© GBV România http://www.gbv.ro 2
Ruben ……………………………………………………………………….. ………… 1
Simeon şi Levi …………………………………………………………….. …….. 6
Iuda……………………………………………………………………………………….11
Zabulon……………………………………………………………………………… 16
Isahar………………………………………………………………………………….. 18
Dan……………………………………………………………………………………… .20
Gad………………………………………………………………………………………. 23
Aşer……………………………………………………………………………………… 25
Neftali…………………………………………………………………………………. 27
Iosif……………………………………………………………………………………… 29
Beniamin……………………………………………………………………………. 33
Rezumat……………………………………………………………………………… 35
Ultimele cuvinte ale lui Iacov © GBV România http://www.gbv.ro
Introducere „În ajutorul Tău nădăjduiesc, Doamne!“ (Geneza 49:18) Geneza 49 relatează voia patriarhului Iacov. Aceasta avea o mare valoare nu numai pentru descendenţii săi imediaţi, ci şi pentru posteritate. Dincolo de cei doisprezece fii ai săi, Iacov, aflat pe moarte, se adresează celor douăsprezece seminţii care vor ieşi din ei, spunând tot ceea ce li se va întâmpla. La sfârşitul vieţii sale, Iacov, înşelătorul despre care cunoaştem atâtea lucruri rele din însemnările anterioare ale cărţii Geneza, a fost ridicat la mari înălţimi spirituale. Înzestrat de Duhul lui Dumnezeu cu daruri profetice, onorabilul patriarh a devenit un profet care putea vedea în viitorul îndepărtat. Cuvintele sale priveau ceea ce se va întâmpla cu Israel „în vremurile care vor veni“ (versetul 1). El a menţionat detalii specifice care nu aveau să se împlinească decât începând cu perioada judecătorilor sau chiar mai târziu. Unele dintre ele încă îşi mai aşteaptă împlinirea. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care cercetătorii istorici şi critici au considerat aceste binecuvântări mult mai recente decât sunt de fapt, văzându-le ca pe o culegere de aşa-zise „zicători ale seminţiilor“, comparabile cu ultimele cuvinte ale lui Moise sau cu cântarea Deborei (Deuteronom 33; Judecători 5). Aceasta le-ar devaloriza până la nivelul unor zicători şi proverbe care erau spuse în timpul întrunirilor publice pentru învăţarea copiilor lui Israel. Apare evident că o asemenea viziune este în detrimentul inspiraţiei Scripturii. Mai mult, îi degradează pe patriarhi la nivelul unor nomazi obişnuiţi, de la care nimeni nu s-ar putea aştepta la o asemenea realizare literară – Geneza 49 este scrisă în forma unui poem. Totuşi, nu există motive întemeiate pentru a susţine că aceste binecuvântări ar fi ale altcuiva decât ale lui Iacov. Geneza 49 este strâns legată de capitolul precedent, în care Iacov a binecuvântat pe fiii lui Iosif. De asemenea, putem spune că binecuvântând pe fiii săi, Iacov continua o tradiţie existentă. Când Isaac a fost bătrân, a binecuvântat pe Iacov şi pe Esau, binecuvântările sale având, la fel, o importanţă deosebită în perspectivă (Geneza 27). Acelaşi lucru se poate spune şi despre cuvintele profetice ale lui Noe către fiii săi (Geneza 9). Un alt motiv pentru care aceste exemple sunt importante este acela că ele resping încă un argument pe care unii l-au adus pentru a nega faptul că aceste cuvinte sunt ale lui Iacov. Deoarece nu toate cele spuse de Iacov despre fiii săi sunt binecuvântări, în timp ce în versetul 28 se spune că i-a binecuvântat pe fiecare dintre ei cu binecuvântarea potrivită lui, unii ar putea spune că Ruben, Simeon şi Levi n-au primit deloc o binecuvântare. Binecuvântarea lor ar putea fi mai bine caracterizată ca blestem. Dar această obiecţie nu rezistă, dacă avem în vedere că aceleaşi aspecte sunt valabile şi pentru binecuvântarea lui Isaac către Esau şi, mai mult ca sigur, pentru cuvintele lui Noe către Canaan. Dincolo de aceasta, Dumnezeu poate să preschimbe un blestem într-o binecuvântare, după cum vedem în istoria lui Levi (binecuvântarea lui Moise în Deuteronom 33). Efectul expunerii faptelor rele ale cuiva, cum se face în primele două binecuvântări, poate fi deosebit de benefic. Astfel, avem toate motivele să privim aceste cuvinte ca binecuvântări. Binecuvântările lui Iacov pentru fiii săi sunt în esenţă profetice. El priveşte de-a lungul întinsei perioade a robiei lui Israel în Egipt, de-a lungul călătoriei spre Ţara Făgăduinţei şi intrării în Canaan. Cuvintele lui pătrund dincolo de perioada judecătorilor sau chiar a împăraţilor; ele răzbat în viitorul îndepărtat. Literal, el nu spune „în vremurile care vor veni“ (versetul 1), ci „în zilele din urmă“. Această expresie o întâlnim de paisprezece ori în Vechiul Testament (de ex. în: Numeri 24:14; Isaia 2:2; Daniel 2:28 şi Osea 3:5). În ultimă instanţă, ea se referă la mileniul în care toate promisiunile lui Dumnezeu pentru Israel vor fi împlinite. Chiar şi numai pentru acest motiv merită într-adevăr să studiem aceste profeţii ale patriarhului Iacov.
RUBEN „Ruben, tu, întâiul meu născut, puterea mea şi pârgă tăriei mele, întâiul în vrednicie şi întâiul în putere, năvalnic ca apele, tu nu vei mai avea întâietatea! Căci te-ai suit în patul tatălui tău, mi-ai spurcat patul, suindu-te în el“ (Geneza 49:3-4).
Un mesaj serios După ce în două rânduri Iacov şi-a chemat fiii să se strângă împreună ca să asculte ceea ce avea să le spună tatăl lor muribund (Geneza 49:1-2), era firesc ca el să se adreseze întâi fiului său cel mai mare, Ruben. El i s-a adresat direct, ca şi lui Iuda şi Iosif. Celelalte binecuvântări sunt întrucâtva mai distante, la persoana a treia. Dacă rămânem puţin să reflectăm asupra cuvintelor lui Iacov, vedem că ele conţin un mesaj serios pentru Ruben: „Ruben, tu eşti întâiul născut, cel de la care aşteptam cel mai mult şi care are mai multă responsabilitate decât ceilalţi. Dar, vai, tu mi-ai spulberat aşteptările şi de aceea nu mai poţi păstra locul de cinste ca întâi-născut“. Ideea fundamentală a acestor cuvinte este cea de vinovăţie şi pedeapsă. Căderea lui Ruben este afirmată în versetul 4. El pângărise patul tatălui său, comiţând adulter cu Bilha, concubina lui Iacov (Geneza 35:22). În consecinţă, el şi-a pierdut locul de frunte – aceasta a fost pedeapsa pentru păcatul său. Acelaşi model se poate vedea şi în următoarea binecuvântare – vina lui Simeon şi Levi ducând, de asemenea, la o anumită pedeapsă (versetul 7). Aşa sunt legile guvernării lui Dumnezeu, deşi harul Său poate comuta pedeapsa sau o poate preschimba chiar într-o binecuvântare. În cazul lui Ruben, pedeapsa a fost comutată, în timp ce în cazul lui Levi, mai târziu, pedeapsa a fost schimbată în binecuvântare (Deuteronom 33:6, 8-11). De fapt, primii trei fii ai lui Iacov ne prezintă un simbol al căderii lui Israel şi, mai general, al eşecului primului om în responsabilitatea lui, precum şi modul în care Dumnezeu tratează aceasta. Oricum, în cazul lui Ruben există încă un aspect care a făcut căderea lui mult mai gravă. Iacov nu a început spunând despre păcatul lui Ruben, ci despre privilegiile lui de întâi-născut. În versetul 3, aceste privilegii sunt lărgite, astfel încât, în lumina lor, vina şi pedeapsa au devenit mai acute. Poziţia înaltă a lui Ruben i-a făcut căderea cu atât mai mare.
Omul pierde curând dreptul la privilegiile sale Faptul acesta s-a repetat adesea de-a lungul istoriei omului. În grădina Edenului, Adam şi Eva erau întradevăr privilegiaţi, dar după ce au căzut în păcat, au fost alungaţi din Paradis şi au pierdut privilegiile de care se bucuraseră acolo. Vedem apoi cum răul s-a dezvoltat în continuare pe linia lui Cain. După ce a omorât pe Abel, Cain a fugit de Domnul, devenind astfel precursorul unei culturi fără Dumnezeu. Această perioadă din istoria omenirii, în care omul a umblat în lumina propriei conştiinţe, a luat sfârşit prin judecata potopului. Îl vedem apoi pe Noe având înaltul privilegiu de a fi guvernatorul noului pământ. Totuşi el a eşuat foarte curând, deoarece nu s-a putut autodisciplina căzând în beţie. Această dispensaţie, care a fost marcată de introducerea guvernării omeneşti, a luat sfârşit prin judecată, manifestată prin încurcarea limbilor. După aceea a fost chemat Avraam, în care s-au conturat promisiunile deosebite ale lui Dumnezeu pentru poporul legământului Său. Dar foarte curând după sosirea lui în ţara pe care Dumnezeu i-o arătase, s-a dus în Egipt, unde a intrat în mari necazuri. Egiptul a fost şi ţara unde s-a încheiat istoria patriarhilor – a fost cuptorul de foc încins pentru a purifica pe urmaşii lor înainte ca Dumnezeu să-i primească în calitate de popor al Său. După ce Israel a fost eliberat din robia acelei ţări şi Dumnezeu i-a adus la Sine „pe aripi de vultur“, ei au eşuat, căzând în idolatrie la muntele Sinai. De fapt, istoria Israelului este o lungă înşiruire de căderi omeneşti întâmpinate de harul divin. Îndată ce Aaron şi fiii săi au fost consacraţi să slujească în calitate de preoţi, preoţia a eşuat datorită lui Nadab şi Abihu, care s-au apropiat de Dumnezeu cu foc străin. Israeliţii au dispreţuit ţara cea bună a Canaanului şi, în timpul călătoriei prin pustie, s-au răzvrătit neîncetat împotriva Domnului. După ce au intrat în ţară, au eşuat prin aceea că au cucerit numai parţial Ţara Făgăduinţei. Perioada judecătorilor a sfârşit într-un haos enorm. Fiii lui Samuel, ultimul judecător şi primul profet, nu au umblat în căile lui. Regatul a eşuat imediat prin Saul, rege după carne (prin firea naturală). Perioada lui Israel sub Lege a sfârşit prin exil, întâi al celor zece seminţii, apoi al celorlalte două care mai rămăseseră. Atunci Dumnezeu Şi-a părăsit tronul din Ierusalim, transferând puterea imperiilor lumii. Aceasta a marcat începutul perioadei naţiunilor, care va dura până la a doua venire a lui Hristos. Dar chiar şi întâiul cap al acestor imperii a eşuat, căzând în idolatrie şi în glorificarea de sine. Atunci când Hristos a venit la ai Săi, a fost respins şi crucificat. După învierea şi înălţarea Lui, Duhul Sfânt S-a coborât pe pământ şi de atunci, Dumnezeu continuă să strângă Mireasa – Adunarea – pentru Fiul Său, atât dintre iudei, cât şi dintre neamuri. Dar chiar la începutul perioadei Bisericii, minunata ei înfăţişare descrisă în cartea Faptele Apostolilor este stricată prin păcatul lui Anania şi Safira. Toate aceste exemple ilustrează clar faptul că omul cedează poziţia acordată de Dumnezeu şi că foarte curând îşi pierde privilegiile.
Ruben şi-a pierdut dreptul de întâi-născut Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Ruben, care şi-a pierdut dreptul prin naştere, datorită căderii sale. Care erau deci privilegiile de întâi-născut ale lui Ruben? Întâi, Iacov l-a numit puterea lui şi pârgă tăriei lui. El era dovada puterii virile a lui Iacov şi moştenitorul familiei, care putea să asigure alţi urmaşi. În Psalmi găsim o expresie similară – „pârga puterii“ lor, referindu-se la întâii născuţi ai egiptenilor (Psalmul 78:51; 105:36). În legea privind drepturile întâiului născut, Moise a spus că întâiul născut al unui israelit avea dreptul la o parte dublă de moştenire, fiind „cel dintâi rod al puterii lui“ (Deuteronom 21:17). În al doilea rând, Ruben, ca întâi-născut, era cel dintâi în demnitate şi în putere (versetul 3). El avea ascendenţă asupra fraţilor săi şi locul de frunte între ei, nu numai în ce privea proprietatea, ci şi ca poziţie. El avea dreptul la o parte dublă de moştenire, dar şi la o poziţie specială, ca persoană cu autoritate. Această poziţie de autoritate este probabil cel mai clar exprimată în binecuvântarea lui Isaac pentru întâiul său născut: „Să-ţi fie supuse popoare şi neamuri să se închine înaintea ta! Să fii stăpânul fraţilor tăi şi fiii mamei tale să se plece înaintea ta!“ (Geneza 27:29). Legat de aceasta, sensul expresiei „întâi-născut“ a devenit mai târziu: „cineva cu un anumit rang, cu o anumită demnitate“. Spre exemplu, citim despre David, care era al optulea fiu al lui Isai, că Dumnezeu l-a făcut un întâi-născut, cel mai înalt dintre împăraţii pământului (Psalmul 89:27). Acest adevăr este şi mai valabil în Noul Testament, unde acelaşi cuvânt este folosit exclusiv pentru a-L desemna pe Hristos Însuşi în poziţia Lui supremă. În toate lucrurile şi în toate relaţiile, El are primul loc, atât faţă de fraţii Săi, cât şi faţă de întreaga creaţie, chiar şi faţă de cei morţi (Romani 8:29; Coloseni 1:15, 18; Evrei 1:6; Apocalipsa 1:5). Vai, Ruben şi-a pierdut dreptul de moştenire, astfel încât nu mai putea avea întâietate. Aceasta explică Iacov în versetul 4: „Năvalnic ca apele, tu nu vei mai avea întâietatea, căci te-ai suit în patul tatălui tău… “ Ruben, mânat de patimile lui, a comis adulter cu concubina tatălui său. Nestăpânirea poftelor este bine exprimată prin imaginea apelor năvalnice care nu pot fi controlate. Ruben n-a putut stăvili şuvoiul apelor amare care ieşea din inima lui şi-l întina (Marcu 7:21-23; Iacov 3:11). O persoană care a fost reînnoită prin Hristos şi care a primit Duhul Sfânt are în sine un izvor din care curge apă vie, dulce şi curată (Ioan 4:14; 7:37-39). Din cauza păcatului său, Ruben şi-a pierdut statutul de întâietate asupra fraţilor săi. De aceea seminţia lui Ruben n-a avut niciodată o poziţie de căpetenie între israeliţi. Ruben n-a dat conducători importanţi decât numai în sensul negativ. În timpul revoltei lui Core, Datan şi Abiram (Numeri 16:1), rubeniţii nu şi-au căutat moştenirea în Ţara Făgăduinţei, ci de cealaltă parte a râului Iordan (Numeri 32; Iosua 22). Mai târziu, când a trebuit să se dea bătălii, ei s-au ţinut departe de fraţii lor (Judecători 5:15-16). Ţinutul lor, la est de Iordan, era extrem de vulnerabil la atacurile inamice, în special ale moabiţilor şi ale arameilor; ei aveau să fie printre primele seminţii luate în exilul asirian. Ruben a trebuit să cedeze poziţia de conducător – pe care ar fi putut să o deţină – lui Iuda, cel de-al patrulea fiu al lui Iacov. Simeon şi Levi au fost săriţi datorită violenţei lor faţă de locuitorii din Sihem. Dar despre Iuda, Iacov a spus că sceptrul nu se va depărta de el, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui (versetul 10). Iuda avea să fie seminţia regală şi „din el a ieşit un domnitor (Prinţul)“ (1 Cronici 5.2). Pe lângă aceasta, din 1 Cronici 5 s-ar părea că privilegiile de întâi-născut au fost împărţite. Deşi Iuda a primit poziţia de conducător, binecuvântarea specială de întâi-născut – partea dublă de moştenire – a revenit lui Iosif. Faptul acesta este clar confirmat în Geneza 49. Cele mai bogate binecuvântări au fost rezervate lui Iosif, întâiul născut al Rahelei (Geneza 49:22-26). Dar nu trebuie să uităm a lua notă de lucrarea harului lui Dumnezeu manifestat în istoria seminţiei lui Ruben. Pe de o parte este acest subiect negativ, al pedepsei, care l-a făcut pe Ruben să-şi piardă curând însemnătatea, în timp ce pe de altă parte este tema pozitivă a harului lui Dumnezeu, care a păstrat această seminţie ca să nu se stingă. Acest fapt din urmă este reliefat în mod deosebit în binecuvântarea lui Moise: „Trăiască Ruben şi să nu moară, şi bărbaţii lui să nu fie puţini la număr!“ (Deuteronom 33:6). Aici Moise a cerut har pentru Ruben astfel încât, în pofida faptului că era mic şi neînsemnat, seminţia să supravieţuiască. În aplicaţie spirituală, aceasta arată necesitatea lucrării harului lui Dumnezeu de însufleţire pentru ca cineva să poată sta înaintea lui Dumnezeu şi să fie binecuvântat de El. Un alt lucru remarcabil este că în Apocalipsa 7, seminţia lui Ruben este reprezentată între aceia din Israel care vor fi pecetluiţi şi este menţionată a doua după Iuda.
Mesajul pentru Israel şi Biserică Întâiul născut al lui Iacov l-a dezamăgit. Ruben a pângărit ceea ce ar fi trebuit să fie sfânt pentru el (Levitic 18:8). El nu umblase pe căile lui Dumnezeu şi de aceea a trebuit să fie înlăturat din poziţia de întâi-născut. Dar acelaşi principiu se aplică şi la întregul Israel ca naţiune, el fiind întâiul născut al lui Dumnezeu (Exod 4:22-23). Dumnezeu l-a chemat din Egipt, l-a eliberat şi l-a îngrijit ca subiect special al dragostei Sale (Osea 11:1-4). Dar, în repetate rânduri, Israel I-a întors spatele, purtându-se într-un fel cu totul nepotrivit pentru un întâi-născut. Din acest motiv, Dumnezeu a îndepărtat pe poporul Său, numele lui fiind acum „Lo-ami“ (Nu-i poporul Meu – Osea 1:9). Dar este bine să ştim că, în ultimele zile, Dumnezeu, în harul Său, va răsturna situaţia. Putem continua pe aceeaşi linie şi pentru noi, în calitate de creştini, care suntem acum poporul lui Dumnezeu. Istoria noastră nu a fost mai bună decât a lui Israel şi nici noi n-am răspuns înaltei noastre chemări, întocmai cum israeliţii erau copii – literal „fii“ – ai lui Dumnezeu (Deuteronom 14:1-2), credincioşii alcătuiesc acum Biserica celor întâi-născuţi (Evrei 12:23). Hristos are întâietatea între mai mulţi fraţi. Deşi Noul Testament îi rezervă numai lui Hristos titlul de „întâi-născut“, noi suntem legaţi de El, demnitatea Sa răsfrângându-se asupra noastră. Prin El am obţinut poziţia de copii şi de fii ai lui Dumnezeu, binecuvântări care au rămas necunoscute până când Fiul lui Dumnezeu a venit în trup de carne şi până când Duhul Fiului lui Dumnezeu a fost trimis în inimile noastre (Galateni 4:4-6). În timp ce Israel a cunoscut aceste relaţii într-un sens colectiv şi într-o înfăţişare exterioară, semnificaţia lor deplină a fost dezvăluită numai după moartea lui Isus pe cruce. Noi suntem copii ai lui Dumnezeu pentru că suntem născuţi din El şi, în această calitate, putem arăta lumii cine este Tatăl nostru. Suntem, de asemenea, fii ai lui Dumnezeu după planul veşnic al lui Dumnezeu şi prin lucrarea de mântuire a lui Hristos (Romani 8:15; Galateni 4:4-7; Efeseni 1:5-7). Şi, fiind astfel, Dumnezeu ne-a rânduit pentru Sine, pentru a-l sluji şi a-L onora, ca fii în care îşi găseşte plăcerea (Proverbe 3.12). Suntem noi, atât individual cât şi colectiv, în armonie cu aceasta, răspunzând acestor privilegii? Oare nu trebuie să luăm cunoştinţă că există multe lucruri contrare acestei chemări înalte? Când privim înapoi în istoria Bisericii, trebuie să admitem că deseori s-a acţionat mai curând neţinând seama de Dumnezeu, decât respectându-L şi că s-a răspuns sub aşteptările lui Dumnezeu în privinţa poporului Său. Biserica a fost un popor sfânt în tot atât de mică măsură ca şi Israel. Ea I-a aparţinut exclusiv şi s-a aflat în posesia Lui, dar s-a amestecat cu lumea şi a fost găsită vinovată de idolatrie (Apocalipsa 2 şi 3). De la începutul existenţei ei, taina nelegiuirii se afla la lucru (2. Tesaloniceni 2:7). Ea şi-a părăsit dragostea dintâi şi a căzut din poziţia înaltă pe care o avusese în gândurile lui Dumnezeu (Apocalipsa 2:4-5). De aceea creştinătatea va fi înlăturată de pe poziţia de martor al lui Dumnezeu pe pământ, întocmai cum Ruben n-a putut să-şi păstreze poziţia de întâi-născut. Totuşi, aceasta nu înseamnă că planurile şi gândurile lui Dumnezeu vor rămâne neîmplinite din cauza căderii omului, pentru că toţi creştinii adevăraţi vor fi părtaşi la gloria lui Hristos atunci când El va fi adus în lume ca întâi-născut şi va domni ca Prinţ al păcii (Geneza 49:10). Ceea ce omul a stricat, Hristos va restaura. În sfârşit, câteva cuvinte despre semnificaţia numelui Ruben (= vedeţi fiu). Fără îndoială că acesta exprimă surpriza plină de recunoştinţă care a umplut inima Leei după ce a dat naştere întâiului ei născut. Ca şi Eva, probabil ea a gândit că a căpătat, cu ajutorul lui Dumnezeu, un copil de nădejde de parte bărbătească (Geneza 4:1; 29:32). Ambele mame au fost dezamăgite de fiii lor şi amândouă au trebuit să înveţe că nu te poţi aştepta la nimic bun din partea omului firesc. Dar odată ce am fost reînnoiţi prin Hristos şi am devenit copii şi fii ai lui Dumnezeu, putem fi cu adevărat mulţumitori şi fericiţi. Binecuvântarea de a fi fiu este un lucru scump, care ne face să-L cinstim pe Acela pe care acum îl chemăm ca Ava, adică Tată. Lea a exclamat: „Vedeţi fiu!“ Noi putem exclama: „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl: să ne numim copii ai lui Dumnezeu!“ (1. Ioan 3:1). Deci să ne purtăm ca nişte copii şi fii vrednici, pentru ca imaginea Fiului lui Dumnezeu să se poată vedea în noi.
Simeon şi Levi „Simeon şi Levi sunt fraţi; săbiile lor sunt nişte unelte de silnicie. Nu vreau să intre sufletul meu la sfaturile lor, nu vreau să se unească duhul meu cu adunarea lor! Căci în mânia lor au ucis oameni şi în răutatea lor au tăiat vinele taurilor. Blestemată să fie mânia lor, pentru că a fost prea turbată şi furia lor, pentru că a fost prea sălbatică! Îi voi împărţi în Iacov şi-i voi risipi în Israel“ (Geneza 49:5-7)
Fraţi la rău Din punct de vedere structural, cea de-a doua binecuvântare a lui Iacov este asemănătoare cu prima – recunoaştem din nou tema vinovăţiei şi a pedepsei. Ruben nu-şi stăpânise dorinţa şi comisese adulter cu Bilha; Simeon şi Levi săvârşiseră acte de violenţă faţă de locuitorii din Sihem. Astfel, Iacov se referă din nou la un incident din viaţa lui care avusese loc cu mult înainte. Acest incident este consemnat în detaliu în Geneza 34. Fiul domnitorului din Sihem o pângărise pe Dina, fiica lui Iacov. Dorind s-o ia de soţie, el a propus ca fiii lui Iacov să se căsătorească cu sihemite. Dar ei l-au înşelat, spunându-i că faptul acesta era imposibil câtă vreme oamenii din Sihem nu erau tăiaţi împrejur. Bărbaţii din Sihem au fost tăiaţi împrejur şi, în timp ce se aflau într-o stare de slăbiciune ca urmare a acestei operaţii, Simeon şi Levi i-au atacat pe neaşteptate şi i-au ucis. Fiii lui Iacov au jefuit apoi oraşul şi s-au întors acasă cu o pradă însemnată. Capitolul se încheie cu protestul lui Iacov împotriva acestor fapte, spunând lui Simeon şi Levi că au adus necazul asupra lui. Dar ei s-au justificat: „Se cuvenea oare să se poarte cu sora noastră cum se poartă cu o prostituată?“ (Geneza 34:31). În Geneza 49, Iacov se referă la aceasta din nou, depărtându-se în mod clar de violenţa celor doi fii ai săi. Ei au fost fraţi la rău (versetul 5). Fiind cel de-al doilea şi, respectiv, al treilea dintre fiii Leei, Simeon şi Levi erau fraţi în sensul propriu al cuvântului. Dar nu aceasta voia să spună Iacov, ci faptul că ei manifestaseră aceleaşi trăsături şi fuseseră ca unul singur în felul de a acţiona. De aceea li se adresează laolaltă în ultimele sale cuvinte. De fapt nu le-a vorbit direct, ci a folosit persoana a treia. Astfel, el a spus ceva despre ei în faţa tuturor fiilor săi. Toţi avem de învăţat ceva din aceasta. În timp ce fiecare dintre ceilalţi a fost binecuvântat cu binecuvântarea potrivită lui (versetul 28), Simeon şi Levi sunt luaţi împreună. Ei erau fraţi, dar nu în facerea de bine, ci în facerea de rău. Psalmul 133 vorbeşte despre binecuvântarea părtăşiei între fraţi: „Iată ce bine şi ce plăcut este pentru fraţi să locuiască împreună în unitate!“ (versetul 1). În cazul lui Simeon şi Levi, totuşi această părtăşie a degenerat într-o uneltire teribilă pe care au urzit-o împotriva locuitorilor din Sihem. În versetul 6, Iacov vorbeşte despre „sfatul lor“ şi „adunarea lor“, de care se desparte. El nu voia să aibă de-a face cu o asemenea părtăşie în fapte rele. Deci atacul împotriva cetăţenilor din Sihem a fost premeditat. Simeon şi Levi cunoşteau perfect ce aveau de făcut. Răzbunarea lor împotriva sihemiţilor a fost o acţiune bine pregătită, iar mijloacele folosite de ei erau „unelte de violenţă“ (versetul 5). Oricare ar fi fost aceste arme – unii cred că au fost săbii, alţii secure – ele au fost „arme ale întunericului“ şi „unelte ale nedreptăţii“. Creştinii sunt îndemnaţi să lase aceste arme şi să îmbrace „armele luminii“ (Romani 6:13; 13:12). Râvna fiilor lui Iacov ar fi putut fi folosită mai bine. Dar cum este cu noi? Mânuim noi „armele dreptăţii de lovire şi de apărare (de la dreapta şi de la stânga)“ (2. Corinteni 6:7)? Sunt armele noastre „nu ale firii păcătoase, ci puternice, datorită lui Dumnezeu“ (2. Corinteni 10:4)?
Despărţire de rău În timp ce dorinţa rea a reprezentat păcatul lui Ruben, Simeon şi Levi au folosit unelte ale violenţei. Chiar de la începutul istoriei omului, acestea au fost cele două rele fundamentale: corupţia interioară (care se arată prin pofte şi înşelăciune) şi violenţa, în exterior. Eva a păcătuit prin aceea că a dorit să mănânce din fructul pomului cunoştinţei binelui şi răului; Cain a înfăptuit violenţa, devenind primul asasin. Foarte des aceste rele fundamentale merg împreună, aşa cum le găsim la fiii lui Iacov: întâi au vorbit cu viclenie sihemiţilor, în timp ce unelteau împotriva lor, apoi mânia lor şi-a croit drum în afară, prin violenţă neîndurătoare. Şi atât oamenii cât şi animalele au trebuit să plătească pentru aceasta: „…În mânia lor au ucis oameni şi în răutatea lor au tăiat vinele taurilor“ (versetul 6). Ultima faptă nu este menţionată în Geneza 34, unde ni se spune că le-au luat toate turmele. Dar una nu o exclude pe cealaltă. În cursul unor asemenea represalii se poate întâmpla orice – şi aceasta este exact ceea ce denunţa Iacov. Astfel, Iacov a condamnat făţiş răul fiilor săi. Mai ales pentru un tată, aceasta nu este totdeauna uşor! Dar patriarhul nu şi-a luat copiii sub protecţia sa, nici nu a încercat să le atenueze vina. În loc să încerce să justifice răul (Isaia 5:20), el l-a numit cu numele urât pe care-l poartă. Şi aici vedem necesitatea de a fi despărţiţi de rău: „Să nu intre sufletul meu la sfatul lor, să nu se unească duhul meu cu adunarea lor“ (versetul 6). Cel drept nu se duce la sfatul celui rău, iar lumina nu are părtăşie cu întunericul. Scriptura ilustrează aceasta prin multe exemple (Numeri 16:23-27; 2. Corinteni 6:14-18; 2. Timotei 2:19-22; Apocalipsa 18:4). Iacov vorbea despre sufletul şi duhul lui – literal cinstea, gloria lui – pe care dorea să le protejeze de întinarea răului, care nu poate decât să dezonoreze pe om şi să-l facă de ruşine. Judecata lui Iacov are bătaie lungă (versetul 7). Acest verset conţine un blestem şi un represaliu. În timp ce Simeon şi Levi, ca persoane, nu sunt subiect al blestemului, mânia şi furia lor intră sub incidenţa lui: „Blestemată să fie mânia lor, pentru că a fost violentă, şi furia lor, căci a fost crudă“ (versetul 7). Spre deosebire de Geneza 3:14, unde şarpele este blestemat, şi de Judecători 5:23, unde sunt blestemaţi locuitorii din Meroza, blestemul lui Iacov este legat numai de manifestările răului pe care le-a găsit la Simeon şi Levi. Acesta este şi modul în care-i tratează Dumnezeu pe copiii Săi, pentru că-i iubeşte şi doreşte să-i binecuvânteze, dar El trebuie să judece răul din ei. Deşi fiii lui Iacov au încercat să dea faptelor lor aspectul unei apărări a onoarei sorei lor (Geneza 34:31), Iacov dezvăluie acum adevăratele motive. Mânia şi bunul plac au fost acelea care i-au dus atât de departe (versetul 6) şi numai spiritul de răzbunare i-a incitat să comită fapte de o violenţă rară. Ei nu fuseseră deloc conduşi de o mânie sfântă, ci de o mânie păcătoasă şi rea. Mânia sfântă este îngăduită şi poate fi de drept binevenită, dar ea poate foarte uşor degenera într-o manifestare carnală. Apostolul Paul avertizează în această privinţă, atunci când spune: „Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi. Să nu apună soarele peste mânia voastră şi să nu daţi prilej diavolului“ (Efeseni 4:26-27).
Îi voi risipi. Blestemul este urmat apoi de un represaliu: „Îi voi împărţi în Iacov şi-i voi risipi în Israel“ (versetul 7). Am notat deja că judecata lui Iacov avea cu adevărat o bătaie lungă. Era o sentinţă cu consecinţe de durată. Rezultatele răului comis de Simeon şi Levi nu se limitau numai la ei înşişi, ci aveau impact asupra urmaşilor lor. Noi, care trăim în perioada harului, putem fi înclinaţi să uităm că guvernarea lui Dumnezeu este un lucru serios, dar trebuie să ne amintim întotdeauna că Dumnezeu nu poate fi batjocorit. „Ceea ce seamănă omul, aceea va şi secera“ (Galateni 6:7). „Fiindcă Dumnezeul nostru este un foc mistuitor“ (Evrei 12:29). Desigur, fiecare trebui să plătească în primul rând pentru propriile păcate şi trebuie să suporte consecinţele propriilor călcări de lege. Credinciosul nu va veni la judecata veşnică, deoarece Hristos a murit în locul lui (Ioan 5:24), dar, atât timp cât se află pe pământ, are de-a face cu Dumnezeu în căile dreptăţii Sale. Guvernarea lui Dumnezeu este dreaptă, faptul acesta fiind deja evident în timpul dispensaţiei Legii. Dar, în harul Său, Dumnezeu ameliorează deseori consecinţele rătăcirii noastre. Vom vedea că aşa s-a întâmplat şi în cazul lui Simeon şi Levi. Dar, mai presus de orice îndoială, El domneşte şi, în unele cazuri, va pedepsi nelegiuirea părinţilor în copii (Exod 20:5). În calitatea de capi ai familiilor lor, Simeon şi Levi au falimentat, iar descendenţii lor au trebuit să sufere efectele acestui fapt. Simeon şi Levi au fost fraţi la rău; ei conspiraseră împotriva locuitorilor Sihemului. Pedeapsa este că această uniune a nedreptăţii este curmată prin împărţirea şi împrăştierea lor în Israel. Această judecată se aseamănă mult cu judecata prin încurcarea limbilor la turnul Babel. Când oamenii şi-au unit forţele pentru a face rău, Dumnezeu le-a nimicit ambiţiile, separându-i şi împrăştiindu-i pe fiii oamenilor pe faţa întregului pământ (Geneza 11:1-9). Este remarcabil că Iacov se considera el însuşi ca cel care avea să înfăptuiască această judecată: „Îi voi împărţi… “ Aceasta dovedeşte clar că aici el făcea o profeţie. Dumnezeu Însuşi vorbea prin gura lui Iacov, anticipând viitorul lui Simeon şi Levi. Cursul istoriei se află în mâinile Sale şi El poate vesti cu mult înainte ce nu este încă împlinit (Isaia 46:10). De aceea nu trebuie să uităm că, în calitate de cap al familiei sale, Iacov fusese investit de Dumnezeu cu autoritate. Ca reprezentant şi interpret al drepturilor lui Dumnezeu, el fusese deplin îndreptăţit să vorbească astfel fiilor săi. Fără îndoială că această profeţie s-a împlinit în istoria acestor două seminţii. Simeon şi Levi au fost întradevăr împrăştiaţi în Israel. Dar era o mare diferenţă între ei – Simeon a încetat aproape complet să existe ca seminţie independentă, în timp ce blestemul lui Levi a fost transformat într-o binecuvântare, pentru că cei din seminţia lui au rămas ascultători de Domnul, atunci când Israel a făcut viţelul de aur (Exod 35:25-29; Deuteronom 33:8-11). Împrăştierea lui Levi a rămas în vigoare, dar, trăind printre celelalte seminţii, leviţii puteau să înveţe legile lui Dumnezeu în toată ţara. Astfel, ei au ocupat o poziţie privilegiată între fraţii lor. Deşi iniţial simeoniţii erau numeroşi, numărul lor a scăzut dramatic spre sfârşitul călătoriei prin pustie. Faptul acesta devine limpede atunci când comparăm dările în bani din Numeri 1 şi 26. În binecuvântarea lui Moise, Simeon nici măcar nu este menţionat separat. Când pământul Canaanului a fost împărţit, în timpul lui Iosua, această seminţie nu a primit o moştenire separată, ci un număr de cetăţi în partea fiilor lui Iuda (Iosua 19:1-9). Destinul lui Simeon a fost strâns legat de cel al lui Iuda. Vedem cum au luptat împreună împotriva canaaniţilor ca să cucerească teritoriul care le căzuse la sorţi (Judecători 1:3, 17). Trăind „împrăştiaţi“ în teritoriul lui Iuda, simeoniţii au fost în mare măsură absorbiţi de această seminţie. Când David a devenit împărat, ei şi-au pierdut propriile cetăţi (1. Cronici 4:31). Mai târziu, un număr de simeoniţi a emigrat în zone din afara Ţării Făgăduinţei – la sud şi spre muntele Seir (1. Cronici 4:34-43). Şi în împărăţia celor zece seminţii trebuie să fi existat simeoniţi (2. Cronici 15:9; 34:6-7). Aşa s-a împlinit cuvântul lui Iacov, iar Simeon a fost împărţit şi împrăştiat în Israel.
Levi pus deoparte pentru Domnul. Istoria lui Levi este mult mai bine cunoscută. Şi descendenţii lui Levi au fost împrăştiaţi printre celelalte seminţii ale lui Israel. Totuşi, la începutul călătoriei prin pustie, destinul lor a urmat o întoarcere spre bine şi, ca urmare, istoria lor a fost diferită de cea a simeoniţilor. Această întoarcere spre bine o găsim în Exod 32, unde, ca răspuns la chemarea lui Moise, leviţii s-au dăruit Domnului şi au pedepsit poporul fără frâu. La prima vedere aceasta pare a fi o acţiune similară cu cea a lui Levi împotriva locuitorilor Sihemului. La muntele Sinai, trei mii de oameni au fost ucişi de leviţi. Dar aceasta nu a fost o sărmană răzbunare omenească, asemenea masacrului din Sihem, ci a fost judecata înfăptuită de Dumnezeu prin ei pentru a stăvili idolatria şi fărădelegea israeliţilor. Această dovadă a dăruirii lor pentru Domnul a fost apoi răsplătită. Leviţilor li s-a acordat statutul deosebit de slujitori ai Domnului şi ai Templului. Lor li s-a încredinţat slujba în cort şi li s-a permis să-şi întindă tabăra în jurul locuinţei lui Dumnezeu. În acest fel, leviţii au devenit ajutoare ale preoţilor, fiii lui Aaron, care şi ei aparţineau seminţiei lui Levi şi fuseseră puşi deoparte pentru slujirea Domnului chiar mai dinainte (Exod 28:1). Alegerea şi consacrarea leviţilor este descrisă în cartea Numeri. Acolo găsim următoarea consecinţă importantă în legătură cu subiectul nostru: leviţii au fost dăruiţi Domnului în locul tuturor întâilor-născuţi ai lui Israel (Numeri 3:11-13, 40-45; Exod 13:1-2). Astfel, într-un sens, leviţii au primit statutul de întâi-născuţi! După cum am văzut, dreptul prin naştere a fost luat de la Ruben şi dat lui Iuda şi, respectiv, lui Iosif. Totuşi, când leviţii au fost puşi deoparte pentru Domnul într-un chip deosebit, ei au primit – ca să spunem aşa – şi o parte din binecuvântarea întâilor-născuţi. Domnul Şi-a găsit plăcerea în ei şi El a fost moştenirea lor (Deuteronom 10:8-9). În Deuteronom 10, alegerea leviţilor este în mod limpede legată de şederea lui Israel la muntele Sinai şi de păcatul lor cu viţelul de aur. Ei au răspuns chemării lui Moise de a-L alege pe Domnul şi de aceea Moise nu a avut decât laude pentru ei în binecuvântarea lui: „Tumim şi Urim sunt ale bărbatului sfânt, pe care l-ai încercat la Masa şi cu care Te-ai certat la apele Meriba, care a zis despre tatăl său şi despre mama sa: «Nu i-am văzut» şi despre fraţii lui: «Nu vă cunosc», iar de copii n-a vrut să mai ştie. Căci au păzit Cuvântul Tău şi au ţinut legământul Tău: ei învaţă pe Iacov poruncile Tale şi pe Israel legea Ta; ei pun tămâie sub nările Tale şi ardere-de-tot pe altarul Tău“ (Deuteronom 33:8-10). Aceasta este încă o referire la ceea ce s-a întâmplat la muntele Sinai (Exod 17:1-7). Îndată ce Levi s-a ridicat pentru drepturile lui Dumnezeu acolo, a trebuit de atunci să păstreze Cuvântul şi Legea lui Dumnezeu în Israel. Aici vedem şi caracterul dublu al slujbei leviţilor, îndreptată atât spre Dumnezeu, cât şi spre om. Înaintea oamenilor, ei menţineau legea şi drepturile lui Dumnezeu, dar înaintea lui Dumnezeu veneau cu tămâie şi cu arderi-de-tot. Binecuvântarea lui Moise pentru Levi este foarte deosebită de cea a lui Iacov. Totuşi profeţia lui Iacov a fost împlinită întru totul, pentru că seminţia lui Levi nu a primit o moştenire separată în ţara Canaanului; acolo ei au fost împrăştiaţi între toate seminţiile lui Israel. Domnul Însuşi era moştenirea lor şi ei au primit de la fiecare seminţie doar câteva cetăţi în care să locuiască (Iosua 21). Ei au fost întradevăr împrăştiaţi în Israel, dar blestemul a fost schimbat într-o binecuvântare prin aceea că, fiind slujitori ai Domnului, leviţii au ocupat o poziţie privilegiată oriunde în ţară. Simeon (= ascultare) şi Levi (= alipire) nu au trăit la înălţimea semnificaţiei frumoase a numelor lor, acţionând în independenţă de Dumnezeu şi unindu-se la rău. Dar la muntele Sinai, Levi s-a unit cu Domnul, ceea ce a făcut ca istoria lor să aibă un curs mult mai bun decât cea a simeoniţilor. Acelaşi principiu este valabil şi pentru noi – oricine se uneşte cu Domnul este un duh cu El, găsind favoarea Lui (1.Corinteni 6:17). Dar, vai, nu întotdeauna este aşa în vieţile noastre! Nici istoria Bisericii, vorbind în general, nu este marcată de dăruirea pentru Domnul – ea s-a unit cu lumea, neascultând vocea lui Dumnezeu cunoscută prin Duhul şi Cuvântul Său. Ca şi Simeon şi Levi, creştinătatea şi-a unit forţele pentru rău şi a comis violenţă pe pământ. Ea a dovedit o putere conducătoare şi se face vinovată de sângele profeţilor şi al sfinţilor (Apocalipsa 18:24). Dar Dumnezeu va distruge obiectivele ei şi va pune capăt nedreptăţii care s-a strâns în ea (Apocalipsa 17 şi 18). După cum Ruben înfăţişează tipic prima cădere a Bisericii şi îndepărtarea de starea ei de origine, Simeon şi Levi ne arată măsura deplină a răului, precum şi pedeapsa ce decurge din aceasta. Fie ca Dumnezeu să ne dea har să ascultăm ceea ce Duhul spune bisericilor şi să nu ne unim cu lumea! Să ne agăţăm de Cuvântul şi de Numele lui Hristos (Apocalipsa 2 şi 3). Atunci vom fi adevăraţi „simeoniţi“ şi „leviţi“. Până acum, cuvintele lui Iacov n-au fost prea încurajatoare. În binecuvântările primilor trei fii ai săi a menţionat numai lucruri triste. De aceea Ruben, Simeon şi Levi ne înfăţişează falimentul omului în responsabilitatea lui, atât al omului în general, cât şi al lui Israel şi al Bisericii în particular. Corupţia şi violenţa au fost întotdeauna dovezile certe ale decăderii omeneşti. În aceste versete învăţăm dureroasa lecţie că „întâi vine nu ce este duhovnicesc, ci ce este firesc“ (1. Corinteni 15:46). Ce bine este să ne putem întoarce privirile de la omul firesc spre Hristos, Omul al doilea, din cer! El a suferit consecinţele căderii noastre şi prin moartea şi învierea Sa a devenit Capul unui popor născut din nou. Iuda este un evident tip al Lui şi, ca atare, este figura centrală a binecuvântării următoare.
Iuda „Iuda, tu vei primi laudele fraţilor tăi; mâna ta va apuca de ceafă pe vrăjmaşii tăi. Fiii tatălui tău se vor pleca până la pământ înaintea ta. Iuda este un leu tânăr. Tu te-ai întors de la măcel, fiul meu! El îşi pleacă genunchii, se culcă întocmai ca un leu; ca o leoaică: cine-l va scula? Sceptrul nu se va depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, până va veni Şilo, şi de El vor asculta popoarele. El îşi leagă măgarul de viţă şi de cel mai bun butuc de viţă, mânzul măgăriţei lui; îşi spală hainele în vin şi mantaua în sângele strugurilor. Are ochii roşii de vin şi dinţii albi de lapte“ (Geneza 49:8-12).
Prima prezentare a lui Mesia. Aici întâlnim prima culme a binecuvântărilor lui Iacov şi prima prezentare a lui Mesia. Această binecuvântare contrastează puternic cu cele dinainte. După toate lucrurile negative pe care patriarhul lea avut de spus cu privire la cei trei fii mai mari, şi-a schimbat total tonul când a fost rândul lui Iuda la binecuvântare; nu s-au auzit cuvinte critice, ci numai lucruri de lăudat. Totuşi, entuziasmul cu care Iacov a vorbit despre Iuda poate fi înţeles corect numai dacă în Iuda vedem pe Cel care era mai mare decât el. Deşi istoria lui Iosif prezintă o imagine destul de favorabilă lui Iuda – chiar şi atunci a jucat rolul de conducător – avem istoria despre Iuda şi Tamar în Biblie, din care reiese că nici Iuda însuşi nu era ireproşabil. Dar chestiunea se prezintă altfel dacă îl privim ca un simbol al lui Mesia, Prinţul care avea să iasă din Iuda. Acest mare Conducător merită într-adevăr toată lauda. Binecuvântările profetice ale lui Iacov oferă un contur al întregii istorii a omenirii. După toate eşecurile primului om, descrise în păcatele lui Ruben, Simeon şi Levi, ochii ne sunt întorşi spre Hristos. Prin El a intervenit Dumnezeu, în harul Său, atunci când stricăciunea de nespus a omului firesc – atât sub Lege cât şi fără Lege – a fost adusă la lumină. Totuşi Mesia, marele Iuda şi adevăratul Şilo, a fost respins de iudei, ca şi de naţiuni, ceea ce a marcat încă un punct al căderii în istoria omului. Aici numai mântuirea Domnului poate aduce ajutor (versetul 18). Ea se va arăta pe deplin atunci când Hristos va apărea din nou, la sfârşitul veacului; constituind al doilea punct culminant, atins la sfârşitul acestor binecuvântări prin Iosif şi Beniamin, ambii fiind simboluri ale lui Hristos în viitoarea Împărăţie a păcii. În această lumină putem înţelege de ce a acordat Iacov atât de multă atenţie lui Iuda şi lui Iosif. El a fost un instrument disponibil în mâna Duhului Sfânt pentru a ne oferi o imagine a măreţiei lui Hristos, atât în prima Lui venire pe pământ, cât şi în revenirea Sa. Pe alocuri, binecuvântarea lui Iuda este egalată şi chiar depăşită de cea a lui Iosif (Geneza 49:22-26). Amândouă binecuvântările poartă o bogăţie de gânduri. După cum am văzut, lui Iuda i s-a dat conducerea – privilegiul întâiului-născut – pentru că primii trei fii ai lui Iacov au căzut. Aceasta este o cheie pentru buna înţelegere a acestor versete. Dar Iosif a primit averea întâiului-născut, partea dublă de moştenire (Deuteronom 21:15-17; 1. Cronici 5:1-2). De aceea a stăruit Iacov asupra lui Iuda şi a lui Iosif. În binecuvântările lui Moise se pune accent mai mult pe Levi şi Iosif, decât pe Iuda şi Iosif. Moise îl menţionează pe Iuda printr-un singur verset (Deuteronom 33:7), care cuprinde o pledoarie pentru restaurarea lui Iuda, pentru întoarcerea lui din exil (Deuteronom 30:1-10) şi pentru putere în lupta cu vrăjmaşii. Cum Israel era pe cale de a intra în Canaan, tema centrală în Deuteronom este stăpânirea Ţării Făgăduinţei. De aceea, poziţia de conducere spirituală a preoţilor şi a leviţilor este reliefată mai mult decât orice, fiind un prerogativ pentru trecerea Ţării Făgăduinţei în stăpânirea poporului. În acest pasaj, Moise dă o atenţie deosebită lui Iosif, lui acordându-i-se cele mai bogate binecuvântări ale pământului. Geneza 49 tratează mai mult istoria profetică a descendenţilor lui Iacov şi descoperirea mântuirii lui Dumnezeu în şi prin venirea lui Mesia.
Tu vei primi laudele fraţilor tăi. Binecuvântarea lui Iuda poate fi împărţită în patru părţi. Întâi îl vedem pe Iuda onorat de fraţii săi şi temut de către vrăjmaşii săi (versetul 8). Faptul acesta este ilustrat prin exemplul puterii copleşitoare a leului, regele animalelor (versetul 9). Apoi este profeţită domnia îndelungată a lui Iuda şi venirea lui Şilo, Prinţul păcii, Căruia chiar şi neamurile îi vor fi supuse (versetul 10). În final este descris viitorul prosper al lui Iuda; probabil că figura centrală a acestor versete este din nou Mesia, care a folosit un măgar pentru a intra călare în Ierusalim (Geneza 49:11-12; Zaharia 9:9). Iacov a început printr-un joc de cuvinte legat de numele lui Iuda, care înseamnă „laudă“. Iuda avea să fie obiectul laudei fraţilor săi: „Iuda, tu vei primi laudele fraţilor tăi“ (versetul 8). În ebraică se accentuează puternic pronumele personal „tu“. În traducerea Bibliei, New King James Version, aceasta se redă prin: „Tu eşti acela despre care…“ În acest fel Iacov a accentuat contrastul cu primii trei fii ai săi. În sfârşit, se putea adresa unui fiu în care-şi găsea plăcerea. Iuda a fost cel care a primit dreptul de întâi-născut, pe care Ruben l-a pierdut şi pe care Simeon şi Levi nu au fost capabili să-l revendice. Iuda avea să ia locul de frunte între fraţii săi, care îl vor lăuda şi chiar se vor pleca înaintea lui (versetul 8). Ultimul element îl găsim şi în visele lui Iosif, care s-au împlinit atunci când fraţii lui au venit în Egipt şi s-au plecat înaintea lui. Atât Iuda cât şi Iosif sunt tipuri ale lui Hristos care, după ce Şi-a terminat lucrarea, Şi-a chemat fraţii şi le-a adus lămuriri despre Numele Tatălui (Ioan 20:17). Hristos este întâiul-născut între mai mulţi fraţi, iar în mijlocul lor, El este Acela care cântă laude Tatălui (Psalmul 22:22; Romani 8:29; Evrei 2:12). El este adevăratul Iuda, acel Unul care laudă cu adevărat pe Dumnezeu; şi numai împreună cu El putem să lăudăm pe Tatăl. Făcând aceasta, ne şi închinăm Celui care ne-a descoperit pe Tatăl şi cinstim pe Fiul aşa cum cinstim pe Tatăl. Lăudăm atât pe Dumnezeu, cât şi pe Miel, care este Leul din seminţia lui Iuda (versetul 9; Apocalipsa 5:5). Versetul 8 ne dă un indiciu cu privire la motivul pentru care Iuda este lăudat de fraţii săi: „Mâna ta va apuca de ceafă pe vrăjmaşii tăi“. Acesta nu este tabloul static al învingătorului care-şi pune piciorul pe grumazul vrăjmaşului (Iosua 10:24; Psalmul 110:1), ci mai degrabă imaginea dinamică a cuiva aflat într-o urmărire îndârjită a adversarilor săi fugari, pe care-i apucă de ceafă. În istoria lui Israel, aceste cuvinte s-au împlinit în vremea regelui David, descendentul cu faimă al casei lui Iuda (în 2. Samuel 22:41 se spune că vrăjmaşii au fugit dinaintea lui). Saul ucisese miile lui, iar David zecile lui de mii. Pentru acest motiv el a fost cinstit şi, cu timpul, toate seminţiile lui Israel au recunoscut domnia lui. Iacov nu a folosit expresia „fiii mamei tale“, cum făcuse Isaac (Geneza 27:29), ci expresia „fiii tatălui tău“ (Geneza 49:8). Aceasta includea toate seminţiile lui Israel, nu numai pe cei născuţi din Lea. Întocmai cum David a fost recunoscut peste tot de fraţii săi, datorită marilor lui isprăvi, tot aşa Hristos este acum glorificat şi onorat de răscumpăraţii Lui pentru biruinţele Lui. Pe Calvar, El a biruit pe satan, moartea şi păcatul. El l-a înfrânt pe diavol chiar cu sabia acestuia, adică puterea morţii (1. Samuel 17; Evrei 2:14). De aceea lăudăm Numele Lui şi ne plecăm înaintea Lui în adorare. El este Leul din seminţia lui Iuda, Guvernatorul universului şi vrednic de lauda universală. Aceasta ne conduce la versetul 9, în care Iuda este asemănat atât cu un leu tânăr, cât şi cu un leu matur. În timp ce leul tânăr este un simbol al iuţelii, liniştea animalului matur arată teama respectuoasă pe care acesta o inspiră. După ce şi-a devorat prada, se suie la ascunzătoarea lui din munţi şi cine-ar îndrăzni săl deranjeze de acolo? În binecuvântările lui Moise se vorbeşte despre Dan ca de un leu tânăr, în timp ce seminţia lui Gad este asemănată cu un leu feroce (Deuteronom 33:20-22). În Geneza 49 găsim mai multe comparaţii cu animale – Isahar, un măgar; Dan, un şarpe; Neftali, o cerboaică şi Beniamin, un lup. În Ultimele cuvinte ale lui mod spiritual nu există nici un motiv ca să atribuim vreo semnificaţie mitică acestor animale, ele fiind folosite numai pentru a ilustra anumite caracteristici ale fiilor lui Iacov. Seminţia lui Iuda pare să fi avut întotdeauna leul ca emblemă şi în ţările occidentale, leul este o figură heraldică obişnuită. Nici o altă figură de stil nu putea exprima atât de clar faptul că Iuda avea să posede o putere biruitoare deosebită. În binecuvântările lui, Balaam a folosit cuvinte similare pentru a descrie întreaga naţiune a lui Israel (Numeri 23:24; 24:9).
Până va veni Şilo. Prin cuvintele de laudă din versetele 8 şi 9 sunt trezite sentimente de uimire şi speranţă. Iuda, fiind un model de curaj şi putere, era recunoscut atât de prieteni, cât şi de vrăjmaşi. Ce s-ar mai putea spune despre el? Profeţia atinge apogeul în versetul 10, unul dintre cele mai bine cunoscute şi mai dificile versete din Vechiul Testament. Iuda avea să-şi păstreze supremaţia până la venirea lui Şilo, care va avea o autoritate şi mai mare şi va supune naţiuniile. Această veste este urmată apoi de o descriere a timpului de binecuvântare ce va rezulta în urma venirii lui Şilo (Geneza 49:11-12). Domnia lui Iuda nu avea să fie temporară, ci avea să dăinuie: „Sceptrul nu se va depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui“ (versetul 10). Aici nu este un limbaj metaforic, asemenea versetului 9, unde îl vedem pe Iuda ca un leu triumfător. Aici Iuda este înfăţişat ca un rege oriental careşi ţine toiagul lung – semn al demnităţii sale – între picioare, atunci când stă pe tron. Toiagul de cârmuire simbolizează mai mult decât demnitatea regală; poate indica şi o autoritate inferioară (Numeri 21:18; Judecători 5:14). Unele traduceri (King James Version, NKJV) folosesc cuvântul „dătător de lege“ în loc de „toiag de cârmuire“, care în sine nu este greşit, dar din context apare evident că aici se are în vedere un obiect (ca în Psalmul 60:7). Deci vedem că Iuda avea să aibă rolul de conducător şi întâietatea peste celelalte seminţii. Chiar din timpul călătoriei prin pustie, el a ocupat primul loc între seminţiile lui Israel şi, de atunci, acesta nu s-a schimbat (până la divizarea împărăţiei). Desigur, apogeul supremaţiei lui Iuda l-a reprezentat domnia lui David; dar aceasta nu a fost o domnie permanentă. Mai întâi ea s-a mărginit la împărăţia formată din cele două seminţii şi apoi Iuda a pierdut-o în exilul babilonian. Dar, chiar şi după acel exil, Iuda a ocupat o poziţie de conducător, aşa încât israeliţii rămaşi, care s-au întors în Ţara Făgăduinţei, au fost priviţi ca iudiţi, iudei, şi s-au contopit cu această seminţie. Astfel, în aceste versete Iacov nu profeţeşte numai despre domnia lui Iuda, ci şi, în termeni mai generali, despre conducerea care avea să-i revină permanent. Aceste cuvinte servesc ca pregătire pentru următorul moment culminant: „…până va veni Şilo şi de El vor asculta popoarele“ (versetul 10). Iuda avea să aibă dominaţia, dar, după venirea lui Şilo, domnia lui se va extinde chiar şi asupra naţiunilor. Cuvântul „Şilo“ a ridicat probleme serioase interpreţilor Bibliei, acesta fiind singurul loc în care se găseşte în această formă specifică. Şilo, ca nume al unui oraş care apare frecvent în cărţile istorice este întotdeauna pronunţat diferit în ebraică. Cuvintele „până va veni Şilo“ au fost redate în multe feluri, după cum se poate vedea din înşiruirea de mai jos:
– „până când el (Iuda) va veni la Şilo“;
– „până când el va veni la un loc de odihnă“;
– „până când ele (seminţiile) vor veni la Şilo“;
– „până când va veni odihna“;
– „până când un dar va veni pentru el“;
– „până când el va veni la ai săi“;
– „până când vine el, căruia îi aparţine“ (Ezechiel 21:27);
– „până când va veni fiul său“;
– „până când va veni eroul“;
– „până când va veni conducătorul“;
Vedem că „Şilo“ este înţeles ca fiind numele unui oraş, al unui lucru sau al unei persoane. Totuşi, cei mai mulţi traducători şi interpreţi susţin că aceasta este o profeţie mesianică. Atât din punct de vedere lingvistic, cât şi exegetic sunt prea multe dovezi împotriva interpretării că Şilo reprezintă în acest verset numele unui oraş. Şi reprezintă mai mult decât un indiciu asupra unui anume lucru sau asupra unei stări de fericire. Este unul dintre numele lui Mesia, care avea să iasă din Iuda şi să ducă gloria dominaţiei lui Iuda pe înălţimi neatinse până atunci. Nu este deloc inacceptabil să considerăm venirea lui David şi în special pe cea a lui Solomon ca fiind o primă împlinire a acestei profeţii. Cuvintele Şilo şi Solomon se află evident în relaţie şi se referă la pacea şi liniştea care l-au marcat pe Israel în zilele lui Solomon (1. Cronici 22:9). Solomon a întărit domnia tatălui său David şi a stăpânit toate împărăţiile de la Nil la Eufrat (1. Împăraţi 4:21, 24). Venirea acestui prinţ al păcii din seminţia lui Iuda nu a epuizat însă bogăţiile acestei profeţii. Solomon nu a fost adevăratul Şilo, pentru că împărăţia lui a fost temporară. Mai avea să iasă încă o Căpetenie, absolut unică, din Iuda (Isaia 11:1-10; Mica 5:1-3). La El vor apela naţiunile şi va fi mare până la marginile pământului. Îl cunoaştem pe acest Prinţ al păcii: este Domnul nostru binecuvântat. El este mai mult decât Solomon şi a venit şi a propovăduit pacea tuturor naţiunilor care se aflau departe (Efeseni 2:13, 17). Şi noi ne-am supus autorităţii Lui, acceptându-L ca Domn şi Mântuitor al nostru. Este interesant de remarcat aici că pentru ascultare („şi de El vor asculta popoarele“) este folosit un cuvânt cu sensul de ascultare voluntară. Ascultarea noastră de Hristos este caracterizată prin bunăvoinţă; este ascultarea credinţei (Romani 1:5; 16:26). Cuvântul din Geneza a fost tradus de alţii (KJV, JND note) ca „strângere“ („la El se vor strânge popoarele“). Hristos este Centrul de atracţie pentru toţi ai Săi care sunt adunaţi la El. Prin credinţă, El ne atrage la Sine şi ne supunem cu plăcere acestei autorităţi. Oricum, această profeţie mesianică răzbate mai departe în viitor, cum apare evident din versetele citate din Isaia şi Mica. Ea marchează toată calea împărăţiei păcii, care va fi întemeiată după a doua venire a lui Hristos. Atunci El va apărea în toată măreţia Sa şi va fi servit şi ascultat în mod public de naţiuni. Domnia Lui se va întinde până la marginile pământului (Psalmul 72:8; Zaharia 9:10), iar El va fi Centrul de binecuvântare atât pentru Israel, cât şi pentru neamuri.
Bucuria Împărăţiei Pe această linie, ultimele versete ale acestei binecuvântări descriu extazul Împărăţiei păcii şi Gloria Prinţului păcii. N-ar fi corect să spunem că aceste versete se referă numai la Iuda profeţind rodnicia moştenirii lui Iuda în Canaan. În afară de o explicaţie istorică, aceste versete au aplicaţii atât în sens profetic, cât şi în sens spiritual. Din legătura cu versetul 10 reiese evident că şi aici Mesia este figura centrală: „El îşi leagă măgarul de viţă şi de cel mai bun butuc de viţă mânzul măgăriţei lui“ (versetul 11). Viţa se va găsi într-o asemenea abundenţă, încât va fi folosită chiar şi în acest scop. Hristos a intrat în Ierusalim călare pe mânzul unei măgăriţe (Zaharia 9:9), ceea ce s-ar putea să se repete la cea de-a doua venire a Lui la ai Săi. Atunci ei vor striga din nou: „Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului“ (Matei 21:1-9; 23:39). Abundenţa viţei este cea mai tipică trăsătură a viitoarei Împărăţii a păcii (Isaia 25:6). Când blestemul va fi luat de pe pământ, munţii vor picura vin şi lapte (Ioel 3:18; Amos 9:13). Această abundenţă reiese evident şi din cuvintele versetului 11. Mesia va putea să-Şi spele hainele în vin. Să luăm notă de contrastul remarcabil dintre acest verset şi Ioan 2, unde vinul se terminase. Ori de câte ori oamenii ascultă Cuvântul Domnului, lipsa este transformată în belşug. Vinul este un simbol binecunoscut al bucuriei (Judecători 9:13; Psalmul 104:15), pe care Hristos îl oferă din abundenţă oricând I se asigură locul cuvenit. Bucuria noastră ajunge deplină prin părtăşia cu Tatăl şi cu Fiul, care ne asigură această binecuvântare chiar acum. Sfârşitul frumos al versetului 12 cuprinde descrierea gloriei personale a lui Hristos: „Are ochii mai roşii decât vinul şi dinţii mai albi decât laptele“ (conform traducerii: New American Standard Bible). Aceste culori contrastante îi sporesc frumuseţea, după cum este cazul şi în descrierea mirelui din Cântarea Cântărilor a lui Solomon (5:10-16). În timp ce Hristos va fi făcut mare în Împărăţia păcii, aceasta se întâmplă chiar acum în adunarea fraţilor Săi. Datorită belşugului de binecuvântare pe care ni-l dă, noi îl adorăm şi ne închinăm Lui.
Zabulon „Zabulon va locui pe ţărmul mărilor lângă limanul corăbiilor şi hotarul lui se va întinde înspre Sidon“ (Geneza 49:13).
Diaspora. Binecuvântarea lui Zabulon ridică numeroase întrebări interpreţilor, întrebări la care, în general, ei nu pot răspunde dacă nu văd liniile profetice ale acestui capitol. Prima problemă aici este ordinea: Zabulon, al şaselea fiu al Leei, este pus înaintea lui Isahar, deşi s-a născut după el (Geneza 30:20). În al doilea rând, această binecuvântare este în fapt nimic altceva decât o indicare a moştenirii viitoare a lui Zabulon în Ţara Făgăduinţei; nu se spune nimic despre Zabulon ca persoană. Oare aceste cuvinte semnifică o aprobare sau o dezaprobare? În al treilea rând, împlinirea acestei profeţii este pusă la îndoială, deoarece moştenirea lui Zabulon nu era adiacentă la Mediterana, ci mai degrabă înghesuită între Aşer şi Neftali. La toate aceste întrebări se poate răspunde potrivit numai dacă recunoaştem acest capitol ca fiind o survolare profetică a întregii istorii a poporului lui Dumnezeu. După căderea primilor trei fii ai lui Iacov, profeţia despre Iuda şi Şilo constituie un apogeu evident, tratând despre venirea lui Mesia la poporul Său şi despre stăpânirea ce I se va da. Dar, după cum ştim, El a fost dispreţuit şi respins de oameni, iar Israel a fost împrăştiat printre naţiuni. Şi această situaţie o găsim în binecuvântarea lui Zabulon. Cât de minunat ar fi fost dacă ultimele cuvinte ale lui Iacov s-ar fi încheiat cu binecuvântarea lui Iuda! Dar, vai, nu avea să fie aşa, iar venirea mântuirii desăvârşite prin Mesia a fost amânată până la sfârşitul timpurilor. După cum se vede în ultimele binecuvântări, cele ale lui Iosif şi Beniamin, binecuvântarea promisă va veni în adevăr. Hristos Se va întoarce şi toţi vrăjmaşii Lui vor fi făcuţi aşternut al picioarelor Lui, în timp ce fraţii Săi I se vor închina. Totuşi, deocamdată Israel este lăsat deoparte şi locuieşte printer neamuri. Faptul acesta este exprimat prin numele Zabulon (= locuinţă) şi prin imaginea mării deschise, care este marea popoarelor şi a naţiunilor care urlă necontenit şi niciodată nu se linişteşte (Isaia 17:12-13). Zabulon locuieşte „la“ ţărmul mării deschise, unde se află corăbiile. Cuvântul „la“ indică prin origine o direcţie, deci nu conferă o delimitare exactă moştenirii lui Zabulon! Aceasta arată că Zabulon s-a orientat spre mare şi comerţul maritim. S-ar părea că a făcut negoţ cu naţiunile, deoarece în ultimul rând al acestei binecuvântări se spune: „Şi hotarul lui se va întinde spre Sidon“. În acest pasaj, Sidonul îi reprezintă pe fenicieni, binecunoscuta naţiune de comercianţi ai antichităţii. Şi profetul Isaia vorbeşte despre negustorii din Sidon care străbăteau marea (Isaia 23:2). O comparaţie cu Judecători 5:17 ne arată că în cuvintele lui Iacov despre Zabulon, care nu echivalează decât cu o descriere topografică a moştenirii lui viitoare, putem într-adevăr înţelege un sens negativ. În acest verset, Dan este mustrat pentru că a stat pe corăbii, iar Aşer, pentru că a stat liniştit pe ţărmul mării. Toate acestea oferă o imagine izbitoare a împrăştierii lui Israel printre naţiuni în „vremea naţiunilor“ (Luca 21:24), care va dura până la a doua venire a lui Hristos. Israel locuieşte cu naţiunile, este orientat spre ele şi desfăşoară afaceri cu ele. În binecuvântarea lui Isahar vedem că aceasta conduce la supunere faţă de naţiuni şi la coborârea până la o muncă servilă. O altă consecinţă a acestei asimilări cu naţiunile, respectiv adoptarea idolatriei, este chiar mai gravă. Aceasta se va vedea în profeţia despre Dan. Un prim indiciu despre aceasta poate fi găsit în 1. Împăraţi 16:31, unde Sidonul este prezentat ca centru al adorării lui Baal. După epoca de aur a lui David şi Solomon, poporul Israel a intrat treptat sub influenţa naţiunilor din jur şi a fost confruntat cu consecinţele rele ale acestui fapt.
Nu iubiţi lumea. Oricine îşi întinde hotarul spre Sidon, spre lume, ca Zabulon, va experimenta în curând consecinţele negative ale atitudinii sale. Astfel, trebuie să ştim că idolatria şi mondenitatea merg mână în mână. Apocalipsa 2 ne arată că amestecul cu lumea duce la idolatrie. Biserica din Pergam şi-a găsit locuinţă în lume, unde se află tronul lui satan, iar în biserica din Tiatira, Izabela acţiona ca o închinătoare la idoli. Ambele biserici sunt mustrate pentru aceste rele: idolatria şi adulterul cu lumea. Este un aspect important că întâlnim pe Izabela aici, în Noul Testament, faptul acesta arătând că istoria s-a repetat – Biserica nu a fost mai bună decât poporul Israel, închinarea la Baal, care a fost introdusă sub împăratul Ahab şi a fost dusă mai departe de Izabela (profeţii lui Baal mâncau la masa ei) este asemănătoare cu practicile papalităţii. În timpurile din urmă, istoria bisericii apostate şi cea a Israelului apostat vor sfârşi într-o idolatrie înfiorătoare (2. Tesaloniceni 2:3-4; 1. Ioan 2:18-22; Apocalipsa 13, 17 şi 18). Şi dacă ne întoarcem spre Sidon, spre lume, ne asumăm toate aceste riscuri. Dacă iubim lumea, îl pierdem din vedere pe Hristos, iar măreţia lui Iuda şi a lui Şilo vor fi umbrite. Pe lângă aplicaţia spirituală şi profetică, aceste versete mai au o semnificaţie istorică în legătură cu perioada împăraţilor.
Bucură-te, Zabuloane. Şi în binecuvântările lui Moise găsim pe Zabulon în relaţie cu naţiunile şi cu marea, dar de această dată nu într-un sens negativ: „Despre Zabulon a zis: «Bucură-te, Zabuloane, de alergările tale şi tu, Isahar, de corturile tale! Ei vor chema popoarele pe munte; acolo vor aduce jertfe de dreptate, căci vor suge bogăţia mării şi comorile ascunse în nisip»“ (Deuteronom 33:18-19). În acest pasaj, Zabulon şi Isahar sunt trataţi la fel, ca şi în Geneza 49, binecuvântările celor două seminţii fiind clar legate împreună. Orientarea spre naţiuni duce la pierderea independenţei şi la robie. Dar Moise nu a dezaprobat orientarea lui Zabulon spre naţiuni şi este bine să încheiem cu acest gând. În ultimele zile, destinul lui Israel se va schimba în bine şi ei vor fi centrul binecuvântării pentru întregul pământ. Ei nu vor mai fi asimilaţi de naţiuni şi nici subjugaţi de acestea, ci acestea din urmă vor da ascultare legii care va ieşi din Sion. Naţiunile se vor strânge la muntele Domnului şi la templul din Împărăţia păcii, cum a prezis Isaia (Isaia 2:1-5). Acesta este timpul la care Moise s-a referit în binecuvântările sale pentru Zabulon şi Isahar. Ei vor îndemna naţiunile să vină la Ierusalim cu daruri şi împreună cu ei vor oferi Prinţului păcii bogăţiile lor. De asemenea este de remarcat că moştenirea lui Zabulon făcea parte din ţinutul Galileii, pe care Isaia l-a numit ţinutul naţiunilor. Şi tocmai în acest îndepărtat şi dispreţuit colţ de ţară avea să trăiască şi să lucreze Mesia: „Ţara lui Zabulon şi Neftali… Galileea neamurilor. Poporul care umbla în întuneric a văzut o mare lumină; peste cei care locuiau în ţara umbrei morţii a strălucit lumina“ (Isaia 9:1-2; Matei 4:15-16). Planul harului lui Dumnezeu prevedea ca Domnul Isus să fie făcut Lumina popoarelor (Isaia 49:6). Lumina mântuirii Lui, pe care am obţinut-o în El şi prin care au fost luminate inimile noastre păcătoase, garantează binecuvântarea care va reveni naţiunilor în Împărăţia păcii, întrucât Hristos va răsări ca Soarele dreptăţii, iar naţiunile împreună cu Israel se vor supune guvernării Lui binecuvântate. Aceasta este perspectiva binecuvântării lui Zabulon, seminţia pe care întotdeauna în Scriptură o găsim în legătură cu naţiunile, atât spre rău, cât şi, în final, spre bine.
Isahar „Isahar este un măgar osos, care se culcă între două grajduri. Vede că locul unde se odihneşte este bun şi că ţinutul lui este plăcut; îşi pleacă umărul sub povară şi se supune birului“ (Geneza 49:14-15).
Slujind lumii. Poate că Isahar ar fi descris cel mai bine ca o persoană căreia îi place mult tihna şi confortul, care întotdeauna se uită după avantaje. Deşi obţine pace şi bogăţii, el trebuie să le plătească cu propria libertate, prosperitatea lui fiind rezultatul muncii pentru alţii. Faptul acesta este redat foarte adecvat prin imaginea animalului de povară, destinat să poarte poveri pentru alţii. Isahar este comparat cu un „măgar osos“ care se odihneşte între staule. Acest ultim cuvânt a ridicat destule probleme şi a fost redat în mai multe feluri, ca: „poveri“ (NKJV), „samare“ (New International Version), „grajduri“ (JND), „garduri“ (New English Bible) sau „focuri de tabără“ (NIV note). Singura apariţie în acelaşi sens şi în acelaşi context se află în Judecători 5:16, unde sunt indicate clar ţarcurile pentru animale. Întocmai cum măgarul caută un loc de odihnă potrivit, seminţia lui Isahar a găsit un loc de odihnă bine aşezat în ţara Canaanului. O parte din ţinutul lor era câmpia Izreelului, traversată de importanta cale comercială dinspre Fenicia spre sud. Aceasta însemna că Isahar s-a găsit într-o poziţie în care îi era dificil să-şi păstreze independenţa şi, ca urmare, a luat parte la comerţ şi a slujit naţiunile. Locul lui de odihnă era bun şi ţara era plăcută (versetul 15), dar aceasta a avut ca efect aplecarea lui sub jugul naţiunilor (versetul 15). Ni se spune chiar că a trebuit să presteze o muncă obligată (Iosua 16:10; 1. Împăraţi 9:21). Situaţia în care s-a găsit în final Isahar nu era deloc în acord cu scopul lui Dumnezeu referitor la poporul Său, întrucât El chemase pe Israel să supună popoarele. Moise spusese că ei vor fi mai presus de orice naţiune de pe pământ, pentru a fi cap, nu coadă (Deuteronom 28:13). Dar aceasta avea să depindă de ascultarea lui Israel faţă de poruncile lui Dumnezeu şi, îndată ce ei aveau să îl uite, rolurile trebuiau să se inverseze – ei vor fi blestemaţi şi vor trebui să slujească naţiunile. Deci prestarea unei munci impuse constituia un lucru ruşinos pentru Isahar, reprezentând opusul a ceea ce trebuia să fie relaţia normală dintre Israel şi naţiuni (vezi şi Judecători 1). Odată ce ne-am clarificat acest punct nu vom mai avea nici o dificultate să înţelegem semnificaţia profetică şi spirituală a acestei binecuvântări. Isahar reprezintă pe Israel în acea fază a istoriei lor în care s-au aflat supuşi naţiunilor şi puşi la muncă forţată. Orientarea spre naţiuni, cum am văzut deja în cazul lui Zabulon, duce inevitabil la subjugarea de către acestea. Este de presupus că acesta este motivul pentru care ordinea Zabulon-Isahar diferă în aceste binecuvântări de ordinea normală, după vârstă, pe care o găsim deseori în Scriptură (Geneza 30, Exod 1, Numeri 1 şi 2, Ezechiel 48 şi Apocalipsa 7). Cronologic, această subjugare de către naţiuni a avut loc după epoca lui David şi Solomon şi s-a repetat după venirea şi respingerea lui Isus Hristos, adevăratul Şilo. Împrăştiat printre naţiuni, Israel a devenit în special o naţiune de negustori, slujind de obicei conducătorilor străini. Este demn de reţinut că numele Isahar (= leafă) se referă la fel de semnificativ la acest aspect. Israel a devenit un servitor al naţiunilor. Pentru noi, lecţia spirituală este evidentă: dacă ne asociem cu lumea şi uităm că suntem călători, vom ajunge inevitabil sub influenţa lumii şi aceasta va începe să ne conducă. Faptul acesta este confirmat de istoria profetică a Bisericii în Apocalipsa 2 şi 3: Pergam şi-a făcut locuinţa în lumea idolatră – aşa cum Zabulon s-a orientat spre Sidonul idolatru şi din această cauză s-a aflat în pericolul de a fi biruit. Ca o consecinţă, unii au urmat greşeala lui Balaam şi au devenit prieteni cu lumea pentru bani (Apocalipsa 2:14; 2. Petru 2:15; Iuda 11). După cum ne arată epistola lui Iuda, această cale a decăderii sfârşeşte în apostazie făţişă şi în revoltă împotriva lui Dumnezeu. În binecuvântările lui Iacov, acest stadiu final este atins în seminţia care urmează lui Isahar, adică Dan, în care se manifestă din plin puterea lui satan.
Slujire adevărată, creştină. Aceste lucruri grave se aplică nu numai la istoria poporului lui Dumnezeu în general, deoarece prin ele Dumnezeu vorbeşte şi fiecăruia dintre noi în mod personal. Cât de mulţi slujitori ai lui Dumnezeu slujesc în fapt lumea! Dar apostolul Pavel nu a dorit să fie un rob al oamenilor; singura lui dorinţă era să placă lui Dumnezeu (Galateni 1:10). Isahar a fost un instrument în mâinile altora. Dar noi? Suntem cu adevărat instrumente în mâinile lui Dumnezeu său suntem călăuziţi de alţii şi de raţiuni omeneşti? În Geneza 49 vedem două imagini contrastante privind animalul de povară care în versetul 14 este Isahar, pe când în versetul 11 este un măgar disponibil pentru Şilo. În acelaşi fel şi noi putem fi instrumente pentru folosinţa exclusivă a Stăpânului (Luca 19:30-31). Apoi, în versetul 21, găsim o căprioară lăsată liberă, ceea ce vorbeşte despre libertatea după robie. Atunci când Dumnezeu intervine cu mântuirea Sa (versetul 18), robia lui Isahar se transformă în libertatea lui Neftali. Ce binecuvântare bogată este să ne bucurăm de libertatea pe care ne-a dat-o Hristos! Atunci nu mai suntem robi ai străinilor, ci slujim numai Lui şi aparţinem învingătorilor din Apocalipsa 2 şi 3, care-şi aşteaptă răsplata de la Hristos, nu din partea lumii. Numai prin puterea credinţei putem învinge lumea (1. Ioan 5:4). Deşi Isahar era un măgar puternic, puterea firească nu este de nici un folos (Exod 13:13). Să nu uităm niciodată aceasta şi să purtăm numai jugul lui Hristos.
Dan „Dan va judeca pe poporul său ca una din seminţiile lui Israel. Dan va fi un şarpe pe drum, o năpârcă pe cărare, muşcând călcâiele calului, făcând să cadă călăreţul pe spate, în ajutorul Tău nădăjduiesc, Doamne!“ (Geneza 49:16-18)
Dan va judeca pe poporul său. Iacov începe această binecuvântare cu un joc de cuvinte asupra numelui lui Dan, cum a făcut şi cu Iuda (versetul 8). Dan (= judecător) avea să judece pe poporul său ca pe una din seminţiile lui Israel (versetul 16). Dan era primul fiu al Bilhei, roaba Rahelei, şi pentru Rahela, naşterea lui a dovedit că, în final, Dumnezeu a răzbunat-o în conflictul ei cu Lea: „Rahela a zis: „Dumnezeu mi-a făcut dreptate, mi-a auzit glasul şi mi-a dăruit un fiu. De aceea i-a pus numele Dan“ (Geneza 30:6). Şi, conform ultimelor cuvinte ale lui Iacov, semnificaţia acestui nume avea să se reflecte şi ea în comportarea lui Dan. El avea să judece propriul popor întocmai ca pe una din celelalte seminţii. În general se înţelege prin aceste cuvinte că Dan nu va fi mai prejos decât ceilalţi fii ai lui Iacov, deşi s-a născut dintr-o roabă. Ca şi celelalte seminţii, Dan va obţine o măsură de independenţă pentru poporul său, pentru urmaşii săi. Din cărţile Iosua şi Judecători ştim că a durat destul de mult până să se împlinească aceasta şi că Dan nu a judecat întotdeauna în felul cel mai frumos. Probabil că la aceasta se referă Iacov în versetul 17 când îl compară pe Dan cu un şarpe periculos care-şi biruie vrăjmaşul printrun atac prin surprindere. Moştenirea din sud, care i-a căzut iniţial la sorţi lui Dan, s-a dovedit a fi prea mică, în parte datorită rezistenţei amoriţilor. De aceea, daniţii s-au dus în partea cea mai de nord a ţării şi au atacat pe locuitorii liniştiţi şi fără grijă din Laiş sau Leşem, după care au numit cetatea Dan (Iosua 19:40-48; Judecători 1:34; 18:1-31). Această cetate a devenit de atunci oraşul de graniţă nordică a Israelului, dând naştere expresiei: „tot Israelul de la Dan la Beer-Şeba (în sud)“. Cuvintele din versetele 16-17 de asemenea amintesc multor interpreţi ai Scripturii de faptele vestitului judecător din seminţia lui Dan, Samson, care, de unul singur, a putut înfrânge forţele superioare ale filistenilor, aşa cum o viperă poate arunca jos chiar un călăreţ. Şarpele cu corn despre care se vorbeşte aici este un şarpe mic, de culoarea nisipului, care-şi trage numele de la cei doi mici solzi de deasupra ochilor. Bine camuflat datorită culorii, poate ataca mortal prin surprindere.
Dan va fi un şarpe. Explicaţia profetică a acestor versete decurge în mod firesc de aici. În versetele dinainte am văzut că Israel avea să fie împrăştiat printre naţiuni (Zabulon) şi să ajungă în totul dependent de acestea (Isahar). Totuşi, în viitor, se va ridica un conducător care va fi respectat şi va obţine din nou o măsură de independenţă, dar nu fără a folosi tactici ale unei mari viclenii. Acest viitor împărat al evreilor va fi inspirat de satan însuşi, „şarpele cel vechi… care înşeală întreaga lume“ (Apocalipsa 12:9). Despre el se poate, într-adevăr, spune că are venin de aspidă sub buze (Romani 3.13). El se va da drept Mesia, dar în fapt nu va fi decât un fals Hristos, care doar arată ca un miel, dar vorbeşte ca un balaur. El va atrage majoritatea poporului evreu în idolatrie. Aceasta se va întâmpla până la jumătatea ultimei săptămâni profetice a lui Daniel, când Anticristul va practica idolatria în templul reconstruit la Ierusalim şi va impune închinarea la sine şi la conducătorul imperiului roman restabilit. El va fi păstorul cel nebun, profeţit de Zaharia, care va aduce ruina poporului său, deoarece va domni („judeca“) printr-o favoare a Ultimele cuvinte ale forţelor răului cu care a încheiat un pact (Isaia 28:15; Daniel 9:27; 11:36-39; Zaharia 11:15-17; Matei 24:15; 2. Tesaloniceni 2:3-4; Apocalipsa 13:11-18). De aceea, această explicaţie profetică sugerează că, de fapt, calul şi călăreţul menţionaţi de Iacov în versetul 17 nu simbolizează pe vrăjmaşii lui Israel, ci pe Israel însuşi. În Exod 15:1, 21, calul şi călăreţul său simbolizează puterea lui Faraon, în timp ce în Isaia 63:13 aceasta este o imagine a lui Israel („ca pe un cal în pustie, fără ca ei să se împiedice“). Deci suntem pe deplin îndreptăţiţi să privim cuvintele lui Iacov ca o referire profetică la comportarea vicleană a Anticristului, care va provoca decăderea propriului său popor, făcându-i total neputincioşi. Nu este potrivit să interpretăm profeţia lui Iacov ca fiind o dorinţă, cum fac unele traduceri („fie ca Dan să fie un şarpe pe cărare“ etc). Aici nu avem nimic altceva decât un tablou al faptelor lui Dan în ce priveşte propriul său popor, din punct de vedere profetic. Mai mult, cum am putea lega versetul 17 cu 18, dacă îl interpretăm ca pe o dorinţă sau ca fiind ceva favorabil? Atunci nu ar mai fi necesar ajutorul Domnului! Dar, în adevăr, nu există nimic mai nefavorabil şi mai dezastruos decât faptele Anticristului. Activitatea răului în ultimele zile şi totala neputinţă a lui Israel înaintea revenirii lui Hristos sunt destule motive pentru a ne ruga pentru mântuire. Ajutorul lui Israel poate veni numai de sus şi, în aceste versete, Iacov exprimă gândurile şi sentimentele rămăşiţei credincioase din acele zile. Deci acest verset arată venirea Anticristului şi pare să indice – conform unei tradiţii foarte vechi – că el va ieşi din Dan. Din acest punct de vedere este uşor de înţeles de ce Dan lipseşte de pe lista celor pecetluiţi din seminţiile lui Israel în Apocalipsa 7. Dincolo de aceasta, găsim deseori pe Dan menţionat în legătură cu apostazia şi idolatria, în Levitic 24, un danit a fost primul israelit care a hulit. În Judecători 18, daniţii au introdus un cult al idolilor în noul loc în care s-au aşezat. În 1 Împăraţi 12, Ieroboam a instituit închinarea la viţeii pe care îi făcuse în Betel şi în Dan. În sfârşit, ne-am putea gândi la o anumită analogie între comportamentul şarpelui din versetul 17 şi acela al seminţei şarpelui din Geneza 3:15, care va răni călcâiul seminţei femeii. Acţiunile lui satan sunt întotdeauna îndreptate împotriva lui Mesia (sămânţa femeii) şi a alor Săi. Aşa a fost în trecut şi tot aşa va fi şi în viitor, în domnia Anticristului, puterea lui satan se va manifesta deplin.
Mântuirea Domnului. Odată atins acest punct inferior al istoriei lui Israel, este timpul potrivit descoperirii mântuirii Domnului (versetul 18). Atunci când stricăciunea omului căzut şi puterea celui rău se manifestă în cel mai înalt grad în Anticrist, omul păcatului, numai Domnul va putea aduce uşurare. El o va face descoperindu-Şi ajutorul, mântuirea al cărei Izvor este şi pe care a pregătit-o pentru toţi cei care iubesc venirea Lui. Acesta este întotdeauna răspunsul glorios la necesitatea noastră. Atunci când tot ce ne-a mai rămas de făcut este să mărturisim că suntem total neajutoraţi, El ne va arăta mântuirea Lui. Iacov a aşteptat-o şi de aceea s-a rugat: „În ajutorul Tău nădăjduiesc, Doamne!“ Acestea sunt cuvinte profetice care în viitorul apropiat vor fi repetate de rămăşiţa credincioasă în groaznicele împrejurări din necazul cel mare (Psalmul 3:8; 38:15; 39:7; 119:166). În trecut, Israel a ajuns să cunoască mântuirea Domnului pe malurile Mării Roşii (Exod 14:13) şi în viitor vor fi din nou scăpaţi de toţi vrăjmaşii şi vor intra în moştenirea lor prin El. Din nou, Domnul va lupta pentru ei în timp ce ei vor sta tăcuţi. Ca şi Iona, ei vor ajunge pe pământ solid odată ce vor recunoaşte că mântuirea este a Domnului (Iona 2:9-10). La cea de-a doua venire a Mântuitorului ei vor avea parte atât de mântuirea din afară, cât şi de cea lăuntrică, a iertării păcatelor (Isaia 53:5-12; Zaharia 12:10; 13:1). Puterea Anticristului şi a conducătorului imperiului roman restabilit vor fi nimicite, iar satan va fi legat (2. Tesaloniceni 2:8; Apocalipsa 19:20; 20:2). După aceea, întreaga creaţie va fi eliberată de sub robie şi stricăciune, iar Hristos Îşi va lua domnia. Fără îndoială că este bine şi pentru noi să „aşteptăm în tăcere ajutorul Domnului“ (Plângerile lui Ieremia 3:26). Deja am ajuns să cunoaştem această mântuire prin întâia venire a lui Hristos; o vedem în moartea şi în învierea Lui. Hristos a murit pentru a ne elibera de păcatele noastre şi prin învierea Lui suntem îndreptăţiţi. Dar mântuirea în toată plinătatea ei, în ultimă instanţă fericirea, nu va fi partea noastră până la venirea Lui. Deşi prin credinţă suntem deja mântuiţi. Încă Îl aşteptăm pe El, ca Mântuitorul nostru din cer, care să ne transforme trupurile şi să ne introducă în acel loc în care păcatul nu poate pătrunde (Efeseni 2:8; Filipeni 3:20-21). Această profeţie se aplică şi Bisericii în responsabilitatea ei, care a eşuat în mărturie aici pe pământ. Nu avem decât să ne gândim la istoria profetică a Bisericii din Apocalipsa 2 şi 3: Aşa cum în istoria lui Israel, seminţia lui Dan s-a legat de introducerea idolatriei, tot aşa se întâmplă în istoria Bisericii cu Pergam şi cu Tiatira (Apocalipsa 2:14, 20). Astfel că punctul inferior atins prin Dan în Geneza 49 îşi găseşte replica în biserica apostată din ultima carte a Bibliei, care, în ultimă instanţă, este descrisă ca Babilonul cel mare (Apocalipsa 17 şi 18). Şi, conform Scripturii, Babilonul este leagănul idolatriei (Geneza 11:1-9; Iosua 24:2; Zaharia 5:5-11). În timp ce creştinătatea de nume se îndreaptă grăbită spre judecată, o rămăşiţă păstrează cu tărie ceea ce iniţial a fost încredinţat Bisericii şi îi menţine mărturia până la venirea lui Hristos. În Apocalipsa 2 şi 3, această rămăşiţă este privită în cei care nu iau parte la stricăciunea generală şi din acest motiv sunt numiţi biruitori. Ca şi Iacov, ei aşteaptă mântuirea Domnului. La cea de-a doua venire, Hristos va aduce eliberarea pentru ai Săi. În sfârşit, există câteva lecţii practice care au în vedere viaţa noastră personală de credinţă. În mijlocul apostaziei putem conta pe ajutorul şi mângâierea aduse de Dumnezeu, astfel încât să trăim ca învingătorii care rămân credincioşi Cuvântului şi Numelui lui Hristos. Chiar acum, când privim înainte spre mântuirea deplină care ne aşteaptă, experimentăm puterea mâinii Aceluia care este cu noi. Putem trasa o paralelă între rugăciunea lui Iacov pentru descoperirea mântuirii lui Dumnezeu şi rugăciunea din Romani 7:24 pentru eliberarea de sub puterea păcatului şi a morţii. Scurta rugăciune de la sfârşitul lui Romani 7 reprezintă punctul de întoarcere în lupta creştinului cu puterea păcatului care locuieşte în el, tot aşa cum cuvintele lui Iacov reprezintă punctul de întoarcere în Geneza 49. Şi la fel cum în următorii trei fii ai lui Iacov (Gad, Aşer şi Neftali) vom vedea binecuvântarea care este partea învingătorului. În Romani 8 vedem viaţa de biruinţă a creştinului în puterea Duhului lui Dumnezeu. Aici vedem rezultatul practic al mântuirii lui Dumnezeu şi eliberarea de care ne bucurăm prin Isus Hristos, Domnul nostru. Să încheiem cu câteva remarci pozitive asupra seminţiei lui Dan. În binecuvântarea lui Moise citim despre Dan următoarele: „Dan este un pui de leu care se aruncă din Basan“ (Deuteronom 33:22). Încă mai este o binecuvântare pentru Dan în ceea ce priveşte stăpânirea de ultimă instanţă a moştenirii în Ţara Făgăduinţei. Nimic negativ nu se afirmă aici despre el. Dimpotrivă, el îşi ia în stăpânire moştenirea ca un leu tânăr. În Ezechiel 48, Dan nu este exclus de la împărţirea ţării la începutul Împărăţiei păcii şi este chiar una dintre primele seminţii care-şi primeşte moştenirea în nordul Israelului. Harul lui Dumnezeu va triumfa peste răutatea omului şi peste puterea lui satan care s-a manifestat foarte clar în istoria acestei seminţii şi care, din punct de vedere profetic, se va desfăşura din plin după răpirea Bisericii.
Gad „Peste Gad vor năvăli cete înarmate. Dar şi el se va năpusti peste călcâiele lor şi le va urmări“ (Geneza 49:19)
Prin luptă spre victorie. Dan nu este urmat de fratele său Neftali, cel de-al doilea fiu al Bilhei, ci de Gad, fiul cel mai mare al roabei Leei, Zilpa (Geneza 30:7-11). Fără îndoială că această ordine este legată de modelul profetic pe care se întemeiază Geneza 49. Conflictele reprezentate prin Dan şi Gad preced bogăţia binecuvântării care ne este prezentată în Aşer şi Neftali. Această binecuvântare cuprinde mai multe referiri la semnificaţia numelui Gad (= ceată). Altfel decât în Geneza 30:11, unde cuvântul pare să fie în legătură cu „noroc“, numele este aici legat de cuvântul „o ceată de năvălitori“, ca şi de cuvântul „a năvăli“, care se repetă (1. Samuel 30:8, 15, 23; 1. Împăraţi 11:24; 2. Împăraţi 5:2; Habacuc 3:16). În final, cetele de tâlhari care îl ameninţă pe Gad vor fi înfrânte şi urmărite de el. Gad se va năpusti peste călcâiele lor sau, în cuvintele NKJV, „va birui în final“. El îi va urmări şi îi va împrăştia. Din punct de vedere istoric este uşor de recunoscut importanţa acestei binecuvântări. Moştenirea lui Gad era situată pe malul răsăritean al Iordanului şi adesea expusă atacurilor dinspre est şi sud ale popoarelor arabe din deşert şi ale amoniţilor. Dând dovadă de spirit războinic, gadiţii au reuşit în repetate rânduri să înfrângă aceste cete ostile. Iefta a înfrânt înaintarea amoniţilor (Judecători 11); şi, împreună cu celelalte două seminţii care locuiau pe malul de est al Iordanului, gadiţii i-au înfrânt pe hagareniţi (1. Cronici 5:10; 18-22). Vitejia gadiţilor care l-au urmat pe David când încă fugea de Saul este mult lăudată (1. Cronici 12:8-15). Ei arătau ca leii şi erau iuţi precum gazelele de munte. Este evident că binecuvântarea lui Iacov are mult în comun cu cea a lui Moise în care, de asemenea, este lăudată vitejia lui Gad, care nu numai că şi-a cucerit propria moştenire la răsărit de Iordan, ci a şi ajutat la cucerirea Canaanului (Deuteronom 33:20-21). Din punct de vedere profetic, imaginea lui Gad arată în tip vitejia rămăşiţei lui Israel la a doua venire a lui Hristos în vederea întemeierii Împărăţiei păcii. Întocmai cum, în vechime, David a avut vitejii lui, Mesia îşi va folosi eroii pentru a înfrânge pe vrăjmaşi şi pentru a-Şi întemeia Împărăţia (Isaia 11:14; Mica 4:13; 5:7-8; Zaharia 12:6). Această fază a manifestării mântuirii Domnului va avea loc după judecata asupra fiarei (prinţul roman), a profetului mincinos (Anticristul) şi a oştilor lor, judecată ce va fi înfăptuită de Domnul Însuşi la apariţia Sa (Apocalipsa 19:11-21). Am văzut aceasta în profeţia asupra lui Dan care vorbeşte despre activităţile Anticristului şi despre dorul rămăşiţei credincioase. Profeţia despre Gad ne duce un pas mai departe şi ne arată cum Domnul va conduce pe poporul său, prin război, spre victorie asupra naţiunilor din jur.
Dumnezeu ne dă Victoria. Dar putem aplica aceste principii şi în cazul nostru. Ne-am referit deja la biruitorii din Apocalipsa 2 şi 3: În mijlocul tuturor conflictelor rezultate din eşecul Bisericii în responsabilitatea ei, Domnul îi conduce pe ai Săi prin luptă spre victorie. Astfel, ei merg din putere în putere, primind ajutorul şi mântuirea Lui în lupta cu vrăjmaşii din jur. Când ne gândim la pericole, cum ar fi părăsirea dragostei dintâi (Efes), persecuţiile şi calomniile (Smirna), amestecul cu lumea (Pergam), falsele profeţii (Tiatira), formalismul (Sardes), iudaismul (Filadelfia) şi indiferenţa spirituală (Laodiceea), nu ne putem împotrivi acestora decât prin puterea Domnului, luând aminte la Cuvântul Său. „Cine are urechi, să asculte ceea ce Duhul zice bisericilor“ (Apocalipsa 2:7, 11, 17, 29; 3.6, 13, 22). În sens practic, aceasta se aplică şi la conflictul cu păcatul dinăuntru, aşa cum este descris în Romani 7. Chemarea pentru mântuire şi eliberare: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va scăpa?“ (versetul 24), primeşte răspunsul prin aceea că ochii ne sunt îndreptaţi spre ceea ce Dumnezeu a făcut prin Hristos: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu prin Isus Hristos, Domnul nostru!“ (versetul 25). Prin lucrarea terminată a lui Hristos, Dumnezeu Şi-a arătat mântuirea, eliberându-ne de sub legea păcatului şi a morţii. Astfel, putem duce o viaţă de biruinţă prin puterea Duhului Sfânt, în timp ce privim înainte spre deplina mântuire care va fi descoperită la a doua venire a lui Hristos. Aceasta este tema din Romani 8, care arată că Dumnezeu transformă în cuceritori pe răscumpăraţii Săi şi ne prezintă pericole din afară, care ne vor ameninţa atât timp cât satan va fi prinţul lumii acesteia (Geneza 49:35-37). Astfel, profeţia asupra lui Gad ne arată că victoria – după luptă – este rezultatul manifestării mântuirii lui Dumnezeu. Din punct de vedere profetic, faptul acesta este adevărat pentru Israel, iar din punct de vedere spiritual şi practic este la fel de adevărat pentru noi. Domnul doreşte să ne facă biruitori aici pe pământ, indiferent pe ce front se dă lupta. Profeţiile care urmează arată mai departe rezultatele mântuirii Domnului (Aşer şi Neftali), în timp ce culmea acestora este că ochii noştri sunt îndreptaţi spre gloria lui Hristos Însuşi (aşa cum se vede în Iosif şi Beniamin).
Aşer „Aşer dă o hrană minunată; El va da bucate alese împăraţilor“ (Geneza 49:20)
Hrană din abundenţă. Când s-a născut Aşer, Lea a spus: „Ce fericită sunt! Căci fiicele mă vor numi fericită“. De aceea i-a pus numele AŞER (= fericit – Geneza 30:13). Binecuvântările lui Iacov şi Moise se află în deplin acord cu aceasta, amândouă prezentându-l pe Aşer ca un copil al norocului. Lui Aşer i s-a dat o moştenire foarte rodnică în Canaan, anume zona de coastă de la Carmel până la Sidonul cel mare (Iosua 19:24-31). El producea mari cantităţi de alimente, cum ar fi cereale şi ulei, atât pentru propria seminţie cât şi pentru Fenicia învecinată. Este de presupus că împăratul Solomon l-a aprovizionat pe prietenul său Hiram, împăratul Tirului, cu cereale şi ulei din zona lui Aşer în schimbul cherestelei pe care i-a furnizat-o pentru construcţia Templului (1. Împăraţi 5:11). Probabil că al doilea rând al binecuvântărilor lui Iacov se referă la această aprovizionare a curţii lui Hiram (şi Ezechiel 22:17). În binecuvântările lui Moise, abundenţa uleiului de măsline în moştenirea lui Aşer este redată prin imaginea lui Aşer cufundându-şi picioarele în ulei: „Aşer este mai binecuvântat decât fiii; favorizat să fie de fraţii lui şi să-şi cufunde piciorul în untdelemn“ (Deuteronom 33:24 – NASB). Această binecuvântare este o referire profetică la bogăţia şi prosperitatea de care se va bucura Israel în timpul mileniului, când marile conflicte din zilele din urmă se vor fi sfârşit (vezi capitolul anterior). Atunci va fi abundenţă de grâu în ţară (Psalmul 72:16; 85:12). Cerul va asculta pământul şi pământul va asculta grâul, vinul nou şi untdelemnul şi acestea vor asculta pe Izreel (Osea 2:21-22). Hambarele vor fi pline de grâu, iar teascurile vor da pe dinafară vin nou şi untdelemn. Munţii vor picura vin dulce şi va curge lapte din dealuri (Ioel 2:19, 24; 3:18). Plugarul îl va ajunge din urmă pe secerător şi cel care calcă strugurii pe cel care împrăştie sămânţa (Amos 9:13). Odată ce Domnul a dat o întorsătură destinului lui Israel şi l-a restabilit, ei se vor bucura de o abundenţă de hrană. Ţara va produce şi delicatese împărăteşti, asigurând astfel şi satisfacerea necesităţilor altora, întreg pământul va fi binecuvântat în Israel şi prin Israel, iar naţiunile vor umbla în lumina Domnului şi vor lua parte la ospăţul dărniciei pregătit de Domnul (Isaia 25:6). Aplicaţia spirituală decurge în mod firesc din aceasta. Avem un tablou al bogăţiei învingătorului care iese din luptă nevătămat (conform diferitelor promisiuni şi binecuvântări pentru învingători din Apocalipsa 2 şi 3). Suntem de asemenea determinaţi să ne gândim la partea prezentă a credinciosului, el fiind bogat în Dumnezeu şi binecuvântat chiar acum cu orice binecuvântare spirituală în locurile cereşti (1. Corinteni 1:5; Efeseni 1:3; Coloseni 2:2). Şi noi ne putem bucura de un belşug de hrană spirituală. Ca şi Aşer, ar trebui să ne bucurăm de un belşug de hrană şi să-l împărţim cu alţii, spre exemplu cunoaşterea tuturor tainelor descoperite nouă prin slujba apostolului Pavel, cu care creştinii maturi se pot hrăni (1. Corinteni 3:1-2; 4:1; Efeseni 4:13-14; Evrei 5:13-14). Aceste taine sunt cu adevărat „bunătăţi împărăteşti“, potrivite înaltei poziţii pe care Dumnezeu a dat-o copiilor Săi. Bogata şi fertila moştenire a lui Aşer mai poate fi comparată şi cu partea cea bună pe care şi-a ales-o Maria şi care nu i se va lua (Luca 10:42). În timp ce stăm la picioarele Domnului şi ascultăm Cuvântul Său, mâncăm şi suntem satisfăcuţi. Hristos dă oilor Sale viaţă din belşug (Ioan 10:10 Şi în Psalmi citim despre belşugul din casa lui Dumnezeu şi despre măduva şi grăsimea cu care credinciosul va fi săturat (Psalmul 36:8; 63:5).
Viaţa prin Duhul. Expresia „hrana lui va fi îmbelşugată“ (sau „pâinea lui va fi grasă“ – KJV) pare să se refere în principal la belşugul măslinilor şi al uleiului de măsline în teritoriul lui Aşer şi acest gând este confirmat prin binecuvântarea lui Moise. Deci, întâi de toate, această imagine ne aminteşte de activitatea Duhului lui Dumnezeu, care este în mod obişnuit simbolizată prin untdelemn (Zaharia 4:2, 6, 14; Matei 25:1-13; 2. Corinteni 1:21-22). Lucrarea Duhului este izvorul puterii pentru mărturia noastră aici, jos, şi de asemenea, fundamentul pentru a arăta o iubire de fraţi adevărată, în binecuvântarea lui Moise, dragostea frăţească experimentată de Aşer este în mod expres legată de bogăţia lui în untdelemn: „Plăcut să fie fraţilor lui şi să-şi moaie piciorul în untdelemn“ (Deuteronom 33:24). Şi tocmai într-o atmosferă de unitate frăţească Duhul poate lucra nestingherit (Psalmul 133:1-2). Din punct de vedere practic există o legătură clară între această binecuvântare şi Romani 8, întrucât viaţa de biruinţă a creştinului este în mod evident o viaţă în puterea Duhului lui Dumnezeu (a „untdelemnului“). Duhul care locuieşte în noi descoperă viaţa lui Hristos în noi. În timp ce profeţia despre Gad avea a face cu victoria asupra puterii păcatului care locuieşte în noi, ca un rezultat al acesteia, viaţa în Duh se vede aici în Aşer. Este o viaţă bogată şi fructuoasă, deoarece Duhul produce în noi roade pentru Dumnezeu (Romani 8:4-14). Urmând acesteia, binecuvântarea lui Neftali ne arată cântecul triumfător al libertăţii creştine (Romani 8:15-16). Astfel, la Gad, ideea principială este victoria, la Aşer rodnicia, iar la Neftali libertatea. Oricum, toate privilegiile şi binecuvântările creştinului sunt rezultatele mântuirii Domnului, pe care Iacov o aştepta cu credinţă şi care acum ne-a fost descoperită prin Isus Hristos. Aşa că putem trăi ca adevăraţi aşeriţi şi copii fericiţi ai lui Dumnezeu spre Gloria Numelui Său şi pentru binele altora.
Neftali „Neftali este o căprioară liberă: rosteşte cuvinte frumoase“ (Geneza 49:21)
Cântecul libertăţii. Aici, în Geneza 49, Neftali este ultimul din cei patru fii născuţi din roabele soţiilor lui Iacov, deşi în Geneza 30 el este menţionat al doilea, înaintea lui Aşer şi Gad. Această abatere de la ordinea cronologică poate fi explicată în lumina faptului că spusele lui Iacov despre Neftali marchează un apogeu special după punctul inferior exprimat în Dan şi în rugăciunea pentru intervenţia mântuitoare a lui Dumnezeu (versetul 18). În timp ce Gad şi Aşer arată puterea victorioasă şi abundenţa, rezultate din harul salvator al lui Dumnezeu, Neftali ne înfăţişează cel mai glorios fruct al harului: cântecul triumfător al libertăţii. Este remarcabil, într-adevăr, faptul că ideea de libertate („Neftali este o căprioară liberă“) îşi găseşte expresia în fiul unei roabe. Aici se observă un contrast evident cu Isahar, care, deşi nu s-a născut dintr-o roabă, a devenit rob la o muncă impusă (versetul 15). Isahar era un măgar de povară, în timp ce Neftali era o căprioară liberă, cu cea mai mare libertate de mişcare posibilă. O căprioară liberă nu este împiedicată de nimic în mersul ei rapid şi simte din plin libertatea. Semnificaţia numelui Neftali (= luptele mele – Geneza 30:8) sugerează că această libertate nu se poate obţine fără luptă. În ceea ce priveşte împlinirea istorică a acestui verset, mai mulţi comentatori arată spre promptitudinea şi aptitudinile bărbaţilor din Neftali în conflictul cu Iabin şi Sisera (Judecători 4). Conduse de judecătorul Barac, un neftalit, seminţiile din nord au reuşit să se elibereze de sub mâna lui Iabin, împăratul Canaanului. Asemenea căprioarelor iuţi, ei l-au urmat pe Barac în bătălie, spre o nouă libertate. Recunoştinţa pentru salvarea lor este exprimată în cântarea Deborei (Judecători 5), care urmează victoriei şi pare a fi o mostră din acele „cuvinte frumoase“ la care Iacov se referă în binecuvântarea lui. Imaginea unei căprioare libere este înlocuită aici cu cea a unui cântăreţ, dar legătura este limpede. Noua libertate conduce la „cuvinte de laudă şi mulţumire“, cum se spune în Targum, o veche traducere aramaică. Aşa că nu este necesar să citim „iezi“ în loc de „cuvinte“, aşa cum fac unii (Revised Standard Version, NIV) de dragul legăturii dintre cele două părţi ale acestei binecuvântări („care face iezi frumoşi“). Alţii merg chiar până acolo încât renunţă la imaginea căprioarei şi o înlocuiesc cu cea a unui stejar care dă ramuri frumoase (NEB). Oricum, corecturile făcute textului în ebraică rămân dubioase. Imaginea unei gazele sau a unei căprioare este folosită şi în alte locuri în Scriptură pentru a exprima rapiditatea şi agilitatea războinicilor (2. Samuel 2:18; 1. Cronici 12:8). David spune că Dumnezeu îi face picioarele ca ale unei căprioare şi îl aşează în locuri înalte (2. Samuel 22:34; Psalmul 18:33) şi aceeaşi comparaţie o face şi profetul Habacuc (Habacuc 3:19). Cum umblă o căprioară pe înălţimile ei, aşa a intrat Neftali în ţinuturile înalte ale moştenirii lui din nordul Canaanului (Judecători 5:18). De asemenea este foarte interesantă expresia „cerboaica zorilor“ din titlul Psalmului 22, care se referă la ziua cea nouă ai cărei zori mijesc după ce Hristos a purtat singur lupta pe crucea calvarului. Luther leagă titlul acestui psalm de prinderea lui Hristos în timpul nopţii şi de judecarea Lui înaintea Sinedriului în zorii dimineţii şi traduce „căprioara vânată în zori“. După alţii, aici ni se aminteşte de jertfa de dimineaţă – o imagine frapantă a jertfei lui Hristos – care era adusă îndată ce străjerul vestea zorile. Conform tradiţiei evreieşti, primele mijiri ale zorilor aveau forma coarnelor unei căprioare – „ca două coarne de lumină ce se ridică dinspre răsărit şi umplu lumea de lumină“ (F. Delitzch).
Libertatea creştină. Aceasta este importantă pentru subiectul nostru, de vreme ce adevărata libertate şi mântuire, atât pentru Israel cât şi pentru naţiuni, se poate baza numai pe lucrarea încheiată a lui Hristos. Prima parte a Psalmului 22 redă lupta Lui şi scăparea care-I este adusă în final de Dumnezeu (Geneza 49:1-21), în timp ce a doua parte cuprinde „cuvinte frumoase“, inspirate, ce rezultă din prima (Geneza 49:22-31). Deoarece moartea nu-L putea reţine, nopţii suferinţei i-a urmat dimineaţa mântuirii şi a laudei. În învierea Sa, Hristos a primit răspunsul divin la suferinţele Sale (versetul 21), astfel încât El poate cânta acum laude în mijlocul fraţilor Săi, cărora le-a descoperit Numele Tatălui (versetul 22; Evrei 2:12). Acesta fiind rezultatul actual pentru Adunare, curând El va cânta laude lui Dumnezeu şi în marea adunare a Israelului restaurat şi strâns din nou în ţara lui (Geneza 49:23-26). Iar în Împărăţia păcii, aceste laude vor fi auzite până la marginile pământului (Geneza 49:27-28), pentru că toate naţiunile se vor pleca înaintea Prinţului păcii. Astfel, binecuvântarea crucii se va extinde la tot pământul, chiar în viitorul îndepărtat. În acelaşi timp aceasta explică semnificaţia spirituală şi profetică a binecuvântării lui Neftali. Pe crucea lui Hristos s-au întâlnit lumina şi întunericul şi s-a pus o bază de dreptate pentru descoperirea luminii mântuirii, care de atunci a cuprins pământul şi care se va arăta în toată strălucirea ei în zorii mileniului. Viaţa în lumină a creştinului, libertatea de fiu după robia legii păcatului şi a morţii, cântecul triumfător al răscumpăraţilor, care aduc închinare Tatălui, toate acestea se întemeiază pe lucrarea încheiată a lui Hristos şi eliberarea Lui din legăturile morţii. Fiind uniţi cu El, putem umbla şi noi în libertatea adusă prin înviere şi putem lăsa să curgă de pe buzele noastre „cuvintele frumoase“ ale cântării mântuirii. Toate aceste privilegii, care se bazează pe învierea lui Hristos şi culminează cu închinarea adusă Tatălui în puterea Duhului Sfânt, le găsim în Romani 8:15-16. În ce priveşte istoria profetică a Bisericii – asupra căreia şi Geneza 49 ne oferă o schiţă sumară -, Neftali înfăţişează reînnoirea cântării de laudă deja menţionată în capitolul despre Iuda. Îndată ce Biserica se amestecă cu lumea (Zabulon) şi este dominată de principii lumeşti (Isahar), cântarea de laudă în cinstea Tatălui şi a Fiului dispare din mijlocul ei. Totuşi, rămăşiţa credincioasă, care aşteaptă descoperirea mântuirii Domnului, se bucură de acest privilegiu. Nu numai că ei îşi înving vrăjmaşii (Gad) şi mănâncă o hrană bogată (Aşer), dar, datorită libertăţii de care se bucură, devin adevăraţi închinători. Aceasta este aplicaţia spirituală a binecuvântării asupra lui Neftali: răscumpăraţii Domnului cântă cântarea cerească spre gloria Celui care i-a răscumpărat şi care este vrednic să primească lauda şi cinstea în toată veşnicia (Apocalipsa 5). Sensul profetic al acestui verset pentru Israel, care va cânta o cântare nouă aici, pe pământ, în timpul mileniului, este paralel cu cel arătat anterior, deoarece, după toate luptele din vremurile de sfârşit, atât pentru poporul lui Dumnezeu cât şi pentru întreaga creaţie, va rămâne o odihnă de sabat (Psalmul 92, 96, 98). Atunci se va proclama un an al eliberării pentru ţară şi pentru popor, marele jubileu, în timpul căruia Sionul va fi mângâiat şi uns cu „untdelemnul de bucurie“ (Levitic 25; Isaia 35:10; 51:11; 61:1-3). Va răsuna cântarea recunoştinţei pentru eliberare (Isaia 25, 26) şi se vor auzi „cuvintele frumoase“ ale răscumpăraţilor Domnului. În acea zi, întreg Israelul se va bucura de ceea ce se spune despre Neftali în binecuvântarea lui Moise: că va fi „sătul de bunăvoinţă şi copleşit cu binecuvântări de la Domnul“ (Deuteronom 33:23).
Iosif „Iosif este Vlăstarul unui pom roditor, Vlăstarul unui pom roditor sădit lângă un izvor; ramurile lui se înalţă deasupra zidului. Arcaşii l-au provocat, au aruncat săgeţi şi l-au urmărit cu ura lor. Dar arcul lui a rămas tare şi mâinile lui au fost întărite de mâinile Puternicului lui Iacov. De acolo este păstorul, stânca lui Israel. De la Dumnezeul tatălui tău care te va ajuta şi de la Cel Atotputernic, care te va binecuvânta cu binecuvântările cerurilor de sus, cu binecuvântările adâncului de jos, cu binecuvântările sânilor şi ale pântecelui. Binecuvântările tatălui tău întrec binecuvântările părinţilor mei şi se înalţă până în creştetul dealurilor veşnice: ele vor fi peste capul lui Iosif, peste creştetul capului celui ce a fost pus deoparte de fraţii săi“ (Geneza 49:22-26).
Un pom roditor. Faptul că Iosif era fiul pe care Iacov l-a iubit cel mai mult (Geneza 37:3) este confirmat şi de lungimea şi importanţa acestei binecuvântări. Citind-o, nu putem să nu ne gândim la ceea ce s-a spus despre Isaac, fiul favorit al lui Avraam: „…şi lui i-a dat el tot ce are“ (Geneza 24:36). De fapt, toate aceste lucruri date lui Iosif cuprind mult mai mult decât ceea ce poseda Iacov şi putea acorda fiului său. El a vorbit despre tot ceea ce Dumnezeu pusese deoparte pentru Iosif şi pentru urmaşii lui. Ca profet, Iacov a vestit această binecuvântare divină, care se defineşte mai ales în ultimele două versete (25-26) şi care este precedată de două comparaţii. Mai întâi, Iosif este un pom roditor (sau o viţă roditoare), ale cărui ramuri trec peste zid (versetul 22). Această imagine este urmată de un simbol complet diferit, cel al unui arcaş. Iosif este şi un bun arcaş, care nu a cedat atacurilor vrăjmaşilor, pentru că Dumnezeu i-a dat putere (Geneza 49:23-24). Aşa că, în fapt, binecuvântarea are trei părţi. În ultima parte, Iosif este descris ca „prinţul“ (NIV, NEB) sau ca „cel deosebit“ (NASB) între fraţii săi (a se vedea şi binecuvântarea lui Moise din Deuteronom 33:16). Alte versiuni notează aici cel „care a fost despărţit de fraţii săi“ (NKJV, RSV) sau „acel unul separat de fraţii săi“ (JND, NIV note). Aceasta este prima situaţie din Scriptură în care întâlnim ideea de nazireu, o persoană pusă deoparte în totul pentru Domnul. În toate aceste aspecte – pom roditor, arcaş şi prinţ – Iosif este în mod frapant un tip al lui Hristos. Am putea spune că atât în umilinţă cât şi în înălţare, Iosif reprezintă unul dintre cele mai frumoase tipuri ale lui Hristos din Vechiul Testament. Aceasta ne este demonstrată clar şi în Noul Testament, pentru că în cuvântarea lui Ştefan din Faptele Apostolilor 7, suferinţele cauzate lui Mesia de către ai Săi sunt illustrate prin vieţile lui Iosif şi Moise. Aşa cum Iosif a fost urât de fraţii lui şi vândut ca rob în Egipt, Isus a fost respins de „ai Săi“ (Ioan 1:11) şi dat în mâinile naţiunilor. La fel, Moise a fost renegat şi respins de neamul său când a venit la ei prima dată. Dar şi în înălţarea lui, Iosif este un tip al lui Hristos. Aşa cum Dumnezeu a fost cu Iosif şi l-a scos din toate necazurile, făcându-l domn peste Egipt, Hristos a fost eliberat din moarte şi înălţat ca să stea la dreapta lui Dumnezeu, fiind acum Mântuitorul vieţii şi al lumii (conform noului nume al lui Iosif din Geneza 41:45). Fiecare trebuie să vină acum la Hristos ca să primească „pâinea vieţii“. În imaginea tânărului pom fructifer sau a viţei (literal: „fiu al unuia care aduce roade“), vedem două trăsături ale vieţii lui Hristos în umilinţă aici pe pământ. Hristos a trăit o viaţă în perfectă dependenţă de Dumnezeu şi a adus rod bogat pentru El. Vlăstarul de lângă izvor (versetul 22) ne reaminteşte de binecunoscutul tablou al copacului sădit lângă izvoare, care apare adesea în Scriptură (Psalmul 1:3; Ieremia 17:8). Ca Om dependent, Hristos Şi-a găsit toate resursele în Dumnezeu, astfel încât a putut aduce mult rod pentru Dumnezeu atât din Israel cât şi dintre naţiuni. Acestea din urmă sunt indicate în partea a doua a versetului 22: ramurile trec peste zid. Slujirea lui Hristos a fost fructuoasă chiar şi în afara zidului despărţitor dintre Israel şi naţiuni (pentru că poporul Israel era îngrădit de Lege şi despărţit de naţiuni prin aceasta). Un exemplu în acest sens îl oferă discuţia Lui cu samariteanca şi convertirea samaritenilor, care a urmat (Ioan 4). Această purtare a roadelor, desigur, nu se limitează la viaţa lui Hristos pe pământ, ci continuă până acum. Prin lucrarea Duhului Său, Hristos aduce multă roadă în afara viei lui Israel. Harul lui Dumnezeu se întinde spre toţi oamenii, aducând roade pentru Dumnezeu în întreaga lume. În ce priveşte viaţa lui Iosif însuşi, rodnicia menţionată aici este legată de obicei de naşterea lui Efraim. Dumnezeu îl făcuse roditor pe Iosif în ţara Egiptului şi îl binecuvântase cu fii (Geneza 41:52).
Un arcaş. În versetele care urmează găsim imaginea ofensivă a arcaşului asaltat de vrăjmaşii lui. Arcaşii (literal: „maeştrii săgeţilor“) l-au lovit cu atâta vrăjmăşie încât, în versetul 23, se folosesc nu mai puţin de trei verbe diferite pentru a exprima aceasta („l-au provocat“, „au aruncat săgeţi“ şi „l-au urmărit cu ura lor“). Aplicate la Iosif, aceste versete se referă probabil la vrăjmăşia fraţilor săi şi la încercările din casa lui Potifar. Referirea lor la Hristos este, de asemenea, destul de limpede. Ce multe săgeţi s-au aruncat asupra Lui! Conducătorii iudei îi erau vrăjmaşi şi L-au hărţuit neîncetat. Profetul Ieremia compară limba mincinoasă cu o săgeată ucigătoare (9.8). Multe întrebări înşelătoare „au fost trase“ asupra lui Hristos, dar El a putut para toate aceste „săgeţi“ (Matei 22:15-46). Ne amintim de asemenea de ispitirea din pustie, unde satan a tras zadarnic cele mai ascuţite săgeţi asupra lui Hristos. În final, acest „maestru al săgeţilor“ a trebuit să recunoască superioritatea lui Hristos şi să plece de la El. Hristos i-a putut contracara atacurile luând de fiecare dată o altă săgeată potrivită din „tolba“ Scripturii. Satan nu a putut rezista repetatelor cuvinte: „Este scris“. Acesta este totdeauna secretul puterii în lupta spirituală. Aşa a fost Hristos victorios asupra vrăjmaşului aici pe pământ, ca Om dependent. Noi, de asemenea, putem rămâne neclintiţi, trăind numai prin puterea pe care ne-o dă Dumnezeu prin Cuvântul Său. Tot aşa şi Iosif a fost întărit şi testat prin Cuvântul lui Dumnezeu (Psalmul 105:19). Acest principiu al dependenţei totale de Dumnezeu în luptă este elaborat în versetul 24: „Dar arcul lui a rămas tare şi mâinile lui (literal: „braţele mâinilor lui“) au fost întărite de mâinile Puternicului lui Iacov“. Imaginea întrebuinţată aici este aceea că Dumnezeu Însuşi îşi pune mâinile puternice pe braţele arcaşului pentru a-l sprijini şi a-i face toate mişcările agile şi pline de forţă. Dumnezeu este Ajutorul desăvârşit al războinicului, pentru că El este „Puternicul lui Iacov“ (Isaia 1:24; 49:26; 60:16 şi Psalmul 132:2, 5). Iacov ştia din proprie experienţă cât de puternic este Dumnezeu ca să ajute şi să aducă eliberare chiar şi din cele mai grele situaţii. Spre sfârşitul vieţii sale, Iacov a avut o cunoaştere apropiată a lui Dumnezeu, aşa cum probează celelalte titluri pe care le-a folosit pentru Dumnezeu în aceste versete. Dumnezeu este, de asemenea, „Stânca lui Israel“, „Păstorul“ (versetul 24), „Dumnezeul tatălui tău“ şi „Cel Atotputernic“ (versetul 25). În calitate de Piatră sau Stâncă, Dumnezeu este fundamentul solid pe care credinţa poate apoi zidi (Deuteronom 32:4, 18; Psalmul 18:31; 31:2-3; 62:2, 6-7). Hristos este atât Piatra din capul unghiului cât şi Piatra de boltă, respinsă de oameni, dar aleasă şi scumpă în ochii lui Dumnezeu (Isaia 28:16; Psalmul 118:22; Zaharia 4:7; Matei 21:42; Efeseni 2:20; 1. Petru 2:4-7). În Scriptură mai este o învăţătură foarte importantă despre Dumnezeu ca Păstor al poporului Său. În capitolul precedent, Iacov a spus că Dumnezeu fusese Păstorul lui în tot timpul vieţii până în acea zi (Geneza 48:15). Ca şi David, putem spune la modul cel mai personal: „Domnul este Păstorul meu“ (Psalmul 23:1). În viitor, Israel va fi condus de un singur Păstor (Ezechiel 34:23; 37:24). Hristos este Păstorul cel bun (Ioan 10:11, 14), marele Păstor (Evrei 13:20) şi „Păstorul cel Mare“ (Căpetenie – NASB) al poporului Său (1. Petru 5:4). Versetele 24 şi 25 sunt, de fapt, o frază lungă care ne zugrăveşte diversele trăsături ale lui Dumnezeu, ca Acela care întăreşte şi susţine pe arcaş. Pe lângă aceea că Îl cunoştea pe Dumnezeu ca Păstorul, Stânca lui Israel şi Puternicul lui Iacov, patriarhul Îl cunoştea personal şi ca Dumnezeul său şi ca Cel atotputernic. Iar dorinţa lui pentru fiul său era ca şi acesta să fie ajutat şi binecuvântat de Cel atotputernic. Dumnezeu S-a descoperit în mod special lui Avraam, Isaac şi Iacov ca Dumnezeul Cel atotputernic (Geneza 17:1; 28.3; Exod 6:3) şi, în această calitate, El este izvorul întregii griji şi al tuturor binecuvântărilor alor Săi.
O binecuvântare întreită. Menţionarea Dumnezeului Celui Atotputernic îl conduce pe Iacov la binecuvântările care aveau să fie efectiv partea lui Iosif: „Cel Atotputernic, care te va binecuvânta cu binecuvântările cerurilor de sus, cu binecuvântările adâncului de jos, cu binecuvântările sânilor şi ale pântecelui“ (versetul 25). Este o triplă binecuvântare, care cuprinde în primul rând darurile bune de sus, cum ar fi ploaia, roua şi soarele; în al doilea rând, ceea ce este dedesubt, cum ar fi pânzele subterane de apă care alimentează izvoarele şi pâraiele (Deuteronom 8:7; 33:13); şi, în al treilea rând, ceea ce-i este dat omului aici, pe pământ, fertilitatea omului şi a animalelor. Astfel Iosif este binecuvântat sub toate aspectele. Împlinirea istorică a acestei profeţii se poate vedea în marea şi fertila moştenire a lui Efraim şi Manase în ţara Canaan. Astfel, în cei doi fii ai săi, Iosif a primit partea dublă la care avea drept întâiul-născut. Totuşi, cum am văzut mai înainte, Iuda avea să fie seminţia împărătească. Binecuvântările strânse pentru Iosif erau atât de bogate, încât Iacov a putut spune: „Binecuvântările tatălui tău (adică binecuvântările date de tatăl tău) întrec binecuvântările părinţilor mei“ (versetul 26). Astfel, binecuvântarea lui Iosif a întrecut toate binecuvântările anterioare date de Dumnezeu patriarhilor. Unele traduceri moderne spun „binecuvântările munţilor din vechime“ (NIV) sau „munţilor veşnici“ (RSV) în loc de „binecuvântările părinţilor mei“. Acest gând se repetă în propoziţia următoare: „…până în creştetul (sau dărnicia) dealurilor veşnice“. Cele mai bune produse ale pământului, roadele cele mai alese (Geneza 27:28; Deuteronom 33:15-16), aveau să fie strânse peste capul lui Iosif, cum spune versetul 26: „Ele să vină peste capul lui Iosif, peste creştetul capului domnului fraţilor săi“. Poate că trebuie să ne gândim la punerea mâinilor, aşa cum Iacov şi-a pus mâinile pe capul lui Iosif pentru a-l binecuvânta. Fiind un profet, el era canalul pentru binecuvântarea divină pregătită lui Iosif. Această ultimă parte a binecuvântării (Geneza 49:25-26) are mult în comun cu binecuvântarea lui Moise pentru Iosif (Deuteronom 33:13-16). Când vorbeşte despre favoarea Celui care locuia în rug, Moise menţionează încă o trăsătură a lui Dumnezeu. Şi în acest fel a ajuns Moise să-L cunoască pe Dumnezeu: ca Cel Sfânt care, deşi este un foc mistuitor, putea locui în mijlocul unui popor păcătos. Pe lângă toate celelalte binecuvântări, asupra capului lui Iosif avea să vină favoarea Celui care locuia în rug, Iosif fiind din nou numit „cel distins între fraţii săi“. Sensul literal al cuvântului folosit aici este „cel despărţit“ sau „nazireul“, o binecunoscută idee ce reiese din viaţa lui Samson şi din legea nazireului în Numeri 6. Iosif a avut un loc aparte şi unic între fraţii săi şi este, în această privinţă, şi un simbol frumos al lui Hristos, Acela care a fost consacrat lui Dumnezeu şi recunoscut ca întâi-născut între mai mulţi fraţi. În timpul vieţii Sale aici pe pământ, Hristos S-a dăruit total lui Dumnezeu şi, după ce a înlăturat păcatul prin sacrificiul Său, trăieşte acum pentru Dumnezeu în sfinţenia cerului (Romani 6:10; Ioan 17:19). El este adevăratul Nazireu, adevăratul Iosif, căruia fi sunt date toate binecuvântările (Iosif = El va adăuga). Întradevăr, Tatăl a dat toate lucrurile în mâinile Fiului Său iubit (Ioan 3:35). Dumnezeu L-a întâmpinat cu binecuvântări bogate şi L-a binecuvântat pentru totdeauna (Psalmul 21:3; 45:2). Şi noi Îl cunoaştem, prin credinţă, ca Fiul Binecuvântat al Tatălui şi Moştenitorul a tot ceea ce este în cer şi pe pământ. Contemplându-L astfel, ştim că, fiind ai Lui, suntem şi noi binecuvântaţi cu orice binecuvântare în Cel iubit. El va veni curând să ne ia sus, spre a ne duce în gloria pe care a pregătit-o pentru fraţii Săi. Atunci vom primi întreaga măsură a mântuirii, pe care în prezent încă o aşteptăm (Geneza 49:8). Dar chiar şi acum, dorinţa Lui este să fie glorificat în vieţile noastre, astfel încât să fim schimbaţi după chipul Său, pentru că scopul întregii creşteri spirituale este ca El, Întâiul-născut între mai mulţi fraţi, să fie văzut în ei (Romani 8:29). Dar, la întoarcerea Sa, şi poporul Lui pământesc Îl va cunoaşte ca fiind Domnul din cer, pe care Dumnezeu L-a copleşit cu onoruri şi cu binecuvântări. Întocmai cum fraţii lui Iosif s-au plecat înaintea celui pe care odinioară îl respinseseră şi îl dăduseră în mâinile naţiunilor, Israel se va pocăi şi se va pleca înaintea Hristosului preamărit. Vor privi pe Cel pe care L-au străpuns (Zaharia 12:10). Când Se va arăta El, nu numai că va binecuvânta rămăşiţa poporului Său, ci va şi nimici cu desăvârşire pe toţi vrăjmaşii Săi. Această judecată va aduce restaurarea tuturor lucrurilor. Aceasta ni se prezintă în tip în binecuvântarea lui Beniamin.
Beniamin „Beniamin este un lup care sfâşie în bucăţi. Dimineaţa devorează prada, iar seara împarte prada răpită“ (Geneza 49:27)
Un lup care sfâşie. Imaginea lupului fioros simbolizează spiritul de luptător şi viteza cu care Beniamin şi-a doborât vrăjmaşii. În Vechiul Testament nu se vorbeşte totdeauna favorabil despre lup (Ieremia 5:6; Ezechiel 22:27; Habacuc 1:8; Ţefania 3:3). Faptul că sunt menţionate aici atât dimineaţa cât şi seara arată că Beniamin are întotdeauna succes în luptă. Se pot da multe exemple despre spiritul războinic al seminţiei lui Beniamin. Beniamiţi binecunoscuţi au fost judecătorul Ehud (Judecători 3:15), împăratul Saul (1. Samuel 9:1-2) şi fiul său Ionatan, Şimei şi Şeba, care s-au răzvrătit împotriva lui David, Mardoheu (Estera 2:5) şi apostolul Pavel (Filipeni 3:5). Toţi au fost oameni cu spirit de luptător. Înainte de convertirea lui, Pavel persecuta Adunarea lui Dumnezeu, iar după convertire a luptat pentru ea ca nimeni altul. Mardoheu şi Estera au luptat pentru poporul lui Dumnezeu şi au împărţit prada lui Haman şi a aliaţilor lui. Când ne gândim la „împărţirea prăzii“, ne putem gândi şi la tot ceea ce a realizat Saul pentru Israel prin victoriile sale, astfel încât el putea îmbrăca în purpură şi cu podoabe pe fiicele Israelului (2. Samuel 1:24). Ionatan, purtând lupta credinţei, a câştigat şi el o mare victorie (1. Samuel 14:1-45). Seminţia lui Beniamin avea mulţi trăgători cu praştia şi arcaşi îndemânatici (Judecători 20:16; 1. Cronici 8:40; 12:2; 2. Cronici 14:8; 17:17). Astfel avem numeroase exemple care arată cât de potrivită este această binecuvântare. Binecuvântarea lui Moise pentru Beniamin are un caracter total diferit, zugrăvindu-l pe Beniamin ca fiind cel iubit de Domnul, care locuieşte împreună cu El în siguranţă şi este ocrotit de El (Deuteronom 33:12). În Deuteronom, subiectul binecuvântării nu este caracterul lui Beniamin, ci moştenirea lui în Ţara Făgăduinţei şi favoarea deosebită pe care Dumnezeu i-a arătat-o prin aceea că Şi-a aşezat Templul pe teritoriul lui.
El împarte prada răpită. Din punct de vedere profetic, Beniamin ne oferă un tip al lui Hristos reîntors, care îşi va nimici cu desăvârşire toţi vrăjmaşii atunci când Se va arăta în glorie. Iosif şi Beniamin sunt un dublu tip al lui Hristos, aşa cum Se va descoperi El la sfârşitul vremurilor. În istoria lui Iosif din cartea Geneza, Beniamin, fratele lui, este menţionat de douăsprezece ori. Unirea lor este la fel, tipică: Iosif este un tip al lui Hristos umilit şi glorificat, asupra Căruia se odihneşte întreaga favoare a lui Dumnezeu, în timp ce Beniamin este un tip al Domnului reîntors, care va domni aici, pe pământ, din partea lui Dumnezeu. Sunt mai multe simboluri duble ca acesta în Scriptură: Moise şi Aaron, David şi Solomon, Iosua şi Zorobabel. În această privinţă, semnificaţia numelui lui Beniamin prezintă şi ea importanţă (Geneza 35:18). Rahela la numit Ben-Oni (= fiul durerii mele), dar tatăl său l-a numit Beniamin (= fiul mâinii drepte – NASB). Israel va avea de trecut prin multă amărăciune, prin necazul cel mare, înainte de apariţia lui Mesia, care stă acum la dreapta lui Dumnezeu şi care va veni pe norii cerului (Daniel 7:13-14; Matei 26:64). Când vor miji zorile dimineţii mileniului, Domnul va răsări ca Soarele dreptăţii (2. Samuel 23:3-4; Maleahi 4:1-2) şi va înfrânge pe toţi vrăjmaşii Săi. Rămăşiţa credincioasă a lui Israel va fi binecuvântată şi va fi părtaşă la rezultatele victoriei Lui. Dar partea necredincioasă a poporului, cea care l-a urmat pe Anticrist, va fi judecată de El. Domnul va împărţi răsplata de foc arzător si va pune capăt vieţii regelui apostat de la sfârşitul vremurilor (2. Tesaloniceni 1:7-8; 2:8). Când va coborî din cer ca învingător, va lovi naţiunile cu sabia care-I iese din gură (Apocalipsa 19:11-21). Atunci se vor ivi zorii unei zile noi pentru această lume şi Hristos va domni ca Prinţ al păcii. În 1 Corinteni 15 citim că El trebuie să domnească până ce va fi pus pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale şi că moartea va fi ultimul duşman desfiinţat (Geneza 49:25-26). Din Apocalipsa 20 se vede că aceasta va avea loc la sfârşitul domniei Lui, după judecata în faţa marelui tron alb. Atunci Hristos va preda Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, ceea ce va marca începutul stării veşnice, în care Dumnezeu este totul în toţi. Moartea şi hadesul vor fi aruncate în iazul de foc, astfel încât puterea morţii nu-şi va mai găsi loc în noua creaţie (Apocalipsa 20:14; 21:4). Cred că acesta este sensul profetic al „dimineţii“ şi al „serii“ din această binecuvântare. Binecuvântarea lui Beniamin acoperă întreaga „zi“ a domniei lui Hristos. Cei care aparţin lui Hristos sunt uniţi cu El ca Marele învingător şi vor fi părtaşi la rezultatele victoriei Lui finale asupra morţii (Beniamin împarte prada). Dar există şi o aplicaţie spirituală valabilă pentru noi chiar acum. În binecuvântările lui Iacov am văzut creşterea spirituală a credinciosului, a cărei culme este prezentarea lui Hristos Însuşi în gloria Sa, aşa cum este văzut în ai Săi. După sublimul punct de întoarcere din versetul 18 – rugăciunea pentru intervenţia mântuirii Domnului – am văzut puterea victoriei (în Gad), rodnicia (în Aşer), ca şi libertatea creştinului şi capacitatea lui de a aduce închinare (Neftali). Totuşi, cununa fericirii noastre nu este mântuirea, ci Însuşi Mântuitorul care doreşte să fie glorificat în vieţile noastre. Noi Îl privim ca pe Domnul gloriei, care este centrul şi sursa oricărei binecuvântări (Iosif) şi Omul de la dreapta lui Dumnezeu (Beniamin), care ne face „mai mult decât biruitori“ chiar acum.
Rezumat
1). Ordinea fiilor lui Iacov în Geneza 49 După cum se vede din tabelul de mai jos, această ordine este numai în parte identică cu ordinea naşterii: Geneza 29, 30, 35 (naşterea) Geneza 49 (binecuvântarea) 1. Ruben (Lea) 2. Simeon (Lea) 3. Levi (Lea) 4. Iuda (Lea) 5. Dan (Bilha) 6. Neftali (Bilha) 7. Gad (Zilpa) 8. Aşer (Zilpa) 9. Isahar (Lea) 10. Zabulon (Lea) 11. Iosif (Rahela) 12. Beniamin (Rahela) – Ruben Simeon Levi Iuda Zabulon Isahar Dan Gad Aşer Neftali Iosif Beniamin
Binecuvântându-şi fiii, Iacov s-a adresat întâi fiilor Leei, punându-l pe Zabulon înaintea lui Isahar. Apoi urmează fiii roabelor, dintre care Neftali este ultimul menţionat. Ambilor fii ai Zilpei, roaba Leei, li se acordă un loc între cei doi fii ai Bilhei, roaba Rahelei. În final avem pe Iosif şi pe Beniamin, cei doi fii ai Rahelei, soţia pe care Iacov a iubit-o mai mult decât pe Lea şi pentru care slujise socrului său, Laban, încă şapte ani. Această ordine este în acord cu regulile dreptului prin naştere stabilit de Moise mai târziu (Deuteronom 21:15-17), pentru că fiul soţiei iubite nu putea fi favorizat în dauna întâiului născut, care era fiul celei neiubite. Faptul că Ruben şi-a pierdut dreptul de întâi-născut a fost în întregime din vina lui. El s-a suit în patul tatălui său şi a comis adulter cu Bilha, concubina tatălui său şi de aceea i-au fost retrase privilegiile (Geneza 35:22; 49:3-4; 1. Cronici 5:1-2). Poziţia legată de dreptul prin naştere a revenit lui Iuda, cel de-al patrulea fiu al Leei (peste Simeon şi Levi s-a sărit datorită violenţei comise împotriva locuitorilor din Sihem). Avuţia legată de această poziţie – întâiul-născut avea dreptul la o parte dublă de moştenire – a revenit totuşi lui Iosif, primul fiu al Rahelei cea iubită. Sau, mai curând, a revenit lui Efraim şi Manase, fiii lui Iosif, pe care Iacov îi binecuvântase anterior şi pe care, mai mult sau mai puţin, îi adoptase ca fii ai săi (Geneza 48). Astfel, Efraim şi Manase au obţinut locuri de sine stătătoare între seminţiile lui Israel (Deuteronom 33:17). De asemenea vedem că atât Iuda cât şi Iosif capătă poziţii de întâietate în binecuvântările lui Iacov, Iuda primind poziţia de conducător, iar Iosif bogăţia rezervată întâiului-născut. Este remarcabil faptul că, spre deosebire de Ismael din istoria lui Avraam, fiii roabelor nu au aici poziţii separate sau inferioare, ci sunt binecuvântaţi împreună cu ceilalţi fii ai lui Iacov. Despre Ismael, Dumnezeu a spus că fiul roabei cu nici un chip nu va fi moştenitor împreună cu cel al femeii libere (Geneza 21:8-21). Din acest principiu apostolul Pavel trage concluzia că există o distincţie netă între iudei şi creştini, între oamenii aflaţi în robie şi cei liberi (Geneza 4:21-31). Ei sunt binecuvântaţi separat. Dar, în binecuvântarea lui Iacov, diferenţa dintre Israel şi Biserică nu joacă nici un rol. În timp ce Avraam este „tată“ al unei seminţe cereşti şi al uneia pământeşti, Iacov este într-un fel mai special acela care a dat naştere Israelului după carne. Cei doisprezece fii ai lui Iacov oferă un tablou complet al poporului pământesc al lui Dumnezeu. Potrivit guvernării lui Dumnezeu, ei sunt binecuvântaţi împreună, pentru că, în Scriptură, numărul doisprezece este întotdeauna legat de guvernarea lui Dumnezeu asupra poporului Său. Deci, dacă ordinea fiilor lui Iacov în Geneza 49 nu este determinată de ordinea naşterii lor, nici de ordinea mamelor lor, ce principiu este folosit aici? Răspunsul este că se iau în consideraţie atât factorul profetic cât şi cel spiritual, care fac din aceste binecuvântări un tablou splendid al istoriei lui Israel până în ultimele zile.
2). O istorie profetică a lui Israel şi a lumii Am convingerea că şi acest capitol ne oferă, de asemenea, o schiţă sumară a istoriei omului luată ca întreg, întrucât aceasta este real centrată în jurul lui Israel. În primii trei fii vedem cum omul natural a dat greş chiar de la început. Ruben este călăuzit de poftele lui, în timp ce Simeon şi Levi făceau uz de violenţă. Aceste două rele: corupţia lăuntrică şi violenţa manifestată în exterior, au constituit mereu cele două rele principale de la căderea omului încoace. Aceste fenomene pot fi întâlnite în repetate rânduri, atât în istoria omenirii cât şi în cea a lui Israel. Păcatul lui Adam şi al Evei a fost pofta, iar cel al lui Cain violenţa, iar ei au trebuit să fie izgoniţi din prezenţa lui Dumnezeu. Judecata potopului a fost atrasă de corupţia şi violenţa care au umplut pământul. Dar după potop n-a apărut nici o îmbunătăţire vizibilă. Omul a dorit să-şi facă un nume şi a început să se închine la idoli; aflăm şi de Nimrod, un vânător puternic înaintea Domnului. Apoi, odată cu chemarea lui Avraam, Dumnezeu a făcut un început nou prin aceea că a separat o naţiune de celelalte, pentru ca aceasta să-I slujească şi să fie numai a Lui. Totuşi, şi istoria lui Israel a fost aceea a unei triste căderi, atât în pustie cât şi în Ţara Făgăduinţei. Corupţia şi violenţa au marcat ultimele capitole ale cărţii Judecători, ca şi primele capitole din 1 Samuel. Dar apoi Dumnezeu a adus eliberarea prin împăratul David, a cărui naştere este menţionată chiar şi în cartea Rut. Această perioadă a istoriei lui Israel se reflectă în profeţia lui Iacov asupra lui Iuda, seminţia împărătească, profeţie în care nu se aude decât laudă (Iuda = laudă). A fost o epocă de aur pentru Israel atunci când naţiunile din jur îi erau supuse. Cuvintele lui Iacov despre Şilo (= cel care aduce odihna) se referă, probabil, în primul rând, la Solomon, împăratul păcii. Dar este evident că ele ţintesc mult dincolo de el, aşa cum arată cuvintele că sceptrul nu se va depărta din Iuda până la venirea lui Şilo, de care vor asculta popoarele. De aceea profeţia despre Şilo este o profeţie mesianică. Iuda avea să aibă un rol proeminent până la venirea lui Hristos, deşi mai târziu acesta s-a limitat la regatul celor două seminţii şi a scăzut chiar mai mult după întoarcerea din robia babiloniană. Naţiunile I-au devenit ascultătoare lui Hristos încă de pe acum, prin ascultarea credinţei (Romani 16:26); totuşi trebuie să concluzionăm că această profeţie se extinde mai departe în viitor. Domnul nostru a fost respins, iar epoca de pace şi prosperitatea universală, despre care vorbea Iacov, au fost amânate până la a doua venire a lui Hristos. Atunci El va domni ca Prinţ al păcii şi domnia Lui se va întinde până la marginile pământului. Apoi vedem ce s-a întâmplat după perioadele de prosperitate ale lui David şi Solomon şi, de asemenea, după respingerea lui Mesia: asimilarea cu naţiunile şi subjugarea de către acestea, sfârşind în completă apostazie. Aceste fenomene sunt prezentate, în tip, prin Zabulon, Isahar şi Dan. Aici, din nou, profeţia are o dublă importanţă, una istorică şi una pentru viitor. Israel a intrat treptat sub influenţa naţiunilor din jur, ceea ce a dus la subjugarea lui de către acestea (de exemplu: Egipt, Asiria şi Babilon) şi la slujirea idolilor acestora. Aici îl găsim pe Zabulon în legătură cu marea de popoare şi naţiuni (Isaia 17:12-13; Apocalipsa 17:15). Zabulon (= locuinţă) era în totul orientat spre naţiuni şi îndeosebi spre Sidon, de unde îşi are originea adorarea lui Baal care fusese introdusă în Israel de împăratul Ahab (1. Împăraţi 16:31-33). Apoi Isahar (= simbrie) s-a supus la muncă forţată şi a devenit un rob. În Dan (= judecător) s-a întrupat deplin puterea şarpelui (a lui satan), astfel încât Israel a fost doborât şi redus la neputinţă. Scriptura leagă adesea seminţia lui Dan de idolatrie (Judecători 18; 1. Împăraţi 12:29-30). Israel a părăsit pe singurul Dumnezeu adevărat şi în final L-a respins pe Mesia, când El a venit la ei în chip de Rob. Aceasta a marcat sfârşitul istoriei lui Israel şi a primului om în responsabilitate. Devenise un mare fiasco şi numai mântuirea Domnului a putut aduce eliberarea (versetul 18). Această mântuire s-a arătat în crucea şi în învierea lui Hristos. Apoi în versetul 18 există şi un aspect viitor privind mântuirea şi restabilirea lui Israel. Scurta rugăciune a lui Iacov este punctul de întoarcere al acestui capitol. După respingerea lui Hristos, procesul de decădere şi apostazie descris mai sus s-a repetat. Israel a fost împrăştiat printre naţiuni şi a devenit din ce în ce mai dependent de ele şi aceasta a fost situaţia lor până astăzi. Acum ajungem la aplicaţia viitoare a acestor versete. Dan este simbolul Anticristului care va domni („judeca“) peste Israel cu sprijinul conducătorului imperiului roman reînviat şi al lui satan însuşi (Apocalipsa 13). Idolatria va atinge atunci o culme nemaiegalată, iar rămăşiţa credincioasă a lui Israel va aştepta cu nelinişte intervenţia mântuirii lui Dumnezeu. În acel moment, Dumnezeu va da o întorsătură sorţii poporului Său. Ca răspuns la rugăciunea din versetul 18, El Îşi va descoperi mântuirea. Dan marchează punctul minim absolut şi, de acolo, istoria lui Israel ia o întorsătură spre bine. Gad, Aşer şi Neftali arată rezultatele mântuirii lui Dumnezeu în timpurile de sfârşit. Gad (= ceată) se află încă în pericol, datorită trupelor ostile, dar în final este victorios şi alungă pe vrăjmaş din ţară (vezi Mica 4:14; 5:8). Aşer (= fericit) se bucură de un belşug de hrană pe care îl împarte cu alţii. Neftali (= luptă) se bucură de libertatea învingătorului şi cântă cântarea mântuirii. În final, Iosif şi Beniamin redau o dublă imagine a gloriei lui Hristos în timpul mileniului. Iosif (= el va adăuga) este un tip special al lui Mesia care a fost respins de fraţii Săi, dar care a fost înălţat de Dumnezeu pentru a sta la dreapta Lui, devenind prin aceasta Mântuitorul lumii. Tatăl Îl priveşte cu plăcere, iar El primeşte cele mai bogate binecuvântări. Beniamin (= fiu al mâinii drepte – NASB) simbolizează mai mult aspectul pământesc al domniei lui Hristos. La apariţia Lui în zorii mileniului, Hristos va nimici pe toţi vrăjmaşii Săi. El trebuie să domnească până când ultimul vrăjmaş – moartea – va fi desfiinţat la sfârşitul Împărăţiei (1. Corinteni 15:24), „seara“ (Geneza 49:27), şi atunci mileniul va face loc stării veşnice. Făcând un bilanţ, primii trei fii ai lui Iacov înfăţişează stricăciunea omului firesc. Ruben (= vedeţi fiu) s-a comportat ca un fiu nedemn, iar Simeon (= ascultare) şi Levi (= unire) s-au aliat în facerea răului. Trei fii sunt simboluri deosebite ale lui Hristos şi ne arată cum intervine El: întâi Iuda şi, în final, Iosif şi Beniamin. Semnificaţiile numelor lor şi ale celorlalţi au fost date deja. Cel de-al treilea grup de trei – Zabulon, Isahar şi Dan – marchează linia descendentă a decăderii şi apostaziei lui Israel şi, de asemenea, apostazia de la sfârşitul timpului, în ultimul grup de trei – Gad, Aşer şi Neftali – avem din nou o linie ascendentă şi aflăm cum Israel va fi restabilit şi va vedea mântuirea Domnului. Geneza 49 este o istorie profetică, din care mai multe părţi s-au împlinit deja pe parcursul existenţei lui Israel, în timp ce alte părţi, cu o valoare profetică în plus, încă îşi mai aşteaptă împlinirea la sfârşitul vremurilor.
3). O istorie a Bisericii Sunt convins că şi acest capitol cuprinde învăţături importante privind istoria Bisericii, întrucât chiar şi acest capitol al Vechiului Testament a fost scris „pentru învăţătura noastră“ (Romani 15:4). Datorită respingerii lui Mesia, Israel a fost lăsat deoparte pentru un timp şi Dumnezeu are acum, aici, pe pământ, mărturia creştină care, vai, a falimentat în aceeaşi măsură ca şi vechiul popor al lui Dumnezeu. Primii patru fii ai lui Iacov ne arată în tip binecuvântările caracteristice pe care, iniţial, Dumnezeu le încredinţase poporului Său:
– binecuvântarea de a fi fiu (Ruben);
– binecuvântarea călăuzirii Duhului şi a ascultării Cuvântului lui Dumnezeu (Simeon);
– binecuvântarea părtăşiei cu Dumnezeu şi cu fraţii credincioşi (Levi);
– binecuvântarea de a se închina în duh şi în adevăr, recunoscând autoritatea lui Hristos care cântă laudele lui Dumnezeu în mijlocul alor Săi (Iuda).
Dacă urmărim istoria creştinătăţii, descoperim că aceste privilegii au fost pierdute foarte curând. Fiii lui Iacov nu-şi meritau de fapt numele frumoase şi, tot aşa, viaţa Bisericii a contrazis deseori chemarea ei înaltă. Creştinii s-au amestecat cu lumea, cu preţul supunerii faţă de lume, cum vedem la Zabulon (= locuinţă) şi la Isahar (= simbrie). De aceea Hristos a mustrat biserica din Pergam cu cuvintele: „Ştiu unde locuieşti: acolo unde este scaunul de domnie al lui satan“ (Apocalipsa 2:13). Nesocotindu-şi chemarea cerească, Biserica a devenit o importantă putere în afară, aici, pe pământ, şi de aceea lumea şi „femeia Izabela“ (adică papalitatea, Apocalipsa 2:20) au guvernat-o. În Apocalipsa 2 aceasta culminează, de asemenea, în idolatrie, care în Geneza 49 este văzută în seminţia lui Dan. Influenţa Izabelei se regăseşte din nou la sfârşitul timpului în Babilonul cel mare, idolatru (Apocalipsa 17 şi 18). Aici, creştinătatea de nume se înfăţişează îndreptându-se spre judecată. În această situaţie numai Dumnezeu poate pregăti o ieşire. De aceea, rugăciunea acelora care rămân credincioşi Cuvântului şi Numelui lui Hristos este: „În mântuirea Ta nădăjduiesc, Doamne! “ Chiar şi în ceasurile cele mai întunecate există o rămăşiţă credincioasă biruitoare (Gad îşi înfrânge vrăjmaşii). Ea se bucură de un belşug de hrană spirituală (Aşer mănâncă o hrană bogată) şi, prin luptă, se eliberează de sub influenţele lumeşti şi iudaice (Neftali este o căprioară liberă). Ei vor fi părtaşi la gloria lui Hristos, care este întâiul-născut între mai mulţi fraţi (Iosif este cel deosebit între fraţii săi). De asemenea, ei vor domni împreună cu Hristos aici, pe pământ, şi vor sta cu El pe scaunul Său de domnie (Beniamin împarte prada). Astfel, binecuvântările care se pierduseră la început devin partea unei rămăşiţe credincioase care aşteaptă deplina descoperire a mântuirii lui Dumnezeu în cea de-a doua venire a lui Hristos.
4). Trepte de creştere spirituală Pe lângă acestea, Geneza 49 cuprinde lecţii valoroase pentru noi, ca indivizi credincioşi. Istoria noastră de copii şi de fii ai lui Dumnezeu nu este întotdeauna ireproşabilă, aşa cum se arată în tip în primii trei fii ai lui Iacov. Prima lecţie pe care o învăţăm este că „întâi vine nu ce este duhovnicesc, ci ce este natural; ce este duhovnicesc vine pe urmă“ (1. Corinteni 15:46). În ciuda tuturor privilegiilor care ne sunt acordate, eul nostru cel vechi poate fi o mare piedică. Deşi recunoaştem autoritatea lui Hristos în vieţile noastre (Iuda şi Şilo), putem fi robiţi de lume, de lege şi de păcat (Zabulon, Isahar şi Dan). Atunci, nevoia ne aduce la rugăciune pentru intervenţia ajutorului lui Dumnezeu: „În ajutorul Tău nădăjduiesc, Doamne!“ (versetul 18). Din experienţă învăţăm că este inutil să ne aşteptăm la ceva bun de la noi înşine şi că numai Dumnezeu poate aduce eliberarea. Replica în Noul Testament a acestei scurte rugăciuni a lui Iacov este exclamaţia din Romani 7:24: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?“ Dar ceasul cel mai întunecat este tocmai cel dinaintea ivirii zorilor. Şi, întocmai cum profeţia lui Iacov ia o întorsătură spre bine, din acest punct critic, credinciosul este binecuvântat odată ce ochii i-au fost deschişi să vadă plinătatea mântuirii în Hristos şi faptul că el a fost eliberat de sub legea păcatului şi a morţii. Astfel, el învaţă să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru că, dintr-un rob, devine un om liber şi din învins, învingător. Romani 8 prezintă viaţa victorioasă a creştinului în puterea Duhului lui Dumnezeu. Aceasta este exact ceea ce descoperim în următorii trei fii ai lui Iacov. Gad înfrânge pe vrăjmaşii care-l atacă. Aşer arată viaţa din belşug, care este partea învingătorului. El mănâncă o hrană bogată şi produce delicatese împărăteşti: el este în stare să împartă cu alţii belşugul său. Tabloul este completat de Neftali, care înfăţişează libertatea şi bucuria credinciosului după lupta din Romani 7. El este o căprioară liberă şi spune cuvinte frumoase. El cântă cântarea de laudă a libertăţii creştine şi strigă: „Ava, Tată!“ Acest proces de creştere spirituală îşi atinge culmea în aceea că însuşi Hristos este văzut în cel credincios. Trăirea prin Duh ne transformă după chipul Fiului lui Dumnezeu (Romani 8:14, 29). Aceasta ni se înfăţişează în tip prin ultimii doi fii ai lui Iacov, Iosif şi Beniamin, care sunt frumoase simboluri ale Domnului Isus. Hristos Însuşi este apogeul binecuvântării noastre şi cununa fericirii noastre. În Iosif îl vedem atât în respingerea cât şi în înălţarea Lui, iar vieţile noastre trebuie să fie în acord cu aceasta. Pe de o parte Hristos, în umilinţa Sa perfectă, este modelul nostru (Filipeni 2); iar, pe de altă parte, Hristos, în gloria Sa cerească, este obiectivul tuturor ambiţiilor noastre (Filipeni 3). Dacă El este zidit în noi în acest fel, vieţile noastre se vor afla din ce în ce mai mult sub domnia Omului de la dreapta lui Dumnezeu, care ne permite să împărtăşim rezultatele biruinţei Sale (Beniamin împarte prada). Astfel ajungem la maturitatea spirituală care este atât de des menţionată în Noul Testament, iar imaginea lui Hristos se vede clar în noi (1. Corinteni 3:1-3; Galateni 4:19; Efeseni 4:12-16; Coloseni 1:28).
5). Binecuvântarea lui Iacov prin comparaţie cu cea a lui Moise (Deuteronom 33) Binecuvântarea lui Iacov are o replică remarcabilă în binecuvântarea lui Moise de la sfârşitul celor cinci cărţi ale lui. Diferenţa esenţială este că Geneza 49 pune accent pe responsabilitatea omului, în timp ce Deuteronom 33 accentuează planurile şi scopurile lui Dumnezeu. Geneza 49 este, de fapt, o lungă istorie a vinei şi a pedepsei, a căderii şi a restabilirii. Dar Deuteronom 33 este o imagine a poporului la timpul când, conform sfaturilor harului lui Dumnezeu, i se dau în stăpânire toate binecuvântările Ţării Făgăduinţei. În acest capitol din urmă, Duhul lui Dumnezeu trece peste toate lucrurile negative pe care Iacov le-a spus despre fiii săi în Geneza 49. Desigur, este şi o diferenţă în modul de adresare. Iacov îşi priveşte fiii în calitate de capi şi reprezentanţi ai celor douăsprezece seminţii (Geneza 49:28), în timp ce Moise vorbeşte chiar seminţiilor. Ordinea fiilor lui Iacov în Deuteronom 33 diferă de cea din Geneza 49. Lui Ruben îi urmează imediat Iuda, care a primit poziţia lui Ruben, de întâi-născut. Simeon lipseşte cu desăvârşire, probabil pentru că această seminţie a fuzionat cu Iuda. Oricum, există tot o listă cu douăsprezece nume, deoarece Efraim şi Manase sunt menţionaţi separat în binecuvântarea asupra lui Iosif. Să comparăm acum ordinea în ambele capitole:
Geneza 49 Deuteronom 33 1. Ruben 2. Simeon 3. Levi 4. Iuda 5. Zabulon 6. Isahar 7. Dan 8. Gad 9. Aşer 10. Neftali 11. Iosif 12. Beniamin Ruben Iuda Levi Beniamin Iosif (Efraim şi Manase) Zabulon Isahar Gad Dan Neftali Aşer Lui Iuda îi urmează Levi, purtătorul unei bogate binecuvântări, ca o recompensă pentru ascultarea de Domnul, după ce Israel păcătuise, închinându-se la viţelul de aur (Exod 32:25-29). Împreună cu Iosif, el are locul cel mai însemnat în binecuvântarea lui Moise, în timp ce în Geneza 49 acest loc este ocupat de Iuda şi Iosif! Deuteronom înfăţişează poporul aflat în stăpânirea ţării, apropiat de Dumnezeu şi trăind după poruncile Lui, pentru care slujba leviţilor este necesară. Apoi urmează cei doi fii ai Rahelei, întâi Beniamin, apoi Iosif, o ordine determinată de raţiuni spirituale. În timp ce Levi avea slujba templului, Beniamin avea focul aşezării sanctuarului. Ierusalimul făcea parte din teritoriul lui Beniamin şi de aceea se spune aici că el locuia în siguranţă, aproape de Domnul şi că Domnul locuia între umerii lui (= munţii lui). Aceasta conduce la deplina binecuvântare acordată lui Iosif, care, ca şi în Geneza 49, este numit „prinţul“ sau „cel distins între fraţii săi“. Numai după aceea urmează ultimii doi fii ai Leei şi cei patru fii ai roabelor. Binecuvântările lor se află toate în legătură cu stăpânirea şi cu bucuria moştenirii în Ţara Făgăduinţei. Moise a spus aceste lucruri în ajunul intrării în Canaan, sub conducerea lui Iosua. Dar, în afară de împlinirea istorică a unui număr dintre aceste binecuvântări, există, ca şi în Geneza 49, o valoare profetică şi spirituală evidentă. Deuteronom 33 cuprinde mai multe referiri la Împărăţia viitoare, în care Israel va stăpâni ţara nu numai temporar, ci pentru totdeauna. Este remarcabil faptul că, în versetul 7, se spune despre Iuda că va fi adus la poporul lui (din diaspora). Levi va înfrânge pe vrăjmaşii săi (versetul 11) – la sfârşitul timpului, aceştia vor fi numeroşi -, iar Beniamin va locui în siguranţă în ţară (versetul 12). Iosif va conduce chiar naţiunile şi îşi va întinde stăpânirea până la marginile pământului (versetul 17). Zabulon şi Isahar vor chema naţiunile la munte (versetul 19), adică la muntele Domnului, muntele Templului, care în zilele din urmă va fi întemeiat ca muntele cel mai de seamă (Isaia 2:2-5). Ultima referire la mileniu este implicată în versetul de încheiere al binecuvântării lui Moise, unde se spune că vrăjmaşii lui Israel vor arăta poporului lui Dumnezeu o ascultare prefăcută. Această expresie apare şi în Psalmi şi indică în ultimă instanţă supunerea naţiunilor în timpul domniei lui Hristos (Psalmii 18, 66, 81). De asemenea, nu poate fi nici o îndoială în privinţa semnificaţiei practice şi spirituale a acestor binecuvântări pentru noi. Tot aşa este adevărat pentru noi că „binecuvântarea Domnului este cea care îmbogăţeşte“ (Proverbe 10:22). Şi bogăţiile noastre sunt în primul rând de natură spirituală, din vreme ce am fost binecuvântaţi cu orice binecuvântare spirituală în locurile cereşti în Hristos (Efeseni 1:3). Întocmai cum Israel a primit Ţara Făgăduinţei ca moştenire – a cărei posesie este de fapt subiectul binecuvântării lui Moise – nouă ni s-a dat un teritoriu la fel de vast de binecuvântări spirituale şi eterne pentru a-l lua în stăpânire prin credinţă. Astfel, aici, spre deosebire de Geneza 49, subiectul nu îl constituie treptele creşterii spirituale sau istoria căderii şi a restabilirii poporului lui Dumnezeu ca întreg. În Deuteronom 33, subiectul este posesiunea nestingherită a binecuvântărilor lui Dumnezeu în „ţara“ pe care El ne-a dat-o. Deşi aceste binecuvântări ne revin individual, aici se arată mai mult partea colectivă. De acestea ne bucurăm în „relaţii de seminţie“, în „familia“ în care Dumnezeu ne aşează şi în care trăim împreună, familia copiilor lui Dumnezeu (Psalmul 133 şi scrierile lui Ioan relatează binecuvântarea pe care Dumnezeu o dă acolo unde fraţii trăiesc împreună în unitate). Ultimele cuvinte ale lui Iacov către fiii săi în Geneza 49 sunt fascinante, datorită consecinţelor lor cu bătaie lungă. Pe patul de moarte, patriarhul a profeţit ceea ce se va întâmpla cu cele douăsprezece seminţii care vor descinde din fiii săi. Aceste imagini profetice se extind în viitorul îndepărtat până în perioada mileniului, când Israel, sub domnia lui Hristos, va fi centrul de binecuvântare pentru întregul pământ, în calitate de creştini învăţăm, de asemenea, multe lecţii practice din acest capitol, deoarece aceste lucruri au fost scrise şi pentru învăţătura noastră (Romani 15:4).
Comori org http://comori.org/home.php
Blog Creștin Ardelean Viorel 