Isus din evanghelii (7)

download - Copie - Copie

Publicat pe

paine

 

 

 

 

 

 

 

În capitolul al șaselea al Evangheliei după Ioan regăsim același model de desfășurare a textului biblic, însă tematica și miza sunt cu totul diferite. Dacă în capitolul anterior Isus i-a vizat pe liderii poporului evreu și a avut o confruntare publică cu aceștia la Templu, în acest caz ne aflăm în contextul sărbătorii pascale și în ținuturile Galileii, iar acțiunile și mesajul lui Isus se adresează oamenilor de rând care îl urmau, și îndeosebi ucenicilor săi. În privința ucenicilor, termenul cheie din pasajul biblic analizat este cel de testare sau evaluare, cu un sens puternic ce trimite la etapa prin care a trecut Cristos însuși atunci când a fost dus în pustie la începutul misiunii sale (Mt. 4:3). Înaintea discursului lung ce are ca temă pâinea vieții, asistăm la două minuni care îi implică direct pe ucenici și îi confruntă serios în privința credinței lor și a relației cu maestrul pe care îl urmează.

Minunile pe care le-a făcut Isus vindecând bolnavii i-au adus o anumită popularitate și mase mari de oameni îl urmau pentru a beneficia de ele. Însă evanghelia ne atrage mereu atenția că, pentru Cristos, accentul nu cade pe semne și minuni, ci pe dorința sa de a provoca o credință ce se dezvoltă ca urmare a unui angajament și a unei decizii personale. Rostul semnelor este acela de a atrage atenția, de a pune întrebări, de a indica semnificații dincolo de acestea și mai ales de a permite o deschidere a ființei omului către persoana divină. Cu alte cuvinte, Cristos nu face minuni prin care să convingă oamenii cu privire la identitatea lui și astfel să creadă în el, ci pentru a indica (de aici caracterul lor de semn) faptul că el urmează logica biblică a profeților trimiși de Dumnezeu. Însă modul său de lucru este atât de atipic și frecvent scandalos pentru mintea și așteptările omului, încât oricine participă la misiunea lui Isus este stimulat să facă o evaluare serioasă asupra lucrurilor văzute și auzite.

Dacă ne îndreptăm atenția înspre ucenici, sesizăm că Isus își propune să îi provoace. Lucrurile încep aproape banal prin întrebarea pusă lui Filip cu privire la modul în care s-ar putea face rost de pâine pentru o masă mare de oameni ce trebuie hrănită. Însă evanghelistul comentează că această întrebare reprezintă un test și astfel ne-a creat așteptarea fie ca autorul biblic să revină cu indicații asupra semnificației și rezultatelor lui, fie să îl lase pe cititor să le identifice. Dincolo de acest aspect, important este gestul lui Isus de a face loc ucenicilor în misiunea sa. Asistăm la un mesaj clar cu privire la intenția lui de a avea parteneri de lucru și de a le cunoaște punctul de vedere. Isus putea face minunea doar prin raportarea sa la Tatăl, ca un profet autentic ce ascultă de Dumnezeu și face voia lui, fără să mai ceară opinia discipolilor. Discuția cu ucenicii despre posibilele soluții la problema ivită nu vădește neapărat o intenție pedagogică a lui Isus de a arăta starea ucenicilor, lipsa lor de credință sau de perspectivă cu privire la ceea ce poate face Dumnezeu. Este oare lipsit de importanță faptul că discipolii au identificat rapid resursele lor și au fost capabili să constate că sunt insuficiente pentru nevoia existentă? Trebuia să facă mai mult? Ceea ce este clar însă este dorința lui Cristos de a le cunoaște opinia, de a le oferi spațiu de reflecție și exprimare, de a le da șansa angajării alături de el în misiunea sa. La fel de importantă este și participarea concretă a ucenicilor la realizarea minunii. Ei au împărțit pâinea și au adunat resturile, adică au fost puși să evalueze dimensiunile fenomenului și să compare astfel evaluarea făcută inițial cu rezultatul acțiunii divine. Încă o dată, textul biblic ne confirmă modul de lucru al lui Dumnezeu prin apelul la libertatea și potențialul omului, cale pe care a urmat-o însuși Isus în raport cu Tatăl și în relație cu discipolii săi. Prezența și implicarea personală a omului este cerută și așteptată de Dumnezeu. Ea este cu atât mai importantă cu cât devine un angajament ce rezultă din alegere și pe baza unei relații de încredere ce se construiește transparent cu persoana divină. Ne este ușor să privim la Isus ca la omul care deține toate certitudinile și care acționează mereu în virtutea unei viziuni de sus, superioare, dincolo de limitările inerente naturii umane. Însă este mult mai dificil să ne apropiem de acea imagine a lui Cristos care și-a asumat starea kenotică de ființă dependentă de Dumnezeu și de semeni și care își arată dorința și nevoia de a construi relații de parteneriat solide. Cuvântul cheie din această pericopă ne cere să ne gândim mereu că Isus însuși a fost supus testelor, că a fost singur și încercat în toate felurile și a fost nevoit să lupte cu sine pentru a se abandona în mâna lui Dumnezeu. Putem intui că Isus, chiar și atunci când a realizat minuni și semne, și-a amintit de propriile teste, de limitele sale și de nevoia de a fi aproape de Tatăl și de ucenici. Este foarte probabil că Isus a apreciat reacția și implicarea ucenicilor, chiar dacă standardele elitiste ce ne animă frecvent ne-ar impune o altfel de evaluare a situației. Într-o grilă asemănătoare putem privi și al doilea tablou din text, când Isus realizează o altă minune, iar ucenicii sunt confruntați din nou cu propriile limite, dar acum în fața forțelor naturii. Textul este mult mai concis și mai aluziv și ne lasă mai mult spațiu de interpretare. Însă este clar că prezența lui Isus are darul de a sublinia din nou cât este de importantă evaluarea și asumarea acestor limite, pentru că astfel suntem mai capabili să înțelegem și să vedem modul în care se implică Dumnezeu în ecuația existenței umane și putem înțelege mai profund importanța prezenței lui și a celui de lângă noi în viața noastră.

Discursul lui Isus din partea a doua a capitolului este provocat de inițiativa oamenilor de a-l urma până dincolo de marea Tiberiadei. Dialogul inițiat de Cristos cu cei ce au venit să-l caute arată intenția sa de a-i ajuta să înțeleagă rolul credinței și cum anume poate fi folosită pentru a avea acces la ceea ce Dumnezeu lucra în acele vremuri. Lucrurile se complică în momentul în care Isus se identifică drept pâinea care s-a coborât din cer, cea care dă lumii viață. Atitudinea mulțimii exprimă o anumită stare de confuzie pentru că oamenii fac trimitere la identitatea lui Isus pe care o cunoșteau, adică aceea de fiu al lui Iosif din Nazaret. Însă situația depășește limita de acceptabilitate rațională atunci când Cristos continuă să expună tema pâinii care dă viața printr-un limbaj foarte sugestiv și deosebit de dur, aproape violent. El spune că cine dorește să aibă viața veșnică trebuie să-i mănânce trupul și să-i bea sângele. Reacția oamenilor este la fel de aspră pe cât este de gravă și radicală imaginea oferită de Isus. A mânca, cu sensul de a devora, carnea cuiva și a-i bea sângele reprezintă un tablou cu o încărcătură maximă care sugerează atât o nevoie fundamentală, cât și o soluție extremă. Paralela cu Moise și pâinea pe care evreii au mâncat-o în pustiu reprezintă doar un element de sprijin pentru a înțelege că asistăm la un lucru de importanță capitală, adică la iconomia lui Dumnezeu care dă viață, atât pentru istorie, cât și pentru eternitate. Iar participarea la această viață nu se rezumă la un consens intelectual, ci reprezintă actul complex și complet de a hrăni întreaga ființă prin deschiderea către sursa ei și asumarea adevărului că viața este mereu darul lui Dumnezeu. Ca răspuns la această abordare, apare o atitudine de judecată și respingere, iar mulți dintre ucenicii care îl urmau pe Isus se scandalizează la cele auzite și îl părăsesc. Este dificil de spus dacă maniera de a prezenta lucrurile este rezultatul strategiei lui Isus de a testa și eventual de a selecta ucenicii fideli, însă este cert că acest lucru se întâmplă. Acest tip de intransigență din partea lui Cristos poate părea de neînțeles. Dar să nu uităm că Isus însuși a fost confruntat cu anumite lucruri foarte importante pentru condiția umană (foamea, autoritatea, recunoașterea, suferința) și că s-a lovit de ele foarte dur, nu numai în perioada celor patruzeci de zile din pustiu, ci și pe parcursul întregii sale misiuni. Realismul și seriozitatea cu care sunt prezentate datele uceniciei și ale parteneriatului cu Dumnezeu ne arată autenticitatea vieții lui Isus și preocuparea sa pentru a fundamenta adevărata credință în ucenici. Cristos nu așteaptă încolonarea docilă a oamenilor la umbra protectivă a semnelor divine, așa cum o făceau evreii odinioară, ci curajul angajării în relația cu Dumnezeu pe baza modelului său de viață, indiferent de implicații și oricât de dificil ar fi procesul. Pentru destinatarul de atunci sau de astăzi, revoltător poate fi nu doar discursul lui Isus în sine, ci faptul că ne scoate din comoditatea perimetrului formalismului religios sau al prejudecăților cu privire la raportul omului cu divinitatea. La fel de incomod este și modul în care Cristos ne provoacă să ne reevaluăm datele credinței și să ne întrebăm dacă nu cumva noi doar credem că avem credință în Dumnezeu.

Dănuț Jemna

https://danutj.wordpress.com/2020/02/22/isus-din-evanghelii-7/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.