Închide

Nu mai există țară pentru bătrâni. Experții vor ca bătrânețea să fie clasificată ca BOALĂ

download - Copie - Copie

Nu mai există țară pentru bătrâni. Experții vor ca bătrânețea să fie clasificată ca BOALĂ
Mai mulți oameni de știință au solicitat Organizației Mondiale a Sănătății (OMS) să includă bătrânețea pe lista sa de boli. În justificarea demersului lor, pretind acest lucru că va îmbunătăți viața bătrânilor – dar, în realitate, va oferi tuturor scuză pentru a-i inlcude pe vârstinici la „buni de nimic”.
Cei 30 de experți – de la universități de prestigiu precum Harvard, MIT, Stanford, Cambridge Imperial și UCL – au decis că îmbătrânirea nu mai este o caracteristică normală a vieții. Și cer ca Organizația Mondială a Sănătății să clasifice bătrânețea ca boală, potrivit The Telegraph.
De asemenea, ei susțin că transformarea îmbătrânirii din parte naturală a ciclului vieții într-o fază prelungită a bolii va asigura îmbunătățirea tratamentului medical pe care îl primesc vârstnicii.  Însă, prin „rebranduirea” procesului de îmbătrânire, academicienii contribuie în mod involuntar la slăbirea statutului moral al bătrânilor și la eroadarea continuă a autorității vârstei a treia. Iar apelul la diagnosticarea îmbătrânirii ca boală nu va face decât să sporească imaginea negativă a vârstnicilor.
Un exemplu al modului în care sunt priviți bătrânii de unele societăți a fost dat de linșajul la care au  fost supuși aceștia de către mass-media din Marea Britanie pentru că au susținut Brexit-ul. Un jurnalist al revistei GQ a propus nici mai mult nici mai puțin decât„interzicerea totală a oricărei persoane în vârstă la votul de la referendumul privind ieșirea Marii Britanii din UE”. El susținea la acel moment că persoanele în vârstă nu-și pot exercita drepturile democratice în mod responsabil, concluzionând: „dacă le luăm pensionarilor permisele de conducere de ce să nu le luăm și dreptul de vot?”
S-a mers chiar și mai departe, apărând experți care afirmă că modul în care se comportă bunicii constituie un risc pentru nepoți. În 2013, un raport publicat în revista Evolutionary Psychology a concluzionat că bunicii pot reprezenta o amenințare pentru sănătatea nepoților lor. Raportul a dat ca exemplu un sondaj care susținea că unul din trei copii în vârstă de trei ani, care au fost îngrijiți de bunicii lor, au devenit obezi.

Cum trebuie să le răspundem ateilor – câteva sfaturi practice By Beni Drădici 

download - Copie - Copie (2)

13 octombrie 2016

„V-ați aflat vreodată implicați într-o discuție despre Evanghelie cu vreun ateu, pe Facebook sau față în față”, se întreabă dr.

Terry Mortenson, un cunoscut orator și scriitor, într-un articol în Answers in Genesis? „Ce părere aveți – continuă Mortenson – de acei ce folosesc un limbaj caustic, sau poate chiar vulgar? Cum trebuie să răspundă un martor fidel al lui Hristos?”

Avansul mediatic la care asistăm în prezent, ne oferă posibilitatea de a intra în contact virtual cu diverse persoane cărora le putem vorbi despre Hristos. Pe de altă parte, folosind mediile de care am vorbit, putem prezenta adevărul biblic, opiniile personale sau experiențele specifice, ce poate fi vizualizate de diverse persoane. Personal am observat în ultimul timp, în special pe unele grupuri (creștine) de facebook, prezența unor comentarii și replici între creștini și atei. Față de unele am tot respectul (atât dintr-o parte cât și din cealaltă), față de altele trebuie să-mi exprim dezamăgirea față de amatorismul unora în argumentație (creștină), iar față de alte articole sau comentarii mi-a fost de-a dreptul jenă privind la limbajul ironic sau chiar vulgar (aici mă refer mai mult la atei, dar și creștinii au faliții lor). În speță, în urmă cu câteva luni chiar am decis să părăsesc un astfel de grup din cauza limbajului de-a dreptul murdar folosit de unii.

Și totuși, cum trebuie să-i abordăm pe atei? Dr. Terry Mortenson ne dă câteva repere în articolul la care făceam referință mai sus, pe care le prezentăm în continuare (tradus și adaptat din Answer in Genesis).

„Suntem tentați să ne implicăm într-o bătălie cu ei, în loc să-i vedem ca pe niște suflete ce trebuie salvate. Isus ne-a promis: … Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni. (Ioan 15:20). El a mai spus de asemenea: Vai de voi, când toţi oamenii vă vor grăi de bine! Fiindcă tot aşa făceau părinţii lor cu prorocii mincinoşi! (Luca 6:26). Pavel, la fel îi instruiește pe creștinii evlavioși să se aștepte la persecuție (2 Timotei 3:12). Așa că nu trebuie să fim surprinși de opoziție și ostilitate față de adevărul biblic și Evanghelie.

Felul în care gândim de ceilalți ne va afecta modul în care vom vorbi cu ei. Indiferent cât de agresivi vor fi aceștia, ateii sunt descendenți ai lui Adam, făcuți după chipul lui Dumnezeu (Genesa 1:27; 9:6). Sunt păcătoși, la fel cum am fost și noi cei ce acum ne-am încrezut în Hristos ca Salvator, iar Isus îi iubește pe păcătoși și și-a dat viața pentru ei (Romani 5:6 – 8). Ateii, la fel ca și toți ceilalți necreștini, sunt înșelați de diavolul, care le-a orbit mințile (Apocalipsa 12:9; 2 Corinteni 4:4). Chiar dacă ei neagă acest lucru, ateii cunosc cu adevărat despre Dumnezeu, atât datorită mărturiei creației cât și a conștiinței, dar ei înăbușă acest adevăr din cauza păcatului (Romani 1:18 – 20; 2:14 – 16).

Cum trebuie atunci să vorbim cu un ateu? Fiind conștienți de superioritatea adevărului (pe care îl predicăm) trebuie totuși să fim respectuoși (1Petru 3:15). Independent de ostilitatea acestora, trebuie să răspundem folosind cuvinte blânde, căutând o discuție liniștită și nu întorcând rău pentru rău. Misiunea noastră nu este de a le da în cap, ci de a le arunca un colac de salvare.

Pavel l-a învățat pe Timotei să nu fie certăreț, ci să fie răbdător, blând și smerit (2 Timotei 2:23 – 26). Tot așa, Pavel i-a spus să-i înfrunte când este nevoie dar „cu toată blândețea și învățătura” (2 Timotei 4:1 – 5). Deci, chiar atunci când avem de-a face cu unul ce își bate joc în mod repetat de Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să-i prezentăm adevărul cu smerenie și răbdare și nu cu atacuri personale caustice.

În sfârșit, cum trebuie să vorbim cu un ateu? Trebuie să avem grijă de inima noastră, deoarece „din prisosul inimii vorbește gura” (Matei 12:34 – 37). Trebuie să fim onești cu noi înșine și dacă cuvintele tale exprimă mândrie și ură, atunci lasă-le acolo și nu le rosti. Amintește-ți că și tu nu ești un ateu azi doar datorită harului lui Dumnezeu revărsat în viața ta.

Dumnezeu să ne ajute să fim apărători ai credinței creștine dar cu smerenie, gingășie și fermitate, cu încredere că prin ceea ce facem îi vom duce pe atei (sau pe oricare alții) la Mântuitorul”.

Similare

Facebook își cere scuze după ce a cenzurat o bloggeră creștină1 martie 2017În „Libertate religioasă”

Un student este expulzat din universitate pentru opinii anti-gay en facebook1 martie 2016În „Libertate religioasă”

Noaptea în care lui Fidel Castro i s-a predicat Evanghelia28 noiembrie 2016În „Mărturii”

https://benidradici.com/cum-trebuie-sa-le-raspundem-ateilor-cateva-sfaturi-practice3/

Comunicatul Consiliului Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste din România

download - Copie

 ComunicatDoctrineEducatieImportantInterneOpiniiRugăciune

 Doina Bejenaru  21-02-2020 12:42:49

Comunicat

18-19 februarie 2020

Stimaţi fraţi şi surori în Domnul Isus Cristos,

În urma rugăciunilor, a reamintirii poruncilor din Sfintele Scripturi şi a discuțiilor frăţeşti purtate la întâlnirea din 18-19 februarie 2020, Consiliul Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste din România vă comunică următoarele:

I. Încurajare: Încurajăm toate comunitățile teritoriale să ajute slujitorii şi bisericile locale în împlinirea mandatului dat de Domnul Isus Cristos şi validat de Congres: împărtășirea Evangheliei şi Misiunea. Credem cu fermitate că este datoria sfântă a oricărui slujitor şi a oricărui membru din bisericile creştine baptiste să se implice biblic, intenționat, creativ şi cu sacrificiu în extinderea şi zidirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Mărturisirea salvării prin credinţa în Domnul nostru Isus Cristos este o lucrare divină, rezultatele ei sunt nobile şi răsplata pentru răspândirea Evangheliei este veşnică.

Mărturisire. În baza învățăturii Sfintelor Scripturi, noi, toţi membrii CU, ne reafirmăm credinţa şi mărturisim cu fermitate că Dumnezeu este atotcunoscător. Cunoaşterea Lui cu privire la trecut, prezent și viitor nu poate fi limitată de nimeni, nici măcar de voința liberă a omului, în nicio situaţie şi în niciun domeniu. El este unic şi atributele divinității Sale, inclusiv atotcunoașterea, nu pot fi nici înţelese în totalitate, nici explicate detaliat de mintea limitată a omului, nici negociate. Ele trebuie crezute, folosite şi mărturisite așa cum le prezintă Scriptura. De aceea respingem poziția teologică numită teism deschis (în limba engleză – open theism sau freewill theism) care redefinește (și astfel limitează) cunoașterea lui Dumnezeu ca fiind o cunoaștere doar a posibilităților, dar nu și a faptelor. Mărturisim, de asemenea, că Dumnezeu este infinit și perfect, Acelaşi din veşnicie în veşnicie şi, în consecinţă, în El nu a fost, nu este şi nu va avea loc absolut nicio schimbare. În lumina celor afirmate, îi încurajăm pe colegii slujitori să fie deosebit de atenţi la exprimarea convingerilor teologice în spaţiul public. Ele trebuie formulate cu claritate, fără intenţia de a jigni pe cineva, ci în aşa fel încât ascultătorii să înţeleagă clar ce dorim să comunicăm.

III. Precizări. Bazaţi pe învăţătura Mântuitorului, prezentată în Sfintele Scripturi, pe Mărturisirea de credinţă a UBCBR şi pe principiile prezentate în Statutul cultului, comunicăm următoarele:

1. Acceptăm colaborarea pentru răspândirea Evangheliei cu fraţii de credinţă de pretutindeni, dar în primul rând cu bisericile care fac parte din Alianța Evanghelică din România. Îndemnăm frățietatea să nu colaboreze cu organizații sau cu adunări care s-au rupt din biserici care aparțin AER, care continuă să producă răni bisericilor locale, care nu împărtăşesc o doctrină biblică şi nici principiile biblice pentru slujire. Prezența ocazională a unor slujitori baptiști (din neştiinţă, inducere în eroare, ocazii sau obligaţii de familie, căsătorii, înmormântări, evenimente publice pentru promovarea şi apărarea valorilor creştine etc.) trebuie privite ca excepţie, nu ca normă. Colaborarea intenţionată a unor slujitori baptiști cu astfel de organizații și adunări nu ajută lucrării lui Dumnezeu din bisericile noastre.

Oficiem căsătoria religioasă dintre bărbaţi şi femei, prin naștere, membri ai bisericilor baptiste în care slujim. În situații speciale participăm la oficierea căsătoriei în biserici care aparțin Cultelor din AER. Descurajăm implicarea slujitorilor, a bisericilor şi a Numelui lui Dumnezeu în ceremonia de cununie a persoanelor pe care nu le cunoaştem sau a celor care nu respectă rânduielile bisericilor locale. Reafirmăm convingerea că, din punct de vedere biblic, o familie binecuvântată se întemeiază în Domnul, adică numai între persoane născute din nou.

Suntem deschiși să dialogăm și să cooperăm pentru apărarea şi promovarea valorilor creștine în spațiul public cu toţi cei care mărturisesc aceleași valori. Întrucât înaintaşii noştri au plătit un preţ scump pentru apărarea și promovarea valorile creştine baptiste, insistăm ca slujitorii bisericilor baptiste să nu abdice de la identitatea noastră, nici de la valorile noastre. Dialogăm și cooperăm în înţelegerea, apărarea şi promovarea Adevărului, dar nu cu oricine, în orice loc şi nici prin orice mijloace. Cercetăm Adevărul scris prin ajutorul Duhului Sfânt, pentru schimbarea vieţilor noastre şi ale celor cu care îl împărtăşim.

Reafirmare.Reafirmăm că am condamnat orice fel de colaborare a unor slujitori din bisericile creștine baptiste cu securitatea comunistă. Aşa cum am specificat în moţiunea votată în Congresul de la Cluj și aşa cum precizează în mod clar Statutul Cultului Creștin Baptist, considerăm că orice fost colaborator cu Securitatea „nu poate face parte din organele de conducere ale Cultului Creștin Baptist din România și nici din organele de conducere ale instituțiilor acestuia”. Ne rugăm Domnului să-i păzească pe toți slujitorii Săi de orice fel de colaborări compromiţătoare care nu au de-a face cu răspândirea Evangheliei şi cu promovarea sau protejarea valorilor creştine.

Ecumenism. Nu credem în ecumenism, nu am aderat la/nu facem parte din mișcări ecumenice (de ex. Consiliul Mondial al Bisericilor), nu ne schimbăm convingerile şi nu ne compromitem valorile în nicio situaţie, în niciun domeniu şi pentru niciun avantaj. Biserica trebuie să rămână în mod permanent a Domnului Isus Cristos, care este singurul ei Cap, şi să împlinească mandatul Lui, în condiţiile exprimate cu claritate în Sfintele Scripturi. Îndemnăm pe toți slujitorii din bisericile noastre să nu organizeze, să nu se implice şi să nu promoveze acţiuni care compromit identitatea, convingerile și mărturia noastră publică. Încurajăm pe toți slujitorii din bisericile noastre să se implice doar în acele întruniri şi să susţină doar acele acţiuni care Îl onorează pe Tatăl, Îl prezintă pe Domnul Isus ca Salvator şi Domn și îi cheamă pe oameni la ascultarea îndemnurilor Duhului Sfânt aşezate pe paginile Sfintei Scripturi.

Unitate. Ştim că Domnul Isus S-a rugat pentru unitatea urmaşilor Săi, dar credem că aceasta se poate realiza doar între persoane născute din nou, persoane care cred şi trăiesc toată Evanghelia Mântuitorului. Vom investi în unitatea creştinilor care se adună în jurul Domnului Cristos şi a adevărului prezentat de El în Biblie. Vă încurajăm să respectaţi pe toţi oamenii și convingerile lor religioase. Considerăm însă că suntem frați în Cristos cu toți creștinii născuți din nou și cultivăm o colaborare biblică, de dragul Tatălui, pe urmele Fiului şi în puterea Duhului Sfânt.

VII. Nevrednicie. Ne recunoaştem limitările, solicităm sprijin în rugăciune, apreciem sfaturile biblice şi practice şi continuăm să depindem de harul lui Dumnezeu. Nădăjduim că El, Cel Atotputernic, va binecuvânta viaţa, slujirea şi eforturile noastre. Cerem bunului Dumnezeu ca fiecare baptist şi fiecare adunare baptistă să fie un prilej de bucurie pentru Domnul şi un mijloc de binecuvântare divină pentru cetăţenii României.

VIII. Angajament. Cu ajutorul Domnului, ne angajăm să veghem la sfinţirea vieţii noastre, a colegilor slujitori şi a tuturor bisericilor baptiste din UBCBR. Convinşi că doar cei sfinţi Îl vor vedea pe Domnul şi numai cei sfinţi sunt folositori Împărăţiei, ne rugăm şi investim într-o viaţă sfântă şi o slujire binecuvântată de Dumnezeu.

Evrei 12:14 – „Urmăriți pacea cu toți și sfințirea fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu.“

Viorel Iuga

Președintele Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste din România

https://www.stiricrestine.ro/2020/02/21/comunicatul-consiliului-uniunii-bisericilor-crestine-baptiste-din-romania

Isus din Nazaret

download - Copie - Copie

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Page d'aide sur l'homonymie Acest articol se referă la Isus din Nazaret privit din punct de vedere teologic. Pentru Isus privit din punct de vedere istoric vezi Isus cel istoric.
Pentru film, vedeți Isus din Nazaret (film).
Isus
Spas vsederzhitel sinay.jpg
Hristos Mântuitorul (Pantocrator) ilustrat într-o icoană din Mănăstirea Sfânta Ecaterina, Muntele Sinai
Date personale
Născut circa 4 î.Hr. [a]
Iudeea (regatul lui Irod cel Mare)Imperiul Roman[7][8][9]
Decedat circa 30/33 d.Hr.[b]
(în vârstă de 33-36 ani)
IerusalimIudeeaImperiul Roman
Înmormântat mormântul lui Isus[*] Modificați la Wikidata
Cauza decesului pedeapsa cu moartea[11] (răstignireModificați la Wikidata
Părinți Iosif din Nazaret[11]
Fecioara Maria[12] Modificați la Wikidata
Număr de copii Modificați la Wikidata
Naționalitate evreu
Etnie evrei Modificați la Wikidata
Religie iudaism Modificați la Wikidata
Ocupație predicator[*]
profet
tâmplar
rabin
vraci[*]
taumaturg[*]
lider religios[*]
vindecător popular[*]
Mesia
sermon[*]
Atonement[*] Modificați la Wikidata
Activitate
Cauza decesului răstignire  Modificați la Wikidata
Domiciliu Nazaret
Capernaum
Galileea  Modificați la Wikidata
Alma mater   Modificați la Wikidata
Organizație   Modificați la Wikidata
Influențat de Ioan Botezătorul  Modificați la Wikidata
Partener(ă)   Modificați la Wikidata
Număr de copii 0  Modificați la Wikidata
Rude Adam[1]
Avraam[2]
David[2]  Modificați la Wikidata
Profesor pentru Simon PetruSfântul AndreiIacov cel MareIoan Evanghelistul[*]FilipBartolomeuTomaMatei EvanghelistulIacob cel Tânăr[*]Iuda TadeulSimon Zelotul-CanaanitulIuda IscarioteanulMaria Magdalena  Modificați la Wikidata
Acest articol este parte a seriei despre
Creștinism
Christos Acheiropoietos.jpg
Isus din Nazaret

Biblia

Biserici creștine


Mărturisiri de credință (crezuri)

Simboluri


Ritualuri creștine


Arta creștină


Sfinții

Isus din Nazaret sau Iisus Hristos , Christos sau Cristos (în aramaică ישוע, Ieșua, în ebraică יֵשׁוּעַ‎, Ieșua arhaic Iehoșua, grecizat Ἰησοῦς, Iesous, latinizat Iesus; n. ca. 4 î.e.n.,[13][14][15] conform Bibliei la Betleemul Iudeei,[16] ca fapt istoric probabil la Nazaret[16][17][18][19][8][9] — d. ca. 30 e.n.[13]Ierusalim) este fondatorul și figura centrală a creștinismului, și unul din cele mai importante simboluri ale culturii occidentale, majoritatea bisericilor creștine considerându-l drept Fiul lui Dumnezeu,[20] drept Mesia cel vestit de Vechiul Testament iudaic și drept al doilea personaj al Trinității creștine.[21]

Isus a fost[22][23][24][25][26][27] un predicator iudeu[28] din GalileeaIudeea, ce a trăit în timpul ocupației romane a Israelului, a fost botezat de către Ioan Botezătorul, și a fost crucificat la Ierusalim în jurul anului 30, sub guvernarea lui Ponțiu Pilat.[29][30][31]

Conform tradiției creștine apostolice, căreia i se datorează în mare măsură ceea ce se cunoaște despre Isus,[32] principalele texte sursă care discută despre Isus sunt cele patru evanghelii canonice (MateiMarcuLuca și Ioan) la care se adaugă celelalte cărți ale Noului Testament. Trăsăturile fundamentale ale imaginii sale în creștinism se datorează anumitor evenimente majore ale existenței sale relatate în Biblie: NaștereaMinunile săvârșiteCrucificarea și Învierea, precum și învățăturii și retoricii discursului său.

Cu numele Isa ibn Maryam (Isus fiul Mariei), Isus este considerat de Islam unul dintre principalii profeți ai lui Allah.[33][34][35] De asemenea Coranul menționează și o a doua venire a lui Isus, în strânsă legătură cu sfârșitul lumii sau judecata ei[36] și anume Isus se va reîntoarce drept ajutor al lui Mahdi.[37]

Dezvoltarea reprezentărilor lui Isus Hristos, fără luarea în seamă a chipului său real sau presupus istoric, a dominat din antichitatea târzie până în prezent. Formele de expresie centrale ale acestei imagini îl reprezintă pe Hristos tronând ca Atotțiitor în Biserica Răsăritului, iar în Biserica Occidentului pe Hristos răstignit ca Mântuitor.

Scrierea Iisus prin dublarea primei vocale, provine de la modificările patriarhului Nikon, din anul 1656.[38]

 

Data și locul nașterii

Parte a seriei despre
Schnorr von Carolsfeld Bibel in Bildern 1860 001.png
Dumnezeu

Concepții generale
Agnosticism · Apateism · Ateism · Deism
Henoteism · Monolatrism · Monoteism · Politeism
Panenteism · Panteism · Teism · Transteism


Concepții specifice
Creator · Arhitect · Demiurg · Diavol
Susținător · Domn · Tatăl · Monadă
Unitate · Ființă supremă · Totul
Personal · Unitar · Dualism · Trinitate
în religiile abrahamice
(Credința Bahá’íCreștinismIslamIudaism)
în Ayyavazhi · în Budism · în Hinduism
în Jainism · în Sikhism · în Zoroastrianism


Atribute
Eternitate  · Existența · Gen
Nume (Dumnezeu) · Omnibenevolență
Omnipotență · Omniprezență · Omnisciență


Experiența și practicile
Soartă · Rugăciune · Credință · Revelație
Fideism · Gnosis · Metafizică
Misticism · Ermetism · Ezoterism · Închinare


Subiecte conexe

Isus din Nazaret · Filosofie · Religie · Ontologie
Dumnezeu complex · Neuroteologie
Dilema din Eutyphron · Problema răului
Dumnezeu în artă
Texte religioase


Conform tradiției, acceptată în general ca adevăr istoric, Isus s-a născut în jurul anului 4 î.e.n.[13] și a murit în jur de 30 e.n.,[13] fiind martirizat prin răstignire. Evangheliile lui Matei și Luca, precum și Evanghelia după Toma menționează ca loc al nașterii orașul Bethleem Efrata (Mt 1-2, Lc 1-2). Istoricii nu au căzut de acord asupra locului nașterii lui Isus. Mulți dintre ei[cine?][39] consideră așezarea Nazaret ca locul nașterii sale,[17][18][19][8] aceasta fiind localitatea prezentată de autorii evangheliilor sinoptice drept „domiciliu al familiei sale” (Mc 6,1; Mt 13,54; Lc 2,39). Nazaretul pare cea mai bună aproximare a locului nașterii lui Isus. Ca alternativă, unii numesc Betleem de Galileea,[19][40] o așezare la 10 km de Nazaret, deoarece Betleemul Iudeei nu poate fi luat în seamă din lipsă de dovezi arheologice că ar fi fost locuit în timpul lui Isus.[41]

În ortodoxie Dumnezeu este unul în ființă și întreit în persoane (Tatăl, Fiul și Sfântul Duh). Acestă dogmă susține că Iisus ca ființă divină a existat în Tatăl, împreună cu Sfântul Duh, înainte de întrupare. Astfel se păstrează egalitatea între persoanele Sfintei Treimi.[42]

Conform unei doctrine ontologice, Iisus ar fi preexistat în ceruri, înainte de concepția sa, concept legat de Sfânta Treime.[43]

Nume

Isus a fost menționat în textul grec al evangheliilor ca Ιησούς Χριστός, în transcriere latină Iesus Christus.

Prenumele vechi evreiesc este Ieșua (arhaic Iehoșua), „ישוע”, care înseamnă „YHWH mântuiește”. Această formă a fost elenizată inițial sub forma Iason (Ἰάσων),[44] apoi a fost adaptată de traducătorii Septuagintei la greacă sub forma Iησους Iēsoûs, cu aluzie la alte persoane care aveau același prenume. Pe de altă parte, forma grecească Χριστoς, Hristós, este o traducere a ebraicului „משיח” mașiach (de unde și Mesia), care înseamnă „uns”.

Prenumele în limba română provine din limba slavonă Їисоуса, care a fost preluat din limba greacă, unde la inițială este un hiat. Cea mai veche grafie în limba română cu caractere latine a fost Jssus (Catehismul lui George Buitul, tipărit în anul 1701 la Cluj).

În limba română forma Iisus Hristos, utilizată în prezent de Biserica Ortodoxă Română, este preferată de majoritatea credincioșilor ortodocși.[necesită citare]

Grafia Iisus este etimologică, ea reproducând sunetul η din Ιησούς, care în latină a fost redat ca e (Iesus). Tendința de a se citi ca i în greacă a început din Evul Mediu. Transliterarea Iisus în limba română, folosită în Bibliile ortodoxe și în majoritatea literaturii ortodoxe moderne, este o recurență slavonă, fidelă scrierii grecești (alfabetul chirilic este derivat din alfabetul grec, iar Biserica Ortodoxă Română a folosit alfabetul chirilic până în 1860). Argumentului etimologic pentru scrierea Iisus i se adaugă faptul că, pe lângă limba greacă, sursa tuturor limbilor europene pentru numele Iisus, atât în ebraică (IehoșuaIeșua), cât și în limbile europene începând cu latina (Iesus și în latina medievală Jesus, în care j nu reflectă sunetul scris așa în franceză, ci semivocala i [j]) numele este pronunțat cu două vocale înainte de primul s, anume [i-e], [i-i] sau [j-e], iar în limbile moderne sunetul inițial poate fi [ʒ] (fr. Jésus) sau [dʒ] (engl. Jesus). Aceste paralele etimologice pot motiva utilizarea a două litere înainte de s (pentru rostirea a doi [i] în hiat și în limba română.[45][46][47][48][49]

Dicționarele limbii române oscilează între cele două forme. Lingvista Mioara Avram afirmă: „Numele proprii IsacIsus se scriu cu un singur i inițial (nu Iisus).”[50] Eugen Munteanu, lingvist și biblist, susține că ambele forme sunt corecte.[51][38] Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, consideră că ambele forme sunt corecte, dar dă prioritate (preferință normativă) formei Isus.[52][53]

Există și părerea conform căreia varianta Isus ar translitera cuvântul ebraic pentru „măgar” și de aceea ar trebui evitată. Această idee este, însă, greșită.[54] Credincioșii tradiționali ruși erau la un moment dat de părere că grafia Iisus denotă Antihristul.[38]

Totuși Iisus nu e același lucru cu Iesus,[55] cum este pronunțat în limba greacă, în forma originală a Noului Testament.[55]

Viața și învățăturile lui Isus (cum sunt relatate în evanghelii)

Cele patru evanghelii canonice sunt principala sursă a biografiei lui Isus. Totuși, aceste evanghelii au părți unde diferă unele de altele, fiecare surprinzând viața lui Isus într-un mod diferit și uneori contradictoriu.[56][57][58] Evanghelia după Ioan nu este o biografie a lui Isus, ci mai degrabă o prezentare teologică a lui ca emblemă a Divinului.[59] (La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul.[60])

Genealogie

Din cele patru evanghelii, doar cele după Matei și după Luca oferă informații despre familia și strămoșii lui Isus. Cu toate acestea, datele din cele două evanghelii diferă în unele părți și au fost elaborate mai multe teorii pentru a explica discrepanțele.[61] Ambele evanghelii spun că Isus este un fiu al tribului Iuda, urmașul regelui David; mergând mai departe, și al lui Avraam. Lista strămoșilor dintre David și Avraam este aceeași în ambele evanghelii, dar lista strămoșilor dintre David și Iosif este diferită.

Mai precis, Matei începe cu Solomon, continuă cu regii care au stat la cârma Regatului Iudei, listă care s-a terminat cu Ioachim (odată cu învingerea lui Iuda de către Babilon). Astfel, Matei afirmă că Isus ar fi urmaș al lui David.

După Luca, lista strămoșilor lui Isus este mult mai lungă, ea mergând până la Adam și Eva.

Fundal istoric

Evanghelia lui Luca a precizat că Isus s-a născut în zilele lui Irod cel Mare, regele clientelar al Iudeii (Israelul de azi) din Dinastia Hașmoneilor, întronat de Senatul Roman. Irod cel Mare (care a domnit între anii 37 i.Hr.– 4 d.Hr.)era cunoscut pentru renovarea celui de-Al doilea Templudin Ierusalim și a zidurilor (inclusiv Zidul de Vest), construirea portului la Cezareea Maritima, a apeductelor, hipodromului, amfiteatrului fortăreței din Masada și fortăreței Herodium conform istoricului romano-iudeu Iosephus Flavius. Inițial, Irod a ofert suport generalului Marc Antoniu și reginei Egiptului ptolemeic Cleopatra în cel de-al doilea război civil final al Republicii Romane din anii 32-30 i.Hr., dar după înfrângerea lor și victoria dobândită de Octavian Augustus, proclamat ulterior împărat și instaurator al Principatului în anul 27 i.Hr., acesta i-a oferit sprijin și loialitate pentru a se menține la tron că vasal al Romei. Rolul său ca rege clientelar era acela de a menține rutele comerciale dintre Egipt și Siria că să asigure bună aprovizionare, să mențina autoritatea romană asupra iudeilor și să apere frontieră estică a Imperiului Roman de o potențială invazie din partea principalului inamic al romanilor, Imperiul Part din Iranul de azi. Irod era însă detestat de iudei pentru conducerea sa despotică, pentru impunerea taxelor și pentru că a construit trei temple dedicate împăratului Augustus. Evreii trăiau vremuri haotice și dezastruoase, ceea ce i-a determinat să-și dorească și mai mult venirea Mesiei care să-i elibereze de sub dominația romană. În anul 4 i.Hr., iudeii au condus o răscoala, iar generalul roman Varus a crucificat 2000 de iudei pentru a opri orice instigare de rebeliune la adresa Romei. S-au format astfel patru secte, SaducheiiFariseiiEsenienii și Zelotii. Aceștia se împotriveau taxelor române impuse de Quirinius în provincia Iudeii în anul 6 d.Hr. și care a propus că iudeii să se înregistreze la recensământ.

Între timp, un preot, pe nume Zaharia (rabin), din ceată preoțească a lui Abia, căsătorit cu Elisabeta (mama lui Ioan Botezătorul), a fost vizitat în timpul unui ritual de tamaire la templu de către Arhanghelul Gabriel. Acesta i-a vestit că soția sa stearpa că „îi va naște un copil din Duhul Sfânt”. Pentru că Zaharia nu l-a crezut, a fost pedepsit să devină mut până la nașterea copilului. După șase luni, Îngerul Gabriel s-a dus în Nazaret, o așezare din Galillea, să o viziteze pe o femeie virgină, Fecioara Maria, logodită cu Iosif din Nazaret, un constructor de profesie (după cuvântul grecesc „tekton”). Acesta i-a vestit că va naște un prunc zămislit de Duhul Sfânt, care se va numi Isus și că va fi fiul lui Dumnezeu , va moșteni tronul strămoșesc al lui David și va conduce o împărăție fără de sfârșit. I-a vestit că și Elisabeta, rudă să, va naște un fiu. Maria a acceptat să fie zămislită de Dumnezeu. După câteva zile, și-a vizitat ruda, Elisabeta, și pe soțul ei, preotul Zaharia. După trei luni, Elisabeta a născut atunci și și-a numit fiul Ioan. Maria s-a întors în Nazaret, aflată în cea de-a treia luna de sarcină. Matei scrie că atunci când Iosif a văzut-o, s-a simțit înșelat și a vrut să o alunge. Maria i-a spus că a fost zămislită de Duhul Sfânt, însă Iosif n-a crezut-o și a alungat-o, dar i-a făgăduit că va ține secret. Maria , după cutumele evreiești ale vremii, ar fi fost condamnată pentru adulter de comunitatea evreiască și lapidată, omorâtă cu pietre. Iosif a avut însă un vis prin care Îngerul Gabriel i-a confirmat vorbele Mariei și că fiul ei va mântui poporul evreu de păcate, conform profețiilor lui Isaia care a spus că „o fecioara îl va naște pe Mesia”. Iosif și-a reprimit logodnica în locuința să și a acceptat să-i crească fiul care nu-i aparținea.

Nașterea

Caravaggio, „Îngerul Gabriel vestind Mariei”

Luca scrie că în aceea perioadă împăratul Augustus a ordonat că toți locuitorii imperiului să participe la recensământ pentru înregistrarea proprietăților și averilor că romanii să aplice taxe în funcție de veniturile evreilor din provincia Iudeea, iar procedeul de recensământ a fost efectuat de Publius Sulpicius Quirinius, Legatul Siriei din anul 6 d.Hr. care a impus taxele. Recensământul a înfuriat evreii și mai ales secta zeloților căci era contrar legii evreiești și credințelor acestora și s-au revoltat la conducerea lui Iuda din Galileea conform lui Iosephus. Quirinius a servit apoi ca guvenator al Siriei cu autoritate nominală asupra Iudeeii până în anul 12 d.Hr, când s-a întors la Roma ca asociat apropiat al lui Tiberius, viitor împărat roman. Contrar evangheliei lui Luca, recensământul lui Quirinus a avut loc la 9 ani după moartea lui Irod cel Mare, care a fost contemporan cu nașterea lui Isus, neexistând astfel un consens între datele istorice și evanghelii. Quirinus nici nu era guvernator în timpul domniei lui Irod. Unii cărturari conservatori susțin că Quirinus a avut mai devreme atribuții de guvernator al Siriei și că s-a implicat în administrarea Iudeeii pe durata domniei lui Irod, servind astfel că un agent clandestin al Romei în care autoritatea imperială îi conferea încredere spre deosebire de Irod care era edomit. Nu există însă atestări istorice care să arate că romanii au taxat regatele clientelare, cum nici nu există vreo reacție violență a evreilor împotriva taxelor înainte de anul 6 d.Hr. Până la urmă, mulți cărturari au ajuns la concluzia că evanghelia lui Luca a comis pur și simplu o eroare cronologică, accidentală sau intenționată pentru a îndeplini profeția că Mesia se va naște la Betleem așa cum a prevestit Mica cu 700 de ani înainte.

Astfel, s-ar justifica plecarea lui Iosif și Mariei (atunci însărcinată) din NazaretGalileea, spre așezarea Betleem, din Iudeea, cunoscută ca cetatea și locul de naștere a lui David, unde trebuiau să se înscrie pentru recensământ. Luca scrie că negăsind o camera liberă în hanuri, fiind toate aglomerate, un individ i-a găzduit într-un grajd, iar Maria l-a născut pe Isus pe iesle. Aceștia au fost vizitați de păstori care veneau de la câmp și le-a spus că l-au văzut pe un Înger care le-a vestit nașterea Mântuitorului cu mare bucurie. La opt zile după naștere, cuplul și-au dus copilul să fie circumcis la Ierusalim. Simeon i-a așteptat și l-a binecuvântat pe prunc. Matei scrie că Magii de la răsărit (mag= astrolog provenit din Persia, de religie zoroastriană, cititor în stele) au venit la Ierusalim, ghidați de o stea. Aceștia s-au dus la regele Irod, înalții arhierei și cărturari care erau tulburați de fenomenul astrologic. Aceștia au aflat că steaua semnifică vestirea nașterii unui nou rege al iudeilor. Irod s-a temut că va fi înlăturat, astfel i-a trimis pe magi să se ghideze după stea și să cerceteze, să afle detalii și să-l localizeze pe prunc. Steaua de la Betleem s-a mișcat înaintea lor până când s-a oprit deasupra grajdului unde se aflau Maria, Iosif și pruncul. Astronomii sustin ca Steaua” a fost probabil conjuncția planetelor Jupiter și Saturn din anul 7 i.Hr., o Supernovă din Galaxia Andromeda , Răsărit heliacalOcultație. Jupiter (numit astfel de romani dupa regele zeilor panteonului roman) este consemnat de astronomii babilonieni ca MUL.BABBAR, steaua albă, care este un corp ceresc regal ce anunța vestirea nașterii unui nou rege.

Însă alți astronomi evidențază că a fost o cometă, însăși Cometa Halley care a fost vizibilă în anul 12 î.Hr. Un alt obiect strălucitor, o supernova sau o altă cometă, a fost vizibilă timp de 70 de zile în anul 5 î.Hr., conform rapoartelor chinezești și coreene. Unii carturari se indoiesc insa ca steaua respectiva ar fi avut loc simultan cu nasterea lui Isus. Presupun ca povestea nasterii a capatat o latura mitologica, ca la toti marii conducatori si lideri asemeni lui Alexandru cel Mare. Avand in vedere ca Evanghelia lui Luca a fost scrisa la zeci de ani dupa moartea lui Isus, se presupune ca povestea nasterii ar fi o inventie inspirata dupa monedele romane care il infatiseaza pe Augustus cu inscriptii ca ” Divi filius” (fiul zeului), iar pe o parte apare o stea stralucind, probabil cometa vazuta in anul 44 i.Hr., cunoscuta si ca „cometa lui Cezar”, vizibila chiar dupa asasinarea acestuia. Romanii au interpretat cometa ca un semn ca Cezar a plecat la stele si a devenit zeu, iar asta il facea pe succesorul si fiul sau adoptiv, Octavian, drept fiu de zeu.

Magii s-au închinat considerându-l pe prunc drept nou rege și i-au adus daruri: Aur ,Tămâie și Smirnă, folosite pentru ritualuri religioase. Aceștia nu s-au mai întors la Irod, ci au plecat în țară lor. Iosif a avut atunci un vis în care Îngerul l-a avertizat să plece cu pruncul și mama lui în Egipt și să locuiască acolo căci Irod plănuia să-l ucidă.

Irod, amăgit de magi, s-a mâniat și a trimis soldații să ucidă toți pruncii de parte bărbătească cu vârstă de sub doi ani din Betleem, îndeplinindu-se profeția lui Ieremia, care a prevestit că „Rahela își va plânge copii și nu voiește să fie mângâiată”. „Masacrul Inocentilor” din Evanghelia lui Matei, foarte similară cu uciderea pruncilor evrei de parte bărbătească în Egipt la comanda faraonului din cartea Exodului din care pruncul Moise si viitorul eliberator al poporului evreu a fost salvat, nu este atestată istoric.

Irod, în paranoia sa, și-a ucis cei trei fii, chiar propria soție, propriul frate vitreg și a comis epurări, executând 300 de lideri militari conform lucrării istoricului Nicolas de Damascus , însă nicăieri nu e atestat un masacru al pruncilor. Cert e că Irod se temea de profeția că „Mesia” sau „Alesul” îl va detrona, așa cum speră populația iudaică. Legenda pare preluată după practicile grecilor, și mai ales a spartanilor, care comiteau infanticidul ca o formă de control al nasteriilor, așa cum și romanii aveau dreptul să accepte sau să refuze pruncul prin a nu-l ridica de pe podea, lăsându-l să moară. Singurul care atestă masacrul inocentilor este Macrobius, care a consemnat astfel „când a auzit că a omorât o parte din băieți de până la 2 ani și că Irod, regele iudeilor, a ordonat uciderea propriului sau fiu, împăratul Augustus a remarcat că este mai bine să fii porcul lui Irod decât fiul sau. Dar mențiunea s-a făcut la 400 de ani de la moartea lui Irod. Mulți biografi moderni cred că masacrul inocentilor din evanghelia lui Matei a fost o invenție inspirată după masacrul pruncilor din Cartea Exodului, Vechiul Testament. Astfel, s-ar justifica plecarea Mariei și a lui Iosif cu pruncul în Egipt, unde au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să îndeplinească profeția lui Osea „din Egipt l-am chemat pe fiul meu”. Iosephus Flavius scrie că Irod a murit de o boală dureroasă și a fost înmormântat în mormântul special construit pentru el. Regatul clientelar al Iudeii a fost împărțit între succesorii săi, Irod Arhelaul, Irod Antipa, Filip Tetrarhul și Salome I. Nimeni nu știe unde au locuit Maria și cu Iosif în Egipt, dar se presupune că în Alexandria unde se afla diaspora evreiască și populația grecească. Egiptul, dominat de romani, era cea mai bogată provincie romană a imperiului datorită producției de grâu și cunoscând o dezvoltare urbană și economică. Alexandria încă a rămas după încheierea elenismului un mare centru de artă și filosofie, un loc prielnic că Isus să cunoască învățămintele grecești ale lui SocratePlaton și Aristotel. După câțiva ani de la moartea lui Irod, Maria, Iosif și Isus s-au putut întoarce în Nazaret, Galileea, acolo unde domnea Irod Arhelau

Biblia relatează că Isus nu a avut o naștere obișnuită. Încă înainte de naștere, mai mulți profeți din tradiția iudaică au prezis venirea lui Mesia. Ei, însă, susțineau că Mesia va veni puternic pe Pământ, ca rege, nu născut într-un staul și petrecându-și viața ca dulgher. Înainte de nașterea sa, Biblia spune că o Fecioară din Nazaret, pe nume Maria, a fost vizitată de un înger, Gabriel/Gavril, ce i-a prezis venirea pe lume a lui Isus și faptul că ea îi va fi mamă. Duhul Sfânt se pogorâse asupra ei, a „umbrit-o” și ea a rămas însărcinată, mit care se regăsește inclusiv in mitologia greacă și care abordează inseminarea femeilor de către zei. Aflând că și verișoara ei, Elisabeta, era însărcinată (soțul acesteia din urmă, preotul Zaharia, a fost vizitat și el de un înger care i-a prezis nașterea fiului său, Ioan Botezătorul), Maria s-a dus la ea. Când Elisabeta a aflat că Maria era însărcinată, l-a simțit brusc pe Ioan. În cele din urmă, Maria a fost dusă în Bethleem, unde era cetatea vestită în care, în tradiția iudaică, trebuia să se nască Mântuitorul lumii (Mesia).

„Evreii care îl așteptau pe Mesia erau convinși că el va fi un personaj măreț și dinamic care va executa voința lui Dumnezeu aici pe pământ, cum ar fi să-i înlăture de la putere pe inamicii lui Dumnezeu într-un măreț tur de forță. A fost Isus așa? El a fost tocmai pe dos — mai degrabă decât să fie un războinic puternic care să alunge romanii din Țara Făgăduită, Isus a fost un predicator itinerant care s-a nimerit să încalce legea și a fost torturat și crucificat cu duritate de către dușmanii lui Dumnezeu. El s-a aflat cel mai departe de a fi Mesia.

Încerc să exemplific studenților mei reacția instinctivă a celor mai mulți evrei din primul secol cărora li se spunea că Isus a fost Mesia. Închipuiți-vă că cineva v-ar spune că David Koresh a fost atotputernicul Fiu al lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii. David Koresh? Individul din Waco care a fost omorât de FBI? Da, el este Domnul universului! Mă-ndoiesc.[62]

Bart D. EhrmanThe lost Gospel of Judas Iscariot: a new look at betrayer and betrayed

După Celsus (scriitor grec din sec. al II-lea d.Hr., a nu se confunda cu Aulus Cornelius Celsus) și Toledot Yeshu (colecție medievală de parodii anticreștine), tatăl lui Isus ar fi Iosif Pandera, identificat cu persoana istorică a soldatului roman de origine feniciană Tiberius Iulius Abdes Pantera, a cărui statuie se află la Karl-Gelb-Museum din Bad Kreuznach.[63] De altfel, opiniile lui Celsus au fost păstrate exclusiv în scrierea Contra lui Celsus a lui Origen, care îl și combate.

Sfântul Pavel credea că Sfântul Iosif l-a conceput pe Isus,[64] „Iosif «nu a cunoscut-o pe» Maria «până când ea a dat naștere unui fiu»” (ea nu a rămas virgină, conform Sfântului Matei).[65]

Isus s-a născut în condiții neobișnuite, într-un staul. A fost vizitat de păstori, și de cei trei magi (în tradiția populară românească numiți crai) din răsărit, care în anumite tradiții creștine sunt numiți Gaspar, Melchior și Baltazar și care văzuseră steaua din Bethleem ce i-a condus la Isus. Aflând regele IudeeiIrod cel Mare, despre nașterea lui Isus, și de teamă să nu îi fie luat locul, a poruncit străjilor să-i ucidă pe toți pruncii de parte bărbătească sub vârsta de doi ani. Familia lui Isus s-a retras în Egipt, până la moartea lui Irod, și s-a întors în Nazaret după câțiva ani, conform cu Matei cap. 2. Însă conform cu Luca 2:1-40, ei nu s-au dus în Egipt, ci fiind în Betleem pentru recensământ, s-au dus la Templu conform ritualului corespunzător nașterii, după care s-au întors în Nazaret. Bart D. Ehrman explică faptul că Matei și Luca sunt de acord că Isus s-a născut dintr-o fecioară, în Betleem, dar asupra detaliilor poveștii ei nu sunt de acord, unele diferențe dintre relatările lor neputând fi reconciliate.[66]

Biblia îi numește magi sau astrologi dar nu ne spune exact câți au fost (nu precizează că au fost trei magi):[67]

„Iar dacă S-a născut Isus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod regele, iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim […] Și intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, și căzând la pământ, s-au închinat Lui; și deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie și smirnă.”

25 decembrie

Conform Evangheliei după Luca, Isus s-a născut probabil vara,[68][69] în orice caz între martie și noiembrie.[70]

Ideea că Isus s-ar fi născut pe 25 decembrie a fost introdusă de biserică în secolul al IV-lea, sub domnia lui Constantin cel Mare, pentru a înlocui o sărbătoare păgână celebrată pe acea dată.[71]

Copilăria și Tinerețea

În Evanghelia gnostică a lui Toma scrie că Isus a fost un copil obraznic, răufăcător, având puteri supranaturale, asemeni unui semizeu grec. Acesta a creat păsări vii din lut și i-a redat viață unui pește uscat. Acesta a făcut o masă îmbelșugată dintr-un singur fir de grâu. Îndoia scânduri pentru a-și ajuta tatăl la construirea unui pat. Cară apă în haina să. Își blestemă tovarășii de joacă, transformându-se în cadavre. A ucis un copil pentru că i-a vărsat vasul cu apă. Pe un vecin morocănos care s-a certat cu Iosif și Maria l-a orbit.

Isus nu-și putea controla puterile de la Dumnezeu, iar Iosif îl pedepsea și învățătorul îl învață lecții cum să se poarte. Dar Isus se purta arogant și ajungea el să-i învețe pe alții. A învățat să aibă empatie și să fie binevoitor. Și-a înviat un amic de joacă care a murit după ce s-a prăbușit de pe acoperiș, iar pe altul l-a vindecat după ce și-a tăiat piciorul cu un topor. Și-a vindecat fratele mușcat de șarpe, și pe ceilalți doi care au murit din alte cauze. Acesta mai avea încă patru frați atestăți de evangheliile canonice : IacovIosifIuda și Simeon, precum și încă trei surori necunoscute. Nu este cunoscut dacă aceștia au fost născuți de Maria, ceea ce i-ar compromite statutul de Fecioara, sau dacă provin dintr-o căsătorie anterioară a lui Iosif, care a rămas văduv.

Luca scrie că părinții își duceau fiul anual la Ierusalim la sărbătorirea Paștelui evreiesc. Când a împlinit 12 ani (în aceea perioada, Augustus a murit, fiind succedat de Tiberius, ca nou împărat roman), Isus a rămas la Ierusalim, fiind pierdut de părinții săi. Aceștia l-au căutat până l-au găsit după trei zile în templu, în mijlocul învățătorilor și cărturarilor evrei, care îl ascultau și îl întrebau, Isus uimindu-i de modul cum cunoștea scripturile iudaice. Încă de atunci, Isus și-a afirmat divinitatea și descendența din Dumnezeu, spunând că este în siguranță în templu, în „casa tatălui sau” În Evanghelia gnostică a lui Iacov, familia lui Isus s-a ascuns pe dealuri de mania lui Irod Antipa și a fost găzduită de Elisabeta și fiul ei Ioan Botezătorul.

Nu sunt cunoscute alte detalii scrise despre Isus în afară de ce oferă evangheliile canonice și cele gnostice, de aceea, copilăria și tinerețea lui Isus rămân în continuare catalogate drept „anii neștiuți ai lui Isus”.

Dar autori ca Louis Jacolliot, Swami Abhedananda, Levi H. Dowling si Nicolas Notovich susțin că Isus și-a petrecut tinerețea învățând și călătorind în Orient, în Tibet unde a studiat Budismul, încheierea suferinței prin renunțarea la dorința, ciclul morții și al renașterii, atingerea Nirvanei prin meditație, stil de viață monahal și percepte morale, sau în Persia unde a aprofundat învățăminte despre zoroastrism și a studiat concepte precum dualismul dintre bine și rău, mithraism, viață și judecată de după moarte, mesianismul, iad și rai, liberul arbitru, euharistia, inspirându-se după toate acestea pentru a-și răspândi mesajul în rândul evreilor, ceea ce a contribuit la crearea creștinismului după fundamente orientale. Acesta ar fi adaptat budismul din India, mithraismul din Persia și filosofia grecească din Egipt la mediul cultural evreiesc, alcătuind creștinismul. Însă toate aceste ipoteze n-au baza istorică, nici religioasă.

Botezul și Ispita în pustiu

În Evanghelia lui Luca, în cel de-al al cincisprezecelea an al domniei împăratului roman Tiberiu ( adică în anul 22 d.Hr. după anii de domnie 14-37 d.Hr.), când Pilat din Pont era procurorul Iudeii, Irod era tetrarh al Galileii, Filip era tetrarh al Iturei și al Trahnoitidei, iar Lisinas, tetrarh al Abilenei, iar Anna și Caiafa erau mari arhierei, Ioan Botezătorul, fiul rabinului Zaharia, și-a început predica în pustie. Acesta trăia auster, se îmbracă cu haine din par de cămilă și mânca lăcuste și miere. Propovăduia botezul pentru pocăință și iertarea păcatelor. Boteza mulțimea în râul Iordan, iar aceștia își mărturiseau păcatele. Acesta le spunea vameșilor să nu facă mai mult decât ce este randuit, soldaților să nu asupreasca pe nimeni și insulta fariseii și saducheii ce veneau la botez pentru că fugeau de pedeapsa divină pentru păcatele lor. Populația îl consideră că fiind Mesia, însă el nega, spunând că el „botează cu apă, și că cel care vine va boteza cu Duh Sfânt și cu foc” și că „nu este vrednic să-i dezlege cureaua încălțămintei”. Acesta îl mustră deseori pe Irod Antipa pentru că s-a însurat cu Irodiada, nevasta lui Filip, fratele sau, și îl condamnă pentru fărădelegile comise. Irod Antipa a fost desemnat ca rege clientelar al Galileii și Pereii de către Imperiul Roman. A construit proiecte la Sepphoris și Betharamphtha, precum și orașul Tiberias, în onoarea împăratului. Acesta a divorțat de prima să soție Phasaelis, fiica regelui Aretas al IV-lea de Nabatea, în favoarea Irodiadei, care s-a căsătorit anterior cu fratele lui, Irod al II-lea. Ioan Botezătorul îl acuză pe Irod pentru incest.

La vârstă de 30 de ani, Isus a venit la râul Iordan pentru a fi botezat de vărul sau, Ioan Botezătorul. Luca scrie că s-a deschis cerul și că s-a coborât Duhul Sfânt sub chip de porumbel, prin care Dumnezeu i-a spus că el este fiul sau iubit pentru care a binevoit. Ioan Botezătorul le-a spus celor doi ucenici, Andrei și Filip , că Isus este Mielul lui Dumnezeu și să-l urmeze. Isus a început să propovăduiască și să plece în pustie unde a ținut post timp de 40 de zile, inspirându-se după Moise care a plecat pe Muntele Sinai să primească Decalogul, și după poporul evreu care a îndurat condiții aspre timp de 40 de ani, mergând în deșert. Isus a flamanzit și a fost isipitit de trei ori de Satana. Prima oară, Satana l-a tentat să transforme pietrele în pâine, a două oară l-a suit pe un munte nalt unde i-a arătat toate imperiile și i-a propus să preia conducerea acestora, ar a treia oară la suit pe acoperișul templului și i-a spus să se arunce pentru a fi salvat de Dumnezeu. Dar Isus l-a refuzat de fiecare dată, arătându-și devotamentul față de tatăl său, Dumnezeu.

Predica în Galileea

Isus a mers pe lângă Marea Galileii unde s-a întâlnit cu Andrei și Simon Petru, care erau pescari. Acesta le-a zis să-l urmeze pentru a deveni „pescari de oameni”. Apoi s-a întâlnit cu Iacov al lui Zevedeu și Ioan, fratele sau, tot pescari. Le-a cerut și acestora să-l urmeze. Apoi l-a recrutat pe Filip, care la rândul sau l-a adus și pe Natanael. Luca scrie mai detaliat modul cum Isus l-a recrutat pe Simon Petru. Aflat lângă lacul Ghenizaret, Isus s-a întâlnit cu Simon pescarul, care era dezamăgit că n-a prins niciun peste. Isus i-a cerut să urce în barcă pentru a predică mulțimilor de acolo, apoi i-a cerut lui Simon să arunce mrejele în apă, pescuind o cantitate mare de pești, umplând ambele bărci. Isus i-a spus că va fi „pescar de oameni”.

Ioan scrie că Isus s-a dus la o nuntă din Cana Galileii împreună cu mama sa, Maria , și cu ucenicii săi. Când vinul s-a terminat, Isus le-a cerut slujitorilor să umple vasele cu apă, iar apa s-a transformat în vin.

A mers în Capernaum pentru a ține predici. A citit cartea proorocului Isaia în față mulțimii, apoi a declarat că scriptura s-a împlinit și că el este „cel trimis să vindece cei zdrobiți cu inima, să propovăduiască robilor dezrobirea și celor orbi să le redea vederea, să-i elibereze pe cei apăsăți și să vestească anul plăcut al Domnului”. Toți preoții și participanții din sinagogă s-au înfuriat și l-au scos afară din cetate că să-l arunce în prăpastie, dar Isus a reușit să se strecoare printre ei și să scape de furia comunității. Marcu scrie că Isus a exorcizat un om posedat de Diavol și a vindecat-o pe soacra lui Simon de friguri. Vestea s-a împrăștiat și mulțimea de bolnavi și posedați de diavol s-a adunat la el pentru a-i vindeca. Atingea, alina și vindecă oamenii bolnavi de lepra. Isus evita să între în cetăți, preferând să predice în locuri pustii unde se aduneau mulțimi de oameni să-l asculte veniți chiar din toată Siria. Acesta le spunea că trebuie să se pocăiască și să se pregătească pentru Împărăția Cerurilor.

Când predică în fața fariseilor și învățătorilor, Isus a vindecat un om paralizat, iertandu-i păcatele. Fariseii și cărturarii l-au acuzat de blasfemie pentru că numai Dumnezeu poate ierta păcatele. Dar Isus le-a spus „Ce este mai ușor? A zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală și umblă?”.

Apoi, Isus a fost invitat la un ospăț în casa lui Levi, alături de vameși. Fariseii și cărturarii i-au acuzat pe Isus și ucenici săi pentru că mănâncă și beau alături de vameși considerați „păcătoși” la aceea vreme de către populația iudaică. Isus a spus că nu a venit pentru sănătoși și cei drepți, ci pentru cei bolnavi și păcătoși. Isus a ținut predici pe munte, transmițând că cei blânzi vor moșteni pământul, cei neîndreptățiți vor primi dreptate, cei milostivi se vor milui, cei prigoniți vor fi primiți în Împărăția Cerurilor, că cei din urma vor fi cei dintâi. A condamnat furia, mania, uciderea, invidia, adulterul, sexul în afară căsătoriei, desfraul, minciuna, răzbunarea, susținând „întoarcerea obrazului celuilalt”, „iubirea aproapelui și a vrăjmașilor”, binecuvântarea celor care blestemă. Și și-a învățat adepții și ucenicii rugăciunea „Tatăl Nostru”.

Isus a devenit un adevărat revoluționar al vremii prin transmiterea unor asemenea mesaje motivaționale. Aflat într-o sinagogă, a vindecat un om cu mâna uscată chiar în ziua de Sabat. Fariseii l-au învinuit pentru încălcarea poruncii a patra din Decalog pentru respectarea zilei odihnei. De atunci, fariseii, împreună cu irodianii, au plănuit anihilarea sa. Isus a recrutat alți ucenici, ajungând la doisprezece: Simon Petru, Andrei, Iacov al lui Zevedeu, Ioan, fratele lui Iacov, Filip, Bartolomeu, Matei vameșul, Iacov al lui Alfeu, Tadeu, Simon Cananeul și Iuda Iscarioteanul. Mama lui, Maria, alături de frații săi, au încercat să-l viziteze când era înconjurat de mulțime. Ucenicii i-au spus că îl caută, însă Isus le-a spus și a arătat spre mulțime că aceștia sunt „mama și frații săi”, că oricine îndeplinește voia lui Dumnezeu este fratele, sora și mama lui Isus.

În predicile sale, a spus pilde precum cea a semănătorului, a fiului ratacit și a bunului samaritean. Aflat într-o corabie alături de ceilalți ucenici pe timpul unei furtuni pe mare, Isus a fost trezit de ucenici și a potolit furtună. Aceștia s-au întrebat cum de putea să supună marea și vântul. Ajuns pe țărm, l-a exorcizat pe un alt om posedat și chinuit de o legiune de demoni. Isus i-a lăsat pe acești demoni să iasă din om și să între în turmă de porci care s-au aruncat în prăpastie și s-au înecat în mare. Isus a înviat-o din moarte pe fiica lui Iair, și a vindecat o femeie bolnavă de curgeri de sange care s-a atins de haina sa.

La o întrunire cu ucenicii săi, i-a trimis să predice mai departe mesajul său, în perechi de câte doi, să nu ia nimic cu ei, nici hrană, nici traistă sau bani, ci doar un toiag, să îndemne mulțimea la pocăință și să exorcizeze pe cei posedați, iar pe cei bolnavi îi vindecau după ce-i ungeau cu undelemn.

Între timp, Ioan Botezătorul a fost arestat și întemnițat la comanda regelui Irod Antipa din cauza insultelor aduse Irodiadei, fosta soție a lui Filip, fratele lui Irod. Irodiada dorea că Ioan să fie ucis, dar Irod nu putea căci se temea din pricina popularității pe care o avea, înfricoșat de o altă potențială răscoala. Ba chiar îi ascultă predicile. Dar la aniversarea zilei sale de naștere, organizând un ospăț cu deregatorii și căpeteniile militare și alți mari nobili din Galileea, la comanda Irodiadei, fiica sa, Salomeea, a dansat seducător în față lui Irod. Irod i-a spus că va făgădui și îi va oferi orice dorește, chiar jumătate din regat. Salomeea i-a cerut aducerea capului lui Ioan Botezătorul. Irod a devenit ezitant, dar pentru că a făcut un jurământ în public, a ordonat decapitarea lui Ioan Botezătorul și aducerea să pe o tipsie Salomeeii și Irodiadei. Ucenicii săi i-au luat trupul și l-au inormantat, apoi i-au vestit lui Isus. Datorită miracolelor pe care le făcea , Isus era considerat drept noul Ilie sau Ioan Botezătorul readus la viață. Aflat în mijlocul mulțimii, Isus le-a cerut ucenicilor să le aducă de mâncare, neavând decât cinci pâini și doi pești. Isus le-a ordonat tuturor să se așeze și luând coșul cu cele cinci pâini și doi pești, le-a binecuvântat și le-a înmulțit, împărțind la 5000 de oameni.

Ucenicii s-au urcat într-o corabie și s-au aventurat pe mare până când a izbucnit o furtună. Aceștia l-au văzut pe Isus plimbându-se pe apă. Petru a coborât pe apă, dar s-a scufundat, însă Isus l-a apucat, mustrandu-l pentru lipsa de credință și urcând în corabie, a potolit furtună.

Isus a purtat conversații cu fariseul Nicodim privind Împărăția Cerească și posibilitatea nașterii pentru a două oară.

Într-o zi, aflat pe Muntele Măslinilor, în apropierea lui Isus au venit un grup de cărturari și farisei care i-au adus o femeie prinsă și acuzată de adulter, gata să o omoare cu pietre. Aceștia l-au întrebat dacă se cuvine să o lapideze, iar Isus a luat piatră și a strigat “Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatră în ea.” Toți cărturarii și fariseii au lăsat pietrele jos și au plecat. Isus a iertat femeia, spunându-i ” Du-te, și să nu mai păcătuieșți.”

În altă zi, când era înconjurat de copii și spunea ” Lăsați copiii și nu-i opriți să vină la Mine, că a unora că aceștia este împărăția cerurilor”, un tânăr bogat l-au întrebat pe Isus cum ar putea avea viață veșnică și acesta i-a spus că pentru a fi mântuit trebuie să respecte poruncile (Legea lui Moise). Tânărul i-a răspuns că le respectă de când se știe, fază la care Isus i-a impus condiția suplimentară să-și vândă toată avuția și să dea banii la săraci și astfel va avea o comoară în cer. Auzind, tânărul a plecat întristat, iar a Iisus a zis ucenicilor săi ” Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intră în împărăția cerurilor. Și iarăși zic vouă că mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să între un bogat în împărăția lui Dumnezeu.” Isus predică pentru prima oară conceptul egalității oamenilor în fața lui Dumnezeu.

Predica în Iudeea

Isus și apostolii săi au călătorit în Iudeea, obiectivul final fiind Ierusalim. Aceștia s-au oprit în Samaria, lângă Perea, unde Isus și-a prevestit pentru prima dată arestarea și moartea. În evanghelia lui Matei, Isus le spunea apostolilor „Fiul Omului trebuie să sufere multe și să fie respins de bătrâni, preoți și învățători, și de aceea trebuie să fie ucis și după trei zile să se ridice la viață”.

Aflat în Cezareea Filippi, la nord de Marea Galileeii, au loc două evenimente marcante: confesiunea lui Petru și Schimbarea la față. Isus începea să se identifice că fiind Mesia către discipolii săi și și-a prezis suferință și moartea.

Într-un dialog purtat, ucenicii îi spuneau lui Isus că lumea începe să creadă despre acesta că este Ioan Botezătorul înviat din morți sau Ilie reîntors din ceruri. Isus și-a întrebat discipolii: „dar cine credeți că sunt eu?”. Petru i-a răspuns „tu eșți Christosul, Fiul Dumnezeului cel Viu”. Isus l-a binecuvântat pe Petru pentru răspunsul sau în Evanghelia lui Matei, și și-a spus „nu trup și sânge ți-au descoperit ție această, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri”. Isus i-a dat lui Simon numele „Petru” (piatră), spunându-i că ” pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui. Și îți voi da cheile împărăției cerurilor și orice vei lega pe pământ va fi legat și în ceruri, și orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat și în ceruri.” Prin această afirmăție, catolicii l-au considerat pe Petru drept cel mai important ucenic și fondatorul de drept al Bisericii Creștine, fiind considerat drept primul Papa, în vreme ce ortodocșîi îl consideră pe Andrei că figura centrală al Bisericii Creștine , fiind primul ucenic recrutat. De atunci a început Iisus să le spună ucenicilor că trebuie să meargă la Ierusalim și să pătimească, să fie ucis, și a treia zi să învieze. Petru l-a avertizat că poate evita situația, însă Isus i-a spus „Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi eșți; că nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor.” Tot atunci, Iisus le-a transmis ucenicilor săi ” Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie”, concepând astfel „martirajul”, lupta și moartea în numele credinței.

În evangheliile lui Matei, Marcu și Luca, Isus merge împreună cu Petru și alți doi ucenici spre un munte. Matei descrie că Isus s-a schimbat la față, chipul sau lumina mai tare ca Soarele, iar veșmintele sale erau albe și strălucitoare, iar lângă el au apărut Moise și Ilie care vorbeau cu Isus. Luca scrie că Isus era în glorie deplină și că un nor strălucitor a apărut deasupra lor și o voce a spus „”Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultați-L”.

Schimbarea la față nu doar că oferea credibilitate identității divine a lui Isus că Fiu al lui Dumnezeu, dar îl identifica și că mesagerul lui Dumnezeu prin care acesta comunica cu omenirea. Altă dată, după ce a spus o pildă, un grup de farisei l-au întrebat pe Isus dacă se cuvine să le plătească tribut românilor și Cezarului, iar Isus le-a cerut o moneda de un dinar cu chipul Cezarului și le-a spus: ” Dați deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu.”

Isus a continuat să predice în Perea, să povestească parabole despre „Mielul rătăcit” , făcând referire la „Împărăția Cerurilor”. Adresându-se apostolilor , Isus afirmă: „Adevărat, vă spun că orice veți lega pe pământ va fi legat în ceruri și orice veți pierde pe pământ va fi dezlegat în ceruri”. Discursul subliniază importanța umilinței și sacrificiului de sine că virtuți înalte în cadrul comunității anticipate.

Înainte să se apropie de Ierusalim, Marta și Maria, surorile lui Lazăr, un prieten drag lui Isus, îi vestesc acestuia că e bolnav. Isus vine la ele după patru zile, Lazăr murind și fiind înmormântat între timp. Isus se duce la mormântul sau, cere că piatră să fie dată la o parte de la intrare și după ce i-a poruncit mortului să iasă afară, Lazăr, acoperit de giulgiu, iese afară. Miracolul efectuat în public demonstra identitatea divină a lui Isus. Este un moment pivotal care îi va aduce popularitatea și intrarea triumfală la Ierusalim. Între timp, Sanhedrinul plănuia eliminarea lui Isus. Caiafa se temea tot mai mult de popularitatea acestui „Mesia” că ar putea instigă la o răscoala și asta ar duce la încă o intervenție brutală și sângeroasă din partea romanilor, care în acel moment stăpâneau Iudeea.

O figura emblematică rar menționată este Maria Magdalena, că fiind una dintre discipolele lui Isus. Anterior, s-a crezut că era femeia adulteră care a fost iertată de Isus, însă istoricii actuali consideră că Maria era o văduva bogată care sponsoriza mișcarea lui Isus. Evanghelia gnostică al Mariei cuprinde conversații dintre ea și Isus. Isus le spune ucenicilor să transmită mai departe mesajul sau în imperiu, dar ucenicii șovăiau și ea s-a ridicat și i-a încurajat. Petru se plângea că ea este cel mai iubit ucenic de către Isus. Apare chiar un paragraf în care Isus o sărută pe Maria Magdalena. Mulți cărturari au crezut că ar fi existat o relație intimă între cei doi, ba chiar că ar fi fost căsătoriți și ar fi avut un fiu secret, însă nu există dovezi istorice, nici tradiții și surse bisericești care sa demonstreze o relație intimă/sexuală între Isus și Maria Magdalena.

Patimile și moartea

Cu o saptamana inainte de a fi condamnat, Isus si ucenicii sai au intrat in Ierusalim, intampinati triumfal de multimea de oameni ce purtau crengi de salcii. Isus, calare pe un asin, era intampinat ca un rege, iar acest fapt nu a fost deloc pe placul autoritatilor romane. Preoții Iudeei de la acea vreme, sub conducerea marelui preot Caiafa (pus în funcție de către administrația romană) i-au cerut lui Pilat din Pont să-l judece. Pilat deși a susținut că nu îl găsește vinovat de conspirație împotriva Romei, a acceptat execuția acestuia la cererea mulțimii instigate de către preoți.

Conform analizelor unor relatări din Biblie, Isus ar fi fost executat prin crucificare în a XIV-a sau a XV-a zi din luna ebraică Nisan.[72] Analizat prin prisma teoriei unora că Isus ar fi fost crucificat într-o vineri de 14 Nisan, Pilat din Pont a fost prefectul[73] provinciei romane Iudeea între anii 26 d.Hr. și 36 d.Hr. și singurii ani în care 14 Nissan cade vinerea sunt 273336 și, posibil, 31, în funcție de când a fost vizibilă Luna nouă la Ierusalim.

Una din abordările posibile pentru a data moartea lui Isus este de a folosi calcule astronomice pentru a stabili data Paștilor. Aici dificultatea constă în faptul că al evreilor calendar nu era bazat pe calcule astronomice, ci pe observare directă. Este posibil să aflăm dacă Luna era într-o poziție observabilă dar nu și faptul că a fost în mod real văzută.[74] Așa cum sublinia E. P. Sanders, nu putem reconstitui condițiile atmosferice locale cu două mii de ani în urmă: „cronologia sinoptică nu poate fi confirmată de astronomie și nu poate fi nici infirmată de ea”.[75] Totuși, unii autori cum ar fi Colin Humphreys au încercat să confirme data crucificării folosind această metodă, obținând data de 3 aprilie 33[76] sau de 1 aprilie 33.[77][78]

Ziua de vineri ca zi de crucificare a lui Hristos este îndoielnică[79] deoarece el ar fi fost crucificat în ziua de după masa de Paști (Marcu 14:12Marcu 15:25) și în ziua dinaintea mesei de Paști (Ioan 19:14). Prin urmare, nu se poate stabili ca fapt istoric în ce zi a fost crucificat Isus, deoarece mărturiile istorice se contrazic între ele în această privință. Nu cunoaștem nici ziua, nici anul,[79] dar Sanders consideră că la modul cel mai probabil Isus a murit în anul 30.[13] O soluție a acestei dileme se află în a accepta faptul că Ioan a schimbat intenționat data morții lui Isus din motive teologice și anume pentru a-l prezenta drept miel de jertfă, jertfit simultan cu jertfirea mieilor din Templu.[80] În acest caz Evanghelia după Marcu, izvor istoric mai vechi decât Evanghelia după Ioan, ar fi mai de încredere decât izvorul istoric mai recent.

Învierea

Paștile (Pesah, în vechea ebraică) sunt o sărbătoare religioasă iudaică asociată cu legenda învierii lui Isus Hristos la trei zile după crucificarea sa din Vinerea Mare, ce marchează sfârșitul Postului Paștilor. Paștile sunt sărbătoarea cea mai sfântă din calendarul creștin, urmate de Crăciun, și sunt considerate sărbătoare națională în majoritatea țărilor cu tradiție creștină, cu excepția notabilă a Statelor Unite, unde este celebrată doar Duminica Paștilor (nu și Lunea Paștilor).

Lucrare

După creștini, Isus este Mesia și fiul lui Dumnezeu, care a adus mântuire umanității prin moartea și învierea sa. Isus este considerat profet și ascet în islam, un Mesia fals în iudaism și mandeanism, drept o manifestare a lui Dumnezeu de către bahá’í, ca un avatar de către hinduși, ca un salvator și un aducător de gnoză de diferite secte gnostice și ca un Părinte spiritual de către unii susținători ai New Age-ului.

Existența

O ediție din 1640 a lucrării lui Josephus, un evreu roman din primul secol care s-a referit la Isus.[81][82]

Evangheliile creștine au fost scrise în mod primar drept documente teologice mai degrabă decât drept cronici istorice.[83][84][85] Totuși, întrebarea asupra existenței lui Isus ca persoană istorică trebuie distinsă de discuțiile privind istoricitatea anumitor episoade din evanghelii, a cronologiei pe care o redau ele și de problemele teologice privind dumnezeirea lui.[86] Un număr de izvoare istorice necreștine, cum ar fi izvoare evreiești și greco-romane au fost folosite în analizele istorice privitoare la existența lui Isus.[81]

Aproape toți cercetătorii antichității sunt de acord că Isus a existat în mod real și consideră drept istorice evenimente cum ar fi botezul și crucificarea lui.[22][24][87][88][89][90][91] Robert E. Van Voorst scrie că ideea lipsei de istoricitate a existenței lui Isus a fost mereu controversată și că ea nu a convins niciodată cercetătorii din mai multe discipline, iar istoricii antichității, la fel ca și cercetătorii biblici o privesc ca efectiv respinsă.[25] Referindu-se la teoriile asupra lipsei de existență a lui Isus, Richard A. Burridge afirma: „Trebuie să spun că nu cunosc niciun cercetător critic respectabil care să le mai afirme.”[27]

Sursele necreștine folosite pentru a stabili existența istorică a lui Isus includ operele istoricilor romani din primul secol Josephus și Tacit .[81][92] Louis H. Feldman, cercetător specializat în Josephus, afirma că „puțini s-au îndoit de autenticitatea” referinței lui Josephus la Isus din Antichități Iudaice 20, 9, 1 iar ele au fost disputate doar de un număr redus de cercetători.[82][93][94][95] Bart D. Ehrman afirma că existența lui Isus și crucificarea sa sunt atestate în multe surse, inclusiv Josephus și Tacit.[96]

Existența istorică a lui Isus ca persoană reală este separată de orice discuție religioasă privind dumnezeirea lui Isus și de orice aspecte teologice referitoare la natura lui Isus de a fi atât uman cât și divin.[97] Marele ateu și om de știință Richard Dawkins separa în mod special problema existenței reale a lui Isus de atribuirea unor puteri supranaturale lui Isus și de acuratețea istorică a evangheliilor creștine.[98] Dawkins nu neagă existența lui Isus, deși nu crede că evangheliile ar fi izvoare istorice de încredere.[98] Această poziție o are de asemenea marele critic G. A. Wells, care obișnuia să susțină că Isus n-ar fi existat niciodată, dar și-a schimbat punctul de vedere și nu-i mai refuză existența reală.[99]

În antichitate, existența lui Isus nu a fost negată de cei care s-au opus creștinismului, nici păgânii și nici evreii nu au pus la îndoiala existența sa.[100][101] Deși în Dialog cu Trypho, scriitorul creștin din al doilea secol Iustin Martirul și Filozoful a notat o discuție despre Hristos cu Trypho, cei mai mulți cercetători sunt de acord că Trypho este un personaj fictiv inventat de Iustin în scopurile sale literare apologetice.[102][103][104] În timp ce existau deosebiri teologice între creștinii primari cu privire la natura lui Isus (de exemplu monofizismmiafizismdocetismnestorianism, etc.), ele erau dezbateri de teologie creștină, nu despre existența istorică a lui Isus.[105][106] Un număr extrem de redus de cercetători moderni afirmă că Isus n-ar fi existat, el fiind un punct de vedere minoritar și aproape toți cercetătorii consideră drept implauzibile teoriile conform cărora existența lui Isus ar fi fost inventată de către creștini.[86][89][107]

Posteritate

Lucrarea lui Isus a avut un impact puternic asupra istoriei omenirii. Noua religie întemeiată, creștinismul, care la început făcea parte din iudaism, a avut mai mulți adepți decât oricare altă religie.

Învățăturile lui Hristos aveau la bază bunătatea, iubirea aproapelui (chiar și a dușmanului) care, deși apar și în cadrul religiei iudaice (cele două porunci ale lui Isus din Matei 22:36-40Marcu 12:29-31 și Luca 10:26-28 sunt citate din Levitic 19:18 și Deuteronom 6:5), au fost idei remarcabile pentru acea vreme. Din păcate, aceste idei nu au fost pe deplin aplicate în practică în secolele care au urmat, a se vedea: războaiele religioase între diferitele secte și biserici creștine, masacre barbare și persecuții împotriva evreilor.

„[El a fost] un evreu, un evreu fariseu de tip galilean, unul care era plin de speranțele acelui timp și care credea că acele speranțe vor fi împlinite prin el. El nu a propus nimic nou și nici nu a depășit limitările naționale.[108]
—Abraham Geiger, Das Judenthum und seine Geschichte in zwölf Vorlesung

Craig A. Evans declară că prima frază din citatul de deasupra redă profetic concluziile cercetării moderne, iar a doua este dubioasă, polemică și apologetică.[108]

Galerie de imagini

Note de completare

  1. ^ Meier scrie că anul nașterii lui Isus este c. 7 sau 6 î.e.n.[3] Rahner afirmă că consensul istoricilor este c. 4 î.e.n .[4] Sanders susține și el c. 4 î.e.n. și se referă și el la consensul general.[5] Finegan se bazează pe studiul vechilor tradiții creștine când susține c. 3 sau 2 î.e.n.[6]
  2. ^ Cei mai mulți universitari estimează anul crucificării lui Isus ca 30 sau 33 d.Hr.[10]

Note bibliografice

  1. ^ Evanghelia după LucaWikipedia în engleză
  2. a b Evanghelia după LucaEvanghelia după MateiWikipedia în engleză Verificați valoarea |titlelink= (ajutor)
  3. ^ Meier, John P. (). A Marginal Jew: The roots of the problem and the person. Yale University Press. p. 407. ISBN 978-0-300-14018-7.
  4. ^ Rahner 2004, p. 732.
  5. ^ Sanders 1993, pp. 10–11.
  6. ^ Finegan, Jack (). Handbook of Biblical Chronology, rev. ed. Hendrickson Publishers. p. 319. ISBN 978-1-56563-143-4.
  7. ^ Brown, Raymond E. (). The birth of the Messiah: a commentary on the infancy narratives in Matthew and Luke. Doubleday. p. 513. ISBN 978-0-385-05907-7.
  8. a b c John P. Meier, A Marginal Jew, Doubleday, 1991-, vol. 1:407. „Jesus of Nazareth was born-most likely in Nazareth, not Bethlehem-ca. 7 or 6 B.C., a few years before the death of King Herod the Great (4 B.C.) … He was dead by the evening of Friday, April 7, 30. He was about thirty-six years old.”
  9. a b Catherine M. Murphy, PhD Jesus’s Birthplace and Hometown extras din The Historical Jesus For Dummies, ISBN 978-0-470-16785-4
  10. ^ Humphreys, Colin J.; Waddington, W. G. (). „The Jewish Calendar, a Lunar Eclipse and the Date of Christ’s Crucifixion” (PDF). Tyndale Bulletin43 (2): 340.
  11. a b Four Gospels[*] Verificați valoarea |titlelink= (ajutor)
  12. ^ Noul TestamentCoranWikipedia în engleză Verificați valoarea |titlelink=(ajutor)
  13. a b c d e Sanders, E.P. (1993:11,249) The Historical Figure of Jesus. London: Allen Lane Penguin Press. ISBN 978-0-7139-9059-1.
  14. ^ Potrivit papei Benedict al XVI-lea, Isus s-a născut de fapt cu câțiva ani înaintea datei de referință folosite în prezent, cel mai probabil între 6-4 î.Hr. – Papa Benedict al XVI-lea ȘOCHEAZĂ: Iisus s-a născut mai devreme, calendarul creștin este greșit!, 22 noiembrie 2012, Cristina Botezatu, Evenimentul zilei
  15. ^ Nick Squires – Jesus was born years earlier than thought, claims PopeThe Telegraph, 21 noiembrie 2012
  16. a b JESUS’ NATIVITY—Where Was Jesus Born? (And When?) Biblical Archaeology Review
  17. a b Savage, M.J.; Toy, Crawford H. () [1893]. „The Man of Nazareth”Jesus and Modern Life (în engleză). Kessinger Publishing. p. 26. Accesat în .
  18. a b Strauss, David Friedrich () [1836]. „Birth and Earliest Events of the Life of Jesus”The Life of Jesus, Critically Examined (în engleză). New York: Cosimo, Inc. p. 188. ISBN 978-1-61640-317-1. Accesat în .
  19. a b c Isbouts, Jean-Pierre (). „Two. Herod and the Birth of Jesus”Young Jesus: Restoring the „Lost Years” of a Social Activist and Religious Dissident (în engleză). New York: Sterling Publishing Co. Inc. p. 60. ISBN 978-1-4027-5713-6. Accesat în .
  20. ^ The first sentence of the Gospel of Mark (Mk 1:1) includes Son of God and the term is also part of the Nicene Creed, the most widely used Christian creed. Readings in the History of Christian Theology by William Carl Placher 1988 ISBN 0-664-24057-7 pages 52-53
  21. ^ Persoanele Sfintei Treimi
  22. a b In a 2011 review of the state of modern scholarship, Bart Ehrman (who is a secular agnostic) wrote: „He certainly existed, as virtually every competent scholar of antiquity, Christian or non-Christian, agrees” B. Ehrman, 2011 Forged : writing in the name of God ISBN 978-0-06-207863-6. page 285
  23. ^ Robert M. Price (an atheist who denies existence) agrees that this perspective runs against the views of the majority of scholars: Robert M. Price „Jesus at the Vanishing Point” in The Historical Jesus: Five Views edited by James K. Beilby & Paul Rhodes Eddy, 2009 InterVarsity, ISBN 0-281-06329-X page 61
  24. a b Michael Grant (a classicist) states that „In recent years, ‘no serious scholar has ventured to postulate the non historicity of Jesus’ or at any rate very few, and they have not succeeded in disposing of the much stronger, indeed very abundant, evidence to the contrary.” in Jesus: An Historian’s Review of the Gospels by Michael Grant 2004 ISBN 1-898799-88-1 page 200
  25. a b Robert E. Van Voorst states that biblical scholars and classical historians regard theories of non-existence of Jesus as effectively refuted. Van Voorst, Robert E (2000). Jesus Outside the New Testament: An Introduction to the Ancient Evidence. Eerdmans Publishing. ISBN 0-8028-4368-9 page 16
  26. ^ James D. G. Dunn „Paul’s understanding of the death of Jesus” in Sacrifice and Redemption edited by S. W. Sykes (Dec 3, 2007) Cambridge University Press ISBN 0-521-04460-X pages 35–36 states that the theories of non-existence of Jesus are „a thoroughly dead thesis”
  27. a b Richard A. Burridge states: „There are those who argue that Jesus is a figment of the Church’s imagination, that there never was a Jesus at all. I have to say that I do not know any respectable critical scholar who says that any more.” in Jesus Now and Then by Richard A. Burridge and Graham Gould (Apr 1, 2004) ISBN 0-8028-0977-4 page 34
  28. ^ El judaísmo de Jesús no es cuestionado en la actualidad por ningún estudioso serio del Jesús histórico. Como escribe William Arnal («The cipher “judaism” in contemporary historical Jesus scholarship», en John S. KLOPPENBORG (ed.): Apocalypticism, anti-semitism and the historical Jesus, pág. 24, «no contemporary New Testament scholar contests that Jesus was a jew». Véase, por ejemplo, el libro de Joseph Klausner: Jesús de Nazaret. Barcelona: Paidós, 2006, ISBN 84-493-1834-3, quien manifiesta de manera terminante «Jesús era judío, y siguió siendo judío hasta su último aliento» (pág. 469). Con igual claridad se expresa Edward Kessler, en «Jesus the jew» (artículo en BBC.co.uk): «One of the certain facts about Jesus was that he was a Jew. He was a child of Jewish parents, brought up in a jewish home and reared among jewish traditions. Throughout his life, Jesus lived among Jews and his followers were jews».
    Bart D. Ehrman ha señalado que «una de las ironías del cristianismo primitivo es que Jesús mismo era un judío que veneraba al Dios de los judíos, observaba las costumbres judías, interpretaba la ley judía y tuvo discípulos judíos, que le consideraban el mesías judío» (Bart D. EHRMAN: Jesús no dijo eso. Barcelona: Ares y Mares, 2007, ISBN 978-84-8432-852-0; P. 233).
    Un desarrollo amplio del tema, con referencia a las investigaciones de Geza Vermes, puede encontrarse en la red: «Jesus the jew», artículo de Jonathan Went, en inglés.
    Los autores de la llamada tercera búsqueda del Jesús histórico han hecho especial incidencia en el judaísmo de Jesús. Véase, por ejemplo: John Dominic Crossan (Jesús, vida de un campesino judío, 1994, ISBN 84-7423-655-XJesús desenterradoISBN 84-8432-459-1); Bart Ehrman (Jesús, el profeta judío apocalíptico, 2001, ISBN 84-493-1027-X); E. P. Sanders (La figura histórica de Jesús, 2000, ISBN 84-8169-400-2); Geza Vermes (Jesús el judío: los manuscritos leídos por un historiador, 1994, ISBN 84-7669-213-7La religión de Jesús el judío, 1996, ISBN 84-7979-201-9); J. P. Meier (Un judío marginal. Nueva visión del Jesús histórico. I, II 1-2, III. Estella: Verbo Divino, 2001 ss.), entre muchos otros.
  29. ^ Jesus Remembered by James D. G. Dunn 2003 ISBN 0-8028-3931-2 page 339
  30. ^ Brown (1994) p. 964
    Carson (1992) et al., pp. 50–56.
    Crossan (1993), pp. xi–xiii.
    Fredriksen (1999), pp. 6–7, 105–10, 232–34, 266 .
    Meier (1991), pp. 68, 146, 199, 278, 386 .
    Meier (1994), pp. 12–13.
    Vermes (1973), p. 37.
    Maier, Paul L. (). In the Fullness of Time. Kregel. pp. 1, 99, 121, 171.
    Wright, N. T. (). The Meaning of Jesus: Two Visions. HarperCollins. pp. 32, 83, 100–102, 222.
    Witherington III, Ben. pp. 12–20. Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  31. ^ Robert E. Van Voorst states that biblical scholars and classical historians regard theories of non-existence of Jesus as effectively refuted. Van Voorst, Robert E (2000). Jesus Outside the New Testament: An Introduction to the Ancient Evidence. Eerdmans Publishing. ISBN 0-8028-4368-9 page 16
  32. ^ Există totuși și o mulțime de referințe despre Isus și la autori necreștini, atât romani cât și evrei, începând cu TacitusSuetonius sau Plinius cel Tânăr în corespondența sa cu Traian cf. Alicia M. Canto, «Textos históricos sobre Jesús de Nazareth» (artículo en Celtiberia.net, del 8 de diciembre de 2005) deși în unele cazuri pot exista anumite îndoieli că este vorba de aceleași personaje evanghelice.
  33. ^ James Leslie Houlden, „Jesus: The Complete Guide”, Continuum International Publishing Group, 2005, ISBN 0-8264-8011-X
  34. ^ Prof. dr. Şaban Ali Düzgün, „Uncovering Islam: Questions and Answers about Islamic Beliefs and Teachings„, Ankara: The Presidency of Religious Affairs Publishing, 2004
  35. ^ Numele lui Isus este menționat în mai multe versete din Coran cum ar fi: Sura 3 52-53, Sura 5 112-115 http://ar.islamway.com/SF/quran/data/The_Holy_Quran_Romanian.pdf
  36. ^ Sura 43, 57-67, 61. Și el (Isus, întoarcerea lui) va fi un semn pentru Ceas (Ziua Judecății); deci nu vă îndoiți în privința lui și urmați-mă pe mine, căci aceasta este o cale dreaptă!” http://ar.islamway.com/SF/quran/data/The_Holy_Quran_Romanian.pdf
  37. ^ Tamara Sonn, A Brief History of Islam (2004), p. 209
  38. a b c Dragoș Mîrșanu, A Historical Note on the Romanian Orthodox Spelling of the Name of Jesus: ‘Iisus’, Not ‘Isus’ (în limba engleză), Biblicum Jassyense 1, p. 149, Centrul de Studii Biblico-Filologice, Iași, 2010
  39. ^ Acesta este un punct de vedere ignorat de publicul larg dar deseori întâlnit în universitățile americane și acceptat de ele. Cf. WHERE WAS JESUS BORN? (AND WHEN?), Biblical Archaeology Review. Citat: „We invited Steve Mason of Toronto’s York University to lay out the little-known but more widely accepted (there’s an oxymoron for you!) view that Jesus was born in Nazareth.”
  40. ^ Bruce D. Chilton ‘Recovering Jesus’ Mamzerut’, in: James H. Charlesworth (ed.), Jesus and Archaeology. 2006, p. 84-110; aici 95-96. Cf. Bruce Chilton, ‘The Mamzer Jesus and His Birth‘.
  41. ^ Vezi Aviram Oshri de la Institutul Arheologic Israelian, ‘Where was Jesus born’, Archaeology 58.6 (2005), Rezumat.
  42. ^ Sfanta Treime in Vechiul Testament si Noul Testament
  43. ^ George Ferguson, 1996 Signs & symbols in Christian artISBN 0-19-501432-4pag. 92
  44. ^ Faptele Apostolilor 17, 5-9
  45. ^ Ciorănescu, Alexandru, Dicționarul etimologic român, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966
  46. ^ Academia Română, Dicționarul explicativ al limbii române, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998
  47. ^ Bailly, A. Le Grand Bailly, Dictionnaire Grec-Français, Hachette, Paris, 2000
  48. ^ Panovf, Irina, Romanian-English, English-Romanian Dictionary, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1982 (Ed. Lucman, 2002, 2004)
  49. ^ Biblia sau Sfânta Scriptură, cu aprobarea Sfântului Sinod, Societatea Biblică Interconfesională din România, 1988)
  50. ^ Mioara Avram, Ortografie pentru toți (ediția a doua), Editura Litera Internațional, București-Chișinău, 2002
  51. ^ Eugen Munteanu, Lexicologie biblică românească (București: Humanitas, 2008), cap. 6: Inconsecvență ortografică cu motivație confesională: I(i)sus H(ch)ristos, pp. 487-505.
  52. ^ http://dexonline.ro/definitie/iisus Citat: „Iisús v. Isús Sursa: DOOM 2 (2005) Isús/Iisús s. propriu m. Sursa: DOOM 2 (2005)”
  53. ^ Cf. Ioana Vintilă-Rădulescu, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti”, București România, „Normă și norme în tradiția filologică românească”, p. 91, http://www.philologica-jassyensia.ro/upload/I_Radulescu.pdf Citat: „1.2. Prima ediție a dicționarului (DOOM1) se remarcase prin admiterea, la un număr relativ mare de cuvinte, a două sau chiar trei variante (lexicale, ortografice, ortoepice sau/și morfologice – cele sintactice sau frazeologice neformând obiectul dicționarului), separate prin bară oblică [ / ] și dispuse în ordinea preferinței normative. Această atitudine „tolerantă” a fost în general apreciată1 și se regăsește într-o anumită măsură și în DOOM2, în condițiile care vor fi discutate în cele ce urmează.

    Trebuie precizat însă că majoritatea variantelor admise în cele două ediții ale DOOM nu sunt literare, cum se afirmă în general, deoarece privesc mai ales cuvinte care nuaparțin limbii române literare actuale, fiind învechite, populare, regionale etc.”

  54. ^ Mihai Știrbu – “Hristos” sau “Cristos”?, Jurnalul Național, 25/04/2008
  55. a b Iesous 2424 Strong’s Concordance with Hebrew and Greek Lexicon, Netbible.org.
  56. ^ Harris, Stephen L.Understanding the Bible. Palo Alto: Mayfield. 1985.
  57. ^ Bart D. Ehrman (). Whose Word is It?: The Story Behind Who Changed The New Testament and Why. A&C Black. p. 215. ISBN 978-0-8264-9129-9When Luke prepared his Gospel and used Mark as his source, it was not his intention simply to copy Mark for posterity. He planned to alter Mark in light of other traditions that he had read and heard about Jesus.
  58. ^ Genealogiile Brown p. 236, Ehrman, p. 121; recensământul Brown p. 321, Ehrman, p. 118; evenimentele de Paști Ehrman, p. 277 și vezi An Easter Challenge For Christians de Dan BarkerEhrman, Bart D. (). The New Testament: A Historical Introduction to the Early Christian Writings. New York: Oxford. ISBN 978-0-19-515462-7. Brown, Raymond E. (1997) An Introduction to the New Testament. Doubleday ISBN 0-385-24767-2
  59. ^ Durant, WillCaesar and Christ. New York: Simon and Schuster. 1972
  60. ^ Ioan 1:1
  61. ^ Joseph A. Fitzmyer, The Gospel According to Luke I-IX. Anchor Bible. Garden City: Doubleday, 1981, pp. 499–500; I. Howard Marshall, The Gospel of Luke (The New International Greek Testament Commentary). Grand Rapids: Eerdmans, 1978, p. 158;
  62. ^ Ehrman, Bart (). „Jesus, Judas, and the Twelve in the Gospel of Judas”The lost Gospel of Judas Iscariot: a new look at betrayer and betrayed (în engleză). New York: Oxford University Press. p. 124. ISBN 978-0-19-531460-1. Accesat în This is because — as I indicated in an earlier chapter — Jews who were expecting a messiah were certain that he would be a great and dynamic figure who would execute God’s will here on earth, such as by overthrowing God’s enemies in a mighty act of power. And was Jesus like this? Quite the opposite — rather than being a powerful warrior who drove the Romans out of the Promised Land, Jesus was an itinerant preacher who had gotten on the wrong side of the law and been unceremoniously tortured and crucified by the enemies of God. He was the furthest thing imaginable from a messiah. I try to illustrate to my students the kind of gut reaction most first-century Jews had to this claim that Jesus was the messiah. Imagine that someone were to tell you that David Koresh was the almighty Son of God, the Savior of the world. David Koresh? The guy at Waco who was killed by the FBI? Yup: he’s the Lord of the universe! Yeah, right.
  63. ^ van Amerongen (red.), Martin; Guépin, J.P. (). „De meest waarschijnlijke vader van Jezus”. Sceptici over de Schrift (în olandeză). Baarn: Anthos. pp. 17–36. ISBN 978-90-6074-297-6TIB(erius) IVL(ius) ABDES PANTERA, SIDONIA, ANN(orum) LXII(sexaginta duorum), STIPEN(diorum) XXXX(quadraginta), MILES EXS COH(orte) i(prima) SAGITTARIORUM H(ic) S(itus) E(st)
  64. ^ Coogan, Michael (). God and Sex. What the Bible Really Says (în engleză) (ed. 1st). New York, Boston: Twelve. Hachette Book Group. p. 38. ISBN 978-0-446-54525-9. Accesat în . citează Romani 1:3, redat în română ca „Ea privește pe Fiul Său, născut din sămânța lui David, în ce privește trupul,” (Cornilescu) sau „Despre Fiul Său, Cel născut din sămânța lui David, după trup,” (traducerea B.O.R.) și inconsistența lui Luca și a lui Matei, care trasează sămânța lui David prin Iosif, deși pretind ca Isus ar fi conceput de Dumnezeu.
  65. ^ Coogan (2010:39), e un citat din Matei 1:25, redat în română ca „Dar n-a cunoscut-o, până ce ea a născut un fiu. Și el i-a pus numele Isus.” (Cornilescu) sau „Și fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut, Căruia I-a pus numele Iisus.” (traducerea B.O.R.).
  66. ^ Bart Ehrman – The History of the Bible: The Making of the New Testament Canon The Teaching Company, Lecția nr. 5.
  67. ^ Sfânta Evanghelie după Matei :: Capitolul 2
  68. ^ Porter, Joshua Roy (). Jesus Christ: the Jesus of history, the Christ of faith (în engleză). New York: Barnes & Noble Books. p. 70. ISBN 9780760765784OCLC 64588687If Luke’s account has any historical basis, therefore, Jesus is likely to have born in the summer. apud Born on December 25th, Jesuspolice.com.
  69. ^ Luca 1:26 se referă la anunțarea concepției lui Isus în luna a șasea, după calendarul religios ebraic (luna Elul, corespunzătoare cu august-septembrie); adăugând nouă luni obținem o naștere în mai sau iunie. Cf. Born on December 25th, Jesuspolice.com.
  70. ^ Vermès, Géza (). The Nativity: history & legend (în engleză). New York: Doubleday. p. 91. ISBN 9780385522410OCLC 145939363. apud Born on December 25th, Jesuspolice.com.
  71. ^ Vermès, Géza (). The Nativity: history & legend (în engleză). New York: Doubleday. p. 3. ISBN 9780385522410OCLC 145939363… December 25… This date was invented by the Western church – as late as the fourth century under the emperor Constantine – as a way to replace the pagan festival of the Unvanquished Sun, and is first attested, to be precise, in a Roman calendar in AD 334. apud Born on December 25th, Jesuspolice.com.
  72. ^ Felix Just, S.J., Ph.D The Death of Jesus in Mark vs. John Catholic-resources.org
  73. ^ Herry Vardaman, A New Inscription Which Mentions Pilate as „Prefect,” în: Journal of Biblical Literature 81 (1962) 70-71.
  74. ^ C. Philipp E. Nothaft, Dating the Passion: The Life of Jesus and the Emergence of Scientific Chronology (200–1600) page 25.
  75. ^ E. P. Sanders, The Historical Figure of Jesus (Penguin, 1993) 285-286.
  76. ^ „The Date of the Crucifixion”, Colin Humphreys and W. Graeme Waddington, March 1985. American Scientific Affiliation website. Retrieved 17 January 2014.
  77. ^ Colin HumphreysThe Mystery of the Last Supper Cambridge University Press 2011 ISBN 978-0-521-73200-0, page 37
  78. ^ Staff Reporter (). „Last Supper was on Wednesday, not Thursday, challenges Cambridge professor Colin Humphreys”International Business Times. Accesat în .
  79. a b A fost Iisus crucificat într-o zi de Vineri? Gotquestions.org.
  80. ^ Ehrman, Bart (). „2. A World of Contradictions. An Opening Illustration: the Death of Jesus, in Mark and John” (PDF). Jesus, Interrupted: Revealing the Hidden Contradictions in the Bible (And Why We Don’t Know About Them). HarperCollins e-books. p. 28. ISBN 9780061173943. Accesat în Why, then, did John—our latest Gospel—change the day and time when Jesus died? It may be because in John’s Gospel, Jesus is the Passover Lamb, whose sacrifice brings salvation from sins. Exactly like the Passover Lamb, Jesus has to die on the day (the Day of Preparation) and the time (sometime after noon), when the Passover lambs were being slaughtered in the Temple.
  81. a b c Jesus and the Gospels: An Introduction and Survey’ by Craig L. Blomberg 2009 ISBN 0-8054-4482-3 pages 431–436
  82. a b The new complete works of Josephus by Flavius Josephus, William Whiston, Paul L. Maier ISBN 0-8254-2924-2 pages 662–663
  83. ^ Interpreting Gospel Narratives: Scenes, People, and Theology by Timothy Wiarda 2010 ISBN 0-8054-4843-8 pages 75–78
  84. ^ Matthew by David L. Turner 2008 ISBN 0-8010-2684-9 page 613
  85. ^ Birth of Christianity by John Dominic Crossan 1999 ISBN 0-567-08668-2 page 21
  86. a b Jesus as a Figure in History: How Modern Historians View the Man from Galilee by Mark Allan Powell 1998 ISBN 0-664-25703-8 pages 168–173
  87. ^ Jesus Remembered by James D. G. Dunn 2003 ISBN 0-8028-3931-2 page 339
  88. ^ Brown (1994) p. 964
  89. a b Cambridge companion to Jesus by Markus N. A. Bockmuehl 2001 Cambridge Univ Press ISBN 978-0-521-79678-1 pages 123–124
  90. ^ Dunn, James G. (). „Jesus Remembered”. Eerdmans: 142. about once every generation someone reruns the thesis that Jesus never existed and that the Jesus tradition is a wholesale invention
  91. ^ The Gospels and Jesus by Graham Stanton, 1989 ISBN 0-19-213241-5 Oxford University Press, page 145 states : „Today nearly all historians, whether Christians or not, accept that Jesus existed”.
  92. ^ Van Voorst (2000) pp. 39-53
  93. ^ Josephus XX by Louis H. Feldman 1965, ISBN 0-674-99502-3 page 496
  94. ^ Van Voorst, Robert E. (2000). Jesus Outside the New Testament: An Introduction to the Ancient Evidence ISBN 0-8028-4368-9. page 83
  95. ^ Flavius Josephus; Maier, Paul L. (December 1995). Josephus, the essential works: a condensation of Jewish antiquities and The Jewish war ISBN 978-0-8254-3260-6 pages 284–285
  96. ^ The New Testament: A Historical Introduction to the Early Christian Writings by Bart D. Ehrman 1999 ISBN 0-19-512639-4 page 248
  97. ^ Jesus-God and Man by Wolfhart Pannenberg 1983 ISBN 0-664-24468-8 page 316
  98. a b The God Delusion by Richard Dawkins 2006 ISBN 0-618-68000-4 page 122
  99. ^ Jesus in history, thought, and culture: an encyclopedia, Volume 1 by James Leslie Houlden 2003 ISBN 1-57607-856-6 page 660
  100. ^ Encyclopedia of theology: a concise Sacramentum mundi by Karl Rahner 2004 ISBN 0-86012-006-6 pages 730–731
  101. ^ Van Voorst, Robert E (2000). Jesus Outside the New Testament: An Introduction to the Ancient Evidence. Eerdmans Publishing. ISBN 0-8028-4368-9 page 15
  102. ^ Exploring Jewish Literature of the Second Temple Period by Larry R. Helyer (Jul 5, 2002) ISBN 0-8308-2678-5 page 493
  103. ^ Jewish Responses To Early Christians by Claudia Setzer (Nov 1, 1994) ISBN 0-8006-2680-X page 215
  104. ^ In Chapter VIII Trypho’s statement: „But Christ —if He has indeed been born, and exists anywhere—is unknown, and does not even know Himself” refers to Christ, which Trypho (as other Jews) still awaited. Justin styled the conversation on John 7:27, with Trypho objecting to Jesus (who was from Galillee) being Christ given that the origins of Jesus were known, but those for Christ could not be, as the Pharisees said of Jesus in John 7:27: „we know this man whence he is: but when the Christ cometh, no one knoweth whence he is.” References:Testimony of the Beloved Disciple, The: Narrative, History, and Theology in the Gospel of John by Richard Bauckham (Nov 1, 2007) ISBN 0-8010-3485-X page 232 & Bible Knowledge Background Commentary: Matthew-Luke by David C. Cook and Craig A. Evans (Feb 27, 2003) ISBN 0-7814-3868-3 page 285, & The Gospel According to John: An Introduction and Commentary by Colin G. Kruse (Jun 2004) ISBN 0-8028-2771-3page 188 & The Gospel of John: A Commentary by Frederick Dale Bruner (Feb 22, 2012) ISBN 0-8028-6635-2 page 485
  105. ^ Ed Hindson, Ergun Caner, The Popular Encyclopedia of Apologetics: Surveying the Evidence for The Truth of Christianity, page 179 (Harvest House Publishers, 2008). ISBN 978-0-7369-2084-1
  106. ^ The Oxford handbook of early Christian studies by Susan Ashbrook Harvey, David G. Hunter 2008 ISBN 0-19-927156-9 page 378
  107. ^ Graham Stanton, The Gospels and Jesus 2002 ISBN 0-19-924616-5 Oxford University Press page 145
  108. a b Abraham Geiger, Das Judenthum und seine Geschichte in zwölf Vorlesung, 117, citat de Joseph Klausner, Jesus of Nazareth: His Life, Times, and TeachingLondra, New York: Macmillan, 1925, p. 115 apud Craig A. Evans „What are They Saying about the Historical Jesus?” Acadia Divinity College, p. 4. Citat: „a Jew, a Pharisaic Jew of Galilean type, one who looked forward to the hopes held at the time and who believed that those hopes would be fulfilled in himself. He propounded nothing whatever that was new, nor did he transcend the national limitations.”

Legături externe

https://ro.wikipedia.org/wiki/Isus_din_Nazaret

ISUS CEL ISTORIC

download - Copie - Copie

Isus cel istoric

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Page d'aide sur l'homonymie Acest articol se referă la Isus din Nazaret privit din punct de vedere istoric. Pentru Isus privit din punct de vedere teologic vezi Isus din Nazaret.

În secolul al XXI-lea, a treia căutare a lui Iisus cel istoric a însemnat și o fragmentare a portretele academice ale lui Isus, după care însă nu a putut fi obținută nicio imagine unitară a lui Iisus.[1][2]

Sintagma Isus cel istoric se referă la studiile istorice asupra persoanei lui Isus din Nazaret, adică la Isus privit și studiat din punct de vedere istoric, ca persoană în carne și oase care a existat în mod real.

Isus sau Iisus (în aramaică ישוע, Ieșu, în ebraică יֵשׁוּעַ‎, Ieșua arhaic Iehoșua, grecizat Ἰησοῦς, Iesous, latinizat Iesus; n. ca. 4 î.e.n.,[3][4][5] probabil Nazaret[6][7][8][9] — d. ca. 30 e.n.[3]Ierusalim) a fost un predicator evreu din Galileea,Iudeea, care a trăit în timpul ocupației romane a Israelului și care a fost crucificat la Ierusalim în jurul anului 30, sub guvernarea lui Ponțiu Pilat.[10][11][12]

Cuprins

 Chestiuni metodologice

David Strauß în 1874

Statuia lui Ernest Renan în piața orașului Tréguier

 

Existența istorică a lui Isus ca persoană reală este separată de orice discuție religioasă privind dumnezeirea lui Isus și de orice aspecte teologice referitoare la natura lui Isus de a fi atât uman cât și divin.[13]

Deoarece istoricii lucrează cu naturalism metodologic, miracolele și alte fenomene supranaturale nu pot fi niciodată considerate drept evenimente istorice reale.[14] De aceea, dumnezeirea lui Isus, nașterea sa miraculoasă, virginitatea perpetuă a Mariei nu pot fi niciodată afirmate ca fapte reale de către istorici. Ele pot fi crezute în mod subiectiv de credincioși ca fiind adevărate, dar nu sunt fapte obiective, deși pot face parte din istoria ideilor și credințelor religioase. Aceste credințe nu sunt însă lipsite de relevanță în stabilirea faptelor istorice obiective, ele fiind evaluate în mod critic drept posibile motivații de deformare a faptelor istorice petrecute în mod real, după cum reiese mai jos.

Viața lui Isus de David Friedrich Strauss

Cartea lui Strauss Das Leben Jesu, kritisch bearbeitet (Viața lui Isus, examinată critic, 1835) a făcut furori. Carl August von Eschenmayer a scris o trecere în revistă a cărții, pe care a numit-o „iscariotismul zilelor noastre” (trecere în revistă pe care Strauss a caracterizat-o drept ‘odraslă a căsătoriei legitime dintre ignoranța teologică și intoleranța religioasă, având binecuvântarea filosofiei somnambule’). Contele de Shaftesbury a numit traducerea ei din 1846 de către Marian Evans „cea mai pestilențială carte vomitată vreodată dintre fălcile iadului”. Când Strauss a fost ales pentru catedra de teologie de la Universitatea din Zürich, numirea a provocat atât scandal încât autoritățile au decis să-l pensioneze înainte de a-și începe funcția.

Ceea ce făcea Das Leben Jesu să fie atât de controversată era caracterizarea de către Strauss a elementelor miraculoase din evanghelii drept „mitice”. Cartea lui Strauss a încheiat o perioadă în care cercetătorii s-au luptat cu natura miraculoasă a Noului Testament în conformitate cu vederile raționale ale Epocii Luminilor. Un grup consta din „raționaliști”, care găseau explicații logice și raționale pentru evenimentele aparent miraculoase; celălalt grup, „supranaturaliștii”, apărau acuratețea istorică a povestirilor biblice și a elementului de intervenție divină directă. Strauss a destrămat caracterul istoric al „întâmplărilor” și le citește doar la nivel mitic. Prin „mitic” voia să spună că ele nu sunt nici adevărate, nici false din punct de vedere istoric, ci transmit învățături teologice. Mergând din miracol în miracol, el le vedea drept produsul folosirii surselor evreiești referitoare la Mesia de către biserica primară, pentru a reda ideea că Isus era într-adevăr Mesia. Cu timpul, cartea a deschis o nouă epocă în analiza textologică și istorică a dezvoltării creștinismului.

Albert Schweitzer scria în Căutarea lui Isus cel istoric (1906; traducere engleză 1910) că argumentele lui Strauss „au scris certificatele de deces pentru o întreagă serie de explicații care, la prima vedere, au cu toate aparența de a fi vii, dar care nu sunt de fapt așa.” El adăuga că există două mari perioade de cercetare academică în căutarea lui Isus cel istoric, și anume „perioada dinainte de David Strauss și perioada de după David Strauss”. Marcus Borg susținea că „detaliile argumentelor lui Strauss, folosirea de către el a filosofiei hegeliene și chiar definirea de către el a mitului nu au avut un impact durabil. Dar susținerile sale de bază — că multe narațiuni din evanghelice au caracter mitic și că ‘mitul’ nu poate fi pur și simplu echivalat cu ‘falsul’ — au devenit parte din cercetarea standard. Ceea ce era extrem de controversat în vremea lui Strauss a devenit azi o unealtă care e parte integrantă din aparatul cercetătorilor biblici.”[15]

Viața lui Isus de Ernest Renan

De-a lungul vieții sale, Ernest Renan a fost vestit pentru a fi autorul enorm de popularei cărți Viața lui Isus (Vie de Jésus, 1863).[16] Această carte a fost prima oară tradusă în limba engleză în 1863 de către Charles E. Wilbour și a fost în mod repetat retipărită în ultimii 145 ani.[17] Cartea lui Renan a fost copleșită cu elogii ironice și critici de Albert Schweitzer în cartea sa Căutarea lui Isus cel istoric.

Aserțiunile controversate ale cărții au fost că viața lui Isus trebuie descrisă la fel ca viața oricărei altei persoane istorice și că Biblia poate și trebuie să fie obiect al aceleiași examinări critice la care sunt supuse alte documente istorice. Aceste aserțiuni au cauzat oarece scandal și au atras furia multor creștini.[18][19][20][21]

Izvoare biblice

Pilat din Pont și Isus

 

Credința și tradiția creștină spun că Isus a înviat și s-a înălțat la ceruri, revenind alături de Dumnezeu Tatăl. După ce s-ar fi înălțat în cer, discipolii i-au răspândit învățăturile, ceea ce a dus la formarea celei de-a doua mari religii monoteiste universale: creștinismul.

Principalele surse ce descriu viața lui Isus sunt evangheliile canonice ale Noului Testament. Cele patru evanghelii din canonul Noului Testament sunt scrieri pseudonime, autorii lor sunt anonimi, fiind atribuite în mod tradițional (dar inexact) luiMateiMarcuLuca și Ioan.[22][23][24][25][26][27][28][29][30][31][32] Mai mult, cele patru evanghelii canonice nu au fost scrise de martori direcți la evenimentele relatate și nici măcar nu susțin că ar fi fost scrise de martori direcți la acele evenimente.[25][26]

Conform credinței și tradiției religioase creștine, Isus Hristos este Mesia (unsul luiDumnezeu) prevestit de profeții evrei ai Vechiului Testament. Atât că din punct de vedere al studiilor biblice nu e deloc evident că Vechiul Testament ar fi proorocit vreodată ceva despre Isus,[33] iar puținele potriveli dintre biografia lui Isus din Noul Testament și imaginea lui Mesia din Vechiul Testament au fost inventate de creștinii deja convinși că Isus era Mesia.[33] Alte potriveli provin din interpretarea drept proorocii ale unor versete care nu constituie profeții, sau ale unor versete care sunt proorocii, dar nu pomenesc cuvântul Mesia.[33]

„Evreii care îl așteptau pe Mesia erau convinși că el va fi un personaj măreț și dinamic care va executa voința lui Dumnezeu aici pe pământ, cum ar fi să-i înlăture de la putere pe inamicii lui Dumnezeu într-un măreț tur de forță. A fost Isus așa? El a fost tocmai pe dos — mai degrabă decât să fie un războinic puternic care să alunge romanii din Țara Făgăduită, Isus a fost un predicator itinerant care s-a nimerit să încalce legea și a fost torturat și crucificat cu duritate de către dușmanii lui Dumnezeu. El s-a aflat cel mai departe de a fi Mesia.Încerc să exemplific studenților mei reacția instinctivă a celor mai mulți evrei din primul secol cărora li se spunea că Isus a fost Mesia. Închipuiți-vă că cineva v-ar spune că David Koresh a fost atotputernicul Fiu al lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii. David Koresh? Individul din Waco care a fost omorât de FBI? Da, el este Domnul universului! Mă-ndoiesc.[34]

Bart D. EhrmanThe lost Gospel of Judas Iscariot: a new look at betrayer and betrayed

Soteriologia creștină învață că răstignirea și moartea lui Isus, ca ofrandă rituală, urmată de Înviere și de Înălțarea la cer, au răscumpărat păcatele lumii, făcând posibilă mântuirea. Mama lui Isus este Maria, iar despre tatăl său creștinismul susține că este Dumnezeu Tatăl.

Sfântul Pavel credea că Sfântul Iosif l-a conceput pe Isus,[35] „Iosif «nu a cunoscut-o pe» Maria «până când ea a dat naștere unui fiu»” (ea nu a rămas virgină, conform Sfântului Matei).[36]

Evangheliile lui Matei și Luca, precum și Evanghelia după Toma menționează ca loc al nașterii orașul Bethleem Efrata (Mt 1-2, Lc 1-2). În general, istoricii consideră așezarea Nazaret ca locul nașterii sale,[6][7][8] aceasta fiind localitatea prezentată de autorii evangheliilor sinoptice drept „domiciliu al familiei sale” (Mc 6,1; Mt 13,54; Lc 2,39). O ipoteză este că mama lui Isus, pentru a ascunde rușinea produsă de sarcina nedorită, a fost trimisă într-o localitate apropiată, Betleemul Galileei (a nu se confunda cu Betleemul Iudeei).[8][37] Betleemul Iudeei nu poate fi luat în seamă din lipsă de dovezi arheologice că ar fi fost locuit în timpul lui Isus.[38]

Pentru aproape toate confesiunile creștine (cu excepția unitarienilormartorilor lui Iehova și mormonilor), Isus Hristos este una dintre cele trei persoane sau ipostaze ale Sfintei Treimi, celelalte două fiind Dumnezeu Tatăl și Sfântul Duh. Cele trei ipostaze ar avea aceeași substanță, cea a Dumnezeului unic, conform unor dogme care nu sunt acceptate de toți creștinii.

Izvoare extrabiblice

Lipsa de relatări extrabiblice din epoca în care se pretinde că a trăit Isus Hristos, fac istoricitatea personajului nesigură[39][40] pentru o minoritate de istorici.[41] Majoritatea istoricilor care au studiat acest subiect consideră indubitabilă existența lui Isus ca persoană istorică.[41]

Bart Ehrman, istoric al Noului Testament, afirmă că niciun izvor istoric păgân din primul secol al erei noastre nu scrie nimic despre Isus.[42] Există pasaje păgâne (greco-romane) care se referă la creștinism, prezente în operele a trei mari scriitori necreștini de la sfârșitul secolului I e.n. și începutul secolului al II-lea – TacitSuetoniu și Pliniu cel Tânăr. Totuși ele sunt în general referiri la creștinii timpurii și nu la Isus ca persoană istorică. Tacit în Anale, scrise în jurul anului 115, îl menționează pe Christus, fără prea multe detalii istorice. Există o referință obscură la un lider evreu numit „Chrestus” în Suetoniu. Conform lui Suetoniu, cap. 25, s-au produs la Roma, în timpul domniei împăratului Claudius, în jurul anului 50 „tulburări persistente… instigate de Chrestus”.[43][44] Mențiunea din Faptele Apostolilor spune despre asta „După aceea [Pavel] a plecat din Atena și s-a dus la Corint. Acolo a întâlnit un iudeu; îl chema Acuila, era născut în Pont și venise de curând din Italia, împreună cu soția lui, Priscila (pentru că împăratul Claudiu poruncise ca toți iudeii să plece din Roma).”

Charles Guignebert (profesor de istoria creștinismului la Sorbona), în timp ce respingea ideea că Isus n-ar fi existat, afirma „toate așa-numitele izvoare istorice păgâne și iudaice, nu ne oferă nicio informație credibilă despre viața lui Isus, nici măcar nu ne asigură că el ar fi trăit vreodată.”[45][46]

Ehrman rezumă problema surselor păgâne din secolul al II-lea astfel: Suetonius este prea ambiguu pentru a fi de folos, Pliniu arată ce credeau creștinii despre Isus, iar Tacit redă ce știau despre Isus înalții funcționari romani.[47] DespreTestimonium Flavianum al lui Josephus, Ehrman afirmă că prezintă doar o importanță marginală în problema existenței istorice a lui Isus.[47] Despre Talmud, Ehrman susține că nu conține mărturii istorice despre Isus.[47]

Tacit

Tacit

 

Tacit (56 – 117 e.n, chestor, pretor, consul, senator, istoric roman) scrie în Anale:[48]

„Dar nici efort uman, nici mărinimia împăratului, nici înduplecarea zeilor nu a pus capăt scandaloasei idei potrivit căreia incendiul ar fi fost ordonat. De aceea, ca să pună capăt zvonului, Nero a aruncat vina pe alții și i-a pedepsit în cele mai neobișnuite feluri pe cei urâți pentru faptele lor rușinoase, pe care mulțimea îi numea « creștini ». Fondatorul acestui nume,Hristos, a fost executat de procuratorul Ponțiu Pilat în timpul domniei lui Tiberiu. Ținută în frâu pentru un timp, superstiția mortală a erupt nu numai în Iudeea, originea acestui rău, ci și în orașul [Roma], unde toate lucrurile oribile și rușinoase se întâlnesc unul cu altul și câștigă adepți. De aceea, cei care au recunoscut că au aderat la creștinism au fost arestați, apoi, pe baza informațiilor date de ei, o mare mulțime a fost osândită, nu atât pentru crima de a fi pus foc, cât pentru ura față de rasa umană. Sfârșitului lor a fost adăugată derâderea: acoperiți cu piei de animale sălbatice, erau sfâșiați până la moarte de câini; sau erau crucificați, iar când ziua se termina li se dădea foc ca să servească în chip de torțe.”

Unii afirmă că textul reprezintă o interpolare, aducând următoarele argumente:

Prima menționare a acestui pasaj ar fi apărut în secolul al XV-lea, deși până atunci o serie lungă de istorici creștini au abordat perioada persecuției creștinilor sub Nero. Dar Tertulian, Lactanțiu, Severus, Eusebiu din Cezareea și Augustin nu fac nicio referință la pasaj.

Alții afirmă însă că Sulpicius Severus (363 – 420 d. Hr.), aristocrat și senator roman, dedicat ulterior unei cariere ecleziastice, a reprodus aproape cu exactitate fraza în cauză (nemenționându-l însă pe Tacit), evident înainte de secolul al XV-lea.[49]Aceiași autori subliniază că lipsa menționării acestui pasaj de către apologeții creștini timpurii este un argument al tăcerii, care nu ar indica în mod direct că pasajul nu a existat în timpurile lor. Se argumentează de exemplu că nici Pliniu cel Bătrân(23 – 79 e.n.) nu-l citează pe Strabon (64 î.e.n – 23 e.n), ceea ce nu duce la concluzia că Strabon nu ar fi autorul lucrăriiGeographia[50].

O posibilă explicație a tăcerii ar fi că apologeții timpurii au evitat menționarea faptului că creștinii au fost acuzați de a fi dat foc Romei, ca să nu stârnească formularea unor învinuiri noi din partea celor care combăteau creștinismul, și anume că creștinii ar fi fost într-adevăr autorii incendiului și că ar fi avut obiceiul să incendieze orașe.

Pe de altă parte, referitor la tăcerea lui Tertulian, în lucrarea lui Apologeticus toate citatele din Tacit provin din lucrarea lui Tacit Istoriile și niciunul din Anale, ceea ce ar putea sugera că Tertulian nu dispunea de lucrarea Anale.

În ceea ce privește tăcerea lui Eusebiu (episcop al Cezareei, Palestina), se argumentează că, fiind vorbitor de elină (lucrările lui sunt scrise în elină), este posibil să nu fi fost familiar cu scrierile lui Tacit, scrise în latină.

Un alt argument în favoarea ideii că pasajul ar fi o interpolare este că vorbește despre un Hrist, care înseamnă Mântuitor, fără a preciza care anume: prin Hrist nu se face precizarea dacă este vorba de un oarecare Isus. Un contraargument ar fi că, oricum, fiind vorba de Hristosul creștinilor, identificarea sa ca Isus este evidentă, din moment ce creștinii mărturisesc că au un Mântuitor unic, pe Isus Hristos. Se mai argumentează că Tacit, chiar dacă ar fi cunoscut numele Isus, nu l-ar fi menționat în text, deoarece el arată că denumirea „creștin” provine de la Hristos.

Se mai argumentează (de data aceasta renunțându-se la ideea că pasajul ar fi o interpolare) că, atunci când tratează istoria personajului întemeietor, Hristos, Tacit o face reluând ce spuneau creștinii despre el, însă nu din cercetare proprie sau surse oficiale, întrucât comite eroarea de a-i atribui lui Ponțiu funcția de procurator, în timp ce el a fost prefect.[51]

Un contraargument susține că, dimpotrivă, nimic din text nu permite să se ajungă la această interpretare. De remarcat că Tacit este considerat cel mai de frunte istoric al Romei, egalul – dacă nu superiorul – lui TucidideEncyclopædia Britannicaopinează că el „se situează fără tăgadă în cel mai înalt loc printre oamenii literelor din toate timpurile”. Tacit era un cercetător meticulos, care consulta frecvent documentele scrise și surse multiple. Astfel, se argumentează că atunci când face o afirmație care nebazată pe vreo sursă documentară, ci pe auzite și alegații, Tacit indică acest lucru folosind cuvinteledicunt sau ferunt, ceea ce nu se întâmplă în acest pasaj în care prezintă execuția lui Hristos din timpul guvernării lui Pilatdrept un fapt.

Prezentarea lui Pilat ca procurator și nu prefect[51] este într-adevăr o greșeală, deși una minoră (argumentează unii), devreme ce abia după anul 44 d. Hr., după moartea regelui Irod-Agrippa I, guvernatorii romani ai provinciei au avut titlul deprocuratori, în locul aceluia de prefecți, în uz până în anul 41 d. Hr. (Pilat din Pont și-a încheiat cariera de prefect în anul 36 d. Hr.).[52][53]

Majoritatea specialiștilor consideră autentic pasajul. În plus stilul și conținutul capitolului este tipic pentru Tacit, pasajul se încadrează bine în context, iar pasajul reprezintă încheierea necesară întregii discuții despre incendierea Romei[54]. Ceea ce ar explica faptul că acest pasaj nu este înlăturat din nicio ediție modernă a Analelor lui Tacit. De exemplu R. E. Van Voorst a observat că ar fi fost improbabil ca niște creștini să fi interpolat ulterior „astfel de remarci care defăimează creștinismul”.[55] John P. Meier susține că nu există vreo dovadă istorică sau arheologică pentru a susține că un scrib ar fi introdus pasajul în text.[56]

Specialiștii nu au căzut de acord despre ce dovedește acest pasaj, deoarece Tacit nu divulgă sursa acestor informații.[57]

  • Descrierea peiorativă a reprimării creștinismului (de exemplu numindu-l superstiție) arată că ar fi improbabil să fie bazat pe afirmații pe care creștinii le-ar fi făcut față de Tacit.
  • Despre Tacit se știe că s-a bazat pe multe surse anterioare, care sunt acum pierdute, pentru a scrie Analele și ar fi putut folosi surse oficiale din arhivele romane în acest caz; totuși dacă Tacit ar fi copiat din surse oficiale, unii specialiști s-ar aștepta ca el să-l fi etichetat corect pe Pilat drept prefect și nu drept procurator.[58]

Bart D. Ehrman scria: „Relatarea lui Tacit confirmă ceea ce știm din alte surse, și anume că Isus a fost executat la ordinul guvernatorului roman al Iudeii, Ponțiu Pilat, in timpul domniei lui Tiberiu.”[59] Într-adevăr, Charles Guignebert a argumentat „Atât timp cât există posibilitatea ca [Tacit să fi oferit pur și simplu ecoul a ceea ce afirmau creștinii], pasajul rămâne lipsit de valoare”.[60] R. T. France conchide că pasajul lui Tacit este la modul cel mai optimist o repetare a ceea ce auzise de la creștini.[61][62]

Gerd Theissen și Annette Merz conchid că Tacit ne oferă o descriere a prejudecăților în vogă despre creștinism și prea puține detalii precise despre „Christus” și creștinism (a căror sursă rămâne neclară): Christus era un evreu și un infractor executat de Ponțiu Pilat; el a întemeiat o nouă mișcare religioasă în Iudeea care era numită creștinism, iar aceasta s-a răspândit prin toată Roma în timpul domniei lui Nero.[63]

Pliniu cel Tânăr[modificare | modificare sursă]

Pliniu cel Tânăr (cca. 61 – cca. 112), guvernatorul provincial al Pontului și Bitiniei, i-a scris Împăratului Traian în jurul anului 112, referitor la cum trebuie să procedeze cu creștinii, care refuzau cultul imperial al adorării împăratului, adorându-l in schimb pe „Christus”.

„Cei care negau că ar fi sau că ar fi fost creștini atunci când invocau zeii prin cuvintele repetate după mine, făceau rugăciuni și ofereau vin și tămâie imaginii dumneavoastră, imagine care am ordonat să fie adusă în acest scop împreună cu statuile zeilor și care în plus îl blestemau pe Hristos — lucru despre care se spune că niciunul din cei cu adevărat creștini nu poate fi silit să-l facă — aceștia am gândit că pot fi eliberați. Alții din cei numiți de informator au declarat că erau creștini, dar apoi au negat, susținând că au fost astfel dar au încetat să mai fie astfel, unii în urmă cu trei ani, alții în urmă cu mulți ani, chiar și cu douăzecișicinci de ani în urmă. Toți aceștia s-au închinat la imaginea dumneavoastră, la statuile zeilor și l-au blestemat pe Hristos.[64]

Charles Guignebert, care nu avea îndoieli că Isus a trăit în secolul I în Galileea, respinge scrisoarea drept izvor istoric: „Numai cea mai mare credulitate ar putea considera această aserțiune drept dovadă pentru istoricitatea lui Isus.”[65]

Suetoniu

Gaius Suetoniu Tranquillus (c. 69140) a scris următoarele în a sa lucrare Viețile celor doisprezece Cezari, referindu-se la răscoale care au izbucnit în comunitatea evreiască de la Roma în timpul domniei împăratului Claudius:

„Deoarece evreii se țineau în mod constant de a face tulburări, instigați fiind de Chrestus, el [Claudius] i-a expulzat pe ei din Roma.[66]

Evenimentul a fost consemnat în Faptele Apostolilor 18:2-31. Termenul Chrestus apare de asemenea în unele texte ulterioare referitoare la Isus, iar Robert Graves,[67] printre alții,[68] o consideră drept variantă a cuvântului Hristos sau cel puțin o rezonabilă eroare de scriere. Pe de altă parte, cuvântul Chrestus era un nume destul de comun, în special pentru sclavi, însemnând bun sau util.[69] Cu privire la persecutarea evreilor în vremea la care se referă pasajul, Jewish Encyclopedia afirmă: „… în anii 49–50, ca urmare a disensiunilor dintre ei cu privire la venirea lui Mesia, le-a fost interzis să mai participe la servicii religioase. Liderii acestei controverse și mulți alți cetățeni evrei au părăsit orașul”.[70]

Altă posibilitate referitoare la de ce Chrestus nu ar fi fost aceeași persoană cu Hristos se bazează pe faptul că Suetoniu se referă la evrei și nu la creștini în acest pasaj, chiar dacă în a sa lucrare Viața lui Nero el demonstrează că era la curent cu existența acestei secte. O soluție a acestei probleme se află totuși în faptul că creștinii timpurii nu se distanțaseră de originea lor evreiască.[71][72][73] Chiar trecând cu vederea aceste obiecții, pasajul acesta oferă prea puține informații despre Isus însuși.[59]

Josephus

Bust atribuit lui Josephus

 

Josephus (37 – 100 e.n, supraviețuitor al conflictului romano-iudeu, devenit cetățean roman, istoric evreu) scrie în lucrarea sa Antichități iudaice[74] (21 volume, terminată în ultimul an al domniei împăratului Domițian):

„Și acum Cezar, auzind de moartea lui Festus, l-a trimis pe Albinus în Iudeea, ca procurator. Dar regele l-a destituit pe Iosif din funcția de mare preot, și l-a investit ca succesor pe fiul lui Ananus, pe care-l chema tot Ananus. Relatarea spune că acest Ananus senior se dovedise a fi un om foarte norocos pentru că avea cinci fii, care toți au deținut funcția de mare preot, funcție pe care el însuși o deținuse mult timp, situație nemaiîntâlnită în cazul niciunui alt mare preot al nostru. Dar acest Ananus junior, care, după cum spusesem mai înainte, a primit marea preoție, era un om îndrăzneț din fire și foarte insolent; făcea parte de asemenea din tabăra Saducheilor, care sunt foarte rigizi în a-i judeca pe încălcătorii de lege, cei mai rigizi dintre toți iudeii, așa cum am văzut; de aceea, când Ananus se văzuse ajuns în această poziție, gândi că acum are ocazia [să-și exercite autoritatea]. Festus era mort, iar Albinus era pe drum; așa că a convocatsanhedrinul judecătorilor, și l-a adus în fața lor pe fratele lui Isus, care era numit Hristos, și al cărui nume era Iacob și pe alții [sau pe tovarășii lui]; și, după ce a formulat acuzații împotriva lor ca fiind călcători ai legii, i-a dat să fie pietruiți: dar în ceea ce-i privește pe cei mai cinstiți dintre cetățeni, sensibili la încălcări ale legii, nu le-a plăcut ceea ce se făcuse; ei au trimis [solie] la rege [Agrippa], dorind să-l roage să îi transmită lui Ananus ca să nu mai acționeze în acest fel, pentru că ceea ce făcuse nu se putea justifica; unii dintre ei au plecat să-l întâlnească pe Albinus, el călătorind de la Alexandria, și l-au informat că Ananus a comis o ilegalitate convocând sanhedrinul fără consimțământul lui.”

Unii consideră că pasajul conține o interpolare: „care era numit Hristos”. Aceasta ar schimba total natura și valoarea relatării, dacă ar fi interpolare; unii comentatori nu o consideră autentică. Specialiștii în general au considerat însă pasajul de mai sus drept autentic[75].

Alt pasaj, denumit Testimonium Flavianum din aceeași scriere a lui Flavius Josephus vorbește de „Hristos”, însă este considerat drept interpolare din cauza limbajului (conține cuvinte nefolosite de Josephus și care în plus ar indica că Josephus ar fi fost creștin, ceea ce nu corespune realității). Însă un studiu recent argumentează că o variantă în limba greacă a acestei propoziții exista în sec. al IV-lea: „Se credea despre el că era Hristosul”[76]. Astfel, se presupune că textul original conținea o referință la Hristos, care mai târziu a fost exagerată de copiști, rezultând forma actuală.

Despre Flavius Josephus se presupune că a scris acest fragment, numit Testimonium Flavianum, care este subiectul unor dezbateri între istorici. Astfel, Louis H. Feldman a numărat 87 de articole pe această temă, scrise între 1937 și 1980, „a căror covârșitoare majoritate contestă integral sau parțial autenticitatea acestuia”.[77] Totuși dr. Géza Vermes arată că o examinare amănunțită a pasajului demonstrează că în cea mai mare parte este limbajul tipic al lui Josephus, ceea ce nu numai că susține ipoteza că Josephus a scris despre Isus, ci și ajută la stabilirea părților din fragment ce pot fi considerte autentice.[78]

Origene remarcase că Josephus nu credea că Isus ar fi Hristosul.[79] Cercetătorii care cred că Testimonium Flavianum este autentic nu sunt numeroși,[80] însă cei mai mulți cercetători cred că unele cuvinte din fragment au fost scrise de Josephus,[81] deoarece redactarea este parțial în stilul lui Josephus.[82] Shlomo Pines și alți câțiva cercetători au afirmat că versiuneaTestimoniului, scrisă în sec. X de un istoric arab, Agapius din Manbij, se apropie mai mult de ce a scris Josephus, similitudinile dintre pasaje indicând că un autor creștin a eliminat mai târziu tonul circumspect al lui Josephus, făcând și interpolări.[83]

Alții au afirmat că textul lui Agapius este sigur o parafrază după Testimonium din traducerea siriacă a lui Eusebiu din Cezareea a lucrării Historia ecclesiastica și că Testimoniul siriac al lui Mihail Siriacul, care de asemenea provine din Historia Ecclesiastica în siriacă, împreună cu traducerea latină a lui Ieronim sunt cele mai importante mărturii ale pasajului luiJosephus despre Isus.[84]

Mara bar Sarapion

Mara (fiul lui Sarapion) a fost un filosof stoic din provincia romană Siria.[85][86] Cândva între 73 e.n. și secolul al III-lea, Mara a scris o scrisoare fiului său (de asemenea numit Sarapion) care ar putea conține o referință timpurie necreștină la crucificarea lui Isus.[85][87][88]

Scrisoarea se referă la nedreptățile comise față de „trei oameni înțelepți”: uciderea lui Socrate, arderea lui Pitagora și executarea „regelui înțelept” al evreilor.[85][86] Autorul explică: în toate aceste cazuri nedreptățile au rezultat în pedepse viitoare trimise de Dumnezeu celor responsabili pentru ele și că atunci când înțelepții sunt oprimați, nu doar că înțelepciunea lor va triumfa în cele din urmă, dar Dumnezeu îi pedepsește pe opresorii lor.[88]

Scrisoarea nu include teme creștine și se presupune că autorul ei era un păgân.[86][87] Unii cercetători văd referirile la executarea „regelui înțelept” al evreilor drept o referire timpurie la Isus.[85][86][87] Criteriile care susțin originea necreștină a scrisorii includ observația că „regele evreilor” nu era un titlu creștin și că premiza ei că Isus trăiește in continuare prin înțelepciunea învățăturilor sale e în contradicție cu ideea că Isus continuă să trăiască prin înviere.[87][88]

Cercetători cum ar fi Robert Van Voorst nu au dubii că referința la executarea „regelui evreilor” se referă la moartea lui Isus.[88] Alții, cum ar fi Craig A. Evans nu acordă importanță scrisorii, date fiind datarea ei incertă și posibila ambiguitate a referinței cuprinse în ea.[89]

Alții

Thallus, despre care se știu prea puține, a scris o istorie a războiului troian în 109 î.e.n., conform lui Eusebiu. Nu dispunem de nicio operă a lui Thallus. Există o referință la faptul că Thallus a scris despre evenimente ulterioare anului 109 î.e.n.Iulius Africanus, scriind în jurul anului 221 e.n., în timp ce scrie despre crucificarea lui Isus îl menționează pe Thallus astfel:

„Asupra întregii lumi s-a abătut un întuneric înfricoșător, iar stâncile și multe zone din Iudeea și alte regiuni s-au prăbușit. Acest întuneric este numit de Thallus, în a treia sa carte a Istoriei, drept o eclipsă de Soare (mi se pare mie că fără temei).[90]

—Iulius Africanul

Lucian din Samosata, un satirist din Siria din al doilea secol al erei noastre, scrie în limba greacă:

„Creștinii, vedeți voi, adoră un bărbat până în ziua de azi — un distins personaj care a inițiat noile lor ritualuri, fiind crucificat pe chestia asta… Vedeți voi, aceste creaturi rătăcite încep prin a crede total convinși că sunt mereu nemuritori, ceea ce explică disprețul lor pentru moarte și sacrificarea lor voluntară, lucruri des întâlnite printre ei, iar apoi sunt convinși de dătătorul lor de lege că sunt frați între ei, începând cu momentul convertirii, renegând zeii Greciei și adorându-l pe înțeleptul lor crucificat, trăind după legile sale.[91]

—Lucian

Celsus scria în jurul anului 180 o carte contra creștinilor, care este azi cunoscută numai datorită respingerii ei scrisă de către Origen. Se pare că Celsus îl acuza pe Isus de a fi un scamator și un vrăjitor[92] și este citat de Origen ca afirmând că Isus era „un simplu muritor”.[93] F. F. Bruce observa că Celsus, în încercarea sa de a-l discredita pe Isus, a încercat să-i explice miracolele mai degrabă decât să susțină că ele nu au avut loc niciodată.[94] După Celsus și Toledot Yeshu, tatăl lui Isus ar fi Iosif Pandera, identificat cu persoana istorică a soldatului roman de origine feniciană Tiberius Iulius Abdes Pantera, a cărui statuie se află la Karl-Gelb-Museum din Bad Kreuznach.[95]

Faptele lui Pilat zice despre sine că ar fi un document oficial scris de Pilat, un raport al evenimentelor din Iudeea către împăratul Tiberiu (ar fi fost astfel printre commentarii principis). El este comunicat de Iustin Martirul și Filozoful, în a sa Primă Apologie (c. 150) lui Antoninus PiusMarcus Aurelius și Lucius Verus. El afirma că pretențiile proprii asupra crucificării lui Isus și a unor miracole puteau fi probate prin a verifica documentele oficiale, și anume „Faptele lui Ponțiu Pilat”.[96] Cu excepția lui Tertullian, niciun alt scriitor bisericesc nu a mai menționat lucrarea respectivă, iar Tertullian afirma că Tiberiu a dezbătut detaliile vieții lui Isus în fața Senatului roman, eveniment confirmat de Eusebiu din Cezareea[97] și de asemenea susținut de traducerea din Apologia lui Tertullian a scriitorului britanic William Reeve.[98] Există un apocrif târziu cu acest nume și deși se crede în general că acesta a fost inspirat de referirea lui Iustin la el (datând prin urmare ulterior Apologiei sale) este posibil ca Iustin să fi menționat acest text, deși asta ar data lucrarea neobișnuit de devreme, prin urmare nu este o identitate ușor de stabilit.[99]

Teorii asupra lui Isus cel istoric

Cercetătorii îl văd pe Isus cel istoric ca fondatorul și liderul unei mișcări de restaurație din cadrul iudaismului. Ei văd o continuitate între mișcarea pornită de Isus și religia care va ajunge să se definească drept Biserica creștină.

Printre cercetările contemporane se află așa-numita „a treia căutare” a lui Isus cel istoric. Reprezentanți importanți ai acestei căutări sunt E.P. Sanders, Geza Vermes, Gerd Theissen și John Dominic Crossan. În cercetare s-au conturat diverse curente, funcție de viziunea lor asupra ideii că Isus ar fi vestit Împărăția lui Dumnezeu ca venind iminent, o victorie pământească apocaliptică a lui Dumnezeu sau dimpotrivă ca ceva interior, care se manifestă în și prin credincioși. Ultima viziune, cea neapocaliptică era dominantă în cercetarea nord-americană.[100] Totuși, opera lui Bart Ehrman a argumentat că Isus era un evreu apocaliptic.[101] Acum acest punct de vedere este foarte popular în America de Nord.

Profet apocaliptic

Albert Schweitzer, istoric, teolog, misionar, medic, umanitarist

 

Evangheliile îl prezintă pe Isus drept profet apocaliptic, fiind descris de el însuși și de alții drept Fiul Omului – tradus ca Fiul Omenirii – și ca aducând restaurarea Israelului.[100] Isus ca Fiul lui Dumnezeu, o etichetă folosită de el însuși și de alții, trebuia să domnească peste acest regat ca Domnul celor Doisprezece Apostoli, ei fiind judecătorii celor douăsprezece triburi ale lui Israel.[102]

Albert Schweitzer a arătat că Isus a fost un profet apocaliptic, pregătindu-și neamul pentru apropiatul sfârșit al lumii. De fapt Schweitzer Îl vedea pe Isus drept un fals Mesia, a cărui etică era potrivită doar pentru scurtul timp dinaintea Apocalipsei.[103]Mulți istorici sunt de acord că Isus a fost un profet apocaliptic, cu precădere Paula FredriksenBart Ehrman și John P. Meier. E. P. Sanders îl prezintă pe Isus ca așteptând să preia funcția de „vicerege” în Împărăția lui Dumnezeu, el fiind situat peste cei Doisprezece Ucenici, care vor judeca cele douăsprezece triburi, dar sub Dumnezeu.[102] El conchide însă că Isus pare să fi respins titlul de Mesia și consideră că nu e sigur că Isus s-a descris pe sine când se referea la venirea Fiului Omului pe norii cerurilor, în calitate de judecător divin, considerând că referințele biblice la Fiul Omului care suferă nu sunt autentice.[102]

Înțelept

John Dominic Crossan, cercetător al religiei, istoric, fost preot catolic

 

Acest punct de vedere era odată cel mai popular în cercetarea nord-americană, și anume că Isus nu profețea o Apocalipsă iminentă.[100]

Istoricii asociați cu Jesus Seminar, cum ar fi John Dominic Crossan, aderă în mod obișnuit la acest punct de vedere. Ei resping ideea că Isus ar fi fost apocaliptic, afirmând că regatul prezis era deja prezent și accesibil tuturor evreilor. Crossan subliniază că mișcarea lui Isus nu avea un conducător, cum avea mișcarea lui Ioan Botezătorul care-l alesese pe Ioan drept conducătorul lor.[104] Pentru Crossan, Isus chema oamenii să Îl imite și călătorea ca predicator ambulant.[104] Eshatologia lui Isus este una de acțiune personală și transformare socială, ca cea a lui Gandhi, mai degrabă decât să fie apocaliptică.[104] Acești cercetători explică afirmații eshatologice ale lui Isus ca fiind adaosuri ulterioare făcute de creștini la textele biblice, cel mai probabil ele fiind făcute de adepții lui Ioan Botezătorul (care profețea într-adevăr o apocalipsă iminentă), adepți care s-au alăturat ceva mai târziu mișcării lui Isus.[105]

Marcus Borg consideră că trei cincimi până la trei sferturi din cercetătorii nord-americani angajați în mod activ în cercetări asupra lui Isus nu mai acceptă punctul de vedere apocaliptic.[106] Mai mulți alți autori afirmă: consensul în literatura teologică de azi este că Isus nu considera Împărăția lui Dumnezeu drept un viitor eveniment apocaliptic, ci ca o mișcare către o eshatologie etică fără sfârșit.[107][108]

Fiul lui Dumnezeu

N.T. Wright la o conferință din decembrie 2007

 

Anumiți cercetători, cum ar fi N. T. Wright (Episcop de Durham) și Luke Timothy Johnson, apără istoricitatea viziunii tradiționale asupra lui Isus ca Fiul lui Dumnezeu care a murit pentru păcatele noastre. Ei cer ca cercetătorii să fie mai atenți cu ceea ce afirmă că ei cunosc despre antichitate, și nu văd o problemă în a accepta relatările tradiționale despre evenimente miraculoase, cum ar fi Învierea lui Iisus, care nu pot fi nici confirmate nici respinse de metoda istorică.[109]

Isus drept personaj al unui mit

Bruno Bauer, istoric, filosof

 

Existența lui Isus ca persoană istorică reală a fost pusă la îndoială de unii cercetători ai Bibliei și de unii istorici: printre primii dintre ei au fost Constantin-François Volney și Charles François Dupuis în secolul al XVIII-lea și Bruno Bauer în secolul al XIX-lea. Fiecare dintre aceștia susținea că Isus a fost un personaj în care au fuzionat mitologii anterioare, iar Volney credea că amintiri confuze ale unei persoane istorice obscure, existente în mod real, au fost integrate în mitologia solară deja existentă.[110][111]

Viziunile cercetătorilor care respingeau complet istoricitatea lui Isus au fost rezumate în lucrarea lui Will Durant Caesar and Christ, publicată în 1944. Respingerile lor erau bazate pe susținerea că nu au existat martori direcți, lipsa de dovezi arheologice, faptul că lucrările antice nu-l menționează pe Isus și asemănări între creștinism și religiile și mitologiile din vremea respectivă.[112]

Mai recent au fost discutate argumente pentru anistoricitatea lui Isus de către George Albert WellsEarl Doherty (The Jesus Puzzle, 1999), Timothy Freke și Peter Gandy (The Jesus Mysteries) și de Robert M. Price, ideea fiind popularizată la începuturile secolului XXI de către scriitori reprezentând mișcarea Noul ateism.

Cercetarea acceptată pe larg nu numai că respinge teza mitului,[113] dar și identifică defecte metodologice serioase în această abordare.[114][necesită citare] Ca atare, profesorul de teologie James Dunn descrie teza lui Isus drept mit ca „o teză complet decedată”.[115] Lucrul nu este de mirare din moment ce majoritatea istoricilor care studiază viața lui Isus ca persoană istorică sunt teologi creștini.[116]

„Asta nu înseamnă ceea ce se susține atât de adesea, cu regularitate alarmantă, și anume că Isus n-ar fi existat niciodată. El a existat cu siguranță, așa cum aproape orice cercetător competent al antichității, creștin sau necreștin, este de acord, bazându-se pe dovezi clare și sigure. Dar la fel ca majoritatea persoanelor care au trăit și murit în primul secol, nu apare în documentele poporului roman.[41]

—Bart D. Ehrman, Forged: Writing in the Name of God—Why the Bible’s Authors Are Not Who We Think They Are.

Alte păreri

Lev Tolstoi (scriitor, teolog, anarhist) la tinerețe, maturitate, bătrânețe

 

Sunt multe alte interpretări despre Isus. Cele mai importante sunt cele care îl văd drept revoluționar,[117] profet al schimbării sociale și mistic spiritual, de ex. Marcus Borg. De fapt, una din critici este că această căutare a lui Isus cel istoric este că fiecare generație îl vede pe Isus conform emoțiilor morale din epoca respectivă.[necesită citare]

Constantin Brunner îl prezintă drept o întrupare a geniului.[118] Morton Smith a argumentat că Isus ar fi cel mai bine înțeles ca magician, o viziune bazată pe prezentarea lui Isus în sursele evreiești ulterioare acestuia.[119] În lumina reprezentărilor talmudice ale unor figuri evreiești caHanina ben Dosa și Honi Desenatorul de CercuriGeza Vermes îl vede pe Isus drept om sfânt, pios și carismatic, ceea ce se numește de obicei „hasid”.[120] Marxiștii îl văd pe Isus ca precursor al comunismului, deoarece conform cu Faptele Apostolilor 2:44 șiFaptele Apostolilor 4:32-5:12 apostolii au fondat o societate comunistă.[117] Faptul că apostolii au fondat o societate bazată pe comunism voluntar (un fel de falanster avant la lettre) este confirmat de istorici și teologi care nu au fost comuniști.[121][122][123][124][125][126] Lev Tolstoi îl vedea pe Isus drept precursor al anarhismului creștin; deși Tolstoi nu a utilizat termenul de „anarhism creștin” în Împărăția lui Dumnezeu e înlăuntrul vostru, recenziile cărții publicate în 1894 au folosit acest termen.[127]

Un articol din anul 2012 a propus ideea că Avraam, Moise, Isus și apostolul Pavel au avut probleme psihiatrice asociate cu simptomele din spectrul psihozelor.[128]

Metode de cercetare

Istoricii și cercetătorii Bibliei analizează evangheliile canoniceTalmudulEvanghelia după Evreievangheliile gnostice, scrierile lui Josephus și alte documente antice pentru a încerca să-l găsească pe Isus cel istoric. Au fost dezvoltate o serie de metode pentru a analiza critic aceste surse:are sursă]

Vechimea

Istoricii preferă cele mai vechi izvoare despre Isus, de regulă ei tinzând să ignore sursele scrise la mai mult de un secol de la moartea lui Isus.[129]

Criteriul deosebirii

Mai clar descris drept criteriul rușinii, el afirmă că afirmațiile contrare sau neasemănătoare scopurilor autorului sunt cele mai de încredere. De exemplu, primii creștini nu ar fi pretins despre Isus că el ar fi fost crucificat dacă acest lucru nu s-ar fi petrecut în mod real, deoarece crucificarea era o pricină de rușine.[130]

Criteriul atestării independente

Când două sau mai multe surse independente prezintă istorisiri asemănătoare, este aproape cert că această relatare precede surselor respective. Atestarea multiplă nu e același lucru cu atestarea independentă, de exemplu Matei și Luca au folosit Evanghelia după Marcu drept sursă, de aceea o relatare prezentă în cele trei evanghelii este de fapt atestată într-o singură sursă independentă.[129][131]

Congruența culturală (credibilitatea contextuală)

O sursă este mai credibilă dacă relatarea are sens în contextul a ceea ce cunoaștem despre cultura în care se desfășoară evenimentele relatate. [132] De exemplu, unele afirmații din Evanghelia după Toma au sens în contextul credințelor gnostice din al doilea secol, dar nu în contextul creștinismului primului secol, deoarece se consideră că gnosticismul a apărut în al doilea secol al erei noastre.[133][134]

Criterii lingvistice

Anumite concluzii pot fi derivate din analiza lingvistică a evangheliilor. Dacă un dialog are sens numai în greacă (limba sursei scrise), este foarte probabil că autorul relatează fapte diferite de evenimentele istorice, cum ar fi dialogul între Isus șiNicodim din Evanghelia după Ioan capitolul al III-lea, care are sens doar în greacă dar nu și în aramaică.[132] Conform luiBart Ehrman, acest criteriu este inclus în criteriul credibilității contextuale, spre exemplu în contextul lor istoric Isus și Nicodimar fi discutat în aramaică.[132]

Scopurile autorului

Acest criteriu este reversul criteriului deosebirii. Atunci când textul servește scopurile autorului său sau ale redactorului său, el este suspect.[135] Spre exemplu, mai multe fragmente din evanghelii, cum ar fi Masacrul pruncilor, relatează viața lui Isus ca împlinire a profețiilor, aceasta în viziunea multor cercetători reflectând mai degrabă dorințele autorului decât realitatea istorică.[136][137][138]

Critica acestor metode

Marcus Borg vorbind în capela Colegiului Mansfield

 

De la începutul anilor ’80, cercetători asociați cu „A treia căutare a lui Isus cel istoric”[139]— incluzându-i pe Géza VermesBen Meyer, John Riches, Anthony Harvey, Marcus Borg,E.P. Sanders și N.T. Wright — au argumentat că aceste criterii ale autenticității sunt mult prea stricte.[140]

O variantă sarcastică a acestei teze este critica următoare:

„Să sărim peste câteva milenii. Joeismul este încă o religie dominantă, deși a dezvoltat unele aspecte murdare iar unii oameni, în special intelectualii, au început să conteste istoria oficială a joeismului. Nemulțumirea a crescut până acolo încât liderii joeiști din Joeville nu mai pot controla ceea ce oamenii gândesc despre Joe. Urmează o bătălie intelectuală în care partizanii libertății atacă tocmai istoricitatea și acuratețea documentelor oficiale referitoare la Joe. Se întreprinde o căutare a lui «Joe, cel real și istoric». Unii cercetători au chiar curajul de a afirma că acele copii ale mărturiilor joeiste care le-au parvenit nu sunt conforme cu originalul, că ele ar fi fost măsluite de liderii joeismului de-a lungul anilor pentru a le face să pară că susțin linia oficială a partidului joeist. Deoarece nimeni dintre aceștia nu văzuse vreodată copii întocmai cu aceste documente, se aruncă dubiul asupra fidelității lor. Apoi cineva descoperă într-o zi niște documente vechi, uitate, datate din secolele primare ale mișcării joeiste. Acestă descoperire, dintr-un loc misterios numit Gan Dammahi atrage pe plan mondial atenția luptătorilor pentru libertatea intelectuală, care arată că tabloul lui Joe din aceste documente antice este foarte diferit de povestea oficială a joeismului. Alte descoperiri urmează și apar multe copii ale documentelor originare, documente pe care joeiștii primari încercaseră să le distrugă. Oprimarea primară de către joeism a altor grupuri care-l urmau pe Joe este dată în vileag drept măsluire a jocurilor. «Joe cel real» se dovedește a fi un simplu moralist rustic care a spus ocazional povești și a pronunțat anecdote enigmatice, un om cu ambiții politice grandioase. Dar un lucru este sigur, Joe, la modul în care e prezentat de joeism, este o înșelătorie iar joeismul este sortit pieirii.[141]

—Dr. Rodney J. Decker, The Rehabilitation of Heresy: “Misquoting” Earliest Christianity: Part 1

Note

  1. ^ The Quest for the Plausible Jesus: The Question of Criteria by Gerd Theissen and Dagmar Winter (Aug 30, 2002) ISBN 0664225373 page 5
  2. ^ Jesus Research: An International Perspective (Princeton-Prague Symposia Series on the Historical Jesus) by James H. Charlesworth and Petr Pokorny (Sep 15, 2009) ISBN 0802863531 pages 1-2
  3. a b Sanders, E.P. (1993:11,249) The Historical Figure of Jesus. London: Allen Lane Penguin Press. ISBN 978-0-7139-9059-1.
  4. ^ Potrivit papei Benedict al XVI-lea, Iisus s-a născut de fapt cu câțiva ani înaintea datei de referință folosite în prezent, cel mai probabil între 6-4 î.Hr. – Papa Benedict al XVI-lea ȘOCHEAZĂ: Iisus s-a născut mai devreme, calendarul creștin este greșit!, 22 noiembrie 2012, Cristina Botezatu,Evenimentul zilei
  5. ^ Nick Squires – Jesus was born years earlier than thought, claims PopeThe Telegraph, 21 noiembrie 2012
  6. a b Savage, M.J.; Toy, Crawford H. (2003) [1893]. „The Man of Nazareth” (în engleză). Jesus and Modern Life. Kessinger Publishing. p. 26. Accesat la 7 februarie 2013
  7. a b Strauss, David Friedrich (2009) [1836]. „Birth and Earliest Events of the Life of Jesus” (în engleză). The Life of Jesus, Critically Examined. New York: Cosimo, Inc. p. 188. ISBN 978-1-61640-317-1. Accesat la 7 februarie 2013
  8. a b c Isbouts, Jean-Pierre (2008). „Two. Herod and the Birth of Jesus” (în engleză). Young Jesus: Restoring the „Lost Years” of a Social Activist and Religious Dissident. New York: Sterling Publishing Co. Inc. p. 60. ISBN 978-1-4027-5713-6. Accesat la 7 februarie 2013
  9. ^ Papa Benedict al XVI-lea a confirmat nașterea lui Isus la Nazaret, vezi LUMEA CREȘTINĂ, ÎN ȘOC! TOT ceea ce știai despre NAȘTEREA MÂNTUITORULUI este ERONAT! ADEVĂRUL DESPRE IISUS, spus chiar de Papă!Libertatea, 15 iulie 2013.
  10. ^ Jesus Remembered by James D. G. Dunn 2003 ISBN 0-8028-3931-2 page 339
  11. ^ Brown (1994) p. 964
    Carson (1992) et al., pp. 50–56.
    Crossan (1993), pp. xi–xiii.
    Fredriksen (1999), pp. 6–7, 105–10, 232–34, 266.
    Meier (1991), pp. 68, 146, 199, 278, 386.
    Meier (1994), pp. 12–13.
    Vermes (1973), p. 37.
    Maier, Paul L. (1991). Kregel. pp. 1, 99, 121, 171
    Wright, N. T. (1998). HarperCollins. pp. 32, 83, 100–102, 222
    Witherington III, Ben. pp. 12–20
  12. ^ Robert E. Van Voorst states that biblical scholars and classical historians regard theories of non-existence of Jesus as effectively refuted. Van Voorst, Robert E (2000). Jesus Outside the New Testament: An Introduction to the Ancient Evidence. Eerdmans Publishing. ISBN 0-8028-4368-9 page 16
  13. ^ Jesus-God and Man by Wolfhart Pannenberg 1983 ISBN 0-664-24468-8 page 316
  14. ^ Ehrman, Bart; William Lane Craig (28 martie 2006). „William Lane Craig and Bart Ehrman „Is There Historical Evidence for the Resurrection of Jesus?””. College of the Holy Cross, Worcester, Massachusetts: bringyou.to. Accesat la 11 august 2010. „Historians can only establish what probably happened in the past, and by definition a miracle is the least probable occurrence. And so, by the very nature of the canons of historical research, we can’t claim historically that a miracle probably happened. By definition, it probably didn’t. And history can only establish what probably did.”
  15. ^ Marcus Borg, David Friedrich Strauss:Miracles and Myth.
  16. ^ English translation of Vie de Jésus at LEXILOGOS.COM
  17. ^ În momentul adăugării acestei referințe pe Wikipedia în limba engleză, WorldCat raporta 115 ediții diferite ale cărții în 1426 de biblioteci distincte.
  18. ^ Jules Théodose Loyson Une prétendue Vie de Jésus, ou M. Ernest Renan, historien, philosophe et poëte (Paris, Douniol, 1863)
  19. ^ Augustin Cochin Quelques mots sur la Vie de Jésus de M. Ernest Renan (Paris, Douniol, 1863)
  20. ^ Instruction pastorale de Monseigneur l’évêque de Nîmes au clergé de son diocèse contre un ouvrage intitulé „Vie de Jésus” par Ernest Renan (1863)
  21. ^ Mai multe cărți de Henri-Joseph Crelier au titluri polemice care-l menționează pe Renan.
  22. ^ E. P. Sanders, The Historical Figure of Jesus, (Penguin, 1995) page 63 – 64.
  23. ^ Bart D. Ehrman (2000:43) The New Testament: a historical introduction to early Christian writings. Oxford University Press.
  24. ^ Bart D. Ehrman (2005:235) Lost Christianities: the battles for scripture and the faiths we never knew Oxford University Press, New York.
  25. a b Bart D. Ehrman (2004:110) Truth and Fiction in The Da Vinci Code: A Historian Reveals What We Really Know about Jesus, Mary Magdalene, and Constantine. Oxford University Press.
  26. a b Bart D. Ehrman (2006:143) The lost Gospel of Judas Iscariot: a new look at betrayer and betrayed. Oxford University Press.
  27. ^ Geoffrey W. Bromiley (1995:287) International Standard Bible Encyclopedia: K-P MATTHEW, GOSPEL ACCORDING TO. Wm. B. Eerdmans Publishing. Citat: „Matthew, like the other three Gospels is an anonymous document.”
  28. ^ Donald Senior, Paul J. Achtemeier, Robert J. Karris (2002:328) Invitation to the Gospels Paulist Press.
  29. ^ Keith Fullerton Nickle (2001:43) The Synoptic Gospels: an introduction Westminster John Knox Press.
  30. ^ Ben Witherington (2004:44) The Gospel code: novel claims about Jesus, Mary Magdalene, and Da VinciInterVarsity Press.
  31. ^ F.F. Bruce (1994:1) The Gospel of John Wm. B. Eerdmans Publishing.
  32. ^ Patrick J. Flannagan (1997:16) The Gospel of Mark Made Easy Paulist Press
  33. a b c Ehrman, Bart (2010). „Who Invented Christianity? A Suffering Messiah”. Jesus, Interrupted: Revealing the Hidden Contradictions in the Bible (And Why We Don’t Know About Them). HarperCollins e-books. pp. 228–236.ISBN 9780061173943
  34. ^ Ehrman, Bart (2006). „Jesus, Judas, and the Twelve in the Gospel of Judas” (în engleză). The lost Gospel of Judas Iscariot: a new look at betrayer and betrayed. New York: Oxford University Press. p. 124. ISBN 978-0-19-531460-1. Accesat la 25 iulie 2010. „This is because — as I indicated in an earlier chapter — Jews who were expecting a messiah were certain that he would be a great and dynamic figure who would execute God’s will here on earth, such as by overthrowing God’s enemies in a mighty act of power. And was Jesus like this? Quite the opposite — rather than being a powerful warrior who drove the Romans out of the Promised Land, Jesus was an itinerant preacher who had gotten on the wrong side of the law and been unceremoniously tortured and crucified by the enemies of God. He was the furthest thing imaginable from a messiah. I try to illustrate to my students the kind of gut reaction most first-century Jews had to this claim that Jesus was the messiah. Imagine that someone were to tell you that David Koresh was the almighty Son of God, the Savior of the world. David Koresh? The guy at Waco who was killed by the FBI? Yup: he’s the Lord of the universe! Yeah, right.”
  35. ^ Coogan, Michael (octombrie 2010) (în engleză). God and Sex. What the Bible Really Says (ed. 1st). New York, Boston: Twelve. Hachette Book Group. p. 38. ISBN 978-0-446-54525-9. Accesat la 5 mai 2011
  36. ^ Coogan (2010:39)
  37. ^ Bruce D. Chilton ‘Recovering Jesus’ Mamzerut’, in: James H. Charlesworth (ed.), Jesus and Archaeology. 2006, p. 84-110; aici 95-96. Cf. Bruce Chilton, ‘The Mamzer Jesus and His Birth‘.
  38. ^ Vezi Aviram Oshri de la Institutul Arheologic Israelian, ‘Where was Jesus born’, Archaeology 58.6 (2005),Rezumat.
  39. ^ Jesus wrote nothing, and the lack of contemporary accounts of his ministry makes the „historical Jesus” hard to be sure of. The Holy Scriptures of the Christian faith were composed after his death. The four Gospels, accounts of the life of Jesus, the Acts of the Apostles (a history of the early church), a series of pastoral letters to young churches by Paul and others, and an Apocalypse describing the end of all things came to be accepted by the end of the fourth century as a divinely inspired „New Testament” to be added to the Old Testament of the Jewish Scriptures to form the Bible. The Bible has always been used as authority, taken literally by fundamentalists but in most centuries figuratively interpreted as a means of resolving apparent contradictions within it and using it to answer questions it does not directly address. – Christianity, G. R. Evans, New Dictionary of the History of Ideas, Ed. Maryanne Cline Horowitz. Vol. 1. Detroit: Charles Scribner’s Sons, 2005. p324-326.
  40. ^ Historians know this information not because a single Roman or Jewish historian left a record of any sort before Jesus’ death, but because stories cherished by Jesus’ immediate followers, quotations of his sayings and parables, and ponderings of the meaning of his divine and human character inspired his followers, or disciples, to produce four documents called “gospels,” which were transmissions of “good news” about him. Three of them, called Matthew, Mark, and Luke, were edited into the forms contained in the modern Bible, probably a generation after his death. – Jesus Christ. International Encyclopedia of the Social Sciences, Martin E. Marty, Ed. William A. Darity, Jr.. Vol. 4. 2nd ed. Detroit: Macmillan Reference USA, 2008. p186-189.
  41. a b c Ehrman, Bart D. (februarie 2011). „8. Forgeries, Lies, Deceptions, and the Writings of the New Testament. Modern Forgeries, Lies, and Deceptions. The Death Sentence of Jesus Christ.” (în engleză) (EPUB). Forged: Writing in the Name of God—Why the Bible’s Authors Are Not Who We Think They Are. (ed. First Edition. EPub). New York: HarperCollins e-books. p. 285. ISBN 978-0-06-207863-6. Accesat la 2 septembrie 2011. „This does not mean, as is now being claimed with alarming regularity, that Jesus never existed. He certainly existed, as virtually every competent scholar of antiquity, Christian or non-Christian, agrees, based on clear and certain evidence. But as with the vast majority of all persons who lived and died in the first century, he does not appear in the records of the Roman people.”
  42. ^ Ehrman, Bart D. (2009). „5. Liar, Lunatic, or Lord? Finding the Historical Jesus. Our Early Sources of Information about Jesus. Other Sources for Reconstructing the Life of Jesus.”. Jesus, Interrupted: Revealing the Hidden Contradictions in the Bible (And Why We Don’t Know About Them). HarperCollins, USA. p. 148. ISBN 978-0-06-186327-1. „…if Jesus lived and died in the first century (death around 30CE), what do the Greek and Roman sources from his own day through the end of the century (say, the year 100) have to say about him? The answer is breathtaking. They have absolutely nothing to say about him. He is never discussed, challenged, attacked, maligned, or talked about in any way in any surviving pagan source of the period. There are no birth records, accounts of his trial and death, reflections on his significance, or disputes about his teachings. In fact, his name is never mentioned once in any pagan source. And we have a lot of Greek and Roman sources from the period: religious scholars, historians, philosophers, poets, natural scientists; we have thousands of private letters; we have inscriptions placed on buildings in public places. In no first-century Greek or Roman (pagan) source is Jesus mentioned.”
  43. ^ G. R. S. Mead : Did Jesus Live 100 B.C.? pp. 50–51
  44. ^ Gnosis.org
  45. ^ Jesus by Ch. Guignebert (Translated from the French by S. H. Hooke, Samuel Davidson Professor of Old Testament Studies, University of London), University Books, New Yory, 1956, p22.
  46. ^ Weaver, Walter P. (1999). The historical Jesus in the twentieth century, 1900–1950. Volume 1. Continuum International Publishing Group. p. 174. ISBN 1563382806. Accesat la 25 august 2009
  47. a b c Ehrman, Bart D. (2012). „Chapter Two”. Did Jesus Exist?:The Historical Argument for Jesus of Nazareth.HarperCollins, USA. ISBN 978-0-06-220460-8. „At the end of the day, I think we can discount Suetonius as too ambiguous to be of much use. Pliny is slightly more useful in showing us that Christians by the early second century knew of Christ and worshipped him as divine. Tacitus is most useful of all, for his reference shows that high-ranking Roman officials of the early second century knew that Jesus had lived and had been executed by the governor of Judea. That, at least, is a start. … As a result, even though both the mythicists and their opponents like to fight long and hard over the Testimonium of Josephus, in fact it is only marginally relevant to the question of whether Jesus existed.”
  48. ^ cartea 15, capitolul 44
  49. ^ Robert van Voorst, Jesus Outside the New Testament, pp. 42-43
  50. ^ Strabon nemenționat de Pliniu cel Bătrân
  51. a b Herry Vardaman, A New Inscription Which Mentions Pilate as „Prefect,” în: Journal of Biblical Literature 81 (1962) 70-71.
  52. ^ Alan Ralph Millard, Discoveries from Bible Times: Archaeological Treasures Throw Light on the Bible, p. 224.
  53. ^ en:List of Hasmonean and Herodian rulers#Roman Prefects
  54. ^ Robert van Voorst, Jesus Outside the New Testament, p. 42-43
  55. ^ Robert E. Van Voorst (2000). Jesus Outside the New Testament: An Introduction to the Ancient Evidence. Wm. B. Eerdmans. p. 43. ISBN 0802843689 Vezi și criteriul rușinii.
  56. ^ Meier, John P., A Marginal Jew: Rethinking the Historical Jesus, Doubleday: 1991. vol 1: p. 168-171.
  57. ^ F.F. Bruce, Jesus and Christian Origins Outside the New Testament, (Grand Rapids: Eerdmans, 1974) p. 23
  58. ^ Theissen and Merz p.83
  59. a b Ehrman, The New Testament: a historical introduction to the early Christian writings, p. 212.
  60. ^ Jesus, University Books, New York, 1956, p.13
  61. ^ France, RT (1986). Evidence for Jesus (Jesus Library). Trafalgar Square Publishing. pp. 19–20. ISBN 0340381728
  62. ^ De exemplu R. T. France scrie „Scurta mențiune din Analele lui Tacit xv.44 menționează doar titlul lui, Christus, și executarea lui în Iudeea la ordinul lui Ponțiu Pilat. Nici nu ar exista vreun motiv ca să credem că Tacit își bazează mențiunea pe informații din surse independente — este ceea ce creștinii ar fi afirmat la Roma la începutul secolului al doilea… Nicio altă referire clară la Isus făcută de păgâni nu poate fi datată înainte de 150 d.Hr., iar în acea vreme este mai probabil să fie propagandă creștină decât confirmare independentă.” The Gospels As Historical Sources For Jesus, The Founder Of Christianity, Truth Journal Leaderu.com
  63. ^ Theissen, Gerd; Merz, Annette (1998). The historical Jesus: a comprehensive guide. Minneapolis: Fortress Press. p. 83. ISBN 9780800631222
  64. ^ Pliny to Trajan, Letters 10.96–97
  65. ^ Jesus, by Ch. Gugnebert, Professor of History of Christianity in the Sorbonne, Translated from the French by S. H. Hooke, Samuel Davidson Professor of Old Testament Studies in the University of London, University Book, New York, 1956, p. 14
  66. ^ Iudaeos, impulsore Chresto, assidue tumultuantes Roma expulitUchicago.edu
  67. ^ Vezi traducerea lui din Suetoniu, Claudius 25, în Cei doisprezece Cezari (Baltimore: Penguin, 1957) și introducerea sa p. 7, cf. p. 197
  68. ^ Francois Amiot, Jesus A Historical Person p. 8; F. F. Bruce, Christian Origins p. 21
  69. ^ R. T. France. The Evidence for Jesus. (2006). Regent College Publishing ISBN 1-57383-370-3. p. 42
  70. ^ Jewish Encyclopedia: Rome: Expelled Under Tiberius”.
  71. ^ Suetonius, Nero 16
  72. ^ Vezi discutat pe larg în Van Voorst (2000) p. 29–39.
  73. ^ Doherty (1999) p. 203.
  74. ^ http://www.gutenberg.org/files/2848/2848-8.txt
  75. ^ Louis H. Feldman, Josephus’s Interpretation of the Bible (Hellenistic Culture and Society), p. 152 („The word does appear in the much-disputed Testimonium Flavianum (Ant.18.63) pertaining to Jesus, as well as in the passage (Ant.20.200), generally regarded as genuine, pertaining to James, brother of Jesus, „who was called the Christ”.”). Feldman este un exeget al lui Flavius Josephus șiprofessor of classics la Yeshiva University.
  76. ^ Alice Whealey (dr. în istorie medievală, la univ. Berkeley).
  77. ^ Louis H. Feldman, „Josephus” Anchor Bible Dictionary, vol. 3, p. 430.
  78. ^ Vermes, Géza (1987), The Jesus notice of Josephus re-examined. În: Journal of Jewish Studies
  79. ^ Origen Commentary on Matthew 10.17; Against Celsus1.47
  80. ^ i.e. Daniel-Rops, Silence of Jesus’ Contemporaries p. 21 și G. R. Habermas, The Historical Jesus p. 193
  81. ^ John Drane, Introducing the New Testament (San Francisco: Harper and Row, 1986) p. 138; John P. Meier.,A Marginal Jew (Anchor Bible Reference Library, 1991) v.1; James H. Charlesworth, Jesus Within Judaism (Garden City: Doubleday, 1988) p. 96
  82. ^ Henri Daniel-Rops, Silence of Jesus’ Contemporaries p. 21; J. N. D. Anderson, Christianity: The Witness of History(London: Tyndale, 1969) p. 20; F. F. Bruce, New Testament Documents: Are They Reliable? (Grand Rapids, Eerdmans, 1967) p. 108
  83. ^ F. E. Peters, Judaism, Christianity, and Islam, vol. 1, p. 149
  84. ^ Alice Whealey, The Testimonium Flavianum in Syriac and Arabic. În: New Testament Studies, 54.4 (2008).
  85. a b c d The Cradle, the Cross, and the Crown: An Introduction to the New Testament by Andreas J. Köstenberger, L. Scott Kellum 2009 ISBN 978-0-8054-4365-3 page 110
  86. a b c d Evidence of Greek Philosophical Concepts in the Writings of Ephrem the Syrian by Ute Possekel 1999 ISBN 90-429-0759-2 pages 29-30
  87. a b c d Studying the Historical Jesus: Evaluations of the State of Current Research edited by Bruce Chilton, Craig A. Evans 1998 ISBN 90-04-11142-5 pages 455-457
  88. a b c d Jesus outside the New Testament: an introduction to the ancient evidence by Robert E. Van Voorst 2000ISBN 0-8028-4368-9 pages 53-55
  89. ^ Jesus and His Contemporaries: Comparative Studies by Craig A. Evans 2001 ISBN 978-0-391-04118-9 page 41
  90. ^ Julius Africanus, Extant Writings XVIII in Ante-Nicene Fathers, ed. A. Roberts and J. Donaldson (Grand Rapids: Eerdmans, 1973) vol. VI, p. 130. Citat: „On the whole world there pressed a most fearful darkness; and the rocks were rent by an earthquake, and many places in Judea and other districts were thrown down. This darkness Thallus, in his third book of History, calls (as appears to me without reason) an eclipse of the sun.<”
  91. ^ Lucian, The Death of Peregrine, 11–13 in The Works of Lucian of Samosata, translated by H. W. Fowler (Oxford: Clarendon, 1949) vol. 4, citat: „The Christians, you know, worship a man to this day — the distinguished personage who introduced their novel rites, and was crucified on that account… You see, these misguided creatures start with the general conviction that they are immortal for all time, which explains the contempt of death and voluntary self-devotion which are so common among them; and then it was impressed on them by their original lawgiver that they are all brothers, from the moment that they are converted, and deny the gods of Greece, and worship the crucified sage, and live after his laws.”
  92. ^ Morton Smith, Jesus the Magician: Charlatan or Son of God? (1978) pp. 78–79.
  93. ^ Celsus the First Nietzsche
  94. ^ Bruce, F.F. (1981). The New Testament Documents: Are They Reliable?. InterVarsity Press. ISBN 978-0-8028-2219-2
  95. ^ van Amerongen (red.), Martin; Guépin, J.P. (1989). „De meest waarschijnlijke vader van Jezus” (în olandeză).Sceptici over de Schrift. Baarn: Anthos. pp. 17–36. ISBN90-6074-297-4. „TIB(erius) IVL(ius) ABDES PANTERA, SIDONIA, ANN(orum) LXII(sexaginta duorum), STIPEN(diorum) XXXX(quadraginta), MILES EXS COH(orte) i(prima) SAGITTARIORUM H(ic) S(itus) E(st)”
  96. ^ Justin Martyr, First Apology 48
  97. ^ Eusebius Chronicles l. 1. 1:258, 259, Eusebius, Ecclesiastical History, l.2. c 2. 1:111
  98. ^ Reeve, William (1709 (reprinted in 1889)). Tertullian: The Apology, translated by William Reeve. Griffith, Farran, Okeden & Welsh Newberry House. ISBN 978-1-148-03413-3
  99. ^ for a discussion, see Daniel-Rops, Silence of Jesus’ Contemporaries, p. 14
  100. a b c Theissen, Gerd and Annette Merz. The historical Jesus: a comprehensive guide. Fortress Press. 1998. translated from German (1996 edition)
  101. ^ The Historical Jesus/course guidebook The Teaching Company chapters 14 and 15 pp. 88–98
  102. a b c Sanders, E. P. The historical figure of Jesus. Penguin, 1993. Chapter 15, Jesus’ view of his role in God’s plan.
  103. ^ Bart D. Ehrman, MDiv, PhD. Historical Jesus. ‘Apocaliptic Teachings of Jesus.’ The Teaching Company, 2000, Lecture 15.
  104. a b c Crossan, John Dominic. The essential Jesus. Edison: Castle Books. 1998.
  105. ^ Funk, Robert W., Roy W. Hoover, and the Jesus SeminarThe five gospels. HarperSanFrancisco. 1993.
  106. ^ Borg, Marcus J. Jesus in contemporary scholarshipContinuum International Publishing Group, 1994. pg. 7ISBN 1-56338-094-3, 9781563380945
  107. ^ Brown, Stephen / Bell, Jim / Carson, David. Marketing apocalypse: eschatology, escapology and the illusion of the end Routledge, 1996. Pg. 206-207 ISBN 0-415-14822-7, 9780415148221
  108. ^ Powell, Mark Allan. Jesus as a figure in history: how modern historians view the man from GalileeWestminster John Knox Press, 1998. pg. 173 ISBN 0-664-25703-8, 9780664257033
  109. ^ Meier 1994 v.2 ch. 17; Ehrman 1999 p.227-8
  110. ^ Van Voorst, p. 8 *Constantin-François Volney, Les ruines, ou Méditations sur les révolutions des empires(Paris: Desenne, 1791); traducerea engleză The Ruins, or a Survey of the Revolutions of Empires (New York: Davis, 1796). *C. F. Dupuis, Origine de tous les cultes (Paris: Chasseriau, 1794); traducerea engleză The Origin of All Religious Worship (New York: Garland, 1984). *Durant, Will. Caesar and Christ. New York: Simon and Schuster. 1972
  111. ^ Wells, G. A. „Stages of New Testament Criticism,”Journal of the History of Ideas, volume 30, issue 2, 1969.
  112. ^ Durant 1944:553-7
  113. ^ Stanton, Graham. The Gospels and Jesus. Oxford University Press, 2002; publicată inițial 1989, p. 145. El scrie: „Azi aproape toți istoricii, indiferent dacă sunt sau nu creștini, acceptă faptul că Isus a existat și că evangheliileconțin destule dovezi solide, care trebuiesc evaluate și apreciate în mod critic.”
  114. ^ Wood, Herbert George (1934). Christianity and the Nature of History. Cambridge: Cambridge University Press. pp. xxxiii & 54. ISBN 9781001439921
  115. ^ J. G. D. Dunn, The Christ and the Spirit, Volume I: Christology, (Eerdmans / T & T Clark, 1998), page 191.
  116. ^ „My point in the book is to disabuse readers of the notion that Jesus scholars are scientists wearing white lab coats. Like everyone else, they want certain things to be true about Jesus and equally want certain others not to be true of him. I’m included in this (I really hope that I am right in believing that Jesus is both Messiah and Lord.) Will this shape my scholarship? Absolutely. How can it not? We should be okay with that.” Jesus is His Own Ideology: An Interview with Nick Perrin”.
  117. a b K. Kautsky (1908) Foundations of Christianity, IV.II. ‘Jesus as a rebel’, Marxists.org.
  118. ^ Constantin Brunner, Our Christ: The Revolt of the Mystical Genius.
  119. ^ Mark Allan Powell, Jesus as a figure in history: how modern historians view the man from Galilee p.56; Morton Smith, Jesus the magician: charlatan or Son of God?
  120. ^ Ben Witherington, The Jesus quest: the third search for the Jew of Nazareth. p.108; Geza Vermes, Jesus the Jew: A Historian’s Reading of the Gospels, Minneapolis, Fortress Press 1973.
  121. ^ Donald, Guthrie (1975). „3. Early Problems. 15. Early Christian Communism”. The Apostles. Grand Rapids, Michigan: Zondervan. p. 46. ISBN 0-310-254210-3
  122. ^ Renan, Ernest (1869). „VIII. First Persecution. Death of Stephen. Destruction of the First Church of Jerusalem”.Origins of ChristianityII. The Apostles. New York: Carleton. p. 152
  123. ^ Ehrhardt, Arnold (1969). „St Peter and the Twelve”. The Acts of the Apostles. Manchester: University of Manchester. The University Press. p. 20. ISBN 7190-0382-2
  124. ^ Boer, Roland (2009). „Conclusion: What If? Calvin and the Spirit of Revolution. Bible”. Political Grace. The Revolutionary Theology of John Calvin. Louisville, Kentucky: Westminster John Knox Press. p. 120. ISBN978-0-664-23393-8
  125. ^ Halteman Finger, Reta (2007). „Reactions to Style and Redaction Criticism”. Of Widows and Meals. Communal Meals in the Book of Acts. Cambridge, UK: Wm. B. Eerdmans Publishing Co.. p. 39. ISBN 978-0-8028-3053-1
  126. ^ Ellicott, Charles John; Plumptre, Edward Hayes (1910). „III. The Church in Jerusalem. I. Christian Communism”.The Acts of the Apostles. London: Cassell
  127. ^ The review of reviews, Volume 9, 1894, p.306. Accesat la 20 aprilie 2010
  128. ^ Murray, ED.; Cunningham MG, Price BH. (1). „The role of psychotic disorders in religious history considered”. J Neuropsychiatry Clin Neuroscience 24 (4): 410–26. doi:10.1176/appi.neuropsych.11090214. PMID 23224447
  129. a b Bart D. Ehrman, MDiv, PhD. Historical Jesus. ‘Historical Criteria.’ The Teaching Company, 2000, Lecture 9.
  130. ^ „Jesus Christ.” Cross, F. L., ed. The Oxford dictionary of the Christian church. New York: Oxford University Press. 2005
  131. ^ Ehrman, Bart D. (1 februarie 2011). „7. False Attributions, Fabrications, and Falsifications: Phenomena Related to Forgery. Fabrications Within the Canon. Plagiarism.” (în engleză) (EPUB). Forged: Writing in the Name of God—Why the Bible’s Authors Are Not Who We Think They Are.(ed. First Edition. EPub). New York: HarperCollins e-books. p. 275. ISBN 978-0-06-207863-6. Accesat la 19 septembrie 2011. „In fact, it is everywhere recognized today that one of them was a source for the other two. Almost all scholars think that Mark was used by Matthew and Luke. Some scholars continue to hold to the view that Matthew was the source for Mark and Luke, but that is very much a minority position. In either case, we have one document that is taken over by others, frequently verbatim.”
  132. a b c Bart D. Ehrman, MDiv, PhD. Historical Jesus. ‘More Historical Criteria.’ The Teaching Company, 2000, Lecture 10.
  133. ^ Ehrman, Bart D. (1999). Jesus, apocalyptic prophet of the new millennium (ed. revised). Oxford; New York: Oxford University Press. pp. 75–78. ISBN 0195124731
  134. ^ Ehrman, Bart D. (2009). „6. How We Got the Bible. Some Noncanoncial Scriptures. The Coptic Gospel of Thomas.”. Jesus, Interrupted: Revealing the Hidden Contradictions in the Bible (And Why We Don’t Know About Them). HarperCollins, USA. p. 200. ISBN 978-0-06-186327-1 Cf. ibidem, cap. I, nota 9.
  135. ^ Funk, Robert W., Roy W. Hoover, and the Jesus Seminar. The five Gospels. Harper SanFrancisco. 1993. page 21.
  136. ^ Ehrman, Bart D. (2009). „3. A Mass of Variant Views. Some Key Differences between John and the Synoptic Gospels. Differences in Emphasis. The Virgin Birth and the Incarnation.”. Jesus, Interrupted: Revealing the Hidden Contradictions in the Bible (And Why We Don’t Know About Them). HarperCollins, USA. p. 74. ISBN 978-0-06-186327-1
  137. ^ Ibidem, p. 32
  138. ^ Ibidem, p. 235.
  139. ^ Witherington III, Ben (1995). The Jesus Quest: The Third Search for the Jew of Nazareth. Downers Grove, IL: InterVarsity Press. ISBN 0830818618.
  140. ^ Boyd, Gregory A. (1995). Cynic Sage or Son of God: Recovering the Real Jesus in an Age of Revisionist Replies. Wheaton, IL: Victor Books/SP Publications. p. 47–48. ISBN 1564764486.
  141. ^ Dr. Rodney J. Decker, „The Rehabilitation of Heresy: “Misquoting” Earliest Christianity: Part 1” The Journal of Ministry and Theology JMAT 13:1, primăvara lui 2009, pp. 30-63. Citat: „Fast forward several millennia. Joeism is still a dominant religion, though it has developed some untidy edges and some people, especially the intelligentsia, have begun challenging the official Joeist history. Discontent has grown to such proportions that the Joeist leaders in Joeville can no longer control what people think about Joe. An intellectual battle ensues in which the advocates of freedom challenge the very historicity and accuracy of the official documents describing Joe. A search for the “real, historical Joe” is undertaken. Some scholars even have the audacity to claim that the copies of the Joeist records then in existence were not accurate, that they had been doctored by the leaders of Joeism over the years to make them appear to support the official Joeist party line. Since none have ever seen the original copies of these documents, doubt is cast on their reliability. And then one day someone discovers some old, forgotten documents that dated to the early centuries of the Joeist movement. This discovery at a mysterious place called Gan Dammahi draws worldwide attention as the intellectual freedom fighters point out that the picture of Joe in these ancient documents is quite different from the official story of Joeism. Other discoveries follow and many copies of the original documents that the early Joeists had tried to destroy turn up. Joeism’s early oppression of other groups who followed Joe is exposed as a fraud. The “real Joe” turns out to be a simple country moralist who told folksy stories and pronounced enigmatic anecdotes and who nurtured grandiose political ambitions. But one thing is sure, the Joe of Joeism is a fraud and Joeism is doomed.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Isus_cel_istoric

ISPĂŞIRE

download - Copie - Copie

ISPĂŞIRE. Cuvântul acesta apare în VT şi corespunde cuvintelor din familia krp; în NT este întâlnit o singură dată, ca traducere a termenului katallage (care este tradus mai bine prin”împăcare” sau „reconciliere”). Folosirea termenului în teologie denotă lucrarea lui Cristos prin care a rezolvat problema pusă de păcatul omului şi lucrarea de aducere a păcătoşilor într-o relaţie bună cu Dumnezeu.

Nevoia de ispăşire

Nevoia de ispăşire este determinată de trei lucruri: universalitatea păcatului, gravitatea păcatului şi incapacitatea omului de a rezolva problema păcatului. Primul aspect este atestat în multe locuri: „Nu este om care să nu păcătuiască” (2 Împăraţi 8:46); „Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar” (Psalmul 14:3); „Pe pământ nu este nici un om fără prihană, care să facă binele fără să păcătuiască” (Eclesiastul 7:20). Isus i-a spus tânărului bogat: „Nimeni nu este bun decât Unul singur, Dumnezeu” (Marcu 10:18), iar Pavel scrie: „Toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23). Ar putea fi citate multe alte texte.

Gravitatea păcatului este văzută în pasaje care arată repulsia lui Dumnezeu faţă de păcat. Habacuc se roagă: „Ochii Tăi sunt aşa de curaţi că nu pot să vadă răul şi nu poţi să priveşti nelegiuirea” (Habacuc 1:13).

Păcatul desparte pe om de Dumnezeu (Isaia 59:2; Proverbe 15:29). Isus a spus despre un păcat – hula împotriva Duhului Sfânt – că nu va fi iertat niciodată (Marcu 3:29), iar despre Iuda a spus: „Mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut” (Marcu 14:21). Înainte de a fi mântuiţi oamenii sunt „străini, vrăjmaşi prin gândurile şi faptele lor rele” (Coloseni 1:21). Pentru păcătoşii care nu se pocăiesc rămâne doar „o aşteptare înfricoşată a judecăţii şi văpaia unui foc, care va mistui pe cei răzvrătiţi” (Evrei 10:27).

Omul nu poate soluţiona problema. El nu-şi poate ascunde păcatul (Numeri 32:23) şi nu se poate curaţi singur (Proverbe 20:9). Nici o faptă a legii nu-l va face pe om să fie în stare să stea înaintea lui Dumnezeu justificat (Romani 3:20; Galateni 2:16). Dacă s-ar baza numai pe sine, omul nu ar fi mântuit niciodată. Probabil că cea mai importantă dovadă despre acest lucru este însăşi ispăşirea. Dacă Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământ ca să-i mântuie pe oameni înseamnă că oamenii erau păcătoşi şi situaţia lor era cu adevărat gravă.

Ispăşirea în Vechiul Testament

Prin urmare, Dumnezeu şi omul sunt înstrăinaţi datorită păcatului omului, fără speranţă de împăcare, şi din partea omului nu există nici o cale de reabilitare. Dar Dumnezeu este Cel care oferă o cale. În VT se spune de obicei că ispăşirea este obţinută prin jertfe, dar nu trebuie să uităm că Dumnezeu spune despre sângele ispăşitor: „Vi l-am dat ca să-l puneţi pe altar, ca să slujească de ispăşire pentru sufletele voastre” (Levitic 17:11). Ispăşirea este obţinută nu datorită valorii inerente a victimei jertfite, ci pentru că aceasta este calea hotărâtă de Dumnezeu pentru obţinerea ispăşirii. Jertfele ne îndreaptă privirile spre anumite adevăruri privitoare la ispăşire. Astfel, victima trebuie să fie întotdeauna fără pată, fapt care indică necesitatea perfecţiunii. Victima costă ceva, căci ispăşirea nu este ieftină şi păcatul nu trebuie privit niciodată cu uşurinţă. Lucrul acesta este scos în relief în parte prin referirile la *sânge, în parte prin caracterul general al ritualului propriu-zis şi în parte prin alte referiri la ispăşire. Există câteva referiri la ispăşire, fie efectivă fie contemplată, făcută prin alte mijloace decât cele rituale şi în fiecare caz ele indică moartea drept cale de ispăşire. Asftel, în Exod 32:30-32 Moise încearcă să facă ispăşire pentru păcatul poporului şi pentru acest scop îi cere lui Dumnezeu să-i şteargă numele din cartea în care este scris. Fineas a făcut o ispăşire prin omorârea câtorva oameni care au păcătuit (Numeri 25:6-8,13). Ar putea fi citate alte pasaje. Este clar că în VT s-a recunoscut că moartea era plata pentru păcat (Ezechiel 18:20), dar că Dumnezeu a permis în mod milostiv moartea unui animal de jertfă care să substituie moartea păcătosului. Această legătură este atât de clară încât scriitorul Epistolei către evrei poate rezuma ideea: „Fără vărsare de sânge nu este iertare” (Evrei 9:22).

III. Ispăşirea în Noul Testament

NT adoptă poziţia că jertfele din vechime nu au fost cauza fundamentală pentru înlăturarea păcatelor. Răscumpărarea trebuie obţinută pentru „abaterile făptuite sub legământul dintâi” numai prin moartea lui Cristos (Evrei 9:15). Crucea este absolut centrală pentru NT şi, de fapt, pentru toată Biblia. Totul din vechime conduce la cruce. Tot ce urmează după ea ne îndreaptă privirile în urmă tot spre ea. Întrucât ocupă un loc critic, nu este surprinzător că există un număr vast de învăţături cu privire la ea. Scriitorii NT, scriind din puncte de vedere diferite şi cu diferite accente, ne prezintă o serie de faţete ale ispăşirii. Nu este o repetare stereotipă a învăţăturii. Fiecare scrie cum vede el. Unii au văzut mai mult şi mai profund decât alţii. Dar ei nu au văzut ceva diferit, în cele ce urmează vom examina mai întâi de toate ceea ce am putea numi învăţătura comună şi fundamentală despre ispăşire şi apoi câteva dintre informaţiile pe care le datorăm unuia sau altuia dintre teologii NT.

Revelează dragostea lui Dumnezeu pentru oameni

Toţi sunt de acord că ispăşirea rezultă din dragostea lui Dumnezeu. Nu este ceva smuls cu forţa de la un Tată aspru şi refractar, desăvârşit în dreptatea Sa, dar absolut inflexibil, ci este realizată de un Fiu iubitor. Ispăşirea ne arată dragostea Tatălui, la fel cum ne arată dragostea Fiului. Pavel ne dă descrierea clasică atunci când spune: „Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că pe când eram noi încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi” (Romani 5:8). În cel mai binecunoscut text din Biblie citim că „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul Lui Fiu…” (Ioan 3:16). În evangheliile sinoptice este accentuat faptul că Fiul omului „trebuia” să sufere (Marcu 8:31 etc.). Cu alte cuvinte, moartea lui Cristos nu a fost un accident: ea îşi are originea într-o necesitate divină absolută. Lucrul acesta se poate vedea în rugăciunea Domnului nostru în Ghetsimani ca să se facă voia Tatălui (Matei 26:42). În mod similar, în Evrei citim că „prin harul lui Dumnezeu” Cristos a gustat moartea în locul nostru al tuturor (Evrei 2:9). Ideea este găsită pretutindeni în NT şi trebuie să o avem în gând atunci reflectăm la modalitatea ispăşirii.

Aspectulde jertfă al morţii lui Cristos

O altă idee larg răspândită este că moartea lui Cristos este o moarte pentru păcat. Nu este doar simplul fapt că nişte oameni răi s-au ridicat împotriva Lui. Nu este doar că duşmanii Lui au conspirat împotriva Lui iar El nu li S-a putut împotrivi. El „a fost dat morţii din pricina fărădelegilor noastre” (Romani 4:25). El a venit în mod special ca să moară pentru păcatele noastre. Sângele Lui a fost vărsat „pentru mulţi spre iertarea păcatelor” (Matei 26:28). El „a făcut curăţirea păcatelor” (Evrei 1:3). El „a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn” (1 Petru 2:24). El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre” (1 Ioan 2:2). Crucea lui Cristos nu va fi înţeleasă niciodată decât dacă înţelegem că pe cruce Mântuitorul a rezolvat problema păcatelor întregii omeniri.

În felul acesta El a împlinit tot ce prevesteau jertfele din vechime şi scriitorilor NT le place să privească moartea Lui ca o jertfă. Isus Însuşi S-a referit la sângele Său ca „sângele legământului” (Marcu 14:24), fapt care ne îndreaptă privirile spre ritualurile jertfelor ca să înţelegem. De fapt, o mare parte a limbajului folosit la instituirea Cinei Domnului este legat de jertfe şi ne îndreaptă privirile spre jertfa care urma să fie adusă pe cruce. Pavel ne spune că Cristos „ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi ca un prinos şi ca o jertfă de bun miros lui Dumnezeu” (Efeseni 5:2). Uneori el se poate referi nu la jertfă în general, ci la o jertfă concretă, ca în 1 Corinteni 5:7: „Căci Cristos, Paştele nostru, a fost jertfit”. Petru vorbeşte despre „sângele scump al lui Cristos, Mielul fără cusur şi fără prihană” (1 Petru 1:19), care indică că într-un anumit aspect moartea lui Cristos a fost o jertfă, în Evanghelia după Ioan citim cuvintele lui Ioan Botezătorul: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29). Jertfa a fost practic ritualul religios universal din primul secol. Oriunde erau oamenii şi oricare ar fi fost cadrul în care au crescut, ei puteau discerne aluziile la jertfe. Scriitorii NT au profitat de lucrul acesta şi au folosit o terminologie legată de jertfe pentru a scoate în relief ce a făcut Cristos pentru oameni. Prin moartea Lui El a realizat tot ce indică jertfele, ba încă şi mai mult.

Caracterul reprezentativ al morţii lui Cristos

Majoritatea teologilor sunt de acord că moartea lui Cristos a fost o moarte înlocuitoare. Dacă, într-un sens, El a murit „pentru păcat”, într-un alt sens el a murit „pentru noi”. Dar termenul „înlocuitoare” poate însemna mult sau puţin. Este bine să fim mai precişi. Majoritatea teologilor din zilele noastre acceptă ideea că moartea lui Cristos este reprezentativă. Cu alte cuvinte, nu înseamnă că Isus Cristos a murit şi oarecum beneficiile acelei morţi au devenit accesibile oamenilor (oare nu a întrebat Anselm cui i s-ar putea potrivi mai bine decât nouă?). Dimpotrivă, înseamnă că El a murit în mod special pentru noi. El a fost reprezentantul nostru când a atârnat pe cruce. Faptul acesta este exprimat succint în 2 Corinteni 5:14: „Dacă unul singur a murit pentru toţi, toţi deci au murit”. Moartea Reprezentantului este socotită ca moartea celor pe care îi reprezintă. Când se spune că Isus Cristos este „mijlocitorul nostru la Tatăl” (1 Ioan 2:1), afirmaţia conţine ideea de reprezentare, iar pasajul este relevant pentru scopul nostru, deoarece continuă şi se ocupă cu moartea Lui pentru păcat. Una dintre temele majore ale Epistolei către evrei este Cristos, Marele nostru Preot. Ideea este repetată de mai multe ori. Acum, indiferent ce am spune despre un Mare Preot, el îi reprezintă pe oameni. Prin urmare, se poate afirma că ideea de reprezentare este accentuată cu tărie în această Epistolă.

Substituţia este afirmată în Noul Testament

Ce altceva am mai putea spune? Mulţi teologi moderni (dar nu toţi) au o repulsie puternică faţă de folosirea terminologiei vechi despre substituire. Totuşi, se pare că aceasta este învăţătura NT şi nu numai într-un loc sau două, ci pretutindeni în evangheliile sinoptice întâlnim afirmaţia despre răscumpărare: „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească, şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi” (Marcu 10:45). Atât detaliile („răscumpărare” are sensul de substituire, iar anti, „pentru”, este prepoziţia care indică substituire) cât şi ideea generală a pasajului (oamenii ar trebui să moară, Cristos a murit în locul lor, oamenii nu mai trebuie să moară) indică substituirea. Acelaşi adevăr este indicat de pasaje care vorbesc despre Cristos ca şi Robul Domnului care suferă (Isaia 53), deoarece despre El s-a spus: „El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre; pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi… Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” (Isaia 53:5 ş.urm.). Agonia lui Cristos în Ghetsimani indică acelaşi lucru. El a fost curajos şi mulţi oameni mult mai puţin vrednici decât El au înfruntat moartea cu calm. Agonia pare să fie inexplicabilă afară de cazul că acceptăm temeiurile dezvăluite de Pavel, că „pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat, pentru noi” (2 Corinteni 5:21). El ne-a înlocuit în moartea Sa şi sufletul Său s-a cutremurat când a fost vorba de această identificare cu păcătoşii. Se pare că acest fapt dă sens strigătului disperat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M- ai părăsit?” (Marcu 15:34).

Pavel ne spune că Isus Cristos „ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi” (Galateni 3:13). El a luat asupra Sa blestemul nostru – adică, ne-a înlocuit, ne-a substituit. Aceeaşi idee stă la baza pasajului din Romani 3:21-26, unde apostolul dezvoltă ideea că dreptatea lui Dumnezeu este manifestată în procesul prin care sunt iertate păcatele, adică, prin cruce. El nu spune, aşa cum au crezut unii, că dreptatea lui Dumnezeu este arătată în faptul că păcatul este iertat, ci dreptatea este arătată în modul în care este iertat păcatul. Ispăşirea nu înseamnă a trece cu vederea păcatul ca în trecut (Romani 3:25). Crucea arată că Dumnezeu este drept şi în acelaşi timp ne arată că El îi justifică pe credincioşi. Aceasta trebuie să însemne că dreptatea lui Dumnezeu este satisfăcută prin modul în care este tratat păcatul. Acesta este un alt fel de a spune că Isus Cristos a purtat pedeapsa păcatului oamenilor. Aceasta este de asemenea ideea pasajelor care vorbesc despre purtarea păcatului, ca în Evrei 9:28; 1 Petru 2:24. Sensul purtării păcatului este clarificat de o serie de pasaje din VT unde contextul arată că este vorba de a purta pedeapsa pentru păcat. De ex. în Ezechiel 18:20 citim: „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri. Fiul nu va purta nelegiuirea tatălui său…” iar în Numeri 14:34 pribegia în pustie este descrisă ca o purtare a pedepsei pentru nelegiuiri. Prin urmare, ideea că Isus Cristos a purtat păcatul nostru înseamnă că El a purtat pedeapsa noastră.

Substituţia sau înlocuirea stă la baza afirmaţiei din 1 Timotei 2:6, potrivit căreia Cristos S-a dat pe Sine Însuşi ca „preţ de răscumpărare pentru toţi”. Termenul antilytron, tradus „preţ de răscumpărare” este un termen compus care înseamnă „înlocuitor de răscumpărare”. Grimm-Thayer defineşte termenul: „Ceea ce este dat în schimb pentru altcineva, ca preţ pentru răscumpărarea sa”. Este imposibil să golim cuvântul de ideea de substituire. O idee similară stă la baza faptului că Ioan a redat profeţia cinică a lui Caiafa: „Este în folosul vostru să moară un singur om pentru norod şi să nu piară tot neamul” (Ioan 11:50). Pentru Caiafa aceasta a însemnat doar soluţia politică cea mai simplă, dar Ioan a văzut în ele o profeţie că Isus Cristos avea să moară în locul poporului.

Aceste dovezi (deşi nu sunt complete) au o pondere foarte mare. Pare imposibil să negăm că substituirea este un aspect din interpretarea pe care NT o dă lucrării lui Cristos.

Alte aspecte NT ale ispăşirii

Acestea sunt ideile principale atestate pretutindeni în NT. Alte adevăruri importante sunt prezentate de scriitori individuali (desigur, aceasta nu înseamnă că ideile sunt mai puţin acceptate; este doar o metodă de clasificare). Astfel, Pavel vede în cruce calea de izbăvire. Prin firea lor oamenii sunt robi ai păcatului (Romani 6:17; 7:14) . Dar în Cristos oamenii sunt liberi (Romani 6:14, 22). În mod similar, prin Cristos oamenii sunt eliberaţi de carne (firea pământească) întrucât ei „şi-au răstignit carnea firea pământească” (Galateni 5:24) şi noi „nu ne luptăm călăuziţi de carne firea pământească” (2 Corinteni 10:3); „carnea firea pământească pofteşte împotriva Duhului” (Galateni 5:17) şi despărţirea de Cristos înseamnă moarte (Romani 8:13). Oamenii sunt supuşi mâniei lui Dumnezeu datorită nelegiuirii păcătoşeniei lor (Romani 1:18), dar Cristos izbăveşte şi din această stare. Credincioşii sunt „îndreptăţiţi prin sângele Lui” şi în felul acesta vor fi „mântuiţi prin El de mânâa lui Dumnezeu” (Romani 5:9). Legea (adică, Pentateuhul şi, prin urmare, întreaga scriptură ebraică) poate fi privită din mai multe unghiuri. A o privi ca şi o cale de mântuire este dezastruos. Legea îi arată omului păcatul său (Romani 7:7) şi printr-o alianţă profană cu păcatul, îl omoară pe om (Romani 7:9-11). Rezultatul final este că „toţi cei ce se bizuiesc pe faptele legii sunt sub blestem”‘(Galateni 3:10). Dar „Cristos ne-a răscumpărat din blestemul legii” (Galateni 3:13). Pentru oamenii din antichitate moartea era un duşman macabru pe care nu-l poate învinge nimeni. Dar Pavel cântă o cântare de biruinţă în Cristos care ne dă victoria chiar şi asupra morţii (1 Corinteni 15:55-57). Este cât se poate de clar că Pavel vede în Cristos un Izbăvitor puternic.

Ispăşirea are multe aspecte pozitive. Este suficient să menţionăm simplu asemenea lucruri cum sunt răscumpărarea, împăcarea, justificarea, adoptarea şi jertfa. Acestea sunt concepte majore şi au o însemnătate mare pentru Pavel. În unele cazuri el este primul creştin despre care ştim că le-a folosit. Este clar că el a crezut că Isus Cristos a realizat multe pentru credincioşi prin moartea Sa ispăşitoare.

Pentru scriitorul Epistolei către evrei ideea majoră este că Isus Cristos este Marele nostru Preot. El dezvoltă în detaliu ideea unicităţii şi finalităţii jertfei lui Cristos. Spre deosebire de modalitatea stabilită prin altarele ebraice şi la care slujeau preoţi din familia lui Aaron, modalitatea stabilită de Cristos în moartea Sa are valabilitate permanentă. Nu va fi modificată niciodată. Cristos a rezolvat complet problema păcatului omului.

În scrierile lui Ioan întâlnim ideea că Isus Cristos este revelaţia specială a Tatălui. El este Trimisul Tatălui şi tot ce face El trebuie interpretat în lumina acestui fapt. Aşa se face că Ioan îl priveşte pe Cristos învingător în conflictul cu întunericul şi cu cel rău. El vorbeşte mult despre scopul lui Dumnezeu în Cristos. El vede gloria adevărată în crucea josnică pe care a fost săvârşită o lucrare atât de măreaţă.

Din toate aceste considerente este foarte clar că ispăşirea este vastă şi profundă. Scriitorii NT se luptă cu lipsurile limbajului atunci când caută să ne prezinte semnificaţia acestui act divin măreţ. Actul este mai bogat în semnificaţii decât am putut arăta noi. Dar toate aspectele pe care le-am subliniat noi sunt importante şi nici unul nu trebuie neglijat. Nu trebuie să trecem cu vederea nici faptul că ispăşirea reprezintă mai mult decât un fapt negativ. Am căutat să insistăm asupra locului pe care-l ocupă jertfa de Sine a lui Cristos în înlăturarea păcatului. Dar aceasta deschide calea spre o viaţă nouă în Cristos. Şi viaţa aceea nouă, rodul ispăşirii, nu trebuie considerată a fi un detaliu neînsemnat. Toate celelalte lucruri conduc spre ea (*IERTARE, *ISPĂŞIRE, *ÎMPĂCARE *RĂSCUMPĂRĂTOR, *JERTFĂ.)

BIBLIOGRAFIE 45. M. Baillie,God was în Chirist, 1956; J. Denney,The Death of Christ, 1951; The Christian Doctrine of Reconciliation, 1917; G. Aulen, Christus Victor, 1931; E. Brunner, The Mediator; K. Barth, Church Dogmatics, 4, i; The Doctrine of Reconciliation: J. S. Stewart, A Man in Christ; Anselm, Cur Deus Homo; L. Morris, The Apostolic Preaching of the Cross, 1965; The Cross in the New Testament, 1967; J. Knox, The Death of Christ; J. I. Packer, „What did the Cross achieve? The Logic of Penal Substitution”, TynB 25, 1974, p. 3-45.

L.M.

http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/ispasire.html

IOSIF

download - Copie

IOSIF.

1). În Vechiul Testament

Numele

Iosif este o formă a verbului yasap, „a adăuga”; numele yosep înseamnă „fie ca El (Dumnezeu) să adauge (fii)”- cf. Geneza 30:24. Numele palestinian al unui loc, ysp-ir (adică y-s-p-’El) în listele topografice egiptene din secolele al 15-lea şi al 14-lea a fost comparat cu numele ebr.yosep. Dar sunetele „s” sunt diferite în cele două nume şi este aproape cert că numele nu sunt înrudite (vezi W. F. Albright, JPOS 8, 1928, p. 249). Pentru numele egip. y-s-pEl, comparaţi cu numele de loc biblic Iftahel (Iosua 19:14, 27).

Istoria lui Iosif

Cadrul

Iosif a fost al unsprezecelea fiu al lui Iacov, dar primul fiu al Rahelei (Geneza 30:24; 35:24) şi fiul favorit al lui Iacov (Geneza 37:3; cf. 33:2, 7). Istoria lui Iosif este una dintre cele mai vii şi mai atrăgătoare din VT: un băiat răsfăţat vândut ca rob în Egipt de către fraţii săi invidioşi, propăşeşte, în ciuda condiţiilor adverse şi, deşi a fost întemniţat pe nedrept, se înalţă până la cele mai înalte funcţii în stat. Prin planificare înţeleaptă el previne nenorocirea adusă de foamete şi salvează de la înfometare Egiptul, Canaanul şi propria sa familie. Urmează împăcarea cu fraţii săi iar apoi familia se stabileşte în păşunile din Gosen, în Delta de NE. După îngroparea lui Iacov în Canaan, Iosif porunceşte ca şi oasele lui să fie îngropate acolo atunci când urmaşii lui Israel vor părăsi în cele din urmă Egiptul pentru a merge în ţara promisă. Nu se pot face îmbunătăţiri la istoria relatată în Geneza; prin urmare, paragrafele de mai jos nu vor face decât să prezinte câteva informaţii despre Egipt şi despre cadrul istoric şi se vor ocupa de câteva aspecte ale textului.

Data

Data cea mai probabilă a istoriei lui Iosif este perioada faraonilor hicsoşi, cca. 1720-1550 î.Cr. (*CRONOLOGIA VECHIULUI TESTAMENT). Aceştia au fost domnitori semitici care s-au infiltrat din Canaan, dar care au respectat cu scrupulozitate convenţiile egiptene. La început ei au preluat administraţia birocratică egipteană existentă, dar mai târziu au numit în funcţii importante semiţi care trăiau în Egipt. În privinţa cadrului istoric, vezi *EGIPT: Istoria.

„Haina pestriţă”

Preferinţa lui Iacov faţă de Iosif a fost arătată de „haina pestriţă” („haina cu multe culori”) sau „haina lungă cu mâneci” (cf. RVmg, RSV). Din punct de vedere lingvistic ambele traduceri ale termenului ebr. ketonet passim sunt posibile. Cu privire la semiţi îmbrăcaţi cu haine multicolore, vezi IBA, p. 29, fig. 25, dreapta, sau în colori, E. W. Heaton, Everyday Life in Old Testament Times, 1956, cămaşă; exemple de mai târziu în IBA, p. 35, fig., 29, sau ANEP, p. 17, fig. 52. Aceste haine, în special ultimele exemple citate, erau adesea lungi şi aveau mâneci. În favoarea traducerii „în multe culori” („pestriţă”), termenul passim a fost comparat cu asir.paspasu, „pasăre cu culori ţipătoare” şi arab. fasafisa, „mozaic” (Eisler, Orientalische Literaturzeitung 11, 1908, p. 368-371, şi cf. ibid., 14, 1911, p. 509). Traducerea „haina lungă cu mâneci” este obţinută dacă traducem pas ca fiind partea plată a mâinii sau a piciorului, şi astfel ketonet passim este o „tunică până la (= ajungând până la) palme şi tălpi” (BDB, p. 821a). Cu privire la vise, vezi mai jos.

Iosif vândut în Egipt

Textul ne spune că atunci când Iosif a fost trimis să-i viziteze pe fraţii săi care erau cu oile la păscut, la început ei au plănuit să-l omoare, dar apoi l-au pus într-o cisternă fără apă la sugestia lui Ruben, care a sperat în taină să-l salveze. După ce fraţii s-au aşezat să mănânce, a apărut la o depărtare oarecare o caravană de negustori ismaeliţi din Galaad; fraţii au decis repede să se scape de Iosif vânzându-l la ismaeliţi. Când s-a apropiat caravana, „ei” – fraţii lui Iosif – l-au vândut la primii călători pe care i-au întâlnit: „negustori madianiţi” (Geneza 37:28). După ce a trecut caravana, Ruben s-a întors la groapă şi a fost tulburat când a văzut că Iosif nu mai era acolo. Faptul acesta sugerează că Ruben a lipsit de când a apărut caravana până când aceasta a plecat (luându-l şi pe Iosif).

Este necesar să facem câteva observaţii. Oare de ce lipsit Ruben? Dintre mai multe motive posibile, cel mai simplu este că atunci când au zărit caravana străină, Ruben – cel mai conştiincios dintre fraţi (aşa cum îi era caracterul) – s-a dus să pună pază la oi: când treceau străinii nu era un lucru neobişnuit să dispară câteva animale mai de soi. Ruben avea de aşteptat până când au plecat străinii. Când Ruben a putut să se întoarcă în siguranţă, Iosif era deja vândut şi dus; după aceea fraţii săi au trimis haina lui mânjită de sânge la Iacov.

Cine l-a vândut pe Iosif în Egipt? În Egipt madianiţii (de fapt, medaniţii, vezi mai jos) l-au vândut pe Iosif lui Potifar (Geneza 37:36), care l-a cumpărat de la ismaeliţi (Geneza 39:1). Caravana era ismaelită, şi în acest nume se includ şi numele madianiţi sau medaniţi; înţelesul termenilor se suprapune. Această echivalenţă a termenilor este văzută cel mai clar în Judecători 8:24 unde se afirmă clar că madianiţii învinşi de Ghedeon „aveau cercei de aur, pentru că erau ismaeliţi”. În textul ebr. din Geneza 37:36 întâlnim termenul „medaniţi”, care ar putea indica un al treilea termen cu acelaşi înţeles; comparaţi cu Geneza 25:2 (= 1 Cronici 1:32), unde Medan şi Madian sunt fiii lui Avraam şi Chetura. Folosirea într-o naraţiune a mai multor termeni echivalenţi nu indică documente disparate ci este o caracteristică stilistică tipică pentru Orientul Apropiat. Pentru folosirea a trei termeni echivalenţi pe parcursul a numai câteva rânduri, comparaţi stela egipteană a lui Sebekkhu (cca. 1850 î.Cr.), care se referă la un duşman general din campania sa în Palestina şi îl numeşte Mntyw-Stt, „beduini asiatici”, Rntw hst, „sirieni mârşavi” şi mw, „asiatici”. Nu se poate spune că la baza textului acestei stele mici de piatră s-ar afla mai multe documente, întrucât stela a fost executată ca o unitate la porunca unui om; pot fi menţionate multe alte exemple.

Cine l-a vândut pe Iosif la caravană? În Geneza 37:28 „au tras şi au scos” este o expresie ambiguă la prima vedere, întrucât s-ar putea referi atât la fraţii lui Iosif cât şi la madianiţi. În Geneza 45:4-5 Iosif îi acuză direct pe fraţii săi că l-au vândut sclav (forma simplă a verbului) şi aceasta înseamnă că în Geneza 37:28 se referă la fraţii săi şi nu la madianiţi. Acest fapt este în armonie cu sintaxa ebr. şi cu scrieri paralele. În Egipt un text afirmă că atunci când regele Tuthmosis II „a zburat la cer”, adică a murit, fiul său Tuthmosis III s-a urcat pe tron şi „sora lui” Hatshepsut a guvernat ţara. Acest ultim pronume nu se referă la Tuthmosis III, la Tuthmosis II (Schott, Krönungstag der Königin Hatschepsut, 1955, p. 197). Observaţi că în Geneza 37:28 termenul „madianiţi” nu are articol şi poate însemna simplu „madianiţi” (nedefiniţi) sau „(nişte) madianiţi”, adică, unii care făceau parte din grupul principal; în limba ebr. nu este articol nehotărât. În fine, în Geneza 40:14-15 Iosif îi spune paharnicului că „a fost luat cu sila din ţara evreilor”. De ce nu a recunoscut deschis ca a fost vândut sclav? Motivul este foarte simplu. Iosif îşi apără aici nevinovăţia şi încearcă să-l convingă pe paharnic să-l scoată din închisoare; pledoaria lui ar fi fost zdruncinată dacă ar fi revelat faptul umilitor că a fost vândut sclav chiar de fraţii săi buni. Când a fost numai cu fraţii săi (Geneza 45) Iosif a putut fi deschis; dar paharnicul ar fi putut crede că fraţii lui Iosif au avut un motiv serios ca să vrea să se scape de el, iar apelul lui Iosif ar fi fost zadarnic. De aceea Iosif a spus vag că a fost „luat cu sila”, lucru care era adevărat întrucât fraţii săi nu aveau nici un drept să-l vândă pentru un câştig. Aici nu este vorba de a încerca să armonizăm textul cu orice preţ, ci este vorba de înţelegerea mentalităţii oamenilor şi este vorba de psihologie practică. Adevărul este că textele din Geneza 37:39-40; 45 sunt cât se poate de clare, când sunt plasate în cadrul exegetic adecvat, când ţinem seama de sintaxa şi sensul literar din ebr. şi alte limbi din Orientul Apropiat, precum şi de acţiunile şi motivele personajelor.

Iosif în Egipt

Iosif nu a fost decât unul dintre numeroşii semiţi tineri care au devenit slujitori în casele egiptene. Între 1900 şi 1600 î.Cr. Papirusul Brooklyn 35.1446, o parte din registrul unei închisori (vezi mai jos), are pe revers o listă de 79 de slujitori dintr-o familie egipteană din jurul anului 1740 î.Cr., iar dintre aceştia cel puţin 45 nu au fost egipteni ci „asiatici”, adică, semiţi, la fel ca şi Iosif. Mulţi dintre aceştia aveau nume tipice pentru semiţii din NV, nume înrudite lingvistic cu cele ale lui Iacov, Isahar, Aşer, Iov (Ayyabum) şi Menahem. Unii erau „servitori” (hry-pr) întocmai ca şi Iosif în Geneza 39:2 („în casă”). Vezi Hayes, A Papyrus of the Late Middle Kingdom, 1955 şi Albright, JAOS 74, 1954, p. 222-233.

Există numeroase indicii cu privire la numărul asiaticilor din Egipt în perioada aceasta, iar unii dintre ei au ajuns să ocupe poziţii înalte şi poziţii de încredere în slujba stăpânilor lor (Posener, Syria 34, 1957, p. 145-163), la fel ca şi Iosif care a devenit administratorul lui Potifar (imy-r pr, un titlu obişnuit în Egipt). Titlul lui Potifar (sar-hattabbahim) „căpitanul gărzii”, adică al gărzii personale a lui Faraon ar fi o traducere a termenului egip. shd-smsw, „Instructor de păzitori”. Vergote (Joseph en Égypte, 1959, p. 31-35) a prezentat o ipoteză plauzibilă pentru interpretarea titlului în sensul de „paharnic”. Pentru forma originală a numelui lui Potifar, vezi *POTIFAR, *POTIFERA. Atât Potifar cât şi „paharnicul” şi „pitarul” din Geneza 40 sunt numiţi saris, tradus de obicei „slujbaşi” („funcţionari oficiali”), dar în limba semită acest termen înseamnă adesea „eunuc” (famen). Totuşi, în Egipt eunucii nu ocupau poziţii proeminente, iar în vechime saris a însemnat în general „om de la curte, demnitar”, cât şi „eunuc” (deşi mai târziu acesta a fost sensul principal). Vezi JEA 47, 1961, p. 160.

Incidentul cu soţia nestăpânită a lui Potifar, care a minţit cu privire la Iosif, este comparat adesea cu un incident foarte similar relatat în Povestea celor doi fraţi. Totuşi, între cele două naraţiuni nu există nici un alt punct de contact: întâmplarea cu Iosif este biografie, în timp cePovestea celor doi fraţi este pură fantezie. Pentru o traducere completă, vezi de ex. Erman-Blackman, Literature of the Ancient Egyptians, 1927, p. 150-161 şi pasajele prescurtate din ANET, p. 23-25. Documente egip. mai prozaice arată că soţia lui Potifar nu a fost unică în păcatul ei.

Închisorile egiptului serveau trei scopuri: un loc de izolare, ca şi închisorile moderne, o rezervă de braţe de muncă pentru muncile forţate pentru stat, şi centre pentru deţinuţi care aşteptau judecata (cf. Iosif). Judecata avea loc uneori în închisori întrucât administraţia acestora era foarte bine organizată, aşa cum arată clar Papirusul Brooklyn (Hayes, op. cit.); cazierul fiecărui deţinut era trecut în şapte secţiuni separate, de la arestul iniţial până la împlinirea sentinţei. „Mai marele temniţei” („păzitorul închisorii”) (Geneza 39:21-23 etc.) probabil că reprezintă titlul egip. s’wty n hnrt care are acelaşi înţeles.

În Geneza 40 termenul ebr. masqeh trebuie tradus *„paharnic” şi este echivalent cu egip.wdpw, iar mai târziu wb’, „paharnic” (cf. Geneza 40:11, 13). Brutarii erau de asemenea cunoscuţi în Egipt, dar se pare că mai marele brutarilor nu purtau un asemenea titlu. Probabil că titlul egip. ss wdhw nsw, „Scribul mesei regale” este cel mai apropiat termen echivalent. În privinţa coşurilor de pâine purtate pe cap, vezi IBA, p. 33, fig. 28. *Visele (Geneza 37; 40-41) erau considerate importante şi în lumea orientală nebiblică. „Vrăjitorii Egiptului” (hartummim, un cuvânt egip.) erau personaje familiare, iar pentru interpretarea viselor erau folosite manuale speciale. Pentru detalii, vezi *MAGIE ŞI VRĂJITORIE, 2. II.

Iosif a trebuit să fie bărbierit şi îmbrăcat în haine de in ca să apară la curte (Geneza 41:14). Propunerea sa practică pentru a rezolva problema foametei l-a impresionat pe faraon, care l-a învestit cu o funcţie înaltă după moda egipteană tradiţională, dându-i un inel cu sigil, haine de in subţire şi un lanţ de aur. Rangul exact al lui Iosif este controversat; pare să fie cel mai probabil că el a fost vizir, fiind inferior numai lui faraon (Vergote); dar unii susţin că el a fost un ministru al agriculturii care era răspunzător direct înaintea regelui (Ward, JSS 5, 1960. p. 144-150). Menţionarea carelor (Geneza 41:43) şi a cailor (Geneza 47:17) se potriveşte cu perioada hicsoşilor şi cu deceniile imediat premergătoare, dar nu mai devreme. Rămăşiţe de cai din perioada imediat premergătoare hicsoşilor au fost excavate la Wadi Halfa (Faulkner, JEA 45, 1959, p. 1-2). Cu privire la numele egiptene ale lui Iosif şi soţiei sale, vezi *ŢAFENAT-PANEAH şi *ASNAT.

Egiptul era renumit pentru producţia sa agricolă abundenţă; vezi socoteala grânelor, IBA, p. 32, fig. 27. Dar Egiptul suferea periodic de foamete; un text bibliografic citat adesea spune: „Când a venit foamete timp de mulţi ani, Eu am dat grâu oraşului meu în fiecare foamete” (Vandier, La Famine dans l’Égypte ancienne, 1936, p. 115). Egiptenii nu mâncau împreună cu evreii (Geneza 43:32) de teamă să nu încalce diferitele interdicţii rituale cu privire la mâncare (Montet, L’Égypte et la Bible, 1959, p. 99-101). Este posibil ca textul din Geneza 44:5 cu privire la ghicire să fie tradus „oare nu din acesta, adică din paharul de argint, bea domnul meu şi oare nu va ghici cu privire la el?” (cf. Geneza 44:15); referitor la un pahar de ghicire, vezi *MAGIE ŞI VRĂJITORIE, 2. II.

Când Faraon a invitat familia lui Iosif să se stabilească în Egipt (Geneza 45:17-21; 46:5), a trimis care şi le-a spus sa lase tot ce au, deoarece vor avea totul suficient în Egipt. Dacă judecăm după scene egiptene care s-au petrecut cu 200 de ani mai târziu, carele trimise erau probabil, care mari, cu două roţi, trase de boi. (Pentru o descriere şi o discuţie excelentă cu privire la acestea, vezi Aldred, JNES 15, 1956, p. 150-153, pl. 17). Când faraonul l-a rechemat în Egipt pe Sinuhe, un fugar egiptean în Siria, cca. 1900 î.Cr., i s-a spus de asemenea să lase tot ce are. Diferite obiceiuri explică aluzia din Geneza 46:34b; în felul acesta familia lui Iosif putea fi plasată în siguranţa izolării Gosenului. Politica economică a lui Iosif, în Geneza 47:16-19, a făcut ca Egiptul să fie de fapt ceea ce era în teorie: ţara a devenit proprietatea lui Faraon, iar locuitorii ţării erau arendaşii lui. Preoţii nu erau scutiţi de impozite ci numai de impozitul de o cincime stabilit de Iosif, iar proprietăţile templului erau administrate separat (Geneza 47:22, 26). Geneza 47:21 indică doar că în tot Egiptul Iosif i-a adus pe oamenii din fiecare district în cetăţile cele mai apropiate unde existau grânare, ca să-i poată hrăni mai bine; modificarea insipidă din traducerea VSR („i-a făcut sclavi”) nu este necesară. Geneza 48-49 reflectă obiceiurile asiatice din familia patriarhală; binecuvântările orale, cum este cea dată de Iacov, aveau putere de lege în V Asiei în prima jumătate a mileniului al 2-lea î.Cr. (cf. Gordon, BA 3, 1940, p. 8).

Moartea lui Iosif

Atât Iosif cât şi tatăl său au fost îmbălsămaţi după obiceiul egiptean (Geneza 50:2-3,26), iar Iosif a fost pus „într-un sicriu în Egipt”. Sicriele din perioada aceasta erau antropoide; erau confecţionate din lemn şi la cap aveau un portret convenţional al feţei. Perioada de îmbălsămare avea durate diferite; 40 de zile este una dintre mai multe posibilităţi. Perioada de jale de 70 de zile era tipică. Vârsta lui Iosif la moarte, 110 ani, este de asemenea semnificativă: aceasta era lungimea ideală a vieţii, după părerea egiptenilor şi pentru ei era un semn de binecuvântare divină.

Pentru informaţii generale, discuţii detaliate şi bibliografie completă, vezi J. Vergote, Joseph en Égypte, 1959; cu privire la D. B. Redford, A Study of the Biblical Story of Joseph, 1970, vezi K. A. Kitchen, Oriens Antiquus 12, 1973, p. 233-242.

 Urmaşii lui Iosif

Triburile lui Efraim şi Manase, care au descins din cei doi fii ai lui Iosif, au fost numite uneori „(tribul lui) Iosif’, sau „casa lui Iosif’ un nume obişnuit este „fiii lui Iosif’ (Numeri; Iosua). Astfel, Iosif este binecuvântat de Iacov ca strămoş a două triburi viitoare (cf. Geneza 49:22-26; cf. Geneza 48), iar Moise a binecuvântat de asemenea pe „Iosif’, referindu-se la Efraim şi Manase (Deuteronom 33:13,16). Comparaţi de asemenea Numeri 13:11; Deuteronom 27:12; Judecători 1:22-23, 35; Psalmul 80:1 (poetic) şi Ezechiel 47:13.

K.A.K.

2). În Noul Testament

Soţul Mariei. El nu este menţionat în Marcu şi referirile din Ioan 1:45 şi 6:42 sunt indirecte. Potrivit lui Matei, Iosif a fost un urmaş al lui David (Matei 1:20).

Se pare că genealogia din Luca 3 nu este a lui Iosif ci a Mariei (vezi însă *GENEALOGIA LUI ISUS CRISTOS). Luca a arătat deja că Isus nu a fost fiul lui Iosif. Matei urmăreşte relaţia sa legală, mergând în urmă până la David şi Avraam.

Matei şi Luca afirmă amândoi că Isus a fost conceput de Duhul Sfânt atunci când Iosif era logodit cu Maria, dar înainte de a avea relaţii sexuale cu ea (Matei 1:18; Luca 1:27, 35). Luca redă revelaţia dată Mariei de un înger, iar Matei redă revelaţia dată lui Iosif. Se pare că Matei a obţinut informaţiile sale de la Iosif (poate prin intermediul lui Iacov, fratele Domnului) iar Luca le-a obţinut de la Maria.

Iosif s-a purtat ca un tată cu Isus, ducându-L la Ierusalim pentru ceremonia de curăţire (Luca 2:22) şi fugind cu El în Egipt ca să scape de Irod. S-a întors la Nazaret şi s-a stabilit acolo (Matei 2). L-a dus pe copilul Isus la Ierusalim în fiecare an, la sărbătoarea Paştelor (Luca 2:41). Poate că afirmaţia lui din Luca 2:49 sugerează că atunci când Isus avea 12 ani ştia că nu era fiul lui Iosif.

Este aproape cert că Iosif nu era în viaţă în timpul propovăduirii lui Isus. Nu există nici o menţionare directă a lui şi, dacă nu ar fi aşa, ar fi greu să explicăm cuvântul adresat lui Ioan de pe cruce (Ioan 19:26-27) şi afirmaţia că mama şi fraţii lui Isus 11 căutau pe Isus (Matei 12:46; Marcu 3:31; Luca 8:19). Este normal să presupunem că fraţii lui Isus au fost copiii lui Iosif şi Maria, născuţi după Isus.

Alte persoane menţionate în NT şi care poartă acest nume sunt trei strămoşi ai lui Iosif, soţul Mariei (sau strămoşi ai Mariei?) (Luca 3:24, 26, 30); Iosif numit Barsaba, supranumit şi Iust, care a candidat fără succes pentru poziţia de apostol deţinută de Iuda (Faptele Apostolilor 1:23); unul dintre fraţii Domnului (Matei 13:55). Iosif a fost de asemenea numele dat la naştere lui *Barnaba (Faptele Apostolilor 4:36).

R.E.N.

http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/iosif.html

INTERPRETĂRI ALE APOCALIPSEI

download - Copie

                              Interpretari ale Apocalipsei

     

 

Apocalipsa  1-3  4-19  20-22
Preteristă Biserici istorice Simbolic pentru condiţiile contemporane Simbolic pentru ceruri şi pentru victorie
Idealistă Biserici istorice Simbolic pentru conflictul dintre bine şi rău Victoria binelui
Istoricistă Biserici istorice reale Simbolic pentru evenimente istorice: căderea Romei, mahomedanism, papalitate, reformaţie Judecata finală;
Mileniul (?)
Starea eternă
Viitoristă Şapte stadii ale istoriei Bisericii Necazul cel mare.
Judecăţi concentrate asupra Bisericii spostate şi asupra Anticristului.
Venirea lui Cristos.
Împărăţia de o mie de ani.
Judecata morţilor nelegiuiţi.
Starea eternă.
Postmilenistă Biserici istorice În general o intrepretare istoricistă. Victoria creştinismului asupra lumii
Amilenistă Biserici istorice În general o intrepretare istoricistă. Venirea lui Cristos.
Judecata.
Starea eternă.
Premilenistă Biserici istorice care reprezintă etape istorice În general o intrepretare viitoristă. Domnie literală de o mie de ani.
Judecata la marele tron alb.
Noul Ierusalim.

BARZILAEN DAN

https://ardeleanlogos.wordpress.com/religia-crestina/interpretari-ale-apocalipsei/

Înapoi sus
Tinerețe în cuvânt

„Nimeni să nu disprețuiască tinerețile tale!”

România Unică

Descoperă un ținut de poveste: ROMÂNIA

Ana-Maria Negrilă

Universul între paginile unei cărți

Nervi de Sezon

Blog Filozofic

POPAS PENTRU SUFLET

Cristian Ionescu

Vegheaza!

"Feriti-va de proorocii mincinosi, care vin la voi in haine de oi, iar pe dinauntru sunt lupi rapitori" (Matei 7:15)

Agora Christi

Blog evanghelic de teologie publica

Alteritas

cu Dănuț Jemna

Pagina creștină

Simion Ioanăș

Danut Tanase

Deschis si sincer, verde-n fata!

danielmiclea

Inca un gand

Semnele vremurilor din urmă

Iată, Eu vin curând!

Vegheaţi!

Mat 24:42 "Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru."

Aradul Evanghelic

... pentru arădeni şi despre arădeni...şi nu numai!

barzilaiendan.wordpress.com/

Un Barzilai izvorât din Dan - O anagramare pentru Daniel Branzai

Nickbags

Har si Pace

Vrăbiuțe

Cip! Cip!

Bogdan DUCA

Pentru ca în viitor să nu se spună "Acele timpuri au fost întunecate pentru că ei au tăcut"...

ARMONIA MAGAZINE - USA

Locul in care te intalnesti cu CREDINTA.

Mana Zilnica

Mana Zilnica

Life Mission

"Ceea ce face farmecul unui om este bunatatea lui"

Ciprian I. Bârsan

...din inima pentru tine

Informatii si mesaje

Pecetea Dumnezeului Celui Viu primită de către Maria Divinei Milostiviri în mesajele de la Sfânta Treime și Fecioara Maria

Bucuresti Evanghelic

A topnotch WordPress.com site

Misiunea Genesis

Susținem misionari și proiecte de misiune peste tot în lume

Marius Cruceru

...fără cravată

Cu drezina

de Teofil Stanciu

Semnele vremurilor

Lumea contemporana in lumina profetiilor

Miere și migdale

Luați cu voi ... puțin leac alinător și puțină miere, mirodenii, smirnă, fisticuri și migdale - Geneza 43:12

Noutati Crestine

Ca sa stii!

PERSPECTIVE CRESTINE

Gânduri către o altă lume...

Creştinul Azi

Revista Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste din România

Persona

Blog of Danut Manastireanu

Revista ARMONIA - Saltmin Media

Hrană pentru minte și lumină pentru suflet

Moldova Creștină

Răspunsuri relevante și actuale din Biblie

%d blogeri au apreciat: