Puterea purtătorului de lucruri ascunse – cum a reușit o femeie să infecteze o comunitate cu coronavirus fără să știe că îl avea… — Lumea cre(s)tina in care traim

Zilele recente citeam despre o femeie de 61 de ani care a început să facă ”ravagii” în biserica de unde face parte. E vorba de localitatea Daegu, din Corea de Sud, unde chiar pe 8 martie era programat să aibă loc un concert al faimoasei trupe coreene de muzică pop BTS. Admit că până ieri,… via […]

Isus din evanghelii (7)

download - Copie - Copie

Publicat pe

paine

 

 

 

 

 

 

 

În capitolul al șaselea al Evangheliei după Ioan regăsim același model de desfășurare a textului biblic, însă tematica și miza sunt cu totul diferite. Dacă în capitolul anterior Isus i-a vizat pe liderii poporului evreu și a avut o confruntare publică cu aceștia la Templu, în acest caz ne aflăm în contextul sărbătorii pascale și în ținuturile Galileii, iar acțiunile și mesajul lui Isus se adresează oamenilor de rând care îl urmau, și îndeosebi ucenicilor săi. În privința ucenicilor, termenul cheie din pasajul biblic analizat este cel de testare sau evaluare, cu un sens puternic ce trimite la etapa prin care a trecut Cristos însuși atunci când a fost dus în pustie la începutul misiunii sale (Mt. 4:3). Înaintea discursului lung ce are ca temă pâinea vieții, asistăm la două minuni care îi implică direct pe ucenici și îi confruntă serios în privința credinței lor și a relației cu maestrul pe care îl urmează.

Minunile pe care le-a făcut Isus vindecând bolnavii i-au adus o anumită popularitate și mase mari de oameni îl urmau pentru a beneficia de ele. Însă evanghelia ne atrage mereu atenția că, pentru Cristos, accentul nu cade pe semne și minuni, ci pe dorința sa de a provoca o credință ce se dezvoltă ca urmare a unui angajament și a unei decizii personale. Rostul semnelor este acela de a atrage atenția, de a pune întrebări, de a indica semnificații dincolo de acestea și mai ales de a permite o deschidere a ființei omului către persoana divină. Cu alte cuvinte, Cristos nu face minuni prin care să convingă oamenii cu privire la identitatea lui și astfel să creadă în el, ci pentru a indica (de aici caracterul lor de semn) faptul că el urmează logica biblică a profeților trimiși de Dumnezeu. Însă modul său de lucru este atât de atipic și frecvent scandalos pentru mintea și așteptările omului, încât oricine participă la misiunea lui Isus este stimulat să facă o evaluare serioasă asupra lucrurilor văzute și auzite.

Dacă ne îndreptăm atenția înspre ucenici, sesizăm că Isus își propune să îi provoace. Lucrurile încep aproape banal prin întrebarea pusă lui Filip cu privire la modul în care s-ar putea face rost de pâine pentru o masă mare de oameni ce trebuie hrănită. Însă evanghelistul comentează că această întrebare reprezintă un test și astfel ne-a creat așteptarea fie ca autorul biblic să revină cu indicații asupra semnificației și rezultatelor lui, fie să îl lase pe cititor să le identifice. Dincolo de acest aspect, important este gestul lui Isus de a face loc ucenicilor în misiunea sa. Asistăm la un mesaj clar cu privire la intenția lui de a avea parteneri de lucru și de a le cunoaște punctul de vedere. Isus putea face minunea doar prin raportarea sa la Tatăl, ca un profet autentic ce ascultă de Dumnezeu și face voia lui, fără să mai ceară opinia discipolilor. Discuția cu ucenicii despre posibilele soluții la problema ivită nu vădește neapărat o intenție pedagogică a lui Isus de a arăta starea ucenicilor, lipsa lor de credință sau de perspectivă cu privire la ceea ce poate face Dumnezeu. Este oare lipsit de importanță faptul că discipolii au identificat rapid resursele lor și au fost capabili să constate că sunt insuficiente pentru nevoia existentă? Trebuia să facă mai mult? Ceea ce este clar însă este dorința lui Cristos de a le cunoaște opinia, de a le oferi spațiu de reflecție și exprimare, de a le da șansa angajării alături de el în misiunea sa. La fel de importantă este și participarea concretă a ucenicilor la realizarea minunii. Ei au împărțit pâinea și au adunat resturile, adică au fost puși să evalueze dimensiunile fenomenului și să compare astfel evaluarea făcută inițial cu rezultatul acțiunii divine. Încă o dată, textul biblic ne confirmă modul de lucru al lui Dumnezeu prin apelul la libertatea și potențialul omului, cale pe care a urmat-o însuși Isus în raport cu Tatăl și în relație cu discipolii săi. Prezența și implicarea personală a omului este cerută și așteptată de Dumnezeu. Ea este cu atât mai importantă cu cât devine un angajament ce rezultă din alegere și pe baza unei relații de încredere ce se construiește transparent cu persoana divină. Ne este ușor să privim la Isus ca la omul care deține toate certitudinile și care acționează mereu în virtutea unei viziuni de sus, superioare, dincolo de limitările inerente naturii umane. Însă este mult mai dificil să ne apropiem de acea imagine a lui Cristos care și-a asumat starea kenotică de ființă dependentă de Dumnezeu și de semeni și care își arată dorința și nevoia de a construi relații de parteneriat solide. Cuvântul cheie din această pericopă ne cere să ne gândim mereu că Isus însuși a fost supus testelor, că a fost singur și încercat în toate felurile și a fost nevoit să lupte cu sine pentru a se abandona în mâna lui Dumnezeu. Putem intui că Isus, chiar și atunci când a realizat minuni și semne, și-a amintit de propriile teste, de limitele sale și de nevoia de a fi aproape de Tatăl și de ucenici. Este foarte probabil că Isus a apreciat reacția și implicarea ucenicilor, chiar dacă standardele elitiste ce ne animă frecvent ne-ar impune o altfel de evaluare a situației. Într-o grilă asemănătoare putem privi și al doilea tablou din text, când Isus realizează o altă minune, iar ucenicii sunt confruntați din nou cu propriile limite, dar acum în fața forțelor naturii. Textul este mult mai concis și mai aluziv și ne lasă mai mult spațiu de interpretare. Însă este clar că prezența lui Isus are darul de a sublinia din nou cât este de importantă evaluarea și asumarea acestor limite, pentru că astfel suntem mai capabili să înțelegem și să vedem modul în care se implică Dumnezeu în ecuația existenței umane și putem înțelege mai profund importanța prezenței lui și a celui de lângă noi în viața noastră.

Discursul lui Isus din partea a doua a capitolului este provocat de inițiativa oamenilor de a-l urma până dincolo de marea Tiberiadei. Dialogul inițiat de Cristos cu cei ce au venit să-l caute arată intenția sa de a-i ajuta să înțeleagă rolul credinței și cum anume poate fi folosită pentru a avea acces la ceea ce Dumnezeu lucra în acele vremuri. Lucrurile se complică în momentul în care Isus se identifică drept pâinea care s-a coborât din cer, cea care dă lumii viață. Atitudinea mulțimii exprimă o anumită stare de confuzie pentru că oamenii fac trimitere la identitatea lui Isus pe care o cunoșteau, adică aceea de fiu al lui Iosif din Nazaret. Însă situația depășește limita de acceptabilitate rațională atunci când Cristos continuă să expună tema pâinii care dă viața printr-un limbaj foarte sugestiv și deosebit de dur, aproape violent. El spune că cine dorește să aibă viața veșnică trebuie să-i mănânce trupul și să-i bea sângele. Reacția oamenilor este la fel de aspră pe cât este de gravă și radicală imaginea oferită de Isus. A mânca, cu sensul de a devora, carnea cuiva și a-i bea sângele reprezintă un tablou cu o încărcătură maximă care sugerează atât o nevoie fundamentală, cât și o soluție extremă. Paralela cu Moise și pâinea pe care evreii au mâncat-o în pustiu reprezintă doar un element de sprijin pentru a înțelege că asistăm la un lucru de importanță capitală, adică la iconomia lui Dumnezeu care dă viață, atât pentru istorie, cât și pentru eternitate. Iar participarea la această viață nu se rezumă la un consens intelectual, ci reprezintă actul complex și complet de a hrăni întreaga ființă prin deschiderea către sursa ei și asumarea adevărului că viața este mereu darul lui Dumnezeu. Ca răspuns la această abordare, apare o atitudine de judecată și respingere, iar mulți dintre ucenicii care îl urmau pe Isus se scandalizează la cele auzite și îl părăsesc. Este dificil de spus dacă maniera de a prezenta lucrurile este rezultatul strategiei lui Isus de a testa și eventual de a selecta ucenicii fideli, însă este cert că acest lucru se întâmplă. Acest tip de intransigență din partea lui Cristos poate părea de neînțeles. Dar să nu uităm că Isus însuși a fost confruntat cu anumite lucruri foarte importante pentru condiția umană (foamea, autoritatea, recunoașterea, suferința) și că s-a lovit de ele foarte dur, nu numai în perioada celor patruzeci de zile din pustiu, ci și pe parcursul întregii sale misiuni. Realismul și seriozitatea cu care sunt prezentate datele uceniciei și ale parteneriatului cu Dumnezeu ne arată autenticitatea vieții lui Isus și preocuparea sa pentru a fundamenta adevărata credință în ucenici. Cristos nu așteaptă încolonarea docilă a oamenilor la umbra protectivă a semnelor divine, așa cum o făceau evreii odinioară, ci curajul angajării în relația cu Dumnezeu pe baza modelului său de viață, indiferent de implicații și oricât de dificil ar fi procesul. Pentru destinatarul de atunci sau de astăzi, revoltător poate fi nu doar discursul lui Isus în sine, ci faptul că ne scoate din comoditatea perimetrului formalismului religios sau al prejudecăților cu privire la raportul omului cu divinitatea. La fel de incomod este și modul în care Cristos ne provoacă să ne reevaluăm datele credinței și să ne întrebăm dacă nu cumva noi doar credem că avem credință în Dumnezeu.

Dănuț Jemna

https://danutj.wordpress.com/2020/02/22/isus-din-evanghelii-7/

Din nou escatologie – Matei 24:30-31 la ce se refera pasajul? — PERSPECTIVE CRESTINE

PC (030) Escatologie – Mat 24:30-31 – Semnul Fiului Omului si Strangerea alesilor lui La ce anume se referă Matei 24:30-31? Este cu privire la viitorul îndepărtat sau la viitorul apropiat generației ucenicilor Domnului? Eu încerc să explic de … Related posts:Escatologie – Matei 24 partea a 5-a Perspective Crestine (016) – Escatologie – Matei… via […]

Turcia achiziționează, apoi arestează, filantrop

download - Copie - Copie

21/02/2020 Turcia (preocupări creștine internaționale) – Bucuria s-a transformat în șoc în această săptămână, întrucât filantropul turc Osman Kavala a fost retras la doar câteva ore după ce a fost achitat de acuzațiile de teroare marți trecute. El a fost reținut inițial timp de doi ani sub acuzații de teroare legate de protestele din Parcul Gezi, o detracție pe care observatorii internaționali au numit-o „motivați politic”. Absolvirea sa bruscă a venit ca o surpriză, de scurtă durată. La scurt timp, autoritățile l-au arestat din nou sub acuzația de teroare, de data aceasta legată de tentativa de lovitură de stat din 2016.

Mulți consideră acest caz ca un indicator al deteriorării libertății religioase în Turcia, deși este conectat într-un mod indirect. Ca filantrop, opera lui Kavala cuprinde multe unghiuri culturale și istorice. O mare parte din activitatea sa a implicat publicarea a numeroase cărți despre genocidul armean, subiect despre care Turcia descurajează activ conversațiile. Lucrările filantropice ale lui Kavala au inclus încercări de a construi punți de reconciliere între comunitățile afectate de istoria genocidului Turciei – multe dintre aceste victime erau creștini. Chiar înainte de arestarea sa, Kavala a fost supus unei presiuni semnificative din partea autorităților, deoarece au fost făcute încercări de a-l împiedica să se implice în acest tip de muncă.

Genocidul creștinilor din Turcia a avut loc pe măsură ce Imperiul Otoman s-a prăbușit la începutul anilor 1900. A demolat eficient creștinismul în toată țara. Deși Turcia modernă este constituțională laică, constituția protejează și turcia, concept care presupune că toți creștinii sunt străini și toți turcii sunt musulmani. Deși unii creștini au supraviețuit genocidului, copiii și nepoții lor continuă să sufere consecințele acestuia. Unii turci, precum Kavala, au încercat să recunoască această istorie și impactul continuu al acesteia, însă guvernul hărțuiește puternic toate eforturile.

Pentru interviuri, vă rugăm să o contactați pe Olivia Miller, coordonatorul comunicațiilor: press@persecution.org. 

Turkey Acquits, Then Arrests, Philanthropist

Evoluționismul este o minciună | Creația Uimitoare a lui Dumnezeu — Moldova Creștină

În episodul 24 copii descoperă esența teoriilor care ar explica apariția pămîntului: teoria evoluționistă și cea a Bing Bang-ului. Aceste teorii neagă faptul creației a cerului și pământului de către Dumnezeu. Dar Dumnezeu în Biblie ne-a lăsat dovezi sigure că toată Creația nu este la întâmplare: oamenii sunt creați „după chipul Său” și toate viețuitățile… via […]

Pagina de Teologie Se poate pierde mântuirea? de Iosif Ţon

download - Copie - Copie

Pagina de Teologie

Se poate pierde mântuirea?

de Iosif Ţon

Iosif Ton

 După reîntoarcerea mea în România de la studii în Anglia în 1972, am vorbit de foarte multe ori pe tema predestinaţie-liber arbitru. De regulă, am spus aşa: „Dacă mi se cere să spun dacă cred în predestinaţie sau cred în liber arbitru, eu răspund că prin această întrebare mi se cere de fapt să cred numai jumătate din Biblie, deoarece o jumătate din Biblie spune că Dumnezeu alege, iar cealaltă jumătate spune că omul este liber să aleagă. Eu nu cred numai jumătate din Biblie; eu cred întreaga Biblie. Singura mea problemă este că după logica mea omenească este imposibil ca ambele să fie adevărate şi deci sunt ispitit să aleg pe una dintre cele două. Dar, de vreme ce Dumnezeu îmi vorbeşte în Cuvântul lui despre amândouă, înseamnă că amândouă sunt adevărate. Cum pot să fie amândouă adevărate? Sunt sigur că Dumnezeu are un „mecanism” prin care face ca amândouă să fie adevărate. De aici, de pe pământ, acest mod al lui Dumnezeu de a face ca amândouă să fie adevărate nu se vede. El se vede numai când te uiţi de sus în jos, din veşnicie către sistemul nostru spaţiu-timp. Când mă voi duce acolo şi mă voi uita de acolo încoace voi fi surprins ce simplu se rezolvă această aparenţă contradicţie. Aşa că, eu nu încerc să o împac acum. Eu acum le accept prin credinţă pe amândouă. Acolo voi vedea soluţia lui Dumnezeu la această aparentă problemă.”

Cu toate că în ultimii ani am ajuns să optez mai categoric pentru poziţia arminiană, totuşi pot să afirm că subscriu şi astăzi la poziţia redată mai sus.

Trebuie să facem acum o importantă precizare: Cine crede în predestinaţie, trebuie să creadă că mântuirea nu se mai poate pierde, deoarece mântuiţi sunt cei predestinaţi pentru mântuire; şi predestinarea pentru mântuire înseamnă mântuire pentru eternitate.

Tot astfel, cine crede în liberul arbitru, trebuie să creadă că mântuirea se poate pierde, deoarece omul este liber să primească mântuirea şi el rămâne liber şi după ce o primeşte, adică este liber să o păstreze sau să renunţe la ea.

În 1999 am publicat o carte mai mică întitulată Mântuirea. Ce este ea?Se poate pierde? În această carte am explicat că Dumnezeu este în afara sistemului spaţiu-timp şi noi suntem în sistemul spaţiu-timp. Am spus că veşnicia nu este un timp fără sfârşit ci este o stare de existenţă unde nu este timp, şi de unde tot sistemul spaţiu-timp se poate vedea dintr-o dată, cu totul, cu trecutul, cu prezentul şi cu viitorul ca fiind vizibile în acelaşi timp. Am afirmat în continuare că din punctul de vedere al lui Dumnezeu, cei ce au fost aleşi, au fost şi chemaţi, şi îndreptăţiţi, şi sfinţiţi şi glorificaţi. Adică, întregul proces al destinului omului este, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, un singur bloc. Pe de altă parte, din punctul de vedere al omului, care este în spaţiu-timp, unde tot ce a fost ieri cauzează ce este astăzi şi tot ce se petrece astăzi cauzează ce va fi mâine, mântuirea este şi ea condiţionată de ceea ce decide şi face omul.

Prin urmare, concluzia mea în această carte a fost că dacă priveşti lucrurile din punctul de vedere al lui Dumnezeu trebuie să fii predestinaţionist, iar dacă le priveşti din punctul de vedere al omului, trebuie să crezi în liberul arbitru.

Problema cu această interpretare este că ea depinde de modul de a concepe veşnicia ca o stare de existenţă în care nu este timp. Mulţi filosofi creştin din ultima generaţie contestă ideea că Dumnezeu ar fi în afara timpului şi a spaţiului. Cartea aceasta ar necesita o revizuire şi dacă Dumnezeu îmi va mai da timpul şi răgazul necesar o voi reface.

O problemă de procedură.

La discuţiile de la masa rotundă s-au înşirat versete care vorbesc clar despre siguranţa păstrării sfinţilor în har (afirmaţie mult mai corectă decât că mântuirea nu se poate pierde), iar pe de altă parte s-au înşirat versete care arată clar că oamenii pot cădea de la credinţă (expresie mult mai corectă decât că se poate pierde mântuirea). Se pare că discuţia s-a împotmolit la întrebarea: Care dintre aceste texte au mai mare greutate, sau pe care să ne bazăm noi gândirea (teologia) şi existenţa?

S-a subliniat pe bună dreptate că prin metoda aceasta nu se poate ajunge niciodată la o concluzie categorică pentru o poziţie sau pentru cealaltă.

Atunci, care este cea mai bună metodă de abordare acestei probleme spinoase?

Este necesar să ne ridicăm deasupra listelor de versete pentru o poziţie sau pentru cealaltă şi să încercăm să privim problema din punctul de vedere al planului lui Dumnezeu cu omul şi din punctul de vedere al suveranităţii lui Dumnezeu vis-a-vis de omul creat de Dumnezeu ca persoană.

Am abordat această temă în eseul meu despre Suveranitatea lui Dumnezeu. Mi se pare ciudat faptul că cei care au discutat în ultima vreme despre posibilitatea sau imposibilitatea pierderii mântuirii nu fac nici o referire la acest eseu. Impresia mea este că nu citiţi eseurile mele, adică sunteţi nişte elevi care nu-şi fac lecţiile!

Întrebarea este: Ce fel de Suveran este Dumnezeu? Este El suveran în sensul că a făcut un plan detaliat a tot ce are să se întâmple în istorie şi că totul este astfel predeterminat şi că totul se desfăşoară mecanic, urmând cu exactitate planul? În cazul acesta, omul este parte din acest mecanism şi este doar un robot care funcţionează după programul înscris în el dinainte. Sau, când Dumnezeu a decis să facă omul ca persoană, adică o fiinţă care gândeşte şi alege pentru sine, El a decis în suveranitatea Lui să-Şi limiteze suveranitatea pentru ca în sfera care este persoana umană să poată decide persoana aceea?

Cu alte cuvinte, ce a decis Dumnezeu să facă: Nişte fii care aleg liber să-I aparţină lui Dumnezeu, să-L iubească liber şi să-L asculte liber? Sau nişte roboţi care îndeplinesc predestinarea pe care le-a scris-o Dumnezeu din veşnicia trecută?

Un bun teolog va remarca imediat că mai există o problemă, şi anume, care au fost consecinţele neascultării primilor doi oameni? Până la anul 400, s-a considerat că neascultarea lui Adam a fost alunecarea unui copil. Ea a afectat grav omenirea, deoarece păcatul şi corupţia au intrat în omenire, dar omul şi-a păstrat totuşi chipul lui Dumnezeu în sine, adică a păstrat capacitatea de a gândi şi de alege pentru sine şi că Dumnezeu i se adresează ca unuia care are capacitatea de a discerne şi de a alege. Imediat după anul 400, Augustin a adus teoria că neascultarea lui Adam a fost o catastrofă totală: omul este totalmente depravat şi, în special, el şi-a pierdut capacitatea de a alege şi de a decide pentru sine. Lui Dumnezeu nu I-a mai rămas altceva de făcut decât să aleagă pe unii pentru mântuire şi pe alţii pentru pierzare şi Domnul Isus a murit numai pentru cei aleşi pentru mântuire.

La anul 1524, marele gânditor umanist, Erasmus de Roterdam, a scris o carte intitulată Libertatea de voinţă. În 1525, Martin Luther, ca replică, a publicat cartea lui Sclavia voinţei. Puţini ştiu că teologul anabaptist Balthasar Hubmaier a  publicat în anul 1526 o carte în două părţi despre libertatea de voinţă (se găseşte în volumul în engleză Balthasar Hubmaier, Theologian of Anabaptism, translated and edited by H. Wayne Pipkin and John H. Yoder, Herald Press, Scottdale, Pa., 1989).

Puritanii englezi, apăruţi pe la 1600, au fost calvinişti. John Wesley (activ ca evanghelist şi teolog între 1750-1791) a fost cel mai mare popularizator al arminianismului în lumea protestantă.

Aşadar, întrebările de bază sunt:

  1. Cum înţelegem Suveranitatea lui Dumnezeu? Şi
  2. Cum înţelegem consecinţele neascultării primilor oameni?
  3. Ce fel de fiinţă este omul? Mai este el persoana pe care Dumnezeu o cheamă la părtăşie cu Sine cu scopul de a o face după chipul şi asemănarea Sa? Sau acest plan s-a prăbuşit şi Dumnezeu se limitează la a răscumpăra din pierzare un număr restrâns de oameni pe care i-a predestinat pentru mântuire?

Pe răspunsurile la aceste întrebări ar trebui să ne „batem”! De răspunsurile la aceste întrebări depinde cum înţelegem lumea şi viaţa. În lumina acestor răspunsuri trebuie să înţelegem şi textele care ne vorbesc despre siguranţa păstrării sfinţilor în har şi despre avertismentul că păcatul ne separă de Dumnezeu chiar şi după întoarcerea la Dumnezeu.

Cealaltă problemă care trebuie adusă în discuţie este natura mântuirii. Este mântuirea un bun care mi se dă mie în aşa fel încât eu nu o mai pot pierde? Sau mântuirea este o relaţie a persoanei umane cu Persoanele din Sfânta Treime?

Dacă ea este un bun, un obiect, atunci o pot păstra indiferent de ascultarea sau neascultarea mea de Dumnezeu.

Dacă este o relaţie, atunci se pune problema dacă după ce am intrat în relaţie cu Dumnezeu, prin Domnul Isus şi prin Duhul Sfânt, şi astfel am devenit fiu al lui Dumnezeu, mai pot să ies din această relaţie, sau „sunt bătut în cuie” în ea şi nu mai pot ieşi din ea?

Arunc aici în discuţie pilda fiului risipitor. Toată lumea e de a cord că Tatăl din pildă este Dumnezeu. El zice în final despre unul dintre fiii Săi: „Acest fiu al Meu a fost mort şi a înviat.”

Întrebare: Este această pildă conformă cu realitatea spirituală, sau Domnul Isus ne-a spus o pildă care nu este oglinda acelei realităţi? Ţineţi cont că unii spun că istoria lui Lazăr şi a bogatului este doar „pildă”, dar ea este o imaginaţie care nu e conformă cu ceea ce se întâmplă după moarte! Aceasta ar face din Domnul Isus un inventator de poveşti neconforme cu realitatea. Vedeţi implicaţiile pentru divinitatea Domnului Isus?

Aceste două pilde reflectă exact ceea ce este în lumea spirituală şi în lumea celor trecuţi în veşnicie!

Concluzia este că aici pe pământ unul care a devenit fiu al lui Dumnezeu poate să fie ispitit de lume şi să decidă să plece din casa Tatălui în lume! Când face aceasta el este „mort”. Dar slavă Domnului că El poate să învieze!

Tot aşa este cu Ioan 15:1-10, unde Domnul Isus ne descrie relaţia Lui cu noi ca relaţia dintre o viţă şi o mlădiţă. El pledează cu noi: „Rămâneţi în Mine” şi ne spune care sunt consecinţele pentru mlădiţa care nu rămâne îl El: este tăiată, se usucă şi este aruncată în foc.

Întrebare: Exprimă Domnul Isus aici o realitate, sau ieşirea din El nu mai este posibilă, şi atunci avertismentul Lui referitor la mlădiţa aruncată în foc este fictiv?

Dacă omul şi-a păstrat capacitatea de a decide şi după neascultarea lui Adam şi dacă el îşi păstrează libertatea de a alege şi după intrarea în relaţie cu Dumnezeu, atunci demnitatea omului este înălţată imens de mult, chiar de Dumnezeu Însuşi!

Dumnezeu Îşi doreşte fii care Îl aleg pe El în libertate, care învaţă să-I vadă frumuseţea şi valoarea şi care rămâne în relaţie de dragoste cu El de dragul Persoanei Lui! Dar atâta timp cât omul este aici pe pământ, Satan dă târcoale şi caută să-l atragă înapoi. Avertismentul oglindeşte o realitate, nu o situaţie fictivă, imposibilă. Omul este tot timpul între Dumnezeu şi Satan. Până când Satan va fi aruncat în adânc, „ca să nu mai înşele naţiunile” (omenirea).

http://publicatia.voxdeibaptist.org/teologie_mar08.htm

Imposibil de uitat

download - Copie - Copie

De Gina Goh

22/02/2020 Washington DC (International Christian Concern) – Așezat într-un rickshaw pe o potecă denivelată adânc în jungla din Myanmar, știam că interviul care va urma va fi dezolant. M-am întâlnit cu o văduvă care locuia într-o zonă activă de luptă, care a plecat cu trei copii mici pentru a crește singură după dispariția soțului ei.

Când am intrat în adăpostul creștin, unde ICC a oferit ca cei doi fii ei să rămână și să primească îndrumări după școală, lumina slabă din cameră a determinat în prealabil natura sumbra a conversației noastre.

În ianuarie 2019, pastorul U Tun Nu din statul Rakhine a fost luat de acasă la punctul de armă de către AA, care ar fi spus că trebuie să-l pună la îndoială. Nu a mai fost auzit niciodată. La 1 februarie, organizația sa de misiune, Evanghelia pentru Asia, a confirmat moartea sa. Soția sa, însă, nu a apucat să-și vadă niciodată trupul și încă speră la întoarcerea sa.

„Vreau doar să-l văd din nou”, soția pastorului U Tun Nu a izbucnit brusc în lacrimi, coborând capul în suferință.

Când am întrebat-o pe fiul său cel mare, în vârstă de 16 ani, cum face față, el a răspuns cu tăcere și cu o față goală. Administratorul adăpostului a sărit în interior și mi-a spus că nu poate răspunde în acest moment și nu vorbește niciodată despre tatăl său cu nimeni. El este încă traumatizat.

Pierzându-și singurul câștigător de pâine a afectat familia. Viața cu fiica ei de patru ani a devenit din ce în ce mai dificilă datorită conflictelor în curs din satul lor. Sunt fără locuri de muncă, iar ceilalți săteni nu pot ajuta decât atât cu fermele lor. Nu ajută ca unele dintre recoltele lor să fie „impozitate” de către AA. Cele 16 familii din sat abia termină să se întâlnească.

Ea se află în mijlocul unei lupte titanice pentru a-și ține familia împreună.

Alții au trecut și ei de această durere. Câteva zile mai târziu, în nordul statului Kachin, am fost invitat să particip la o sărbătoare de finalizare a proiectului de locuințe și slujbă de pomenire pentru un alt pastor, pastorul U Thar Tun, din etnia Myo. El a fost luat de acasă de către AA în localitatea Buthidaung în februarie trecut.

Similar cu cazul pastorului U Tun Nu, AA-ul a ajuns la casa lui Tun și a cerut să vină afară, pentru a putea discuta cu el.

Dar, când a ieșit afară, rebelii l-au legat și l-au târât. Rămășițele sale au fost găsite două luni mai târziu într-o pădure din apropiere.

Soția sa, Daw Hla Sein, a fugit în casa socrilor fiului ei. ICC a ajutat-o ​​cu fonduri pentru a-și construi o casă în ansamblu, astfel încât să poată avea propriul spațiu pentru a locui cu fiica sa.

De îndată ce am ajuns, unul dintre cei cinci copii ai săi, Win, ne-a întâmpinat cu căldură cu un rânjet pe față. Cu o engleză limitată, a încercat tot posibilul să-și exprime recunoștința față de noi. Interviul nostru cu familia a început în timp ce eram aduși în casa lor, unde ne așteptau felii de fructe și ceai.

În timp ce Daw Hla Sein a rămas calmă pe tot parcursul interviului, ea a recunoscut că a avut probleme de somn de la răpirea soțului său. „Mă simt de parcă voi fi nebun. Îmi amintesc viu ce s-a întâmplat cu el și nu sunt în stare să uit ”, a spus ea, înainte de a ne spune că și Win a suferit foarte mult.

Înainte de a-și putea termina propoziția, Win, care nu fusese altceva decât vesel și cordial, s-a întrerupt brusc, strigând-o mamei sale: „Nu vorbi pentru mine!”

„Acum sunt emoționanți”, mi-a șoptit colega birmană, îngrijorată. Ca răspuns, m-am întors către Win și am întrebat cum se simte, știind că sub zâmbetul ei, există o tristețe profundă îngropată dedesubt.

Win mi-a spus că a fost foarte tristă când tatăl ei a murit, și chiar acum, ori de câte ori se gândește la tatăl ei, aceasta tot durează.

Durerea acestor victime se manifestă în tăcerea și lacrimile lor sau este deghizată de zâmbetele lor manioase.

În timp ce niciunul dintre ei nu se plângea și nu își exprimă furia, întristarea lor îi consumă adesea și îi lasă fără cuvinte în fața unei morți neașteptate, prinși între conflictele armate în curs de desfășurare și tensiunile interreligioase ca creștini cu minorități etnice din Myanmar.

În timp ce lucrăm cu aceste femei pentru a le alina durerea, simțim profund durerea prin care trec. Vă invităm să vă alăturați unei participări la rugăciune pentru Myanmar și să ne susțineți slujirea pentru a putea continua să avem grijă de aceste familii obosite.

Pentru a citi mai multe povești de acest fel, înscrieți-vă la revista lunară gratuită a ICC.

ICC este în misiune de a ajuta creștinii persecutați. Ni te vei alatura?