Pagina de Istorie
Începând cu luna Februarie 2005, vă punem la dispoziţie o lucrare de Istorie Baptistă scrisă de autorul J. M. Cramp, care prezintă istoria mişcării baptiste într-o formă condensată şi interesantă, începând cu fondarea bisericii primare şi ajungând până în perioada prezentă. Sperăm ca prin acest material să vă îmbogăţiţi cunoştinţele şi să aflaţi detalii diversificate şi interesante legate de istoria creştină. Mai multe informaţii şi scrieri din domeniul istoriei creştine puteţi găsi pe paginile Bibliotecii electronice a Misiunii Vox Dei, prin accesarea link-ului din dreapta, cu Istorie Baptistă.
ISTORIE BAPTISTĂ
De la fondarea biserici creştine până în prezent
de J. M. Cramp, D.D. (1796-1881)
Capitolul VII – Perioada Tăcută, din anul 1688 până în anul 1800
Secţiunea III
Progresul denominaţiei în America de Nord – Suferinţele din New England –Elizabeth Backus – Doamna Kimball – Virginia – Predicarea lui Whitfield – „Noile Lumini” – Asociaţia Philadelphia – Alte asociaţii – Corespondenţa cu predicatorii din Londra – Mari treziri – Universitatea Brown – Nova Scotia – New Brunswick – Canada
La începerea acestei perioade existau doar 13 biserici Baptiste în America de Nord. În anul 1740, numărul bisericilor era 37, cu mai puţin de 3.000 de membrii. În anul 1790, însă, erau 872 de biserici care conţineau 64.975 de membrii. 25 de biserici noi au fost formate în prima jumătate a perioadei; în a doua jumătate nu mai puţin de 835 de biserici. Aceasta este cu certitudine o creştere minunată.
Este interesant de notat datele stabilirii primelor biserici din câteva State:
- Welsh Tract, Delaware.
1705. Groton, Connecticut.
1714. Burleigh, Virginia.
1724. Golden Hill, New York.
1727. Perquimans, N. Carolina.
1742. Chestnut Ridge, Maryland.
1755. Newtown, New Hampshire.
1764. Berwick, Maine.
1768. Shaftesbury, Vermont.
1772. Kiokee, Georgia.
1780. Buffalo Ridge, Tennessee.
1781. Nolinn, Kentucky.
1790. Miami, Ohio.
1796. New Design, Illinois.
Strămoşii noştri Baptişti au avut o luptă grea în Statele Noii Anglii. Congregaţionaliştii erau „Ordinul Principal”, şi suportul lucrătorilor lor era oferit prin lege, sub forma unei taxe, percepută de la toţi locuitorii. Ei au plecat de la o stabilire şi au aşezat alta! O mişcare înapoiată a avut loc, în introducerea „legământului de jumătate de cale”, care a umplut bisericile cu oameni care erau străini faţă de evlavie1. Aprecierea pentru salariile lucrătorilor era riguros impusă. A fost în zadar faptul că Baptiştii au pledat dezacordul lor conştiincios din „Ordinul Principal”, şi obligaţia sub care stăteau ei pentru a-şi susţine predicatorii lor. Oprimatorii lor nu aveau să asculte, nici să se abată vreo notă de la cererile lor. Biciul era în mâinile lor, şi aceştia îl aplicau fără milă.
„Din anul 1692 până în anul 1728, Baptiştii erau pretutindeni, cu excepţia Bostonului şi alte câteva oraşe, taxaţi pentru a susţine pe lucrătorii Congregaţionalişti. Faptul menţinerii închinării lor prin sine nu era admis pentru a fi un motiv suficient pentru a-i scuti pe aceştia de la rate pentru a susţine o lucrare care din punctul de vedere al conştiinţei ei nu-l puteau auzi. Pentru refuzul lor de a plăti asemenea rate, ni se spune că ‚adesea trupurile lor erau prinse şi aruncate în temniţa comună, drept răufăcători, iar vitele lor, porcii, caii, mobila din casă şi uneltele de gospodărie, erau sechestrate cu forţa de la ei, şi vândute în mod ruşinos, de multe ori nici măcar la un sfert din prima valoare’. Mai este adăugat totodată că ‚presiunile apăsătoare şi suferinţele cauzate de aceste sechestrări, întemniţări, şi pierderile consecvente ca urmare, i-a făcut pe mulţi Baptişti să se îndoaie, adesea ruinaţi de unii din oamenii noşti, şi descurajaţi de alţii în aşa măsură încât aceştia se strămutau cu restul lucrurilor care le-au mai rămas, în afara Provinciei’”2.
În Anul 1728, un Act a fost emis de către Curtea Generală din Massachusetts, care îi scutea pe Baptişti de la taxă; întrucât aceasta uşura doar persoanele, lăsând astfel proprietatea susceptibilă, acesta a fost de puţin serviciu. Au fost emise mai apoi şi alte Acte, care să fie în vigoare pentru scurte perioade, presupuse a da uşurare; acestea însă au fost astupate cu aşa de multe condiţii dificile şi întunecate, încât Baptiştii au continuat să sufere, în multe locuri, pentru mulţi ani. Următoarele scrisori de la câteva femei creştine oferă ilustraţiile dureroase ale acestor declaraţii.
Elizabeth Backus, mama Rev. Isaac Backus, îi scrie astfel fiului ei:
„Norwich, Nov. 4, 1752.”
„DRAGUL MEU FIU, – Am auzit ceva despre încercările tale şi am fost întristată, până să am tăria să dau cazul lui Dumnezeu, şi să-mi las povara acolo. Şi acum vreau să îţi spun ceva despre încercările noastre. Fratele tău Samuel este în temniţă de 20 de zile. Pe 15 octombrie colectorii au venit la casa noastră şi m-au dus în închisoare, în jurul orei nouă, într-o noapte ploioasă, întunecată. Fraţii Hill şi Sabins au fost aduşi acolo în ziua următoare. Am stat în temniţă 13 zile, iar apoi am fost puşi în libertate, nu ştiu prin ce mijloace. În timp ce eram acolo, mulţi oameni au venit să mă vadă, unii spuneau un lucru alţii alt lucru. Oh, nenumăratele capcane şi ispite care mă asediază! Nu m-am gândit la ele înainte. Dar o, condescendenţa Cerului! Deşi eram legată când am fost aruncată în acest cuptor, eram totuşi eliberată şi l-am găsit pe Isus în mijlocul cuptorului cu mine. Oh, apoi am putut să renunţ la numele meu, proprietate, familie, viaţă şi suflare, în mod liber pentru Dumnezeu. De acum temniţa mi se părea ca un palat. L-am putut binecuvânta pe Dumnezeu pentru toate râsetele şi batjocurile aduse la adresa mea. Oh, dragostea ce s-a revărsat pentru toată omenirea! Atunci am putut să iert cum îmi dorisem să fiu iertată, şi să-mi iubesc aproapele ca pe mine însumi. Diaconul Griswold a fost pus în temniţă pe 8 octombrie, şi ieri bătrânul frate Grover; încă se mai află în căutarea altora, toate acestea făcând apel la umilire. Biserica a numit ziua de 13 noiembrie să fie petrecută în rugăciune şi post pentru acestea. Îmi amintesc de dragostea mea pentru tine şi soţia ta, şi dragii copii ai lui Dumnezeu cu tine, implorând rugăciunile tale pentru noi într-o asemenea zi de încercare. Cu toţi suntem într-o stare tolerabilă de sănătate, aşteptând să te vedem. Acestea de la draga ta mamă,
ELIZABETH BACKUS”.
„DOMNULE BACKUS, – Înţeleg că dumneata aduni materiale pentru o Istorie Baptistă, în care îţi propui să faci public felul cum sunt oprimaţi Baptiştii în Massachusetts Bay. Aceasta este pentru a vă înştiinţa de faptul că în anul 1768, într-o noapte foarte rece de iarnă, în jurul orei nouă sau zece seara, am fost luat prizonier, şi dus de colectorul din oraşul unde trăiesc, din familia mea, formată din trei copii mici, ca să fiu pus în temniţă. Fiind o noapte destul de rece, am concluzionat, printr-un sfat, că în timp ce eram deţinut într-o tavernă în drum spre temniţă câteva ore, pentru a plăti suma de 4-8 L. M. [adică Bani Legali], pentru care am fost făcut prizonier, aceasta fiind rata ministerială. Motivul pentru care am refuzat să o plătesc înainte a fost pentru că eram Baptişti, şi aparţineam Societăţii Baptiste, în Haverhill, şi aveam un certificat arătat evaluatorilor, după cum presupun, conform legii. Aşa ei au avut de a face cu o săracă văduvă din Bradford, a lui Solomon Kimball, din oraşul menţionat anterior; în a cărei casă Rev. Hezekiah Smith a fost tratat cu ruşine de către mulţi dintre oamenii din Bradford, care au venit trimişi de şerif, Amos Mulliken, la vremea când Smith trebuia să predice în casa noastră, la cererea soţului meu, şi s-a argumentat cald cu el, şi l-a ameninţat dacă nu avea să predice. Domnul Smith a început serviciu cu o cântare, fără să ia în socoteală gălăgia, vociferările şi ameninţările oamenilor. Unul dintre ei a apucat scaunul, în spatele căruia stătea domnul Smith, dinaintea lui. Soţul meu a dorit ca Smith să mai întârzie puţin până ce acesta înăbuşea tumultul; însă toate strădaniile sale de a-i linişti au fost în zadar. Soţul meu a dorit ca domnul Smith să înceapă serviciul public, care l-a şi îndeplinit, şi l-a continuat fără alte molestări.
MARTHA KIMBALL”.
„Bradford, septembrie 2, 1774”.
„N.B. Pot atesta cele de mai sus. Se poate observa că taverna unde m-au dus se află la circa două mile de casa mea. După ce am plătit ceea ce mi-au cerut aceştia, iar apoi a trebuit să mă întorc la săracii mei copii fără de tată, prin zăpadă cu picioarele goale, în moartea nopţii, expus la severitatea răcelii”3.
În celelalte State din Noua Anglie, cu excepţia lui Rhode Island, Baptiştii au avut de a face cu acelaşi tratament. Rev. Marshall, de exemplu, care a lucrat în Connecticut, a fost pus în butuci pentru că predica în parohia altui lucrător, şi apoi trimis în temniţă pentru „predicarea Evangheliei contrar legii”. Limba de calomnie a fost ocupată împotriva lui, şi „pretutindeni se vorbea împotriva lui”. Taxat în mod nedrept, întemniţat nelegitim, ţinta ridiculizării tuturor oamenilor, ei nu au tremurat, şi nici nu au încetinit în zel sau efort; şi Dumnezeu i-a binecuvântat în mod minunat.
Succesul lor a fost mare şi în Virginia. După trezirea de sub Whitfield şi asociaţii săi, mulţi lucrători Baptişti au făcut itinerarii în acel Stat, şi au predicat în aşa fel încât mulţimile au crezut şi s-au convertit. La scurtă vreme a izbucnit persecuţia. Câţiva dintre lucrători au fost arestaţi. „Dacă se poate în închinarea voastră”, spunea avocatul, „aceşti bărbaţi sunt mari tulburători de pace; ei abia se întâlnesc cu omul pe drum şi îi şi înfige un text din Scriptură pe gât”. Deoarece ei nu vroiau să promită că vor înceta să predice, ei au fost încredinţaţi temniţei, unde au mers cu bucurie, cântând în timp ce mergeau pe stradă, imnul Dr. Watts, „Largă e calea ce duce la moarte”. Aceasta era în zona din Spottsylvania, în anul 1768. Acelaşi curs a fost urmat de magistraţii din alte părţi ale Statului. Circa 30 de lucrători, pe lângă mulţi susţinători şi alţii care au manifestat seriozitatea creştină pentru salvarea sufletelor, au fost întemniţaţi, unii dintre ei în mod repetat4.
„Magistraţii, în toate părţile Republicii, au îndemnat şi direcţionat clerul din cadrul Statului, precum şi pe prietenii lor mai zeloşi, să înceapă o tulburare neliniştită a oamenilor, şi o persecuţie fără inimă a lucrătorilor din bisericile noastre. S-au făcut încercări de a înlătura Actul de Tolerare, şi legile vechi şi învechite au fost căutate, şi s-au făcut legi pentru punerea în vigoare a prevederilor lor. Evaluările au fost urmărite cu mare vigilenţă; amenzi au fost impuse şi adunate; adunările au fost tulburate şi dispersate cu violenţă; pastorii şi alţi lucrători au fost arestaţi, aduşi înaintea tribunalelor, terorizaţi şi pedepsiţi în mod ruşinos. Toate acestea, şi multe altele, sunt recunoscute de însăşi lucrătorii şi istoricii ‚Bisericii de Stat’. Dr. Hawks, de exemplu, spune: ‚Nici un neconformist din Virginia nu a experimentat, pentru o vreme, un tratament mai aspru ca cel asupra Baptiştilor. Ei au fost bătuţi şi întemniţaţi, şi cruzimea şi-a taxat ingeniozitatea sa pentru a inventa moduri noi de pedeapsă şi tulburare. Consecinţele uzuale au urmat. Persecuţia îşi făcea prieteni din victimele sale; şi cei cărora nu li s-a permis să vorbească în privat, au găsit auditorii doritori în mulţimea ce-i simpatizau, care se aduna în jurul temniţelor, să-i audă cum predică de dincolo de ferestrele cu zăbrele. Nu este puţin probabil că însăşi această opoziţie a împărţit tărie în alt mod, în măsura în care aceasta a oferit Baptiştilor o bază comună pe care să aducă rezistenţă’”5.
„În toate temniţele unde fraţii noşti erau întemniţaţi, ei predicau zilnic de la ferestre către mulţimile care se adunau să-i asculte”6.
Iritaţi dincolo de măsură de această îndrăzneală, duşmanii lor au recurs la diferite expediente pentru a le încerca. „În unele cazuri”, spune Benedict, „s-au bătut din tobe în timpul serviciului; s-au ridicat îngrădiri mari înaintea ferestrelor temniţei; chibrituri şi alte materiale sufocante au fost arse în afara uşilor temniţei”. Toate însă erau în zadar. Slujitorii lui Dumnezeu predicau, iar oamenii erau în mod egal determinaţi să asculte. Convertiţii se multiplicau; biserici noi au apărut pretutindeni în Stat: „aşa de mult a crescut Cuvântul lui Dumnezeu, şi a predominat”.
Marea creştere a denominaţiei noastre a avut loc după anul 1740. În toamna acelui an Whitfield ajunsese la Newport, Rhode Island, şi a început acel curs de strădanie Evanghelică în Statele Unite care a fost productiv, sub binecuvântarea Divină, de rezultate atât de remarcabile. Trezirea de la Northampton, Massachusetts, în 1734, pregătise deja minţile oamenilor, într-o oarecare măsură, pentru revărsarea generală a Duhului. Aceasta a fost acordată în mod plin de har, manifestarea sa fiind aşa de glorioasă încât „în terme de doi sau trei ani 30 sau 40 de mii de suflete au fost născute în familia cerului în New England”7. Unii dintre convertiţi s-au alăturat bisericilor existente, însă un număr mare au format biserici separate, solicitând evidenţa satisfăcătoare ca acei candidaţi pentru comuniune să fie supuşi regenerării. Regula Noului Testament fusese înlăturată din cadrul „Ordinului Principal”, şi Noile Lumini, aşa cum au fost numiţi aceştia, au determinat să reinstaureze principiile primitive în locul lor adecvat. Efectul natural a fost că mulţi dintre ei au devenit Baptişti.
Noii convertiţi erau „aprinşi în duhul”. Ei însetau după mântuirea sufletelor. Eforturile neasemuite au fost imediat utilizate pentru răspândirea Evangheliei. Unii au mers din casă în casă din cadrul vecinătăţii lor, „avertizând şi învăţând pe fiecare om”, şi îi îndemnau pe toţi să se întoarcă la Domnul. Lucrătorii pioşi au fost stârniţi de exercitarea neobişnuită, şi creştinii vechi şi-au reînnoit tinereţea lor. „Domnul a dat cuvântul; mare a fost compania acelora ce l-a publicat”. Nu erau cu toţii calificaţi pentru lucrare, aşa cum am judeca noi acum; au fost comise greşeli, şi s-au adoptat măsuri de proprietate îndoielnică, în anumite locuri; însă astfel de lucruri pot fi aşteptate în vremuri de mare încântare spirituală. Nu se poate nega faptul că lucrătorii au fost în general bărbaţi ai lui Dumnezeu, „plini de Duhul Sfânt şi de putere”. Ei aveau convingeri profunde cu privire la răul păcatului, şi la primejdia stării de rebeliune. Dragostea lui Dumnezeu în Hristos a împuternicit sufletele lor. Părerile lor despre realităţile solemne ale unei alte lumi erau vii şi afectau inimile. Ei „întotdeauna puneau pe Domnul înaintea lor”, şi umblau precum ar fi în faţa scaunului de judecată. Apelurile lor sincere îi făceau pe cei tari să tremure, îi uimea pe mulţi destrăbălaţi în tăcere, şi producea lacrimi din partea ofensatorilor încăpăţânaţi. Zeci de mii se plecau înaintea maiestăţii adevărului.
Unii dintre cei mai puternici predicatori au emigrat în alte State; şi oriunde mergeau, potopul binecuvântării curgea peste ţară. Virginia a fost îndatorată în mod remarcabil strădaniilor acestora. În 1768 existau doar 10 biserici Baptiste în acel Stat; în 1790 erau 210. Statele Carolina şi altele din Sud au fost şi ele vizitate de Noile Lumini, şi efecte măreţe au urmat.
De îndată de bisericile baptiste au devenit suficient de numeroase, ele au purces să se combine în Asociaţii, aranjament care a fost dovedit a fi eminent de conductiv faţă de prosperitatea grupului. Păzindu-se cu atenţie împotriva asumării puterii eclesiastice şi evitarea tuturor instanţelor cu afacerile bisericilor individuale, lucrătorii şi delegaţii care se adunau din când în când au exercitat o supervizare frăţească asupra cauzei Baptiste, şi adesea „au plănuit lucruri liberale” în dreptul ei. Edificarea personală a fost promovată de serviciile religioase; părtăşia creştină a fost reînnoită şi extinsă; întrebări importante despre doctrină şi practică au fost discutate, şi s-a dat sfat în cazurile dificile; bisericile slabe şi nevoiaşe au fost asistate; s-au produs planuri pentru difuzarea mai largă a adevărului Evangheliei. Aproape toate aventurile denominaţiei noastre pot fi referinţa pentru influenţa acelor adunări Asociaţionale.
Asociaţia Philadelphia a fost prima de acest fel. Aceasta a fost formată în 1707. „Această asociaţie”, spune Dr. Samuel Jones, în Predica de Secol, „a apărut din ceea ce ei numesc adunările Generale şi uneori Anuale. Aceste adunări au fost instituite încă din 1688, şi au avut loc în mod alternativ în mai şi septembrie la Lower Dublin, Philadelphia, Salem, Cohansey, Chester şi Burlington, locuri unde erau membrii, deşi nici o biserică sau biserici nu au fost constituite, cu excepţia lui Lower Dublin şi Cohansey. La aceste întâlniri strădaniile lor erau în principal îngrădite faţă de lucrarea Cuvântului şi administrarea ordonanţelor Evangheliei. Însă în anul 1707, aceştia se pare că au luat mai decent forma unei Asociaţii; pe atunci ei aveau delegaţi din câteva biserici şi s-au extins în grijile lor generale. Noi, prin urmare, ne datăm începuturile ca o Asociaţie din acea vreme, deşi s-au putea, cu doar puţină incorectitudine, să o extindem cu câţiva ani în urmă. Aceştia nu erau decât un grup plăpând, deşi erau un grup de fraţi credincioşi, ce constau din cinci biserici, anume, cele din Lower Dublin, Piscataway, Middletown, Cohansey şi Welsh Tract. Pe atunci erau doar aceste cinci în America de Nord, cu excepţia lui Massachusetts şi Rhode Island”8.
Această Asociaţie este încă un grup mare şi înfloritor, fără a lua în considerare numeroasele mlădiţe care le-a produs. Există alte 17 Asociaţii în Stat.
La câţiva ani după stabilirea Asociaţiei Philadelphia, s-a deschis o corespondenţă cu lucrătorii Baptişti din Londra. Într-o scrisoare datată din 12 august 1714, Abel Morgan spune: „Suntem acum nouă biserici. . . În aceste biserici există circa 500 de membrii, dar care sunt larg răspândiţi în această zonă. E nevoie de lucrătorii noştri pentru a lucra cu mâinile lor. Speram, dacă Domnul ne va da mai mult ajutor, să fim mai multe biserici în scurt timp. Majoritatea bisericilor administrează sacramentul o dată pe lună. Aceşti lucrători sunt cu toţi sănătoşi în credinţă, şi practicăm majoritatea lucrurilor precum bisericile britanice”. O altă scrisoare, scrisă în anul următor, conţinea o cerere de asistenţă, în cărţi, etc., „pentru păstrarea şi promovarea ulterioară a adevărului din aceste părţi”. Doi gentlemeni au răspuns cererii. „Thomas Hollis şi John Taylor au dat o provizie de cărţi; Hollis a trimis 12 copii ale Adnotărilor lui Burkitt asupra Noului Testament, spunând ca fiecare lucrători din acele părţi să aibă câte o copie; John Taylor a dat cărţi în valoare de 12 lire, şi câteva copii ale Catehismului Baptist”. Confirmând darul, biserica din Philadelphia a scris următoarele: „Scrisoarea voastră a fost citită în întâlnirile noastre din oraş şi ţară. Am ajuns la concluzia ca aceste cărţi să fie dispuse după intenţie: cărţile de familie pentru beneficiul celor bine-dispuşi; Adnotările pentru persoanele calificate în particular. Celelalte cărţi pentru folos public, pentru ca fraţii noştri de bază să poată apela la ele, acestea fiind înregistrate aici în oraş, pot fi împrumutate şi returnate apoi; prin acestea generaţia prezentă cât şi cea viitoare poate beneficia de ele. Conţinutul scrisorilor şi un catalog al cărţilor este înregistrat în biblioteca bisericii noastre, pentru a se prevenii greşelile”. O altă confirmare a fost trimisă de către Asociaţie, la întrunirea sa anuală, ţinută în septembrie 1717. Un extras din scrisoarea lor va arăta natura luptei dusă de Baptiştii din Pennsylvania din acea vreme: „Credem că însăşi minţile oamenilor de aici sunt pătate cu Arminianism, Socinianism şi altele. Noţiunea comună a religiei printre ei este precum o casă de leproşi: nu trebuie să fie reparată prin petecire, ci trebuie dărâmată şi re-construită pe temelia corectă – legământul de har. Aceasta ne luptăm să facem, şi, prin urmare, ne împotrivim curentului vremii, pentru ca cei care ne întrec să nu vadă nici o cauză de a deplânge faptul că am mers înaintea lor; şi aceasta vom continua, dacă ne va permite Dumnezeu”9. Ei au făcut-o şi au făcut-o corect. Nici unul din succesorii lor nu s-au plâns „că ar fi mers careva înaintea lor”.
Am reclamat creşterea remarcabilă a denominaţiei noastre în ultima jumătate a perioadei notate acum. A fost roada unei serii de treziri. Lucrătorii dina cele vremuri nu erau satisfăcuţi cu eliberarea din datoriile lor de pastoraţie. Ei au făcut călătorii lungi, predicau unde mergeau, uneori fără vreun plan definit sau preconceput, ci munceau şi călătoreau după cum se credeau călăuziţi de sus. Au urmat efecte măreţe, „Domnul lucra cu ei, şi confirma Cuvântul”, nu neapărat prin „semne care au urmat”, aşa cum au văzut bisericile Apostolice, ci printr-o afişare mai mare a puterii şi milei, prin convertiri de suflete. Aceste manifestări nu au fost îngrădite în vreo anumită parte a ţării; de ele s-au bucurat pretutindeni. Rhode Island a experimentat o binecuvântare bogată în 1774. Bisericile din părţile de nord ale New England erau mai mult de dublu în număr în cei zece ani de după 1792. Multe mii au fost adăugate în Virginia şi alte State Sudice. În 1791 a existat o trezire extensivă în Massachusetts, care a ajuns până în Statul New York. 293 de membrii au fost adăugaţi bisericilor din Saratoga şi Stillwater în acel an10.
Nu trebuie să fim surprinşi de anumite lucruri ciudate. Toată societatea era într-o fierbere; lucruri ciudate se întâmplau la suprafaţă, ici şi colo, şi erau privite, sau se râdeau de ele, sau se plângea, până ce se uitau. Dacă bisericile ce formau Sandy Creek Association din North Carolina erau tenace în sărutul dragoste, punerea mâinilor peste membrii, numirea diaconiţelor, şi altele de acest gen; dacă un trup mare Baptişti din Virginia era aşa de greşit încât să aleagă, în anul 1774, trei din numărul lor, şi să-i desemneze drept „apostoli”, investindu-i cu puterea de superintendenţă generală; şi dacă, în anumite privinţe, fervenţa sentimentelor Noilor Lumini ajungea la o mai bună discreţie şi decenţă, trebuie să ţinem în minte lucrurile specifice din acele vremuri. După un anotimp lung de răceală şi secetă, Domnul a „turnat apă peste cel însetat, şi potoape de apă peste pământul uscat”; vegetaţia spirituală a crescut groasă şi puternică, care necesita cultivatori îndemânatici, şi o anumită pagubă a fost experimentată pentru dorinţa de îngrijire în altoire şi pregătire. În decursul a câţiva ani aceste nevoi au fost împlinite şi s-au constituit aranjamentele adecvate. Cu siguranţă că am prefera o trezire a religiei, deşi am fi izbucniţi de ceva iregularităţi, faţă de răceala ca de moarte a formei şi simplicităţii ortodoxiei.
Anul 1764 a fost memorabil pentru fundarea Colegiului Rhode Island, acum numit „Brown University”. Această Instituţie îşi are originea în Asociaţia Philadelphia. Dorinţa acestei măsuri fusese simţită de multă vreme. Rev. Morgan Edwards era mişcătorul principal în această mişcare, şi părerile lui au fost înaintate cu zel către Baptiştii din Pennsylvania. Ei au ales Rhode Island drept loc al Colegiului propus, deoarece se presupunea că preponderenţa Baptiştilor din acel Sta va asigura acordarea unui statut potrivit de integrare. Rev. James Manning, pe atunci din Philadelphia, fiind la Newport, Rhode Island, în 1763, în drumul său către Halifax Nova Scotia, a convocat o întrunire a principalilor Baptişti, şi le-a prezentat subiectul înaintea acestora. Rezultatul a fost că s-a format un plat, s-au luat măsurile preliminare, şi s-a aplicat imediat la legislatura pentru un statut. Au apărut câteva dificultăţi, din tratamentul necinstit al unul lucrător Prezbiterian a cărui asistenţă a fost cerută în participarea la statut, şi care de fapt l-a trasat într-o asemenea manieră încât Prezbiterienii să aibă controlul. Planul a fost biruit, şi promotorii originali ai obiectului au obţinut dorinţele lor. Colegiul a fost fondat pe baza următorului plan:
„În cadrul acestei instituţii catolice şi liberale nu vor fi admise vreun test religios, ci, din contra, toţi membrii ei se vor bucura pe deplin, în mod liber, absolut, de libertatea de conştiinţă neîntreruptă; şi locul profesorilor, al tutorilor, şi al celorlalţi ofiţeri, cu excepţia preşedintelui, va fi liber şi deschis tuturor denominaţiilor de Protestanţi; şi tinerii din toate denominaţiile religioase pot şi vor fi admişi în mod liber faţă de avantajele egale, onorariile şi onorurile colegiului sau universităţii, şi vor primi un tratament corect, generos şi egal în cadrul rezidenţei lor de aici, aceştia având în comportament paşnic, conformându-se după legile şi statuturile în vigoare; şi învăţătura publică va fi în privinţa ştiinţelor; şi diferenţele sectariene de opinie nu vor face parte din instruirea publică şi clasică”.
„Guvernarea colegiului este condusă de un Bord de Indivizi, ce constă din 12 membrii, din care 8, inclusiv preşedintele, trebuie să fie Baptişti; şi un Bord de Tutori, care constă din 36 de membrii, din care 22 trebuie să fie Baptişti, cinci Prieteni sau Quakeri, patru Congregaţionalişti şi cinci Episcopalieni. Aceştia reprezintă denominaţiile diferite ce există în Statul unde s-a obţinut statutul. Instruirea şi guvernarea imediată a colegiului stă în responsabilitatea preşedintelui şi a Bordului de Indivizi”11.
Manning, mai târziu Dr. Manning, a fost ales preşedinte. El şi-a început lucrările la Warren, în 1766, şi a fost la scurtă vreme încurajat de către studenţii aduşi lui pentru instruire. Ridicarea unei clădiri de colegiu era necesară, şi Providence a fost ales ca loc, acel oraş oferind cea mai mare contribuţie pentru acest obiect. Lucrarea a fost realizată în 1770. La izbucnirea războiului american, Instituţia a fost suspendată pentru 6 ani, şi clădirea a fost folosită drept baracă şi pentru scopurile de spital ale armatei. Dr. Manning a murit în 1791, şi a fost urmat de Dr. Maxcy, care şi-a dat demisia în 1802, când Dr. Masser a devenit preşedinte. El a fost urmat de Dr. Wayland, care a demisionat, „plin de onoruri”, în 1856. Universitatea a fost apoi sub preşedenţia Dr. Barnas Sears, care a demisionat în 1867, pentru a supraveghea aranjamentele educaţionale din Sud, fondate de foarte generoasa libertatea a lui George Peabody, Esq., şi este urmat de Dr. Alexis Caswell.
Această vulnerabilă instituţie are acum o sută de ani. Circa 2.000 de studenţi au absolvit de aici, din care circa 500 au devenit lucrători ai Evangheliei12.
Colegiul Rhode Island a fost numit „Brown University”, în 1804, în onoarea lui Nicholas Brown, Esq., cui i se datorează liberalitatea. În anul mai sus menţionat el a fondat Profesoratul în Retorică şi Beletristică. Mai apoi a ridicat „Hope Hall”, o structură spaţioasă, desemnată să permită acomodarea crescută de care era nevoie pentru studenţi, ce a costat 30.000 de dolari. „Manning Hall”, construită mai recent de câţiva binefăcători generoşi, are biblioteca la parter, şi partea superioară este folosită drept capelă. Biblioteca cuprinde intre 30 şi 40 de mii de volume.
Importanţa oferirii mijloacelor de instruire pentru ci care au intrat în lucrare a fost devreme simţită de fraţii noştri pe Continentul American. O sumă considerabilă a fost ridicată pentru asistarea persoanelor de acest fel de către Asociaţia Philadelphia. Seminarele de educaţie privată au fost stabilite în diferite părţi ale ţării, care au fost frecventate de mulţi care mai apoi au devenit lucrători ai Evangheliei. Prima academie de acest fel a fost deschisă de Eaton, la Hopewell, New Jersey, în 1756. Dr. Samuel Jones a stabilit alta, la Lower Dublin, Pennsylvania, în 1766; o a treia a fost fondată la Wrentham, Massachusetts, în 1776, de W. Williams, unul din primii absolvenţi ai Colegiului Rhode Island. Acestea au fost eforturi folositoare. EI au fost germenii nobilelor preluări care au caracterizat era curentă.
Introducerea principiilor şi practicilor Baptiste în acea parte a Continentului American care acum este numit „British North America” rămână a fi înregistrat.
În 1760, Shubael Bimock şi familia, cu alte persoane, au emigrat din Connecticut şi s-au stabilit în Newport, Nova Scotia. Pacostele care le-au îndurat în propria lor ţară prin a fi taxaţi pentru susţinerea lucrătorilor „Ordinului Principal” (Congregaţional) a dus la înlăturarea lor. Rev. John Sutton, un lucrător Baptist, i-a însoţit. El a rămas circa un an în provincie, a botezat pe fiul lui Dimock, Daniel şi pe mulţi alţii, apoi s-a întors. Familia Dimocks, tatăl şi fiul, au predicat Evanghelia în districtul unde s-au stabilit, şi mulţi au fost convertiţi şi botezaţi, însă nu s-a format nici o biserică.
Rev. Ebenezer Moulton, din Massachusetts, a vizitat aceiaşi provincie în 1761, şi a predicat în principal la Yarmouth. Aceleaşi rezultate au avut loc la Newport. Şi el s-a întors.
În 1763, Rev. Nathan Mason înlăturat din Swansea, Massachusetts, înspre Sackville, care pe atunci era în Nova Scotia, dar care acum este în New Brunswick (separarea în două provincii având loc în 1784). A fost formată o biserică, unde Mason a fost ales pastor înainte de a pleca. Întreaga biserică a emigrat. Ei au rămas la Sackville circa 8 ani, timp în care au crescut la 60 de membrii. Emigranţii originali s-au întors, şi biserica s-a stins. O altă biserică a fost formată în acelaşi loc în 1799.
Prima biserică Baptistă formată în provincie a fost în Horton. 10 persoane au constituit o biserică, pe 19 octombrie 1778, şi Rev. Nicholas Pearson, care predicase acolo de ceva vreme, a fost ales pastor al lor. Strădaniile sale au avut aşa mare succes încât 52 de persoane au fost adăugate bisericii în 1779 şi 1780. În ultimul an biserica a adoptat comuniunea deschisă, prin admiterea Congregaţionaliştilor la părtăşia lor. Celelalte biserici careu au fost stabilite în cadrul secolului au stabilit aceiaşi politică.
Lucrătorilor cărora le e datoare denominaţia pentru strădaniile lor din Nova Scotia au fost Thomas Handly Chipman, Joseph Dimock, John Burton, James Manning, Theodore Seth Harding, Harris Harding, Edward Manning, Enoch Towner şi Joseph Crandal. Toţi aceştia au fost bărbaţi eminenţi în vremea lor. Needucaţi în înţelesul comun al cuvântului, ei erau bine versaţi în teologia Bibliei, şi erau predicatori puternici. Ei nu se îngrădeau faţă de vecinătatea unde locuiau, ci călătoreau prin provincie, proclamând vestea bună oriunde aveau acces la oameni, şi întorcând pe mulţi „de la puterea Satanei la Dumnezeu”. Numele lor sunt ţinute în mare onoare în Nova Scotia.
Părtăşia amestecată a predominat în toate bisericile, cu excepţia celei de la Halifax, care era singura biserică Baptistă (numită propriu astfel) din Nova Scotia, la finalul secolului al 18lea. Dar toţi pastorii erau Baptişti, şi convertiţii erau botezaţi în mod invariabil. Comuniunea strictă a devenit practica bisericilor în 1809.
Prima Asociaţie din British North America a fost formată în Lower Granville, Nova Scotia, 23 iunie, 1800. Aceasta consta din nouă biserici, anume: Annapolis şi Upper Granville, Digby, Lower Granville, Horton, Newport, Cornwallis, Chester, Yarmouth şi Sackville, N.B.
O biserică Baptistă a fost formată în Township of Hallowell, Prince Edward County, Canada West, în jurul anului 1795. Rev. Joseph Winn a fost poastor şi probabil a exercitat supravegherea generală asupra altor comunităţi baptiste, care au fost ulterior fondate în acea parte a Canadei. Rev. Reuben Crandell a fost şi el un lucrător activ şi de succes în aceiaşi provincie.
AU fost mulţi lucrători excelenţi a căror nume şi vieţi merită să fie înregistrate aici, dar spaţiul nu ne permite.
Note de subsol:
1 Legământul „de jumătate de cale” este astfel explicat de Dr. Lyman Beecher: „Conform proviziilor acestei anomalii în religie, persoanele cu o comportare regulată, deşi lipsiţi de pietate, poţi fi consideraţi drept membrii ai Bisericii, şi să-şi ofere copiii spre botez, fără să vină la Cina Sacramentală, motiv pentru care pietatea era considerată indispensabilă. Efectul era că, datorită legământului, aşa cum era numit, devenea o ceremonie comună, aiurită, şi botezul era extins tuturor care erau la modă, făceau lucruri de auto-neprihănirea, pentru a putea solicita aceasta pentru ei sau copiii lor. În privinţa promisiunii educării copiilor lor în frica de Domnul şi supunerea faţă de disciplina Bisericii, pe de altă parte, sau de grija atentă pe de altă parte, ei le treceau cu vederea, atât cei corecţi cât şi cei care le făceau” – Autobiografie, i. p. 270
2 Dr. Hovey’s Life and Times of Isaac Backus, p. 167.
3 Hovey, pp. 28, 184.
4 Benedict’s History of the Baptists, p. 654.
5 History of the Protestant Episcopal Church in Virginia, p. 121.
6 Howell’s Early Baptists of Virginia, p. 39.
7 Trumbull’s History of Connecticut, quoted by Dr. Hovey, p. 35.
8 Benedict’s History, p. 605.
9 Ivimey, iii. pp. 127,131, 133.
10 Hovey, p. 258.
11 Hovey, p. 151.
12 See Guild’s History of Brown University.
http://publicatia.voxdeibaptist.org/istorie_mar08.htm
Apreciază:
Apreciere Încarc...
Blog Creștin Ardelean Viorel 