Epidemia de Coronavirus – o țeapă pentru fraieri – Dezvaluiri.Ro — B a r z i l a i – e n – D a n

Câteva cifre seci din statisticile epidemiilor de boli banale din anii trecuți ne pot face să vedem adevărata realitate a fiorosului Coronavirus chinezesc: O epidemie de isterie, prostie și manipulare mediatică. Numărul uriaș de îmbolnăviri, numărul îngrijorător de decese, faptul că îmbolnăvirile la om au fost cauzate de faptul că chinezii mănâncă șerpi, lilieci sau […] […]

ÎNTRUPARE.

download - Copie

ÎNTRUPARE.

Înţelesul cuvântului

Substantivul „întrupare” sau adjectivul „întrupat” nu sunt termeni biblici, dar echivalentul grec al expresiei latine în carne (en sarki, „în carne”) este întâlnit în câteva afirmaţii importante din NT cu privire la persoana şi lucrarea lui Isus Cristos. Astfel, cântarea citată în 1 Timotei 3:16 spune că „El a fost arătat în trup (carne)”. Ioan atribuie spiritului lui anticrist orice tăgăduire a faptului că Isus Cristos „a venit în trup (carne)” (1 Ioan 4:2; 2 Ioan 7). Pavel spune că Isus Cristos a făcut lucrarea de împăcare „în trupul Său de carne” (Coloseni 1:22; cf. Efeseni 2:15), şi prin faptul că a trimis pe Fiul Său „într-o fire (carne) asemănătoare cu a păcatului” Dumnezeu „a osândit păcatul în firea pământească (în carne)” (Romani 8:3). Petru vorbeşte despre faptul că Isus Cristos a murit pentru noi „în trup (carne)” (sarki, la dativ: 1 Petru 3:18; 4:1). Toate aceste texte confirmă din perspective diferite acelaşi adevăr: că tocmai prin venirea şi moartea Sa „în trup (carne)” Cristos a obţinut mântuirea noastră. Teologia numeşte venirea Lui „întrupare”, iar moartea lui „ispăşire”.

Ce înseamnă *„carne” (în trad. lui Cornilescu: „trup” „firea pământească”) în aceste texte? În Biblie acest cuvânt (ebr. basar, se’er, gr. sarx) are în esenţă un înţeles fiziologic: „carnea” este materialul solid care împreună cu sângele şi oasele alcătuieşte organismul fizic al oamenilor sau al animalelor (cf. Geneza 2:21; Luca 24:39; 1 Corinteni 15:50). Întrucât în gândirea ebr. organele trupului erau asociate cu funcţiile psihice, găsim că în VT „carne” poate include atât aspectele psihologice cât şi aspectele fizice ale vieţii omului (cf. paralelismul dintre „carne” şi „inimă”, Psalmul 73:26, şi între „carne” şi „suflet”, Psalmul 63:1). Totuşi, cuvântul are o semnificaţie mai mare decât doar cea antropologică. Biblia priveşte trupul (carnea fizică) ca pe un simbol teologic important – şi anume, un simbol al vieţii create şi dependente pe care o au oamenii şi animalele, un fel de viaţă care este derivată de la Dumnezeu şi care, spre deosebire de viaţa lui Dumnezeu, necesită un organism fizic pentru a-şi menţine activitatea caracteristică. Prin urmare „carne” a devenit un termen generic pentru oameni sau animale (cf. Geneza 6:12; 7:15, 21 ş.urm.), priviţi ca şi creaturi ale lui Dumnezeu, a căror viaţă pe pământ durează numai un timp scurt, în care Dumnezeu dă suflarea de viaţă din nările lor. Termenul „carne” în acest sens teologic nu este ceva ce omul posedă, ci este ceva ce este omul. Caracteristica ei este slăbiciunea şi fragilitatea de creatură (Isaia 40:6) şi în această privinţă este în contrast cu „duhul” (spiritul), energia eternă şi nepieritoare care este de la Dumnezeu şi care este Dumnezeu (Isaia 31:3; cf. 40:6-31).

Prin urmare, a spune că Isus Cristos a venit şi a murit „în trup (carne)” înseamnă a spune că El a venit şi a murit în starea şi în condiţiile vieţii fizice şi psihice create: cu alte cuvinte, înseamnă că acela care a murit a fost om. Dar NT afirmă de asemenea că acela care a murit a fost din eternitate şi continuă să fie Dumnezeu. Prin urmare, formula care defineşte întruparea afirmă că, într-un anume sens, Dumnezeu, fără să înceteze să fie Dumnezeu, a fost făcut om. Acesta este lucrul pe care-l afirmă Ioan în prologul la Evanghelia sa: „Cuvântul (agentul lui Dumnezeu în creaţie, care „la început”, înainte de creaţie, nu numai că „era cu Dumnezeu”, ci „era Dumnezeu”, Ioan 1:1-3), „s-a făcut trup (carne)” (Ioan 1:14).

Originea crezului

O asemenea afirmaţie, examinată în mod abstract în contextul monoteismului VT, ar părea blasfemie sau poate, lipsită de sens – şi, de fapt, iudaismul conservator susţine că este aşa. S-ar părea să însemne că Făcătorul divin a devenit una dintre propriile Sale creaturi, care este o contradicţie la prima vedere în termeni teologici. De unde a venit convingerea care l-a inspirat pe Ioan să facă o asemena afirmaţie stranie? Cum s-a născut crezul Bisericii primare că Isus din Nazaret a fost Dumnezeu întrupat? Pe baza presupunerii că el nu a fost prilejuit de ceea ce a spus şi a făcut Isus, ci că s-a născut mai târziu, unii au încercat să-i urmărească originea în speculaţiile evreilor cu privire la un Mesia supra-uman preexistent, sau în mituri politeiste despre zei răscumpărători, mituri caracteristice pentru religiile elenistice ale misterelor sau cultelor gnostice. Dar în prezent se recunoaşte în general că aceste încercări au eşuat: în parte pentru că diferenţele dintre aceste speculaţii evreieşti şi păgâne şi cristologia NT s-au dovedit întotdeauna a fi mult mai substanţiale şi mai adânc înrădăcinate decât asemănările de suprafaţă; în parte pentru că s-a arătat că o revendicare practică a divinităţii este inclusă în majoritatea afirmaţiilor neîndoielnice ale persoanei istorice Isus, prezentată în evangheliile sinoptice, şi că acceptarea acestei revendicări a fost fundamentală pentru credinţa şi închinarea bisericii primare din Palestina, aşa cum este ea prezentată în primele capitole din Faptele Apostolilor (caracterul istoric al acestei lucrări este rareori contestat în prezent). Singura explicaţie care satisface faptele este că impactul vieţii, lucrării morţii şi învierii lui Isus i-a convins pe ucenicii Săi de dumnezeirea Sa personală încă înainte de înălţarea Sa. Desigur, tocmai acesta este modul în care este prezentată problema în Evanghelia a patra (vezi în special Ioan 20:28 ş.urm.). În armonie cu aceasta, Faptele Apostolilor ne spun că primii creştini s-au rugat lui Isus adresându-I-se „Domnul” (7:59) încă înainte de Rusalii (1:21: „Domnul” care a ales apostoli este desigur „Domnul Isus” din v. 21, cf. v. 3); începând din ziua de Rusalii ei au botezat în Numele Lui (2:38; 8:16; 19:5); ei au invocat şi şi-au pus credinţa în Numele Lui (adică, în El Însuşi: 3:16; 9:14; 22:16; cf. 16:31); ei au proclamat că El este Cel care dă pocăinţă şi iertarea de păcate (5:31). Toate acestea arată că deşi la început dumnezeirea lui Isus nu a fost exprimată clar în cuvinte (şi în Faptele Apostolilor nu se dă nici un indiciu că a fost exprimată clar), ea a făcut parte din credinţa prin care au trăit şi s-au rugat primii creştini. Lex orandi lex credendi. Formularea teologică a crezului în întrupare a venit mai târziu, dar crezul propriu zis – chiar dacă a fost exprimat incoerent – a existat în Biserică încă de la început.

III. Poziţia scriitorilor Noului Testament

Este important să observăm natura şi limitele intereselor care au determinat gândirea NT cu privire la întrupare, în special în cazul lui Pavel, Ioan şi al autorului Epistolei către evrei, care se ocupă mai pe larg de acest subiect. Scriitorii NT nu remarcă şi nu abordează nicăieri problemele metafizice legate de modalitatea întrupării şi problemele psihologice despre starea întrupată, probleme care au ocupat un loc atât de proeminent în discuţiile Cristologice începând din secolul al 4-lea. Interesul lor pentru persoana lui Cristos nu este filozofic şi speculativ, ci religios şi evanghelic. Ei vorbesc despre Cristos, nu ca o problemă metafizică, ci ca un Mântuitor divin; şi tot ce afirmă cu privire la persoana Lui este determinat de dorinţa lor de a-L glorifica prin prezentarea lucrării Lui şi prin justificarea poziţiei Lui centrale în planul de mântuire al lui Dumnezeu. Ei nu încearcă niciodată să disece misterul persoanei Sale; pentru ei este suficient să proclame întruparea ca pe o realitate, ca pe una dintr-o succesiune de lucrări măreţe prin care Dumnezeu a realizat mântuirea păcătoşilor. Singurul sens în care scriitorii NT au încercat vreodată să explice întruparea este prim arătarea modului în care se încadrează în planul general al lui Dumnezeu pentru răscumpărarea omenirii (vezi, de ex. Romani 8-3; Filipeni 2:6-11; Coloseni 1:13-22; Ioan 1:18; 1 Ioan 1:1-2:2; şi argumentul principal din Evrei, 1-2; 4:14-5:10; 7:1-10:18).

Caracterul exclusiv al acestui interes evanghelic aruncă lumină asupra faptului surprinzător că NT nu face apel nicăieri la *naşterea din fecioară a lui Isus ca o mărturie pentru unirea dumnezeirii şi a umanităţii în persoana Sa – un argument care a fost dezvoltat mult de teologia de mai târziu. Această tăcere nu trebuie să însemne că scriitorii NT erau în necunoştinţă cu privire la naşterea din fecioară, aşa cum au presupus unii. Tăcerea este explicată suficient prin faptul că interesul NT pentru Isus se concentrează în altă direcţie, asupra relaţiei Sale cu planul de mântuire al lui Dumnezeu. Dovada acestui fapt este dată de modul în care este relatată istoria naşterii din fecioară de către Matei şi Luca, cei doi evanghelişti care o relatează. Fiecare pune accentul, nu asupra constituţiei unice a Persoanei născută în acest mod miraculos, ci asupra faptului că prin această naştere miraculoasă Dumnezeu a început să-Şi împlinească intenţia Sa profeţită de mult de a cerceta şi de a răscumpăra pe poporul Său (cf. Matei 1:21 ş.urm.; Luca 1:31 ş.urm., 68-75; 2:10 ş.urm., 29-32). Singura semnificaţie pe care ei, sau oricare dintre scriitorii NT, o văd în întrupare este semnificaţie soteriologică directă. Speculaţia lui Scot, popularizată de Westcott, că întruparea a avut ca scop principal perfecţionarea creaţiei şi numai ca scop secundar şi incidental răscumpărarea păcătoşilor, nu găseşte deloc sprijin în NT.

Scriitorii apostolici văd dar că atât dumnezeirea cât şi umanitatea lui Isus sunt fundamentale pentru lucrarea Lui de mântuire. Ei consideră că tocmai pentru că Isus este Fiul lui Dumnezeu, tocmai de aceea trebuie să considere revelaţia gândirii şi inimii Tatălui în Isus ca o revelaţie perfectă şi finală (cf. Ioan 1:18; 14:7-10; Evrei 1:1 ş.urm.), iar moartea Sa trebuie considerată dovada supremă a dragostei lui Dumnezeu pentru păcătoşi şi a dorinţei Sale de a-i binecuvânta pe credincioşi (cf. Ioan 3:16; Romani 5:5-10; 8:32; 1 Ioan 4:8-10). Ei înţeleg că filiaţia divină a lui Isus este aceea care garantează durata nesfârşită, perfecţiunea şi eficacitatea nelimitată a serviciului Său de mare preot (Evrei 7:3, 16, 24-28). Ei sunt conştienţi că în virtutea dumnezeirii Sale a putut înfrânge şi nimici pe diavol, „cel ce are puterea morţii” şi care i-a ţinut pe păcătoşi într-o stare de frică disperată (Evrei 2:14 ş.urm.; Apocalipsa 20:1 ş.urm.; cf. Marcu 3:27; Luca 10:17 ş.urm.; Ioan 12:31 ş.urm.; 16:11). De asemenea, ei înţeleg că a fost necesar ca Fiul lui Dumnezeu să „se facă trup”, deoarece numai în felul acesta a putut lua locul păcătosului ca „omul al doilea” prin care Dumnezeu tratează rasa umană (1 Corinteni 15:21 ş.urm., 47 ş.urm.; Romani 5:15-19); numai în felul acesta a putut media între Dumnezeu şi oameni (1 Timotei 2:5); numai aşa a putut muri pentru păcate, deoarece numai carnea poate muri. (De fapt, ideea de „carne” (trup, fire pământească) este legată atât de strâns de moarte încât NT nu foloseşte termenul cu privire la umanitatea lui Cristos în starea de glorie şi neputrezire: „zilele vieţii Sale pământeşti” (lit. „zilele cărnii Sale”) înseamnă timpul petrecut de Cristos pe pământ, până la cruce.)

Prin urmare, ar trebui să ne aşteptăm ca NT să trateze ca erezie periculoasă care ar distruge Evanghelia orice tăgăduire a faptului că Isus Cristos a fost cu adevărat divin şi cu adevărat uman; şi de fapt, NT face tocmai aceasta. Singura tăgăduire cunoscută este cunoscută ca şi cristologie docetică (tradiţională, aceea a lui Cerinthus) care a tăgăduit realitatea „cărnii” (trupului) lui Cristos (1 Ioan 4:2 ş.urm.) şi prin urmare a contestat realitatea morţii Sale fizice („sângele”, 1 Ioan 5:6). Ioan demască această erezie în primele două dintre Epistolele sale şi o consideră o eroare de moarte inspirată de spiritul lui anticrist, o tăgăduire mincinoasă a Tatălui şi a Fiului (1 Ioan 2:22-25; 4:1-6; 5:5-12; 2 Ioan 7, 9 ş.urm.). Se crede în general că accentul pus de Evanghelia după Ioan pe realitatea experienţei lui Isus în ce priveşte limitările umane (oboseala Lui, 4:6; setea, 4:7; 19:28; lacrimile, 11:33 ş.urm.) este menit să atace chiar la baza aceleiaşi erori docetice.

Elemente ale doctrinei din Noul Testament

Semnificaţia afirmaţiei din NT că „Isus Cristos a venit în trup” poate fi schiţată în trei secţiuni.

Persoana întrupată

NT defineşte în mod uniform identitatea lui Isus în termenii relaţiei Sale cu singurul Dumnezeu în conformitate cu monoteismul VT (cf. 1 Corinteni 8:4,6; 1 Timotei 2:5; vezi Isaia 43:10 ş.urm.; 44:6). Definiţia fundamentală este că Isus este Fiul lui Dumnezeu. Această identificare îşi are originea în ideile şi învăţătura lui Isus Însuşi. Sentimentul Său că este „Fiul” într-un sens unic care îl separă de restul oamenilor datează cel puţin de când avea 13 ani (Luca 2:49) şi acest lucru a fost confirmat de vocea Tatălui din cer la botez: „Tu eşti Fiul Meu Preaiubit” (Marcu 1:11; cf. Matei 3:17; Luca 3:22; agapetos, care apare în toate cele trei relatări despre vocea divină, are sensul implicit de „singurul preaiubit”; vezi de asemenea pilda din Marcu 12:6; cf. cuvintele similare rostite din cer cu ocazia schimbării la faţă, Marcu 9:7; Matei 17:5). La judecata Sa, când a fost întrebat sub jurământ dacă este, „Fiul lui Dumnezeu” (o expresie care pe buzele marelui preot probabil că a însemnat doar „Mesia din sămânţa lui David”), Marcu şi Luca ne spun că Isus a dat un răspuns afirmativ care a fost de fapt o revendicare a dumnezeirii personale: ego eimi (Marcu 14:62; Luca 22:70 redă: „Tu zici (pe bună dreptate) că ego eimi„). Cuvintele ego eimi, expresia emfatică „Eu sunt”, erau cuvinte pe care nici un evreu nu îndrăznea să le rostească, deoarece ele exprimau identificarea cu Dumnezeu (Exod 3:14). Isus, care porivit lui Marcu a folosit anterior aceste cuvinte în mod sugestiv (Marcu 6:50; cf. 13:6; şi cf. seria lungă de afirmaţii ego eimi din Evanghelia după Ioan: Ioan 4:26; 6:35; 8:12; 10:7, 11; 11:25; 14:6; 15:1; 18:5 ş.urm.), dorea evident să arate cât se poate de clar că filiaţia divină pe care o revendica era însăşi dumnezeirea personală. Tocmai pentru această „blasfemie” a fost condamnat Isus.

Referirile lui Isus la Sine ca şi „Fiul” sunt făcute întotdeauna în contexte care Îl scot în relief ca fiind apropiat de Dumnezeu într-un mod unic şi ca fiind favorizat de Dumnezeu în mod unic. Asemenea afirmaţii sunt relativ puţine în evangheliile sinoptice (Matei 11:27 = Luca 10:22; Marcu 13:32 = Matei 24:36; cf. Marcu 12:1-11), dar sunt multe în Evanghelia după Ioan, atât în cuvintele lui Isus Însuşi cât şi în comentariul evanghelistului. Potrivit lui Ioan, Isus este „singurul” Fiu al lui Dumnezeu (monogenes:1:14, 18; 3:16, 18). El există din eternitate (8:58; cf. 1:1 ş.urm.). El este într-o relaţie neschimbătoare de dragoste perfectă, unitate şi comuniune cu Tatăl (1:18; 8:16, 29; 10:30; 16:32). În calitate de Fiu El nu are iniţiativă independentă (5:19); El trăieşte pentru a-L glorifica pe Tatăl Său (17:1, 4) prin faptul că face voia Tatălui Său (4:34; 5:30; 8:28 ş.urm.). El a venit în lume pentru că L-a „trimis” Tatăl (42 de pasaje) şi I-a dat o sarcină de împlinit acolo (4:34; 17-4; cf. 19:30). El a venit în Numele Tatălui Său (5:43) şi, pentru că tot ce a spus şi a făcut a fost în concordanţă cu porunca Tatălui Său (7:16 ş.urm.; 8:26 ş.urm.; 12:49 ş.urm.; 14:10), viaţa Sa pe pământ a revelat perfect pe Tatăl Său (14:7 ş.urm.). Când El spune că Tatăl este mai mare decât El (14:28; cf. 10:29) este evident că El nu se referă la o inferioritate esenţială sau circumstanţială, ci la faptul că subordonarea faţă de voia şi iniţiativa Tatălui este naturală şi necesară pentru El. Tatăl este mai mare decât El deoarece în relaţia cu Tatăl, este în natura Lui să acţioneze liber şi cu bucurie ca Fiu. Dar aceasta nu înseamnă că El trebuie să fie mai prejos decât Tatăl în stima şi închinarea oamenilor. Dimpotrivă, căci Tatăl urmăreşte gloria Fiului la fel de mult cum Fiul urmăreşte gloria Tatălui. Tatăl I-a încredinţat Fiului cele două lucrări majore de a da viaţă şi de a face judecata, „ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl” (5:21 ş.urm.). Aceasta înseamnă că Tatăl îi conduce pe toţi oamenii ca să facă la fel ca şi Toma (20:28) şi să recunoască pe Fiul în aceiaşi termeni în care trebuie să-L recunoască pe Tatăl însuşi – anume: „Domnul meu şi Dumnezeul meu”.

NT conţine alte idei, subsidiare aceleia de Filiaţie divină, care proclamă de asemenea dumnezeirea lui Isus din Nazaret. Putem menţiona mai multe dintre acestea: (i) Ioan identifică Cuvântul divin etern cu Fiul personal al lui Dumnezeu Isus Cristos (Ioan 1:1- 18; cf. 1 Ioan 1:1-3; Apocalipsa 19:13; *LOGOS). (ii) Pavel vorbeşte despre Fiul ca fiind „chipul (imaginea) lui Dumnezeu”, atât în starea Sa după întrupare (2 Corinteni 4:4) cât şi înainte de întrupare (Coloseni 1:15) şi în Filipeni 2:6 el spune că înainte de întrupare, Isus Cristos a fost în „forma” (morphe) lui Dumnezeu: o expresie a cărei exegeză este controversată, dar pe care J. B. Phillips o redă cu certitudine corect: „întotdeauna… Dumnezeu prin natura Sa”. În Evrei 1:3 ni se spune că Fiul este „oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui„. Aceste afirmaţii, făcute în contextul unui sistem de referinţă monoteist care exclude orice idee despre doi Dumnezei, sunt menite să sugereze: (1) că Fiul este El însuşi divin, iar din punct de vedere ontologic este una cu Tatăl; (2) că Fiul întruchipează perfect tot ce este în Tatăl sau, că Fiului nu îi lipseşte nici un aspect sau component al dumnezeirii sau al caracterului pe care îl are Tatăl, (iii) Pavel poate aplica la Domnul Isus o profeţie din VT cu privire la invocarea „Domnului” (Iahve), indicând în felul acesta că îşi găseşte adevărata împlinire în El (Romani 10:13, citat din Ioel 2:32; cf. Filipeni 2:10 ş.urm., un ecou din Isaia 45:23). De asemenea, scriitorul Epistolei către evrei citează îndemnul lui Moise către îngeri de a se închina lui Dumnezeu (Deuteronom 32:43, LXX) şi declaraţia psalmistului: „Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este veşnic” (Psalmul 45:6) ca şi cuvinte rostite de Tatăl cu referire la Fiul Său (Evrei 1:6, 8). Aceasta arată că amândoi scriitorii consideră că Isus este divin, (iv) Obiceiul NT de a-L numi pe Isus „Domnul” – titlul dat zeilor în religia elenistă (cf. 1 Corinteni 8:5) şi folosit în mod invariabil în LXX pentru a reda numele divin – s-ar părea că este o atribuire a divinităţii.

Natura întrupării

Atunci când Cuvântul „S-a făcut trup” dumnezeirea Lui nu a fost abandonată, sau redusă, sau limitată, iar El nu a încetat să exercite funcţiile divine pe care le-a exercitat anterior. Ni se spune că El este Acela care susţine creaţia în existenţa ordonată şi care dă viaţa şi o susţine (Coloseni 1:17; Evrei 1:3; Ioan 1:4), iar aceste funcţii nu au fost suspendate în timpul vieţii Sale pământeşti. Când a venit în lume EL „S-a dezbrăcat” de gloria exterioară (Filipeni 2:7; Ioan 17:5) – şi în sensul acela „S-a făcut sărac” (2 Corinteni 8:9), dar aceasta nu implică o limitare a puterilor Sale divine, aşa cum sugerează aşa-numitele teorii ale kenozei. NT subliniază faptul că dumnezeirea Fiului nu a fost redusă prin întrupare. Pavel spune că în omul Isus Cristos „locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2:9; cf. 1:19).

Prin urmare, întruparea Fiului lui Dumnezeu nu a fost o diminuare a dumnezeirii, ci o însuşire a umanităţii. Nu înseamnă că Dumnezeu Fiul a venit să locuiască într-o fiinţă umană, aşa cum avea sa facă mai târziu Duhul. (Identificarea întrupării cu locuirea într-o fiinţă umană este esenţa ereziei nestoriene.) Dimpotrivă, înseamnă că Fiul Însuşi a început să trăiască o viaţă pe deplin umană. El nu S-a îmbrăcat doar într-un trup uman, luând locul sufletului, aşa cum a susţinut Apollinaris; El a luat atât un suflet de om cât şi un trup de om, adică, a intrat atât în experienţa vieţii umane psihice cât şi a celei fizice. Umanitatea Lui a fost completă; El a devenit „omul Cristos Isus” (1 Timotei 2:5; cf. Galateni 4:4; Evrei 2:14, 17). Umanitatea Lui este permanentă. Deşi acum El este înălţat în slavă, El „continuă să fie Dumnezeu şi om în două naturi distincte, şi o singură persoană, pentru totdeauna” (Westminster Shorter Catechism, Q.21; cf. Evrei 7:24).

Starea întrupată

(i) A fost o stare de dependenţă şi supunere, deoarece întruparea nu a schimbat relaţia dintre Fiul şi Tatăl. Ei au continuat să aibă o părtăşie neîntreruptă, Fiul spunând şi făcând ceea ce I-a dat Tatăl să spună şi să facă, fără să treacă vreodată dincolo de voia cunoscută a Tatălui (cf. prima ispită, Matei 4:2 ş.urm.). Necunoaşterea chiar de către El a timpului revenirii Sale (Marcu 13:32) nu trebuie explicată ca un subterfugiu edificator (Toma d Aquinas) sau ca o dovadă că S-a dezbrăcat de cunoaşterea Sa divină în vederea întrupării (teoriile kenozei), ci arată doar că nu a fost voia Tatălui ca El să cunoască lucrul acela la momentul respectiv. În calitate de Fiu El nu a dorit şi nu a căutat să cunoască mai mult decât a dorit Tatăl ca să cunoască.

(ii) A fost o stare de lipsă de păcat şi de trăire impecabilă, deoarece întruparea nu a schimbat natura şi caracterul Fiului. Faptul că întreaga Lui viaţă a fost fără păcat este afirmat de mai multe ori (2 Corinteni 5:21; 1 Petru 2:22; Evrei 4:15; cf. Matei 3:14; 17; Ioan 8:46; 1 Ioan 2:1 ş.urm.). Faptul că El a fost scutit de consecinţa păcatului originar în Adam este evident din faptul că El nu a trebuit să moară pentru păcate comise de El Însuşi (cf. Evrei 7:26) şi de aceea a putut muri ca înlocuitor şi reprezentant, cel neprihănit luând locul celui nelegiuit (cf. 2 Corinteni 5:21; Romani 5:16 ş.urm.; Galateni 3:13; 1 Petru 3:18). Faptul că trăirea Lui a fost impecabilă şi că El nu a putut păcătui rezultă din faptul că El a rămas Fiul lui Dumnezeu (cf. Ioan 5:19, 30). Devierea de la voia Tatălui nu era posibilă pentru El în starea întrupată, după cum nu a fost posibilă nici înainte. Dumnezeirea Lui a fost garanţia că El avea să realizeze în trup neprihănirea aceea care era condiţia necesară pentru a muri ca „un miel fără cusur şi fără prihană” (1 Petru 1:19).

(iii) A fost o stare de ispitire şi conflict moral, deoarece întruparea a fost o intrare adevărată în stările vieţii morale ale omului. Deşi ca Dumnezeu nu era în firea Lui să cedeze în faţa ispitei, totuşi, ca om a fost necesar să lupte împotriva ispitei ca să o poată birui. Divinitatea Lui nu L-a ferit de ispita de a Se abate de la voia Tatălui, nici că avea să fie scutit de tensiunea şi frământarea pe care ispitirile repetate le creează în suflet, ci a garantat că atunci când avea să fie ispitit, El avea să lupte şi avea să învingă, aşa cum a făcut în ispitirile de la începutul lucrării Sale mesianice (Matei 4:1 ş.urm.). Scriitorul Epistolei către evrei subliniază că în virtutea faptului că El însuşi a fost ispitit şi ştie cât de costisitoare este ascultarea, El poate să înţeleagă şi să dea ajutor creştinilor ispitiţi şi tulburări (Evrei 2:18; 4:14 ş.urm.; 5:2, 7 ş.urm.). (*ISUS CRISTOS, VIAŢA ŞI ÎNVĂŢĂTURA LUI.)

BIBLIOGRAFIE. 1977. Denney, Jesus and the Gospel, 1908; P. T. Forsyth,The Person and Place of Jesus Christ, 1909; H. R. Mackintosh,The Doctrine of the Person of Jesus Christ, 1912; A. E. J. Rawlinson, The New Testament Doctrine of the Christ, 1926; L. Hodgson, And was made Man, 1928; E. Brunner, The Mediator, E.T., 1934; D. M. Baillie, God was in Christ, 1948; L. Berkhof, Systematic Theology, 1949, p. 305-330; G. C. Berkouwer, The Person of Christ, 1954; K. Barth, Church Dogmatics, I, 2, 1956, p. 122-202; V. Taylor, The Person of Christ in New Testament Teaching, 1958; O. Cullmann,The Christology of the New Testament, E.T., 1960; W. Pannenberg, Jesus – God and Man, E.T. 1968; C. F. D. Moule, The Origin of Christology, 1977. J.I.P.

http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/intrupare_27.html

ÎNTÂI NĂSCUT

download - Copie

ÎNTÂI NĂSCUT.

I.În Vechiul Testament

Rădăcina ebr. bkr, întâlnită în multe limbi semitice, are înţelesul general de „(a fi) devreme”. Cuvântul bekor, „întâi născut” (fem. bekira), este folosit pentru oameni şi animale, iar termeni înrudiţi sunt folosiţi pentru primele roade; privilegiile şi responsabilităţile fiului întâi născut sunt cunoscute ca „dreptul de naştere” (bekorah). În Geneza 25:23 fiul cel mai mare este numitrab, o descriere întâlnită şi în altă parte numai în texte cuneiforme din mileniul al 2-lea.

Întâiul născut era privit ca „începutul puterii (lui)” (re’sit ‘on – Geneza 49:3; Deuteronom 21:17; cf. Psalmul 78:51; 105:36) şi „deschizătorul pântecelui” (peter rehem – Exod 13:2,12,15; Numeri 18:15; etc.), punând accent atât pe linia paternă cât şi pe cea maternă. Poziţia dominantă de întâi născut a fost acordată de asemenea lui Israel (Exod 4:22) şi familiei lui David (Psalmul 89:27).

Poziţia specială a fiului cel mai mare era general recunoscută în Orientul Apropiat deşi, de obicei, ea nu era acordată fiilor ţiitoarelor sau ai sclavelor (cf. Geneza 21:9-13; Judecători 11:1-2). Privilegiile care însoţeau această poziţie erau preţuite foarte mult şi în VT includeau o parte mai mare din moştenire, o binecuvântare paternă specială şi un loc de cinste la mesele familiei (Geneza 25:5-6; 27:35-36; 37:21 ş.urm.; 42:37; 43:33; Deuteronom 21:15-17). Moştenirea unei părţi duble, în Deuteronom 21:15-17, deşi probabil necunoscută de Patriarhi (Geneza 25:5-6), este menţionată în câteva documente babiloniene vechi, asiriene şi în documente de la Nuzi, şi se face aluzie la ea în altă parte în VT (2 Împăraţi 2:9; Isaia 61:7).

Aceste privilegii puteau fi pierdute de obicei numai prin comiterea unei fapte foarte grave (Geneza 35:22; 49:4; 1 Cronici 5:1-2) sau prin vânzare (Geneza 25:29-34), deşi preferinţa paternă putea trece peste acest obicei în problema succesiunii regale (1 Împăraţi l- 2; 2 Cronici 11:22-23; cf. 1 Cronici 26:10). Există de asemenea un interes special, în special în Geneza, faţă de fiul cel mai tânăr (Iacov, Efraim, David; cf. Isaac, Iosif), dar asemenea cazuri erau desigur contrare aşteptărilor (Geneza 48:17 ş.urm.; 1 Samuel 16:6 ş.urm.).

Când nu existau fii, fiica cea mai mare îşi asuma responsabilitatea pentru surorile mai mici (Geneza 19:30 ş.urm.). Era un obicei aramaic (Geneza 29:26) şi probabil şi israelit (2 Samuel 18:17-27) ca fiica mai mare să se căsătorească prima. Un text ugaritic menţionează transferarea dreptului de întâi născut de la fiica cea mai mare la cea mai mică.

În ritualul israelit întâiul născut al oamenilor şi animalelor avea un loc special. Fiul întâi născut îi aparţinea lui Iahve (Exod 13:2; 22:29b-30; Numeri 3:13) şi lucrul acesta a fost subliniat prin izbăvirea lui Israel în ultima plagă. Copiii au fost răscumpăraţi în generaţia Exodului de către leviţi (Numeri 3:40-41), iar mai târziu, la vârsta de o lună, prin plata a cinci sicli (Numeri 18:16; cf. 3:42-51). Jertfirea copilului întâi născut este menţionată uneoiri, fiind adoptarea unui obicei canaanit (2 Împăraţi 3:27; Ezechiel 20:25-26); Mica 6:7; cf. 1 Împăraţi 16:34), dar aceasta era o interpretare greşită a textului din Exod 22:29. Întâii născuţi de parte bărbătească ai animalelor curate erau jertfiţi (Numeri 18:17-18; Deuteronom 12:6, 17), iar animalele cu defecte erau mâncate în oraşe (Deuteronom 15:21-23). Întâii născuţi de parte bărbătească ai animalelor necurate erau răscumpăraţi (Numeri 18:15) – un măgar putea fi răscumpărat cu un miel sau i se frângea gâtul (Exod 13:13;34-20).

BIBLIOGRAFIE. 127 Mendelsohn, BASOR 156, 1959, p. 38-40; R. de Vaux,Ancient Israel, 1965, p. 41-42, 442-445, 488-489; idem,Studies in OT Sacrifice, 1964, p. 70-73; J. Henninger, în E. Gräf (ed.o), Festschrift W. Caskel, 1968, p. 162-183; M. Tsevat, TDOT 2, p. 121-127. M.J.S.

II.În Noul Testament

Isus a fost întâiul născut (prototokos) al mamei Sale (Matei 1:25; Luca 2:7) şi această expresie ne permite să spunem (dar nu o impune) că Maria a avut alţi copii mai târziu (cf. Marcu 6:3; *FRAŢII DOMNULUI). Ca atare, Isus a fost dus la Templu de Maria şi Iosif pentru a fi oferit lui Dumnezeu (Luca 2:22-24); întrucât Luca omite menţionarea unui preţ plătit pentru răscumpărarea copilului, poate că el a intenţionat ca întâmplarea aceea să fie privită ca dedicarea întâiului născut în slujba lui Dumnezeu (cf. 1 Samuel 1:11, 22, 28). Isus este de asemenea întâiul născut al Tatălui ceresc. El este întâiul născut din toată creaţia, nu în sensul că El însuşi ar fi un lucru creat, ci dimpotrivă, în sensul că în calitatea Sa de Fiu al lui Dumnezeu a fost agentul Lui în creaţie şi de aceea are autoritate asupra tuturor lucrurilor create (Coloseni 1:15-17). În mod similar, El este întâiul născut din noua creaţie, prin faptul că este Cel dintâi înviat din morţi şi astfel este Domnul bisericii (Coloseni 1:18; Apocalipsa 1:5). În felul acesta El este întâiul născut din întreaga familie de copii ai lui Dumnezeu care sunt destinaţi să poarte chipul Lui (Romani 8:29). S-ar putea ca în Evrei 1:6, unde Fiul lui Dumnezeu primeşte închinarea îngerilor atunci când vine în lume (nu se ştie exact dacă este avută în vedere întruparea, învierea sau a doua venire) să fie un ecou din Psalmul 89-27. În fine, poporul lui Dumnezeu, care se referă atât la cei vii cât şi la cei morţi, poate fi descris ca întâiul născut care este înrolat în cer, întrucât împărtăşeşte privilegiile Fiului (Evrei 12:23).

BIBLIOGRAFIE.670 Eissfeldt,Erstlinge und Zehnten im Alten Testament, 1917; W. Michaelis, TDNT 6, p. 871-881; K. H. Bartels, NIDNTT 1, p. 667-670. I.H.M.

http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/intai-nascut.html

ÎNNOIRE

download - Copie

ÎNNOIRE. Substantivul gr. palingenesia apare numai de două ori în NT (Matei 19:28; Tit 3:5). În pasajul din Matei termenul este folosit în sens escatologic pentru a se referi la înnoirea lucrurilor, amintindu-ne că înnoirea individului face parte dintr-o înnoire cosmică mai cuprinzătoare. În Tit cuvântul este folosit cu referire la individ.

În altă parte sunt folosite diferite cuvinte pentru a exprima înnoirea făcută de Duhul Sfânt. Termenul gennao (însoţit de anothen, Ioan 3:3, 7), înseamnă „a naşte” sau „a da naştere la” este folosit în Ioan 1:13; 3:3-8; 1 Ioan 2:29; 3:9; este întâlnit şi cuvântul agennao – „a naşte din nou” sau „a aduce din nou la naştere”. Aceste cuvinte sunt folosite pentru a descrie actul iniţial de înnoire. Cuvintele anakainosis (Romani 12:2; Tit 3:5) şi verbul anakainoo (2 Corinteni 4:16; Coloseni 3:10) indică „a face din nou” sau „înnoire”. Textele indicate vor arăta că folosirea acestor două cuvinte nu este limitată la înnoirea iniţială ci se extinde la procesul rezultant. Putem observa în legătură cu rezultatele naşterii din nou termeni cum sunt kaine ktisis, „o nouă creaţie” (2 Corinteni 5:17; Galateni 6:15) şi kainos anthropos, „un om nou” (Efeseni 2:15; 4:24). De două ori întâlnim termenul synzoopoieo, „a face viu împreună cu” (Efeseni 2:5; Coloseni 2:13); acest termen indică o schimbare, nu numai de un dramatism ca al naşterii, ci de un dramatism ca al învierii. Termenul apokyeo (Iacov 1:18) indică a purta sau a produce.

Din examinarea acestor termeni putem observa că toţi indică o schimbare drastică şi dramatică, comparabilă cu naşterea, renaşterea, crearea din nou sau învierea. Câţiva dintre termeni indică în context că această schimbare are efecte permanente şi de perspectivă asupra subiectului său.

I. Prezentarea ideii în Vechiul Testament

Ideea de înnoire este mai proeminentă în NT decât în VT. Multe pasaje din VT conţin ideea de înnoire naţională. Această idee este prezentă în afirmaţiile cu privire la noul legământ şi la legea scrisă în inimi sau în pasajele care vorbesc despre o inimă nouă (Ieremia 24:7; 31:31 ş.urm.; 32:28 ş.urm.; Ezechiel 11:19; 36:25-27, şi pasajul despre „valea de oase uscate”, 37:1-14).

Deşi în aceste pasaje este avută în vedere naţiunea, o naţiune poate fi înnoită numai atunci când sunt schimbate persoanele individuale. Prin urmare, în însăşi ideea de înnoire naţională găsim conceptul de „inimi noi” care sunt date indivizilor. Alte pasaje se ocupă mai direct cu individul (cf. Isaia 57:15). Putem nota în special Psalmul 51, în care rugăciunea lui David este exprimată în v. 10. Dacă ţinem cont de concepţia exprimată în acest psalm cu privire la gravitatea păcatului şi efectele lui, nu este surprinzător să găsim mai mult decât o sugestie cu privire la necesitatea înnoirii individuale.

II.Prezentarea ideii în Noul Testament

Aceasta doctrină trebuie înţeleasă în contextul omului în păcat (Ioan 3:6; Efeseni 2:1-3, 5). Efectele păcatului asupra naturii umane sunt considerate atât de grave încât fără o nouă naştere păcătosul nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu, ca să nu mai vorbim de a intra în ea (Ioan 3:3, 5; cf. 1 Corinteni 2:6-16).

Iniţiativa înnoirii îi aparţine lui Dumnezeu Qoan 1:13); înnoirea este de sus (Ioan 3:3,7) şi din Duhul (Ioan 3:5,8). Aceeaşi idee apare în Efeseni 2:4-5; 1 Ioan 2:29; 4:7; etc.. Acest act divin este decisiv şi are loc o dată pentru totdeauna. Sunt folosite verbe la timpul aorist în Ioan 1:13; 3:3, 5, 7. Folosirea timpurilor perfecte arată că acest act iniţial unic are efecte de perspectivă, aşa cum se vede în 1 Ioan 2:29; 3:9; 4:7; 5:1, 4,18. Rezultatele de durată date în aceste pasaje sunt împlinirea neprihănirii, necomiterea păcatului, iubirea aproapelui, credinţa că Isus este Cristosul şi biruirea lumii. Aceste rezultate arată că în problemele spirituale omul nu este complet pasiv. El este pasiv în naşterea nouă; Dumnezeu acţionează asupra lui. Dar rezultatele unui asemenea act sunt o activitate de perspectivă; el se căieşte în mod activ, crede în Cristos şi de atunci încolo trăieşte într-o viaţă nouă.

Ioan 3:8 serveşte ca avertisment că în acest subiect sunt multe aspecte care nu pot fi înţelese. Cu toate acestea, trebuie să ne întrebăm ce se întâmplă de fapt atunci cu omul când are loc naşterea din nou. Ar fi justificat să spunem că nu se schimbă personalitatea lui; persoana este aceeaşi. Acum, însă, este condusă în mod diferit, înainte de naşterea nouă păcatul era cel care îl stăpânea şi îl făcea să fie rebel împotriva lui Dumnezeu; acum Duhul este cel care îl stăpâneşte şi îl îndrumă spre Dumnezeu. Omul înnoit umblă îndrumat de Duhul, trăieşte în Duhul, este călăuzit de Duhul şi i se porunceşte să fie plin de Duh (Romani 8:4, 9, 14; Efeseni 5:18). El nu este perfect; trebuie să crească şi să se dezvolte (1 Petru 2:2), dar în fiecare latură a personalităţii sale este îndrumat către Dumnezeu.

Putem defini înnoirea ca o acţiune drastică făcută de Duhul Sfânt asupra naturii umane căzute, acţiune care duce la o schimbare a întregii perspective a omului. Acum poate fi descris ca un om nou care îl caută, îl găseşte şi îl urmează pe Dumnezeu în Cristos.

III. Mijloacele înnoirii

În 1 Petru 3:21 botezul este asociat îndeaproape cu intrarea într-o stare nouă de mântuire, iar în Tit 3:5 se face referire la spălarea înnoirii, 1 Petru 1:23 şi Iacov 1:18 menţionează Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind mijlocul prin care are loc naşterea din nou. Pe baza unor asemenea pasaje mulţi susţin că acestea sunt canalele necesare prin care are loc înnoirea noastră. Dacă ţinem cont de 1 Corinteni 2:7-16, trebuie să ne întrebăm dacă Cuvântul lui Dumnezeu este un mijloc de înnoire în felul acesta. Aici ni se arată clar că datorită stării în care se află omul firesc el nu poate primi lucrurile Duhului lui Dumnezeu. O intervenţie divină care să-l facă pe omul firesc receptiv la Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să preceadă auzirea Cuvântului mântuitor. Când are loc aceasta, Cuvântul lui Dumnezeu produce o viaţă nouă. Este clar că naşterea din nou din 1 Petru 1:23; Iacov 1:18 este concepută într-un mod mai cuprinzător decât în Ioan. Ioan face distincţie între înnoire şi credinţa care rezultă în urma ei (de ex. Ioan 1:12, 13; 1 Ioan 5:1); Petru şi Iacov, prin menţionarea Cuvântului lui Dumnezeu ca mijloc al înnoirii, arată că ei se gândesc la întregul proces prin care Dumnezeu îi aduce pe oameni la credinţa conştientă în Cristos.

Ne putem gândi de asemenea la această problemă în termenii concepţiei şi naşterii. Duhul Sfânt plantează şi naşte viaţa nouă printr-o acţiune directă asupra sufletului. După aceea urmează naşterea (apokyeo, Iacov 1:18) prin cuvânt. Termenul gennao (1 Petru 1:23) poate avea înţelesul de naştere sau de a da naştere.

Există multe obiecţii biblice la ideea că botezul este cel care comunică harul înnoitor. A privi botezul în acest mod de ex opere operata contrazice celelalte texte biblice, în special protestul profetic împotriva abuzului ritualurilor preoţeşti şi afirmaţiile lui Pavel cu privire la concepţiile evreilor despre tăierea împrejur cf. Romani 2:28 ş.urm.; 4:9-12). De fapt, întâlnim exemple de convertire fără botez (Faptele Apostolilor 10:44-48; 16:14-15). Ultimul caz este deosebit de interesant, întrucât faptul că Lidia şi-a deschis inima este menţionat în mod special înainte de botez. Dacă s-ar argumenta că lucrurile stau altfel în ce-i priveşte pe creştinii din generaţiile care au urmat, problema ar trebui să fie soluţionată de atitudinea lui Pavel în legătură cu concepţii similare despre tăierea împrejur. Harul înnoitor vine la păcătoşi direct prin Duhul Sfânt. Cuvântul lui Dumnezeu îl exprimă în credinţă şi pocăinţă. *Botezul depune mărturie despre unirea spirituală cu Cristos în moartea şi învierea prin care este transmisă *viaţa, dar nu poate da viaţă acolo unde nu este prezentă *credinţa.

BIBLIOGRAFIE

Articole despre înnoire de J. V. Bartlet (HDB), J. Denney (DCC), A. Ringwald et al, NIDNTT 1, p. 176-188. Majoritatea lucrărilor de teologie sistematică se ocupă de acest subiect – vezi în special Hodge (voi. 3, p. 1-40) şi Berkhof (p. 465-479); T. Boston, Human nature in its Fourfold State, 1720, p. 131-168; B. Citron, The New Birth, 1951.

M.R.G.

http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/innoire.html

ÎNMORMÂNTARE ŞI JALE

download - Copie

În Vechiul Testament

Pe vremea Patriarhilor

Exista obiceiul ca generaţii succesive să fie înmormântate în mormântul familiei (o peşteră sau un mormânt săpat în stâncă); astfel, Sara (Geneza 23:19), Avraam (Geneza 25:9), Isaac şi Rebeca, Lea (Geneza 49:31) şi Iacov (Geneza 50:13) au fost înmormântaţi toţi în peştera Macpela, la E de Hebron. Uneori era necesară înmormântarea în morminte individuale deoarece decesul a avut loc la o depărtare mare de mormântul familiei; astfel Debora a fost înmormântată în apropiere de Betel (Geneza 35:8), iar Rahela pe drumul care duce la Efrata (Geneza 35:19-20) şi mormintele lor au fost marcate cu un stejar şi, respectiv, un stâlp de piatră. În afară de plâns, jelirea mortului includea ruperea veşmintelor şi îmbrăcarea în sac (Geneza 37:34-35) şi putea dura până la 7 zile (Geneza 50:10). Îmbălsămarea lui Iacov şi Iosif şi folosirea pentru Iosif a unui sicriu după modelul egiptean a fost un lucru de excepţie (Geneza 50:2-3,26) . Mumificarea necesita scoaterea organelor interne pentru a fi conservate separat şi uscarea trupului prin umplere cu sare (nu saramură); după aceea trupul era învelit în pânză impregnată şi apoi era înfăşurat cu totul în pânză . Îmbălsămarea dura de obicei 70 de zile, dar perioada de îmbălsămare putea fi mai scurtă, ca în cazul lui Iacov.

Legislaţia din Pentateuh

Înmormântarea promptă, inclusiv a criminalilor spânzuraţi, era o regulă (Deuteronom 21:22-23). Contactul cu morţii şi jelirea formală atrăgea după sine pângărirea ceremonială. Jelirea manifestată prin plâns, sfâşierea hainelor şi dezlegarea părului era permisă preoţilor după rânduiala lui Aaron (Levitic 21:1-4), dar nu şi marelui preot (Levitic 21:10-11) sau unei persoane aflată sub jurământul de nazireat (Numeri 6:7). Preoţilor (Levitic 21:5) şi poporului (Levitic 19:27-28; Deuteronom 14:1) le era interzisă cu desăvârşire facerea de tăieturi („tăieturi în carne”), tăierea colţurilor bărbii, raderea părului dintre sprâncene şi încrustarea unor semne pe cap. Mâncarea zeciuielii în timpul perioadei de jale sau jertfirea ei pentru morţi (Deuteronom 26:14) era de asemenea interzisă. Acestea erau obiceiuri păgâne, canaanite. Femeile luate prizoniere în război puteau să-şi jelească părinţii timp de o lună înainte de a fi luate în căsătorie de cuceritori (Deuteronom 21:11-13). Liderilor naţionali cum au fost Aaron (Numeri 20:28;29) şi Moise (Deuteronom 34:5-8) au fost onoraţi cu un doliu naţional de 30 de zile după înmormântarea lor.

Israel în Palestina

(i) Înmormântarea. Când era posibil, oamenii erau înmormântaţi în moştenirea părintească, în mormântul familiei; aşa s-a făcut cu Ghedeon şi Samson (Judecători 8:32; 16:31), Asael şi Ahitofel (2 Samuel 2:32; 17:23) şi, în final, cu Saul (2 Samuel 21:12-14). Înmormântarea cuiva în „casa” lui, cum a fost cazul lui Samuel (1 Samuel 25:1; cf. 28:3) şi Ioan (1 Împăraţi 2:34), s-ar putea să însemne acelaşi lucru ca mai sus, afară de cazul că era vorba literalmente de casă sau de curtea casei. Corpul era pus pe un catafalc (2 Samuel 3:31). Faptul de a nu avea o înmormântare adecvată era considerat o mare nenorocire (1 Împăraţi 13:22; Ieremia 16:6). Mormintele erau situate de obicei în afara oraşului; există dovezi arheologice limitate ale unor morminte de familie constând dintr-o încăpere (sau mai multe încăperi) de formă neregulată săpată în stâncă, în care se aflau bănci, şi la care se ajungea printr-un tunel scurt şi înclinat închis de o piatră cioplită, astfel încât să acopere intrarea. Vistiernicul *Şebna a fost condamnat de Isaia pentru că şi-a săpat un mormânt ostentativ în stâncă (Isaia 22:15-16). Obiectele de lut şi alte obiecte puse cu cel mort au devenit o simplă formalitate în perioada israelită, spre deosebire de proviziile funerare mai complexe ale canaaniţilor. Uneori erau ridicaţi în Israel stâlpi de aducere aminte, la fel ca în altă parte în antichitate; 2 Samuel 18:18 este un asemenea exemplu. În afara Ierusalimului era un teren pus de-o parte pentru „gropile oamenilor de rând” (sau „mormintele copiilor poporului”) (2 Împăraţi 23:6; Ieremia 26:23). Nu încape îndoială că acest teren era destinat pentru o îngropare simplă şi că au existat cimitire similare în alte oraşe.

Groapa unui criminal executat sau a unui duşman era marcată uneori cu o grămadă de pietre. De exemplu, Acan, care a păcătuit (Iosua 7:26), Absalom, care s-a răzvrătit (2 Samuel 18:17), regele din Ai şi cinci regi canaaniţi (Iosua 8:29; 10:27). Incinerarea nu era un obicei evreiesc, dar în unele împrejurări corpul putea fi ars iar rămăşiţele îngropate, în aşteptarea unei înmormântări adecvate în mormântul strămoşesc, aşa cum a fost cazul lui Saul (1 Samuel 31:12-13) sau cum se descrie probabil în Amos 6:10. Cu privire la înmormântarea regilor, vezi *MORMÂNTUL REGILOR.

(ii) Jelirea. În Palestina mileniilor 2 şi 1 î.Cr. jelirea includea: (1) raderea capului şi tăierea bărbii; (2) crestături pe trup; (3) sfâşierea hainelor şi îmbrăcarea în sac; (4) presărarea de praf pe cap şi tăvălirea în cenuşă; şi (5) plâns şi bocire. Nici unul dintre aceste obiceiuri nu erau acceptate de lege. (Vezi secţiunea b. de mai sus). Cu privire la jelire la evrei, vezi acţiunea lui David (2 Samuel 1:11-12; 13:31), femeia din Tecoa (2 Samuel 14:2) şi aluziile profeţilor (Isaia 3:24; 22:12; Ieremia 7:29; Ezechiel 7:18; Ioel 1:8; Amos 8:10; Mica 1:16). Cu privire la corăbierii din Tir, Filistia şi Moab, vezi Ezechiel 27:30, 32; Ieremia 47:5; Isaia 15:2-3 şi Ieremia 48:37.

Moartea unor oameni notorii dădea prilej la manifestări poetice ale jalei. Astfel, David a deplâns moartea lui Saul şi Ionatan (2 Samuel 1:17-27) iar Ieremia şi alţii au deplâns moartea lui Iosia (2 Cronici 35:25). Cu privire la bocitori de meserie, vezi Ie. 9:17-18; Amos 5:16. După înmormântare era posibil să li se dea participanţilor o masă care să pună capăt postului (Ieremia 16:7; cf. Osea 9:4). Funeraliile unor regi ai lui Iuda au fost marcate de arderea de mirodenii (2 Cronici 16:14; 21:19-20; Ieremia 34:5).

Jalea neasociată cu înmormântarea

Jalea era asociată cu pocăinţa sau cu părerea de rău (de ex. Exod 33:4; Ioel 1:13; 2:12-13; Ezra 9:3, 5) sau avea loc din cauza unei nenorociri (de ex. 2 Samuel 13:19; 15:32; Iov 2:12-13). Există de asemenea referiri la crestături, bocire, etc. în practicile de cult păgâne. Vezi, de ex. acţiunile preoţilor lui Baal pe Mt. Carmel (1 Împăraţi 18:28) şi ale unor oameni din Israel care au venit cu jertfe pentru Dumnezeu (Ieremia 41:5). Ezechiel a văzut într-o vedenie femeile Ierusalimului jelindu-l pe zeul Tamuz (Ezechiel 8:14); Isaia descrie ritualurile păgâne de la morminte, ritualuri îndeplinite de israeliţii răzvrătiţi (Isaia 65:4).

BIBLIOGRAFIE

Cu privire la morminte canaanite asemănătoare cu cele folosite de Patriarhi, vezi K. M. Kenyon, Digging up Jericho, 1957, p. 233-255. Cu privire la crestături pe trup în scrieri epice ugaritice (canaanite de N), vezi DOTT, 1958, p. 130; vezi de asemenea J. A. Callaway, „Burial in Ancient Palestine from Stone Age to Abraham”, BA 26, 1963, p. 74-91; E. M. Meyers, „Secondary Burial Places in Palestine”, BA 33, 1970, p. 2-29.

K.A.K.

În Noul Testament

Trupul neînsufleţit. Corpul Tabitei a fost spălat şi pus într-o cameră de sus (Faptele Apostolilor 9:39). Braţele şi picioarele lui Lazăr şi ale lui Isus au fost înfăşurate în fâşii de pânză (keiriai, othonia) impregnate cu parfumuri aromate, iar o fâşie de pânză a fost înfăşurată în jurul capului lor (Ioan 11:44; 20:6-7). Faptul că evreii au împrumutat termenul latin sudarium(batistă, prosop) pentru a descrie un „turban” este evident din folosirea termenului de către Ioan şi în termenul sudarin din Mişna, pe care Jastrow (Lexicon, p. 962) îl defineşte ca un „şal înfăşurat în jurul capului şi atârnând pe ceafă”. Trebuie să presupunem că şi trupul era îmbrăcat; probabil că termenul singular sindon (Mar-cu 15:46 şi textele paralele) indică o cămaşă de pânză (contrast cu Apocalipsa lui Moise 40:1-7 în sec. 1 d.Cr.: pl. sindones = fâşii care se înfăşoară). Dacă M. Shabbath 23.5 prezintă practica normală din secolul 1, corpul neînsufleţit era uns imediat cu mirodenii iar bărbia era legată, „nu pentru a o ridica, ci pentru a o împiedica să se lase în jos” – de asemenea, Semanoth 1.2 descrie o legare imediată a maxilarelor, indicând funcţia sudarium-ului. Isus a văzut o anticipare a obiceiurilor evreieşti de înmormântare atunci când picioarele şi capul Său au fost unse în Betania (Marcu 14:3-9; Ioan 11:2; 12:7), dar pregătirile femeilor pentru a-i unge trupul au fost întârziate (Marcu 16:1; Luca 23:56). Pluralul takrikin din Mişna confirmă înţelesul de „legături” sau „fâşii” pentru termenul lui Ioan keriai, othonia (S. Safrai, The Jewish People in the First Century, 1974, 1.2, p. 777, de ex. M. Kilaim 9.4, Maaser Sheni 5.12); verbul corespunzător este şi mai explicit în Semahoth12.10: „Un bărbat poate înfăşa (mekarek) şi lega (cadavrul) un bărbat, dar nu şi o femeie (cadavrul unui bărbat dar nu cadavrul unei femei)…” Totuşi, în M. Sanhedrin 6.5 H. Danby (Mishnah, 1933) traduce „veşminte” – iar D. Zlotnik (Tractate Mourning, 1966, p. 22) presupune că „un veşmânt de pânză” a fost folosit la moartea lui Gamaliel II, în cca. 130 d.Cr. Probabil că ar trebui remarcată şi afirmaţia lui R. Nathan (sfârşitul secolului al 2-lea d.Cr.): „În aceleaşi veşminte (kesut) cu care merge omul în Şeol, în aceleaşi veşminte se va înfăţişa în lumea viitoare”. Toate aceste texte par să sugereze atât fişii de pânză cât şi veşminte.

Înmormântare şi jelire. Cei care jelau la casa lui Iair „plângeau şi boceau” (Marcu 5:38), au atras o gloată mare (Matei 9:23) şi făceau mult zgomot; probabil că îşi băteau pieptul de durere (ca în Luca 18:13; 23:48). De asemenea, când a fost înmormântat Ştefan a fost „jale mare” (Faptele Apostolilor 8:2). Aceasta ne aduce aminte de scrierea din secolul al 2-lea î.Cr., „Înţelepciunea lui Isus ben Sirah” (Eclesiasticul) 38:16-18:

„Fiule, varsă lacrimi pentru un mort,

şi boceşte pentru a-ţi arăta durerea adâncă;

Îngroapă trupul cu ceremonialul cuvenit,

şi nu neglija să cinsteşti groapa lui.

Plângi cu amar, tânguieşte-te cu putere;

acordă-i mortului jelania cuvenită”

(JB)

Iair a angajat cântăreţi din fluier pentru a boci (Matei 9:23), probabil pentru a acompania cântecul funebru atât acasă cât şi în timpul procesiunii; Josephus afirma că în anul 67 d.Cr. în Ierusalim (după ce revolta evreiască din Galilea a eşuat), „…mulţi au angajat cântăreţi din fluier pentru a acompania cântecele lor funebre” (BJ 3.435-437). Legea rabinică de mai târziu a specificat obligaţiile speciale ale unui bărbat la moartea soţiei sale; R. Judah (sfârşitul secolului al 2-lea) a spus: „Chiar şi cel mai sărac din Israel ar trebui să angajeze cel puţin doi cântăreţi din fluier şi o femeie bocitoare” (M. Ketuboth 4.4). Faptul că nu era permis ca un cadavru să rămână între zidurile Ierusalimului peste noapte era o rânduială rabinică şi nu o practică obişnuită (A. Guttmann, HUCA 60, 1969-70, p. 251-275); totuşi, multe texte indică înmormântarea în aceeaşi zi. Textul din Ioan 11:39 ne spune că oamenii se aşteptau să simtă mirosul descompunerii în decurs de 4 zile (probabil şi mai puţin). La Nain Isus a întâlnit o procesiune în drum spre mormânt, iar în grup era mama şi mulţi oameni din oraş. Trupul era pus pe un catafalc (soros) dus de purtători. Semahoth 4.6 se referă la folosirea catafalcului la Ierusalim şi la panegiristul care mergea în fruntea procesiunii şi aducea laude mortului. De asemenea, M. Berakoth 3.1 menţionează pe cei care duceau mittah (catafalcul), cei care-i înlocuiau, cei care mergeau înaintea lor şi cei care mergeau după ei. Este un contrast între această înmormântare şi cea a Regelui Irod (4 î.Cr.), al cărui corp neînsufleţit a fost expus pe un pat aurit (kline) presărat cu pietre preţioase, îmbrăcat în purpura regală şi cu o coroană de aur (Ant. 17.196-199; BJ 1.670-673). Fiul său Arhelau a dat un banchet funerar somptuos pentru popor, cum era obicieul celor mai înstăriţi, a căror generozitate pioasă „i-a sărăcit” (BJ 2.1). Regele Irod însuşi a cheltuit cu mână largă pentru înmormântarea lui Antigonus (pe care el l-a omorât) – a cheltuit cu împodobirea camerei mortuare, cu mirodenii scumpe care au fost arse, cu împodobirea (kosmos) trupului neînsufleţit (Ant. 15:57-61). Dar Josephus a înţeles că lucrul important nu era suma cheltuită:

Ritualurile pioase pe care le prescrie Legea pentru cei morţi nu constau din funeralii costisitoare sau ridicarea de monumente remarcabile. Ceremonia funerară este organizată de cea mai apropiată rudenie şi toţi cei care trec pe lângă coloana mortuară trebuie să se alăture procesiunii şi să jelească împreună cu familia. După înmormântare casa şi cei care locuiesc în ea trebuie să fie curăţiţi (Contra Apionem 2.205).

Jelirea continua după înmormântare. În secolul al 2-lea î.Cr. regulile şi sancţiunile acesteia durau 7 zile (Eclesiasticul 22:12); la sfârşitul secolului 1 î.Cr. Arhelau l-a jelit 7 zile pe Irod (BJ 2.1) iar însecolul 1 d.Cr. aceasta a rămas regula (Ant. 17.200). În secolul al 2-lea d.Cr. rabinii continuă să se refere la si’ah sau „cele şapte zile de jale” (Semahoth 7). O perioadă mai lungă era neobişnuită (BJ 3.435-437).

Mormântul. O serie de morminte antice săpate în stâncă datând din perioada anilor 40 î.Cr.-135 d.Cr. înconjoară zidurile Ierusalimului din trei părţi (nu şi din partea de V, de unde băteau vânturile predominante), inclusiv cele ale familiilor înstărite de la Sanhedriyya (PEQ 84, 1952, p. 23-38; ibid. 86, 1954, p. 16-22; Atiqot 3, 1961, p. 93-120) şi mormintele mai sărace, dintre care au fost descoperite multe, la „Dominus flevit” pe Mt. Măslinilor. Cel mai impresionant dintre toate este mormântul reginei Elena din Adiabene. Au fost descoperite câteva sarcofage de piatră, dar majoritatea morţilor erau puşi în kokin, uneori pe bănci de piatră – arcosolia; un sarcofag săpat în piatră sub un arcosolium (arc adâncit în peretele mormântului) este extrem de rar, singurul exemplu bine cunoscut fiind în mormântul 7 de la Sanhedriyya în Ierusalim. Singurul tip de loc de înmormântare menţionat în Mişna este kok(M. Baba Bathra 6.8); aranjamentul rabinic ideal – două kokim în partea opusă intrării în mormânt şi trei pe fiecare perete lateral – este întâlnit rareori. Un kok era un tunel de îngropare săpat vertical în peretele camerei, ca un cuptor adânc, amplasat deasupra unor lespezi de piatră ieşite din pereţii camerei mortuare (întrerupte numai de treapta de la intrare), care lăsau o groapă alungită în centrul camerei cât să poată sta un om în picioare. Sarcofagul (rar), lespezile de piatră ieşite în afară şi kok sunt singurele locuri de odihnă posibile pentru trupuri în mormintele mai mici şi mai puţin pretenţioase săpate în stâncă. Acestea constau din mai multe încăperi cu o intrare dreptunghiulară joasă, aşa încât trebuia să intri pe brânci. Piatra care închidea intrarea era ca şi un dop enorm, potrivindu-se într-un lăcaş rotund de la intrarea mică la fel ca şi în gâtul unei sticle; putea să fie fi un bolovan necioplit. Pentru acest tip de mormânt vezi AJA 51, 1947, p. 351-365, Atiqot (engleză) 3, 1961, p. 108-116 (multe în reviste ebraice). Este clar că un asemenea mormânt – în care trebuia să te apleci ca să intri, care era închis de o piatră care fusese rostogolită la o parte şi în care trupul se poate să fi fost aşezat iniţial pe o lespede de piatră – se potriveşte cu descrierea pe care o dau evangheliile locului unde Iosif a pus trupul lui Isus. Mormintele mai complicate sunt mult mai rare, dar combină aranjamentul de „groapă-lespede-kok” cu una sau mai multe bănci-arcosolia (Bankbogengräber), unde trupul era vizibil pe o lespede plată tăiată în lungul peretelui camerei mortuare – adică, de-a lungul peretelui, nu în adâncimea acestuia – creând un spaţiu de cca. 2 m dedesubtul unei arcade care se întindea de-a lungul întregului perete. Asemenea morminte constau de obicei din câteva încăperi, nu dintr-una singură, şi adesea au un vestibul de intrare, de o intrare înaltă, dând acces la o intrare mică dreptunghiulară spre camerele mortuare. Deseori exista o faţadă ornamentată, chiar şi un fronton, frize, cornişe, colonade distile sau un monument separat. Dincolo de acestea mormântul Elenei avea un sistem complicat de încăperi atât cu kokim cât şi cu bănci-arcosolia. Acest mormânt şi mormântul regal irodian sunt singurele morminte din această perioadă (până la anul 135 d.Cr.) şi au o piatră de intrare mare ca şi o piatră de moară.

Toate mormintele intacte din această perioadă conţin şi osuarii, nişte cutii mici de calcar în care oasele erau adunate şi îngropate din nou. M. Sanhedrin 6.5b se referă la acest obicei în cazul criminalilor, îngropaţi mai întâi în două cimitire speciale de către Sanhedrinul din Ierusalim (după executarea pedepsei cu moartea), iar apoi fiind înmormântaţi din nou de către familie. Oasele unui om răstignit au fost găsite în mormântul familiei sale (IEJ 21, 1970, p. 18-59). Discuţii mai generale despre „adunarea oaselor” (ossilegium) în documentele rabinice vechi sunt deosebit de detaliate în Semahoth 12-13 şi la ele participă rabini din cca. 120 d.Cr şi mai târziu. Poate că bătrânul Eleazar bar Ţadoc, a fost fiul al cărui tată – înainte de anul 70 d.Cr. – a cerut ca oasele sale să fie adunate şi reîngropate în delosqoms (osuar), la fel cum fuseseră îngropate oasele tatălui său. Dovezile arheologice de la Ierusalim datează osuarele din cca. 30 î.Cr. până în 135 d.Cr., succedând marile camere mortuare de oase ale Hasmoneilor (IEJ 8, 1958, p. 101-105; 17, 1967, p. 61-113). În mormântul Elenei oasele au fost puse de asemenea în compartimente mici ca nişte cutii în apropiere de kokim. E. M. Meyers a încercat să dovedească continuitatea îngropării secundare începând dintr-o perioadă foarte veche (Jewish Ossuaries: Reburial and Rebirth, 1971); vezi articolul important de L. Y. Rahmani, IEJ 23, 1973, p. 121-126, care respinge ideea identificării osuarului-mormânt din Ierusalim cu practici mai vechi.

Sfântul Mormînt, Grădina mormântului, Giulgiul din Torino. Dintre acestea trei Sfântul Mormânt are cea mai puternică revendicare de autenticitate – vezi în special articolele de C. W. Wilson în PEQ, 1902-04. Este extrem de improbabil ca identitatea „Locul Căpăţânii” (Golgota) să fi fost pierdută înainte de anul 135 d.Cr. În afară de aceasta, la începutul secolului al 4-lea d.Cr. Eusebius a fost convins că mormântul lui Isus a fost îngropat sub templul roman dedicat Afroditei (Life of Constantine 3.26), probabil un templu pentru Venus construit de Hadrian (PEQ 1903, p. 51-56, 63-65). Pelerinul creştin Arculf (670 d.Cr.) a vizitat Sfântul Mormânt şi a descris în detaliu locul de înmormântare; din nefericire de atunci şi până în prezent a fost acoperit cu panouri de marmură. Descrierea lui Arculf indică fie un arcosolium (imposibil de datat înainte de secolul al 2-lea d.Cr.), fie tipul de mormânt arătat aici. Acest ultim tip este extrem de rar înainte de anul 135 d.Cr. şi prin urmare puţin probabil să dateze din cca. 30 d.Cr. (totuşi nu imposibil; probabil că ultimele morminte evreieşti monumentale din Ierusalim datează dinainte de revoltele din anii 66-70 şi 132-135, şi chiar dinainte de tulburările din anii 50 şi 60). Alte morminte aflate foarte aproape de cel tradiţional (şi încă în incinta Sfântului Mormânt) sunt de tipul obişnuit în secolul 1 (vezi R. H. Smith, BA 30, 1967, p. 74-90, în special p. 83-85, şi articolele de C. Clermont-Ganneau, C. W. Wilson şi C. R. Conder, PEQ 1877, p. 76-84, 128-132, 132-134).

Prima referire la mormântul din grădină ca fiind mormântul lui Isus datează din secolul al 19-lea, şi de atunci încoace a fost un loc de atracţie pentru vizitele evanghelicilor. Are meritul de a prezenta un mormânt simplu săpat în stâncă, aflat într-o grădină, un cadru care este evident similar cu cel descris în evanghelii. Dar nu are nici o pretenţie de autenticitate, şi a fost „identificat” pe baza unor generalităţi. Formele de înmormântare – adâncituri săpate rotund pe 3 pereţi ai camerei mortuare în care se deschid (adică, nu sunt sub arcosolia) – sunt necunoscute în Ierusalim în perioada NT. Cercetări israeliene recente sugerează o dată din Epoca Fierului.

Giulgiul din Torino, o bucată de pânză de cca. 3 m x 1 m, are pe el o pictură sau o urmă a unui cadavru uman, despre care se spune că a fost trupul lui Isus. Faptul că trăsăturile feţei sunt inversate pe film a fost interpretat în două moduri diametral opuse – fie că a fost folosită vopsea şi s-a deteriorat (detalii: H. Thurston, Catholic Encydopaedia, 13, 1912, p. 763), fie că acele emanaţii chimice au fost produse de agonia umană (argument adus de Vignon în 1902; vezi A. J. Otterbein, New Catholic Encydopaedia, 13, 1967, p. 187). Este cert că giulgiul este cel care a fost expus la Lirey în Franţa în secolul al 14-lea, poate şi la Constantinopol în secolul al 12-lea. Dar NT şi alte texte vechi nu indică folosirea giulgiului în secolul 1 d.Cr. -dimpotrivă, vorbesc despre fâşii care se înfăşoară şi care au fost folosite pentru cap şi pentru mâini şi picioare, şi o cămaşă de pânză sau un alt veşmânt pentru trup. Sugestia lui Thurston că giulgiul din Torino a avut pictat pe el corpul lui Isus pentru a fi expus la o piesă liturgică de Paşte pare să fie cea mai rezonabilă (alte „giulgiuri” au fost folosite în felul acesta).

J.P.K.

http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/inmormantare-si-jale.html

ÎNGERUL DOMNULUI

download - Copie

ÎNGERUL DOMNULUI. Îngerul Domnului, uneori „îngerul lui Dumnezeu” sau „îngerul Meu” (sau „al Lui”) este prezentat în Scriptură ca o fiinţă cerească trimisă de Dumnezeu la oameni ca agentul Lui personal şi purtătorul Lui de cuvânt. În multe pasaje este practic identificat cu Dumnezeu şi vorbeşte nu numai în numele lui Dumnezeu ci vorbeşte ca Dumnezeu, la persoana întâi singular (de ex. cu Agar, Geneza 16:7 ş.urm.; 21:17 ş.urm.; la jertfirea lui Isaac, Geneza 22:11 ş.urm.; cu Iacov, Geneza 31:13: „Eu sunt Dumnezeul din Betel”; cu Moise, la rugul aprins, Exod 3:2; cu Ghedeon, Judecători, 6:1 ş.urm.). Uneori se face distincţie între îngerul Domnului şi Dumnezeu, ca în 2 Samuel 24:16; Zaharia 1:12 ş.urm.; dar Zaharia nu menţine în mod consecvent această distincţie (cf. Zaharia 3:1 ş.urm.; 12:8).

În NT nu există posibilitatea ca îngerul Domnului să fie confundat cu Dumnezeu. Îngerul Domnului apare ca *Gavril în Luca 1:19, deşi din Faptele Apostolilor 8:26, 29 unii ar deduce că poate fi identificat cu Duhul Sfânt. În ce priveşte funcţia sa, îngerul Domnului este agentul de distrugere şi judecată (2 Samuel 24:16; 2 Împăraţi 19:35; Psalmul 35:5 ş.urm.; Faptele Apostolilor 12:23) sau de ocrotire şi izbăvire (Exod 14:19; Psalmul 34:7; Isaia 63:9, „îngerul prezenţei Lui”; Daniel 3:28; 6:22; Faptele Apostolilor 5:19; 12:7, 11); el oferă călăuzire şi dă îndrumări (Geneza 24:7, 40; Exod 23:23; 1 Împăraţi 19:7; 2 Împăraţi 1:3, 15; Matei 2:13, 19; Faptele Apostolilor 8:26); el a anunţat dinainte naşterea lui Samson (Judecători 13:3 ş.urm.), a lui Ioan Botezătorul (Luca 1:11 ş.urm.) şi a lui Isus (Matei 1:20, 24; Luca 2:9). El nu a fost recunoscut imediat în Judecători 13:3 ş.urm., iar în cazul lui Balaam nici măcar nu a fost vizibil (Numeri 22:22 ş.urm.); dar de cele mai multe ori când se arată oamenilor este recunoscut ca o fiinţă divină, chiar dacă are chip omenesc, şi oamenii I se adresează ca lui Dumnezeu (Geneza 16:13, etc.). J.B.Tr.

http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/ingerul-domnului.html

Coronavirusul în lume: Organizația Mondială a Sănătății face apel la țări să se aprovizioneze cu echipamente de asistență respiratorie, în timp ce numărul cazurilor crește și din ce în ce mai multe state și teritorii sunt atinse de Covid-19

download - Copie

de Redactia     HotNews.ro

Duminică, 1 martie 2020, 7:04 Actualitate | Esenţial

Coronavirus in Italia

Coronavirus in Italia

Foto: Profimedia

Organizația Mondială a Sănătății a îndemnat duminică țările din toată lumea să se aprovizioneze cu echipamente medicale pentru asistență respiratorie pentru a face față epidemiei de coronavirus. Cehia, Armenia și Republica Dominicană au anunțat duminică primele cazuri de infectare cu coronavirus, în timp ce Australia și Thailanda au înregistrat primele decese, iar în Italia cazurile de Covid-19 se apropie de 1.700. În Franța, cu 130 de cazuri, Muzeul Luvru a rămas închis duminică, în timp ce autoritățile recomandă cetățenilor să evite să mai dea noroc. În Regatul Unit, premierul așteaptă ca numărul cazurilor să crească, în contextul în care în acest moment sunt 35 de persoane infectate.

UPDATE 00.00: Numărul cazurilor de infectare cu coronavirusul COVID-19 a ajuns duminică în Franţa la 130, cu 30 mai multe faţă de ziua precedentă, transmite AFP.

Franţa are ”130 de cazuri confirmate, 12 vindecate, doi decedaţi, 116 spitalizări din motive de izolare şi nouă sunt în stare clinică gravă”, a declarat responsabilul francez pentru sistemul de sănătate, Jerome Salomon.

”Facem tot posibilul să frânăm evoluţia, să încetinim propagarea virusului, să protejăm zonele care nu sunt afectate ori sunt puţin afectate, să reducem contactele între populaţia acestor zone”, a mai explicat oficialul francez.

UPDATE 21.10: Numărul persoanelor contaminate de noul coronavirus a crescut în Germania la 129

UPDATE 21.05: Bilanțul deceselor în Iran a ajuns la 54, a anunțat ministrul Sănătății, care a adăugat că numărul persoanelor infectate a ajuns la 978.

UPDATE 20.00: Numărul cazurilor de coronavirus din Italia a ajuns aproape de 1.700. Bilanțul deceselor e de 34.

UPDATE 19.58: Republica Dominicană a anunțat primul caz de coronavirus din țară, un turist care a vizitat Italia. Un alt turist din Franța este sub observație în spital și așteaptă rezultatul testului.

UPDATE 17.15: Cehia a înregistrat primele trei cazuri de coronavirus. Toți cei trei pacienți au călătorit în nordul Italiei. Este vorba de doi cehi și un student american care a studiat în Milano. Doi erau în Praga, iar al treilea în Usti.

UPDATE 17.10: Regatul Unit spune că au fost înregistrate 12 noi cazuri, ceea ce face ca bilanțul total să urce la 35.

14.55: Numărul cazurilor de coronavirus din Germania a ”sărit” la 117, a spus duminică Institutul Robert Koch.

14.18: Numărul cazurilor de infectare cu coronavirus în lume a ajuns la 87.565 duminică la ora 11.00 GMT.

13.13 Bilanțul morților a ajuns la 54 în Iran, iar numărul infecțiilor a crescut la 978, a transmis ministerul sănătății, citat de Reuters.

13.00 Autoritățile britanice iau în calcul impunerea unui regim de carantină pentru mai multe orașe, dacă va fi necesar, pentru a stopa răspândirea coronavirusului, după modelul practicat de China în Wuhan, relatează Guardian, citându-l pe ministrul sănătății Matt Hancock.

12.23 Germania este pregătită să adopte un pachet de stimulente fiscale dacă noul coronavirus va declanşa o criză economică globală, a declarat, duminică, ministrul german al Finanţelor, Olaf Scholz, citat de Reuters.

„În cazul în care vom ajunge la o criză majoră în economia globală din cauza efectelor asupra pieţelor financiare şi a centrelor de producţie, dispunem de toate mijloacele pentru a acţiona rapid şi decisiv. (…) Politica noastră fiscală este construită pe o bază solidă în aşa fel încât să putem face faţă unei crize economice majore utilizând forţă majoră”, a spus Schulz.

11.19 S-a agravat starea de sănătate a unei femei din Marea Britanie, de origine iraniană, condamnată pentru conspirație de Teheran și aflată în penitenciar .

Nazanin Zaghari-Ratcliffe a transmis că se simte rău, însă autoritățile iraniene refuză să o testeze pentru coronavirus. Soțul ei a declarat pentru radio BBC 5 că femeia are simptomele unei răceli, însă acestea se agravează de la zi la zi, în loc să se amelioreze așa cum se întâmplă la o răceala obișnuită.

”Cred că autoritățile refuză să o testeze în parte pentru că nu au suficiente testere, în parte pentru că pur și simplu nu vor să știe ”, a declarat bărbatul.

Zaghari-Ratcliffe, 41 de ani, execută o sentință de 5 ani de închisoare pentru că ar fi complotat în vederea răsturnării regimului de la Teheran, acuzație pe care a negat-o permanent.

11.04 Premieră în Japonia: meciurile de baseball din liga profesionistă s-au jucat fără public, având în vedere restricțiile impuse de autorități în ceea ce privește adunările publice. Mai multe evenimente au fost anulate, iar școlile rămân închise.

9.23 Imaginile prin satelit au arătat o scădere semnificativă a nivelului de poluare în China, și datorită încetinirii activității economice determinate de coronavirus, a anunțat agenția spațială americană NASA.

9.13 China va lua măsuri pentru repatrierea cetățenilor săi din afara granițelor, dacă este nevoie, pentru a stopa răspândirea epidemiei coronaviruslui, a declarat duminică un oficial din ministerul de externe de la Beijing, transmite Reuters.

8.21 Japonia a înregistrat al doilea deces: un bărbat de 70 de ani despre care autoritățile locale susțin că era deja internat pentru alte afecțiuni în momentul în care a fost testat pozitiv pentru COVID-19.

8.14 Samsung Electronics a decis închiderea uneia dintre fabricile sale în Coreea de Sud, potrivit Guardian.

Lăcașurile de cult au fost închise în Coreea de Sud, multe dintre acestea transmițând slujbele religioase online, în condițiile în care autoritățile au restricționat adunările publice pentru a bloca răspândirea epidemiei.

În această țară au fost raportate 376 de noi cazuri de infecții, bilanțul total fiind de 3.526.

Australia a anunțat primul deces: un bărbat de 78 de ani a murit într-un spital din Perth, fiind unul dintre cei 150 de australieni care s-au aflat în carantină pe nava ancorată în apele Japoniei, Diamond Princess, scrie Guardian.

Thailanda a înregistrat și ea primul deces, fiind vorba despre un bărbat de 35 de ani, care avea și febra denga (virus care este transmis prin înțepătura țânțarului-n.red).

Potrivit Reuters, Thailanda a înregistrat 42 de cazuri de infecții, dintre care 30 s-au vindecat și au plecat acasă, 11 fiind în continuare în spital.

În ceea ce privește Armenia, primul caz de infecție este un tânăr de 29 de ani care s-a întors din Iran.

Sâmbătă seara, un bărbat în vârstă de 50 de ani, cu afecțiuni medicale cronice, a murit în SUA, președintele Trump anunțând noi restricții privind călătoriile în zonele afectate. El a susținut că riscul pentru cetățeanul american obișnuit este totuși scăzut și a făcut apel la presă să nu inducă panică în rândul opiniei publice, potrivit CNN.

REFERINTE

Coronavirusul în lume: Primul deces în SUA și 29 de morți în Italia / Nivelul de amenințare a crescut la” foarte ridicat”, în timp ce economia mondială este destabilizată

Subiectele zilei

Luni, 2 Martie 2020

Sorina Pintea cere să fie internată în spital, după ce i s-ar fi făcut rău în arest. UPDATE

Sorina Pintea, aflată în arestul Poliției Capitalei, a cerut să fie internată la Spitalul Sfânta Maria, sub pază. Potrivit avocaților acesteia, citați de Digi24, fostului ministru al

 

  citeste tot articolul
Coronavirus în România. 52 de persoane în carantină și 8.085 în izolare la domiciliu / Soția bărbatului din Maramueș infectat cu coronavirus a fost testată negativ

Dintre cele trei persoane depistate pozitiv cu virusul COVID-19 pe teritoriul României doar doi pacienți mai sunt purtători ai virusului, starea lor fiind staționară, potrivit ultimei comunicări

 

  citeste tot articolul
Anchetă la Spitalul Județean Satu Mare, după ce un vierme a fost găsit în mâncarea bolnavilor / Reacția managerului: Viermele trăia, deși alimentele sunt prelucrate termic. Nu îmi explic / Am îndoieli

Pacienții de la Spitalul Județean Satu Mare și la Spitalul de Boli Contagioase ar fi primit duminică mâncare cu viermi, scrie PresaSM , publicând imagini cu o porție de macaroane în

 

  citeste tot articolul
Coronavirusul în lume: Organizația Mondială a Sănătății face apel la țări să se aprovizioneze cu echipamente de asistență respiratorie, în timp ce numărul cazurilor crește și din ce în ce mai multe state și teritorii sunt atinse de Covid-19

Organizația Mondială a Sănătății a îndemnat duminică țările din toată lumea să se aprovizioneze cu echipamente medicale pentru asistență respiratorie pentru a face față epidemiei de coronavirus.

 

  citeste tot articolul
Bogdan Licu, audiat luni în CSM. Controversele din jurul „alesului” lui Predoiu pentru funcția de prim-adjunct la Parchetul General

Propus de ministrul Justiției, Cătălin Predoiu, să fie prim-adjunct al procurorului General, Bogdan Licu susține luni interviul în fața secției de procurori din Consiliul Superior al

 

  citeste tot articolul
Orban: Vom solicita un calendar cât mai rapid pentru audierea miniștrilor din Guvernul Cîțu

Premierul interimar Ludovic Orban, președinte al PNL, a declarat, duminică seara, că liberalii vor solicita în Birourile Permanente ale Parlamentului un calendar cât mai rapid pentru

 

  citeste tot articolul
Tăriceanu spune că ar trebui amânate alegerile locale din cauza coronavirusului

Președintele ALDE, Călin Popescu Tăriceanu, a spus, duminică seara, că alegerile locale ar trebui amânate până după stingerea epidemiei de coronavirus. „În toate țările se iau

 

  citeste tot articolul
Subiectele zilei: Un nou război în PSD. Ciolacu nu-l vrea pe Șerban Nicolae președinte al Senatului; Protest față de violența asupra femeilor, de 1 martie. „Am început să credem că e normal să fii pipăită în autobuz”

Soluțiile lui Nicușor Dan pentru București: Acea primă bandă ocupată de mașini trebuie redată traficului. Să facem parcări! El spune că traficul din București se… Ploiești, orașul extrem de poluat

 

  citeste tot articolul
Business report: Piața muncii din România și viitorul ei – în Raportul Comisiei Europene; Peste 23.000 de cetățeni din afara UE muncesc legal în România, cel puțin triplu față de nivelul anului 2016. Cei mai mulți – din Vietnam

Directorul OMS, după cea mai neagră săptămână pentru burse din 2008: Nu vă mai panicați din cauza coronavirusului. Directorul general al Organizației Mondiale… „Parcă toate-mi merg pe

 

  citeste tot articolul
Două avioane militare siriene, doborâte de armata turcă deasupra regiunii Idlib / Siria a reacționat și a doborât trei drone ale Turciei -UPDATE

Două avioane ale armatei siriene au fost doborâte duminică de armata turcă în regiunea Idlib din nord-vestul Siriei, unde Turcia a lansat o ofensivă militară împotriva trupelor

 

  citeste tot articolul
Liviu Pop anunță că îl va da în judecată pe fiul Sorinei Pintea, după ce acesta a acuzat că senatorul ar fi implicat în dosarul de mită al fostului ministru al Sănătății

Senatorul Liviu Pop depune plângere penală pe numele fiului Sorinei Pintea, care a declarat că denunțătorul din dosarul mamei sale i-a spus că i-a dat alte patru tranșe de bani parlamentarului

 

  citeste tot articolul
Bursele asiatice cresc pe măsură ce băncile centrale promit sprijin

Prețurile acțiunilor de pe bursele din Asia au început să crească, după ce banca centrală a Japoniei a promis că va sprijini piețele, relatează BBC .

 

  citeste tot articolul
Oficial maghiar: Ungaria dorește să continue programul de unificare a națiunii fără modificarea granițelor

Președintele parlamentului de la Budapesta, Laszlo Kover, susține că Ungaria dorește să continue programul de unificare a națiunii fără modificarea granițelor, „astfel încât să

 

  citeste tot articolul
Bilanțul epidemiei de coronavirus în lume duminică

Numărul cazurilor de infectare cu coronavirus în lume a ajuns la 87.565 duminică iar noul virus a provocat moartea a 2.990 de persoane, în 64 de țări și teritorii, potrivit unui raport

 

  citeste tot articolul
Acord pentru încetarea unui război de 18 ani : Trupele SUA și ale NATO ar urma să se retragă total din Afganistan în 14 luni / Reacția lui Trump- VIDEO

SUA și aliații săi din NATO au fost de acord cu retragerea trupelor din Afganistan în următoarele 14 luni, dacă militanții talibani vor respecta acordul semnat sâmbătă, transmit Reuters și

 

  citeste tot articolul
Bancul zilei: De ce ai lipsit ieri de la școală, Bulă?

De ce ai lipsit ieri de la școală, Bulă? – A murit bunicul. – De ce minți? Eu l-am văzut azi, în drum spre școală, stătea pe balcon.

 

  citeste tot articolul
Caru’ cu vedete: Panicate sau prudente? De teama coronavirusului, vedetele nu mai călătoresc decât protejate cu măști medicale; Arnold Schwarzenegger și-a făcut menajerie în casă: a adoptat un ponei și un măgar

Bat clopote de nuntă pentru Denisa Tănase de la Bambi și Mircea Brânzei: „Ne dorim un copil” Denisa Tănase și Mircea Brânzei trăiesc o frumoasă poveste… Mircea Solcanu a fost

 

  citeste tot articolul
Faze tari: Cum a fost transformată curtea interioară a unei închisori în piscină; Cano Cristales, râul arată ca un curcubeu timp de șase luni pe an

Povești din București. Cea mai micuță catedrală din lume. Biserica greco-catolică Sfântul Vasile cel Mare are o istorie de peste 100 de ani și este o adevărată… Record mondial: a stat 8 ore

 

  citeste tot articolul
Utile: Cele mai periculoase 10 obiceiuri care îți distrug rinichii; Ce drepturi ai când faci cumpărături online; Metoda prin care ai putea adormi în numai 60 de secunde dacă ai probleme cu somnul

Medic: Donarea de sânge scade riscul de infarct și accident vascular cerebral. Dr. Doina Goșa: Donarea de sânge are beneficii certe, cum ar fi: monitorizarea stării… Ce simptome apar

 

  citeste tot articolul

https://www.hotnews.ro/stiri-esential-23693085-coronavirusul-lume-sua-dispun-masuri-exceptionale-dupa-moartea-unui-barbat-australia-thailanda-anunta-primele-decese-iar-armenia-primul-caz-infectie.htm?cfnl=

Articole de la cititori / Noe şi turnătorii – de Radu Gheorghiţă  /  AlGor(e)itmul baptiştilor ne-sudişti – de Doru Pope 

download - Copie

Articole de la cititori

 

Articolele din acest număr:

 

 Noe şi turnătorii – de Radu Gheorghiţă [click aici…]
 AlGor(e)itmul baptiştilor ne-sudişti – de Doru Pope  [click aici…]
 Biserica şi memoria colaborării – de Adonis Vidu [click aici…]
 Noi baptiştii – de Aurel Mateescu [click aici…]
 O demistificare necesară – de Daniel Branzei [click aici…]
 Iar despre foştii clerici securişti? – de Emanuel Adrian Sarbu [click aici…]
Noe şi turnătorii

Către o hermeneutică a colaboraţionismului din bisericile neo-protestante

Radu Gheorghiţă

În loc de introducere: Ce are Noe de-a face cu deconspirarea?

Recent, am inclus în interviul luat de Danuţ Mănăstireanu un paragraf în care îmi exprimam opinia că actuala frenezie a deconspirării mă face să mă gândesc nu la textul despre „sângele nevinovatului Abel, care aşteaptă ispăşire” – legitim invocat, de altfel – ci mai degrabă la pasajul din Geneza care relatează blestemul rostit de Noe asupra fiului său Ham (Gen. 9:21-27). După beţia lui Noe şi dezvelirea sa ruşinoasă, Ham, fiul său mijlociu, a intrat în cort şi „a văzut goliciunea tatălui său”; ceilalţi doi fii, Sem şi Iafet, înştiinţaţi fiind de fratele lor, intră şi ei în cort, dar „fiindcă aveau feţele întoarse înapoi, nu au văzut goliciunea tatălui lor”.

Nu este locul aici pentru o investigaţie fie ea chiar sumară a multiplelor interpretări date unuia din episoadele cu rating „Interzis Minorilor” din Biblia Ebraică. Textul este supărător de zgârcit în detalii, invitându-l pe cititor să-l lectureze cu deosebită atenţie în vederea găsirii cheii hermeneutice necesare interpretării acestui eveniment scandalos din viaţa lui Noe. În ciuda penuriei de detalii, însă, textul nu suferă la nivelul clarităţii mesajului principal. Imediat după Potop, Noe cade victimă beţiei, ajungând la pierderea completă a controlului de sine; dezvelirea ruşinoasă este singurul sfârşit posibil al drumului. Se întâmplă că Ham, unul din fiii săi, fără însă să-şi ia un minim de precauţii pentru a nu fi expus accidental dezvelirii tatălui său, ajunge să-l vadă în acestă stare jenantă. Decenţa în relaţiile tată-fiu impunea de la sine aceste precauţii. Indiferent dacă greşeala lui Ham se limitează la atât, sau dacă, lăsându-ne ghidaţi de exegeza rabinică, gravitatea faptei a fost mult mai mare – Ham complăcându-se şi chiar savurând hilarul situaţiei, sfârşind prin batjocorirea tatălui său – fapta lui a atras asupra-i un blestem extrem de sever. Este primul blestem după delugiul care ar fi trebuit să şteargă efectul blestemelor rostite în urma neascultării din Gen. 3. În contrast cu neglijenţa lui Ham, găsim atitudinea celorlalţi doi fii ai lui Noe, Sem şi Iafet, care prin însuşi felul în care îl tratează pe Noe, demonstreză că şi Ham ar fi trebuit să ştie ce este de făcut într-o situaţie de criză morală majoră a tatălui său. În loc să privească, cei doi fii îşi întorc spatele şi evită chiar şi cea mai mică neglijenţă care ar fi putut duce la vederea tristei realităţi.

Găsesc în acest episod ruşinos din viaţa lui Noe un pericol al tratării greşelilor la care poate încă nu s-au gândit cei care cu atâta dezinvoltură nu doar privesc la ruşinea pe care o avem între noi, dar sunt foarte zeloşi să o arate tuturor. Evanghelicii români au o problemă serioasă acum. La aproape două decenii de la revoluţia din ’89 accesul la dosarele securităţii este deschis. Spre surprinderea, dezamăgirea şi ruşinea noastră mulţi dintre conducătorii baptişti din perioada comunistă se regăsesc în aceste dosare cu amprente ce variază de la o semnatură dată pe un soi de angajament la rapoarte periodice de informare. Ca şi când acest lucru în sine nu ar fi fost suficient de umilitor pentru noi, ne întâlnim cu o serie de iniţiative prin care acest grup zelos de evanghelici, nu doar nu au interes să acopere goliciunea, dar se întrec unul pe altul în a o prezenta cât mai mult, cât mai de aproape, cât mai scandalos, şi cu cât mai multe detalii. Din listele pe care le-am auzit până acum cred că nu a rămas nici un nume dintre personalităţile importante ale Evanghelicilor, care să nu fi fost implicat în mod direct sau indirect. Şi astfel, fără atenţia şi seriozitatea impuse de complexitatea acestui fenomen, lăsându-se ghidaţi nu de principiul prezumpţiei de nevinovăţie până la proba contrarie, ci mai degrabă de opusul acestuia, preferă să defileze în presă, în bloguri, sau în mass-media cu ruşinea noastră.

Când am primit invitaţia din partea lui Adi Vidu de a contribui la dialogul pe tema colaboraţionismului şi deconspirării deschis pe Agora Christi, m-am gândit în primul rând la acest aspect al situaţiei actuale, întristat nu doar de faptul de a nu fi găsit încă o rezolvare în familie a problemei, dar şi de faptul că am ratat o nouă ocazie de a arăta societăţii o modalitate creştină de a trata şi rezolva problema – în clip-ul menţionat de Adi „nici dragoste fără adevăr, dar nici adevăr fără dragoste.” Mă tem că nu am dat ocazia observării nici unuia din aceste două aspecte chintesenţiale ale menirii noastre de a fi „sare” şi „lumină” într-o societate care are nevoie acută de ambele.

Necesitatea unei hermeneutici

Una din concluziile excelentului articol postat de Adi a fost nevoia unei istorii. Atât concluzia cât şi argumentul pe care a fost clădită au fost deosebit de persuasive. Încerc în acest articol să împing discuţia spre conştientizarea unei alte nevoi, cel puţin la fel de imperioasă ca cea semnalată de Adi: avem nevoie de o hermeneutică a fenomenului. Bineînţeles, necesitatea unei hermeneutici corecte în faţa unui astfel de fenomen reiese din însăşi inevitabilitatea procesului interpretativ. Dacă în fenomenele cotidiene, hermeneutica îşi face simţită prezenţa şi inevitabil îşi îndeplineşte rolul, cred că importanţa asumării conştiente a unui proces hermeneutic riguros creşte direct proporţional cu seriozitatea şi complexitatea fenomenului de investigat. Scopul parţial al acestor rânduri este semnalarea câtorva coordonate care trebuie avute în vedere atunci când fenomenul colaboraţionist este luat în considerare. Mă rezum acum doar la o expunere a faţetelor mai importante ale procesului, urmând ca atât dimensiunea lor cât şi aplicabilitatea lor să fie, sper, clarificate pe parcursul dialogului iniţiat de forumul Agora Christi.

Iată deci subdomeniile minimale care trebuie aduse sub colimatorul hermeneuticii fenomenului colaboraţionist. În primul rând cred că avem de-a face cu interpretarea deciziei de colaborare, o fază distinctă faţă de actul de colaborare ca atare, care la rândul lui trebuie interpretat. Apoi, inevitabil, este nevoie de o interpretare a documentelor în sine, a nivelului lor de veridicitate, care trebuie demonstrată nu presupusă. La fel de important, ar trebui luată în considerare hermeneutica intenţiilor cu care informaţii din aceste dosare sunt publicate şi interpretate. Cred, de asemenea, în nevoia unei hermeneutici a consecinţelor rezultate din actul colaborării, atât în ceea ce-l priveşte pe (presupusul) colaborator cât şi pe cei care au fost afectaţi de actul colaborării. Actul recunoaşterii vinovăţiei şi mărturisirii, acolo unde este cazul, trebuie luat în considerare de asemenea. În ultimă instanţă, toate aceste dimensiuni trebuie tratate în contextul mai amplu al hermeneuticii regimului comunist, în mod special al feluritelor modalităţi legitime de raportare a creştinului la sistem.

Cred că devine evident, dacă lucrul acesta nu a fost până acum, faptul că studiul acestui fenomen nu poate fi redus la analize simpliste, pripite, sau incomplete ca multe (nu toate, însă) din cele prezentate până la ora actuală. Riscul pe care şi-l asumă un hermeneut diletant este cel de deformare a istoriei, o acţiune ce va duce inevitabil la o extindere a răului şi nicidecum la o rezolvare a lui. De cealaltă parte, însă, vor fi desigur obiecţii serioase faţă de această propunere care seamănă mai degrabă cu proverbiala „batere a apei în piuă”. De optsprezece ani, sună argumentul, tot asistăm la discuţii şi analize interminabile fără să ajungem la vreun deznodământ concret. Sunt de acord cu acest gen de obiecţii ridicate, dar personal cred ca nu există o alternativă viabilă care ar putea înlocui genul de analiză impus de acest fenomen complex. În sistemul judiciar american în care pedeapsa capitală este încă valabilă, se face referire des la un principiu guvernator, pe care îl consider la fel de important şi în contextul fenomenului colaboraţionist: mai bine 100 de vinovaţi neprinşi, decât un singur nevinovat executat pe nedrept. În lumea imperfectă în care trăim, şi chiar mai mult, în virtutea crezului nostru privind realitatea judecăţii divine eschatologice, sunt convins că această poziţie este o consideraţie pe cât de precaută, pe atât de înţeleaptă.

Necesitatea unui hermeneut

După această lungă litanie îmi propun să mă ocup în prezent doar de o singură problemă pe care o pun la însăşi temelia procesului heremenutic pomenit anterior: mă refer la profilului ideal al hermeneutului care ar îndrăzni, că de o îndrăzneală este vorba, să se ocupe de astfel de lucruri. Care ar trebui să fie profilul ideal al acestui interpret? În ce anume rezidă competenţa şi legitimitatea celui care se angajează să analizeaze, să cântărească, să înţeleagă, şi mai apoi să emită verdicte în aceste probleme?

Bineînţeles, prima calitate care se impune de la sine este profesionalismul şi compentenţa pe care oficiul laic, în mod special, îl conferă. În posturile prezentate deja pe Agora Christi se tratează suficient de bine acest aspect şi ca urmare nu îl voi relua şi eu. Doresc mai degrabă să privesc întrebarea de mai sus sub considerente spirituale, în mod special datorită apartenenţei la credinţa creştină atât a celui ce investighează cât şi a celui investigat. Dimensiunea spirituală nu trebuie să o înlocuiască pe cea profesională, dar nici să fie redusă la aceasta sau, mai periculos, să fie anulată de ea. Totodată, doresc să abandonez abordarea teoretică, detaşată a acestor lucruri şi să vorbesc la persoana întâi, părăsind – cu permisiunea moderatorilor Agora Christi – etosul nealunecării în cazuistica personală, de altfel foarte sănătos în astfel de discuţii principiale . Sper că prezentarea şi analiza unui crâmpei din viaţa mea va ajuta înţelegerea şi evaluarea argumentului propus.

În tractatul Avot (Părinţii) din Mishna, autoritatea rabinică primară, în mare parte contemporană cu scrierile Noului Testament se găseşte recomandarea de a „nu judeca un om înainte de a ajunge în situaţia lui” (Av. 2:5). Cred că această maximă cu ecouri chiar şi în învăţăturile Domnului Isus demarchează foarte precis aspectul pe care îl am în vedere.

În interviul publicat pe blogul lui Danuţ Mănăstireanu, am expus contextul întâlnirii mele personale cu Dumnezeu. Desigur, spaţiul de acolo nu îmi îngăduia să intru în alte detalii semnificative; l-am relatat în forma lui brută aşa cum îl păstrez în amintirea mea. Ceea ce nu se desprinde de acolo, însă, este faptul că aura de „victorios” într-o confruntare cu profesoara de marxism este doar o parte a realităţii trăite în acei ani. În interviu nu spun nimic, de exemplu, despre alte ocazii în care testul vieţii mele de creştin a fost mai degrabă un eşec, niciunde cred mai evident decât primirea mea în organizaţia tinerilor comunişti, UTC.

În clasa a VIII-a când se făceau primele primiri în organizaţie nu am fost ales membru din cauza vârstei. Mai apoi, în timpul liceului, am reuşit să evit toate ocaziile în care mi se propusese să intru în organizaţie. A venit însă armata. De la începutul stagiului, am fost întrebat despre motivul pentru care nu eram încă UTC-ist. În mod normal, am preferat să joc din nou cartea vârstei şi a neglijenţei organizaţiei liceene, fără să menţionez, direct sau indirect, adevăratul motiv care avea de-a face mai degrabă cu convingerile mele religioase, chiar aşa nedefinite cum erau atunci.

Pasul următor a avut loc automat: mi s-a propus sa fiu primit ca membru în UTC. În armată erau norme stricte care reglementau apartenenţa politică a soldatului, de la care nu te puteai sustrage fără consecinţe semnificative. Am acceptat deci să fiu primit în UTC, pentru că şi aşa, îmi spuneam, lucrul acesta este doar o formalitate lipsită de orice substrat ideologic sau afectiv pentru mine. La şedinţa care a urmat, însă, atunci când mi-am depus semnătura pe carnetul de UTC, am simţit că ceva s-a rupt în mine. Nu reuşeam să înţeleg bine situaţia; pe de o parte, nu eram încă „oficial” un creştin din convingeri proprii: nu primisem încă botezul şi nu eram membru al vreunei biserici. Strict vorbind deci nu se punea problema unei lepădări de credinţă atunci când implicit îmi asumasem ideologia ateistă a UTC-iştilor. De cealaltă parte, însă, îmi doream profund să fiu al Domnului, chiar dacă nu-mi era foarte clar încă nici ce înseamnă acest lucru, nici consecinţele care urmau să decurgă din el. Dar, aşa puţin cum înţelegeam situaţia atunci, aveam o dorinţă aprinsă de a nu face compromisuri cu ideologiile anti-creştine.

De ce oare, fiind convins că de partea comuniştilor nu doream să fiu, nu am refuzat primirea în UTC? Şi dacă nu am refuzat-o atunci în armată, când poate eram prea fraged în credinţă, de ce nu am renunţat la statutul de UTC-ist mai târziu in timpul facultăţii, după formarea şi consolidarea convigerilor creştine? De ce oare nu am luat o poziţie publică, fară echivoc, de respingere a ideologiei ateisto-comunistă care îşi pusese deja semnul pe mâna mea dreaptă? Este posibil ca pentru unii cititori acestă problemă să pară lipsită de importanţă sau semnificaţie în înţelegerea tematicii discutate aici. Nu însă şi pentru mine. Şi aceasta din simplul motiv de nu putea da un răspuns satisfăcător la o serie de întrebări mult mai dificile, care inevitabil se nasc în urma celora de mai sus. De exemplu, ce aş fi făcut dacă, pe lângă primirea in UTC în timpul stagiului mi s-ar fi propus să colaborez cu Securitatea? Mai mult, ce răspuns aş fi dat dacă propunerea ar fi venit nu cu tentaţia avantajelor pe care colaborarea le-ar fi adus ci mai degrabă cu binecunoscutul baraj de ameninţări cu trimiterea la batalionul disciplinar, sau cu pierderea facultăţii, sau cu perspectiva unei vieţi si cariere ruinate? Aş fi avut oare tăria de a sta în picioare fără să fac compromisul cu ei? Primirea în UTC mi-a dovedit că am capitulat la un examen mult mai simplu şi banal. Aş fi putut însă rezista presiunii în celălalt caz?

Uite deci o serie de întrebări la care nu pot da un răspuns simplu, nenuanţat. Desigur, ar fi foarte uşor, convenabil şi auto-aservit să răspund cu un sonor „Da, aş fi rezistat”. Dar ce valoare ar avea acest răspuns? Câtă acoperire în realitate ar avea el? În harul protector al lui Dumnezeu, pot afirma cu destulă certitudine că, în baza convingerilor si experienţei pe care le am acum, cred că acum aş putea rezista. Deci, chiar şi acum pot emite doar un calificat: „cred Doamne … ajută necredinţei mele”. Dar atunci la începutul anilor ‘80? Un adolescent de optsprezece ani, nesigur încă de credinţa lui care de abia se înfiripase, iubindu-l pe Cristos, dar în egală măsură nefiind sigur sau conştient de preţul pe care ar fi fost dispus să-l plătească în urmarea Lui. Nu ştiu exact, deci, ce aş fi făcut. NU AM TRECUT PE ACOLO.

De ce am găsit necesară această incursiune în experienţa şi gândirea unui adolescent? În primul rând pentru a sublinia că, în opinia mea, Mishna are foarte mare dreptate. Singurul om cu adevărat îndreptăţit şi compentent în analiza fenomenului este cel care a trecut prin acel iad şi a ieşit nevătămat şi neîntinat de acolo. Personal nu cunosc foarte mulţi candidaţi care s-ar califica la această treabă. Ştiu, de exemplu, că eu însumi nu mă calific. Nu am fost supus niciodată vreunei presiuni de a colabora cu Securitatea, şi de aceea nu am statutul moral de a-l judeca pe cel care a trecut pe acolo. Este foarte tentant să afirm că dacă aş fi trecut pe acolo, nu aş fi cedat precum au făcut-o atîţia alţii. Dar oare este justificată asumpţia că aş fi fost mai tare, mai abil, mai rezilient decât alţii? În plus, întrucât doresc să fiu sincer cu mine însumi, nu pot să nu remarc faptul că într-o chestiune precum primirea în UTC, mult mai simplă şi mai banală decît colaborarea, am ales calea slujirii la doi stapîni, calea compromisului. Ce garanţii ar fi că nu aş fi încercat un compromis în problema colaboraţionismului, dacă nu din alt motive, cel puţin din cel care anecdotic îi este atribuit lui R. Wurmbrand: „minte-i frate cât poţi, că doar atunci vorbeşti pe limba lor”.

Găsesc foarte interesant faptul că Daniel Mitrofan cu care am discutat puţin despre acest aspect, şi care la rândul lui a fost membru UTC, se plasează pe o poziţie total opusă. Mi se pare absolut nejust, în cel mai bun caz, iar în cel mai rău, de-a dreptul imoral, faptul de a emite verdicte pentru unii şi alţii, precum cele din cartea lui, Pigmei şi Uriaşi, acestea venind din partea unuia care, în lumina argumentului de mai sus, nu are calificarea morală de a le emite. Şi aceasta nu doar pentru simplul fapt de a „nu fi fost pus în situaţia lor” (cf. Mishna), dar şi datorită faptului că într-o situaţie mult mai simplă decât cele pe care le analizează (adeziunea la UTC), el însuşi a ales calea de mijloc pentru care îi condamnă pe alţii.

În al doilea rând, am preferat expunerea acestui caz pentru a scoate din nou în relief un adevăr menţionat deseori, dar poate nu acceptat întotdeauna la adevărata lui dimensiune. Cred că întreaga comunitate neoprotestantă trebuie să-şi asume o vinovăţie colectivă vis-a-vis de fenomenul colaboraţionist. Personal, aici văd singurul punct de plecare spre o adevărată soluţionare în bisericile noastre, esenţialmente diferită de celelalte propuse în analiza fenomenului la nivelul societăţii. Desigur, grade variate de vinovăţie îi departajează pe unii de alţii, dar un substrat comun, chiar unul serios, de vinovăţie îl purtăm cu toţii. Oare nu tocmai aceasta este şi concluzia profetului Daniel când afirmă fără vreo ambiguitate că vinovăţia pentru pedeapsa exilului o poartă el şi întregul popor? Nu cred că rugăciunea din Dan. 10:4-19 poate fi citită fără a rămâne impresionat de frecvenţa cu care face uz de persoana întâi plural. Cât de valabil mi se pare acest lucru şi în cazul tematicii discutate aici! În ultimă instanţă, aceeaşi opţiune pentru compromis care în cazul meu s-a manifestat în acceptarea şi rămânerea în UTC a fost responsabilă pentru sucombarea altora sub presiuni mult mai mari decât cele cunoscute de mine. Cred că este de preferat ca aspecte ce ţin de nivelul individual de vinovăţie sau lipsa acesteia să fie discutate şi rezolvate după iar nu înaintea acestui pas fundamental, asumarea vinovăţiei plenare a bisericii neo-protestante.

În acest fel cred că am reuşi să evităm păcatul lui Ham de a-şi fi necinstit părintele care a greşit. Subliniez, greşit; sau păcătuit pentru cei care ar considera primul termen insuficient de grav. A ne arăta desconsiderarea sau poate chiar dispreţul faţă de ei, şi plini de hybris să credem că am fi fost mai tari, mai credincioşi, mai demni decât ei, ar fi o opţiune pe care Ham ar fi îmbrăţişat-o fără şovăire. De cealaltă parte, dorinţa de a împărţi ruşinea vinovăţiei cu ei, de a acoperi, de a proteja, şi în ultimă instanţă de a ierta, este o alternativă pe care Ham nu ar fi considerat-o vrednică de sine însuşi.

Aici cred că trebuie începută analiza fenomenului colaboraţionist, cel puţin în ceea ce priveşte infiltrarea lui în biserică. Desigur, nu se poate limita doar la atât, dar despre aceste alte dimensiuni pe altă dată.

Articol apărut pe Blogul AGORA CHRISTI (http://agorachristi.wordpress.com )

AlGor(e)itmul baptiștilor ne-sudiști

de Doru Pope

Al treilea membru al troicii liberale invitate la Convenția Baptiștilor liberali a fost Al Gore. El este mai cunoscut pentru un film premiat cu un Oscar și un Nobel pentru pace decât pentru realizări de pe vremea când era membru al COngresului, sau vice-președinte al SUA.

Pe vremea când Bush și cu Gore erau candidații partidelor lor pentru președinția Americii, niște afirmații de-ale lui Gore cum că ar fi inventat internetul au fost atât de des întrebuințate în clipuri publicitare încât talk-show hosts precum Jay Leno, când intervieva trecători de pe stradă cu privire la cine sunt cei din pozele pe care le arăta el, la poza lui Gore nu zicea nimeni că el este candidat la Casa Albă ci că e tipul care a inventat internetul!

Dacă e adevărat că Gore a afirmat asta sau nu (sunt oameni de ambele părți; asta este ceea ce a afirmat el într-un interviu luat de Wolf Blitzer de la CNN: „During my service in the United States Congress, I took the initiative in creating the Internet.”) nu știm cu siguranță, dar știm că Gore a mai făcut afimații burtologice.

De exemplu, poate nu știți că dragostea dintre Gore și soția sa Tipper a fost inspirația pentru romanul lui Erich Segal, Love Story? Sau că, pentru a-și ține iahtul pe apa râului Connecticut (New Hampshire), în 1999 a cerut autorităților locale să elibereze 4 milioane de galoane de apă dintr-un bazin de acumulare din apropiere în albia râului lovit de secetă (operația a costat 7 milioane de dolari)?

Sau că atunci când Gore era bebeluș, maică-sa îl adormea cântându-i un cântec de leagăn numit „Look for the Union Label”, cântec ce a fost de fapt compus în 1975, când Gore era deja de 27 de ani? Sau că afirmația sa despre cei 2 ani petrecuți în armată, a fost falsă, deoarece Gore a petrecut în Vietnam doar 5 luni, ca reporter? Și că deși Gore a spus că s-a dus în Vietnam pentru ca să nu se ducă poate un alt tânăr dintr-un mic cătun din Tennessee (stat din care se trage Gore), el nu s-a înscris să lupte ci ca „intern” (ucenic) pentru un ziar, în timpul studenției sale?

Ca să încheiem șirul de exagerări ale lui Gore, trebuie să spunem că persoane care l-au cunoscut de aproape (precum George Stephanopoulos) au vorbit despre „sindromul Pinocchio” al vicepreședintelui. Pentru a fi băgat în seamă, pentru a fi în centrul atenției publice, el avea obiceiul de a exagera mereu și mereu.

Așa că, probabil nu trebuie să ne mire că după pierderea cursei la președinție, Gore nu a suportat anonimatul și a căutat altceva care să-l propage în atenția oamenilor. Așa a preluat el „balonul” încălzirii globale pe care apoi l-a transformat, așa cum spuneam mai sus, într-un Oscar și-un Nobel, matcând „golul„ perfect.

Înainte de a analiza succint dacă încălzirea globală este reală sau nu (într-un post viitor), să vedem dacă Gore trăiește cea ce predică. Una dintre cauzele încălzirii globale ar fi consumul exagerat de combustibili. „Evangheliștii” încălzirii ar trebui să fie campioni ai prezervării combustibililor: adică, să folosească mașini mici, cu combustie (eventual) hibridă, renunțând la SUV-urile mamut ale americanilor. Știți cât energie consumă Gore pentru încălzirea/iluminarea palatului său din Belle Meade? Într-o lună, cât media consumului unui american de rând într-un an. În 2006 Gore a consumat de fapt de 20 de ori media anuală a unui american.

Gore și-a promovat filmul zburând din loc în loc într-un jet Boeing 737. Călătorește într-un Cadillac Escalade (consumul de benzină cam 25l/100km) urmat adesea de un anturaj călătorind tot în SUV-uri asemănătoare.

Cu alte cuvinte, predica despre încălzirea globală este pentru alții, nu și pentru Gore! Cum spunea cineva, Gore este doar un predicator; un predicator din gașca socialiștilor de tip „new age” care a apărut și s-a dezvoltat în ultimii 30 de ani mai întâi în Europa și acum și în SUA. Este Al Gore un „new ager?” Cred că da! Chiar leaderi în mișcarea new age recunosc aceasta. Uite ce spune Neale Donald Walsch despre Al Gore în 2003, la Humanity´s Team Leadership Gathering: „You know Al Gore. I know Al well and he says to me, „Hey Neale, I used to be the next president of the United States.” Al has read my books and loves them, but he can’t possibly say that publicly…. He should be able to, and in the society we’re going to recreate he will be able to, but right now he can’t.”

Apropo, Neale Donald Walsch a scris cartea „Converations with God”, în care printre altele, el afirmă: „The twenty-first century will be the time of awakening, of meeting The Creator Within. Many beings will experience Oneness with God…. There are many such people in the world now-teachers and messengers, Masters and visionaries-who are placing this vision before humankind and offering tools with which to create it. These messengers and visionaries are the heralds of a New Age. There is only one message that can change the course of human history forever, end the torture, and bring you back to God. That message is The New Gospel: WE ARE ALL ONE.”

Alte citate din Conversations with God:

Walsch: But those who have taught me all about the rights and wrongs, the dos and don’ts, the shoulds and shouldn’ts, told me all those rules were laid down by You by God.

God: Then those who taught you were wrong. I have never set down a „right” or „wrong,” a „do” or a „don’t.” To do so would be to strip you completely of your greatest gift-the opportunity to do as you please, and experience the results of that…. To say something a thought, a word, an action-is „wrong” would be as much as to tell you not to do it…. To prohibit you would be to restrict you. To restrict you would be to deny the reality of Who You Really Are.

God: Evil is that which you call evil. Yet even that I love, for it is only through that which you call evil that you can know good; only through that which you call the work of the devil that you can know and do the work of God. I do not love hot more than I do cold, high more than low, left more than right. It is all relative. It is all part of what is. I do not love „good” more than I love „bad.” Hitler went to heaven. When you understand this, you will understand God.

Dar se încălzește planeta? Și, care este cauza? Și cât de repede? O mulțime de întrebări, și atât de puțin timp! Despre asta însă, pe viitor!

Articol apărut pe Blogul Perspective Creştine (http://dorupope.com )

http://publicatia.voxdeibaptist.org/articole_mar08.htm

 

 

Minciunile stăpânirii posedate de astăzi și lupta creștinului

download - Copie

Minciunile stăpânirii posedate de astăzi și lupta creștinului

Efeseni 6: 11. Îmbrăcaţi-vă cu toată armura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului. 12. Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti.

“Uneltirilor” tradus în limba română,  e tradus din “μεθοδείας – methodeias” din greacă. Cuvântul din greacă îmi spune clar că satana are metode clare ca să facă rău și ca să mă împotrivesc trebuie să discern aceste metode ca fiind rele și ca fiind ale satanei. Cred că suntem cu toți de acord că lumea în care trăim nu este Biserica Domnului, Biserica trebuie să fie lumină în lumea aceasta, prin Lumina lumii, anume Hristos Domnul. Mai citim în Scriptură că stăpânitorul lumii acesteia este satana, iar peste Biserică Stăpânul este Dumnezeu, Domnul Isus fiind capul Bisericii.

Știind aceste lucruri clare, atunci orice creștin trebuie să aibă discernământ prin Duhul Sfânt, ca să vadă metodele satanei de astăzi din societate prin care caută pe cine să înghită și să piardă. Diavolul prin oamenii puși ca autoritate dorește să nege pe Dumnezeu, să nege valorile Scripturii, să atace pe creștini și să-i anihileze.
Doresc să privim împreună la câteva metode folosite de satana astăzi, într-o societate care tot mai mult se împotrivește lui Dumnezeu și Sfintei Scripturi:

Teoria evoluționistă

Deși chiar știința, prin ingineria genetică actuală, contestă această teorie sau ipoteză, încă ea este dată copiilor noștri în școlile de stat. Lanțurile intermediare ale evoluției trâmbițate de această teorie sunt inexistente și imposibile, cu toate acestea minciuna aceasta este forțată să intre în mintea copiilor și să le spele creierele, tocmai ca să nege pe Dumnezeu ca și Creator, faptul că tot ceea ce vedem este creat de Cel ce este Autoritate peste tot Universul. Ioan1:1. La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. 2. El era la început cu Dumnezeu. 3.Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El. Genesa (Facerea) 1:1. La început, Dumnezeu a făcut cerurile și pământul.

Drepturile LGBTQ

Propovăduind un adevăr relativ și o toleranță absolută, culmea că această toleranță nu-și are relevanța pentru noi creștinii, societatea de astăzi a ridicat drepturile minorităților sexuale, la rang de normă în societate.

Cu această toleranță se începe de la grădiniță, confuzia sădită în mintea copiilor duce la niște anomalii grave în ce privește genul copilului, căsătoria, familia și chiar societatea.
Ne uităm la oameni maturi care declară că nu sunt așa cum Dumnezeu i-a creat, ci ei sunt de fapt ceea ce mintea lor le spune, de fapt ei sunt produsul unei societăți bolnave și orbite de dumnezeul veacului acestuia. Bineînțeles că lupta cea mai mare se duce pentru distrugerea Normei lăsate de Dumnezeu în ce privește familia, căsătoria între bărbat și femeie, poziția lui Dumnezeu față de păcatele sexuale și imorale dintre oameni. Pe baza acestor drepturi au început să ne interzică să fim părinți creștini, să ne ia copiii, să ne priveze de liberatatea de credință, să ne prigonească și să ne distrugă ca și creștini. 2 Corinteni 4: 3. Şi, dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce sunt pe calea pierzării,4. a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu. Romani 1: 26. Din pricina aceasta, Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scârboase; căci femeile lor au schimbat întrebuinţarea firească a lor în una care este împotriva firii; 27. tot astfel, şi bărbaţii au părăsit întrebuinţarea firească a femeii, s-au aprins în poftele lor unii pentru alţii, au săvârşit parte bărbătească cu parte bărbătească lucruri scârboase şi au primit în ei înşişi plata cuvenită pentru rătăcirea lor. 28. Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite.

Încălzirea globală

Cred că nimeni nu contestă necesitatea reducerii poluării, reducerea distrugerii ecosistemului prin protejarea lui, conservarea biodiversității etc, cu toți ne dorim o planetă Pământ care să fie un mediu ambiant pentru noi și generațiile care vin. Noi creștinii, credem însă că Dumnezeu este în controlul tuturor planetelor, noi oamenii suntem limitați cu privire la modificări de temperatură, schimbările climatice, salvarea acestei planete.

Globalismul de astăzi și societățile socialiste anticristice, au făcut din această încălzire globală, o modalitate de-a stoarce guvernele de bani, un instrument de pedeapsă  a celor care nu agreează cu poziția lor și o modalitate de-a prezenta oamenilor doctrina de bază a umanismului, cât de tare și mândru a ajuns omul, să se întroneze el prin socialism la rangul de dumnezeu.

Psalmii 24:1. (Un psalm al lui David.) Al Domnului este pământul cu tot ce este pe el, lumea şi cei ce o locuiesc!

Neemia 9:6. Tu, Doamne, numai Tu ai făcut cerurile, cerurile cerurilor şi toată oştirea lor, şi pământul cu tot ce este pe el, mările cu tot ce cuprind ele. Tu dai viaţă tuturor acestor lucruri, şi oştirea cerurilor se închină înaintea Ta.

Știința ridicată la rang de monopol al ateilor

Atât de militanți au devenit acești agenți ai “științei”, care este în opoziție cu credința creștină spun ei, încât ne sunt vândute “gogoși” sau minciuni gogonate, cum că credința creștină ar fi dușmanul științei. Bineînțeles că ei au uitat lista de oameni de știință creștini de-a lungul secolelor, faptul că a fi creștin înclude cunoaștere, chiar revelația Scripturii ne dă foarte multe repere folosite în știință. Monopolizând totul, au ajuns în înțelepciune lor diabolică să vorbească despre reducerea populației, asistăm la o invazie de vaccinuri și de medicamente care prezintă efecte secundare care pun în pericol viața oamenilor, efectiv știința propovăduită astăzi de socialiștii globaliști, de progresiștii de astăzi, a fost ridicată la rang de “carte sfântă”, în care societatea trebuie să creadă și-n care omul anticrist devine protectorul oamenilor de pe pământ. Au ajuns până acolo încât să susțină avortul ca un drept al mamei, uciderea fătului chiar în momentul nașterii, totul susținut cu taxele și ale creștinilor, crime în masă susținute de acești posedați ai progresismului globalist. Iacov 4: 13. Ascultaţi, acum, voi care ziceţi: „Astăzi sau mâine ne vom duce în cutare cetate, vom sta acolo un an, vom face negustorie şi vom câştiga!”, 14. şi nu ştiţi ce va aduce ziua de mâine! Căci ce este viaţa voastră? Nu sunteţi decât un abur, care se arată puţintel, şi apoi piere. 15. Voi, dimpotrivă, ar trebui să ziceţi: „Dacă va vrea Domnul, vom trăi şi vom face cutare sau cutare lucru.” 16. Pe când acum vă făliţi cu lăudăroşiile voastre! Orice laudă de felul acesta este rea.

Promovarea societății multiculturale în scopul distrugerii creștinismului și împlinirii agendei globaliste

Negarea culturii creștine ca fiind  rădăcina culturii societăților occidentale, deja nu mai este o enigmă pentru cei mai mulți astăzi. Se luptă pe toate fronturile pentru ascunderea identității creștine, prin ascunderea sau interzicerea simbolurilor creștine, interzicerea rugăciunii în școli sau universități, interzicerea propovăduirii Evangheliei în anumite spații publice, etc.

Ca și când nu ar fi fost îndeajuns asistăm la o distribuire a populațiilor, o migrație în masă, în care nu mai contează legile statelor, în care nu mai contează drepturile cetățenilor acelor state, în care autoritățile închid ochii la multe abuzuri și închid ochii la prigoana creștinilor dintre migranți sau din țarile migranților. Asistăm la redistribuirea unor populații, totul în defavoarea țărilor din occident și  înăbușirea oricărei mărturii a identității creștine. Dimpotrivă islamul ne este fluturat prin fața ochilor ca o religie a păcii, asistând neputincioși la roadele extremismului său oriunde ajunge.

Organizații non guvernamentale, susținute financiar de globaliști de renume precum Soroș, duc la îndeplinire o luptă pe toate fronturile pentru anihilarea creștinismului și punerea de urgență în practică a agendei globaliste.

Nu știu câți dintre dumneavoastră ca și creștini vă dați seama că lupta noastră trebuie să fie azi mai îndârjită ca oricând, satana se luptă prin societatea de astăzi ca să dea lovitura finală, știind că oricum la Golgota, acolo prin Jertfa lui Hristos și bineînțeles prin Învierea Lui, satana a fost învins.  Ceea ce face stăpânitorul acestei lumi întunecate astăzi, este să-i piardă pe cât mai mulți, să atace Biserica și pe credincioși, să înghită pe cât mai mulți care sunt în Biserică și să-i ducă pe cât mai mulți la lepădarea de credință.
Ce facem scumpi frați, mulți au fraternizat deja cu socialismul modern, așa cum în trecut în societățăle comuniste, ca să-și păstreze viața și familiile mulți au fraternizat cu torționarii comuniști devenind informatori.

Am fost acaparați azi de materialismul fluturat în societate de satana, ne-a ocupat timpul, am lăsat copiii pe mâna acestor impostori, să îi educe și am început să pierdem bătălia generațiilor încredințate nouă de Dumnezeu. Avem parte de o invazie de erezii în Biserici, multe sub egida ecumenism, crislamism, prosperitate etc, am ajuns la programe excelente, adevărate spectacole, însă suntem goi de putere și de viață creștină. Cred că este vremea trezirii, vremea cernerii, vremea separării și sfințirii, deoarece Cel ce vine, va veni.

Apocalipsa 22: 11. Cine este nedrept să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt să se sfinţească şi mai departe! 12. „Iată, Eu vin curând; şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui. 13. Eu sunt Alfa şi Omega, Cel Dintâi şi Cel de pe Urmă, Începutul şi Sfârşitul.” 14. Ferice de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate!

Simion Ioanăș

https://paginacrestina.wordpress.com/2020/03/01/minciunile-stapanirii-posedate-de-astazi-si-lupta-crestinului/

Puterea Rugăciunii cu Viorel Iuga: „Bătălia pentru familie în România”

Educatie, Familie, Opinii, Rugăciune, Video

download - Copie

„Bătălia pentru familie în România” este subiectul abordat de Mirela Pețan în cadrul emisiunii Puterea Rugăciunii, cu președintele Alianței Evanghelice din România, Viorel Iuga.

Când vorbim despre familie, despre binele și binecuvântarea ei, în mod sigur vorbim despre un domeniu unde Isus Hristos ne permite și ne încurajează să folosim Numele Lui. Rugăciunea pentru familie este un lucru pe care îl putem fiecare dintre noi. Este foarte important ca atunci când familiile vin împreună, să se roage deschis pentru toate aspectele vieții. Adesea, noi punem accent în rugăciunile noastre pe aspectele materiale și fizice, dar e nevoie să ne rugăm și pentru aspectele spirituale: lărgirea Împărăției lui Dumnezeu prin familie, răspândirea Evangheliei prin aceasta și revărsarea slavei lui Dumnezeu prin intermediul familiei.

🔴 Puterea rugăciunii – emisiune CU și DESPRE rugăciune, în fiecare sâmbătă de la 17:30 și în reluare duminică, ora 5:30 sau 14:00.

Sursa: Alfa Omega TV

https://www.stiricrestine.ro/2020/03/01/puterea-rugaciunii-cu-viorel-iuga-batalia-pentru-familie-in-romania/?