şi dovezi ale unor fapte reprobabile, frânturile de bunătate şi cinste s-ar putea să conteze din ce în ce mai puţin, transformându-se din indicii în disonanţe. Dar putem judeca cât de mult sau de puţin contează numai luându-le mai întâi în considerare, punându-le în balanţă.

Trebuie să recunoaştem complexitatea fiinţei umane. Victimele doresc de multe ori să-şi descrie torţionarii în termeni categorici. Dar suntem noi fideli adevărului atunci când ne descriem fraţii în culori atât de întunecate, uitând în acelaşi timp să menţionăm alte fapte, alte documente, alte mărturii? Nu cred că pretenţia de a deţine adevărul este inevitabil arogantă, dar am fost şocat de uşurinţa cu care foarte mulţi comentatori emit judecăţi categorice, fără nici o urmă de îndoială, bazate pe o examinare extrem de sumară a dovezilor, dublată de ignorarea altor date relevante. Este important să aflăm adevărul. Nu trebuie să ne fie teamă de a numi ofensa, de a identifica călăul, dar trebuie să fim conştienţi atît de complexitatea acţiunilor fiinţei umane, cât şi de inconsecvenţa memoriei (ne amintim ce ne convine să ne amintim).

Îndrăznesc să fac două recomandări practice: salut demersul unor blogheri de a prezenta documene în facsimil. Consider însă că această practică este potenţial distorsionantă tocmai prin prisma prezentării parţiale, inevitabil regizate, a trecutului unei persoane. Conştienţa acestui fapt ar trebui să ne îndemne nu la a ne suspenda judecata, ci la a o tempera. De aici şi a doua recomandare, asupra căreia voi reveni: avem nevoie de o centralizare a tuturor documentelor relevante, de o prezentare cât mai cuprinzătoare a unei secvenţe istorice. De fapt, avem nevoie de o istorie.

Memoria în slujba împăcării

Am sugerat că spectacolul deconspirării reprezintă o utilizare greşită a memoriei. Un prim aspect al acestei utilizări greşite este sugerat de felul în care memoria este cosmetizată, de amintirea selectivă a unei părţi a trecutului, spre deosebire de o recuperare a lui ca întreg. Acuzaţii nu doar că nu au cum să se apere, dar sunt judecaţi sumar. Nu mai există loc de nuanţare: acuzatul fie a colaborat, deci este pătat, compromis, condamnabil, fie nu a colaborat, deci este curat. Tendinţa spre caracterizări categorice ne face să uităm că oamenii nu se împart în categorii aşa de bine definite.

Volf sugerează că memoria crucii constrânge felul în care la rândul nostru ne amintim de suferinţele din trecut. Mai întâi, când o victimă îşi aduce aminte de suferinţă la piciorul crucii, nu şi-o mai aminteşte ca o persoană fără pată, ci ca o persoană care a fost la rândul ei îmbrăţişată de Dumnezeu. Din păcate acuzatorii contemporani nu pierd prea mult timp în reflecţie asupra propriei persoane şi a nevoii lor de iertare din partea lui Dumnezeu. Atenţia le este concentrată, miopic, înspre suferinţa lor, pierzând total din vedere propriile lor momente de slăbiciune. Este colaborarea, bunăoară, un păcat mai mare decât minciuna, bârfa, defăimarea? Uităm că suntem la rândul nostru colaboratori cu păcatul, oameni supuşi greşelilor (uneori forţaţi de circumstanţe deloc extraordinare). Memoria crucii ar trebui să ne facă să ne aducem aminte de aceasta. Atunci să nu mai condamnăm? Să nu ne aducem aminte? Ba da, dar altfel.

A doua lecţie a memoriei crucii este că orice vătămare a fost deja, într-un anumit sens, deja ispăşită. Colaborarea fratelui X a fost deja ispăşită şi iertată, ar spune Volf. Da, iertată. Înseamnă asta că nu mai trebuie să pretindem pocăinţa lui, asumarea faptei, recunoaşterea flagrantului? Ba da. Dar înseamnă în acelaşi timp că trebuie să ţinem cont de o anumită dualitate, de un paradox: fapta lui X este gravă, într-adevăr, dar pentru ea a fost deja plătit un preţ. Volf spune altundeva că Paştele arată atât înspre solidaritatea lui Isus cu victimele, dar şi înspre substituirea lui cu călăii. De aici dualitatea: în urma jertfei lui Cristos nu mai putem percepe călăii doar ca atare, ci ca potenţial răscumpăraţi prin preluarea vinei lor de către Cristos.

Crucea, în al treilea rând, ne orientează spre viitor. „Deoarece memoria patimilor este o memorie escatologică a anticipatei reconcilieri finale, îmi voi aduce aminte de fiecare vătămare în lumina orizontului speranţei viitoarei reconcilieri cu vătămătorul” (123). Într-un sens real, pentru că în Cristos toţi au murit, toţi vom face parte din aceeaşi comunitate escatologică a reconcilierii. Fratele X, care m-a turnat, va fi în continuare frate cu mine, vom fi împreună parte din aceeaşi societate perfectă a lui Dumnezeu. Nu cred că argumentul funcţionează aşa cum ar dori Volf, cu excepţia aplicării lui la problema noastră. Volf se foloseşte de imaginea unei comunităţi escatologice a reconcilierii finale pentru a „struni” memoria vătămărilor din trecut. Dar acestea sunt vătămări comise de persoane care s-ar putea să nu faca niciodată parte din comunitatea escatologică a reconcilierii – decât dacă acceptăm universalismul. Însă argumentul ţine în problema noastră, atâta timp cât nu ridicăm problema „mântuirii” colaboratorilor. Memoria declaraţiilor semnate de fratele colaborator X trebuie disciplinată de anticiparea unei comuniuni reale şi fără oprelişti cu X.

Volf sumarizează importanţa patimilor lui Cristos: memoria vătămărilor trebuie pusă în serviciul reconcilierii. Aceasta este o utilizare corectă a memoriei! Mă întreb, la ce slujeşte actualul spectacol? Am spus-o deja: deconspirarea este importantă, necesară. Dar ea trebuie pusă în slujba dragostei, ea trebuie să fie controlată de harul lui Cristos şi de speranţa escatologică. Max Scheller exprimă minunat aceeaşi idee: „la fiecare manifestare de răutate din partea altora, trebuie să mă consider complice eu însumi, fiindcă trebuie să-mi spun mereu: ‘Ar fi mai rău acest om, dacă l-ai iubi destul?’ (Omul resentimentului, Editura Trei, 1998, p.77-78).

Memoria ca efort comunitar

În acelaşi registru interogativ (cum folosim memoria?) putem observa cel puţin două tipuri de utilizări ale memoriei. Exerciţiul memoriei poate să aibă ca scop vindecarea mea (ca victimă), sănătatea mea psihică, dreptatea care mi se datorează, poate răzbunarea mea. Acest ego-centrism al memoriei s-ar putea să aibă de-a face cu o anumită înţelegere a esenţei protestantismului, una care pierde total din vedere aspectul comunitar şi eclesial al relaţiei dintre om şi Dumnezeu. Prea adesea, teologia protestantă s-a lăsat acaparată de o preocupare exclusivă cu sinele. Individul este cel care trebuie mântuit, răscumpărat. S-a uitat că nu doar indivizii au nevoie de răscumpărare, ci şi relaţiile lor, precum şi comunităţile din care fac parte. Cristos şi apostolii vorbesc despre Biserică ca despre un organism viu, depăşind suma indivizilor care îl constituie.

Dar relaţiile noastre, compuse din experienţe ale vătămării, nu trebuie la rândul lor răscumpărate? Ajută actualele modalităţi de deconspirare vindecării comunităţii noastre? Sau slujesc ele doar satisfacerii nevoii de dreptate a unor victime individuale, fără însă a contribui la sănătatea comunităţilor şi Bisericii? Revin aici la ce am spus la început: este esenţial ca spectacolul acesta să coboare de pe bloguri şi să se desfăşoare în comunitatea Bisericii. Pentru că într-un sens foarte real, falimentul pastorilor care au colaborat este falimentul Bisericii ca întreg. În măsura în care ne înţelegem complicitatea ultimă în tot ceea ce este rău şi condamnabil, pocăinţa nu mai este ceva ce trebuie să pretindem de la alţii, ci ceva ce trebuie să facem împreună ca şi Biserică. Căindu-ne de greşelile şi păcatele noastre (la modul general) nu echivalează cu banalizarea păcatelor particulare (ex. colaborarea), dar le situează pe acestea în perspectiva unei Biserici care împreună îşi recunoaşte dependenţa de iertarea divină.

Îmi veţi spune: dar ce treabă am eu cu vina torţionarilor? Aceeaşi întrebare le-a fost pusă şi episcopilor britanici care şi-au cerut iertare pentru industria sclavilor: de ce suntem noi vinovaţi pentru aceasta? Acest gen de protest poate să izvorească doar dintr-o mentalitate individualistă care concepe identitatea personală doar în termenii propriilor mele acţiuni sau posibilităţi. Cât de naivă şi anistorică este o asemenea poziţie! Vrem nu vrem, identitatea noastră personală este legată social şi cultural de identitatea altor oameni. Acest lucru este cu atât mai adevărat în cazul în care aceşti oameni ne sunt şi călăi. După cum spune şi Volf: „Legaţi printr-o legătură perversă cu vătămătorii, fiindcă au suferit de pe urma lor, victimele pot fi eliberate deplin şi vindecate de rănile lor numai dacă vătămătorii se pocăiesc cu adevărat şi cele două părţi se împacă” (119). Iată deci că vindecarea nu poate fi căutată în izolare faţă de călăi. Ea poate fi găsită doar pe măsură ce aceştia din urmă primesc iertarea în urma căinţei.

Se impun nişte recomandări practice la acest punct. Exerciţiul de recuperare a trecutului nu trebuie lăsat exclusiv pe mâna unor haiduci (nu este neapărat un termen peiorativ). Haiducii poate au menirea lor… până la un anumit punct în care societatea înţelege demersul lor şi şi-l asumă. Dar pentru că acest trecut nu aparţine doar unor indivizi, ci Bisericii, ea trebuie să şi-l asume cu curaj şi pocăinţă (cei doi termeni merg bine împreună).

Biserica – şi mă refer aici în speţă la reprezentaţii instituţionali şi temporari ai acesteia (ex. Uniunea Baptistă din România) – nu mai poate sa ţină capul în nisip. Atâta timp cât nu va fi înfiinţată o comisie non-partizană (dacă mai este posibil aşa ceva la noi) pentru studierea colaborării, ne negăm dreptul de a avea o istorie. Nimic nu este garantat, evident. Vor şi şi atunci destui contestatari, atât din partea victimelor cât şi din cea a colaboratorilor. Dar aici nu este vorba despre indivizi. Biserica, ca şi comunitate de oameni failibili, trebuie să pornească în căutarea adevărului. Unii (blogherii) au făcut-o deja. Trebuie însă să ne amintim că pretenţiile la adevăr absolut (deşi uneori adevărate şi întemeiate) sunt întotdeauna periculoase (Volf, 57). Memoria trecutului slujeşte întotdeauna unui scop. Depinde de noi să ne modelăm scopurile după gândul lui Cristos.

Articol apărut pe Blogul AGORA CHRISTI (http://agorachristi.wordpress.com )

sus

Noi, baptistii de Aurel Mateescu

Cu cateva luni in urma pastorul Dugulescu a fost in vizita in zona Vancouver. Mai asteptam si alte vizite.

De a lungul istorie baptistii au fost renumiti pentru lupta lor in favoarea libertatii de constiinta si a libertatii religioase. Sunt chiar unii care spun ca prin miscare radicala reformatoare din anii 1520, miscare reprezentata la acea vreme de (ana)baptisti, s-au semanat bazele libertatii de constiinta asa cum o intelegem noi astazi.

Ca o reflectare a acestei libertati de constiinta, baptistii au un motto interesant pentru relatiile dintre ei : unitate in cele esentiale, diversitate in cele secundare ( parafrazez).

Ce te faci insa cand nu mai stii care sunt cele esentiale si care sunt cele secundare?

In afara de asta, de a lungul istorie lui, in cadrul baptismului, au fost totdeauna doua curente: unul care dispretuieste institutia si vede biserica mai ales ca un organism, si altul care accentueaza organizarea si mecanismele ecclesiale. Uneori astfel de viziuni intra in disputa. Unul pune accent pe Duhul , altul pe Cuvant. Pe Spirit sau pe Litera. Pe credinta sau statut. Si desi atunci cand exista conflicte cele doua par iremediabil opuse si contradictori, exista totusi un consens ca ambele sunt de dorit pentru pastrarea unui echilibru.

Din punctul acesta de vedere, Uniune Baptista din Romania este la rascruce.

Pastorul Iosif Ton, semnala anul trecut( sau chiar in 2006) cateva aspecte si sugera cateva solutii. Tot anul trecut si chiar mai recent zilele trecute, pastorul Vasile Talos venea cu alte sugestii.

Dintr-o analiza sumara a celor doua propuneri – mai mediatizate decat altele- observ ca , din nou, se vad cele doua tendinte – una mai spiritualista – varianta Talos, si una mai institutionala- varianta Ton. In primul caz, rolul Uniunii este mai mult un rau necesar, pentru reprezentare in fata statului sau alte probleme administrative. In cel de al doielea caz Uniunea ar trebui sa fie un factor unificator si implementator al unei viziuni de reinnoire spirituala.

Dovada ca este asa este si recenta demisie a pastorului Talos din Consiliul Uniunii, demisie pe care un blog o prezenta ca fiind rezultatul deciziei de neimplicare in lucruri neesentiale. Si care ar fi acele lucruri neesentiale? Probleme administrtive, discutii legate de cum se voteaza in Consiliu, despre programul Consilierilor economic si juridic, etc. Care, paradoxal, trebuie sa respecte un statut la care in buna parte pastorul Talos a contribuit. ( deci a vazut acele aspecte necesare)

Ce vad eu din toate acestea? Fiecare sa slujeasca dupa darul lui spune Scriptura. S-ar putea ca unii sa fie mai haruiti inspre o latura mai administrativa – este nevoie si de aceea; altii sa fie aplecati mai mult spre o lucrare directa cu cuvantul. De ambele este nevoie.

Problemele apar cand intervin politicile ecclesiale. Atunci si acolo, motivatia fiecaruia devine nebuloasa. Ce mai primeaza? Voia mea, a Domnului sau alte interese locale sau regionale?

Un exemplu concret in aspectele de politica ecclesiala este cazul pastorului Cruceru care, daca-i simt eu pulsul bine, in ultima vreme i s-a mai stins ‘glasul’. Nu ca as fi fost totdeauna de acord cu el sau ca el ar fi asteptat asta sau ca el ar fi fost ferit de influente ‘parohiale’.

De ce cred ca ‘se stinge’ glasul lui? Politica ecclesiala. A mers prea departe. Ca pastor are o libertate limitata. Trebuie sa-i iei in considerare si pe ceilati. Din biserica ta, de la Universitate, de la Comunitate, din Consiliu, etc. Nu a invins nici Marius Cruceru nici Beni Lup. La a carui scrisoare( cateva selectii) unii asteapta raspuns. Nu a invins nici Oradea, nici Timisoara. Am pierdut noi toti.

Poate ma insel eu…

Oricum, remarc o imbunatatire esentiala la statutul baptist. Desi poate parea neimportanta ea este una din acele adaugari care salveaza unitate unui cult: crearea de centre informale, nejuridice de colaborare a lucratorilor in vederea unei misiuni.

Poate fi un cult in cult, dar , totusi, ramane in interior. Cred ca, avand in vedere rascrucea la care se afla uniunea, precizarea aceasta poate salva unitatea cultului si demonstreaza inca o data ca baptistii sunt promotorii libertatii de constiinta. Inclusiv in cultul lor.

Articol apărut pe Blogul PRAXIS – blog Aurel Mateescu (http://aurelmateescu.wordpress.com/)

http://publicatia.voxdeibaptist.org/articole1_mar08.htm#1

Ziua Mamei Hezeriș [FOTO] 

download - Copie

Pentru noi, credincioșii baptiști din Hezeriș ziua de 1 Martie a  reprezentat un moment special de mulțumire la adresa surorilor din biserică. A sost o seară deosebită în care cuvântul Domnului a fost vestit de către fratele păstor Ionel Tuțac.

Un grup de tineri din Dumbrava a lăudat pe Domnul prin cântare. Câteva mărturii pline de puterea Duhului Sfânt au completat o seară binecuvântată. Alături de frații din Hezeriș au participat frați din: Cliciova, Susani și  Lugoj. Fiecare soră prezentă a primit în semn de apreciere o floare, iar câteva premii speciale au întregit o seară plină de har.

La final am rămas în părtășie la o agapă creștină.Dumnezeu să binecuvânteze lucrarea Lui de pretutindeni!

Botez la Bencecul de Jo’s [FOTO]

download - Copie

Biserica Creștină Baptistă din Bencecul de Jos, filială a Bisericii  Baptiste  din Giarmata,  a avut parte  în data 1 martie de un botez, cu 3 candidați, care l-au mărturisit public pe Isus Hristos ca Domn și Mântuitor.Invitată specială pentru închinarea prin cântare a fost sora Valeria Colojoară de la Caransebeș (fostă solistă de muzică populară).

Au cântat spre slava Domnului și copiii din loc într-un număr foarte mare, de aproximativ 30 de persoane.  Cuvântul lui Dumnezeu a fost propovăduit de către pastorul Mihai Fișteag, iar botezul a fost oficiat de Augustin Iuga, pastorul coordonator al Bisericii Creştine Baptiste din Giarmata și a filialelor din Cerneteaz și Bencecul de Jos.Au participat frați și surori din zonă, cât și din bisericile filiale ale Bisericii din Giarmata.

La final toți participanții au avut parte şi de o masă comună. Ne bucurăm de cele 3 suflete adăugate la numărul celor mântuiți.Slavă Domnului pentru o asa mare bucurie.

Pastor Mihai Fișteag

Cuplul condamnat la moarte pentru blasfemie în Pakistan Curând va primi o decizie de apel

download - Copie

03/03/2020 Pakistan (International Christian Concern) – Potrivit rapoartelor locale, decizia finală în apelul lui Shafqat Emmanuel și Shagufta Kausar este programată să fie citită de Înalta Curte din Lahore la 8 aprilie 2020. Cuplul creștin a fost condamnat până la moarte, în conformitate cu notoriile legi privind blasfemia din Pakistan, în 2014, după ce au fost acuzați că au trimis mesaje text blasfemie.

În iunie 2013, Muhammad Hussain, un cleric musulman la o moschee din Gojra, a primit mesaje text blasfemate de la un număr de telefon presupus înregistrat la Shagufta. Hussain a arătat aceste mesaje text avocatului său, Anwar Mansoor Goraya, care a susținut că a primit ulterior și mesaje blasfemante.

La 21 iulie 2013, Shagufta și soțul ei, Shafqat, au fost arestați și acuzați de blasfemie. Potrivit lui Shafqat, poliția l-a torturat în fața soției și a copiilor să extragă o mărturisire falsă.

În timpul anchetei, s-a constatat că mesajele blasfeme erau scrise în engleză, o limbă nici Shagufta și nici soțul ei nu pot vorbi. De asemenea, deoarece cuplul provine dintr-un fundal sărac și fără educație, ambii sunt analfabeți și incapabili de a scrie mesaje chiar și în limba urdeană corespunzătoare, să fie de-a lungul limbii engleze.

Pe parcursul anchetei, s-au produs puține dovezi împotriva cuplului creștin. Poliția nu a reușit să recupereze cartela SIM sau telefonul presupus folosit de Shagufta pentru a trimite mesaje text blasfemante.

Cu toate acestea, în ciuda acestei lipse de dovezi, Curtea de sesiuni din Toba Tek Singh i-a condamnat pe Shagufta și Shafqat la moarte la 4 aprilie 2014. Cuplul a fost închis separat din 2014 cu Shafqat în închisoarea districtului Faisalabad și Shagufta în închisoarea Multan.

Echipa de apărare a lui Shafqat și Shagufta sunt încrezători că Înalta Curte din Lahore va achita cuplul din lipsă de probe. Cu toate acestea, ca și în alte cazuri de blasfemie înaltă, judecătorii au făcut presiuni din partea fundamentaliștilor și au confirmat sentințele cu moartea, acolo unde există puține dovezi care să susțină o astfel de hotărâre.

Pentru interviuri, vă rugăm să o contactați pe Olivia Miller, coordonatorul comunicațiilor: press@persecution.org

 MAI MULT

 

Peste 50 de oameni uciși în atac în satul Kaduna, sătenii îl învinovățesc pe Boko Haram

02 martie 2020: 03/02/2020 Nigeria (Preocuparea creștinilor internaționali) – Conform vocii Americii, Hausa, un atac asupra satului Kerewa […]

MAI MULT

Pastorul malaezian lipsit a primit avertisment de la oficial

02 martie 2020: 03/02/2020 Malaezia (preocupări creștine internaționale) – În ultima audiere susținută de Comisia pentru drepturile omului din Malaezia (Suhakam) pentru […]

MAI MULT

 FELLOW ICC

Fără loc de ascuns: creștinismul în nordul Nigeria

02 martie 2020: De Linda Burkle, doctoratul a întâmpinat persecuția în urmă cu aproape trei decenii. Eu, împreună cu o echipă medicală, zburam […]

MAI MULT

Biserica turcească istorică încurcată în clash Court

02 martie 2020: 03/02/2020 Turcia (preocupări creștine internaționale) – În prezent, o biserică istorică din Istanbul, Turcia este în centrul atenției […]

MAI MULT

Revendicările președintelui Trump privind libertatea religioasă în India nu sunt susținute de dovezi

02 martie 2020: 03/02/2020 India (Preocuparea creștină internațională) – Săptămâna trecută, președintele SUA, Donald Trump, a făcut prima sa vizită de stat în India la […]

MAI MULT

 ICC @ WORK

ICC oferă îngrijiri medicale pentru supraviețuitorii de tir din Nigeria

02 martie 2020: În august 2019, militanții Fulani au efectuat un atac în Plateau State, Nigeria, împușcând trei membri ai unei biserici baptiste locale.

MAI MULT

Păstorii Fulani invadează statul Benue în ciuda legii

01 martie 2020: 03/01/2020 Nigeria (Preocuparea creștină internațională) – Un număr mare de păstori Fulani s-au mutat cu vitele lor în statul Benue în […]

MAI MULT

 POVESTE PREZENTATĂ

O biserică din Wuhan găsește harul lui Dumnezeu în mijlocul speriei coronavirusului

01 martie 2020: De Gina Goh 03/01/2020 Washington DC (International Christian concern) – Biserica Creștină Rădăcină și Picior (RFCC) este situată chiar în centrul […]

MAI MULT

Refugiații iau cu asalt insula grecească Lesbos, bătându-se cu polițiștii și vandalizând biserici

download - Copie

Refugiații iau cu asalt insula grecească Lesbos, bătându-se cu polițiștii și vandalizând biserici

Foto: Greekcitytimes.com

ARTICOLE RELAȚIONATE

Conflictul din Siria: Turcia lasă refugiații să migreze spre Europa

 Conflictul din Siria: Turcia lasă refugiații să migreze spre Europa

Criza migranților se acutizează. Turcia susține că peste 75.000 de migranți au intrat în UE. Grecia și Bulgaria încearcă să țină piept valului de refugiați și susțin că nu s-a raportat un număr atât de mare de sosiri

 Criza migranților se acutizează. Turcia susține că peste 75.000 de migranți au intrat în UE. Grecia și Bulgaria încearcă să țină piept valului de refugiați și susțin că nu s-a raportat un număr atât de mare de sosiri

Peste 500 de refugiați veniți dinspre tabăra Moria s-au îndreptat luni împreună spre portul grecesc Mytilene, capitala insulei Lesbos. În drumul lor, unii dintre ei au aruncat cu pietre în forțele de ordine elene și au vandalizat un lăcaș de cult creștin-ortodox, informează site-ul Greekcitytimes.com.

Grupul de migranți s-a ciocnit cu scutierii unităților speciale de restabilire a ordinii din cadrul Poliției Elene, în care au aruncat cu pietre pentru a-și croi drum mai departe, însă au fost respinși cu grenade paralizante și gaze lacrimogene.

Localnicii din Lesbos rămân uniți și încearcă să țină piept situației aflate în desfășurare pe insula lor.

Turcia a anunțat la finalul săptămânii trecute că va da cale liberă spre Vest refugiaților sirieni și de alte naționalități pe care îi menținea pe teritoriul său în virtutea unui acord de întrajutorare cu Uniunea Europeană.

https://www.activenews.ro/stiri/Refugiatii-iau-cu-asalt-insula-greceasca-Lesbos-batandu-se-cu-politistii-si-vandalizand-biserici-160352

Patologia modernității sau suspendarea bunului simț

download - Copie

Patologia modernității sau suspendarea bunului simț
CELE MAI POPULARE

Chemarea Siberiei – Ziua #11: Creștinii buriați sunt persecutați în Luna Albă

download - Copie

1 martie 2020
Ulan-Ude, Buryatia
21 de Zile de Rugăciune pentru Buryați

Când Buriații se încred în Isus, e greu pentru ei să înțeleagă cum să continue să sărbătorească Sagaalganul, atât de multe dintre tradițiile asociate sărbătorii fiind legate de budism. Buriați creștini sunt uneori persecutați de familiile lor atunci când refuză să participe la ritualurile budiste, iar de multe ori sunt ridiculizați pentru credința lor în Isus. Unii creștini refuză să sărbătorească Luna Albă, pentru că este greu să separe tradițiile budiste de cele neutre din punct de vedere religios, dar și pentru că beția este de multe ori parte din sărbătorirea în familie.

Sagaalgan poate fi un timp întunecos din punct de vedere spiritual, dar credem că Dumnezeu poate răscumpăra multe din obiceiurile din timpul sărbătorii și că El îi poate ajuta pe creștinii buriați să împărtășească în acest timp cu cei dragi lor că lumina lui Isus este mai puternică decât întunericul.

MOTIVE DE RUGĂCIUNE:

Rugați-vă pentru a înțelege care din tradițiile legate de sărbătoare pot fi răscumpărate și folosite de creștini (ex. Postul de dinaintea sărbătorii; vizitele făcute familiei și rudelor; începerea Noului An în rugăciune cu Dumnezeu în locul așteptării zeului norocului, etc.).

Rugați-vă pentru cei persecutați și ridiculizați să aibă puterea de a rămâne fermi în credință, plini de răbdare și iubire față de familia și prietenii necredincioși.

Rugați-vă pentru credincioșii Buriați să aibă înțelepciune și discernământ în a ști cum să se închine lui Dumnezeu în timpul acestei sărbători și cum pot să-și ajute familia și prietenii să se deschidă pentru adevărul Său.

În Harul Lui,

Marius Giura

https://www.stiricrestine.ro/2020/03/01/chemarea-siberiei-ziua-11-crestinii-buriati-sunt-persecutati-in-luna-alba/?

Înapoi sus
Tinerețe în cuvânt

„Nimeni să nu disprețuiască tinerețile tale!”

Ana-Maria Negrilă

Universul între paginile unei cărți

Nervi de Sezon

Blog Filozofic

POPAS PENTRU SUFLET

Cristian Ionescu

Agora Christi

Blog evanghelic de teologie publica

Alteritas

cu Dănuț Jemna

Pagina creștină

Simion Ioanăș

Danut Tanase

Deschis si sincer, verde-n fata!

danielmiclea

Inca un gand

Aradul Evanghelic

... pentru arădeni şi despre arădeni...şi nu numai!

barzilaiendan.wordpress.com/

Un Barzilai izvorât din Dan - O anagramare pentru Daniel Branzai

Nickbags

Har si Pace

Vrăbiuțe

Cip! Cip!

Bogdan DUCA

Pentru ca în viitor să nu se spună "Acele timpuri au fost întunecate pentru că ei au tăcut"...

ARMONIA MAGAZINE - USA

Locul in care te intalnesti cu CREDINTA.

Mana Zilnica

Mana Zilnica

Life Mission

"Ceea ce face farmecul unui om este bunatatea lui"

Ciprian I. Bârsan

...din inima pentru tine

Informatii si mesaje

Pecetea Dumnezeului Celui Viu primită de către Maria Divinei Milostiviri în mesajele de la Sfânta Treime și Fecioara Maria

Bucuresti Evanghelic

A topnotch WordPress.com site

Misiunea Genesis

Susținem misionari și proiecte de misiune peste tot în lume

Marius Cruceru

...fără cravată

Cu drezina

de Teofil Stanciu

Semnele vremurilor

Lumea contemporana in lumina profetiilor

Miere și migdale

Luați cu voi ... puțin leac alinător și puțină miere, mirodenii, smirnă, fisticuri și migdale - Geneza 43:12

Noutati Crestine

Ca sa stii!

PERSPECTIVE CRESTINE

Gânduri către o altă lume...

Creştinul Azi

Revista Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste din România

Persona

Blog of Danut Manastireanu

Revista ARMONIA - Saltmin Media

Hrană pentru minte și lumină pentru suflet

Moldova Creștină

Răspunsuri relevante și actuale din Biblie

EvangheBlog - Un blog din suflet, pentru suflet

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (IOAN 3: 16) „Dacă cred că există Dumnezeu şi El nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă nu cred că există şi El există cu adevărat, atunci am pierdut foarte mult.” (BLAISE PASCAL, filosof, matematician și fizician creștin francez)

%d blogeri au apreciat: