Isus din evanghelii (7)

Publicat pe 22 februarie, 2020 De danutj

 

 

 

 

 

 

 

În capitolul al șaselea al Evangheliei după Ioan regăsim același model de desfășurare a textului biblic, însă tematica și miza sunt cu totul diferite. Dacă în capitolul anterior Isus i-a vizat pe liderii poporului evreu și a avut o confruntare publică cu aceștia la Templu, în acest caz ne aflăm în contextul sărbătorii pascale și în ținuturile Galileii, iar acțiunile și mesajul lui Isus se adresează oamenilor de rând care îl urmau, și îndeosebi ucenicilor săi. În privința ucenicilor, termenul cheie din pasajul biblic analizat este cel de testare sau evaluare, cu un sens puternic ce trimite la etapa prin care a trecut Cristos însuși atunci când a fost dus în pustie la începutul misiunii sale (Mt. 4:3). Înaintea discursului lung ce are ca temă pâinea vieții, asistăm la două minuni care îi implică direct pe ucenici și îi confruntă serios în privința credinței lor și a relației cu maestrul pe care îl urmează.

Minunile pe care le-a făcut Isus vindecând bolnavii i-au adus o anumită popularitate și mase mari de oameni îl urmau pentru a beneficia de ele. Însă evanghelia ne atrage mereu atenția că, pentru Cristos, accentul nu cade pe semne și minuni, ci pe dorința sa de a provoca o credință ce se dezvoltă ca urmare a unui angajament și a unei decizii personale. Rostul semnelor este acela de a atrage atenția, de a pune întrebări, de a indica semnificații dincolo de acestea și mai ales de a permite o deschidere a ființei omului către persoana divină. Cu alte cuvinte, Cristos nu face minuni prin care să convingă oamenii cu privire la identitatea lui și astfel să creadă în el, ci pentru a indica (de aici caracterul lor de semn) faptul că el urmează logica biblică a profeților trimiși de Dumnezeu. Însă modul său de lucru este atât de atipic și frecvent scandalos pentru mintea și așteptările omului, încât oricine participă la misiunea lui Isus este stimulat să facă o evaluare serioasă asupra lucrurilor văzute și auzite.

Dacă ne îndreptăm atenția înspre ucenici, sesizăm că Isus își propune să îi provoace. Lucrurile încep aproape banal prin întrebarea pusă lui Filip cu privire la modul în care s-ar putea face rost de pâine pentru o masă mare de oameni ce trebuie hrănită. Însă evanghelistul comentează că această întrebare reprezintă un test și astfel ne-a creat așteptarea fie ca autorul biblic să revină cu indicații asupra semnificației și rezultatelor lui, fie să îl lase pe cititor să le identifice. Dincolo de acest aspect, important este gestul lui Isus de a face loc ucenicilor în misiunea sa. Asistăm la un mesaj clar cu privire la intenția lui de a avea parteneri de lucru și de a le cunoaște punctul de vedere. Isus putea face minunea doar prin raportarea sa la Tatăl, ca un profet autentic ce ascultă de Dumnezeu și face voia lui, fără să mai ceară opinia discipolilor. Discuția cu ucenicii despre posibilele soluții la problema ivită nu vădește neapărat o intenție pedagogică a lui Isus de a arăta starea ucenicilor, lipsa lor de credință sau de perspectivă cu privire la ceea ce poate face Dumnezeu. Este oare lipsit de importanță faptul că discipolii au identificat rapid resursele lor și au fost capabili să constate că sunt insuficiente pentru nevoia existentă? Trebuia să facă mai mult? Ceea ce este clar însă este dorința lui Cristos de a le cunoaște opinia, de a le oferi spațiu de reflecție și exprimare, de a le da șansa angajării alături de el în misiunea sa. La fel de importantă este și participarea concretă a ucenicilor la realizarea minunii. Ei au împărțit pâinea și au adunat resturile, adică au fost puși să evalueze dimensiunile fenomenului și să compare astfel evaluarea făcută inițial cu rezultatul acțiunii divine. Încă o dată, textul biblic ne confirmă modul de lucru al lui Dumnezeu prin apelul la libertatea și potențialul omului, cale pe care a urmat-o însuși Isus în raport cu Tatăl și în relație cu discipolii săi. Prezența și implicarea personală a omului este cerută și așteptată de Dumnezeu. Ea este cu atât mai importantă cu cât devine un angajament ce rezultă din alegere și pe baza unei relații de încredere ce se construiește transparent cu persoana divină. Ne este ușor să privim la Isus ca la omul care deține toate certitudinile și care acționează mereu în virtutea unei viziuni de sus, superioare, dincolo de limitările inerente naturii umane. Însă este mult mai dificil să ne apropiem de acea imagine a lui Cristos care și-a asumat starea kenotică de ființă dependentă de Dumnezeu și de semeni și care își arată dorința și nevoia de a construi relații de parteneriat solide. Cuvântul cheie din această pericopă ne cere să ne gândim mereu că Isus însuși a fost supus testelor, că a fost singur și încercat în toate felurile și a fost nevoit să lupte cu sine pentru a se abandona în mâna lui Dumnezeu. Putem intui că Isus, chiar și atunci când a realizat minuni și semne, și-a amintit de propriile teste, de limitele sale și de nevoia de a fi aproape de Tatăl și de ucenici. Este foarte probabil că Isus a apreciat reacția și implicarea ucenicilor, chiar dacă standardele elitiste ce ne animă frecvent ne-ar impune o altfel de evaluare a situației. Într-o grilă asemănătoare putem privi și al doilea tablou din text, când Isus realizează o altă minune, iar ucenicii sunt confruntați din nou cu propriile limite, dar acum în fața forțelor naturii. Textul este mult mai concis și mai aluziv și ne lasă mai mult spațiu de interpretare. Însă este clar că prezența lui Isus are darul de a sublinia din nou cât este de importantă evaluarea și asumarea acestor limite, pentru că astfel suntem mai capabili să înțelegem și să vedem modul în care se implică Dumnezeu în ecuația existenței umane și putem înțelege mai profund importanța prezenței lui și a celui de lângă noi în viața noastră.

Discursul lui Isus din partea a doua a capitolului este provocat de inițiativa oamenilor de a-l urma până dincolo de marea Tiberiadei. Dialogul inițiat de Cristos cu cei ce au venit să-l caute arată intenția sa de a-i ajuta să înțeleagă rolul credinței și cum anume poate fi folosită pentru a avea acces la ceea ce Dumnezeu lucra în acele vremuri. Lucrurile se complică în momentul în care Isus se identifică drept pâinea care s-a coborât din cer, cea care dă lumii viață. Atitudinea mulțimii exprimă o anumită stare de confuzie pentru că oamenii fac trimitere la identitatea lui Isus pe care o cunoșteau, adică aceea de fiu al lui Iosif din Nazaret. Însă situația depășește limita de acceptabilitate rațională atunci când Cristos continuă să expună tema pâinii care dă viața printr-un limbaj foarte sugestiv și deosebit de dur, aproape violent. El spune că cine dorește să aibă viața veșnică trebuie să-i mănânce trupul și să-i bea sângele. Reacția oamenilor este la fel de aspră pe cât este de gravă și radicală imaginea oferită de Isus. A mânca, cu sensul de a devora, carnea cuiva și a-i bea sângele reprezintă un tablou cu o încărcătură maximă care sugerează atât o nevoie fundamentală, cât și o soluție extremă. Paralela cu Moise și pâinea pe care evreii au mâncat-o în pustiu reprezintă doar un element de sprijin pentru a înțelege că asistăm la un lucru de importanță capitală, adică la iconomia lui Dumnezeu care dă viață, atât pentru istorie, cât și pentru eternitate. Iar participarea la această viață nu se rezumă la un consens intelectual, ci reprezintă actul complex și complet de a hrăni întreaga ființă prin deschiderea către sursa ei și asumarea adevărului că viața este mereu darul lui Dumnezeu. Ca răspuns la această abordare, apare o atitudine de judecată și respingere, iar mulți dintre ucenicii care îl urmau pe Isus se scandalizează la cele auzite și îl părăsesc. Este dificil de spus dacă maniera de a prezenta lucrurile este rezultatul strategiei lui Isus de a testa și eventual de a selecta ucenicii fideli, însă este cert că acest lucru se întâmplă. Acest tip de intransigență din partea lui Cristos poate părea de neînțeles. Dar să nu uităm că Isus însuși a fost confruntat cu anumite lucruri foarte importante pentru condiția umană (foamea, autoritatea, recunoașterea, suferința) și că s-a lovit de ele foarte dur, nu numai în perioada celor patruzeci de zile din pustiu, ci și pe parcursul întregii sale misiuni. Realismul și seriozitatea cu care sunt prezentate datele uceniciei și ale parteneriatului cu Dumnezeu ne arată autenticitatea vieții lui Isus și preocuparea sa pentru a fundamenta adevărata credință în ucenici. Cristos nu așteaptă încolonarea docilă a oamenilor la umbra protectivă a semnelor divine, așa cum o făceau evreii odinioară, ci curajul angajării în relația cu Dumnezeu pe baza modelului său de viață, indiferent de implicații și oricât de dificil ar fi procesul. Pentru destinatarul de atunci sau de astăzi, revoltător poate fi nu doar discursul lui Isus în sine, ci faptul că ne scoate din comoditatea perimetrului formalismului religios sau al prejudecăților cu privire la raportul omului cu divinitatea. La fel de incomod este și modul în care Cristos ne provoacă să ne reevaluăm datele credinței și să ne întrebăm dacă nu cumva noi doar credem că avem credință în Dumnezeu.

Dănuț Jemna

https://danutj.wordpress.com/2020/02/22/isus-din-evanghelii-7/

Turcia achiziționează, apoi arestează, filantrop

21/02/2020 Turcia (preocupări creștine internaționale) – Bucuria s-a transformat în șoc în această săptămână, întrucât filantropul turc Osman Kavala a fost retras la doar câteva ore după ce a fost achitat de acuzațiile de teroare marți trecute. El a fost reținut inițial timp de doi ani sub acuzații de teroare legate de protestele din Parcul Gezi, o detracție pe care observatorii internaționali au numit-o „motivați politic”. Absolvirea sa bruscă a venit ca o surpriză, de scurtă durată. La scurt timp, autoritățile l-au arestat din nou sub acuzația de teroare, de data aceasta legată de tentativa de lovitură de stat din 2016.

Mulți consideră acest caz ca un indicator al deteriorării libertății religioase în Turcia, deși este conectat într-un mod indirect. Ca filantrop, opera lui Kavala cuprinde multe unghiuri culturale și istorice. O mare parte din activitatea sa a implicat publicarea a numeroase cărți despre genocidul armean, subiect despre care Turcia descurajează activ conversațiile. Lucrările filantropice ale lui Kavala au inclus încercări de a construi punți de reconciliere între comunitățile afectate de istoria genocidului Turciei – multe dintre aceste victime erau creștini. Chiar înainte de arestarea sa, Kavala a fost supus unei presiuni semnificative din partea autorităților, deoarece au fost făcute încercări de a-l împiedica să se implice în acest tip de muncă.

Genocidul creștinilor din Turcia a avut loc pe măsură ce Imperiul Otoman s-a prăbușit la începutul anilor 1900. A demolat eficient creștinismul în toată țara. Deși Turcia modernă este constituțională laică, constituția protejează și turcia, concept care presupune că toți creștinii sunt străini și toți turcii sunt musulmani. Deși unii creștini au supraviețuit genocidului, copiii și nepoții lor continuă să sufere consecințele acestuia. Unii turci, precum Kavala, au încercat să recunoască această istorie și impactul continuu al acesteia, însă guvernul hărțuiește puternic toate eforturile.

Pentru interviuri, vă rugăm să o contactați pe Olivia Miller, coordonatorul comunicațiilor: press@persecution.org. 

Turkey Acquits, Then Arrests, Philanthropist

Pagina de Teologie Se poate pierde mântuirea? de Iosif Ţon

Pagina de Teologie

Se poate pierde mântuirea?

de Iosif Ţon

 După reîntoarcerea mea în România de la studii în Anglia în 1972, am vorbit de foarte multe ori pe tema predestinaţie-liber arbitru. De regulă, am spus aşa: „Dacă mi se cere să spun dacă cred în predestinaţie sau cred în liber arbitru, eu răspund că prin această întrebare mi se cere de fapt să cred numai jumătate din Biblie, deoarece o jumătate din Biblie spune că Dumnezeu alege, iar cealaltă jumătate spune că omul este liber să aleagă. Eu nu cred numai jumătate din Biblie; eu cred întreaga Biblie. Singura mea problemă este că după logica mea omenească este imposibil ca ambele să fie adevărate şi deci sunt ispitit să aleg pe una dintre cele două. Dar, de vreme ce Dumnezeu îmi vorbeşte în Cuvântul lui despre amândouă, înseamnă că amândouă sunt adevărate. Cum pot să fie amândouă adevărate? Sunt sigur că Dumnezeu are un „mecanism” prin care face ca amândouă să fie adevărate. De aici, de pe pământ, acest mod al lui Dumnezeu de a face ca amândouă să fie adevărate nu se vede. El se vede numai când te uiţi de sus în jos, din veşnicie către sistemul nostru spaţiu-timp. Când mă voi duce acolo şi mă voi uita de acolo încoace voi fi surprins ce simplu se rezolvă această aparenţă contradicţie. Aşa că, eu nu încerc să o împac acum. Eu acum le accept prin credinţă pe amândouă. Acolo voi vedea soluţia lui Dumnezeu la această aparentă problemă.”

Cu toate că în ultimii ani am ajuns să optez mai categoric pentru poziţia arminiană, totuşi pot să afirm că subscriu şi astăzi la poziţia redată mai sus.

Trebuie să facem acum o importantă precizare: Cine crede în predestinaţie, trebuie să creadă că mântuirea nu se mai poate pierde, deoarece mântuiţi sunt cei predestinaţi pentru mântuire; şi predestinarea pentru mântuire înseamnă mântuire pentru eternitate.

Tot astfel, cine crede în liberul arbitru, trebuie să creadă că mântuirea se poate pierde, deoarece omul este liber să primească mântuirea şi el rămâne liber şi după ce o primeşte, adică este liber să o păstreze sau să renunţe la ea.

În 1999 am publicat o carte mai mică întitulată Mântuirea. Ce este ea?Se poate pierde? În această carte am explicat că Dumnezeu este în afara sistemului spaţiu-timp şi noi suntem în sistemul spaţiu-timp. Am spus că veşnicia nu este un timp fără sfârşit ci este o stare de existenţă unde nu este timp, şi de unde tot sistemul spaţiu-timp se poate vedea dintr-o dată, cu totul, cu trecutul, cu prezentul şi cu viitorul ca fiind vizibile în acelaşi timp. Am afirmat în continuare că din punctul de vedere al lui Dumnezeu, cei ce au fost aleşi, au fost şi chemaţi, şi îndreptăţiţi, şi sfinţiţi şi glorificaţi. Adică, întregul proces al destinului omului este, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, un singur bloc. Pe de altă parte, din punctul de vedere al omului, care este în spaţiu-timp, unde tot ce a fost ieri cauzează ce este astăzi şi tot ce se petrece astăzi cauzează ce va fi mâine, mântuirea este şi ea condiţionată de ceea ce decide şi face omul.

Prin urmare, concluzia mea în această carte a fost că dacă priveşti lucrurile din punctul de vedere al lui Dumnezeu trebuie să fii predestinaţionist, iar dacă le priveşti din punctul de vedere al omului, trebuie să crezi în liberul arbitru.

Problema cu această interpretare este că ea depinde de modul de a concepe veşnicia ca o stare de existenţă în care nu este timp. Mulţi filosofi creştin din ultima generaţie contestă ideea că Dumnezeu ar fi în afara timpului şi a spaţiului. Cartea aceasta ar necesita o revizuire şi dacă Dumnezeu îmi va mai da timpul şi răgazul necesar o voi reface.

O problemă de procedură.

La discuţiile de la masa rotundă s-au înşirat versete care vorbesc clar despre siguranţa păstrării sfinţilor în har (afirmaţie mult mai corectă decât că mântuirea nu se poate pierde), iar pe de altă parte s-au înşirat versete care arată clar că oamenii pot cădea de la credinţă (expresie mult mai corectă decât că se poate pierde mântuirea). Se pare că discuţia s-a împotmolit la întrebarea: Care dintre aceste texte au mai mare greutate, sau pe care să ne bazăm noi gândirea (teologia) şi existenţa?

S-a subliniat pe bună dreptate că prin metoda aceasta nu se poate ajunge niciodată la o concluzie categorică pentru o poziţie sau pentru cealaltă.

Atunci, care este cea mai bună metodă de abordare acestei probleme spinoase?

Este necesar să ne ridicăm deasupra listelor de versete pentru o poziţie sau pentru cealaltă şi să încercăm să privim problema din punctul de vedere al planului lui Dumnezeu cu omul şi din punctul de vedere al suveranităţii lui Dumnezeu vis-a-vis de omul creat de Dumnezeu ca persoană.

Am abordat această temă în eseul meu despre Suveranitatea lui Dumnezeu. Mi se pare ciudat faptul că cei care au discutat în ultima vreme despre posibilitatea sau imposibilitatea pierderii mântuirii nu fac nici o referire la acest eseu. Impresia mea este că nu citiţi eseurile mele, adică sunteţi nişte elevi care nu-şi fac lecţiile!

Întrebarea este: Ce fel de Suveran este Dumnezeu? Este El suveran în sensul că a făcut un plan detaliat a tot ce are să se întâmple în istorie şi că totul este astfel predeterminat şi că totul se desfăşoară mecanic, urmând cu exactitate planul? În cazul acesta, omul este parte din acest mecanism şi este doar un robot care funcţionează după programul înscris în el dinainte. Sau, când Dumnezeu a decis să facă omul ca persoană, adică o fiinţă care gândeşte şi alege pentru sine, El a decis în suveranitatea Lui să-Şi limiteze suveranitatea pentru ca în sfera care este persoana umană să poată decide persoana aceea?

Cu alte cuvinte, ce a decis Dumnezeu să facă: Nişte fii care aleg liber să-I aparţină lui Dumnezeu, să-L iubească liber şi să-L asculte liber? Sau nişte roboţi care îndeplinesc predestinarea pe care le-a scris-o Dumnezeu din veşnicia trecută?

Un bun teolog va remarca imediat că mai există o problemă, şi anume, care au fost consecinţele neascultării primilor doi oameni? Până la anul 400, s-a considerat că neascultarea lui Adam a fost alunecarea unui copil. Ea a afectat grav omenirea, deoarece păcatul şi corupţia au intrat în omenire, dar omul şi-a păstrat totuşi chipul lui Dumnezeu în sine, adică a păstrat capacitatea de a gândi şi de alege pentru sine şi că Dumnezeu i se adresează ca unuia care are capacitatea de a discerne şi de a alege. Imediat după anul 400, Augustin a adus teoria că neascultarea lui Adam a fost o catastrofă totală: omul este totalmente depravat şi, în special, el şi-a pierdut capacitatea de a alege şi de a decide pentru sine. Lui Dumnezeu nu I-a mai rămas altceva de făcut decât să aleagă pe unii pentru mântuire şi pe alţii pentru pierzare şi Domnul Isus a murit numai pentru cei aleşi pentru mântuire.

La anul 1524, marele gânditor umanist, Erasmus de Roterdam, a scris o carte intitulată Libertatea de voinţă. În 1525, Martin Luther, ca replică, a publicat cartea lui Sclavia voinţei. Puţini ştiu că teologul anabaptist Balthasar Hubmaier a  publicat în anul 1526 o carte în două părţi despre libertatea de voinţă (se găseşte în volumul în engleză Balthasar Hubmaier, Theologian of Anabaptism, translated and edited by H. Wayne Pipkin and John H. Yoder, Herald Press, Scottdale, Pa., 1989).

Puritanii englezi, apăruţi pe la 1600, au fost calvinişti. John Wesley (activ ca evanghelist şi teolog între 1750-1791) a fost cel mai mare popularizator al arminianismului în lumea protestantă.

Aşadar, întrebările de bază sunt:

3. Cum înţelegem Suveranitatea lui Dumnezeu? Şi
4. Cum înţelegem consecinţele neascultării primilor oameni?
5. Ce fel de fiinţă este omul? Mai este el persoana pe care Dumnezeu o cheamă la părtăşie cu Sine cu scopul de a o face după chipul şi asemănarea Sa? Sau acest plan s-a prăbuşit şi Dumnezeu se limitează la a răscumpăra din pierzare un număr restrâns de oameni pe care i-a predestinat pentru mântuire?

Pe răspunsurile la aceste întrebări ar trebui să ne „batem”! De răspunsurile la aceste întrebări depinde cum înţelegem lumea şi viaţa. În lumina acestor răspunsuri trebuie să înţelegem şi textele care ne vorbesc despre siguranţa păstrării sfinţilor în har şi despre avertismentul că păcatul ne separă de Dumnezeu chiar şi după întoarcerea la Dumnezeu.

Cealaltă problemă care trebuie adusă în discuţie este natura mântuirii. Este mântuirea un bun care mi se dă mie în aşa fel încât eu nu o mai pot pierde? Sau mântuirea este o relaţie a persoanei umane cu Persoanele din Sfânta Treime?

Dacă ea este un bun, un obiect, atunci o pot păstra indiferent de ascultarea sau neascultarea mea de Dumnezeu.

Dacă este o relaţie, atunci se pune problema dacă după ce am intrat în relaţie cu Dumnezeu, prin Domnul Isus şi prin Duhul Sfânt, şi astfel am devenit fiu al lui Dumnezeu, mai pot să ies din această relaţie, sau „sunt bătut în cuie” în ea şi nu mai pot ieşi din ea?

Arunc aici în discuţie pilda fiului risipitor. Toată lumea e de a cord că Tatăl din pildă este Dumnezeu. El zice în final despre unul dintre fiii Săi: „Acest fiu al Meu a fost mort şi a înviat.”

Întrebare: Este această pildă conformă cu realitatea spirituală, sau Domnul Isus ne-a spus o pildă care nu este oglinda acelei realităţi? Ţineţi cont că unii spun că istoria lui Lazăr şi a bogatului este doar „pildă”, dar ea este o imaginaţie care nu e conformă cu ceea ce se întâmplă după moarte! Aceasta ar face din Domnul Isus un inventator de poveşti neconforme cu realitatea. Vedeţi implicaţiile pentru divinitatea Domnului Isus?

Aceste două pilde reflectă exact ceea ce este în lumea spirituală şi în lumea celor trecuţi în veşnicie!

Concluzia este că aici pe pământ unul care a devenit fiu al lui Dumnezeu poate să fie ispitit de lume şi să decidă să plece din casa Tatălui în lume! Când face aceasta el este „mort”. Dar slavă Domnului că El poate să învieze!

Tot aşa este cu Ioan 15:1-10, unde Domnul Isus ne descrie relaţia Lui cu noi ca relaţia dintre o viţă şi o mlădiţă. El pledează cu noi: „Rămâneţi în Mine” şi ne spune care sunt consecinţele pentru mlădiţa care nu rămâne îl El: este tăiată, se usucă şi este aruncată în foc.

Întrebare: Exprimă Domnul Isus aici o realitate, sau ieşirea din El nu mai este posibilă, şi atunci avertismentul Lui referitor la mlădiţa aruncată în foc este fictiv?

Dacă omul şi-a păstrat capacitatea de a decide şi după neascultarea lui Adam şi dacă el îşi păstrează libertatea de a alege şi după intrarea în relaţie cu Dumnezeu, atunci demnitatea omului este înălţată imens de mult, chiar de Dumnezeu Însuşi!

Dumnezeu Îşi doreşte fii care Îl aleg pe El în libertate, care învaţă să-I vadă frumuseţea şi valoarea şi care rămâne în relaţie de dragoste cu El de dragul Persoanei Lui! Dar atâta timp cât omul este aici pe pământ, Satan dă târcoale şi caută să-l atragă înapoi. Avertismentul oglindeşte o realitate, nu o situaţie fictivă, imposibilă. Omul este tot timpul între Dumnezeu şi Satan. Până când Satan va fi aruncat în adânc, „ca să nu mai înşele naţiunile” (omenirea).

http://publicatia.voxdeibaptist.org/teologie_mar08.htm

Imposibil de uitat

De Gina Goh

22/02/2020 Washington DC (International Christian Concern) – Așezat într-un rickshaw pe o potecă denivelată adânc în jungla din Myanmar, știam că interviul care va urma va fi dezolant. M-am întâlnit cu o văduvă care locuia într-o zonă activă de luptă, care a plecat cu trei copii mici pentru a crește singură după dispariția soțului ei.

Când am intrat în adăpostul creștin, unde ICC a oferit ca cei doi fii ei să rămână și să primească îndrumări după școală, lumina slabă din cameră a determinat în prealabil natura sumbra a conversației noastre.

În ianuarie 2019, pastorul U Tun Nu din statul Rakhine a fost luat de acasă la punctul de armă de către AA, care ar fi spus că trebuie să-l pună la îndoială. Nu a mai fost auzit niciodată. La 1 februarie, organizația sa de misiune, Evanghelia pentru Asia, a confirmat moartea sa. Soția sa, însă, nu a apucat să-și vadă niciodată trupul și încă speră la întoarcerea sa.

„Vreau doar să-l văd din nou”, soția pastorului U Tun Nu a izbucnit brusc în lacrimi, coborând capul în suferință.

Când am întrebat-o pe fiul său cel mare, în vârstă de 16 ani, cum face față, el a răspuns cu tăcere și cu o față goală. Administratorul adăpostului a sărit în interior și mi-a spus că nu poate răspunde în acest moment și nu vorbește niciodată despre tatăl său cu nimeni. El este încă traumatizat.

Pierzându-și singurul câștigător de pâine a afectat familia. Viața cu fiica ei de patru ani a devenit din ce în ce mai dificilă datorită conflictelor în curs din satul lor. Sunt fără locuri de muncă, iar ceilalți săteni nu pot ajuta decât atât cu fermele lor. Nu ajută ca unele dintre recoltele lor să fie „impozitate” de către AA. Cele 16 familii din sat abia termină să se întâlnească.

Ea se află în mijlocul unei lupte titanice pentru a-și ține familia împreună.

Alții au trecut și ei de această durere. Câteva zile mai târziu, în nordul statului Kachin, am fost invitat să particip la o sărbătoare de finalizare a proiectului de locuințe și slujbă de pomenire pentru un alt pastor, pastorul U Thar Tun, din etnia Myo. El a fost luat de acasă de către AA în localitatea Buthidaung în februarie trecut.

Similar cu cazul pastorului U Tun Nu, AA-ul a ajuns la casa lui Tun și a cerut să vină afară, pentru a putea discuta cu el.

Dar, când a ieșit afară, rebelii l-au legat și l-au târât. Rămășițele sale au fost găsite două luni mai târziu într-o pădure din apropiere.

Soția sa, Daw Hla Sein, a fugit în casa socrilor fiului ei. ICC a ajutat-o ​​cu fonduri pentru a-și construi o casă în ansamblu, astfel încât să poată avea propriul spațiu pentru a locui cu fiica sa.

De îndată ce am ajuns, unul dintre cei cinci copii ai săi, Win, ne-a întâmpinat cu căldură cu un rânjet pe față. Cu o engleză limitată, a încercat tot posibilul să-și exprime recunoștința față de noi. Interviul nostru cu familia a început în timp ce eram aduși în casa lor, unde ne așteptau felii de fructe și ceai.

În timp ce Daw Hla Sein a rămas calmă pe tot parcursul interviului, ea a recunoscut că a avut probleme de somn de la răpirea soțului său. „Mă simt de parcă voi fi nebun. Îmi amintesc viu ce s-a întâmplat cu el și nu sunt în stare să uit ”, a spus ea, înainte de a ne spune că și Win a suferit foarte mult.

Înainte de a-și putea termina propoziția, Win, care nu fusese altceva decât vesel și cordial, s-a întrerupt brusc, strigând-o mamei sale: „Nu vorbi pentru mine!”

„Acum sunt emoționanți”, mi-a șoptit colega birmană, îngrijorată. Ca răspuns, m-am întors către Win și am întrebat cum se simte, știind că sub zâmbetul ei, există o tristețe profundă îngropată dedesubt.

Win mi-a spus că a fost foarte tristă când tatăl ei a murit, și chiar acum, ori de câte ori se gândește la tatăl ei, aceasta tot durează.

Durerea acestor victime se manifestă în tăcerea și lacrimile lor sau este deghizată de zâmbetele lor manioase.

În timp ce niciunul dintre ei nu se plângea și nu își exprimă furia, întristarea lor îi consumă adesea și îi lasă fără cuvinte în fața unei morți neașteptate, prinși între conflictele armate în curs de desfășurare și tensiunile interreligioase ca creștini cu minorități etnice din Myanmar.

În timp ce lucrăm cu aceste femei pentru a le alina durerea, simțim profund durerea prin care trec. Vă invităm să vă alăturați unei participări la rugăciune pentru Myanmar și să ne susțineți slujirea pentru a putea continua să avem grijă de aceste familii obosite.

Pentru a citi mai multe povești de acest fel, înscrieți-vă la revista lunară gratuită a ICC.

ICC este în misiune de a ajuta creștinii persecutați. Ni te vei alatura?

DONATE Azi

https://www.persecution.org/2020/02/22/unable-to-forget/

Creștinii indo-americani îl îndeamnă pe președintele Trump să viziteze creștinii persecutați în vizita de stat în India

22/02/2020 India (Preocuparea creștinilor internaționali) – Un grup de creștini indo -americani l-au îndemnat pe președintele Donald Trump să viziteze comunitatea creștină din India în timpul viitoarei sale vizite de stat săptămâna viitoare. Potrivit acestor creștini indian-americani, vizitarea cu creștinii din India îl va ajuta pe președintele Trump să înțeleagă persecuția în creștere cu care se confruntă creștinii indieni și alte minorități.

Săptămâna viitoare, președintele Trump va efectua o vizită de stat în India după ce a acceptat o invitație a premierului Narendra Modi. Călătoria de două zile va fi prima vizită a președintelui Trump în India.

Într-o scrisoare adresată președintelui Trump, Federația Organizațiilor Creștine Americane din America de Nord (FIACONA) a cerut președintelui Trump să se întâlnească cu membrii comunității creștine din India, în timp ce se află în țară.

„ Astăzi, creștinii din India trăiesc cu frică ” , a scris FIACONA. „ Pastorii, lucrătorii sociali și creștinii obișnuiți sunt arestați, torturați sau uciși. Proprietățile creștine sunt arse sau distruse de susținerea partidului de guvernământ. “

„ Vă rugăm să vă întâlniți cu lideri selectați ai comunității creștine din India, ca un spectacol de sprijin pentru libertatea conștiinței și religiei din India cu această ocazie istorică ” , a concluzionat scrisoarea FIACONA.

În ianuarie 2015, președintele Barrack Obama a ținut un discurs la New Delhi, solicitând Indiei să păstreze principiul libertății religioase. Vorbind la o primărie din New Delhi, președintele Obama a spus: „ India va reuși atât timp cât nu va fi împărțită pe linia credinței religioase, atât timp cât nu este împărțită de-a lungul vreunei linii și va fi unificată ca o singură națiune. “

Acest discurs a fost făcut la numai câteva luni după ce actualul guvern condus de BJP, condus de premierul Modi, a ajuns la putere. Această ascensiune a puterii de către BJP a fost însoțită de o dezlănțuire a atacurilor asupra minorităților religioase, inclusiv creștinilor, de către naționaliști radicali hinduși. Președintele Trump va lua măsuri mai mari pentru protejarea creștinilor persecutați în India?

Pentru interviuri, vă rugăm să o contactați pe Olivia Miller, coordonatorul comunicațiilor: press@persecution.org

ICC este în misiune de a ajuta creștinii persecutați. Ni te vei alatura?

Stiri de top

Iranul amenință să distrugă Mormântul Esterei

19.02.2020 Iran (Preocuparea creștinilor internaționali) – Rapoarte neconfirmate circulă că guvernul iranian a făcut amenințări cu distrugerea mormântului Esther și Mordechai, situat în Hamedan, și în schimb să-l transforme într-un birou consular pentru Palestina. O raidă a lui Basij din Iran, pe 15 februarie, a fost ultima mișcare împotriva mormântului și a fost … MAI MULT

---

Leah Sharibu câștigă 2 ani în captivitate, apar rapoarte despre naștere

20.02.2020 Nigeria (Internațional Creștin) – Astăzi se împlinesc doi ani de când Leah Sharibu și alte 109 fete au fost răpite de la școala lor din Dapchi, Nigeria, de la filiala Boko Haram din provincia vestică a Statului Islamic. Leah este singura fată rămasă din acel incident care este încă în captivitate. Ea continuă să fie ținută … MAI MULT

---

Fata creștină răpită în Pakistan salvată și revenită în familie

18/02/2020 Pakistan (Internațional Creștin) – Pe 14 ianuarie, Sneha, o fetiță creștină în vârstă de 14 ani din Lahore, a fost răpită, căsătorită cu forță și transformată cu forță în Islam de un grup de bărbați musulmani. La cinci zile de la răpire, însă, poliția a putut să o salveze pe Sneha și să o întoarcă în familia ei. Potrivit lui Sneha, ea a fost răpită de … MAI MULT

---

Doi creștini asasinați în atacul cu autobuzul din Kenya

Preocuparea creștină internațională (ICC) a aflat că trei persoane au fost ucise ieri, iar alte două au fost rănite când suspectați militanți al-Shabaab au asediat un autobuz de pasageri. MAI MULT

---

Biserica persecutată din China aduce speranță pe fondul epidemiei coronavirusului

Un nou virus respirator cu origini în orașul chinez Wuhan a infectat acum 8.200 de oameni din întreaga lume și a primit aproape 200 de vieți. MAI MULT

Indian-American Christians Urge President Trump to Visit Persecuted Christian on State Visit to India

Actualizarea proiectului: Speranța pentru femeile persecutate din Egipt

De Claire Evans

 

19.02.2020 Washington DC (Internațional Creștin Preocupare) – „Am fost foarte proști”. Este o declarație de durere, rostită de multe femei creștine care trăiesc în Egiptul de Sus. Sunt marginalizați pentru că sunt creștini, apoi marginalizați din nou pentru că sunt femei. La început, a fost o declarație făcută pentru că trăiau într-o societate care spunea că femeile nu au nicio valoare. Dar, în timp ce urmăreau alte femei să profite de programul ICC’s Hope House, au realizat că femeile au valoare – faptul că femeile egiptene au potențial neexploatat. Declarația a devenit una de durere, o dorință de oportunități, cum ar fi cele realizate de Nawara.

Acestea au fost genul de comentarii rostite de prietenii și vecinii lui Nawara. Când a intrat pentru prima dată în Hope House, toată lumea a rezistat. A fost creat un program special pentru Hope House, care vizează femeile creștine cu risc, care au fost obligate să renunțe la școală și să se căsătorească de la o vârstă fragedă, ferindu-le de toate oportunitățile pe care educația le oferă celor care termină. Soțul lui Nawara este fermier, venitul său fiind legat de anotimpuri. Cu cinci copii pentru a asigura, banii erau întotdeauna strânși.

Nawara tocmai primise chirurgie înapoi săptămâni înainte de a afla despre acest program. Orice fel de mișcare a fost dificilă, dar Nawara a văzut o ocazie de a înțelege o educație. Toată lumea a descurajat-o în această decizie. Soțul ei a spus: „Nu te atașa de lucruri inutile.” Femeile vecine ale ei o păcăleau: „Ești prea bătrână ca să înveți!”

Ea a ignorat aceste mustrări. În ciuda durerii, a participat fidel la fiecare clasă oferită femeilor adulte. Pentru prima dată, a învățat alfabetizarea. Apoi i-a fost învățată mai multe meserii, profesorii sperând ca Nawara să se atașeze de una dintre aceste abilități și să o transforme într-o sursă de venit de succes.

La început, a fost foarte greu. Alfabetizarea a fost o provocare, dar la cinci luni în cursurile ei, Nawara și-a dat seama că era inteligentă. Putea să citească și să scrie. Nu s-a oprit aici. Nawara a urmărit fiecare clasă de abilități cu entuziasm, uimind pe toți, chiar și pe cei care au mustrat-o pentru prima dată. „Nu știam cum să gătesc mâncare sau deserturi foarte delicioase sau cum să-mi pun stilul părului fiicelor mele”, spune ea. „Acum le pot face cu ușurință pe toate! Soțul meu este foarte fericit de mâncărurile delicioase pentru desert pe care le mănâncă, iar fiicele mele sunt fericite că pot crea multe coafuri. Acum, când participă la petrecerile de nuntă, se simt drăguți și foarte frumoși. ”

Oamenii au început să-și dea seama că Nawara beneficia de fapt de o educație și au fost uimiți de transformarea familiei sale. Așadar, când Nawara a finalizat programul și a solicitat un împrumut de microfinanțare de la Hope House pentru a înființa o afacere de croitorie, răspunsul a fost evident. Soțul ei, anterior atât de puternic împotriva învățării acestor abilități, a fost de sprijin. Nawara nu-i venea să creadă că acum avea tot ce era necesar pentru a oferi o sursă constantă de venit familiei sale.

„A fost ca un vis!” își amintește ea. Când Hope House i-a livrat o mașină de cusut, a fost atât de încântată. Nu și-a uitat primul client. „Era o femeie vecină. Ea a cerut să coase (să-și repare) cele patru bluze, iar eu am acceptat. A fost doar o oră și i-am înapoiat bluzele înapoi !!! ” Într-o oră, ea câștigase aproape jumătate din salariul mediu zilnic pentru mulți oameni din Egipt. Era mai mult decât credea că familia ei ar fi fost posibil.

Femeile vecine, care la început au bătut-o pentru că au ales să devină educate, au fost șocate. Au devenit dezamăgiți că nu au participat niciodată la Hope House. „Uau, Nawara avea dreptate”, au spus ei. „Acum este foarte isteață și deșteaptă în gătit, citit și scris.”

Unul dintre fiii lui Nawara își termină serviciul militar obligatoriu și nu știa că mama lui făcea acești pași pentru a îmbunătăți viața familiei. El a fost șocat când s-a întors acasă pentru a descoperi cât de mult s-a schimbat ea. „El a fost surprins și atât de fericit” încât ea și-a urmărit visul. Hainele sale militare nu-l potriveau niciodată; era ca și cum ar aparține unui om mult mai mare. Dar, cu aceste abilități, Nawara le-a transformat în haine care se potrivesc.

Aceste schimbări i-au încurajat pe fiicele lui Nawara să-și termine și educația și să învețe o abilitate. Vor să urmeze pe urmele mamei lor. Una dintre fiicele ei este destul de dornică să învețe cusut, ceea ce este o provocare din moment ce este privită, iar un ac este atât de mic de ață. Dar fiica ei nu își poate permite cheltuielile zilnice cu celălalt loc de muncă, iar cusutul ar fi un mod simplu de a-și îmbunătăți veniturile. „Nu știu cum să tai pânza jellabiya, dar voi învăța asta. Poate că voi coase jellabiyas pentru femei și, de ce nu, și pentru bărbați! ” Nawara este un profesor nerăbdător.

Succesul familiei este contagios. Inspiră comunitatea că femeile au valoare, ceva ce merită să contribuie la societate. Pentru Nawara, aceste vise nu ar fi fost realizate niciodată fără Hope House. Căci acesta este obiectivul Casei Speranței – ajutorarea creștinilor egipteni marginalizați să își atingă potențialul.

Pentru interviuri, vă rugăm să o contactați pe Olivia Miller, coordonatorul comunicațiilor: press@persecution.org

ICC este în misiune de a ajuta creștinii persecutați. Ni te vei alatura?

După moarte are loc „adormirea sufletului”?

„Nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă”.

Această maximă devenită celebră, avea să fie spusă în urma observării cu atenție a ceea ce se întâmplă în jurul lui, cu aproximativ 250 de ani în urmă, chimistul și filosoful francez Antoine Laurent de Lavoisier, dezvoltând în acest fel ceea ce înțeleptul Solomon scria în cartea Eclesiastul:

„Soarele răsare, apune şi aleargă spre locul de unde răsare din nou. Vântul suflă spre miazăzi şi se întoarce spre miazănoapte; apoi iarăşi se întoarce şi începe din nou aceleaşi rotituri. Toate râurile se varsă în mare, şi marea tot nu se umple: ele aleargă necurmat spre locul de unde pornesc, ca iarăşi să pornească de acolo”.

Dar, la moarte, oare dispare totul? Omul se transformă în pâmânt și atât? Sufletul omului se stinge odată cu moartea? Nu mai supraviețuiește nimic după? Oare partea conștientă din noi are nevoie de un suport fizic, neuronal pentru a exista? Putem vorbi de o entitate imaterială conștientă ce continuă să trăiască după moarte, sau are loc o „adormire a sufletului” sau o „intrare în neființă”?

Autor: Vlad Breană

Pastorul Bisericii Penticostale din Comuna Brodina şi satul Nisipitu, judeţul Suceava

https://www.stiricrestine.ro/2020/02/22/dupa-moarte-are-loc-adormirea-sufletului/?utm_source=feedburner

Apocalipsa 17 – Istoria celor două cetăți: Babilon și Ierusalim

 

Pentru cei ce au răbdare să studieze și har să înțeleagă, Apocalipsa este marea simplificare a istoriei. Dumnezeu ne spune răspunde la întrebările: „cine“, „ce?“ și „de ce?“ pe care ni le-am pus când am parcurs Biblia. „Repetiția este mama învățăturii„ s-a spus. Repetiția poate fi însă și recapitularea care iluminează, rumegarea care transformă ceea ce am înghițit repede în hrana necesară pentru creștere.

Ce poate urma după acel: „S-a isprăvit!“ (Apoc. 16:17) rostit cu glas tare de Dumnezeu în Templul Său?  Urmează să ne urcăm puțin mai sus la o perspectivă profetică mai înaltă și să aruncăm o privire integratoare asupra istoriei lumii.

Capitolele 17, 18, 19 și 20 conțin deznodământul istoriei. Reluând această perioadă din perspectiva panoramei profetice, vom vedea cum judecă Dumnezeu întregul eșafodaj al împărăției lui Satan pe pământ. Apostolul Pavel ne scrie despre un imperativ al istoriei stabilit de logica planului lui Dumnezeu cu lumea:

„În urmă, va veni sfârşitul, când El va da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire şi orice putere. Căci trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea“ (1 Cor. 15:24-26).

Pentru că Apocalipsa este cartea seriilor de șapte, vom grupa evenimentele din capitolele următoare în „șapte lucruri duse la pierzare“. Iată-le:

Cu răbdare, le vom lua pe fiecare și le vom analiza în contextul Scripturii. Cartea Geneza ne-a arătat Paradisul pierdut. Cu Apocalipsa mergem prin reparațiile necesare spre Paradisul regăsit. În capitolele următoare vom vedea cum „toți dușmanii lui Christos vor fi făcuți așternut al picioarelor Sale“.

 

Spre viitorul conflictelor … de ieri!

Omenirea a avut, are și va avea întotdeauna doar două alternative: să existe în ordinea stabilită de Dumnezeu sau ,,să-și facă de cap“, implementând propria ei idee de ordine. Biblia ne spune că oamenii optează de regulă pentru cea de a doua alternativă. Stăruind în greșeala lor din Eden, oamenii nu urmează calea lui Dumnezeu, ci ascultă mai mult de Satan. Aceasta a doua alternativă, luciferică în esența ei, urmărește să se ridice independent de prezența, planul și puterea lui Dumnezeu. Ea este numită generic în Scriptură „Babel“ și Babilon, oraș al răzvrătirii. Prin contrast, Dumnezeu a intervenit în istorie și a pus înaintea omenirii perspectiva revenirii în împărăția binecuvântată a ascultării și a părtășiei cu El. Cetatea aleasă de El s-a numit întotdeauna „Ierusalim“, orașul păcii.

Babilonul ilustrează urcarea luciferică a omului care vrea să ajungă asemenea lui Dumnezeu. Ierusalimul ilustrează coborârea lui Dumnezeu să locuiască prin har împreună cu oamenii. Babilonul clădește mereu același turn al uzurpării autorității lui Dumnezeu. Ierusalimul este inițiativa lui Dumnezeu care vrea să ne dea pacea împărăției Sale.

Un teolog american a schițat confruntarea dintre Babilon și Ierusalim într-un studiu extraordinar numit cu o parafrazare la titlul unei cărți de Charles Dickens: „Istoria celor două cetăți“.  Le vom vedea pe amândouă în ultimele capitole ale Apocalipsei.

Există trei Babiloane istorice: Babilonul lui Nimrod zidit lângă turnul Babel, Babilonul de pe vremea exilului evreilor și acest „Babilon Mare“ profețit în cartea Apocalipsa.

Babilonul numărul unu! – Un rebel din naștere

În Geneza 10, printre descendenții lui Noe, există un individ cu numele „Nimrod”. Sonoritatea acestui nume este foarte asemănătoare cu cea a cuvântului ebraic „Marad”, care înseamnă rebel, răzvrătit, războinic. Textul din Geneza 10:8-9 face un adevărat joc de cuvinte prin asocierea acestor două cuvinte:

„Cuș a născut și pe Nimrod: el este acela care a început să fie puternic pe pământ. El a fost un viteaz vânător înaintea Domnului”.

Există chiar și o zicere proverbială răspândită printre cei care i-au cunoscut faima:

„ … iată de ce se zice: „Ca Nimrod, viteaz vânător înaintea Domnului”.

Versetul următor, 10, enumeră orașele peste care s-a întins domnia lui și, primul de care dăm este … Babilonul, prima cetate zidită de oameni după potopul lui Noe. Gândiți-vă la aceasta: Babilonul a fost prima aglomerare urbană de după potop, iar numele celui care a ctitorit-o are semnificația de „rebel”!

Ni se spune că omul acesta a mai zidit și alte cetăți:

„El a domnit la început peste Babel, Erec, Acad și Calne, în țara Șinear” (Gen. 10:10).

Șinear este câmpia aluvionară din sudul Irakului modern, între Bagdadul de azi și golful în care se varsă Tigrul și Eufratul. Șinear este regiunea, Babilon este cetatea, Nimrod este întemeietorul, iar cronologic evenimentul este prima formare urbană a oamenilor de după potop.

Nimrod a fost liderul care i-a condus pe oamenii de după potop spre câmpia Șinear, unde au ridicat un turn și au întemeiat prima aglomerare umană din istorie. A fost o sfidare la adresa lui Dumnezeu care le-a poruncit după potop să se răspândească pe toată suprafața pământului.

„Creșteți, înmulțiți-vă și umpleți pământul“ (Gen. 9:1).

Să trecem acum la Geneza 11, pe care-l cunoaștem așa de bine că am ajuns să nu mai băgăm în seamă amănuntele lui semnificative. Iată primele două versete:

„Tot pământul avea o singură limbă și aceleași cuvinte. Pornind ei înspre răsărit, au dat peste o câmpie în țara Șinear; și au descălecat acolo”.
„Și au zis unul către altul: „Haidem! Să facem cărămizi, și să le ardem bine în foc.” Și cărămida le-a ținut loc de piatră, iar smoala le-a ținut loc de var. Și au mai zis: „Haidem! Să ne zidim o cetate și un turn al cărui vârf să atingă cerul, și să ne facem un nume, ca să nu fim împrăștiați pe toată fața pământului” (Gen. 11:1-4).

Acestă „declarație-program” este „cheia“ care ne poate ajuta să înțelegem ce înseamnă Babilonul în Biblie. Sub conducerea lui Nimrod, mulțimea aceea de oameni care s-au hotărât să întemeieze prima cetate de după potop urmărea un scop precis. Sunt trei raționamente pentru care a trebuit să existe o cetate și un turn în locul numit Babilon:

I. Au vrut reintegrare în lumea spirituală cerească

„Un turn care să atingă cerul”

Așa cum bine a spus poetul englez John Milton trăim „În căutarea paradisului pierdut“. Expresia „Turnul Babel” nu se află în textul Bibliei, decât sub forma unui subtitlu adăugat mai târziu. „Babel” se poate traduce prin „poarta lui Dumnezeu” (Babilu în limba acadiană) sau „șarpele inelat”, din pricina formei în spirală pe care se presupune că a avut-o. În ebraică, „balal” înseamnă „încurcătură, confuzie” (Geneza 11:9).

Profetul Isaia ne dă semnificația numelor străvechi și simbolurile lor:

„În ziua aceea, Domnul va lovi cu sabia Lui cea aspră, mare şi tare Leviatanul, Babilonul, şarpele fugar (Asur), şi Leviatanul, şarpele inelat (Babel), şi va ucide balaurul de lângă mare (Egiptul)“ (Isaia 27:1).

Turnul din valea Șinear a reprezentat încercarea oamenilor de a construi o punte între locul „căderii lor” și „cerul prezenței lui Dumnezeu”. De aici și până acolo! De la pământ până la cer: „un turn al cărui vârf să atingă cerul”. Nimrod și oamenii de atunci nu s-au supus limitărilor stabilite de Dumnezeu după momentul căderii în păcat.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Zidirea turnului a fost echivalentă cu adunarea tuturor resurselor umane de atunci pentru ca, prin puterile lor, oamenii să-L oblige pe Dumnezeu să-i reintegreze în ordinea cosmică. Examinat ușuratic și printr-un complex de falsă superioritate, pasajul ne-ar putea duce pe o pistă falsă, subliniindu-ne aparent „incapacitatea omenirii de atunci de a înțelege legile fizicii și dimensiunile realității în care trăiau”. Este clar că toată masa planetei pământ nu le-ar fi fost deajuns oamenilor de atunci ca să facă un turn suficient de înalt pentru a străbate galaxiile spațiului cosmic.

Turnul Babel n-ar fi putut niciodată să-și atingă scopul, dacă o punte materială între pământ și cer ar fi fost adevăratul scop al construirii lui. Amănuntul care ne arată că turnul a urmărit o altfel de dimensiune și o altfel de incursiune de la pământ la cer este scris în versetul 6. Examinând situația creată, Dumnezeu nu-și bate joc de oameni și nici nu le declară inițiativa drept o imposibilitate. Dumnezeu a înțeles că era vorba despre altceva și acest „altceva” ar fi fost foarte posibil și chiar probabil de realizat:

„Domnul S-a coborât să vadă cetatea și turnul, pe care-l zideau fiii oamenilor. Și Domnul a zis: „Iată, ei sunt un singur popor, și toți au aceeași limbă; și iată de ce s-au apucat; acum nimic nu i-ar împiedica să facă tot ce și-au pus în gând” (Gen. 11:6).

Turnul Babel din cetatea Babilonului așezat în câmpia Șinear a fost un fel de „portal cosmic”, un observator astronomico-religios prin care creaturile de pe pământ urmăreau să se asocieze cu „puterile văzduhului” despre care ne vorbește Noul Testament, extratereștrii supranaturali ostili ordinii lui Dumnezeu și atrași de arhanghelul Lucifer în răscoala lui spirituală.

Nimrod și omenirea de atunci era nostalgică după combinarea dintre „îngerii lui Dumnezeu și fetele oamenilor” care produsese vremuri de nemaiauzit progres, este drept, „cu foarte puternice tente demonice” (vezi anexa „Fiii lui Dumnezeu”). Turnul era și realizabil și profund religios în întrebuințarea lui. Religia lui urmărea însă să fie „închinarea la Satan” și pătrunderea prin această alinață în dimensiunile pierdute ale „supranaturalului”.

„Salvarea” pe care o dorea Nimrod era ieșirea din „starea noastră smerită” despre care vorbește Pavel și reintegrarea prin forță în sferele civilizațiilor cerești:

„El va schimba trupul stării noastre smerite, și-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Și supune toate lucrurile” (Filipeni 3:21).

„Ba încă, cineva a făcut undeva următoarea mărturisire: „Ce este omul, ca să-ți aduci aminte de el, sau fiul omului, ca să-l cercetezi? L-ai făcut pentru puțină vreme mai prejos de îngeri …” (Evrei 2:6-7).

De ce le-a blocat Dumnezeu calea aceasta spre salvare? Pentru că alternativa Babilonlui n-ar fi fost de fapt o „salvare”, ci o alegere rea cu consecințe nefaste eterne. Oprirea construirii turnului a fost un gest al dragostei și înțelepciunii divine, după cum fusese și alungarea din paradis și potopul de pe vremea lui Noe. Prin toate aceste trei aparente pedepse lucra harul lui Dumnezeu și hotărârea Lui nestrămutată de a ne face bine. Prin alungarea din paradis ni s-a interzis accesul la pomul vieții, care ar fi dat un caracter etern înstrăinării noastre de Dumnezeu; am fi început „moartea a doua” cu consecințele ei ireversibile.

Prin potop, Dumnezeu a selectat o familie necontaminată de morbul încuscririi demonice cu „fiii lui Dumnezeu care nu și-au păstrat locuința”, ci s-au coborât să contamineze zestrea genetică și spirituală a omenirii pentru a bloca planul mesianic al întrupării lui Christos printr-o femeie. Tot restul populației lumii, împreună cu toate viețuitoarele au trebuit omorâte, pentru a da o șansă unui început necontaminat:

„Uriașii erau pe pământ în vremurile acelea, și chiar și după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor, și le-au născut ele copii: aceștia erau vitejii care au fost în vechime, oameni cu nume.

Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ, și că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău. I-a părut rău Domnului că a făcut pe om pe pământ, și S-a mâhnit în inima Lui. Și Domnul a zis: „Am să șterg de pe fața pământului pe omul pe care l-am făcut, de la om până la vite, până la târâtoare și până la păsările cerului; căci îmi pare rău că i-am făcut.“

Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu, pământul era plin de silnicie. Dumnezeu S-a uitat spre pământ, și iată că pământul era stricat; căci orice făptură își stricase calea pe pământ” (Gen. 6:1-12).

Oprirea construirii turnului Babel a blocat accesul omenirii „pe ușa din dos” în universul spiritual cosmic și alianța dintre urmașii lui Noe și aceia care pervertiseră creația de pe pământ înainte de Potop.

II. Au vrut o semnificație deosebită de cea dată de Dumnezeu

„Și să ne facem un nume!”

În Biblie, numele nu sunt doar o colecție plăcută de sunete, ci formulări care ascund în ele destăinuiri despre identitatea și destinul cuiva. Un „nume” reprezintă o anumită „stare”, definește o foarte precisă „calitate a cuiva”. Îndepărtarea de Creator a dus creatura în rătăcire. Alungarea din paradis le-a produs oamenilor o teribilă criză de identitate. Nemaifiind „ai Domnului”, ajunseseră „ai nimănui”. Aceasta era ceea ce simțeau și resimțeau dureros în inimi.

A reintra în sferele cerești prin propriile puteri era echivalent cu a-I spune lui Dumnezeu: „Am făcut-o și fără Tine. Am realizat-o prin puterile noastre. Ne-am făcut singuri un nume mare printre creaturile cerului”.

Dumnezeu știa criza de semnificație prin care trecea omenirea și avea pregătită o cale pentru rezolvarea acestei probleme. În capitolul imediat următor citim că Dumnezeu l-a chemat pe Avraam din mulțimea păgână și i-a propus tocmai să-l scoată din groaznica criză de semnificație și să-i dea un „nume“:

„Domnul zisese lui Avram: „Ieși din țara ta, din rudenia ta, și din casa tatălui tău, și vino în țara pe care ți-o voi arăta. Voi face din tine un neam mare, și te voi binecuvânta; Îți voi face un nume mare, … “ (Gen. 12:1-2).

Identitatea veritabilă se definește în funcție de „ceva“ sau de „cineva“. Orice identitate definită față de lucruri sau situații este falsă și efemeră. Numai identitatea definită față de Creatorul universului, este și va rămâne pururi adevărată. Dumnezeu este un punct de reper universal pentru toate făpturile. Problema identității umane, rezolvată pentru Avraam prin chemarea lui, va fi rezolvată de Dumnezeu în final pentru toți aceia care s-au întors prin credință la El. Despre aceasta ne spune Domnul Isus în cartea Apocalipsei:

„Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din mana ascunsă, și-i voi da o piatră albă, și pe piatra aceasta este scris un nume nou, pe care nu-l știe nimeni decât acela care-l primește” (Apoc. 2:17).

„Pe cel ce va birui, îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu și nu va mai ieși afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu și numele cetății Dumnezeului Meu, noul Ierusalim, care are să se coboare din cer de la Dumnezeul Meu și Numele Meu cel nou” (Apoc. 3:12).

Semnificația noastră eternă va fi dată de această întreită identitate: pe noi va fi „scris”: ,,Numele Dumnezeului Meu”, „numele cetății Dumnezeului Meu”, și „Numele Meu cel nou”. Un veritabil „Social Security Number” cu trei seturi de numere …

Ințiativa lui Nimrod și a oamenilor din Babilon urmărea dobândirea unei identități false obținute prin uzurpare. Era calea propusă de Lucifer.

III. Au vrut puterea gloatei

„ … ca să nu fim împrăștiați pe toată fața pământului”

Condițiile lumii de după cădere și potop erau grele și locurile erau periculoase. Există o putere în mulțime și un sentiment de siguranță în aglomerația unei mulțimi. Chiar așa a sunat și deviza din Internaționala comuniștilor: „De ce uitați că-n voi e număr și putere”.

Formarea unor mari aglomerări umane era însă în directă contradicție cu porunca pe care le-o dăduse Dumnezeu oamenilor: „Iar voi, creșteți și înmulțiți-vă, răspândiți-vă pe pământ, și înmulțiți-vă pe el!” (Gen. 9:7). Nimrod a ales să nu se supună acestei porunci divine, de parcă i-ar fi spus lui Dumnezeu: „Nu sunt de acord cu planurile Tale. Avem noi unul mai bun. Vom sta aici împreună și nu vom merge nicăieri”.

Babilonul este cel dintâi oraș zidit de oameni după pedeapsa potopului. A fost ridicat de un om care în nume, în porniri și în acțiuni a fost un „rebel” față de Dumnezeu. Nimrod a fost un om plin de mândrie. El și-a ridicat pumnul spre Dumnezeu și i-a zis: „N-avem nevoie de Tine! Nu Te vrem! Vrem să trăim așa cum hotărâm noi. Vom face ce ne place, când ne place și cum ne place. Vom trăi fără Tine”.

Din momentul acesta, Babilonul și-a definit un caracter anume:

„Cetatea mândriei, a rebeliunii față de Dumnezeu, a împotrivirii față de planurile Lui și a construirii unor alternative proprii pentru soluționarea problemelor omenirii.“

Știm ce s-a întâmplat atunci. Dumnezeu a venit, a văzut și a spulberat planurile lui Nimrod. Prin încurcarea limbilor, Dumnezeu i-a împrăștiat cu forța pe toată suprafața pământului. Edictele lui Dumnezeu sunt foarte eficiente. Cel dat la babel n-a fost revocat niciodată și, de atunci, omenirea nu s-a mai putut aduna din fărâmițarea Neamurilor.

Separată de Dumnezeu „mulțimea nu face putere”, ci prostii. Înțelepciunea divină a socotit că este mai bine să o fărâmițeze în fragmentele naționale pe care le vom întâlni chiar și în marea unitate a Împărăției viitoare: „frunzele pomului servesc la vindecarea Neamurilor” (Apocalipsa 22:2).

Fiecare națiune a lumii își poate trasa drumul înapoi spre același punct de origine: Babilonul străvechi. De acolo au început toate problemele noastre. Toate au fost puse la cale în această cea dintâi cetate a omenirii care se ridica nesmerită după pedepsirea prin apele Potopului:

„Domnul a zis în inima Lui: „Nu voi mai blestema pământul din pricina omului, pentru că întocmirile gândurilor din inima omului sunt rele din tinerețea lui” (Gen. 8:21).

Babilonul numărul doi – temnița popoarelor

A doua apariție a Babilonului a fost prin 1972 odată cu apariția lui Hamurabi și a ținut până în 529, când a fost cucerit de Medo-persani. Supremația modială a Babilonului a durat deci cam 1.443 de ani. Mult, foarte mult, nemaiauzit de mult! Nu-i de mirare că în „chipul“ pe care l-a visat Nebucadnețar, Babilonul ocupă locul prioritar: capul de aur:

„Tu, împărate, eşti împăratul împăraţilor, căci Dumnezeul cerurilor ţi-a dat împărăţie, putere, bogăţie şi slavă. El ţi-a dat în mâini, oriunde locuiesc ei, pe copiii oamenilor, fiarele câmpului şi păsările cerului şi te-a făcut stăpân peste toate acestea: tu eşti capul de aur! “ (Daniel 2:37-38).

Babilonul al doilea a fost ridicat în aceeași regiune ca și Babilonul străvechi din cartea Genezei. Interesant, pe același mal al râului Eufrat, Nebucadnețar a ridicat un zigurat în șapte trepte, cea mai înaltă platformă, acoperită cu cărămidă de culoarea albastră, primind numele de „poartă a cerului“.

Dincolo de extraordinara putere militară, Babilonul era renumit pentru „știința“ vrăjitorilor, cititorilor în stele, descântătorilor și a magilor (Dan. 2:2). Împăratul nu făcea mai nimic fără a se consulta cu ei. Aduceți-vă aminte că Daniel și cei trei prieteni ai săi au fost supuși la „teste“ de înțelepciune (Daniel 1:17-21). Babilonul și Egiptul au fost renunite pentru casta „preoților“ care erau sfetnicii puterii politice. Am putea spune că imperiile de atunci erau conduse de „satrapi“ cu puteri dictatoriale absolute, dar că acești satrapi se lăsau la rândul lor conduși de reprezentanții religioși ai cunoștințelor supranaturale. Împărații erau puterea naturală, iar preoții le adăugau accesul la puterea supranaturală.

Babilonul de pe Eufrat a funcționat ca o temniță a popoarelor, dominând totul, dar înlesnind în același timp progresul și bunăstarea tuturor. Dumnezeu a avut dreptate atunci când l-a desemnat drept „epoca de aur“ a istoriei.

Babilonul de pe vremea robiei evreilor a căzut, dar multe din profețiile rostite atunci pentru el aveau în vedere căderea unui alt Babilon, păstrat pentru vremurile din urmă.

Acele fragmente profetice rămase neîmplinite au accentul caracteristic evenimentelor din Apocalipsa:

„Iată, vine Ziua Domnului, zi fără milă, zi de mânie şi urgie aprinsă, care va preface tot pământul în pustiu şi va nimici pe toţi păcătoşii de pe el.  Căci stelele cerurilor şi Orionul nu vor mai străluci; soarele se va întuneca la răsăritul lui şi luna nu va mai lumina.
„Voi pedepsi – zice Domnul – lumea pentru răutatea ei şi pe cei răi pentru nelegiuirile lor; voi face să înceteze mândria celor trufaşi şi voi doborî semeţia celor asupritori.
Voi face pe oameni mai rari decât aurul curat şi mai scumpi decât aurul din Ofir. Pentru aceasta voi clătina cerurile şi pământul se va zgudui din temelia lui, de mânia Domnului oştirilor, în ziua mâniei Lui aprinse. Atunci, ca o căprioară speriată, ca o turmă fără păstor, fiecare se va întoarce la poporul său, fiecare va fugi în ţara lui….

Şi astfel, Babilonul, podoaba împăraţilor, falnica mândrie a caldeenilor, va fi ca Sodoma şi Gomora, pe care le-a nimicit Dumnezeu. El nu va mai fi locuit, nu va mai fi niciodată popor în el. Arabul nu-şi va mai întinde cortul acolo şi păstorii nu-şi vor mai ţărcui turmele acolo, ci fiarele pustiei îşi vor face culcuşul acolo, bufniţele îi vor umple casele, struţii vor locui acolo şi stafiile se vor juca acolo. Şacalii vor urla în casele lui împărăteşti pustii şi câinii sălbatici, în casele lui de petrecere. Vremea lui este aproape să vină şi zilele nu i se vor lungi” (Isaia 13:9-22).

„Pământul se rupe, pământul se sfărâmă, pământul se crapă, pământul se clatină ca un om beat, tremură ca o colibă; păcatul lui îl apasă, cade şi nu se mai ridică. În ziua aceea, Domnul va pedepsi în cer oştirea de sus, iar pe pământ pe împăraţii pământului. Aceştia vor fi strânşi ca prinşi de război şi puşi într-o temniţă, vor fi închişi în gherle şi, după un mare număr de zile, vor fi pedepsiţi. Luna va fi acoperită de ruşine şi soarele, de groază, căci Domnul oştirilor va împărăţi pe Muntele Sionului şi la Ierusalim, strălucind de slavă în faţa bătrânilor Lui“ (Isaia 24:19-23).

Babilonul numărul trei: Babilonul cel Mare

Spre surprinderea noastră, Apocalipsa 17 ne vorbește despre o a treia apariție a Babilonului în istorie. Suntem invitați de unul din cei șapte îngeri care purtau cele șapte potire să privim panoramic, în timp profetic, ultima formă de organizare a omenirii fără Dumnezeu. Va fi o „renaștere“ a dimensiunilor religioase și politice care au existat latent în toate veacurile.

„Apoi unul din cei şapte îngeri care ţineau cele şapte potire a venit de a vorbit cu mine şi mi-a zis: „Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari. Cu ea au curvit împăraţii pământului şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!” Şi m-a dus, în Duhul, într-o pustie. Şi am văzut o femeie şezând pe o fiară de culoare stacojie, plină cu nume de hulă şi avea şapte capete şi zece coarne. Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu, era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare. Ţinea în mână un potir de aur, plin de spurcăciuni şi de necurăţiile curviei ei. Pe frunte purta scris un nume, o taină: „Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului”.“ (Apoc. 19:1-5).

Numirea „Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului” identifică religia falsă dintotdeauna care va reapare în ultima ei formă finală. Ea este deja numită o „religie a Epocii Noi“ și îi va fermeca în curând pe toți locuitorii pământului. Sămânța ei este din răsadului străvechi al religiilor păgâne. Când ni se vorbește despre „Babilonul cel mare“ suntem anunțați că lumea va reveni la simbolurile mitologiei și se va uni într-o închinare despre care apostolul Pavel scrie că este o formă demonică de dominare a societății:

„Deci ce zic eu? Că un lucru jertfit idolilor este ceva? Sau că un idol este ceva? Dimpotrivă, eu zic că ce jertfesc neamurile, jertfesc dracilor, şi nu lui Dumnezeu. Şi eu nu vreau ca voi să fiţi în împărtăşire cu dracii. Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul dracilor; nu puteţi lua parte la masa Domnului şi la masa dracilor“ (1 Cor. 10:19-21).

„Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor, abătuţi de făţărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnaţi cu fierul roşu în însuşi cugetul lor (1 Cor. 4:1-2).

Babilonul numărul trei nu există încă, dar semnele apariției lui sunt inconfundabile. Vă semnalizez doar câteva dintre ele.

Ca o inconștientă și involuntară confirmare a profețiilor din Apocalipsa, „Europa Unită“ a reactivat nostalgia unei noi ordini mondiale care seamănă suspect cu cea propusă de Nimrod în Babilonul numărul unu și de Nebucadnețar în Babilonul numărul doi. Simbolic și semnificativ „Europa unită“ și-a ales drept „efigie“ o imagine în care o femeie (Europa mitologică) este călare pe un taur (Zeus întrupat) și a publicat-o până și pe timbrele poștale.

„Femeia sezând pe o fiară de culoare stacojie“ este religia falsă pe care le-a oferit-o Satan oamenilor încă de la începutul istoriei, iar „fiara“ este puterea politică pe care a călărit-o mereu, dar care o va distruge la sfârșit cu desăvârșire:

„Apoi mi-a zis: „Apele pe care le-ai văzut, pe care şade curva, sunt noroade, gloate, neamuri şi limbi. Cele zece coarne pe care le-ai văzut şi fiara vor urî pe curvă, o vor pustii şi o vor lăsa goală. Carnea i-o vor mânca şi o vor arde cu foc. Căci Dumnezeu le-a pus în inimă să-I aducă la îndeplinire planul Lui: să se învoiască pe deplin şi să dea fiarei stăpânirea lor împărătească, până se vor îndeplini cuvintele lui Dumnezeu. Şi femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare, care are stăpânire peste împăraţii pământului” (Apoc. 17:15-18).

Obrăznicia Europei unite merge însă dincolo de coincidențele întâmplătoare și alege deliberat simbolul biblic al Babilonului numărul unu! Pentru sediul puterii europene le-a fost comandată arhitecților o clădire care să semene întocmai cu un tablou făcut de un pictor celebru pentru Turnului Babel:

Turnul Balel, pictură de Bruegel (Pieter Bruegeș, cel bătrân) și Parlamentul European de la Strasbourg.

Europa lui Antichrist se prevestește acum prin arhitectură. Există chiar și un viitor prevestit printr-un ou care germinează în pântecele Europei din care se va naște Noua Ordine Mondială.

În construcție (sus) și în formă finală cu pereți de ferestre către viitor (jos).

Europa se grăbește. În lume se propovăduiește o „nouă ordine mondială“ în termenii unui „sat global“ în care să locuim toți. Babilonul numărul trei este în construcție. Ce va fi cu el? Să citim ce ne spune capitolul 17 din Apocalipsa.

Este evident că ni se prezintă o formă de spiritualitate păgână care „călărește adică are autoritate, asupra unui sistem mondial politic.

https://scripturile.wordpress.com/2020/02/14/apocalipsa-17-istoria-celor-doua-cetati-identificarea-personajelor-babilon-si-ierusalim/ Dan Barzilai