O privire de ansamblu asupra Vechiului Testament

O privire de ansamblu asupra Vechiului Testament

Saithttps://www.gotquestions.org/Romana/ansamblu-asupra-Vechiului-Testament.html

 Vechiul Testament este împărţit în cinci secţiuni: Pentateuhul (de la Genesa la Deuteronomul), cărţile istorice (de la Iosua la Estera), cărţile poetice (de la Iov la Cântarea cântărilor), profeţii mari (de la Isaia la Daniel) şi profeţii mici (de la Osea la Maleahi). Vechiul Testament a fost scris aproximativ între anii 1400 şi 400 î.Cr. Vechiul Testament a fost scris în principal în ebraică, cu puţine şi scurte secţiuni scrise în aramaică (în esenţă o variaţie de ebraică).

Vechiul Testament se ocupă în primul rând de relaţia dintre Dumnezeu şi naţiunea lui Israel. Pentateuhul tratează naşterea poporului Israel şi stabilirea de către Dumnezeu a unei relaţii bazate pe legământ cu Israelul. Cărţile istorice consemnează istoria Israelului, victoriile şi succesele lui, împreună cu înfrângerile şi eşecurile sale. Cărţile poetice ne oferă o vedere mai îndeaproape a relaţiei lui Dumnezeu cu Israelul şi a pasiunii Lui pentru Israel ca acesta să se închine şi să-L asculte pe El. Cărţile profetice sunt chemarea lui Dumnezeu pentru Israel de a se pocăi de idolatrie şi de necredincioşie şi de a se întoarce la o relaţie de ascultare şi de fidelitate spirituală.

Poate că un titlu mai potrivit ar fi Primul Testament. Cuvântul „vechi” tinde să indice ideea de „depăşit” sau „irelevant”. Acest lucru este cât se poate de neadevărat. Un studiu amănunţit al Vechiului Testament este o strădanie care merită şi care îmbogăţeşte din punct de vedere spiritual. Mai jos sunt linkurile către rezumatele cărţilor Vechiului Testament. Sperăm din toată inima că această privire de ansamblu a Vechiului Testament îţi va fi benefică în umblarea ta cu Hristos.

Cartea Genesa

Autorul: Autorul cărţii Genesa nu este identificat. În mod tradiţional, întotdeauna s-a presupus că Moise este autorul. Nu există un motiv decisiv pentru a nega statutul de autor mozaic al cărţii Genesa.

Data la care a fost scrisă: Cartea Genesa nu spune când a fost scrisă. Data la care a fost scrisă este undeva între anii 1440 şi 1400 î.Cr., în intervalul de timp dintre scoaterea israeliţilor din Egipt de către Moise şi moartea sa.

Scopul pentru care a fost scrisă
: Cartea Genesa a fost numită uneori„pepiniera” întregii Biblii. Majoritatea învăţăturilor de bază ale Bibliei sunt prezentate în formă de „sămânţă” în cartea Genesa. Alături de căderea omului, este consemnată promisiunea lui Dumnezeu a mântuirii sau a răscumpărării (Genesa 3.15). Învăţăturile cu privire la creaţie, pedepsirea păcatului, îndreptăţire, ispăşire, depravare, mânie, har, suveranitate, responsabilitate şi multe altele sunt toate abordate în această carte a începuturilor, numită Genesa.

Multora dintre marile întrebări ale vieţii li se dă răspuns în Genesa. (1) De unde vin? (Dumnezeu ne-a creat—Genesa 1) (2) De ce sunt aici? (suntem aici pentru a avea o relaţie cu Dumnezeu—Genesa 15.6) (3) Încotro mă îndrept? (avem o destinaţie după moarte—Genesa 25.8). Cartea Genesa se adresează omului de ştiinţă, istoricului, teologului, soţiei, ţăranului, călătorului, bărbatului sau femeii lui Dumnezeu. Este un început potrivit pentru istorisirea lui Dumnezeu a planului Său pentru omenire, Biblia.

Versete-cheie: Genesa 1.1 „La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul.”

Genesa 3.15 „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul.”

Genesa 12.2-3 „Voi face din tine un neam mare şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare şi vei fi o binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine.”

Genesa 50.20 „Voi, negreşit, v-aţi gândit să-mi faceţi rău: dar Dumnezeu a schimbat răul în bine, ca să împlinească ceea ce se vede azi, şi anume, să scape viaţa unui popor în mare număr.”

Un scurt rezumat: Cartea Genesa poate fi împărţită în două secţiuni: Istoria străveche şi istoria patriarhală. Istoria străveche consemnează (1) Creaţia (Genesa capitolele 1-2), (2) căderea omului (Genesa capitolele 3-5), (3) potopul (Genesa capitolele 6-9) şi (4) răspândirea (Genesa capitolele 10-11). Istoria patriarhală consemnează viaţa a patru mari oameni: (1) Avraam (Genesa 12-25.8), (2) Isaac (Genesa 21.1-35-29), (3) Iacov (Genesa 25.21-50.14) şi (4) Iosif (Genesa 30.22-50.26).

Dumnezeu a creat un Univers care era bun şi fără păcat. Dumnezeu a creat omenirea să aibă o relaţie personală cu El. Adam şi Eva au păcătuit şi, prin urmare, au adus răul şi moartea în lume. Răul a crescut în lume în mod constant, până când nu a mai rămas decât o familie în care Dumnezeu a găsit ceva bun. Dumnezeu a trimis potopul să şteargă răul, dar l-a scăpat pe Noe şi pe familia lui împreună cu animalele din corabie. După potop, omenirea a început să se înmulţească din nou şi să se răspândească în toată lumea.

Dumnezeu l-a ales pe Avraam, prin care va ridica un popor ales şi, în cele din urmă, pe Mesia cel promis. Linia aleasă a fost trecută mai departe fiului lui Avraam, Isaac, şi apoi fiului lui Isaac, Iacov. Dumnezeu a schimbat numele lui Iacov în Israel şi cei doisprezece fii ai lui au ajuns strămoşii celor douăsprezece seminţii ale lui Israel. În suveranitatea Sa, Dumnezeu l-a trimis pe fiul lui Iacov, pe Iosif, în Egipt, prin acţiunile josnice ale fraţilor săi. Această acţiune, pe care fraţii săi o doreau să fie înspre rău, a fost transformată înspre bine de Dumnezeu şi, în cele din urmă, a avut ca rezultat faptul că Iacov şi familia sa au fost salvaţi de la o foamete devastatoare de către Iosif, care a fost ridicat la mare putere în Egipt.

Prefigurări: Multe subiecte ale Noului Testament îşi au rădăcinile în cartea Genesa. Isus Hristos este Sămânţa femeii, care va distruge puterea lui Satan (Gen. 3.15). În ceea ce-l priveşte pe Iosif, planul lui Dumnezeu pentru binele omenirii prin sacrificarea Fiului Său a fost înspre bine, chiar dacă cei care L-au răstignit pe Isus au intenţionat ca acest lucru să fie înspre rău. Noe şi familia lui sunt primii dintre multele rămăşiţe prezentate în Biblie. În ciuda procentelor copleşitoare şi a circumstanţelor dificile, Dumnezeu Îşi păstrează întotdeauna o rămăşiţă de credincioşi pentru El. Rămăşiţa israeliţilor întorşi la Ierusalim după captivitatea babiloniană; Dumnezeu a păstrat o rămăşiţă în timpul tuturor persecuţiilor descrise în Isaia şi Ieremia; o rămăşiţă de 7.000 de preoţi care au fost ascunşi de mânia Izabelei; Dumnezeu promite că într-o zi, o rămăşiţă de evrei Îl vor îmbrăţişa pe adevăratul lor Mesia (Romani 11). Credinţa arătată de Avraam va fi darul lui Dumnezeu şi temelia mântuirii atât pentru evrei, cât şi pentru neamuri (Efeseni 2.8-9, Evrei 11).

Aplicaţie practică: Tema centrală a cărţii Genesa este existenţa din veşnicie a lui Dumnezeu şi faptul că El a creat lumea. Autorul nu depune niciun efort ca să apere existenţa lui Dumnezeu; el pur şi simplu afirmă că Dumnezeu este, întotdeauna a fost şi întotdeauna va fi, atotputernic peste toate. În acelaşi fel, avem încredere în adevărurile din cartea Genesa, în ciuda pretenţiilor acelora care le neagă. Toţi oamenii, indiferent de cultură, naţionalitate sau limbă, sunt responsabili înaintea Creatorului. Dar datorită păcatului, introdus în lume la Cădere, suntem separaţi de El. Dar printr-o naţiune mică, Israel, planul de răscumpărare al lui Dumnezeu pentru omenire a fost descoperit şi pus la dispoziţia tuturor. Ne bucurăm de acest plan.

Dumnezeu a creat Universul, pământul şi fiecare ființă vie. Ne putem încrede în El că Se va ocupa de îngrijorările din viaţa noastră. Dumnezeu poate lua o situaţie fără speranţă, de exemplu faptul că Avraam şi Sara nu puteau avea copii, şi să facă lucruri măreţe, dacă pur şi simplu ne vom încrede şi vom asculta. Se pot întâmpla în viaţa noastră lucruri teribile, cum a fost şi în cazul lui Iosif, dar Dumnezeu întotdeauna va face să rezulte un şi mai mare bine, dacă vom avea credinţă în El şi în planul Său suveran. „De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care-L iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre binele celor care sunt chemaţi după planul Său.” (Romani 8.28)

Cartea Exodul

Autorul: Autorul cărţii Exodul este Moise (Exodul 17.14, 24.4-7, 34.27).

Data la care a fost scrisă: Cartea Exodul a fost scrisă între anii 1440 şi 1400 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Cuvântul „exod” înseamnă ieşire. La timpul lui Dumnezeu, exodul israeliţilor a marcat sfârşitul unei perioade de asuprire pentru urmaşii lui Avraam (Genesa 15.13) şi începutul împlinirii promisiunii din legământul făcut cu Avraam că urmaşii săi nu doar că vor locui în Ţara Promisă, ci se vor şi înmulţi şi vor ajunge o naţiune mare (Genesa 12.1-3, 7). Scopul cărţii poate fi formulat ca fiind urmărirea creşterii rapide a urmaşilor lui Iacov din Egipt şi până la stabilirea naţiunii teocratice în ţara care le-a fost promisă.

Versete-cheie: Exodul 1.8: „Peste Egipt s-a ridicat un nou împărat, care nu-l cunoscuse pe Iosif.”

Exodul 2.24-25: „Dumnezeu a auzit gemetele lor şi Şi-a adus aminte de legământul Său făcut cu Avraam, Isaac şi Iacov. Dumnezeu a privit spre copiii lui Israel şi a luat cunoştinţă de ei.”

Exodul 12.27: „«Este jertfa de Paşti în cinstea Domnului, care a trecut pe lângă casele copiilor lui Israel în Egipt, când a lovit Egiptul, şi ne-a scăpat casele noastre.» Poporul s-a plecat şi s-a închinat până la pământ.”

Exodul 20.2-3: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine.”

Un scurt rezumat: Exodul începe de unde ne lasă Genesa, pe măsură ce Dumnezeu Se ocupă de poporul Său ales, evreii. Urmăreşte evenimentele de la momentul în care Israelul a intrat în Egipt, ca musafiri ai lui Iosif, care a fost puternic în Egipt, până când, în cele din urmă, au fost eliberaţi din crunta strânsoare a sclaviei în care au fost aduşi de către „un nou împărat care nu-l cunoscuse pe Iosif” (Exodul 1.8).

Capitolele 1-14 descriu condiţiile asupririi evreilor sub faraon, ridicarea lui Moise ca eliberator al lor, urgiile pe care le-a adus Dumnezeu asupra Egiptului pentru refuzul conducătorului lor de a I se supune şi plecarea din Egipt. Braţul suveran şi puternic al lui Dumnezeu este văzut în minunile din timpul urgiilor – sfârşindu-se cu urgia morţii întâilor născuţi şi cu instituirea primului Paşte – eliberarea israeliţilor, despărţirea Mării Roşii şi nimicirea armatei egiptene.

Secţiunea de mijloc a cărţii Exodul este dedicată rătăcirii în pustiu şi felului minunat în care Dumnezeu i-a purtat de grijă poporului Său. Dar chiar dacă le-a dat pâine din cer, apă dulce din locuri cu apă amară, apă din stâncă, biruinţă asupra celor care i-ar fi nimicit, Legea Lui scrisă pe table de piatră cu însăşi mâna Sa şi prezenţa Lui în formă de stâlpi de foc şi nor, poporul a cârtit şi s-a răzvrătit în mod continuu împotriva Lui.

Ultima treime a cărţii descrie construirea chivotului legământului şi planul pentru Cortul întâlnirii cu feluritele lui jertfe, altare, piese de mobilier, ceremonii şi forme de închinare.

Prefigurări: Numeroasele jertfe care le erau cerute israeliţilor erau o imagine a jertfei finale, Mielul de Paşte al lui Dumnezeu, Isus Hristos. În noaptea ultimei urgii din Egipt, un miel fără cusur a fost ucis şi sângele lui a fost aplicat pe uşorii caselor poporului lui Dumnezeu, protejându-i de îngerul morţii. Acest lucru L-a prefigurat pe Isus, Mielul lui Dumnezeu, fără pată şi fără cusur (1 Petru 1.19), al cărui sânge aplicat nouă ne asigură viaţa veşnică. În numărul reprezentărilor simbolice ale lui Hristos din cartea Exodul este istora apei din stâncă din Exodul 17.6. Aşa cum Moise a lovit stânca pentru a le da oamenilor să bea apă dătătoare de viaţă, tot astfel Dumnezeu a lovit Stânca mântuirii noastre, crucificându-L pentru păcatul nostru, şi din Stâncă a venit darul apei vii (Ioan 4.10). Asigurarea manei în pustiu este o imagine perfectă a lui Hristos, Pâinea vieţii (Ioan 6.48), pe care a asigurat-o Dumnezeu ca să ne dea viaţa.

Aplicaţie practică: Legea mozaică a fost dată în parte pentru a-i arăta omenirii că era incapabilă să o ţină. Nu suntem în stare să-L mulţumim pe Dumnezeu prin ţinerea Legii; prin urmare, Pavel ne îndeamnă să „credem şi noi în Hristos Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Hristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii” (Galateni 2.16).

Purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de israeliţi, de la eliberarea din captivitate până la mana şi prepeliţele din pustiu, sunt semne clare ale purtării de grijă plină de har pentru poporul Său. Dumnezeu a promis că ne va da tot ceea ce avem nevoie. „Credincios este Dumnezeu, care v-a chemat la părtăşia cu Fiul Său Isus Hristos, Domnul nostru.” (1 Corinteni 1.9)

Trebuie să ne încredem în Domnul, pentru că El ne poate izbăvi din orice încercare. Dar Dumnezeu nu va îngădui ca păcatul să continue nepedepsit la nesfârşit. Prin urmare, ne putem încrede în El că pedepseşte şi face dreptate. Când Dumnezeu ne scoate dintr-o situaţie grea, nu trebuie să căutăm să ne întoarcem înapoi. Când Dumnezeu ne cere ceva, Se aşteaptă ca noi să ne conformăm, dar, în acelaşi timp, El ne dă har şi milă, pentru că ştie că, prin noi înşine, nu vom fi în stare să ascultăm de El pe deplin.

Cartea Leviticul

Autorul: Autorul cărţii Leviticul este Moise.

Data la care a fost scrisă: Cartea Leviticul a fost scrisă între anii 1440 şi 1400 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Datorită faptului că israeliţii au fost ţinuţi în captivitate în Egipt timp de 400 de ani, conceptul de Dumnezeu a fost distorsionat de către egiptenii politeişti, păgâni. Scopul cărţii Leviticul este să asigure instrucţiuni şi legi care să conducă un popor păcătos, şi totuşi răscumpărat, în relaţia lui cu un Dumnezeu sfânt. În cartea Leviticul, găsim sublinierea nevoii de sfinţire personală ca răspuns faţă de un Dumnezeu sfânt. Păcatul trebuie ispăşit prin aducerea de jertfe corespunzătoare (capitolele 8-10). Alte subiecte tratate în carte sunt alimentele (mâncărurile curate şi necurate), naşterea de copii şi bolile, care sunt reglementate cu atenţie (capitolele 11-15). Capitolul 16 descrie ziua Ispăşirii, când se aduce o jertfă anuală pentru păcatul cumulativ al poporului. Mai mult, poporul lui Dumnezeu trebuie să fie precaut în trăirea lui personală, morală şi socială, în contrast cu practicile curente ale păgânilor din jurul lui (capitolele 17-22).

Versete-cheie: Leviticul 1.4: „Să-şi pună mâna pe capul dobitocului adus ca ardere-de-tot, şi va fi primit de Domnul, ca să facă ispăşire pentru el.”

Leviticul 17.11 „Căci viaţa trupului este în sânge. Vi l-am dat ca să-l puneţi pe altar, ca să slujească de ispăşire pentru sufletele voastre, căci prin viaţa din el face sângele ispăşire.”

Leviticul 19.18 „Să nu te răzbuni şi să nu ţii necaz pe copiii poporului tău. Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Eu sunt Domnul.”

Un scurt rezumat: Capitolele 1-7 subliniază jertfele cerute deopotrivă de la laici şi de la preoţi. Capitolele 8.10 descriu consacrarea lui Aaron şi a fiilor lui în slujba de preoţie. Capitolele 11-16 conţin prescripţiile pentru diferitele tipuri de necurăţii. Ultimele 10 capitole cuprind indicaţiile lui Dumnezeu pentru poporul Lui cu privire la sfinţenia practică. Feluritele sărbători au fost instituite în închinarea pe care o aducea poporul Dumnezeului Iehova şi erau convocate şi practicate potrivit cu legile lui Dumnezeu. Binecuvântările sau blestemele vor însoţi împlinirea, respectiv călcarea poruncilor lui Dumnezeu (capitolul 26). Juruinţele făcute Domnului sunt prezentate în capitolul 27.

Tema principală a cărţii Leviticul este sfinţenia. Cererea cu privire la sfinţenie pe care Dumnezeu o adresează poporului Său se bazează pe propria Sa natură sfântă. O temă în acord cu aceasta este tema ispăşirii. Sfinţenia trebuie menţinută înaintea lui Dumnezeu şi aceasta poate fi obţinută printr-o ispăşire corespunzătoare.

Prefigurări:
 Mare parte dintre practicile rituale ale închinării înfăţişează în felurite moduri Persoana şi lucrarea Mântuitorului, Domnul Isus Hristos. Evrei 10 ne spune că Legea mozaică este doar „umbra bunurilor viitoare”, însemnând că jertfele aduse zilnic de către preoţi pentru păcatul poporului erau o reprezentare a jertfei supreme—Isus Hristos, a cărui jertfă va fi o dată pentru totdeauna pentru cei care vor crede în El. Sfinţenia dată temporar de Lege va fi într-o zi înlocuită de obţinerea deplină a sfinţeniei, atunci când creştinii îşi vor schimba păcatul cu neprihănirea lui Hristos (2 Corinteni 5.21).

Aplicaţie practică: Dumnezeu priveşte în mod foarte serios sfinţenia şi tot aşa trebuie să o privim şi noi. Tendinţa în biserica postmodernă este să-L creăm pe Dumnezeu după chipul nostru, dându-I atributele pe care ne-ar plăcea să le aibă, în loc de cele care sunt descrise de Cuvântul Său. Sfinţenia desăvârşită a lui Dumnezeu, splendoarea transcendentă şi „lumina Sa de care nu te poţi apropia” (1 Timotei 6.16) pentru mulţi creştini sunt concepte străine. Suntem chemaţi să umblăm în lumină şi să dăm la o parte întunericul din viaţa noastră, ca să fim plăcuţi înaintea Lui. Un Dumnezeu sfânt nu poate tolera păcatul ostentativ, lipsit de ruşine în copiii Săi şi sfinţenia Sa Îi cere să-l pedepsească. Nu trebuie să îndrăznim cumva să tratăm uşor păcatul sau aversiunea lui Dumnezeu faţă de acesta şi nici nu trebuie să-l tratăm ca fiind în vreun fel neimportant.

Laudă-L pe Domnul pentru că, datorită morţii lui Hristos în locul nostru, nu mai trebuie să aducem jertfe animale. Tema Leviticului este substituţia. Moartea animalelor era o pedeapsă substitutivă pentru cei care au păcătuit. În acelaşi fel, dar într-un mod infinit mai bun, jertfa lui Isus de pe cruce a fost substitutul pentru păcatele noastre. Acum putem sta fără teamă înaintea unui Dumnezeu de o sfinţenie absolută, pentru că El vede în noi neprihănirea lui Hristos.

 Cartea Numeri

Autorul: Autorul cărţii Numeri este Moise.

Data la care a fost scrisă: Cartea Numeri a fost scrisă între anii 1440 şi 1400 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Mesajul cărţii Numeri este universal şi în afara timpului. El le reaminteşte credincioşilor de războiul spiritual în care sunt angajaţi, deoarece cartea Numeri este cartea slujirii şi a umblării poporului lui Dumnezeu. Cartea Numeri face, în esenţă, legătura dintre primirea Legii de către israeliţi (Exodul şi Leviticul) şi pregătirea lor de a intra în Ţara Promisă (Deuteronomul şi Iosua).

Versete-cheie: Numeri 6.24-26: „Domnul să te binecuvânteze şi să te păzească! Domnul să facă să lumineze faţa Lui peste tine şi să Se îndure de tine! Domnul să-Şi înalţe faţa peste tine şi să-ţi dea pacea!”

Numeri 12.6-8: „Când va fi printre voi un proroc, Eu, Domnul, Mă voi descoperi lui într-o vedenie sau îi voi vorbi într-un vis. Nu tot aşa este însă cu robul Meu Moise. El este credincios în toată casa Mea. Eu îi vorbesc gură către gură, Mă descopăr lui nu prin lucruri grele de înţeles, ci el vede chipul Domnului. Cum de nu v-aţi temut deci să vorbiţi împotriva robului Meu, împotriva lui Moise?”

Numeri 14.30-34: „Nu veţi intra în ţara pe care jurasem că vă voi da-o s-o locuiţi, afară de Caleb, fiul lui Iefune, şi Iosua, fiul lui Nun. Pe copilaşii voştri însă, despre care aţi zis că vor fi de jaf, îi voi face să intre în ea, ca să cunoască ţara pe care aţi nesocotit-o voi. Iar cât despre voi, trupurile voastre moarte vor cădea în pustiu. Şi copiii voştri vor rătăci patruzeci de ani în pustiu şi vor ispăşi astfel păcatele voastre, până ce toate trupurile voastre moarte vor cădea în pustiu. După cum în patruzeci de zile aţi iscodit ţara, tot aşa, patruzeci de ani veţi purta pedeapsa fărădelegilor voastre; adică un an de fiecare zi: şi veţi şti atunci ce înseamnă să-Mi trag Eu mâna de la voi.”

Un scurt rezumat: Majoritatea evenimentelor din cartea Numeri se petrec în pustiu, în principal între al doilea şi cel de-al patruzecilea an al rătăcirii israeliţilor. Primele 25 de capitole ale cărţii redau amănunţit experienţele primei generaţii de israeliţi în pustiu, în timp ce restul cărţii descrie experienţele celei de-a doua generaţii. Tema ascultării şi a rebeliunii urmate de pocăinţă şi binecuvântare se repetă în toată cartea, la fel ca în tot Vechiul Testament.

Tema sfinţeniei lui Dumnezeu se continuă din cartea Leviticul în cartea Numeri, care dezvăluie instruirea şi pregătirea făcută de către Dumnezeu poporului Său, pentru a intra în Ţara Promisă a Canaanului. Importanţa cărţii Numeri este indicată de faptul că în Noul Testament se face referire la ea de multe ori. Duhul Sfânt a atras atenţia în mod deosebit asupra cărţii Numeri în 1 Corinteni 10.1-12. Cuvintele „aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde” se referă la păcatul israeliţilor şi la indignarea lui Dumnezeu faţă de ei.

În Romani 11.22, Pavel vorbeşte despre „bunătatea şi asprimea” lui Dumnezeu. Acesta este mesajul cărţii Numeri într-o coajă de nucă. Asprimea lui Dumnezeu se vede în moartea generaţiei de răzvrătiţi în pustiu, aceia care nu au intrat niciodată în Ţara Promisă. Bunătatea lui Dumnezeu este văzută în noua generaţie. Dumnezeu i-a protejat, i-a păstrat şi le-a asigurat cele necesare acestor oameni până când au intrat în posesia ţării. Acest lucru ne aminteşte de dreptatea şi dragostea lui Dumnezeu, care sunt întotdeauna într-o armonie suverană.

Prefigurări: Cererea cu privire la sfinţenie pe care Dumnezeu i-o adresează poporului Său este deplin satisfăcută în Isus Hristos, care a venit să împlinească Legea în locul nostru (Matei 5.17). Conceptul de Mesia cel promis e prezent în carte de la un capăt la altul. Relatarea din capitolul 19 referitoare la jertfirea vacii roşii „fără pată, fără vreun cusur trupesc” Îl prefigurează pe Hristos, Mielul lui Dumnezeu, fără pată sau cusur, care a fost jertfit pentru păcatele noastre. Imaginea şarpelui de aramă înălţat pe stâlp pentru a asigura vindecare fizică (capitolul 21) prefigurează de asemenea înălţarea lui Hristos, fie pe cruce, fie în lucrarea Cuvântului, pentru ca oricine priveşte la El prin credinţă să aibă vindecare spirituală.

În capitolul 24, a patra prorocie a lui Balaam vorbeşte despre steaua şi toiagul de cârmuire care se ridică din Iacov. Este o prorocie cu privire la Hristos, care este numit „Luceafărul de dimineaţă” în Apocalipsa 22.16 pentru gloria, strălucirea şi splendoarea Sa şi pentru lumina pe care o răspândeşte. Poate fi de asemenea numit toiag de cârmuire, adică Unul care ţine toiagul de cârmuire, datorită regalităţii Sale. El nu doar că are Numele de Împărat, ci are o Împărăţie şi cârmuieşte cu un toiag al harului, al milei şi al neprihănirii.

Aplicaţie practică: O temă teologică majoră din cartea Numeri dezvoltată în Noul Testament este aceea că păcatul şi necredinţa, în special răzvrătirea, culeg judecata lui Dumnezeu. 1 Corinteni spune în mod specific—şi Evrei 3.7-4.13 sugerează clar acest lucru—că aceste evenimente au fost scrise ca exemple pentru credincioşi, ca aceştia să le observe şi să le evite. Nu trebuie să „poftim după lucruri rele” (v. 6) sau să curvim (v. 8) sau să-L ispitim pe Dumnezeu (v. 9) sau să cârtim (v. 10).

La fel cum israeliţii au rătăcit prin pustiu 40 de ani datorită răzvrătirii lor, tot aşa Dumnezeu ne îngăduie uneori să rătăcim departe de El şi să suferim de singurătate şi de lipsa binecuvântărilor, atunci când ne răzvrătim împotriva Lui. Dar Dumnezeu este credincios şi drept şi, la fel cum îi restaurează pe israeliţi în locul lor de drept în inima Lui, tot astfel El îi va restaura întotdeauna pe creştini în locul binecuvântării şi al părtăşiei intime cu El, dacă se pocăiesc şi se întorc la El (1 Ioan 1.9).

Cartea Deuteronomul

Autorul: Moise a scris cartea Deuteronomul, care este, de fapt, o colecţie de „predici” ale sale către Israel înainte de a trece Iordanul. „Iată cuvintele pe care le-a spus Moise” (1.1). Altcineva (Iosua probabil) s-ar putea să fi scris ultimul capitol.

Data la care a fost scrisă: Aceste predici au fost ţinute în cele 40 de zile de dinaintea intrării lui Israel în Ţara Promisă. Prima predică a fost ţinută în prima zi a lunii a 11-a (1.3) şi israeliţii au trecut Iordanul 70 de zile mai târziu, în ziua a 10-a a lunii întâi (Iosua 4.19). Scădeţi cele 30 de zile de bocet de după moartea lui Moise (Deuteronomul 34.8) şi ne rămân 40 de zile. Anul era 1410 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: O generaţie nouă de israeliţi se pregătea să intre în Ţara Promisă. Mulţimea nu experimentase minunea de la Marea Roşie, nici nu auzise Legea dată pe Sinai, şi urmau să intre într-o ţară nouă, cu multe pericole şi ispite. Cartea Deuteronomul a fost dată ca să le reamintească de Legea lui Dumnezeu şi de puterea lui Dumnezeu.

Versete-cheie: „Să n-adăugaţi nimic la cele ce vă poruncesc eu şi să nu scădeţi nimic din ele; ci să păziţi poruncile Domnului Dumnezeului vostru aşa cum vi le dau eu.” (Deuteronomul 4.2)

„Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn. Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta. Şi poruncile acestea, pe care ţi le dau astăzi, să le ai în inima ta. Să le întipăreşti în mintea copiilor tăi şi să vorbeşti de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca şi când te vei scula.” (Deuteronomul 6.4-7)

„Le-a zis: «Puneţi-vă la inimă toate cuvintele pe care vă jur astăzi să le porunciţi copiilor voştri, ca să păzească şi să împlinească toate cuvintele Legii acesteia. Căci nu este un lucru fără însemnătate pentru voi; este viaţa voastră, şi prin aceasta vă veţi lungi zilele în ţara pe care o veţi lua în stăpânire, după ce veţi trece Iordanul.»” (Deuteronomul 32.46-47)

Un scurt rezumat: Israeliţilor li se porunceşte să-şi aducă aminte de patru lucruri: de credincioşia lui Dumnezeu, de sfinţenia lui Dumnezeu, de binecuvântările lui Dumnezeu şi de atenţionările lui Dumnezeu. Primele trei capitole recapitulează călătoria din Egipt până în locul unde se aflau, în Moab. Capitolul 4 este o chemare la ascultare, la a-I fi credincioşi Dumnezeului care era credincios faţă de ei.

Capitolele de la 5 la 26 sunt o repetare a Legii. Cele Zece Porunci, legile privind jertfele şi zilele deosebite şi restul Legii sunt date noii generaţii. Celor care ascultă le sunt promise binecuvântări (5.29, 6.17-19, 11.13-15), iar celor care încalcă Legea li se promite foamete (11.16-27).

Subiectul binecuvântării şi al blestemului este continuat în capitolele 27-30. Această secţiune a cărţii se încheie cu o alegere clară pusă în faţa lui Israel: „Ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul.” Dorinţa lui Dumnezeu pentru poporul Lui se găseşte în ceea ce-i recomandă: „alege viaţa” (30.19).

În ultimele capitole, Moise încurajează poporul; îl delegă pe cel care-l va înlocui, pe Iosua; consemnează un cântec şi dă o ultimă binecuvântare fiecărei seminţii a lui Israel. Capitolul 34 relatează circumstanţele morţii lui Moise. Acesta a urcat pe muntele Pisga, unde Domnul i-a arătat Ţara Promisă, în care nu putea intra. La 120 de ani, dar încă cu vederea bună şi cu puterea tinereţii, Moise a murit în prezenţa Domnului. Cartea Deuteronomul se încheie cu un scurt necrolog al acestui mare profet.

Prefigurări: Multe subiecte din Noul Testament sunt prezente în cartea Deuteronomul. Cel mai important dintre ele este necesitatea respectării Legii mozaice şi imposibilitatea înfăptuirii acestui lucru. Jertfele fără sfârşit necesare pentru ispăşirea păcatelor poporului — care călca Legea în mod continuu — îşi vor găsi finalitatea în jertfa adusă „o dată pentru totdeauna” a lui Hristos (Evrei 10.10). Datorită lucrării Lui de ispăşire de pe cruce, nu vom mai avea nevoie de jertfe pentru păcat.

Alegerea israeliţilor ca popor aparte a lui Dumnezeu prefigurează faptul că El îi va alege pe cei care vor crede în Hristos (1 Petru 2.9). În Deuteronomul 18.15-19, Moise profeţeşte privitor la un alt profet — cel mai mare Profet care va veni, care este Mesia. La fel ca Moise, va primi şi va propovădui o descoperire divină şi Îşi va călăuzi poporul (Ioan 6.14, 7.40).

Aplicaţie practică: Cartea Deuteronomul subliniază importanţa Cuvântului lui Dumnezeu. Este o parte vitală a vieţii noastre. Cu toate că nu mai suntem sub Legea Vechiului Testament, suntem încă responsabili să ne supunem voii lui Dumnezeu în viaţa noastră. Simpla ascultare aduce binecuvântare, şi păcatul îşi are consecinţele lui.

Niciunul dintre noi nu ne aflăm „deasupra Legii”. Chiar şi lui Moise, conducătorul şi profetul ales de Dumnezeu, i se cerea să asculte. Motivul pentru care nu i s-a îngăduit să intre în Ţara Promisă a fost că nu a ascultat de porunca clară a lui Dumnezeu (Numeri 20.13).

În timpul ispitirii din pustiu, Isus a citat de trei ori din cartea Deuteronomul (Matei 4). Prin aceasta, Isus a ilustrat pentru noi necesitatea de a strânge Cuvântul lui Dumnezeu în inima noastră, ca să nu păcătuim împotriva Lui (Psalmul 119.11).

Aşa cum Israel şi-a amintit de credincioşia lui Dumnezeu, tot astfel trebuie să facem şi noi. Trecerea Mării Roşii, prezenţa sfântă de pe Sinai şi binecuvântarea manei din pustiu ar trebui să fie o încurajare şi pentru noi. Un mod extraordinar de a continua să mergem înainte este să ne luăm un timp să privim înapoi şi să vedem ce a făcut Dumnezeu.

În Deuteronomul avem de asemenea o imagine minunată a unui Dumnezeu plin de dragoste, care doreşte o relaţie deosebită cu copiii Lui. Dumnezeu spune că dragostea este motivul pentru care l-a scos pe Israel din Egipt „cu mână tare” şi l-a răscumpărat (Deuteronomul 7.7-9). Ce lucru minunat să fii eliberat din robia păcatului şi să fii iubit de un Dumnezeu atotputernic!

Cartea Iosua

Autorul: Cartea Iosua nu numeşte în mod explicit cine este autorul ei. Mai mult ca sigur, Iosua, fiul lui Nun, succesorul lui Moise în conducerea lui Israel, a scris mare parte din această carte. Ultima parte a cărţii a fost scrisă de cel puţin o altă persoană, după moartea lui Iosua. E posibil de asemenea că unele secţiuni au fost editate/compilate după moartea lui Iosua.

Data la care a fost scrisă: Cartea Iosua a fost scrisă probabil între 1400 şi 1370 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Cartea Iosua oferă o vedere de ansamblu a campaniilor militare pentru cucerirea suprafeţei de teren pe care Domnul a promis-o. Urmând ieşirea din Egipt şi următorii patruzeci de ani de rătăciri prin pustiu, naţiunea nou-formată este acum gata să intre în Ţara Promisă, să-i cucerească pe locuitorii ei şi să ocupe acel teritoriul. Vederea de ansamblu pe care o avem aici ne dă detalii prescurtate şi selective ale multora dintre bătălii şi ne prezintă nu doar maniera în care ţara a fost cucerită, ci şi felul în care a fost divizată în regiuni, pe seminţii.

Versete-cheie: „Întăreşte-te şi îmbărbătează-te, căci tu-i vei da în stăpânire poporului acestuia ţara pe care am jurat părinţilor lor că le-o voi da. Întăreşte-te numai şi îmbărbătează-te, lucrând cu credincioşie după toată Legea pe care ţi-a dat-o robul Meu Moise; nu te abate de la ea nici la dreapta, nici la stânga, ca să izbuteşti în tot ce vei face. Cartea aceasta a Legii să nu se depărteze de gura ta; cugetă asupra ei zi şi noapte, căutând să faci tot ce este scris în ea; căci atunci vei izbândi în toate lucrările tale şi atunci vei lucra cu înţelepciune. Nu ţi-am dat Eu oare porunca aceasta: «Întăreşte-te şi îmbărbătează-te»? Nu te înspăimânta şi nu te îngrozi, căci Domnul, Dumnezeul tău, este cu tine în tot ce vei face.”

Iosua 24.14-15 „Acum, temeţi-vă de Domnul şi slujiţi-I cu scumpătate şi credincioşie. Depărtaţi dumnezeii cărora le-au slujit părinţii voştri dincolo de Râu şi în Egipt şi slujiţi-I Domnului. Şi dacă nu găsiţi cu cale să-I slujiţi Domnului, alegeţi astăzi cui vreţi să-i slujiţi: sau dumnezeilor cărora le slujeau părinţii voştri dincolo de Râu, sau dumnezeilor amoriţilor în a căror ţară locuiţi. Cât despre mine, eu şi casa mea Îi vom sluji Domnului.”

Un scurt rezumat: Cartea Iosua continuă istoria israeliţilor de după exodul din Egipt. Cartea relatează în detaliu cei aproximativ 20 de ani în care Iosua a condus poporul după ce Moise l-a uns la sfârşitul cărţii Deuteronomul. Împărţirea celor 24 de capitole din cartea Iosua în diviziuni poate fi rezumată după cum urmează:

Capitolele 1-12: Intrarea în Ţara Promisă şi cucerirea ei
Capitolele 13-22: Instrucţiuni pentru repartizarea secţiunilor din Ţara Promisă
Capitolele 23-24: Cuvântarea de rămas-bun a lui Iosua

Prefigurări: Istoria prostituatei Rahav şi a marii ei credinţe în Dumnezeul israeliţilor îi dă un loc alături de cei onoraţi pentru credinţa lor, în Evrei 11.31. Este o istorie a harului lui Dumnezeu pentru păcătoşi şi a mântuirii numai prin credinţă. Şi cel mai important, prin harul lui Dumnezeu, ea a fost în linia mesianică (Matei 1.15).

Unul dintre ritualurile ceremoniale din Iosua, din capitolul 5, îşi găseşte împlinirea perfectă în Noul Testament. Versetele de la 1 la 9 descriu porunca lui Dumnezeu ca toţi aceia care s-au născut în pustiu să fie tăiaţi împrejur când vor intra în Ţara Promisă. Făcând acest lucru, Dumnezeu a „ridicat ocara Egiptului” de deasupra lor, însemnând că i-a curăţit de păcatele vieţii lor de dinainte. Coloseni 2.10-12 îi descrie pe credincioşi ca fiind tăiaţi împrejur în inima lor de către Hristos Însuşi, prin care ne-am dezbrăcat de natura păcătoasă a vieţii noastre de dinainte, care era fără Hristos.

Dumnezeu a stabilit cetăţi de scăpare, astfel încât cei care au ucis din greşeală pe cineva să poată trăi acolo fără teamă de răzbunare. Hristos este scăparea noastră, la care „[am alergat] ca să apucăm nădejdea care ne era pusă înainte” (Evrei 6.18).

Cartea Iosua are ca temă teologică de bază odihna. Israeliţii, după ce au rătăcit prin pustiu timp de 40 de ani, în cele din urmă au intrat în odihna pe care le-a pregătit-o Dumnezeu în ţara Canaan. Scriitorul cărţii Evrei foloseşte acest episod ca o avertizare pentru noi să nu lăsăm ca necredinţa să ne împiedice să intrăm în odihna lui Dumnezeu, care este în Hristos (Evrei 3.7-12).

Aplicaţie practică: Unul dintre versetele-cheie ale cărţii Iosua este 1.8 „Cartea aceasta a Legii să nu se depărteze de gura ta; cugetă asupra ei zi şi noapte, căutând să faci tot ce este scris în ea.” Vechiul Testament abundă de istorisiri ale felului în care oamenii L-au „uitat” pe Dumnezeu şi Cuvântul Lui şi au suferit consecinţe teribile. Pentru creştin, Cuvântul lui Dumnezeu este sursa vieţii. Dacă îl neglijăm, viaţa noastră va suferi în consecinţă. Dar dacă luăm la inimă principiul versetului 1.8, vom fi desăvârşiţi şi în stare să fim de folos în Împărăţia lui Dumnezeu (2 Timotei 3.16-17) şi vom descoperi că promisiunile lui Dumnezeu din Iosua 1.8-9 vor fi de asemenea şi pentru noi.

Iosua este un prim exemplu al beneficiilor unui mentor destoinic. Ani de zile a stat în apropierea lui Moise. L-a privit pe Moise cum L-a urmat pe Dumnezeu într-un mod aproape desăvârşit. A învăţat de la Moise să se roage într-un mod personal. Prin exemplul lui Moise, a învăţat cum să asculte. Se pare că Iosua a învăţat de asemenea din exemplul negativ care l-a costat pe Moise bucuria de a intra realmente în Ţara Promisă. Dacă eşti în viaţă, eşti un mentor. Cineva, undeva, te priveşte. Cineva mai tânăr sau cineva pe care îl influenţezi urmăreşte felul în care trăieşti şi reacţionezi. Cineva învaţă de la tine. Cineva îţi va urma exemplul. Mentoratul înseamnă mult mai mult decât cuvintele vorbite de către mentor. Întreaga lui viaţă este afişată.

Cartea Judecătorii

Autorul: Cartea Judecătorii nu numeşte în mod specific care este autorul ei. Potrivit tradiţiei, autorul cărţii Judecătorii este profetul Samuel. Dovezile implicite indică faptul că autorul cărţii Judecătorii a trăit la scurt timp după perioada judecătorilor. Samuel se potriveşte pentru această calificare.

Data la care a fost scrisă: Cartea Judecătorii a fost scrisă probabil între anii 1045 şi 1000 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Cartea Judecătorii poate fi împărţită în două secţiuni: 1) Capitolele 1-16, care oferă o relatare a războaielor de eliberare începând cu înfrângerea canaaniţilor de către israeliţi şi încheind cu înfrângerea filistenilor şi moartea lui Samson; 2) Capitolele 17-21, care este menţionat ca un apendice şi nu are legătură cu capitolele anterioare. Aceste capitole sunt consemnate ca o vreme în care „nu era împărat în Israel” (Judecătorii 17.6, 18.1, 19.1, 21.25). Cartea Rut a fost la început parte din cartea Judecătorii, dar în anul 450 d.Cr. a fost separată ca o carte aparte.

Versete-cheie: Judecătorii 2.16-19: „Domnul a ridicat judecători, ca să-i izbăvească din mâna celor care-i prădau. Dar ei n-au ascultat nici de judecătorii lor, căci au curvit cu alţi dumnezei şi s-au închinat înaintea lor. În curând s-au abătut de la calea pe care o urmaseră părinţii lor şi n-au ascultat de poruncile Domnului, ca şi ei. Când le ridica Domnul judecători, Domnul era cu judecătorul şi-i izbăvea din mâna vrăjmaşilor lor în tot timpul vieţii judecătorului, căci Domnului I se făcea milă de suspinele scoase de ei împotriva celor care-i apăsau şi-i chinuiau. Dar, după moartea judecătorului, se stricau din nou, mai mult decât părinţii lor, ducându-se după alţi dumnezei, ca să le slujească şi să se închine înaintea lor, şi stăruiau în această purtare şi împietrire.”

Judecătorii 10.15: „Copiii lui Israel I-au zis Domnului: «Am păcătuit, fă-ne ce-Ţi va plăcea. Numai izbăveşte-ne astăzi!»”

Judecătorii 21.25: „Pe vremea aceea, nu era împărat în Israel, fiecare făcea ce-i plăcea.”

Un scurt rezumat: Cartea Judecătorii este o relatare tragică a felului în care Iehova [Dumnezeu] a fost nesocotit de către copiii Săi an după an, secol după secol. Cartea Judecătorii este un contrast trist faţă de cartea Iosua, care relatează în detaliu binecuvântările pe care le acordă Dumnezeu israeliţilor pentru ascultarea lor în cucerirea ţării. În cartea Judecătorii, ei sunt neascultători şi idolatri, lucru care a dus la numeroase înfrângeri. Totuşi, Dumnezeu nu a încetat niciodată să-Şi deschidă braţele cu dragoste faţă de poporul Lui ori de câte ori acesta se pocăia de păcate şi chema Numele Lui. (Judecătorii 2.18) Prin cei 15 judecători ai lui Israel, Dumnezeu Şi-a împlinit promisiunea făcută lui Avraam că-i va ocroti şi binecuvânta sămânţa (Genesa 12.2-3).

După moartea lui Iosua şi a contemporanilor săi, israeliţii s-au întors să le slujească lui Baal şi Astarteii. Dumnezeu le-a îngăduit israeliţilor să sufere consecinţele închinării la dumnezei falşi. Şi atunci poporul lui Dumnezeu striga la Iehova după ajutor. Dumnezeu le-a trimis copiilor Săi judecători care să-i conducă într-o trăire dreaptă. Dar de fiecare dată Îi întorceau din nou spatele lui Dumnezeu şi se întorceau la viaţa lor plină de ticăloşie. Totuşi, împlinindu-Şi partea din legământul făcut cu Avraam, Dumnezeu Îşi va scăpa poporul de asupritorii lor în toţi cei 480 de ani cât se întinde cartea Judecătorii.

Probabil că cel mai remarcabil judecător a fost cel de-al 12-lea judecător, Samson, care a ajuns să-i conducă pe israeliţi după 40 de ani de captivitate sub domnia nemiloasă a filistenilor. Samson a condus poporul lui Dumnezeu la biruinţă împotriva filistenilor, unde şi-a pierdut viaţa, după 20 de ani în care fusese judecător al lui Israel.

Prefigurări: Anunţul făcut mamei lui Samson că va naşte un fiu care-l va conduce pe Israel este o prefigurare a vestirii făcute Mariei cu privire la naşterea lui Mesia. Dumnezeu Şi-a trimis îngerul la ambele femei şi le-a spus că „vor rămâne însărcinate şi vor naşte un fiu” (Judecătorii 13.7, Luca 1.31) care-l va conduce pe poporul lui Dumnezeu.

Eliberarea plină de milă a poporului lui Dumnezeu de către El, în ciuda păcatului lor şi a faptului că L-au respins, reprezintă o imagine a lui Hristos pe cruce. Isus a murit ca să-Şi elibereze poporul—toţi cei care vor crede în El—din păcatul lor. Cu toate că majoritatea celor care L-au urmat în timpul lucrării Sale în cele din urmă Îl vor părăsi şi-L vor respinge, totuşi, El a rămas credincios promisiunii Sale şi S-a dus la cruce să moară pentru noi.

Aplicaţie practică: Neascultarea întotdeauna aduce judecata. Israeliţii ne oferă un exemplu perfect a ceea ce nu trebuie să facem. În loc să înveţe din experienţă că Dumnezeu va pedepsi întotdeauna răzvrătirea împotriva Lui, ei au continuat să nu asculte şi să sufere dezaprobarea lui Dumnezeu şi disciplina. Dacă continuăm să nu ascultăm, chemăm asupra noastră disciplinarea lui Dumnezeu, nu pentru că El Se bucură de suferinţa noastră, ci „pentru că Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte şi-l bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte” (Evrei 12.6).

Cartea Judecătorii este un testament al credincioşiei lui Dumnezeu. Chiar „dacă suntem necredincioşi, totuşi El rămâne credincios” (2 Timotei 2.13). Chiar dacă s-ar putea să-I fim necredincioşi, aşa cum au fost israeliţii, totuşi El este credincios să ne mântuiască şi să ne păstreze (1 Tesaloniceni 5.24) şi să ne ierte, atunci când căutăm iertarea (1 Ioan 1.9). „El vă va întări până la sfârşit, în aşa fel încât să fiţi fără vină în ziua venirii Domnului nostru Isus Hristos. Credincios este Dumnezeu, care v-a chemat la părtăşia cu Fiul Său, Isus Hristos, Domnul nostru.” (1 Corinteni 1.8-9).

Cartea Rut

Autorul: Cartea Rut nu îşi numeşte în mod specific autorul. Tradiţia spune că a fost scrisă de profetul Samuel.

Data la care a fost scrisă
: Nu se cunoaşte cu siguranţă data exactă la care a fost scrisă. Totuşi, părerea predominantă e că a fost scrisă undeva între anii 1011 şi 931 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Cartea Rut a fost scrisă pentru israeliţi. Ea învaţă că dragostea adevărată uneori poate cere un sacrificiu fără compromis. Indiferent de soarta pe care o avem în viaţă, putem trăi potrivit cu regulile lui Dumnezeu. Dragostea adevărată şi bunătatea vor fi răsplătite. Dumnezeu îi răsplăteşte din belşug pe cei care caută să trăiască o viaţă de ascultare. Trăirea în ascultare nu lasă loc de „accidente” în planul lui Dumnezeu. Dumnezeu îi acordă milă celui milostiv.

Versete-cheie: Rut 1.16: „Rut a răspuns: «Nu sta de mine să te las şi să mă întorc de la tine! Încotro vei merge tu, voi merge şi eu, unde vei locui tu, voi locui şi eu; poporul tău va fi poporul meu, şi Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu.»”

Rut 3.9: „El a zis: «Cine eşti tu?» Ea a răspuns: «Eu sunt Rut, slujnica ta; întinde-ţi poala hainei peste slujnica ta, căci ai drept de răscumpărare.»”

Rut 4.17: „Vecinele i-au pus nume, zicând: «Un fiu s-a născut Naomei!» Şi l-au numit Obed. Aceasta a fost tatăl lui Isai, tatăl lui David.”

Un scurt rezumat: Cadrul cărţii Rut începe în ţara cea păgână Moab, o regiune din nord-estul Mării Moarte, dar apoi se mută în Betleem. Această relatare adevărată are loc în timpul zilelor întunecate de eşec şi rebeliune a israeliţilor, numită perioada judecătorilor. O foamete îi constrânge pe Elimelec şi pe soţia sa, Naomi, să plece din casa lor din Israel în ţara Moab. Elimelec moare şi Naomi rămâne cu cei doi fii ai ei, care în curând se vor căsători cu două fete moabite, Orpa şi Rut. Mai târziu, ambii fii mor şi Naomi rămâne singură cu Orpa şi Rut într-o ţară străină. Orpa se întoarce la părinţii ei, dar Rut hotărăşte să stea cu Naomi, în timp ce călătoreau spre Betleem. Această poveste de dragoste şi devotament ne spune despre căsătoria în cele din urmă cu un om bogat, numit Boaz, cu care va avea un fiu, Obed, care devine bunicul lui David şi strămoşul lui Isus. Ascultarea o aduce pe Rut în linia genealogică privilegiată a lui Hristos.

Prefigurări: O temă majoră a cărţii Rut este cea a răscumpărării. Boaz, o rudă a lui Rut din partea soţului ei, a acţionat potrivit cu datoria subliniată în Legea mozaică de a răscumpăra o rudă săracă din situaţia ei (Lev. 25.47-49). Acest scenariu este repetat de Hristos, care ne-a răscumpărat pe noi, cei săraci din punct de vedere spiritual, din robia păcatului. Tatăl nostru cel ceresc Şi-a trimis Fiul la cruce, ca noi să putem deveni copii ai lui Dumnezeu şi fraţi şi surori ai lui Hristos. Prin faptul că este Răscumpărătorul nostru, noi am devenit parte din neamul Său.

Aplicaţie practică:
 Suveranitatea măreţului nostru Dumnezeu este văzută în mod limpede în istoria lui Rut. El i-a condus fiecare pas pe calea înspre a deveni copilul Său şi înspre a-Şi împlini planul Său pentru ea, ca să devină parte dintre strămoşii lui Isus (Matei 1.5). În acelaşi fel, avem asigurarea că Dumnezeu are un plan pentru fiecare dintre noi. Aşa cum Naomi şi Rut s-au încrezut în El că le va purta de grijă, la fel trebuie să facem şi noi.

Vedem în Rut un exemplu al femeii cinstite din Proverbele 31. Pe lângă faptul că a fost devotată familiei ei (Rut 1.15-18, Proverbele 31.10-12) şi că a depins cu fidelitate de Dumnezeu (Rut 2.12, Proverbele 31.30), vedem în Rut o femeie cu o vorbire evlavioasă. Cuvintele ei sunt pline de iubire, bunătate şi respect, atât faţă de Naomi, cât şi faţă de Boaz. Femeia cinstită din Proverbele 31 „deschide gura cu înţelepciune şi învăţături plăcute îi sunt pe limbă” (v.26). Putem căuta azi în lung şi în lat să găsim o femeie la fel de vrednică de a fi modelul nostru pe cum a fost Ruth.

Cartea 1 Samuel

Autorul: Autorul este anonim. Ştim că Samuel a scris o carte (1 Samuel 10.25) şi e foarte posibil să fi scris şi o parte din această carte. Alţii care e posibil să fi contribuit la scrierea cărţii 1 Samuel sunt profeţii/istoricii Natan şi Gad (1 Cronici 29.29).

Data la care a fost scrisă: La început, cărţile 1 şi 2 Samuel au fost o singură carte. Cei care au tradus Septuaginta le-au separat şi de atunci am păstrat această separare. Evenimentele din cartea 1 Samuel acoperă o perioadă de timp de aproximativ 100 de ani, şi anume secolul cuprins între anii 1100 î.Cr. şi 1000 î.Cr. Evenimentele din cartea 2 Samuel acoperă alţi 40 de ani. Data scrierii, atunci, ar fi undeva după anul 960 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: 1 Samuel consemnează istoria lui Israel în ţara Canaan la trecerea de la conducerea judecătorilor la a fi o naţiune unificată, sub domnia împăraţilor. Samuel apare ca ultimul judecător şi îi unge pe primii doi împăraţi, Saul şi David.

Versete-cheie: „Samuel n-a văzut cu plăcere faptul că ziceau: «Dă-ne un împărat ca să ne judece.» Şi Samuel s-a rugat Domnului. Domnul i-a zis lui Samuel: «Ascultă glasul poporului în tot ce-ţi va spune; căci nu pe tine te leapădă, ci pe Mine Mă leapădă, ca să nu mai domnesc peste ei.»” (1 Samuel 8.6-7)

„Samuel i-a zis lui Saul: «Ai lucrat ca un nebun şi n-ai păzit porunca pe care ţi-o dăduse Domnul Dumnezeul tău. Domnul ar fi întărit pe vecie domnia ta peste Israel; dar acum, domnia ta nu va dăinui. Domnul Şi-a ales un om după inima Lui şi Domnul l-a rânduit să fie căpetenia poporului Său, pentru că n-ai păzit ce-ţi poruncise Domnul.»” (1 Samuel 13.13-14)

„Samuel a zis: «Îi plac Domnului mai mult arderile-de-tot şi jertfele decât ascultarea de glasul Domnului? Ascultarea face mai mult decât jertfele, şi păzirea cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor. Căci neascultarea este tot atât de vinovată ca ghicirea, şi împotrivirea nu este mai puţin vinovată decât închinarea la idoli şi terafimi. Fiindcă ai lepădat cuvântul Domnului, te leapădă şi El ca împărat.»” (1 Samuel 15.22-23)

Un scurt rezumat: Cartea 1 Samuel poate fi împărţită în mod sistematic în două secţiuni: viaţa lui Samuel (capitolele 1-12) şi viaţa lui Saul (capitolele 13-31).

Cartea începe cu naşterea miraculoasă a lui Samuel ca răspuns la rugăciunea fierbinte a mamei lui. Ca şi copil, Samuel a locuit şi a slujit în Templu. Dumnezeu l-a identificat ca profet (3.19-21) şi prima profeţie a copilului a fost una de judecată a preoţilor corupţi.

Israeliţii merg la război cu duşmanii lor permanenţi, filistenii. Filistenii capturează chivotul legământului şi ajung în posesia lui, dar când Domnul trimite judecata, filistenii înapoiază chivotul. Samuel cheamă Israelul la pocăinţă (7.3-6) şi apoi la victorie împotriva filistenilor.

Poporul lui Israel, vrând să fie ca celelalte naţiuni, doresc un împărat. Lui Samuel nu-i place cererea lor, dar Domnul îi spune că aceştia nu resping conducerea lui Samuel, ci pe a Sa. După ce avertizează poporul de ceea ce ar însemna un împărat, Samuel îl unge pe un beniamit numit Saul, care este încoronat în Miţpa (10.17-25).

Saul se bucură de un succes iniţial, învingându-i pe amoniţi în bătălie (capitolul 11). Dar apoi face o serie de paşi greşiţi: în mod îndrăzneţ aduce o jertfă (capitolul 13), face un jurământ nebunesc în detrimentul fiului său Ionatan (capitolul 14) şi nu ascultă de porunca directă a Domnului (capitolul 15). Ca rezultat al rebeliunii lui Saul, Dumnezeu îl alege pe un altul ca să-i ia locul. Între timp, Dumnezeu Îşi îndepărtează binecuvântarea de la Saul şi un duh rău începe să-l împingă pe Saul înspre nebunie (16.14).

Samuel călătoreşte la Betleem ca să-l ungă pe un tânăr numit David ca viitor împărat (capitolul 16). Mai târziu, David are binecunoscuta confruntare cu Goliat, filisteanul, şi ajunge un erou naţional (capitolul 17). David slujeşte la curtea lui Saul, se căsătoreşte cu fiica lui Saul şi se împrieteneşte cu fiul lui Saul. Saul devine gelos pe succesul şi popularitatea lui David şi încearcă să-l omoare. David fuge, şi aşa începe o perioadă extraordinară de aventură, intrigi şi romantism. Cu ajutor supranatural, David scapă la limită, dar în mod constant, de Saul cel însetat de sânge (capitolele 19-26). Prin toate, David îşi păstrează integritatea şi prietenia cu Ionatan.

Aproape de încheierea cărţii, Samuel murise deja şi Saul este un om pierdut. În ajunul unei bătălii cu filistenii, Saul caută răspunsuri. Devreme ce L-a respins pe Dumnezeu, nu mai primeşte ajutor de Sus şi, în schimb, caută sfat de la un medium. În timpul şedinţei de spiritism, spiritul lui Samuel se ridică din morţi să dea o ultimă profeţie: Saul urma să moară în bătălia din ziua următoare. Profeţia se împlineşte; cei trei fii ai lui Saul, inclusiv Ionatan, cad în bătălie şi Saul se sinucide.

Prefigurări: Rugăciunea Anei din 1 Samuel 2.1-10 face câteva referiri profetice privitoare la Hristos. Ea Îl preamăreşte pe Dumnezeu ca fiind Stânca ei (v. 2) şi ştim din relatările Evangheliei că Isus este Stânca pe care trebuie să ne zidim casa spirituală. Pavel face referire la Isus ca fiind „stânca de cădere” pentru iudei (Romani 9.33). Hristos este numit „stânca duhovnicească” ce le-a asigurat israeliţilor băutură duhovnicească, aşa cum ne asigură şi nouă „apă vie” pentru sufletul nostru (1 Corinteni 10.4, Ioan 4.10). Rugăciunea Anei face referire de asemenea la Domnul, care va judeca marginile pământului (v. 2.10), în timp ce Matei 25.31-32 se referă la Isus ca fiind Fiul omului, care va veni în glorie să judece pe fiecare.

Aplicaţie practică: Istorisirea tragică a lui Saul este un studiu al oportunităţii irosite. Iată un om care a avut totul – onoare, autoritate, bogăţii, înfăţişare bună, şi mai mult. Totuşi, a murit în disperare, înspăimântat de duşmanii săi şi ştiind că şi-a dezamăgit naţiunea, familia şi pe Dumnezeu.

Saul a făcut greşeala să creadă că Îl poate mulţumi pe Dumnezeu prin neascultare. Aşa ca mulţi dintre cei de astăzi, a crezut că un motiv raţional va compensa un comportament necorespunzător. Poate că i s-a urcat puterea la cap şi a început să creadă că se află deasupra legii. Cumva, a ajuns să socotească de mică importanţă poruncile lui Dumnezeu şi să se socotească de mare importanţă pe sine însuşi. Chiar când este confruntat cu faptele sale rele, încearcă să se justifice, şi atunci Dumnezeu îl leapădă (15.16-28).

Problema lui Saul este una cu care ne confruntăm cu toţii – o problemă care ţine de inimă. Ascultarea de voia lui Dumnezeu este necesară pentru succes şi dacă, plini de mândrie, ne răsculăm împotriva Lui, ne asigurăm pieirea.

David, de altă parte, la început nu a părut promiţător. Chiar Samuel a fost tentat să-l treacă cu vederea (16.6-7). Dar Dumnezeu vede inima omului şi a văzut în David un om după inima Sa (13.14). Umilinţa şi integritatea lui David, unite cu râvna lui pentru Domnul şi devotamentul lui în rugăciune sunt un bun exemplu pentru noi toţi.

Cartea 2 Samuel

Autorul: Cartea 2 Samuel nu îşi identifică autorul. Nu poate fi vorba despre prorocul Samuel, devreme ce acesta a murit în 1 Samuel. Scriitori posibili îi includ pe Natan şi pe Gad (vezi 1 Cronici 29.29).

Data la care a fost scrisă: La început, cărţile 1 şi 2 Samuel formau o singură carte. Traducătorii Septuagintei le-au separat, şi noi am păstrat de atunci această separare. Evenimentele din cartea 1 Samuel acoperă un interval de timp de aproximativ 100 de ani, din 1100 î.Cr. până în 1000 î.Cr. Evenimentele din 2 Samuel acoperă alţi 40 de ani. Data la care a fost scrisă, astfel, ar fi undeva după anul 960 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: 2 Samuel este consemnarea domniei lui David. Această carte plasează Legământul davidic în contextul său istoric.

Versete-cheie: 2 Samuel 7.16: „Casa ta şi împărăţia ta vor dăinui veşnic înaintea Mea, şi scaunul tău de domnie va fi întărit pe vecie.”

2 Samuel 19.4: „Împăratul îşi acoperise faţa şi striga în gura mare: «Fiul meu Absalom! Absalom, fiul meu, fiul meu!»”

2 Samuel 22.2-4 „Domnul este stânca mea, cetăţuia mea, izbăvitorul meu. Dumnezeu este stânca mea, la care găsesc un adăpost, scutul meu şi puterea care mă mântuieşte, turnul meu cel înalt şi scăparea mea. Mântuitorule! Tu mă scapi de silnicie. Eu chem pe Domnul cel vrednic de laudă şi sunt izbăvit de vrăjmaşii mei.”

Un scurt rezumat: Cartea 2 Samuel poate fi împărţită în două mari secţiuni—victoriile lui David (capitolele 1-10) şi necazurile lui David (capitolele 11-20). Ultima parte a cărţii (capitolele 21-24) este un apendice noncronologic, care conţine detalii suplimentare ale domniei lui David.

Cartea începe cu momentul în care David primeşte ştirea morţii lui Saul şi a fiilor săi. El vesteşte un timp de jale. Curând după aceea, David este încoronat rege peste Iuda, în timp ce Iş-Boşet, unul dintre fiii supravieţuitori ai lui Saul, este încoronat împărat peste Israel (capitolul 2). Urmează un război civil, dar Iş-Boşet este ucis şi israeliţii îi cer lui David să domnească şi peste ei (capitolele 4-5).

David mută capitala ţării de la Hebron la Ierusalim şi mai târziu mută chivotul legământului (capitolele 5-6). Planul lui David de a construi Templul în Ierusalim este interzis de Dumnezeu, care îi promite atunci lui David două lucruri: 1) David va avea un fiu care va domni după el; 2) Fiul lui David va zidi Templul; 3) tronul ocupat de descendenţii lui David va fi întemeiat pentru veşnicie şi 4) Dumnezeu nu Îşi va îndepărta niciodată îndurarea de casa lui David (2 Samuel 7.14-16).

David îl conduce pe Israel la victorie împotriva multor duşmani care îl înconjurau. El de asemenea arată bunătate faţă de familia lui Ionatan, luându-l la el pe Mefiboşet, fiul infirm al lui Ionatan (capitolele 8-10).

Apoi David cade. El pofteşte o femeie frumoasă, numită Bat-Şeba, comite adulter cu ea şi apoi îl ucide pe soţul acesteia (capitolul 11). Când profetul Natan îl confruntă pe David privitor la păcatul lui, David îşi recunoaște vina şi Dumnezeu, plin de îndurare, îl iartă. Totuşi, Domnul îi spune lui David că tulburările vor veni tocmai din casa lui.

Necazul vine când întâiul născut al lui David, Amnon, o necinsteşte pe sora sa de jumătate, Tamar. Ca răzbunare, fratele lui Tamar, Absalom, îl ucide pe Amnon. Apoi Absalom fuge din Ierusalim, ca să nu înfrunte mânia tatălui său. Mai târziu, Absalom conduce o revoltă împotriva lui David şi câţiva dintre asociaţii de mai înainte ai lui David se alătură revoltei (capitolele 15-16). David este obligat să plece din Ierusalim şi Absalom se aşează ca împărat pentru un scurt timp. Uzurpatorul este totuşi înlăturat şi—împotriva voinţei lui David—este omorât. David îşi jeleşte fiul căzut.

Un sentiment general de nelinişte frământă restul domniei lui David. Bărbaţii din Israel ameninţă să se despartă de Iuda, şi David trebuie să înăbuşe o altă răscoală (capitolul 20).

Apendicele cărţii include informaţii privitoare la o foamete de trei ani în ţară (capitolul 21), un cântec al lui David (capitolul 22), o consemnare a faptelor eroice ale vitejilor lui David (capitolul 23) şi recensământul vinovat al lui David şi ciuma care a urmat (capitolul 24).

Prefigurări: Domnul Isus Hristos este văzut în primul rând în cele două părţi ale cărţii 2 Samuel. Mai întâi, Legământul davidic, aşa cum este subliniat în 2 Samuel 7.16: „Casa ta şi împărăţia ta vor dăinui veşnic înaintea Mea, şi scaunul tău de domnie va fi întărit pe vecie” şi reiterat în Luca 1.3-33, în cuvintele îngerului care i s-a arătat Mariei, ca să-i anunţe naşterea lui Isus: „El va fi mare şi va fi chemat Fiul Celui Preaînalt; şi Domnul Dumnezeu Îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci, şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit.” Hristos este împlinirea Legământului davidic; El este Fiul lui Dumnezeu din sămânţa lui David care va domni pe vecie.

În al doilea rând, Isus este văzut în cântecul lui David de la sfârşitul vieţii sale (2 Samuel 22.2-51). El cântă despre stânca lui, cetăţuia şi izbăvitorul său, refugiul şi izbăvitorul său. Isus este Stânca noastră (1 Corinteni 10.4, 1 Petru 2.7-9), Izbăvitorul lui Israel (Romani 11.25-27), cetăţuia la care „am alergat să găsim scăpare, să apucăm nădejdea care ne era pusă înainte” (Evrei 6.18) şi singurul nostru Mântuitor (Luca 2.11, 2 Timotei 1.10).

Aplicaţie practică: Oricine poate cădea. Chiar şi un om asemenea lui David, care a dorit cu adevărat să-L urmeze pe Dumnezeu şi care era binecuvântat din abundenţă de Dumnezeu a fost vulnerabil la ispită. Păcatul lui David cu Bat-Şeba ar trebui să fie o avertizare pentru fiecare dintre noi să ne păzim inimia, ochii şi mintea noastră. Mândria cu privire la maturitatea noastră spirituală şi la capacitatea noastră de a rezista ispitei prin puterea noastră este primul pas înspre cădere (1 Corinteni 10.12).

Dumnezeu este plin de îndurare să ierte chiar şi cele mai odioase păcate, atunci când ne pocăim cu adevărat. Totuşi, vindecarea rănii cauzate de păcat nu şterge întotdeauna cicatricea. Păcatul are consecinţe naturale şi, chiar şi după ce a fost iertat, David a cules ceea ce a semănat. Fiul său născut din unirea nelegitimă cu nevasta unui alt om i-a fost luat (2 Samuel 12.14-24) şi David a suferit nefericirea unei ruperi a relaţiei de dragoste cu Tatăl său ceresc (Psalmul 32 şi 51). Ce mult mai bine este să evităm păcatul de la început, decât să trebuiască să căutăm iertare mai târziu!

 Cartea 1 Împăraţi

Autorul: Cartea 1 Împăraţi nu îşi numeşte în mod specific autorul. Tradiţia spune că a fost scrisă de profetul Ieremia.

Data la care a fost scrisă: Cartea 1 Împăraţi a fost scrisă probabil între anii 560 şi 540 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Această carte este continuarea cărţilor 1 şi 2 Samuel şi începe urmărind ridicarea lui Solomon la domnie, după moartea lui David. Relatarea începe cu o împărăţie unită, dar se încheie cu o naţiune divizată în două regate, cunoscute ca Iuda şi Israel. În Biblia ebraică, 1 şi 2 Împăraţi formează o singură carte.

Versete-cheie: 1 Împăraţi 1.30: „Aşa cum am jurat pe Domnul, Dumnezeul lui Israel, zicând: «Fiul tău Solomon va împărăţi după mine şi va şedea pe scaunul meu de domnie în locul meu»—aşa voi face azi.”

1 Împăraţi 9.3: „Şi Domnul i-a zis: «Îţi ascult rugăciunea şi cererea pe care Mi-ai făcut-o, sfinţesc Casa aceasta pe care ai zidit-o ca să pui în ea pentru totdeauna Numele Meu, şi ochii Mei şi inima Mea vor fi acolo pe vecie.»”

1 Împăraţi 12.16: „Când a văzut tot Israelul că împăratul nu-l ascultă, poporul i-a răspuns împăratului: «Ce parte avem noi cu David? Noi n-avem moştenire cu fiul lui Isai! La corturile tale, Israele! Acum vezi-ţi de casă, Davide!»”

1 Împăraţi 12.28 „După ce s-a sfătuit, împăratul a făcut doi viţei de aur şi i-a zis poporului: «Destul v-aţi suit la Ierusalim; Israele! Iată Dumnezeul tău care te-a scos din ţara Egiptului.”

1 Împăraţi 17.1 „Ilie, tişbitul, unul dintre locuitorii Galaadului, i-a zis lui Ahab: «Viu este Domnul, Dumnezeul lui Israel, al cărui slujitor sunt, că în anii aceştia nu va fi nici rouă, nici ploaie, decât după cuvântul meu.»”

Un scurt rezumat: Cartea 1 Împăraţi începe cu Solomon şi se încheie cu Ilie. Deosebirea dintre cei doi îţi dă o idee despre ceea ce se află între aceştia. Solomon s-a născut după un scandal la palat între David şi Bat-Şeba. La fel ca tatăl său, acesta a avut o slăbiciune pentru femei, care îl va ruina. Solomon a făcut ceea ce trebuia la început, rugându-se pentru înţelepciune şi clădind un templu pentru Dumnezeu, timp de şapte ani. Dar apoi a petrecut treizprezece ani clădind un palat pentru el însuşi. Strângerea de multe soţii l-a condus la a se închina idolilor lor şi l-a dus departe de Dumnezeu. După moartea lui Solomon, Israelul a fost condus de o serie de împăraţi, dintre care majoritatea au fost răi şi idolatri. Acest lucru, în consecinţă, a îndepărtat naţiunea de Dumnezeu şi nici chiar propovăduirea lui Ilie nu i-a putut aduce înapoi. În numărul celor mai răi împăraţi au fost Ahab şi împărăteasa lui, Izabela, care a adus închinarea la Baal pe noi culmi în Israel. Ilie a încercat să-i aducă pe israeliţi înapoi la închinarea înaintea lui Dumnezeu, chiar prin provocarea adresată preoţilor idolatri ai lui Baal la o confruntare cu Dumnezeu pe Muntele Carmel. Bineînţeles, Dumnezeu a învins. Acest lucru a înfuriat-o pe împărăteasa Izabela (ca să nu zicem mai mult). A poruncit ca Ilie să fie omorât, astfel că acesta a fugit şi s-a ascuns în pustiu. Deprimat şi epuizat, a spus: „Lasă-mă să mor.” Dar Dumnezeu i-a trimis profetului mâncare şi încurajare şi i-a şoptit într-un „susur blând şi subţire” şi, în acest parcurs, i-a salvat viaţa, pentru a-şi continua lucrarea.

Prefigurări: Templul din Ierusalim, unde Duhul lui Dumnezeu urma să locuiască în Sfânta Sfintelor, îi prefigurează pe credincioşii în Hristos în care, din momentul mântuirii, locuieşte Duhul Sfânt. La fel cum israeliţii trebuiau să părăsească idolatria, tot astfel şi noi trebuie să dăm la o parte orice ne desparte de Dumnezeu. Noi suntem poporul Său, templul adevărat al Dumnezeului celui Viu. 2 Corinteni 6.16 ne spune: „Cum se împacă templul lui Dumnezeu cu idolii? Căci noi suntem templul Dumnezeului celui Viu, cum a zis Dumnezeu: «Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu.»”

Profetul Ilie a fost premergătorul lui Hristos şi al apostolilor Noului Testament. Dumnezeu l-a împuternicit pe Ilie să facă lucruri miraculoase, pentru a dovedi că este cu adevărat un om al lui Dumnezeu. El l-a înviat din morţi pe fiul văduvei din Sarepta, făcând-o să exclame: „Cunosc acum că eşti un om al lui Dumnezeu şi cuvântul Domnului în gura ta este adevăr!” În acelaşi fel, oamenii lui Dumnezeu care au vorbit cuvintele Lui prin puterea Lui sunt văzuţi în mod clar în Noul Testament. Isus nu l-a înviat doar pe Lazăr din morţi, ci i-a înviat de asemenea pe fiul văduvei din Nain (Luca 7.14-15) şi pe fiica lui Iair (Luca 8.52-56). Apostolul Petru a înviat-o pe Dorca (Fapte 9.40), iar Pavel l-a înviat pe Eutih (Fapte 20.9-12).

Aplicaţie practică: Cartea 1 Împăraţi conţine multe lecţii pentru cei credincioşi. Vedem o avertizare cu privire la compania pe care o păstrăm, în special cu privire la asocierile strânse şi la căsătorie. Împăraţii lui Israel care, asemenea lui Solomon, s-au căsătorit cu femei străine s-au expus pe ei înşişi şi au expus poporul pe care îl conduceau la rău. Ca şi credincioşi în Hristos, trebuie să fim foarte atenţi cu privire la cei pe care îi alegem ca prieteni, asociaţi în afaceri sau parteneri de căsnicie. „Nu vă înşelaţi: «Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune.»” (1 Corinteni 15.33)

Experienţa lui Ilie din pustiu ne învaţă de asemenea o lecţie valoroasă. După biruinţa incredibilă asupra celor 450 de profeţi ai lui Baal pe Muntele Carmel, bucuria lui se preschimbă în necaz, când este urmărit de Izabela şi fuge să-şi scape viaţa. Acest fel de experienţe „de pe culme” sunt adeseori urmate de o dezamăgire, căreia apoi îi pot urma depresia şi descurajarea. Trebuie să fim vigilenţi cu privire la acest fel de experienţă în viaţa de credinţă. Dar Dumnezeul nostru este credincios şi El niciodată nu ne va părăsi sau uita. Susurul blând şi subţire care l-a încurajat pe Ilie ne va încuraja şi pe noi.

Cartea 2 Împăraţi

Autorul: Cartea 2 Împăraţi nu îşi numeşte autorul. Tradiţia spune că 1 şi 2 Împăraţi au fost scrise de prorocul Ieremia.

Data la care a fost scrisă: Cartea 2 Împăraţi, împreună cu 1 Împăraţi, au fost scrise probabil între anii 560 şi 540 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Cartea 2 Împăraţi este continuarea cărţii 1 Împăraţi. Ea continuă istoria împăraților în timpul separării împărăţiilor (Israel şi Iuda). Cartea 2 Împăraţi se încheie cu înfrângerea şi deportarea poporului lui Israel şi al lui Iuda în Asiria, respectiv în Babilon.

Versete-cheie: 2 Împăraţi 17.7-8: „Lucrul acesta s-a întâmplat pentru că copiii lui Israel au păcătuit împotriva Domnului, Dumnezeului lor, care-i scosese din ţara Egiptului, de sub mâna lui faraon, împăratul Egiptului, şi pentru că s-au închinat la alţi dumnezei. Au urmat obiceiurile neamurilor pe care Domnul le izgonise dinaintea copiilor lui Israel şi obiceiurile rânduite de împăraţii lui Israel.”

2 Împăraţi 22.1a-2: „Iosia avea opt ani când s-a făcut împărat şi a domnit treizeci şi unu de ani la Ierusalim. El a făcut ce este bine înaintea Domnului şi a umblat în toată calea tatălui său, David; nu s-a abătut de la ea nici la dreapta, nici la stânga.”

1 Împăraţi 24.2: „Atunci Domnul a trimis împotriva lui Ioiachim cete de haldei, cete de sirieni, cete de moabiţi şi cete de amoniţi; le-a trimis împotriva lui Iuda, ca să-l nimicească, după cuvântul pe care-l spusese Domnul prin robii Săi prorocii.”

2 Împăraţi 8.19: „Dar Domnul n-a voit să nimicească pe Iuda, din pricina robului Său David, după făgăduinţa pe care i-o făcuse că-i va da totdeauna o lumină printre fiii săi.”

Un scurt rezumat: 2 Împăraţi înfăţişează căderea împărăţiei divizate. Prorocii continuă să avertizeze poporul că judecata lui Dumnezeu urmează să se manifeste, dar ei nu se vor pocăi. Regatul lui Israel este condus în mod repetat de împăraţi răi, şi chiar dacă câţiva dintre împăraţii lui Iuda sunt buni, majoritatea dintre ei îndepărtează poporul de închinarea înaintea lui Iehova. Aceşti domnitori buni, împreună cu Elisei şi alţi profeţi, nu pot opri declinul naţiunii. Regatul de Nord al lui Israel este distrus în cele din urmă de către asirieni şi, aproximativ 136 de ani mai târziu, Regatul de Sud al lui Iuda este distrus de către babilonieni.

În cartea 2 Împăraţi sunt prezente trei teme proeminente. Mai întâi, Dumnezeu îl va judeca pe poporul Său atunci când acesta nu ascultă şi Îi întoarce spatele. Necredincioşia israeliţilor s-a reflectat în idolatria abjectă a împăraţilor şi a avut ca rezultat faptul că Dumnezeu Şi-a exercitat dreapta mânie împotriva rebeliunii lor. În al doilea rând, cuvântul adevăraţilor proroci ai lui Dumnezeu se împlineşte întotdeauna. Pentru că Domnul Îşi ţine întotdeauna cuvântul, şi cuvintele prorocilor Săi sunt întotdeauna adevărate.

În al treilea rând, Domnul este credincios. El Şi-a adus aminte de promisiunea Lui făcută lui David (2 Samuel 7.10-13) şi, în ciuda neascultării poporului şi a împăraţilor răi care l-au condus, Domnul nu a pus capăt familiei lui David.

Prefigurări: Isus foloseşte relatarea despre văduva din Sarepta din 1 Împăraţi şi cea despre Naaman din 2 Împăraţi pentru a ilustra adevărul măreţ cu privire la mila Lui faţă de aceia pe care evreii îi considerau nevrednici de harul lui Dumnezeu—cei săraci, cei slabi, cei asupriţi, vameşii, samaritenii, neamurile. Menţionând exemplul cu văduva şi cel cu leprosul, Isus S-a arătat pe Sine ca fiind Marele Medic care vindecă şi care le slujeşte celor care sunt în mare nevoie de divinul har suveran. Acelaşi adevăr era temelia tainei Trupului lui Hristos, Biserica Sa, care se va trage din toate nivelurile societăţii, bărbaţi şi femei, bogaţi şi săraci, evrei şi neamuri (Efeseni 3.1-6).

Multe dintre minunile lui Elisei le-au prefigurat pe cele ale lui Isus Însuşi. Elisei l-a înviat pe fiul sunamitei (2 Împăraţi 4.34-35), l-a vindecat pe Naaman de lepră (2 Împăraţi 5.1-19) şi a înmulţit pâini, pentru a hrăni o sută de oameni, rămânând şi resturi (2 Împăraţi 4.42-44).

Aplicaţie practică: Dumnezeu urăşte păcatul şi nu va tolera ca acesta că continue la infinit. Dacă-I aparţinem Lui, ne putem aştepta la disciplinarea Lui atunci când nu Îl ascultăm. Un Tată iubitor Îşi corectează copiii spre binele lor şi pentru a dovedi că într-adevăr Îi aparţin. Dumnezeu îi poate folosi uneori pe necredincioşi pentru a-i corecta pe copiii Săi şi ne avertizează înainte de a aduce judecata. Ca şi creştini, avem Cuvântul Său pentru a ne îndruma şi avertiza atunci când ne îndepărtăm de calea Lui. La fel ca prorocii din vechime, Cuvântul Său este vrednic de încredere şi spune întotdeauna adevărul. Credincioşia lui Dumnezeu faţă de poporul Său nu se va îndepărta niciodată, chiar dacă noi o vom părăsi.

Relatările cu văduva şi leprosul sunt exemple pentru noi în raport cu Trupul lui Hristos. La fel cum Elisei a avut milă faţă de aceştia, care veneau din păturile cele mai de jos ale societăţii, şi noi trebuie să-i primim bine în bisericile noastre pe toţi cei care Îi aparţin lui Hristos. Dumnezeu nu este „părtinitor” (Fapte 10.34), şi nici noi nu trebuie să fim.

 Cartea 1 Cronici

Autorul: Cartea 1 Cronici nu îşi numeşte în mod specific autorul. Tradiţia spune că 1 şi 2 Cronici au fost scrise de Ezra.

Data la care a fost scrisă: Cartea 1 Cronici a fost scrisă probabil între anii 450 şi 425 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Cărţile 1 şi 2 Cronici cuprind în mare parte aceleaşi informaţii ca 1 şi 2 Samuel şi 1 şi 2 Împăraţi. 1 şi 2 Cronici se concentrează mai mult pe aspectul preoţesc al acelei vremi. Cartea 1 Cronici a fost scrisă după exil, pentru a-i ajuta pe cei care se întorceau în Israel să înţeleagă felul în care trebuiau să se închine lui Dumnezeu. Istoria s-a concentrat asupra Regatului de Sud, care cuprindea seminţiile lui Iuda, Beniamin şi Levi. Aceste seminţii au avut tendinţa să-I fie mai credincioase lui Dumnezeu.

Versete-cheie: 1 Cronici 11.1-2: „Tot Israelul s-a strâns la David la Hebron, zicând: «Iată că noi suntem os din oasele tale şi carne din carnea ta. Odinioară, chiar când era Saul împărat, tu-l duceai şi-l aduceai pe Israel înapoi. Domnul Dumnezeul tău ţi-a zis: ’Tu-l vei paşte pe poporul Meu, Israel, şi tu vei fi căpetenia poporului Meu, Israel.’»”

1 Cronici 21.13: „David i-a răspuns lui Gad: «Sunt într-o mare strâmtorare! Să cad în mâinile Domnului, căci îndurările Lui sunt nemărginite; dar să nu cad în mâinile oamenilor!»”

1 Cronici 29.11: „A Ta este, Doamne, mărirea, puterea şi măreţia, veşnicia şi slava, căci tot ce este în cer şi pe pământ este al Tău; a Ta, Doamne, este domnia, căci Tu Te înalţi ca un stăpân mai presus de orice!”

Un scurt rezumat: Primele nouă capitole din 1 Cronici sunt dedicate listelor şi genealogiilor. Liste şi genealogii adiţionale sunt presărate în toată cartea 1 Cronici. În secţiunea de mijloc, cartea 1 Cronici consemnează urcarea lui David pe tron şi acţiunile lui ulterioare. Cartea se încheie cu fiul lui David, Solomon, care ajunge împăratul lui Israel. Schematic, cartea 1 Cronici arată după cum urmează: capitolele 1.1-9.23—genealogii selective, capitolele 9.24-12.40—ridicarea lui David, capitolele 13.1-20.30—domnia lui David.

Prefigurări: În cântecul lui David de mulţumire către Dumnezeu din 1 Cronici 16.33, el face referire la timpul în care Dumnezeu va veni să „judece pământul”. Acest lucru prefigurează capitolul din Matei 25, în care Isus descrie timpul când va veni să judece pământul. Prin pilda celor zece fecioare şi pilda talanţilor, El avertizează că aceia care sunt găsiţi fără sângele lui Hristos care să le acopere păcatele vor fi aruncaţi în „întunericul de afară”. El îl încurajează pe poporul Lui să fie pregătit, pentru că, atunci când va veni, El va despărţi prin judecată oile de capre.

Parte din legământul davidic pe care Dumnezeu îl reiterează în capitolul 17 face referire la Mesia care avea să vină şi care avea să fie un urmaş al lui David. Versetele 13-14 Îl descriu pe Fiul, care va fi aşezat în Casa lui Dumnezeu şi al cărui tron va fi întărit pe vecie. Acest lucru poate face referire doar la Isus Hristos.

Aplicaţie practică: Genealogiile de felul celor din 1 Cronici ne pot părea aride, dar ele ne reamintesc că Dumnezeu îl cunoaşte pe fiecare dintre copiii Lui în mod personal, şi cunoaşte până şi numărul de peri din capul nostru (Matei 10.30). Putem găsi odihnă în faptul că cine suntem şi ce facem este scris pentru totdeauna în mintea lui Dumnezeu. Dacă Îi aparţinem lui Hristos, numele noastre sunt scrise pentru totdeauna în cartea vieţii Mielului (Apocalipsa 13.8).

Dumnezeu e credincios faţă de poporul Său şi Îşi ţine promisiunile. În cartea 1 Cronici, vedem împlinirea promisiunii lui Dumnezeu faţă de David, atunci când este făcut împărat peste tot Israelul (1 Cronici 11.1-3). Putem fi siguri că promisiunile Lui faţă de noi se vor împlini de asemenea. El le-a promis binecuvântări celor care Îl urmează, care vin la Hristos cu pocăinţă şi care ascultă de Cuvântul Său.

Ascultarea aduce binecuvântare; neascultarea aduce judecată. Cartea 1 Cronici, la fel ca 1 şi 2 Samuel şi ca 1 şi 2 Împăraţi, este o cronică a modelului de păcat, pocăinţă, iertare şi restaurare a naţiunii lui Israel. În acelaşi fel, Dumnezeu e răbdător cu noi şi ne iartă păcatul, atunci când venim la El cu pocăinţă adevărată (1 Ioan 1.9). Ne putem găsi alinarea în faptul că El aude rugăciunea noastră plină de durere, ne iartă păcatul, ne restabileşte părtăşia cu El şi ne pune pe cărarea bucuriei.

Cartea 2 Cronici

Autorul: Cartea 2 Cronici nu îşi numeşte în mod specific autorul. Tradiţia spune că 1 şi 2 Cronici au fost scrise de Ezra.

Data la care a fost scrisă: Cartea 2 Cronici a fost scrisă probabil între anii 450 şi 425 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Cărţile 1 şi 2 Cronici conţin în mare parte aceleaşi informaţii care se găsesc în 1 şi 2 Samuel şi în 1 şi 2 Împăraţi. 1 şi 2 Cronici se concentrează mai mult pe aspectul preoţesc al acelei vremi. Cartea 2 Cronici este în esenţă o evaluare a istoriei religioase a naţiunii.

Versete-cheie: 2 Cronici 2.1: „Solomon a poruncit să se zidească o Casă Numelui Domnului şi o casă împărătească pentru el.”

2 Cronici 29.1-3: „Ezechia a ajuns împărat la vârsta de douăzeci şi cinci de ani şi a domnit douăzeci şi nouă de ani la Ierusalim. Mama sa se chema Abia, fata lui Zaharia. El a făcut ce este bine înaintea Domnului, întocmai cum făcuse tatăl său David. În anul întâi al domniei lui, în luna întâi, a deschis uşile Casei Domnului şi le-a dres.”

2 Cronici 36.14: „Toate căpeteniile preoţilor şi poporul au înmulţit şi ei fărădelegile, după toate urâciunile neamurilor; şi au pângărit Casa Domnului, pe care o sfinţise El în Ierusalim.”

2 Cronici 36.23: „Aşa vorbeşte Cir, împăratul perşilor: «Domnul Dumnezeul cerurilor mi-a dat toate împărăţiile pământului şi mi-a poruncit să-I zidesc o Casă la Ierusalim în Iuda. Cine dintre voi este din poporul Lui? Domnul Dumnezeul lui să fie cu el şi să plece!»”

Un scurt rezumat: Cartea 2 Cronici consemnează istoria regatului de Sud al lui Iuda, începând cu domnia lui Solomon şi până la încheierea exilului babilonian. Declinul lui Iuda este dezamăgitor, dar accentul cade pe reformatorii spirituali, care caută plini de râvnă să întoarcă poporul înapoi la Dumnezeu. Se vorbeşte puţin despre împăraţii răi sau despre eşecurile împăraţilor buni; se accentuează numai bunătatea. Devreme ce 2 Cronici adoptă o perspectivă preoţească, Regatul de Nord al lui Israel este rar menţionat, datorită închinării false şi a refuzului de a recunoaşte Templul din Ierusalim. 2 Cronici se încheie cu nimicirea finală a Ierusalimului şi a Templului.

Prefigurări: La fel ca în cazul tuturor referinţelor la împăraţi şi temple din Vechiul Testament, vedem în ele o reflexie a adevăratului Împărat al împăraţilor—Isus Hristos—şi a Templului Duhului Sfânt—poporul Lui. Chiar şi cei mai buni împăraţi ai lui Israel au avut defectele caracteristice tuturor oamenilor păcătoşi şi au condus poporul într-un mod imperfect. Dar atunci când Împăratul împăraţilor va veni să locuiască şi să domnească pe pământ în mia de ani, El Se va aşeza pe tron, la conducerea întregului pământ, ca moştenitor de drept al lui David. Numai atunci vom avea un Împărat perfect, care va domni cu dreptate şi sfinţenie, ceva la care cei mai buni împăraţi ai lui Israel au putut doar visa.

În mod asemănător, marele Templu zidit de Solomon nu a fost destinat să dureze pentru totdeauna. La numai 150 de ani mai târziu, avea nevoie de reparaţii din cauza stricăciunilor şi a deteriorărilor de către generaţiile următoare care s-au întors la idolatrie (2 Împăraţi 12). Dar Templul Duhului Sfânt—aceia care Îi aparţin lui Hristos—va dăinui pentru totdeauna. Noi, cei care Îi aparţinem lui Isus, suntem acel Templu, făcut nu de mâini, ci din voia lui Dumnezeu (Ioan 1.12-13). Duhul Sfânt care locuieşte în noi nu Se va îndepărta de noi şi, într-o zi, ne va preda în siguranţă în mâinile lui Dumnezeu (Efeseni 1.13, 4.30). Niciun templu pământesc nu include această promisiune.

Aplicaţie practică: Cel care citeşte cartea Cronici este chemat să evalueze fiecare generaţie din trecut şi să discearnă de ce fiecare a fost fie binecuvântată pentru ascultarea ei, fie pedepsită pentru răutatea ei. Dar trebuie de asemenea să comparăm condiţia acestor generaţii cu a noastră, atât din punct de vedere colectiv, cât şi individual. Dacă noi sau naţiunea noastră sau biserica noastră trecem prin greutăţi, este în folosul nostru să comparăm ceea ce credem şi felul în care acţionăm bazat pe ceea ce credem cu experienţele israeliţilor aflaţi sub diferiţi împăraţi. Dumnezeu urăşte păcatul şi nu-l va tolera. Iar dacă Cronicile ne învaţă ceva, este faptul că Dumnezeu doreşte să-i ierte şi să-i vindece pe aceia care, cu umilinţă, se vor ruga şi se vor pocăi (1 Ioan 1.9).

Dacă ai putea avea tot ceea ce ceri de la Dumnezeu, ce ai cere? O avere fabuloasă? O sănătate perfectă pentru tine şi cei dragi ai tăi? Putere asupra vieţii şi a morţii? E extraordinar să te gândeşti la asta, nu? Dar şi mai extraordinar e că Dumnezeu i-a făcut o astfel de ofertă lui Solomon, şi el nu a ales niciunul dintre aceste lucruri. Ceea ce a cerut a fost înţelepciune şi pricepere, ca să îndeplinească într-un mod bun sarcina pe care i-a dat-o Dumnezeu. Lecţia pe care o avem de învăţat este că Dumnezeu ne-a dat fiecăruia dintre noi o slujbă de îndeplinit şi cea mai mare binecuvântare pe care o putem cere de la Dumnezeu este capacitatea de a îndeplini voia Lui pentru viaţa noastră. Pentru aceasta, avem nevoie de „înţelepciunea care vine de sus” (Iacov 3.17), pentru a deosebi voia Lui, şi de înţelegerea şi cunoaşterea Lui intimă, pentru a ne motiva înspre asemănarea cu Hristos atât în fapte, cât şi în atitudine (Iacov 3.13).

Cartea Ezra

Autorul: Cartea Ezra nu îşi numeşte în mod specific autorul. Tradiţia spune că Ezra a fost cel care a scris cartea Ezra. Este interesant de observat că, odată ce Ezra apare în scenă în capitolul 7, autorul cărţii Ezra trece de la a scrie la persoana a treia la persoana întâi. Acest lucru ar putea adăuga credibilitate ideii că Ezra este autorul.

Data la care a fost scrisă: Cartea Ezra a fost scrisă probabil între anii 460 şi 440 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Cartea Ezra este devotată evenimentelor care se petrec în ţara lui Israel în perioada întoarcerii din robia babiloniană şi în anii următori, acoperind o vreme de aproximativ un secol, începând cu anul 538 î.Cr. În cartea Ezra, accentul cade pe reconstruirea Templului. Cartea conţine consemnări genealogice cuprinzătoare, în principal cu scopul de a dovedi pretenţiile la preoţie din partea descendenţilor lui Aaron.

Versete-cheie: Ezra 3.11: „Cântau, mărindu-L şi lăudând-L pe Domnul prin aceste cuvinte: «Căci este bun, căci îndurarea Lui pentru Israel ţine în veac!» Şi tot poporul scotea mari strigăte de bucurie, lăudându-L pe Domnul, pentru că puneau temeliile Casei Domnului.”

Ezra 7.6: „Acest Ezra a venit din Babilon: era un cărturar iscusit în Legea lui Moise dată de Domnul Dumnezeul lui Israel. Şi, fiindcă mâna Domnului Dumnezeului său era peste el, împăratul i-a dat tot ce ceruse.”

Un scurt rezumat: Cartea poate fi împărţită după cum urmează: Capitolele 1-6—Prima întoarcere sub Zorobabel şi clădirea celui de-al doilea Templu. Capitolele 7-10—Lucrarea lui Ezra. Devreme ce între capitolele 6 şi 7 se scurge mai bine de jumătate de secol, personajele din prima parte a cărţii au murit până în momentul la care Ezra şi-a început lucrarea în Ierusalim. Ezra este persoana proeminentă din cărţile Ezra şi Neemia. Ambele cărţi se încheie cu rugăciuni de mărturisire (Ezra 9, Neemia 9) urmate de o separare de practicile păcătoase în care căzuseră. Unele concepte ale naturii mesajelor de încurajare ale lui Hagai şi ale lui Zaharia, care sunt introduse în această naraţiune (Ezra 5.1), se pot vedea în cărţile profetice care le poartă numele.

Cartea Ezra parcurge întoarcerea din robie pentru a reconstrui Templul, până la decretul lui Artaxerxes, eveniment conţinut de începutul cărţii Neemia. Hagai a fost prorocul principal din zilele lui Ezra, şi Zaharia a fost prorocul din timpul lui Ieremia.

Prefigurări: Vedem în cartea Ezra o continuare a temei biblice a rămăşiţei. Ori de câte ori se abate dezastrul sau judecata, Dumnezeu salvează întotdeauna o mică rămăşiţă pentru Sine Însuşi—Noe şi familia lui de distrugerea potopului; familia lui Lot din Sodoma şi Gomora; cei 7.000 de proroci păstraţi în Israel în ciuda persecuţiei lui Ahab şi a Izabelei. Atunci când israeliţii au fost luaţi ca robi în Egipt, Dumnezeu Şi-a scăpat rămăşiţa şi a dus-o în Ţara Promisă. În jur de 15.000 de oameni s-au întors în ţinutul Iudeii în Ezra 2.64-67 şi totuşi, când se compară cu numărul celor din Israel din perioada înfloritoare de sub împăratul David, observaţia lor este: „Suntem lăsaţi astăzi ca o rămăşiţă.” Tema rămăşiţei este dusă în Noul Testament, unde Pavel ne spune că „în vremea de faţă, este o rămăşiţă datorită unei alegeri prin har” (Romani 11.5). Cu toate că majoritatea oamenilor din zilele lui Isus L-au respins, a rămas totuşi un număr de oameni pe care Dumnezeu i-a pus deoparte şi i-a păstrat în Fiul Său şi în legământul harului Său. De-a lungul tuturor generaţiilor de la Hristos încoace, există o rămăşiţă de oameni credincioşi ale căror picioare se află pe calea îngustă care duce la viaţă veşnică (Matei 7.13-14). Această rămăşiţă va fi păstrată prin puterea Duhului Sfânt care i-a pecetluit şi care îi va duce în siguranţă până în ultima zi (2 Corinteni 1.22, Efeseni 4.30).

Aplicaţie practică: Cartea Ezra este o cronică a nădejdii şi a restaurării. Pentru creştinii a căror viaţă este marcată de păcat şi de rebeliune împotriva lui Dumnezeu, există o speranţă măreaţă că avem un Dumnezeu al iertării, un Dumnezeu care nu ne va întoarce spatele atunci când Îl căutăm cu pocăinţă şi zdrobire (1 Ioan 1.9). Întoarcerea israeliţilor la Ierusalim şi rezidirea Templului se repetă în viaţa fiecărui creştin care se întoarce din robia păcatului şi din rebeliunea împotriva lui Dumnezeu şi găseşte în El un bun-venit acasă plin de dragoste. Indiferent de cât de mult timp am petrecut înstrăinaţi, El este gata să ne ierte şi să ne primească înapoi în familia Sa. El doreşte să ne arate cum să ne rezidim viaţa şi să ne restaurăm inima, în care se află Templul Duhului Sfânt. La fel ca în cazul rezidirii Templului din Ierusalim, Dumnezeu conduce munca de renovare şi de rededicare a vieţii noastre în slujba Lui.

Opoziţia duşmanilor lui Dumnezeu faţă de rezidirea Templului se face după un model specific duşmanului sufletului nostru. Satan îi foloseşte pe aceia care par să fie pe aceeaşi lungime de undă cu scopurile lui Dumnezeu ca să ne amăgească şi să încerce să împiedice planurile lui Dumnezeu. Ezra 4.2 descrie vorbirea înşelătoare a acelora care pretind să se închine lui Hristos, dar a căror intenţie reală este să dărâme, nu să zidească. Trebuie să stăm de veghe împotriva unor astfel de înşelători, să le răspundem aşa cum au făcut israeliţii şi să refuzăm să fim păcăliţi de cuvintele lor plăcute şi de mărturisiri false de credinţă.

 Cartea Neemia

Autorul: Cartea Neemia nu îşi numeşte în mod specific autorul, dar atât tradiţiile evreieşti, cât şi creştine, îl recunosc ca autor pe Ezra. Acest lucru se bazează pe faptul că, la început, Ezra şi Neemia au format o singură carte.

Data la care a fost scrisă: Cartea Neemia a fost scrisă probabil între anii 445 şi 420 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Cartea Neemia, una dintre cărţile istorice ale Bibliei, continuă istoria întoarcerii lui Israel din robia babiloniană şi reconstruirea Templului în Ierusalim.

Versete-cheie: Neemia 1.3: „Ei mi-au răspuns: «Cei care au mai rămas din robie sunt acolo în ţară, în cea mai mare nenorocire şi ocară; zidurile Ierusalimului sunt dărâmate, şi porţile sunt arse de foc.»”

Neemia 1.11: „Ah! Doamne, să ia aminte urechea Ta la rugăciunea robului Tău şi la rugăciunea robilor Tăi, care vor să se teamă de Numele Tău! Dă-i astăzi izbândă robului Tău şi fă-l să capete trecere înaintea omului acestuia!”

Neemia 6.15-16: „Zidul a fost isprăvit în a douăzeci şi cincea zi a lunii Elul, în cincizeci şi două de zile. Când au auzit toţi vrăjmaşii noştri, s-au temut toate popoarele dimprejurul nostru; s-au smerit foarte mult şi au cunoscut că lucrarea se făcuse prin voia Dumnezeului nostru.”

Un scurt rezumat: Neemia era un evreu din Persia atunci când a ajuns la el vestea că Templul din Ierusalim se reconstruieşte. A început să se îngrijoreze din ce în ce mai mult, ştiind că nu exista niciun zid care să protejeze oraşul. Neemia i-a cerut lui Dumnezeu să-l folosească pentru salvarea oraşului. Dumnezeu a răspuns la rugăciunea lui şi i-a înmuiat inima împăratului persan, Artaxerxes, care nu numai că şi-a dat binecuvântarea, ci a asigurat şi materiale necesare pentru proiect. Neemia capătă permisiunea de la împărat să se întoarcă la Ierusalim, unde este făcut guvernator.

În ciuda opoziţiei şi a acuzaţiilor, zidul a fost construit, iar duşmanii au fost reduşi la tăcere. Poporul, inspirat de Neemia, dă zeciuială din mulţi bani, provizii şi mână de lucru pentru a termina zidul într-un timp remarcabil de 52 de zile, în ciuda multelor opoziţii. Acest efort unit este totuşi de scurtă durată, pentru că Ierusalimul cade înapoi în apostazie atunci când Neemia pleacă pentru o vreme. După 12 ani, se întoarce să găsească ziduri tari, dar oameni slabi. Începe să-i înveţe pe oameni moralitatea şi vorbeşte fără menajamente. „I-am mustrat şi i-am blestemat; i-am lovit pe unii dintre ei şi le-am smuls părul” (13.25). Restabileşte închinarea adevărată prin rugăciune şi încurajând poporul la o trezire prin citirea şi lipirea de Cuvântul lui Dumnezeu.

Prefigurări: Neemia a fost un om al rugăciunii şi s-a rugat cu pasiune pentru poporul său (Neemia 1). Mijlocirea lui plină de zel pentru poporul lui Dumnezeu Îl prefigurează pe marele nostru Mijlocitor, Isus Hristos, care S-a rugat fierbinte pentru poporul Său în rugăciunea Lui de Mare Preot din Ioan 17. Atât Neemia, cât şi Isus au avut o dragoste arzătoare pentru poporul lui Dumnezeu, pe care au revărsat-o în rugăciune către Dumnezeu, mijlocind pentru el în faţa tronului lui Dumnezeu.

Aplicaţie practică: Neemia i-a iniţiat pe israeliţi în respectul şi dragostea faţă de textul Scripturii. Neemia, datorită dragostei lui pentru Dumnezeu şi a dorinţei lui de a-L vedea pe Dumnezeu onorat şi glorificat, i-a condus pe israeliţi înspre credinţa şi ascultarea pe care Dumnezeu a dorit-o pentru ei de atâta timp. În acelaşi fel, creştinii trebuie să iubească şi să respecte adevărurile Scripturii, să le memoreze, să mediteze la ele zi şi noapte şi să apeleze la ele pentru împlinirea fiecărei nevoi spirituale. 2 Timotei 3.16-17 ne spune: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.” Dacă ne aşteptăm să experimentăm trezirea spirituală a israeliţilor (Neemia 8.1-8), trebuie să începem cu Cuvântul lui Dumnezeu.

Fiecare dintre noi trebuie să aibă o compasiune adevărată pentru alţii care au răni spirituale sau fizice. Să simţi compasiune, şi totuşi să nu faci nimic pentru a ajuta, nu are nicio bază biblică. Din când în când probabil că va trebui să renunţăm la confortul nostru, pentru a le sluji într-un mod bun altora. Trebuie să credem din toată inima într-o cauză înainte să dăm timpul şi banii noștri pentru ea aşa cum trebuie. Atunci când Îi permitem lui Dumnezeu să lucreze prin noi, chiar şi cei necredincioşi vor şti că este lucrarea lui Dumnezeu.

Cartea Estera

Autorul: Cartea Estera nu îşi numeşte în mod specific autorul. Cele mai populare tradiţii indică spre Mardoheu (un personaj principal al cărţii Estera), Ezra şi Neemia (care ar fi fost familiarizaţi cu obiceiurile persane).

Data la care a fost scrisă: Cartea Estera a fost scrisă cel mai probabil între anii 460 şi 350 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Scopul cărţii Estera este să prezinte providenţa lui Dumnezeu, manifestată în special faţă de poporul Său ales, Israel. Cartea Estera consemnează instituirea sărbătorii Purim şi obligaţia de a o sărbători în mod perpetuu. Cartea Estera era citită la sărbătoarea Purim pentru a comemora marea izbăvire a naţiunii evreieşti adusă de către Dumnezeu prin Estera. Evreii de astăzi încă citesc cartea Estera în timpul Purimului.

Versete-cheie: Estera 2.15: „Când i-a venit rândul să se ducă la împărat, Estera, fata lui Abihail, unchiul lui Mardoheu, care o înfiase, n-a cerut decât ce a fost rânduit de Hegai, famenul împăratului şi păzitorul femeilor.”

Estera 4.14: „Căci, dacă vei tăcea acum, ajutorul şi izbăvirea vor veni din altă parte pentru iudei, şi tu şi casa tatălui tău veţi pieri. Şi cine ştie dacă nu pentru o vreme ca aceasta ai ajuns la împărăţie?”

Estera 6.13: „Dacă Mardoheu, înaintea căruia ai început să cazi, este din neamul iudeilor, nu vei putea face nimic împotriva lui, ci vei cădea înaintea lui.”

Estera 7.3: „Dacă am căpătat trecere înaintea ta, împărate, şi dacă găseşte cu cale împăratul, dă-mi viaţa: iată cererea mea; şi scapă pe poporul meu: iată dorinţa mea!”

Un scurt rezumat: Cartea Estera poate fi împărţită în trei secţiuni principale. Capitolele 1.1-2.18—Estera o înlocuieşte pe Vasti; 2.19-7.10—Mardoheu îl înfrânge pe Haman; 8.1-10.3—Israel supravieţuieşte încercării lui Haman de a-i distruge. Nobila Estera a riscat propria moarte, când a realizat ce era în joc. De bunăvoie a făcut ceea ce putea fi o manevră mortală şi s-a opus celui de-al doilea aflat la conducerea împărăţiei soţului ei, Haman. S-a dovedit un oponent înţelept şi cel mai merituos, rămânând tot timpul umilă şi plină de respect faţă de poziţia soţului ei rege.

La fel ca istoria lui Iosif din Genesa 41.34-37, ambele istorisiri implică monarhi străini care controlează destinul evreilor. Ambele relatări prezintă eroismul unor indivizi israeliţi care asigură mijlocul pentru salvarea poporului şi a naţiunii lor. Mâna lui Dumnezeu este evidentă în faptul că ceea ce pare a fi o situaţie nefavorabilă este de fapt din plin sub controlul Dumnezeului Atotputernic care, prin natura Lui, are pe inimă binele oamenilor. În centrul acestei povestiri se află separarea continuă dintre evrei şi amaleciţi, care e consemnată că a început în cartea Exodul. Scopul lui Haman este ultima încercare consemnată în perioada vechi-testamentară de eradicare totală a evreilor. În cele din urmă, planurile sale se încheie cu moartea sa şi cu înălţarea vrăjmaşului său, Mardoheu, în poziţia sa, precum şi cu salvarea evreilor.

Ospăţul este o temă majoră a acestei cărţi, fiind consemnate zece banchete şi multe dintre evenimente au fost plănuite, conspirate sau date pe faţă la aceste banchete. Cu toate că Numele lui Dumnezeu nu este menţionat niciodată în această carte, este evident că evreii din Susa I-au căutat intervenţia atunci când au postit şi s-au rugat timp de trei zile (Estera 4.16). În ciuda faptului că Legea care permitea distrugerea lor a fost scrisă potrivit cu legile mezilor şi ale perşilor, făcând-o de neschimbat, s-a netezit calea ca rugăciunile lor să fie ascultate. Estera şi-a riscat viaţa mergând nu o dată, ci de două ori neinvitată la împărat, (Estera 4.1-2, 8.3). Ea nu s-a mulţumit cu nimicirea lui Haman, ci a fost hotărâtă să-şi salveze poporul. Instituirea sărbătorii Purim este scrisă şi păstrată ca toţi să o vadă şi este ţinută şi astăzi. Poporului ales al lui Dumnezeu, fără nicio menţionare directă a Numelui Său, i s-a acordat o suspendare a execuţiei, prin înţelepciunea şi umilinţa Esterei.

Prefigurări: În cartea Estera ni se oferă o privire dincolo de cortină la bătălia continuă a lui Satan împotriva scopurilor lui Dumnezeu, şi mai ales împotriva lui Mesia cel promis. Intrarea lui Hristos în neamul omenesc a fost declarată înainte de existenţa neamului evreiesc. La fel cum Haman a complotat împotriva evreilor pentru a-i distruge, tot astfel Satan s-a postat împotriva lui Hristos şi a poporului lui Dumnezeu. La fel cum Haman este înfrânt pe spânzurătoarea pe care a pregătit-o pentru Mardoheu, tot astfel Hristos a folosit aceeaşi armă pe care duşmanul Său a făurit-o ca să-L distrugă pe El şi pe urmaşii Săi spirituali. Pentru că crucea, prin care Satan a plănuit să-L distrugă pe Mesia, a fost chiar mijlocul prin care Hristos „a şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, şi l-a nimicit, pironindu-l pe cruce. A dezbrăcat domniile şi stăpânirile şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce” (Coloseni 2.14-15). La fel cum Haman a fost spânzurat pe spânzurătoarea pe care a construit-o pentru Mardoheu, tot astfel cel rău a fost zdrobit de crucea pe care a ridicat-o ca să-L distrugă pe Hristos.

Aplicaţie practică: Cartea Estera arată alegerea pe care o facem între a vedea mâna lui Dumnezeu în împrejurările din viaţa noastră şi a vedea lucrurile ca fiind o pură coincidenţă. Dumnezeu este Conducătorul suveran al Universului şi putem fi siguri că planurile Sale nu vor fi schimbate de acţiunile unor simpli oameni răi. Cu toate că Numele Său nu este menţionat în carte, grija Sa providenţială pentru poporul Său, atât ca indivizi, cât şi ca naţiune, este evidentă de la un capăt la altul al cărţii. De exemplu, nu putem să nu vedem felul în care Cel Atotputernic Îşi exercită influenţa asupra insomniei împăratului Artaxerxes, venită la momentul potrivit. Prin exemplul lui Mardoheu şi al Esterei, limbajul tăcut al dragostei pe care Tatăl nostru îl foloseşte pentru a comunica în mod direct cu duhul nostru este arătat în această carte.

Estera s-a dovedit că avea un duh temător de Dumnezeu şi gata să înveţe, care a dat de asemenea dovadă de o tărie însemnată şi de ascultare voită. Umilinţa Esterei a făcut-o în mod remarcabil deosebită de cei din jurul ei, lucru pentru care a ajuns să fie ridicată la rangul de regină. Ea ne arată că, dacă rămânem plini de respect şi smeriţi, chiar şi în împrejurări dificile, dacă nu imposibile din punct de vedere omenesc, acest lucru ne va pune adesea în poziţia de a fi mijlocul prin care să se reverse binecuvântări negrăite atât pentru noi înşine, cât şi pentru alţii. Am face bine să imităm atitudinea ei evlavioasă în toate domeniile vieţii noastre, dar mai ales în vremurile de încercare. În scriere, nu se menţionează niciodată vreo plângere sau vreo atitudine nepotrivită. De multe ori citim că a căpătat „trecere” în faţa celor din jurul ei. O astfel de trecere i-a salvat în cele din urmă poporul. Ni se poate acorda o astfel de trecere pe măsură ce acceptăm chiar persecuţia nedreaptă şi urmăm exemplul Esterei de a păstra o atitudine pozitivă, împreună cu umilinţa şi cu hotărârea de a ne baza pe Dumnezeu. Şi cine ştie dacă nu pentru o vreme ca aceasta ne-a pus Dumnezeu într-un astfel de loc?

Cartea Iov

Autorul: Cartea Iov nu îşi numeşte în mod specific autorul. Cei mai probabili candidaţi sunt Iov, Elihu, Moise şi Solomon.

Data la care a fost scrisă: Data scrierii cărţii Iov ar putea fi determinată în funcţie de autorul ei. Dacă Moise a fost autorul, data ar fi undeva în jurul anului 1440 î.Cr. Dacă Solomon a fost autorul, data ar fi în jurul anului 950 î.Cr. Pentru că nu cunoaştem autorul, nu putem şti nici data la care a fost scrisă.

Scopul pentru care a fost scrisă: Cartea Iov ne ajută să înţelegem următoarele lucruri: Satan nu poate aduce distrugere fizică şi financiară asupra noastră decât dacă îi este permis de Dumnezeu. Dumnezeu are putere peste ceea ce Satan poate şi nu poate face. Este dincolo de capacităţile omeneşti să înţelegem „de ce”-urile din spatele tuturor suferinţelor din lume. Cei răi vor primi ceea ce li se cuvine. Nu putem da întotdeauna vina pe felul de viaţă şi pe păcat pentru suferinţa noastră. Suferinţa poate fi îngăduită uneori în viaţa noastră pentru a ne curăţa, testa, învăţa sau întări sufletul. Dumnezeu rămâne suficient, merită şi ne cere dragostea şi închinarea noastră în toate împrejurările vieţii.

Versete-cheie: Iov 1.1: „Era în ţara Uţ un om care se numea Iov. Şi omul acesta era fără prihană şi curat la suflet. El se temea de Dumnezeu şi se abătea de la rău.”

Iov 1.21: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în sânul pământului. Domnul a dat şi Domnul a luat—binecuvântat fie Numele Domnului!”

Iov 38.1-2: „Domnul i-a răspuns lui Iov din mijlocul furtunii şi a zis: «Cine este cel care Îmi întunecă planurile prin cuvântări fără pricepere?»”

Iov 42.5-6: „Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine; dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă.”

Un scurt rezumat: Cartea se deschide cu o scenă din cer în care Satan vine să îl acuze pe Iov înaintea lui Dumnezeu. El insistă că Iov Îl slujeşte pe Dumnezeu numai pentru că îl protejează şi Îi cere lui Dumnezeu permisiunea să pună la încercare credinţa şi loialitatea lui Iov. Dumnezeu îi acordă permisiunea, dar îi pune anumite limite. De ce suferă cei drepţi? Aceasta este întrebarea ridicată după ce Iov îşi pierde familia, averea şi sănătatea. Cei trei prieteni ai lui Iov, Elifaz, Bildad şi Ţofar, vin să-l „mângâie” şi să discute seria zdrobitoare de tragedii care s-a abătut asupra sa. Ei insistă că suferinţa lui este pedeapsă pentru păcatul din viaţa lui. Totuşi, prin toate acestea, Iov Îi rămâne devotat lui Dumnezeu şi susţine că viaţa lui nu a fost una de păcat. Un al patrulea om, Elihu, îi spune lui Iov că trebuie să se smerească şi să se supună faptului că Dumnezeu foloseşte încercările pentru a-i purifica viaţa. În cele din urmă, Iov Îl pune la îndoială chiar pe Dumnezeu şi învaţă lecţii valoroase despre suveranitatea lui Dumnezeu şi nevoia Lui de a se încrede în mod total în Dumnezeu. Atunci lui Iov i se redă sănătate, fericire şi prosperitate mai mult decât în condiţia sa de mai înainte.

Prefigurări: În timp ce Iov se gândea la cauza nenorocirii în care se afla, i-au venit în minte trei întrebări, al căror răspuns se găseşte numai în Domnul nostru Isus Hristos. Aceste întrebări se găsesc în capitolul 14. Mai întâi, în versetul 4, Iov întreabă „Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat? Nu poate să iasă niciunul.” Întrebarea lui Iov vine dintr-o inimă care recunoaşte că nu poate în vreun fel să-L mulţumească pe Dumnezeu sau să ajungă îndreptăţit în faţa Lui. Dumnezeu este Sfânt; noi nu suntem. De aceea, există o prăpastie mare între om şi Dumnezeu, cauzată de păcat. Dar răspunsul la întrebarea plină de durere a lui Iov se găseşte în Isus Hristos. El a plătit pedeapsa pentru păcatul nostru şi ne-a dat în schimb neprihănirea Lui, prin aceasta făcându-ne să putem fi acceptaţi în ochii lui Dumnezeu (Evrei 10.14, Coloseni 1.21-23, 2 Corinteni 5.17).

Întrebarea lui Iov: „Dar omul când moare, rămâne întins; omul, când îşi dă sufletul, unde mai este?” (v. 10) este o altă întrebare privitoare la veşnicie, la viaţă şi la moarte care îşi primeşte răspunsul numai în Hristos. Datorită lui Hristos, răspunsul la „unde mai este?” e viaţa veşnică în cer. Fără Hristos, răspunsul este o veşnicie în „întunericul de afară”, unde este „plânsul şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 25.30).

Cea de-a treia întrebare a lui Iov , care se află în versetul 14, este „Dar omul, odată mort, ar putea să mai învie?” Încă o dată, răspunsul se găseşte în Hristos. Dacă suntem în El, cu adevărat vom trăi din nou. „Când trupul acesta, supus putrezirii, se va îmbrăca în neputrezire, şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: «Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte?»” (1 Corinteni 15.54-55)

Aplicaţie practică: Cartea Iov ne reaminteşte că există un „conflict cosmic” în desfăşurare în spatele cortinei despre care, de obicei, nu ştim nimic. Adesea ne întrebăm de ce Dumnezeu îngăduie ceva şi punem la îndoială bunătatea Lui, fără să vedem imaginea în ansamblu. Cartea Iov ne învaţă să ne încredem în Dumnezeu în toate împrejurările. Trebuie să ne încredem în Dumnezeu nu numai atunci CÂND nu înţelegem, ci PENTRU CĂ nu înţelegem. Psalmistul ne spune: „Căile lui Dumnezeu sunt desăvârşite” (Psalmul 18.30). În cazul în care căile lui Dumnezeu sunt „desăvârşite”, atunci ne putem încrede că orice face—şi orice permite—este de asemenea desăvârşit. Acest lucru ne poate părea imposibil, dar gândul nostru nu este gândul lui Dumnezeu. Este adevărat că nu ne putem aştepta să înţelegem gândul Lui în mod perfect, devreme ce ne reaminteşte: „Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre” (Isaia 55.8-9). Cu toate acestea, responsabilitatea noastră în faţa lui Dumnezeu este să-L ascultăm, să ne încredem în El şi să ne supunem voii Lui, fie că o înţelegem, fie că nu.

Cartea Psalmii

Autorul: Scurtele descrieri care introduc psalmii îl au pe David numit ca autor de 73 de ori. Personalitatea şi identitatea lui David sunt imprimate în mod clar în mulţi dintre aceşti psalmi. Cu toate că e clar că David a scris mulţi dintre psalmii individuali, în mod clar el nu este autorul întregii colecţii. Doi dintre psalmi (72) şi (127) îi sunt atribuiţi lui Solomon, fiul şi succesorul lui David. Psalmul 90 este o rugăciune care îi este atribuită lui Moise. Un alt grupaj de 12 psalmi (50) şi (73-83) îi este atribuit familiei lui Asaf. Fiii lui Core au scris 11 psalmi (42, 44-49, 84-85, 87-88). Psalmul 88 îi este atribuit lui Heman, în timp ce (89) îi este atribuit lui Etan, ezrahitul. Cu excepţia lui Solomon şi a lui Moise, toţi aceşti autori adiţionali au fost preoţi sau leviţi care erau responsabili să asigure muzica pentru închinarea din Templu, în timpul domniei lui David. Cincizeci dintre aceşti psalmi nu au desemnat un autor specific.

Data la care a fost scrisă: O examinare atentă privitoare atât la cine sunt autorii, cât şi la tematica tratată de psalmi descoperă faptul că aceştia acoperă o perioadă de timp de multe secole. Cel mai vechi psalm din colecţie este probabil rugăciunea lui Moise (90), o reflectare asupra fragilităţii omului, în comparaţie cu veşnicia lui Dumnezeu. Cel mai de la urmă psalm este probabil (137), un cântec de jale scris în mod clar în timpul zilelor în care evreii erau ţinuţi robi de către babilonieni, din aproximativ 586 până în 538 î.Cr.

Este limpede că cei 150 de psalmi individuali au fost scrişi de mulţi oameni diferiţi, într-o perioadă de o mie de ani din istoria lui Israel. Ei trebuie că au fost adunaţi şi puşi laolaltă în forma lor curentă de către un editor necunoscut, la scurtă vreme după ce robia a luat sfârşit, în jurul anului 537 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Cartea Psalmii este cea mai lungă carte din Biblie, cu 150 de psalmi individuali. Este de asemenea una dintre cele mai diverse, devreme ce psalmii abordează subiecte cum sunt Dumnezeu şi Creaţia Sa, războiul, închinarea, înţelepciunea, păcatul şi răul, judecata, dreptatea şi venirea lui Mesia.

Versete-cheie: Psalmul 19.1: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui.”

Psalmul 22.16-18: „Căci nişte câini mă înconjoară, o ceată de nelegiuiţi dau târcoale împrejurul meu, mi-au străpuns mâinile şi picioarele: toate oasele aş putea să mi le număr. Ei însă pândesc şi mă privesc; îşi împart hainele mele între ei şi trag la sorţi pentru cămaşa mea.”

Psalmul 23.1: „Domnul este păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic.”

Psalmul 29.1-2: „Fiii lui Dumnezeu, daţi-I Domnului, daţi-I Domnului slavă şi cinste. Daţi-I Domnului slava cuvenită Numelui Lui! Închinaţi-vă înaintea Domnului îmbrăcaţi cu podoabe sfinte!”

Psalmul 51.10: „Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic!”

Psalmul 119.1-2: „Ferice de cei fără prihană în calea lor, care umblă întotdeauna după Legea Domnului! Ferice de cei care păzesc poruncile Lui, care-L caută din toată inima lor.”

Un scurt rezumat: Cartea Psalmii este o colecţie de rugăciuni, poeme şi imnuri care concentrează gândurile închinătorului asupra lui Dumnezeu în laudă şi adorare. Unele părţi din această carte erau folosite ca o culegere de imnuri în serviciile de închinare din Israelul de demult. Moştenirea muzicală a psalmilor este demonstrată de titlul lor. El vine de la un cuvânt grecesc care înseamnă „un cântec cântat cu acompanierea unui instrument muzical”.

Prefigurări: Asigurarea de către Dumnezeu a unui Mântuitor pentru poporul Său este o temă care se repetă din nou şi din nou în cartea Psalmii. În mulţi psalmi se văd imagini profetice ale lui Mesia. Psalmul 2.1-12 portretizează biruinţa şi Împărăţia lui Mesia. Psalmul 16.8-11 prefigurează moartea şi învierea Sa. Psalmul 22 ne arată suferinţa Mântuitorului pe cruce şi prezintă profeţii detaliate ale răstignirii, dintre care toate s-au împlinit în mod perfect. În Psalmul 45.6-7 este prezentată gloria lui Mesia şi a Miresei Sale, în timp ce Psalmii 72.6-17, 89.3-37, 110.1-7 şi 132.12-18 prezintă gloria şi universalitatea domniei Sale.

Aplicaţie practică: Una dintre consecinţele faptului de a fi umplut cu Duhul sau cu Cuvântul lui Hristos este cântatul. Psalmii sunt „cartea de cântări” a Bisericii Primare care a reflectat adevărul cel nou în Hristos.

Dumnezeu este acelaşi Domn în toţi psalmii. Dar noi Îi răspundem în moduri diferite, potrivit cu împrejurările specifice ale vieţii noastre. Ne închinăm unui Dumnezeu cu adevărat măreţ, declară psalmistul, Unul care este înălţat mai presus de experienţele noastre omeneşti, dar şi Unul care este suficient de aproape, încât să poată fi atins şi care merge alături de noi pe cărarea vieţii.

Putem să ne aducem toate simţămintele noastre înaintea lui Dumnezeu—oricât de negative şi de pline de plângeri ar fi—şi putem fi siguri că El va auzi şi va înţelege. Psalmistul ne învaţă că cea mai profundă rugăciune dintre toate este un strigăt după ajutor, atunci când suntem copleşiţi de problemele vieţii.

Cartea Proverbele

Autorul: Regele Solomon este scriitorul principal al Proverbelor. Numele lui apare în 1.1, 10.1 şi în 25.1. Putem presupune de asemenea că Solomon a adunat şi a editat alte proverbe decât ale sale, pentru că Eclesiastul 12.9 spune: „Pe lângă că Eclesiastul a fost înţelept, el l-a mai învăţat şi ştiinţa pe popor, a cercetat, a adâncit şi a întocmit un mare număr de zicători.” Într-adevăr, titlul ebraic Mishle Shelomoh se traduce cu „Proverbele lui Solomon”.

Data la care a fost scrisă: Proverbele lui Solomon au fost scrise în jurul anului 900 î.Cr. În timpul domniei lui ca împărat, naţiunea lui Israel a atins apogeul spiritual, politic, cultural şi economic. Odată cu creşterea rapidă a reputaţei lui Israel a crescut şi reputaţia împăratului Solomon. Demnitari străini din colţuri îndepărtate ale lumii cunoscute au călătorit distanţe mari pentru a auzi vorbirea înţeleaptă a monarhului (1 Împăraţi 4.34).

Scopul pentru care a fost scrisă: Cunoaşterea nu este nimic mai mult decât o acumulare de realităţi neprelucrate, dar înţelepciunea este capacitatea de a vedea oamenii, evenimentele şi împrejurările aşa cum le vede Dumnezeu. În cartea Proverbele, Solomon revelează gândul lui Dumnezeu în chestiuni înalte şi măreţe şi de asemenea în împrejurări obişnuite, de zi cu zi. Se pare că niciun subiect nu a scăpat atenţiei împăratului Solomon. Chestiuni care ţin de conduită, relaţii sexuale, afaceri, bogăţie, caritate, ambiţie, disciplină, datorie, creşterea copiilor, caracter, alcool, politică, răzbunare şi evlavie sunt printre multele subiecte tratate în această colecţie bogată de ziceri înţelepte.

Versete-cheie: Proverbele 1.5: „Să asculte însă şi înţeleptul, şi îşi va mări ştiinţa, şi cel priceput, şi va căpăta iscusinţă.”

Proverbele 1.7: „Frica Domnului este începutul ştiinţei; dar nebunii nesocotesc înţelepciunea şi învăţătura.”

Proverbele 4.5: „Dobândește înţelepciune, dobândeşte pricepere; nu uita cuvintele gurii mele şi nu te abate de la ele.”

Proverbele 8.13-14: „Frica de Domnul este urârea răului; trufia şi mândria, purtarea rea şi gura mincinoasă, iată ce urăsc eu. De la mine vin sfatul şi izbânda, eu sunt priceperea, a mea este puterea.”

Un scurt rezumat: Cartea Proverbele este mai dificil de rezumat, pentru că, spre deosebire de multe alte cărţi din Scriptură, pe paginile ei nu se găseşte niciun subiect sau o istorisire anume; de asemenea, în carte nu întâlnim personaje principale. În centrul atenţiei se află înţelepciunea—o înţelepciune măreaţă, divină, care transcende întreaga istorie, popoarele şi culturile. Chiar şi o citire superficială a acestei comori măreţe scoate la iveală faptul că zicerile concise ale înţeleptului împărat Solomon sunt la fel de relevante astăzi pe cum au fost cu aproximativ trei mii de ani în urmă.

Prefigurări: Tema înţelepciunii şi a necesităţii ei în viaţa noastră îşi găseşte împlinirea în Hristos. În cartea Proverbele, suntem îndemnaţi în mod constant să căutăm înţelepciunea, să dobândim înţelepciunea şi să înţelegem înţelepciunea. Proverbele ne spun de asemenea—şi ne repetă—că frica de Domnul este începutul înţelepciunii (1.7, 9.10). Teama de mânia şi judecata Domnului este cea care ne conduce la Hristos, care este întruparea înţelepciunii lui Dumnezeu, după cum este exprimată în planul Său glorios de răscumpărare pentru omenire. În Hristos, „în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei” (Coloseni 2.3), găsim răspunsul căutării noastre după înţelepciune, remediul pentru frica noastră de Dumnezeu şi „neprihănirea, sfinţirea şi răscumpărarea” de care avem nevoie atât de disperată (1 Corinteni 1.30). Înţelepciunea care se găseşte numai în Hristos este în contrast cu nebunia lumii, care ne încurajează să fim înţelepţi în ochii noştri. Dar Proverbele ne spun de asemenea că direcţia lumii nu este direcţia lui Dumnezeu (Proverbele 3.7) şi duce numai la moarte (Proverbele 14.12, 16.25).

Aplicaţie practică: În această carte întâlnim o practicitate incontestabilă, pentru că, în cele 31 de capitole ale ei, se găsesc răspunsuri profunde şi raţionale la tot felul de probleme complexe. Cu siguranţă, Proverbele este cea mai extraordinară carte de instrucţiuni scrisă vreodată şi cei care au raţiunea sănătoasă să pună la inimă lecţiile lui Solomon vor descoperi curând că evlavia, propăşirea şi mulţumirea sunt ale lor dacă le cer.

Promisiunea care se repetă din nou şi din nou în cartea Proverbele este că cei care aleg înţelepciunea şi Îl urmează pe Dumnezeu vor fi binecuvântaţi în diferite feluri: cu viaţă lungă (9.11), propăşire (2.20-22), bucurie (3.13-18) şi bunătatea lui Dumnezeu (12.21). Pe de altă parte, aceia care Îl resping suferă ruşine şi moarte. (3.35, 10.21). A-L respinge pe Dumnezeu înseamnă să alegem nebunia în loc de înțelepciune şi să ne separăm de Dumnezeu, de Cuvântul Lui, de înţelepciunea Lui şi de binecuvântările Lui.

Cartea Eclesiastul

Autorul: Cartea Eclesiastul nu îşi identifică în mod direct autorul. Sunt câteva versete care sugerează că Solomon a scris această carte. Sunt anumite indicii în context care pot sugera că o persoană diferită a scris cartea, după moartea lui Solomon, posibil cu câteva sute de ani mai târziu. Totuşi, în mod convenţional se crede că autorul este într-adevăr Solomon.

Data la care a fost scrisă: Domnia lui Solomon ca împărat al lui Israel a durat aproximativ între anii 970 şi 930 î.Cr. Cartea Eclesiastul a fost scrisă probabil înspre sfârşitul domniei sale, aproximativ în anul 935 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Eclesiastul este o carte a perspectivei. Naraţiunea „Propovăduitorului” sau a „Învăţătorului” prezintă depresia care rezultă în mod inevitabil din căutarea fericirii în lucrurile pământeşti. Această carte le dă creştinilor o şansă de a vedea lumea prin ochii unei persoane care, cu toate că este foarte înţeleaptă, încearcă să găsească semnificaţie în lucrurile trecătoare, omeneşti. Aproape fiecare formă de plăcere omenească este explorată de Propovăduitor, şi niciuna dintre ele nu-i oferă sentimentul unui rost.

În cele din urmă, Propovăduitorul ajunge să accepte că credinţa în Dumnezeu este singura cale de a găsi un rost pentru sine însuşi. El hotărăşte să accepte faptul că viaţa e scurtă şi cu totul inutilă fără Dumnezeu. Propovăduitorul îl sfătuieşte pe cititor să se concentreze asupra unui Dumnezeu veşnic în locul unei plăceri trecătoare.

Versete-cheie: Eclesiastul 1.2: „O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice Eclesiastul, o, deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune.”

Eclesiastul 1.18: „Căci unde este multă înţelepciune este şi mult necaz, şi cine ştie multe are şi multă durere.”

Eclesiastul 2.11: „Apoi, când m-am uitat cu băgare de seamă la toate lucrările pe care le făcusem cu mâinile mele şi la truda cu care le făcusem, am văzut că în toate este numai deşertăciune şi goană după vânt, şi că nu este nimic trainic sub soare.”

Eclesiastul 12.1: „Dar adu-ţi aminte de Făcătorul tău în zilele tinereţii tale, până nu vin zilele cele rele şi până nu se apropie anii când vei zice: «Nu găsesc nicio plăcere în ei.»”

Eclesiastul 12.13: „Să ascultăm, dar, încheierea tuturor învăţăturilor: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om.”

Un scurt rezumat: Două fraze se repetă adesea în Eclesiastul. Cuvântul tradus ca „deşertăciune” apare des şi este folosit pentru a sublinia natura trecătoare a lucrurilor pământeşti. La final, chiar şi cele mai impresionante realizări ale oamenilor vor fi lăsate în urmă. Sintagma „sub soare” se întâlneşte de 28 de ori şi se referă la lumea muritoare. Atunci când Propovăduitorul se referă la „toate lucrurile de sub soare”, vorbeşte despre lucrurile pământeşti, trecătoare, omeneşti.

Primele şapte capitole ale cărţii Eclesiastul descriu toate lucrurile pământeşti „de sub soare” în care Propovăduitorul încearcă să îşi găsească împlinire. El încearcă descoperirea ştiinţifică (1.10-11), înţelepciunea şi filosofia (1.13-18), veselia (2.1), alcoolul (2.3), arhitectura (2.4), proprietăţile (2.7-8) şi luxul (2.8). Propovăduitorul şi-a îndreptat mintea înspre diferite filosofii pentru a găsi un rost, cum ar fi materialismul (2.19-20), şi chiar înspre coduri morale (inclusiv capitolele 8-9). A găsit că totul era fără înţeles, o distragere trecătoare a atenţiei care, fără Dumnezeu, nu are niciun scop şi nicio durată lungă.

Capitolele 8-12 din Eclesiastul descriu sugestiile şi comentariile Propovăduitorului cu privire la felul în care ar trebui trăită viaţa. El ajunge la concluzia că, fără Dumnezeu, nu este niciun adevăr sau scop în viaţă. El a văzut multe feluri de rău şi şi-a dat seama că şi cele mai bune realizări ale omului, pe termen lung, nu au nicio valoare. De aceea, îl sfătuieşte pe cititor să-L recunoască pe Dumnezeu din tinereţe (12.1) şi să urmeze voia Sa (12.13-14).

Prefigurări: Pentru toate deşertăciunile descrise în cartea Eclesiastul, răspunsul este Hristos. Potrivit cu Eclesiastul 3.17, Dumnezeu îl judecă pe cel drept şi pe cel rău, şi drepţi sunt numai cei care sunt în Hristos (2 Corinteni 5.21). Dumnezeu a pus în inima noastră dorinţa după veşnicie (Eclesiastul 3.11) şi a asigurat Calea spre viaţa veşnică prin Hristos (Ioan 3.16). Ni se aminteşte că zbaterea după bogăţia lumii nu este numai deşertăciune, pentru că nu satisface (Eclesiastul 5.10), ci chiar dacă am putea să o dobândim, fără Hristos ne vom pierde sufletul, şi ce folos este în asta? (Marcu 8.36). În cele din urmă, fiecare dezamăgire şi deşertăciune descrisă în Eclesiastul îşi are remediul în Hristos, înţelepciunea lui Dumnezeu şi singurul scop adevărat de găsit în viaţă.

Aplicaţie practică: Eclesiastul îi oferă creştinului ocazia de a înţelege sentimentul de gol şi disperarea cu care se luptă cei care nu Îl cunosc pe Hristos. Aceia care nu au o credinţă mântuitoare în Isus Hristos se confruntă cu o viaţă care în cele din urmă se va încheia şi totul va deveni irelevant. Dacă nu există mântuire şi nici Dumnezeu, atunci nu numai că nu există niciun rost în viaţă, ci nu există nici scop sau direcţie în ea. Lumea „de sub soare”, despărţită de Dumnezeu, este frustrată, crudă, nedreaptă, de scurtă durată şi „cu totul fără sens”. Dar cu Hristos, viaţa este doar o umbră a gloriei care va veni, într-un cer care este accesibil doar prin El.

Cartea Cântarea cântărilor

Autorul: Potrivit versetului 1, Solomon a scris Cântarea cântărilor. Această cântare este una dintre cele 1.005 pe care le-a scris (1 Împărați 4.32). Titlul „Cântarea cântărilor” este un superlativ, însemnând că este cea mai bună dintre ele.

Data la care a fost scrisă: Solomon a scris acest cântec cel mai probabil în timpul primilor ani de domnie. Acest lucru ar plasa data compunerii undeva în jurul anului 965 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Cântarea cântărilor este un poem în versuri scris pentru a lăuda virtuțile dragostei dintre un soț și o soție. Poemul reprezintă în mod clar căsătoria, așa cum a gândit-o Dumnezeu. Un bărbat și o femeie vor trăi împreună în contextul căsătoriei, iubindu-se unul pe celălalt la nivel spiritual, emoțional și fizic.

Această carte combate două extreme: ascetismul (negarea tuturor plăcerilor) și hedonismul (urmărirea doar a plăcerilor). Căsătoria conturată în Cântarea cântărilor este un model de grijă, angajament și desfătare.

Versete-cheie: Cântarea cântărilor 2.7, 3.5, 8.4: „Nu stârniți, nu treziți dragostea până nu vine ea!”

Cântarea cântărilor 5.1: „Mâncați, prieteni, beți și îmbătați-vă de dragoste!”

Cântarea cântărilor 8.6-7: „Pune-mă ca o pecete pe inima ta, ca o pecete pe brațul tău; căci dragostea este tare ca moartea, și gelozia este neînduplecată ca Locuința morților; jarul ei este jar de foc, o flacără a Domnului. Apele cele mari nu pot să stingă dragostea și râurile n-ar putea s-o înece; de ar da omul toate averile din casa lui pentru dragoste, tot n-ar avea decât dispreț.”

Un scurt rezumat: Poemul ia forma unui dialog între un soț (regele) și soția sa (Sulamita). Putem împărți cartea în trei secțiuni: curtarea (1.1-3.5), nunta (3.6-5.1) și căsnicia aflată în procesul maturizării (5.2-8.14).

Cântecul începe înainte de căsătorie, o vreme în care viitoarea mireasă tânjește să fie împreună cu logodnicul ei și așteaptă cu nerăbdare dezmierdările lui intime. Totuși, ea sfătuiește ca dragostea să fie lăsată să se dezvolte natural, la timpul ei. Împăratul laudă frumusețea Sulamitei, biruind sentimentele ei de nesiguranță cu privire la propria ei înfățișare. Sulamita visează un vis în care îl pierde pe Solomon și-l caută în toată cetatea. Cu ajutorul gărzilor, îl găsește pe iubitul ei și se agață de el, ducându-l într-un loc sigur. Când se trezește, repetă interdicția de a nu forța dragostea.

În noaptea nunții, soțul laudă din nou frumusețea soției sale și, într-un limbaj extrem de simbolic, soția îl invită pe soț să ia parte la tot ceea ce are ea să ofere. Ei fac dragoste și Dumnezeu binecuvântează unirea lor.

Pe măsură ce căsnicia lor se maturizează, soțul și soția trec printr-un timp dificil, simbolizat într-un alt vis. În cel de-al doilea vis, Sulamita îl respinge pe soțul ei, și el pleacă. Copleșită de remușcări, ea îl caută în toată cetatea; dar, de această dată, în loc să o ajute, gărzile o bat – simbol al conștiinței ei îndurerate. Lucrurile au un final fericit și iubiții se reunesc și se împacă.

La finalul cântecului, atât soțul, cât și soția sunt încrezători și siguri de dragostea lor, cântă despre natura trainică a dragostei adevărate și tânjesc să fie unul în prezența celuilalt.

Prefigurări: Unii comentatori ai Bibliei văd în Cântarea cântărilor o reprezentare simbolică exactă a lui Hristos și a Bisericii Sale. Hristos este văzut în persoana împăratului, în timp ce Biserica este reprezentată de Sulamita. Deși credem că această carte trebuie înțeleasă în mod literar ca o portretizare a căsătoriei, sunt unele elemente care prefigurează Biserica și relația cu Împăratul ei, Domnul Isus. Cântarea cântărilor 2.4 descrie experiența fiecărui credincios care este căutat și cumpărat de Domnul Isus. Suntem într-un loc de o bogăție spirituală extraordinară și suntem acoperiți de dragostea Lui. Versetul 16 din capitolul 2 spune: „Preaiubitul meu este al meu, și eu sunt a lui; el își paște turma între crini.” Aceasta este imaginea nu doar a siguranței pe care o are credinciosul în Hristos (Ioan 10.28-29), ci și a Păstorului celui bun, care Își cunoaște oile – credincioșii – și Își dă viața pentru noi (Ioan 10.11). Datorită Lui, noi nu mai suntem pătați de păcat, „petele” noastre fiind îndepărtate de sângele Său (Cântarea cântărilor 4.7, Efeseni 5.27).

Aplicație practică: Lumea noastră este confuză în privința căsătoriei. Caracterul predominant al divorțului și încercările moderne de a redefini căsătoria sunt în contrast izbitor cu Cântarea cântărilor. Căsătoria, spune poetul biblic, trebuie celebrată, trăită cu bucurie și respectată. Această carte pune la dispoziție câteva indicații pentru întărirea căsătoriei noastre:

1) Acordă-i partenerului tău de căsnicie atenția de care are nevoie. Fă-ți timp să-l cunoști cu adevărat.

2) Încurajarea și lauda, nu critica, sunt un element vital pentru o relație de succes.

3) Bucurați-vă unul de celălalt. Plănuiți câteva ieșiri. Fiți creativi, chiar jucăuși unul cu celălalt. Bucurați-vă de darul dragostei în căsnicie din partea lui Dumnezeu.

4) Fă orice este necesar pentru a-ți reasigura partenerul de devotamentul tău. Reînnoiți-vă jurămintele; în probleme, lucrați împreună și nu considerați divorțul ca fiind o soluție. Dumnezeu intenționează ca voi amândoi să trăiți într-o dragoste sigură, plină de o pace adâncă.

 Cartea Isaia

Autorul: Isaia 1.1 îl identifică pe Isaia ca autor al cărții.

Data la care a fost scrisă: Cartea Isaia a fost scrisă între anii 701 și 681 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Prorocul Isaia a fost mai întâi chemat să profețească pentru Regatul lui Iuda. Iuda trecea prin perioade de trezire și perioade de răzvrătire. Iuda era amenințat cu distrugerea de către Asiria și Egipt, dar a fost cruțat datorită îndurării lui Dumnezeu. Isaia a proclamat un mesaj de pocăință de păcat și de așteptare plină de speranță a eliberării aduse de către Dumnezeu în viitor.

Versete-cheie: Isaia 6.8: „Am auzit glasul Domnului, întrebând: «Pe cine să trimit și cine va merge pentru Noi?» Eu am răspuns: «Iată-mă, trimite-mă!»”

Isaia 7.14: „De aceea, Domnul Însuși vă va da un semn: «Iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naște un Fiu și-I va pune numele Emanuel.»”

Isaia 9.6: „Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat, și domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: «Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veșniciilor, Domn al păcii».”

Isaia 14.12-13: „Cum ai căzut din cer, luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: «Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu, voi ședea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei.»”

Isaia 53.5-6: „Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El și prin rănile Lui suntem tămăduiți. Noi rătăceam cu toții ca niște oi, fiecare își vedea de drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră, a tuturor.”

Isaia 65.25: „Lupul și mielul vor paște împreună, leul va mânca paie ca boul și șarpele se va hrăni cu țărână. Niciun rău, nicio vătămare nu se va face pe tot muntele Meu cel sfânt, zice Domnul.”

Un scurt rezumat: Cartea Isaia descoperă judecata și mântuirea lui Dumnezeu. Dumnezeu este „sfânt, sfânt, sfânt” (Isaia 6.3) și, de aceea, El nu poate îngădui ca păcatul să treacă nepedepsit (Isaia 1.2, 2.11-20, 5.30, 34.1-2, 42.25). Isaia înfățișează judecata lui Dumnezeu care se apropie ca un „foc mistuitor” (Isaia 1.31, 30.33).

În același timp, Isaia înțelege că Dumnezeu este un Dumnezeu al îndurării, al harului și al milei (Isaia 5.25, 11.16, 14.1-2, 32.2, 40.3, 41.14-16). Națiunea lui Israel (deopotrivă Iuda și Israel) este oarbă și surdă la poruncile lui Dumnezeu (Isaia 6.9-10, 42.7). Iuda este comparată cu o viță-de-vie care trebuie și va fi călcată în picioare (Isaia 5.1-7). Numai datorită îndurării și a făgăduințelor Lui față de Israel, Dumnezeu nu va îngădui ca Israel sau Iuda să fie distruse complet. El va aduce deopotrivă restaurare, iertare și vindecare (43.2, 43.16-19, 52.10-12).

Mai mult decât oricare altă carte a Vechiului Testament, cartea Isaia se concentrează asupra mântuirii, care va veni prin Mesia. Mesia va domni într-o zi cu dreptate și neprihănire (Isaia 9.7, 32.1). Domnia lui Mesia îi va aduce Israelului pace și siguranță (Isaia 11.6-9). Datorită lui Mesia, Israelul va fi o lumină pentru toate popoarele (Isaia 42.6, 55.4-5). Împărăția lui Mesia pe pământ (Isaia capitolele 65-66) este țelul înspre care indică toată cartea Isaia. În acest timp al domniei lui Mesia, neprihănirea lui Dumnezeu va fi arătată lumii pe deplin.

Într-un aparent paradox, cartea Isaia Îl prezintă, de asemenea, pe Mesia ca fiind Unul care va suferi. Isaia capitolul 53 Îl descrie în mod detaliat pe Mesia suferind pentru păcat. Prin rănile Lui, vindecarea este dobândită. Prin suferința Lui, fărădelegile noastre sunt îndepărtate. Această aparentă contradicție este rezolvată în Persoana lui Isus Hristos. La prima Lui venire, Isus a fost slujitorul care suferă din Isaia capitolul 53. La a doua venire, Isus va fi Împăratul biruitor, care va domni, Domnul păcii (Isaia 9.6).

Prefigurări: Cum e menționat mai sus, capitolul 53 din Isaia Îl descrie pe Mesia care urma să vină și suferința pe care urma să o îndure, ca să plătească pentru păcatele noastre. În suveranitatea Sa, Dumnezeu a orchestrat fiecare detaliu al crucificării, pentru a împlini fiecare profeție din acest capitol, precum și toate celelalte profeții mesianice din Vechiul Testament. Imaginea prezentată în capitolul 53 este profundă și profetică și conține o imagine completă a Evangheliei. Isus a fost disprețuit și părăsit (v. 3, Luca 13.34, Ioan 1.10-11), lovit de Dumnezeu (v. 4, Matei 27.46) și străpuns pentru păcatele noastre (v. 5, Ioan 19.34, 1 Petru 2.24). Prin suferința Lui, a plătit pedeapsa pe care am meritat-o și a devenit pentru noi jertfa finală și perfectă (v. 5, Evrei 10.10). Cu toate că a fost fără păcat, Dumnezeu a pus asupra Lui păcatele noastre, și noi am devenit neprihănirea lui Dumnezeu în El (2 Corinteni 5.21).

Aplicație practică: Cartea Isaia ni-L prezintă pe Mântuitorul nostru într-un detaliu imposibil de negat. El este singura cale spre cer, singurul mijloc de obținere a harului lui Dumnezeu, singura Cale, singurul Adevăr, singura Viață (Ioan 14.6, Fapte 4.12). Știind prețul pe care l-a plătit Hristos pentru noi, cum putem neglija sau respinge „o mântuire atât de mare”? (Evrei 2.3) Avem doar câțiva ani pe pământ în care să venim la Hristos și să îmbrățișăm mântuirea pe care ne-o oferă. Nu există o a doua șansă după moarte, și veșnicia în Iad este un timp foarte lung.

Cunoști oameni care pretind că sunt credincioși în Hristos dar care au două fețe, care sunt ipocriți? Ei sunt poate cea mai bună reprezentare a felului în care Isaia a văzut națiunea lui Israel. Israelul avea o înfățișare de neprihănire, dar era doar de fațadă. În cartea Isaia, prorocul îl cheamă pe Israel să-L asculte pe Dumnezeu cu toată inima lui, nu doar în exterior. Dorința lui Isaia a fost ca aceia care i-au auzit și i-au citit cuvintele să fie cercetați să se întoarcă de la ticăloșia lor și să-și îndrepte fața spre Dumnezeu, pentru iertare și vindecare.

Cartea Ieremia

Autorul: Ieremia capitolul 1, versetul 1 îl identifică pe autor ca fiind Ieremia.

Data la care a fost scrisă: Cartea Ieremia a fost scrisă între anii 630 și 580 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Cartea Ieremia consemnează cele din urmă profeții făcute lui Iuda, avertizând de distrugerea care se apropie, dacă națiunea nu se pocăiește. Ieremia îi strigă națiunii să se întoarcă la Dumnezeu. În același timp, Ieremia recunoaște inevitabilitatea distrugerii lui Iuda datorită idolatriei și a imoralității de care refuza să se pocăiască.

Versete-cheie: Ieremia 1.5: „Mai înainte ca să te fi întocmit în pântecele mamei tale, te cunoșteam, și mai înainte ca să fi ieșit tu din pântecele ei, Eu te pusesem deoparte și te făcusem proroc al neamurilor.”

Ieremia 17.9: „Inima este nespus de înșelătoare și de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?”

Ieremia 29.10-11: „Dar iată ce zice Domnul: «De îndată ce vor trece șaptezeci de ani ai Babilonului, Îmi voi aduce aminte de voi și voi împlini față de voi făgăduința Mea cea bună, aducându-vă înapoi în locul acesta. Căci Eu știu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace, și nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor și o nădejde.»”

Ieremia 52.12-13: „În ziua a zecea a lunii a cincea, în al nouăsprezecelea an al domniei lui Nebucadnețar, împăratul Babilonului, a venit la Ierusalim Nebuzaradan, căpetenia străjerilor, care era în slujba împăratului Babilonului. El a ars Casa Domnului, casa împăratului și toate casele Ierusalimului; a dat foc tuturor caselor mai mari.”

Un scurt rezumat: Cartea Ieremia este în primul rând un mesaj de judecată pentru Iuda, datorită idolatriei epidemice (Ieremia 7.30-34, 16.10-13, 22.9, 32.29, 44.2-3). După moartea împăratului Iosia, ultimul împărat bun, națiunea lui Iuda L-a părăsit aproape cu totul pe Dumnezeu și poruncile Lui. Ieremia compară Regatul lui Iuda cu o prostituată (Ieremia 2.20, 3.1-3). Dumnezeu a promis că va judeca în mod extrem de sever idolatria (Leviticul 26.31-33, Deuteronomul 28.49-68), și Ieremia avertiza națiunea lui Iuda că judecata lui Dumnezeu este iminentă. De nenumărate ori, Dumnezeu l-a scăpat pe Iuda de la pieire, dar îngăduința Lui ajunsese la capăt. Ieremia consemnează cucerirea și supunerea lui Iuda de către împăratul Nebucadnețar (Ieremia 24.1). După ce rebeliunea a continuat, Dumnezeu l-a adus pe Nebucadnețar și armatele Babilonului să distrugă și să pustiască Iuda și Ierusalimul (Ieremia capitolul 52). Chiar și în mijlocul acestei judecăți extrem de severe, Dumnezeu promite reabilitarea lui Iuda înapoi în țara pe care i-a dat-o Dumnezeu (Ieremia 29.10).

Prefigurări: Ieremia 23.5-6 prezintă o prorocie privitoare la Mesia care avea să vină, Isus Hristos. Profetul Îl descrie ca fiind o Odraslă din casa lui David (v. 5, Matei 1), Împăratul care va domni cu înțelepciune și dreptate (v. 5, Apocalipsa 11.15). Hristos este Cel care va fi recunoscut în cele din urmă de către Israel ca adevăratul Mesia, pentru că El le asigură aleșilor Săi mântuirea (v. 6, Romani 11.26).

Aplicație practică: Prorocul Ieremia a avut de transmis cel mai greu mesaj. Ieremia l-a iubit pe Iuda, dar L-a iubit mult mai mult pe Dumnezeu. Oricât de dureros a fost pentru Ieremia să-i transmită propriului popor un mesaj permanent de judecată, el a fost ascultător față de ceea ce i-a zis Dumnezeu să facă și să spună. Ieremia a sperat și s-a rugat pentru milă din partea lui Dumnezeu pentru Iuda, dar a crezut de asemenea că Dumnezeu e bun, drept și neprihănit. Și noi trebuie să-L ascultăm pe Dumnezeu în același fel, chiar și atunci când este greu, să recunoaștem voia lui Dumnezeu ca fiind mai importantă decât propriile noastre dorințe și să avem credința că Dumnezeu, în nemărginita Lui înțelepciune și potrivit cu planul Său perfect, va împlini ceea ce este mai bun pentru copiii Săi (Romani 8.28).

Cartea Plângerile lui Ieremia

Autorul: Cartea Plângerile lui Ieremia nu își numește în mod specific autorul. Tradiția spune că prorocul Ieremia a scris Plângerile. Acest punct de vedere este foarte probabil, având în vedere faptul că autorul a fost un martor al distrugerii Ierusalimului de către babilonieni. Ieremia se potrivește cu această calificare (2 Cronici 35.25, 36.21-22).

Data la care a fost scrisă: Cartea Plângeri a fost scrisă probabil între anii 586 și 575 î.Cr., în timpul sau imediat după căderea Ierusalimului.

Scopul pentru care a fost scrisă: Ca urmare a faptului că Iuda a continuat să trăiască în idolatrie, fără să se pocăiască, Dumnezeu a permis ca babilonienii să împresoare, să prade, să ardă și să distrugă Ierusalimul. Templul lui Solomon, care existase timp de 400 de ani, a fost ars până la temelii. Prorocul Ieremia, un martor ocular al acestor evenimente, a scris cartea Plângeri ca o jelire pentru ceea ce s-a întâmplat cu Iuda și Ierusalimul.

Versete-cheie: Plângeri 2.17: „Domnul a înfăptuit ce hotărâse, a împlinit cuvântul pe care-l sorocise de multă vreme, a nimicit fără milă; a făcut din tine bucuria vrăjmașului, a înălțat tăria asupritorilor tăi!”

Plângeri 3.22-23: „Bunătățile Domnului nu s-au sfârșit, îndurările Lui nu sunt la capăt, ci se înnoiesc în fiecare dimineață. Și credincioșia Ta este atât de mare!”

Plângeri 5.19-22: „Dar Tu, Doamne, împărățești pe vecie; scaunul Tău de domnie dăinuie din neam în neam! Pentru ce să ne uiți pe vecie și să ne părăsești pentru multă vreme? Întoarce-ne la Tine, Doamne, și ne vom întoarce! Dă-ne iarăși zile ca cele de odinioară! Să ne fi lepădat Tu de tot oare și să Te fi mâniat Tu pe noi peste măsură de mult?”

Un scurt rezumat: Cartea Plângerile lui Ieremia este împărțită în cinci capitole. Fiecare capitol reprezintă un poem distinct. În ebraica originală, versetele compun un acrostih, fiecare verset începând cu o literă succesivă a alfabetului ebraic. În cartea Plângeri, prorocul Ieremia înțelege faptul că babilonienii au fost unealta lui Dumnezeu prin care a adus judecata asupra Ierusalimului (Plângeri 1.12-15, 2.1-8, 4.11). Plângerile lui Ieremia fac clar faptul că păcatul și rebeliunea au fost cauza pentru care mânia lui Dumnezeu s-a revărsat (1.8-9, 4.13, 5.16). Jelirea este potrivită în vremurile de nenorocire, dar ea trebuie să facă loc imediat părerii de rău și pocăinței (Plângeri 3.40-42, 5.21-22).

Prefigurări: Ieremia a fost cunoscut ca „prorocul care plânge” pentru adânca și permanenta pasiune pentru poporul lui și pentru cetatea lor (Plângeri 3.48-49). Aceeași durere pentru păcatele poporului și pentru faptul că-L respingeau pe Dumnezeu a fost exprimată de Isus, atunci când Se apropia de Ierusalim și privea în viitor la distrugerea lui de către romani (Luca 19.41-44). Pentru că evreii L-au respins pe Mesia, Dumnezeu a folosit asediul roman ca să-Și pedepsească poporul. Dar Dumnezeu nu Se bucură că trebuie să-Și pedepsească copiii, și faptul că L-a dat pe Isus Hristos ca soluție pentru păcat ne arată mila Lui cea mare față de poporul Său. Într-o zi, datorită lui Hristos, Dumnezeu va șterge toate lacrimile (Apocalipsa 7.17).

Aplicație practică: Chiar în timpul cumplitei judecăți, Dumnezeu este un Dumnezeu al nădejdii (Plângeri 3.24-25). Indiferent de cât de mult ne-am îndepărtat de El, avem speranța că ne putem întoarce la El și să-L găsim plin de milă și iertare (1 Ioan 1.9). Dumnezeu nostru este un Dumnezeu plin de dragoste (Plângeri 3.22) și, datorită dragostei Lui fără margini și a milei Lui, Și-a trimis Fiul, ca să nu pierim în păcatele noastre, ci să putem trăi veșnic împreună cu El (Ioan 3.16). Credincioșia lui Dumnezeu (Plângeri 3.23) și izbăvirea (Plângeri 3.26) sunt atribute care ne dau o mare speranță și mângâiere. El nu este un Dumnezeu dezinteresat și capricios, ci un Dumnezeu care-i va scăpa pe toți aceia care se întorc la El, recunosc că nu pot face nimic ca să obțină favoarea Lui și strigă după mila lui Dumnezeu, ca să nu fie nimiciți (Plângeri 3.22).

Cartea Ezechiel

Autorul: Autorul cărții este prorocul Ezechiel (Ezechiel 1.3). El a fost contemporan cu Ieremia și cu Daniel.

Data la care a fost scrisă: Cartea Ezechiel a fost scrisă probabil între anii 593 și 565 î.Cr., în timpul robiei babiloniene a evreilor.

Scopul pentru care a fost scrisă: Lucrarea lui Ezechiel a vizat generația sa, care era deopotrivă extrem de păcătoasă și cu totul lipsită de speranță. Prin intermediul lucrării sale profetice, a încercat să-i aducă la o pocăință imediată și la încredere în viitorul îndepărtat. El i-a învățat că: (1) Dumnezeu lucrează prin mesageri umani; (2) Chiar în înfrângere și disperare, poporul lui Dumnezeu trebuie să afirme suveranitatea lui Dumnezeu; (3) Cuvântul lui Dumnezeu nu dă greș niciodată; (4) Dumnezeu este prezent și I se poate aduce închinare oriunde; (5) Oamenii trebuie să-L asculte pe Dumnezeu, dacă se așteaptă să primească binecuvântări și (6) Împărăția lui Dumnezeu va veni.

Versete-cheie: Ezechiel 2.3-5: „El mi-a zis: «Fiul omului, te trimit la copiii lui Israel, la aceste ’popoare îndărătnice’ care s-au răzvrătit împotriva Mea; ei și părinții lor au păcătuit împotriva Mea, până în ziua de azi. Da, copiii aceștia la care te trimit sunt nerușinați și cu inima împietrită. Tu să le spui: ’Așa vorbește Domnul Dumnezeu!’ Fie că vor asculta, fie că nu vor asculta – căci sunt o casă de îndărătnici – vor ști totuși că în mijlocul lor este un proroc.»”

Ezechiel 18.4: „Iată că toate sufletele sunt ale Mele. După cum sufletul fiului este al Meu, tot așa și sufletul tatălui este al Meu. Sufletul care păcătuiește, acela va muri.”

Ezechiel 28.12-14: „Ajunseseși la cea mai înaltă desăvârșire, erai plin de înțelepciune și desăvârșit în frumusețe. Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu, și erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe: cu sardonix, cu topaz, cu diamant, cu crisolit, cu onix, cu jasp, cu safir, cu rubin, cu smarald și cu aur; timpanele și flautele erau în slujba ta, pregătite pentru ziua când ai fost făcut. Erai un heruvim ocrotitor cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu și umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare.”

Ezechiel 33.11: „Spune-le: «Pe viața Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui și să trăiască. Întoarceți-vă, întoarceți-vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce vreți să muriți voi, casa lui Israel?»”

Ezechiel 48.35: „Și, din ziua aceea, numele cetății va fi: «Domnul este aici!»”

Un scurt rezumat: Cum să procedezi cu o lume rătăcită? Ezechiel, destinat să înceapă lucrarea vieții lui ca preot la vârsta de treizeci de ani, a fost dezrădăcinat din țara sa natală și dus în Babilon la vârsta de douăzeci și cinci de ani. Timp de cinci ani a lâncezit în disperare. La vârsta de treizeci de ani, o vedenie măreață a gloriei lui Dumnezeu i-a fermecat ființa, acolo, în Babilon. Preotul/prorocul a descoperit că Dumnezeu nu e limitat de restricțiile înguste ale țării de baștină a lui Ezechiel. În schimb, El este un Dumnezeu universal, care poruncește și stăpânește indivizi și națiuni. În Babilon, Dumnezeu i-a împărtășit lui Ezechiel Cuvântul Său pentru popor. Experiența chemării lui l-a transformat pe Ezechiel. A ajuns devotat cu pasiune Cuvântului lui Dumnezeu. A conștientizat că nu avea nimic personal cu care să-i ajute pe robi în situația lor amară, dar era convins că Cuvântul lui Dumnezeu se adresa stării lor și le putea da biruință chiar acolo. Ezechiel a folosit diverse metode ca să-i comunice poporului lui Dumnezeu Cuvântul Lui. A folosit arta, ca să înfățișeze o imagine a Ierusalimului, acțiuni simbolice și comportament obișnuit, ca să le obțină atenția. Și-a ț părul și barba, ca să demonstreze ce urma să facă Dumnezeu cu Ierusalimul și cu locuitorii săi.

Cartea Ezechiel poate fi împărțită în patru secțiuni:

Capitolele 1-24: profeții privitoare la ruinarea Ierusalimului

Capitolele 25-32: profeții cu privire la judecata lui Dumnezeu asupra națiunilor din vecinătate

Capitolul 33: o ultimă chemare la pocăință adresată lui Israel

Capitolele 34-48: profeții privitoare la restaurarea viitoare a lui Israel

Prefigurări: Capitolul 34 din cartea Ezechiel este capitolul în cadrul căruia Dumnezeu îi denunță pe conducătorii lui Israel ca păstori falși, pentru că nu purtau cum trebuie de grijă de poporul Său. În loc să le pese de oile lui Israel, ei își purtau de grijă lor înșiși. Mâncau bine, erau bine îmbrăcați și li se purta de grijă tocmai de cei peste care erau puși (Ezechiel 34.1-3). Prin contrast, Isus este Păstorul cel bun, care Își dă viața pentru oi și care le protejează de lupii care ar distruge turma (Ioan 10.11-12). Versetul 4 din capitolul 34 îi descrie pe oamenii pe care păstorii nu i-au slujit ca fiind slabi, bolnavi, răniți și pierduți. Isus este Marele Medic, care ne vindecă rănile noastre spirituale (Isaia 53.5) prin moartea Sa pe cruce. El este Cel care caută și mântuiește ceea ce este pierdut (Luca 19.10).

Aplicație practică: Cartea Ezechiel ne cheamă să luăm parte la o întâlnire proaspătă și vie cu Dumnezeul lui Avraam, al lui Moise și al profeților. Trebuie să fim biruitori, sau altfel vom fi înfrânți. Ea ne provoacă să: experimentăm o viziune a puterii, a cunoașterii, a prezenței veșnice și a sfințeniei lui Dumnezeu, care ne va schimba viața; Îl lăsăm pe Dumnezeu să ne conducă; înțelegem forța și determinarea de a face rău care sălășluiește în inima tuturor oamenilor; recunoaștem că Dumnezeu îi socotește responsabili pe slujitorii Săi de atenționarea oamenilor răi cu privire la pericolul în care se află; experimentăm o relație vie cu Isus, care a spus că legământul cel nou se găsește în sângele Său.

Cartea Daniel

Autorul: Cartea Daniel îl identifică pe Daniel ca autor al său (Daniel 9.2, 10.2). Isus de asemenea îl menționează pe Daniel ca autor (Matei 24.15).

Data la care a fost scrisă: Cartea Daniel a fost scrisă probabil între anii 540 și 530 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: În anul 605 î.Cr., Nebucadnețar, împăratul Babilonului, a cucerit regatul lui Iuda și i-a deportat pe mulți dintre locuitorii lui în Babilon – inclusiv pe Daniel. Daniel a slujit la curtea regală a lui Nebucadnețar și a câtorva domnitori care l-au succedat pe acesta. Cartea Daniel consemnează acțiunile, profețiile și vedeniile prorocului Daniel.

Versete-cheie: Daniel 1.19-20: „Împăratul a stat de vorbă cu ei: dar între toți tinerii aceia nu s-a găsit niciunul ca Daniel, Hanania, Mișael și Azaria. De aceea, ei au fost primiți în slujba împăratului. În toate lucrurile care cereau înțelepciune și pricepere și despre care îi întreba împăratul, îi găsea de zece ori mai destoinici decât toți vrăjitorii și cititorii în stele care erau în toată împărăția lui.”

Daniel 2.31: „Tu, împărate, te uitai, și iată că ai văzut un chip mare. Chipul acesta era foarte mare și de o strălucire nemaipomenită. Stătea în picioare înaintea ta, și înfățișarea lui era înfricoșătoare.”

Daniel 3.17-18: „Iată, Dumnezeul nostru căruia Îi slujim poate să ne scoată din cuptorul aprins, și ne va scoate din mâna ta, împărate. Și chiar de nu ne va scoate, să știi, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi și nici nu ne vom închina chipului de aur pe care l-ai înălțat!”

Daniel 4.34-35: „L-am lăudat și slăvit pe Cel ce trăiește veșnic, Acela a cărui stăpânire este veșnică și a cărui Împărăție dăinuie din neam în neam. Toți locuitorii pământului sunt o nimica înaintea Lui; El face ce vrea cu oastea cerurilor și cu locuitorii pământului, și nimeni nu poate să stea împotriva mâniei Lui, nici să-I zică: «Ce faci?»”

Daniel 9.25-27: „Să știi, dar, și să înțelegi că de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului până la Unsul, la Cârmuitorul, vor trece șapte săptămâni; apoi, timp de șaizeci și două de săptămâni, piețele și gropile vor fi zidite din nou, și anume în vremuri de strâmtorare. După aceste șaizeci și două de săptămâni, Unsul va fi stârpit, și nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni va nimici cetatea și Sfântul Locaș, și sfârșitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ține până la sfârșit și, împreună cu el, și pustiirile. El va face un legământ trainic cu mulți timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa și darul de mâncare, și pe aripa urâciunilor idolești va veni unul care pustiește, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât.”

Un scurt rezumat: Cartea Daniel poate fi împărțită în trei secțiuni. Capitolul 1 descrie cucerirea Ierusalimului de către babilonieni. Alături de mulți alții, Daniel și cei trei prieteni ai lui au fost deportați în Babilon și, datorită curajului lor și a binecuvântării evidente a lui Dumnezeu care era asupra lor, au fost promovați în serviciul regelui (Daniel 1.17-20).

Capitolele 2-7 consemnează că Nebucadnețar a avut un vis pe care numai Daniel l-a putut tâlcui în mod corect. Visul lui Nebucadnețar cu chipul cel mare a reprezentat împărățiile care urmau să se ridice în viitor. Nebucadnețar a făcut un chip mare al lui însuși și i-a obligat pe toți să se închine înaintea lui. Șadrac, Meșac și Abed-Nego au refuzat și au fost cruțați în mod miraculos de Dumnezeu, cu toate că fuseseră aruncați într-un cuptor încins. Nebucadnețar este judecat de Dumnezeu pentru mândria lui, dar mai târziu este restaurat, odată ce recunoaște și acceptă suveranitatea lui Dumnezeu.

Capitolul 5 al cărții Daniel consemnează episodul în care Belșațar, fiul lui Nebucadnețar, folosește în mod abuziv lucrurile luate din Templul din Ierusalim și primește, ca răspuns, un mesaj de la Dumnezeu, scris pe perete. Numai Daniel a putut tâlcui scrisul, un mesaj al judecății iminente din partea lui Dumnezeu. Daniel este aruncat în groapa cu lei pentru refuzul de a se ruga împăratului, dar a fost cruțat în mod miraculos. Dumnezeu i-a dat lui Daniel o vedenie cu patru fiare. Ele i-au reprezentat pe împărații imperiilor Babilonian, Medo-Persan, Grec și Roman.

Capitolele 8-12 conțin o vedenie care implică un berbec, un țap și câteva coarne – care de asemenea se referă la împărății viitoare și la domnitorii acestora. Capitolul 9 din cartea Daniel consemnează profeția lui Daniel referitoare la cele „șapte săptămâni”. Dumnezeu i-a dat lui Daniel cronologia exactă privitoare la momentul în care Mesia urma să vină și să fie stârpit. Profeția menționează de asemenea un conducător din viitor care va încheia un legământ de șapte ani cu Israelul, pe care îl va rupe după trei ani și jumătate, fiind urmat apoi la scurt timp de marea judecată și de desăvârșirea tuturor lucrurilor. După această măreață vedenie, Daniel este vizitat și întărit de către un înger, și acesta îi explică lui Daniel viziunea în detaliu.

Prefigurări: În aceste relatări despre cuptorul aprins și despre Daniel în groapa cu lei, vedem o prefigurare a mântuirii asigurate de către Hristos. Cei trei oameni declară că Dumnezeu este un Dumnezeu mântuitor, care poate asigura o cale de scăpare din foc (Daniel 3.17). În același fel, prin faptul că L-a trimis pe Isus să moară pentru păcatele noastre, Dumnezeu a asigurat o scăpare din focul Iadului (1 Petru 3.18). În cazul lui Daniel, Dumnezeu a trimis un înger care să închidă gura leilor, și astfel l-a scăpat pe Daniel de la moarte. Isus Hristos este asigurarea noastră de pericolele păcatului care amenință să ne distrugă.

Vedenia lui Daniel cu privire la vremurile din urmă Îl înfățișează pe Mesia lui Israel, prin care mulți vor fi făcuți curați și sfinți (Daniel 12.10). El este neprihănirea noastră (1 Petru 5.21), prin care păcatele noastre, cu toate că sunt roșii ca sângele, vor fi spălate, și noi vom fi albi ca zăpada (Isaia 1.18).

Aplicație practică: La fel ca Șadrac, Meșac și Abed-Nego, trebuie să stăm întotdeauna fermi pentru ceea ce știm că este drept. Dumnezeu este mai mare decât orice pedeapsă care poate veni asupra noastră. Fie că Dumnezeu alege să ne scape, fie că nu, El este întotdeauna vrednic de încrederea noastră. Dumnezeu știe ce e cel mai bine și El îi onorează pe cei care se încred în El și Îl ascultă.

Dumnezeu are un plan, și planul său merge până la cele mai complexe detalii. Dumnezeu cunoaște și este în controlul viitorului. Tot ceea ce a prevestit Dumnezeu s-a împlinit întocmai. De aceea, trebuie să credem și să avem încredere că lucrurile pe care le-a vestit pentru viitor se vor întâmpla într-o zi exact așa cum a spus.

Cartea Osea

Autorul: Osea 1.1 îl identifică pe prorocul Osea ca autor al acestei cărți. Ea conține relatarea personală a lui Osea a mesajelor sale profetice pentru copiii lui Dumnezeu și pentru lume. Osea este singurul proroc din Israel care a lăsat profeții scrise care au fost consemnate în anii mai de pe urmă ai vieții sale.

Data la care a fost scrisă: Osea, fiul lui Beeri, a profețit într-o perioadă de timp cuprinsă între anii 785 și 725 î.Cr. Cartea Osea a fost scrisă probabil între anii 755 și 725 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Osea a scris această carte pentru a le reaminti israeliților – și nouă – că avem un Dumnezeu plin de dragoste, a cărui loialitate față de poporul legământului Său este neclintită. În ciuda faptului că Israelul s-a întors din nou și din nou către dumnezei falși, dragostea statornică a lui Dumnezeu este portretizată în soțul care suferă îndelung purtarea soției necredincioase. Mesajul lui Osea este, de asemenea, unul de avertizare pentru cei care vor întoarce spatele dragostei lui Dumnezeu. Prin prezentarea simbolică a căsătoriei lui Osea cu Gomera, dragostea lui Dumnezeu față de națiunea idolatră a lui Israel este prezentată într-o metaforă bogată pe tema păcatului, a judecății și a dragostei iertătoare.

Versete-cheie: Osea 1.2: „Întâia dată când a vorbit Domnul către Osea, Domnul i-a zis lui Osea: «Du-te și ia-ți o nevastă curvă și copii din curvie; căci țara a săvârșit o mare curvie, părăsindu-L pe Domnul!»”

Osea 2.23: „Îmi voi sădi pe Lo-Ruhama în țară și-i voi da îndurare; îi voi zice lui Lo-Ami: „Tu ești poporul Meu!”, și el va răspunde: „Dumnezeul meu!”

Osea 6.6: „Căci bunătate voiesc, nu jertfe, și cunoștință de Dumnezeu, mai mult decât arderi-de-tot!”

Osea 14.2-4: „Aduceți cu voi cuvinte de căință și întoarceți-vă la Domnul. Spuneți-I: «Iartă toate nelegiuirile, primește-ne cu bunăvoință, și Îți vom aduce, în loc de tauri, lauda buzelor noastre. Asirianul nu ne va scăpa, nu vrem să mai încălecăm pe cai și nu vrem să mai zicem lucrării mâinilor noastre: ’Dumnezeul nostru!’ Căci la Tine găsește milă orfanul.» «Le voi vindeca vătămarea adusă de neascultarea lor, îi voi iubi cu adevărat! Căci mânia Mea s-a abătut de la ei!»”

Un scurt rezumat: Cartea Osea poate fi împărțită în două părți: (1) Osea 1.1-3.5 este o descriere a unei neveste adultere și a unui soț credincios, simbol al necredincioșiei lui Israel față de Dumnezeu prin idolatrie și (2) Osea 3.6-14.9 conține condamnarea lui Israel, în special a Samariei, din cauza închinării la idoli, și restaurarea ulterioară.

Prima secțiune a cărții conține trei poeme distincte, care ilustrează felul în care copiii lui Dumnezeu s-au întors în mod repetat la idolatrie. Dumnezeu îi poruncește lui Osea să se căsătorească cu Gomera, dar, după ce i-a născut trei copii, ea îl părăsește pe Osea pentru iubiții ei. Sublinierea simbolică se poate vedea clar în primul capitol, Osea comparând faptele lui Israel cu părăsirea căsniciei pentru o viață de prostituție. A doua secțiune conține acuzarea israeliților de către Osea, urmată de promisiunile și de îndurarea lui Dumnezeu.

Cartea Osea este o declarație profetică a dragostei neobosite a lui Dumnezeu pentru copiii Săi. De la începutul vremurilor, Creația nerecunoscătoare și fără merite a acceptat dragostea, harul și mila lui Dumnezeu, fiind încă incapabilă să se abțină de la ticăloșia ei.

Ultima parte a cărții Osea arată felul în care dragostea lui Dumnezeu îi reabilitează încă o dată pe copiii Săi, uitând faptele lor rele, atunci când aceștia se întorc la El cu o inimă plină de pocăință. Mesajul profetic al lui Osea anunță venirea lui Mesia al lui Israel, 700 de ani mai târziu. Osea este citat des în Noul Testament.

Prefigurări: Osea 2.23 este mesajul profetic minunat din partea lui Dumnezeu de a include neamurile [neevreii] în numărul copiilor Săi, așa cum e menționat și în Romani 9.25 și în 1 Petru 2.10. Neamurile nu sunt inițial „poporul lui Dumnezeu”, dar prin îndurarea și harul Său, El L-a dat pe Isus Hristos și, prin credința în El, suntem altoiți în copacul poporului Său (Romani 11.11-18). Acesta este un adevăr extraordinar care privește Biserica, unul care este numit „mister”, pentru că, înainte de Hristos, poporul lui Dumnezeu erau considerați strict evreii. Când a venit Hristos, evreii au fost orbiți temporar, până când „va intra numărul deplin al neamurilor” (Romani 11.25).

Aplicație practică: Cartea Osea ne asigură de dragostea necondiționată a lui Dumnezeu pentru poporul Său. Dar este, de asemenea, o imagine a felului în care Dumnezeu este necinstit și mâniat de faptele copiilor Săi. Cum poate un copil căruia i se oferă dragoste, îndurare și har din belșug să-și trateze Tatăl cu atâta lipsă de respect? Totuși, am făcut acest lucru timp de secole întregi. Când ne gândim la felul în care israeliții I-au întors spatele lui Dumnezeu, nu trebuie să privim decât până la oglinda din fața noastră, ca să vedem o reflecție a acelorași israeliți.

Numai amintindu-ne de cât de mult a făcut Dumnezeu pentru fiecare dintre noi vom fi în stare să evităm să-L respingem pe Cel care ne poate da viață veșnică în Glorie, în locul Iadului pe care-l merităm. Este fundamental să învățăm să ne respectăm Creatorul. Osea ne-a arătat că, atunci când facem o greșeală, dacă avem o inimă plină de părere de rău și o promisiune de pocăință, atunci Dumnezeu ne va arăta din nou dragostea Lui nesfârșită (1 Ioan 1.9).

Cartea Ioel

Autorul: Cartea Ioel afirmă că autorul ei este prorocul Ioel (Ioel 1.1).

Data la care a fost scrisă: Cartea Ioel a fost scrisă probabil între anii 835 și 800 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Iuda, cadrul stabilit al cărții, este devastat de un roi imens de lăcuste. Această invazie de lăcuste distruge totul: lanurile de grâne, viile, grădinile și copacii. Ioel descrie lăcustele în mod simbolic ca pe o armată de oameni în marș și vede tot acest lucru ca pe o judecată divină, care vine împotriva națiunii din cauza păcatelor ei. Cartea evidențiază două evenimente majore. Unul este invazia de lăcuste, și celălalt este revărsarea Duhului Sfânt. Împlinirea inițială a acestui eveniment este citată de Petru, în Fapte capitolul 2, ca fiind un lucru care s-a întâmplat la Cincizecime.

Versete-cheie: Ioel 1.4: „Ce a lăsat nemâncat lăcusta Gazam a mâncat lăcusta Arbeh, ce a lăsat lăcusta Arbeh a mâncat lăcusta Ielec, ce a lăsat lăcusta Ielec a mâncat lăcusta Hasil.”

Ioel 2.25: „Vă voi răsplăti astfel anii pe care i-au mâncat lăcustele.”

Ioel 2.28: „După aceea voi turna Duhul Meu peste orice făptură; fiii și fiicele voastre vor proroci, bătrânii voștri vor visa vise, și tinerii voștri vor avea vedenii.”

Un scurt rezumat: O invazie cumplită de lăcuste este urmată de o mare foamete în toată țara. Ioel folosește aceste evenimente ca pe un catalizator ca să trimită cuvinte de avertizare către Iuda. Dacă oamenii nu se vor pocăi repede și pe de-a-ntregul, armatele dușmane vor devora țara la fel ca elementele naturale. Ioel cheamă tot poporul și preoții din țară să postească și să se smerească, timp în care să caute iertarea lui Dumnezeu. Dacă vor răspunde, națiunea va avea parte de binecuvântări materiale și spirituale reînnoite. Dar ziua Domnului vine. Și, de această dată, temutele lăcuste vor părea, prin comparație, ca niște țânțari, atunci când toate națiunile vor avea parte de judecata Lui.

Tema predominantă a cărții Ioel este ziua Domnului, o zi a mâniei și a judecății lui Dumnezeu. Aceasta este ziua în care Domnul Își descoperă atributele: mânia, puterea și sfințenia, și este o zi plină de groază pentru dușmanii Săi. În primul capitol, ziua Domnului este experimentată în mod istoric prin invazia de lăcuste asupra țării. Capitolul 2.1-17 este un capitol de tranziție, în care Ioel folosește metafora invaziei de lăcuste și a secetei ca să reînnoiască o chemare la pocăință. Capitolele 2.18-3.21 descriu ziua Domnului în termeni escatologici și răspund chemării la pocăință cu profeții privitoare la restaurarea fizică (2.21-27), spirituală (2.28-32) și națională (3.1-21).

Prefigurări: Ori de câte ori Vechiul Testament vorbește despre judecata pentru păcat, fie că este vorba despre păcatul individual sau al națiunii, este prefigurată venirea lui Isus. Prorocii Vechiului Testament l-au avertizat în mod repetat pe Israel să se pocăiască, dar chiar și atunci când cei din Israel au făcut acest lucru, pocăința lor s-a rezumat la ținerea Legii și la lucrări. Jertfele pe care le aduceau la Templu erau o umbră a jertfei finale, oferită o dată pentru totdeauna, lucru care se va întâmpla la cruce (Evrei 10.10). Ioel ne spune că judecata finală a lui Dumnezeu, manifestă în ziua Domnului, va fi „mare și foarte înfricoșată: cine o poate suferi?” (Ioel 2.11) Răspunsul este că noi, prin noi înșine, nu am putea niciodată suferi un astfel de moment. Dar dacă ne-am pus încrederea în Hristos ca ispășire pentru păcatele noastre, nu mai avem de ce să ne temem de ziua judecății.

Aplicație practică: Fără pocăință, judecata va fi fără milă, absolută și sigură. Încrederea noastră nu trebuie să fie în posesiunile noastre, ci în Domnul, Dumnezeul nostru. Uneori Dumnezeu poate folosi natura, durerea sau alte întâmplări obișnuite ca să ne atragă mai aproape de El. Dar în mila și harul Său, a asigurat planul final pentru mântuirea noastră – Isus Hristos, care a fost răstignit pentru păcatele noastre și care a schimbat păcatul nostru cu neprihănirea Lui perfectă (2 Corinteni 5.21). Nu este timp de pierdut. Judecata lui Dumnezeu va veni repede, ca un hoț noaptea (1 Tesaloniceni 5.2) și trebuie să fim pregătiți. Astăzi este ziua mântuirii (2 Corinteni 6.2). „Căutați-L pe Domnul câtă vreme se poate găsi; chemați-L câtă vreme este aproape. Să se lase cel rău de calea lui și omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul, care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu obosește iertând” (Isaia 55.6-7). Numai însușindu-ne mântuirea lui Dumnezeu putem scăpa de mânia Lui, care se va manifesta în ziua Domnului.

Cartea Amos

Autorul: Amos 1.1 îl identifică pe autorul cărții ca fiind prorocul Amos.

Data la care a fost scrisă: Cartea Amos a fost scrisă probabil între anii 760 și 753 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Amos era un păstor și culegător de fructe din satul Tecoa din Iudeea atunci când Dumnezeu l-a chemat, cu toate că i-a lipsit educația sau un cadru preoțesc. Misiunea lui Amos îl viza pe vecinul său din nord, Israelul. Mesajele sale privitoare la osânda și robia care erau iminente pentru națiune din cauza păcatelor ei erau în mare parte nepopulare și nebăgate în seamă, pentru că din vremea lui Solomon nu mai fuseseră vremuri atât de bune în Israel. Lucrarea lui Amos are loc în timpul domniei lui Ieroboam al II-lea în Israel și a lui Ozia în Iuda.

Versete-cheie: Amos 2.4: „Așa vorbește Domnul: «Pentru trei nelegiuiri ale lui Iuda, ba pentru patru, nu-Mi schimb hotărârea, pentru că au nesocotit Legea Domnului și n-au păzit poruncile Lui, ci s-au lăsat duși în rătăcire de idolii cei mincinoși după care au umblat și părinții lor.»”

Amos 3.7: „Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-Și descopere taina Sa slujitorilor Săi proroci.”

Amos 9.14: „Îi voi aduce înapoi pe prinșii de război ai poporului Meu, Israel; ei vor zidi iarăși cetățile pustiite și le vor locui, vor sădi vii și le vor bea vinul, vor face grădini și le vor mânca roadele.”

Un scurt rezumat: Amos poate vedea că, dincolo de prosperitatea și puterea exterioară a lui Israel, în interior, națiunea este coruptă până la măduvă. Păcatele pentru care Amos îl mustră pe popor au un spectru larg: neglijarea Cuvântului lui Dumnezeu, idolatrie, închinare păgână, lăcomie, conducere coruptă și asuprirea celor săraci. Amos începe pronunțând o judecată asupra tuturor națiunilor din jur, apoi asupra propriei sale națiuni, Iuda, și, în cele din urmă, cea mai aspră judecată o primește Israelul. Vedeniile lui de la Dumnezeu revelează același mesaj categoric: judecata este aproape. Cartea se încheie cu promisiunea pe care Dumnezeu i-o face lui Amos că, în viitor, rămășița va fi restaurată.

Prefigurări: Cartea Amos se încheie cu o promisiune glorioasă în viitor. „Îi voi sădi în țara lor și nu vor mai fi smulși din țara pe care le-am dat-o, zice Domnul, Dumnezeul tău!” (9.15) Împlinirea finală a promisiunii pe care i-a făcut-o Dumnezeu lui Avraam (Gen. 12.7, 15.7, 17.8) va fi în timpul domniei de o mie de ani a lui Hristos pe pământ (vezi Ioel 2.26-27). Apocalipsa 20 descrie domnia de o mie de ani a lui Hristos pe pământ, un timp de pace și bucurie sub perfecta guvernare a Însuși Mântuitorului. În acea vreme, Israelul care atunci va crede și creștinii dintre neamuri vor fi uniți în Biserică și vor trăi și vor domni împreună cu Hristos.

Aplicație practică: Uneori credem că suntem un „simplu”! Suntem un simplu agent de vânzări, un simplu fermier sau o simplă soție. Amos ar putea fi considerat un „simplu”. El nu a fost proroc sau preot, nici măcar un fiu de-al vreunuia dintre ei. El era doar un păstor, un mic om de afaceri din Iuda. Cine-l va asculta pe el? Dar, în loc să caute scuze, Amos a ascultat și a devenit vocea puternică a lui Dumnezeu pentru schimbare.

De la un capăt la celălalt al Bibliei, Dumnezeu i-a folosit pe acești „simpli”, cum ar fi păstori, tâmplari, pescari. Orice ai fi în această viață, Dumnezeu te poate folosi. Amos nu a fost un cine știe ce. A fost un „simplu”. Un „simplu” slujitor pentru Dumnezeu. Este bine să fii „simplul” lui Dumnezeu.

Cartea Obadia

Autorul: Obadia versetul 1 îl identifică pe autor ca fiind Obadia.

Data la care a fost scrisă: Cartea Obadia a fost scrisă probabil între anii 848 și 840 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Obadia este cea mai scurtă carte din Vechiul Testament, având doar 21 de versete. Obadia este prorocul lui Dumnezeu care folosește această ocazie ca să-l condamne pe Edom pentru păcatele sale împotriva lui Dumnezeu și a lui Israel. Edomiții sunt urmașii lui Esau, și israeliții sunt urmașii fratelui său geamăn Iacov. O ceartă între cei doi frați i-a afectat pe urmași timp de mai bine de 1.000 de ani. Separarea i-a făcut pe edomiți să-i interzică lui Israel să traverseze ținutul lor, în timpul ieșirii israeliților din Egipt. Păcatul mândriei lui Edom cerea acum un cuvânt de judecată din partea Domnului.

Versete-cheie: Obadia versetul 4: „Dar, chiar dacă ai locui tot atât de sus ca vulturul, chiar dacă ți-ai așeza cuibul între stele, tot te voi arunca jos și de acolo, zice Domnul.”

Obadia versetul 12: „Nu trebuia să te uiți mulțumit la ziua fratelui tău, în ziua nenorocirii lui, nu trebuia să te bucuri de copiii lui Iuda, în ziua pieirii lor, și nu trebuia să vorbești cu semeție, în ziua strâmtorării!”

Obadia versetul 15: „Căci ziua Domnului este aproape pentru toate neamurile. Cum ai făcut, așa ți se va face; faptele tale se vor întoarce asupra capului tău.”

Un scurt rezumat: Mesajul lui Obadia este final și sigur: regatul Edomului va fi distrus în întregime. Edom a fost arogant, s-a bucurat de nenorocirile Israelului, și atunci când armatele dușmane au atacat Ierusalimul și israeliții au cerut ajutor, edomiții au refuzat și au ales să lupte împotriva lor, nu în sprijinul lor. Aceste semne ale mândriei nu mai puteau fi trecute cu vederea. Cartea se încheie cu promisiunea reîntregirii și a izbăvirii Sionului în zilele din urmă, când țara va fi redată poporului lui Dumnezeu, vreme în care El va domni peste ei.

Prefigurări: Versetul 21 al cărții Obadia conține o prefigurare a lui Hristos și a Bisericii Sale. „Izbăvitorii se vor sui pe muntele Sionului ca să judece muntele lui Esau. Dar împărăția va fi a Domnului.” Acești „izbăvitori” (sau „eliberatori”) sunt apostolii lui Hristos, slujitori ai Cuvântului și mai ales predicatori ai Evangheliei din aceste zile din urmă. Ei sunt numiți „izbăvitori” nu pentru că ei ne dobândesc mântuirea, ci pentru că predică izbăvirea prin Evanghelia lui Hristos și ne arată calea de a obține acea izbăvire. Ei și Cuvântul propovăduit de ei sunt mijloacele prin care Vestea Bună a mântuirii le este transmisă tuturor oamenilor. În timp ce Hristos este singurul Izbăvitor care a venit singur să obțină izbăvirea, și este Autorul ei, izbăvitorii și eliberatorii Evangheliei vor fi din ce în ce mai evidențiați, pe măsură ce sfârșitul vremurilor se apropie.

Aplicație practică: Dumnezeu va birui în locul nostru, dacă-I vom rămâne credincioși. Spre deosebire de Edom, trebuie să fim dispuși să-i ajutăm pe alții în momente de nevoie. Mândria este un păcat. Nu avem nimic cu ce să ne mândrim, în afară de Isus și ceea ce a făcut El pentru noi.

 Cartea Iona

Autorul: Iona 1.1 îl identifică în mod specific pe Iona ca fiind autorul acestei cărți.

Data la care a fost scrisă: Cartea Iona a fost scrisă probabil între anii 793 și 758 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Neascultarea și trezirea sunt temele-cheie ale acestei cărți. Experiența lui Iona în pântecul peștelui celui mare îi face parte de experiența unică de a căuta o scăpare unică, în timp ce se pocăiește în această perioadă la fel de unică de meditație. Neascultarea lui inițială duce nu numai la trezire personală, ci și la trezirea celor din Ninive. Mulți consideră trezirea pe care Iona o aduce în Ninive ca fiind unul dintre cele mai mari eforturi evanghelistice din toate timpurile.

Versete-cheie: Iona 1.3: „Și Iona s-a sculat să fugă la Tars, departe de fața Domnului.”

Iona 1.17: „Domnul a trimis un pește mare să-l înghită pe Iona, și Iona a stat în pântecele peștelui trei zile și trei nopți.”

Iona 2.2: „În strâmtorarea mea L-am chemat pe Domnul, și m-a ascultat; din mijlocul Locuinței morților am strigat, și mi-ai auzit glasul.”

Iona 3.10: „Dumnezeu a văzut ce făceau ei și că se întorceau de la calea lor cea rea. Atunci Dumnezeu S-a căit de răul pe care Se hotărâse să li-l facă și nu l-a făcut.”

Un scurt rezumat: Teama și mândria lui Iona îl face să fugă de Dumnezeu. El nu dorește să meargă la Ninive să le predice oamenilor pocăința, așa cum a poruncit Dumnezeu, pentru că îi percepe ca fiind dușmani ai lui, și este convins că Dumnezeu nu-Și va duce la îndeplinire amenințarea de a distruge cetatea. În schimb, se îmbarcă pe o corabie care mergea la Tars, care este în direcție opusă. În curând, o furtună violentă determină echipajul să arunce sorțul, care arată că Iona este problema. Îl aruncă peste bord și este înghițit de un pește mare. Stând în pântecul lui timp de trei zile și trei nopți, Iona se pocăiește de păcatul lui față de Dumnezeu, și peștele îl varsă pe uscat (ne întrebăm de ce i-a luat atât de mult timp să se pocăiască). Apoi Iona face călătoria de 800 de kilometri până la Ninive și conduce această cetate la o mare trezire. Dar prorocul este nemulțumit (de fapt se bosumflă), în loc să fie mulțumitor atunci când cei din Ninive se pocăiesc. Iona își învață totuși lecția, atunci când Dumnezeu folosește un vânt, un lujer de curcubete și un vierme ca să-l învețe că El este plin de milă.

Prefigurări: Faptul că Iona este un prototip al lui Hristos reiese în mod clar din cuvintele lui Hristos. În Matei 12.40-41, Isus declară că va sta în mormânt tot atâta timp cât a stat Iona în pântecul peștelui. El continuă să spună că, în timp ce oamenii din Ninive s-au pocăit la propovăduirea lui Iona, fariseii și învățătorii Legii care L-au respins pe Isus L-au respins pe Unul care este mult mai mare decât Iona. La fel cum Iona le-a adus adevărul lui Dumnezeu privitor la pocăință și mântuire ninivenilor, și Isus a adus același mesaj (Iona 2.9, Ioan 14.6) al mântuirii lui Dumnezeu, numai prin Dumnezeu (Romani 11.36).

Aplicație practică: Nu ne putem ascunde de Dumnezeu. Ceea ce dorește să împlinească prin noi se va întâmpla, în ciuda tuturor obiecțiilor și împotrivirilor noastre. Efeseni 2.10 ne reamintește că El are planuri cu privire la noi și va face ca noi să ne conformăm cu aceste planuri. Cât de ușor ar fi dacă noi, spre deosebire de Iona, ne-am supune Lui fără întârziere!

Dragostea lui Dumnezeu se manifestă în accesibilitatea ei pentru toți, indiferent de reputația, naționalitatea sau rasa noastră. Oferta fără plată a Evangheliei este pentru oamenii din toate timpurile. Sarcina noastră ca și creștini este să fim mijlocul prin care Dumnezeu îi spune lumii despre această ofertă și să ne bucurăm de mântuirea altora. Aceasta este o experiență pe care Dumnezeu vrea ca noi să o împărtășim cu El, nu să fim geloși sau plini de resentimente față de cei care vin la Hristos într-o „convertire din ultimul ceas” sau care trec prin împrejurări deosebite de ale noastre.

Cartea Mica

Autorul: Autorul cărții Mica a fost prorocul Mica (Mica 1.1).

Data la care a fost scrisă: Cartea Mica a fost scrisă probabil între anii 735 și 700 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Mesajul cărții Mica e un amestec complex de judecată și speranță. Pe de altă parte, profețiile anunță judecata pentru Israel, datorită relelor sociale, a conducerii corupte și a idolatriei. Această judecată era așteptat să culmineze cu distrugerea Samariei și a Ierusalimului. Pe de altă parte, cartea proclamă nu numai restaurarea națiunii, ci și transformarea și înălțarea Israelului și a Ierusalimului. Mesajele de speranță și condamnare nu sunt totuși neapărat contradictorii, devreme ce restaurarea și transformarea au loc numai după judecată.

Versete-cheie: Mica 1.2: „Ascultați, voi popoare toate! Ia aminte, pământule și ce este pe el! Domnul Dumnezeu să fie martor împotriva voastră, Domnul, care este în Templul Lui cel sfânt!”

Mica 5.2: „Și tu, Betleeme Efrata, măcar că ești prea mic între cetățile de căpetenie ale lui Iuda, totuși din tine Îmi va ieși Cel ce va stăpâni peste Israel și a cărui obârșie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veșniciei.”

Mica 6.8: „Ți s-a arătat, omule, ce este bine, și ce alta cere Domnul de la tine decât să faci dreptate, să iubești mila și să umbli smerit cu Dumnezeul tău?”

Mica 7.18-19: „Care Dumnezeu este ca Tine, care ierți nelegiuirea și treci cu vederea păcatele rămășiței moștenirii Tale? – El nu-Și ține mânia pe vecie, ci Îi place îndurarea! El va avea iarăși milă de noi, va călca în picioare nelegiuirile noastre, și vei arunca în fundul mării toate păcatele lor.”

Un scurt rezumat: Prorocul îi condamnă pe domnitori, pe preoți și pe prorocii lui Israel care exploatează și îndrumă greșit poporul. Din cauza faptelor lor, Ierusalimul va fi distrus. Prorocul Mica proclamă izbăvirea poporului, care va merge din Ierusalim în Babilon, și încheie cu un îndemn pentru Ierusalim să distrugă națiunile care s-au strâns împotriva lui. Conducătorul ideal va veni din Betleem să apere națiunea, și profetul proclamă triumful rămășiței lui Iacov și întrevede o zi când Iehova va curăța națiunea de idolatrie și de încrederea în puterea militară. Prorocul prezintă un rezumat puternic și concis al cerințelor lui Iehova privitoare la dreptate și loialitate și anunță judecata asupra acelora care au urmat căile lui Omri și ale lui Ahab. Cartea se încheie cu o liturghie profetică, cuprinzând elemente de jale. Israel își mărturisește păcatul și este asigurat de izbăvirea care vine prin faptele mărețe ale lui Iehova.

Prefigurări: Mica 5.2 este o profeție mesianică prezentată în contextul în care magii Îl caută pe Împăratul născut în Betleem (Matei 2.6). Acești împărați din Răsărit au fost folosiți de Dumnezeu, au urmat o stea și au aflat că din micuțul sat Betleem ieșise Prințul Păcii, Lumina lumii. Mesajul lui Mica privitor la păcat, pocăință și restaurare își găsește împlinirea finală în Isus Hristos, care este ispășirea pentru păcatele noastre (Romani 3.24-25) și singura cale către Dumnezeu (Ioan 14.6).

Aplicație practică: Dumnezeu dă avertismente, ca să nu trebuiască să suferim mânia Sa. Judecata vine cu siguranță dacă avertizările lui Dumnezeu nu sunt luate în seamă și dacă soluția Lui pentru păcat în jertfa Fiului Său este respinsă. În cazul celui care crede în Hristos, Dumnezeu ne va disciplina – nu din ură – ci pentru că ne iubește. El știe că păcatul distruge și vrea să fim în siguranță. Această stare de bine, care este promisiunea restaurării, îi așteaptă pe aceia care rămân în ascultare de El.

Cartea Naum

Autorul: Autorul cărții Naum se identifică pe sine ca fiind Naum (în evreiește „consolator” sau „mângâietor”) din Elcoș (1.1). Sunt multe teorii privitoare la locația acelui oraș, dar nu există dovezi concludente. O astfel de teorie este că se referă la orașul numit mai târziu Capernaum (care în mod literal înseamnă „satul lui Naum”), de la Marea Galileii.

Data la care a fost scrisă: Având în vedere cantitatea limitată de informație pe care o știm cu privire la Naum, cel mai bun lucru pe care-l putem face este să restrângem intervalul de timp în care a fost scrisă cartea Naum la intervalul dintre anii 663 și 612 î.Cr. Sunt menționate două evenimente care ne ajută să determinăm aceste date. Mai întâi, Naum menționează Teba (No-Amon) din Egipt căzând sub asirieni (663 î.Cr.) la timpul trecut, așa că deja avusese loc. În al doilea rând, celelalte profeții ale lui Naum s-au împlinit în anul 612 d.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Naum nu a scris această carte ca pe o avertizare sau ca pe o „chemare la pocăință” pentru poporul din Ninive. Dumnezeu le trimisese deja pe profetul Iona cu 150 de ani mai devreme cu ceea ce le-a promis El că se va întâmpla dacă vor continua în căile lor rele. Oamenii din acea vreme s-au pocăit, dar acum trăiau la fel de rău, dacă nu mai rău decât înainte. Asirienii deveniseră cu totul brutali în cuceririle lor (spânzurând trupurile victimelor lor pe stâlpi și punându-le pieile pe pereții corturilor lor, printre alte atrocități). Acum Naum le spune celor din Iuda să nu dispere, pentru că Dumnezeu a pronunțat judecată și asirienii urmau să primească în curând exact ceea ce meritau.

Versete-cheie: Naum 1.7: „Domnul este bun; El este un loc de scăpare în ziua necazului; și-i cunoaște pe cei care se încred în El.”

Naum 1.14a: „Iată ce a poruncit însă Domnul împotriva ta, Asur: «Nu vei mai avea urmași care să-ți poarte numele.»”

Naum 1.15a: „Iată pe munți picioarele solului care vestește pacea!” Vezi, de asemenea, Isaia 52.7 și Romani 10.15.

Naum 2.13a: „Iată că am necaz pe tine, zice Domnul oștirilor.”

Naum 3.19: „Rana ta nu se alină prin nimic, rana ta este fără leac! Toți cei care vor auzi de tine vor bate din palme, căci cine este acela pe care să nu-l fi atins răutatea ta?”

Un scurt rezumat: Oamenii din Ninive au răspuns odată la predicarea lui Iona și s-au întors de la căile lor rele ca să-I slujească Dumnezeului Iehova. Dar 150 de ani mai târziu, cei din Ninive s-au întors la idolatrie, violență și aroganță (Naum 3.1-4). Încă o dată, Dumnezeu îl trimite pe unul dintre profeții Săi la Ninive ca să vestească judecata prin distrugerea orașului și ca să-i îndemne să se pocăiască. Din păcate, ninivenii nu au ținut cont de avertizarea lui Naum, și orașul a fost adus sub domnia babiloniană.

Prefigurări: Pavel repetă versetul din Naum 1.15 în Romani 10.15 cu referire la Mesia și la lucrarea Lui, cât și la apostolii lui Cristos din timpul Său. Poate fi de asemenea înțeles în legătură cu fiecare lucrător al Evangheliei a cărui lucrare este de a „predica Evanghelia păcii”. Dumnezeu a făcut pace cu păcătoșii prin sângele lui Cristos și le-a dat oamenilor Lui pacea care „întrece orice pricepere” (Filipeni 4.7). Lucrarea propovăduitorului este de asemenea să „aducă vești bune” (NTLR), cum sunt împăcarea, neprihănirea, iertarea, viața și mântuirea veșnică prin Cristosul crucificat. Predicarea unei asemenea Evanghelii și aducerea unor astfel de vești fac picioarele lui frumoase. Imaginea de aici este a unuia care aleargă înspre alții, doritor și bucuros să proclame Vestea bună.

Aplicație practică: Dumnezeu este răbdător și încet la mânie. El îi dă fiecărei țări timp să-L proclame pe El ca Dumnezeu al lor. Dar El nu Se lasă batjocorit. De fiecare dată când o țară se îndepărtează de El ca să-și slujească propriile motive, El intervine cu judecată. Cu aproape 200 de ani în urmă, Statele Unite s-a format ca o națiune călăuzită de principii biblice. În ultimii 50 de ani, acest lucru s-a schimbat și națiunea se îndreaptă în fiecare zi în direcție opusă. Ca și creștini, datoria noastră este aceea de a susține în mod ferm principiile biblice și adevărul scriptural, pentru că Adevărul este singura speranță a unei țări.

Cartea Habacuc

Autorul: Habacuc 1.1 identifică cartea Habacuc ca fiind o profeție a profetului Habacuc.

Data la care a fost scrisă: Cartea Habacuc a fost scrisă probabil între anii 610 și 605 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Habacuc se întreba de ce Dumnezeu îngăduia ca poporul Său ales să treacă prin suferința din acea vreme, suferind în mâna dușmanilor lor. Dumnezeu răspunde, și credința lui Habacuc este restabilită.

Versete-cheie: Habacuc 1.2: „Până când voi striga către Tine, Doamne, fără s-asculți? Până când mă voi tângui Ție, fără să dai ajutor?”

Habacuc 1.5: „Aruncați-vă ochii printre neamuri și priviți, uimiți-vă și îngroziți-vă! Căci în zilele voastre voi face o lucrare pe care n-ați crede-o, dacă v-ar povesti-o cineva!”

Habacuc 1.12: „Doamne, nu ești Tu din veșnicie, Dumnezeul meu, Sfântul meu? Nu vom muri!”

Habacuc 2.2-4: „Domnul mi-a răspuns și a zis: «Scrie prorocia și sap-o pe table, ca să se poată citi ușor! Căci este o prorocie a cărei vreme este hotărâtă, se apropie de împlinire și nu va minți; dacă zăbovește, așteapt-o, căci va veni și se va împlini negreșit. Iată, i s-a îngâmfat sufletul, nu este fără prihană în el; dar cel neprihănit va trăi prin credința lui.»”

Habacuc 2.20: „Domnul însă este în Templul Lui cel sfânt. Tot pământul să tacă înaintea Lui!”

Habacuc 3.2: „Când am auzit, Doamne, ce ai vestit, m-am îngrozit. Însuflețește-Ți lucrarea în cursul anilor, Doamne! Fă-Te cunoscut în trecerea anilor! Dar, în mânia Ta, adu-Ți aminte de îndurările Tale!”

Habacuc 3.19: „Domnul Dumnezeu este tăria mea; El îmi face picioarele ca ale cerbilor și mă face să merg pe înălțimile mele.”

Un scurt rezumat: Cartea Habacuc începe cu tânguirea lui Habacuc în fața lui Dumnezeu, dorind să știe de ce poporului ales al lui Dumnezeu i se îngăduie să sufere în captivitatea lor (Habacuc 1.1-4). Domnul îi răspunde lui Habacuc, spunând în esență: „Nu ai crede dacă ți-aș spune” (Habacuc 1.5-11). Atunci Habacuc continuă spunând: „Ok, Tu ești Dumnezeu, dar totuși, spune-mi mai multe cu privire la motivul pentru care se întâmplă acest lucru” (Habacuc 1.17-2.1). Dumnezeu îi răspunde din nou și-i dă mai multe informații și apoi îi spune pământului să tacă înaintea Lui (Habacuc 2.2-20). Apoi Habacuc scrie o rugăciune, exprimând credința lui puternică în Dumnezeu, în ciuda acestor încercări (Habacuc 3.1-19).

Prefigurări: Apostolul Pavel citează din Habacuc 2.4 în două ocazii diferite (Romani 1.17, Galateni 3.11), ca să repete doctrina justificării prin credință. Credința care este darul lui Dumnezeu și care este disponibilă prin Cristos este, în același timp, o credință care mântuiește (Efeseni 2.8-9) și una care susține de-a lungul vieții. Obținem viața veșnică prin credință și trăim viața creștină prin aceeași credință. Spre deosebire de „cel mândru” de la începutul versetului, al cărui suflet nu este cum trebuie și ale cărui dorințe nu sunt drepte, noi, cei care suntem făcuți neprihăniți prin credința în Cristos, suntem făcuți cu totul drepți, pentru că El a schimbat neprihănirea Lui perfectă cu păcatul nostru (2 Corinteni 5.21) și ne-a făcut în stare să trăim prin credință.

Aplicație practică: Aplicația pentru cel care citește cartea Habacuc este că este admis să pui întrebări cu privire la ceea ce face Dumnezeu, cu toate că trebuie puse cu respect și reverență. Uneori nu este evident pentru noi ce se întâmplă, mai ales dacă suntem aruncați în mijlocul suferinței de o perioadă de timp sau dacă se pare că dușmanii noștri prosperă, în vreme ce noi de-abia o ducem. Totuși, cartea Habacuc afirmă că Dumnezeu e un Dumnezeu Suveran, omnipotent, care are toate lucrurile sub control. Noi trebuie doar să stăm liniștiți și să știm că El este la lucru. El este cine spune că este și Își ține promisiunile. El îi va pedepsi pe cei răi. Chiar și atunci când nu putem vedea acest lucru, El stă pe tronul Universului. Trebuie să ne concentrăm pe aceasta: „Domnul Dumnezeu este tăria mea; El îmi face picioarele ca ale cerbilor și mă face să merg pe înălțimile mele” (Habacuc 3.19). Făcându-ne în stare să mergem pe înălțimi înseamnă să ne ducă în locurile mai înalte, cu El, unde suntem separați de lume. Uneori calea pe care trebuie să mergem ca să ajungem acolo este prin suferință și necaz, dar dacă ne odihnim în El și ne încredem în El, ajungem acolo unde El vrea ca noi să fim.

Cartea Țefania

Autorul: Țefania 1.1 îl identifică pe profetul Țefania ca fiind autorul cărții Țefania. Numele Țefania înseamnă „apărat de Dumnezeu”.

Data la care a fost scrisă: Cartea Țefania a fost scrisă probabil între anii 735 și 725 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Mesajul de judecată și de încurajare al lui Țefania conține trei doctrine majore: 1) Dumnezeu e Suveran peste toate națiunile. 2) Cei răi vor fi pedepsiți și cei neprihăniți vor fi îndreptățiți în ziua judecății. 3) Dumnezeu îi binecuvântează pe aceia care se pocăiesc și se încred în El.

Versete-cheie: Țefania 1.18: „Nici argintul, nici aurul lor nu vor putea să-i izbăvească, în ziua mâniei Domnului; ci toată țara va fi mistuită de focul geloziei Lui, căci îi va nimici deodată pe toți locuitorii țării.”

Țefania 2.3: „Căutați-L pe Domnul, toți cei smeriți din țară, care împliniți poruncile Lui! Căutați dreptatea, căutați smerenia! Poate că veți fi cruțați în ziua mâniei Domnului.”

Țefania 3.17: „Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău, ca un viteaz care poate ajuta; Se va bucura de tine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui și nu va mai putea de veselie pentru tine.”

Un scurt rezumat: Țefania pronunță judecata lui Dumnezeu asupra întregului pământ, asupra lui Iuda, asupra națiunilor înconjurătoare, asupra Ierusalimului și asupra tuturor națiunilor. Acest lucru este urmat de proclamări ale binecuvântării lui Dumnezeu asupra tuturor națiunilor, în special asupra rămășiței credincioase a poporului Său din Iuda.

Țefania a avut curajul de a vorbi în mod direct pentru că știa că proclama Cuvântul lui Dumnezeu. Cartea sa începe cu „Cuvântul Domnului” și se încheie cu „zice Domnul”. El a știut că nici mulțimea de zei cărora li se închinau cei din popor și nici chiar tăria armatei asiriene nu-i putea salva. Dumnezeu e îndurător și plin de milă, dar atunci când toate avertismentele Lui sunt ignorate, trebuie așteptată judecata. Ziua judecății lui Dumnezeu este adesea menționată în Scriptură. Prorocii au numit-o „Ziua Domnului”. Ei s-au referit la diferite evenimente, cum este căderea Ierusalimului, ca manifestări ale Zilei lui Dumnezeu, fiecare dintre ele arătând înspre Ziua Domnului cea de la sfârșit.

Prefigurări: Binecuvântările finale asupra Sionului pronunțate în versetele 14-20 sunt în mare măsură neîmplinite, ducându-ne la concluzia că acestea sunt profeții mesianice care așteaptă cea de-a doua venire a lui Cristos ca să se împlinească. Domnul a îndepărtat pedeapsa noastră numai prin Cristos, care a venit să moară pentru păcatele poporului Său (Țefania 3.15, Ioan 3.16). Dar Israelul nu-L-a recunoscut încă pe adevăratul lui Mântuitor. Acest lucru urmează să se întâmple (Romani 11.25-27).

Promisiunea păcii și a siguranței pentru Israel, un timp în care Împăratul lui va fi în mijlocul său, se va împlini atunci când Cristos Se va întoarce să judece lumea și să o îndrepte, pentru El. Tot așa cum S-a înălțat la cer după înviere, El Se va întoarce și va întemeia un nou Ierusalim pe pământ (Apocalipsa 21). În acea vreme, toate promisiunile lui Dumnezeu pentru Israel vor fi împlinite.

Aplicație practică: Cu doar câteva ajustări de nume și situații, acest profet al secolului VII î.Cr. ar putea sta la amvoanele noastre astăzi și să prezinte același mesaj al judecății celor răi și al speranței pentru cei credincioși. Țefania ne reamintește faptul că Dumnezeu este insultat de păcatele morale și religioase ale poporului Său. Cei din poporul lui Dumnezeu nu vor scăpa de pedeapsă atunci când păcătuiesc cu voia. Pedeapsa poate fi dureroasă, dar scopul ei poate fi de răscumpărare, mai degrabă decât de pedeapsă. Inevitabilitatea pedepsei celor răi ne oferă mângâiere într-un timp în care se pare că răul este dezlănțuit și victorios. Avem libertatea de a nu-L asculta pe Dumnezeu, dar nu și libertatea de a scăpa de consecințele acelei neascultări. Aceia care-I sunt credincioși lui Dumnezeu pot fi relativ puțini, dar El nu-i uită.

Cartea Hagai

Autorul: Hagai 1.1 îl identifică pe profetul Hagai ca fiind autorul cărții Hagai.

Data la care a fost scrisă: Cartea Hagai a fost scrisă aproximativ în anul 520 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Hagai a căutat să confrunte poporul lui Dumnezeu cu privire la prioritățile lor. El i-a chemat la reverență și să-L glorifice pe Dumnezeu prin construirea Templului, în ciuda opoziției locale și oficiale. Hagai i-a chemat să nu fie descurajați de faptul că acest templu nu va fi tot atât de bogat decorat ca cel al lui Solomon. I-a îndemnat să se întoarcă de la necurăția căilor lor și să se încreadă în puterea suverană a lui Dumnezeu. Cartea Hagai este o aducere-aminte a problemelor pe care le-au întâmpinat cei din poporul lui Dumnezeu în acea vreme, a felului în care s-au încrezut plini de curaj în Dumnezeu și a modului în care Dumnezeu a purtat de grijă de nevoile lor.

Versete-cheie: Hagai 1.4: „Dar pentru voi a venit oare vremea să locuiți în case căptușite cu tavan, când Casa aceasta este dărâmată?”

Hagai 1.5-6: „Așa vorbește acum Domnul oștirilor: «Uitați-vă cu băgare de seamă la căile voastre! Semănați mult, și strângeți puțin, mâncați, și tot nu vă săturați, beți, și tot nu vă potoliți setea, vă îmbrăcați, și tot nu vă este cald; și cine câștigă o simbrie o pune într-o pungă spartă! »”

Hagai 2.9: „Slava acestei Case din urmă va fi mai mare decât a celei dintâi, zice Domnul oștirilor; și în locul acesta voi da pacea, zice Domnul oștirilor.”

Un scurt rezumat: Oare poporul lui Dumnezeu își va examina prioritățile, va prinde curaj și va acționa pe baza promisiunilor lui Dumnezeu? Dumnezeu a căutat să avertizeze poporul să ia aminte la cuvintele Lui. Și nu doar că i-a avertizat, ci le-a și oferit promisiuni prin slujitorul Său Hagai, ca să-i motiveze să-L urmeze. Pentru că cei din poporul lui Dumnezeu au inversat prioritățile lor și nu L-au pus pe Dumnezeu pe primul loc în viața lor, Iuda a fost trimis în exilul babilonian. Ca răspuns la rugăciunea lui Daniel și ca împlinire a promisiunilor lui Dumnezeu, Dumnezeu i-a poruncit lui Cir, împăratul persan, să le îngăduie evreilor aflați în exil să se întoarcă înapoi la Ierusalim. Un grup de evrei s-au întors în țara lor cu mare bucurie, L-au pus pe Dumnezeu pe primul loc în viața lor, I s-au închinat și au început să reconstruiască Templul din Ierusalim fără ajutorul oamenilor din loc, care locuiau în Palestina. Credința lor cutezătoare a fost întâmpinată de opoziție atât din partea localnicilor, cât și din partea guvernului persan timp de aproximativ 15 ani.

Prefigurări: Așa cum e în cazul majorității cărților profeților mici, cartea Hagai se încheie cu promisiuni de restaurare și binecuvântare. În ultimul verset, Hagai 2.23, Dumnezeu folosește un titlu clar mesianic cu referire la Zorobabel, „robul Meu” (compară cu 2 Samuel 3.18, 1 Împărați 11.34, Isaia 42.1-9, Ezechiel 37.24-25). Prin Hagai, Dumnezeu promite să-l facă ca pe o pecete, lucru care era un simbol al onoarei, al autorității și al puterii, într-un fel ca sceptrul unui rege, folosit la punerea sigiliului pe scrisori și pe decrete. Zorobabel, ca pecetea lui Dumnezeu, reprezintă casa lui David și reluarea linii mesianice întrerupte de exil. Zorobabel restabilește linia davidică a împăraților, care va culmina cu domnia lui Cristos din timpul mileniului. Zorobabel apare în genealogia lui Cristos atât în partea lui Iosif (Matei 1.12), cât și a Mariei (Luca 3.27).

Aplicație practică: Cartea Hagai atrage atenția asupra problemelor obișnuite cu care se confruntă majoritatea oamenilor chiar în zilele noastre. Hagai ne cere: 1) să ne examinăm prioritățile și să vedem dacă suntem mai interesați de plăcerile noastre decât de a face lucrul lui Dumnezeu; 2) să respingem o atitudine defetistă atunci când întâmpinăm opoziție sau împrejurări descurajatoare; 3) să ne mărturisim eșecurile și să căutăm să trăim o viață curată înaintea lui Dumnezeu; 4) să acționăm plini de curaj pentru Dumnezeu, pentru că avem asigurarea că El este întotdeauna cu noi și este în controlul deplin al împrejurărilor în care ne aflăm și 5) să ne odihnim în siguranță în brațele lui Dumnezeu, știind că El ne va binecuvânta din belșug, pe măsură ce-L vom sluji cu credincioșie.

Cartea Zaharia

Autorul: Zaharia 1.1 îl identifică pe profetul Zaharia ca fiind autorul cărții Zaharia.

Data la care a fost scrisă: Cartea Zaharia a fost scrisă probabil în două segmente de bază între anii 520 și 470 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Zaharia a subliniat faptul că Dumnezeu i-a folosit pe profeții Lui ca să-l învețe, să-l avertizeze și să-l corecteze pe poporul Său. Din nefericire, ei au refuzat să asculte. Păcatul lor a adus judecata lui Dumnezeu. Cartea de asemenea depune mărturie că până și prorocia poate fi coruptă. Istoria arată că, în această perioadă, profeția a căzut în dizgrație printre evrei, conducând la perioada dintre testamente, când nicio voce profetică de durată nu i-a mai vorbit poporului lui Dumnezeu.

Versete-cheie: Zaharia 1.3: „Spune-le, dar: «Așa vorbește Domnul oștirilor: ‘Întoarceți-vă la Mine, zice Domnul oștirilor, și Mă voi întoarce și Eu la voi’, zice Domnul oștirilor.»”

Zaharia 7.13: „Când chema El, ei n-au vrut s-asculte: «De aceea nici Eu n-am vrut s-ascult, când au chemat ei, zice Domnul oștirilor.»”

Zaharia 9.9: „Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit și biruitor, smerit și călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgărițe.”

Zaharia 13.9: „Dar treimea aceasta din urmă o voi pune în foc și o voi curăța cum se curăță argintul, o voi lămuri cum se lămurește aurul. Ei vor chema Numele Meu, și îi voi asculta; Eu voi zice: «Acesta este poporul Meu!» Şi ei vor zice: «Domnul este Dumnezeul meu!»”

Un scurt rezumat: Cartea Zaharia ne învață faptul că mântuirea poate fi obținută de fiecare. Ultimul capitol înfățișează oameni din toată lumea care vin să se închine lui Dumnezeu, care dorește ca toți oamenii să-L urmeze. Aceasta nu este doctrina universalismului, adică faptul că toți oamenii vor fi mântuiți pentru că este în natura lui Dumnezeu să mântuiască. Mai degrabă, cartea ne învață că Dumnezeu dorește ca toți oamenii să I se închine și îi acceptă pe cei care fac acest lucru, indiferent de exprimările lor naționale sau politice, așa cum e în cazul eliberării lui Iuda și a Ierusalimului de dușmanii lor politici. În cele din urmă, Zaharia a propovăduit că Dumnezeu este Suveran peste această lume, în ciuda oricărei aparențe contrare. Vedeniile lui cu privire la viitor indică faptul că Dumnezeu vede tot ceea ce se va întâmpla. Descrierile intervențiilor lui Dumnezeu în lume ne învață faptul că, în cele din urmă, el va aduce evenimentele omenirii la finalul pe care El l-a ales. El nu elimină libertatea individului de a-L urma pe Dumnezeu sau de a se răzvrăti, dar îi trage pe oameni la răspundere pentru alegerile pe care le fac. În ultimul capitol, chiar și forțele naturii răspund la controlul lui Dumnezeu.

Prefigurări: Profețiile despre Isus Cristos și despre era mesianică abundă în cartea Zaharia. De la promisiunea că Mesia urma să vină și să locuiască printre noi (Zaharia 2.10-12, Matei 1.23) la simbolismul Vlăstarului și a Pietrei (Zaharia 3.8-9, 6.12-13, Isaia 11.1, Luca 20.17-18) și la promisiunea celei de-a doua veniri a Sale, când cei care L-au străpuns Îl vor privi și vor boci (Zaharia 12.10, Ioan 19.33-37), Cristos este subiectul cărții Zaharia. Isus este Mântuitorul lui Israel, un izvor al cărui sânge acoperă păcatele tuturor celor care vin la El ca să capete mântuire (Zaharia 13.1, 1 Ioan 1.7).

Aplicație practică: Dumnezeu așteaptă de la noi astăzi închinare sinceră și o trăire morală. Exemplul lui Zaharia de a învinge prejudecățile naționale ne reamintește să ne îndreptăm către toate domeniile societății noastre. Trebuie să întindem invitația lui Dumnezeu pentru mântuire către oameni din toate naționalitățile, limbile, rasele și culturile, și anume faptul că mântuirea este disponibilă numai prin sângele vărsat al lui Isus Cristos pe cruce, care a murit în locul nostru, ca să facă ispășirea pentru păcat. Dar dacă respingem acea jertfă, nu mai este nicio altă jertfă prin care să putem fi împăcați cu Dumnezeu. Nu este niciun alt nume sub cer prin care oamenii să fie mântuiți (Fapte 4.12). Nu este timp de pierdut; astăzi este ziua mântuirii (2 Corinteni 6.2).

Cartea Maleahi

Autorul: Maleahi 1.1 îl identifică pe profetul Maleahi ca fiind autorul cărții Maleahi.

Data la care a fost scrisă: Cartea Maleahi a fost scrisă între anii 440 și 400 î.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Cartea Maleahi este o profeție: Cuvântul lui Dumnezeu pentru Israel prin Maleahi (1.1). Aceasta a fost avertizarea lui Dumnezeu prin Maleahi, ca să le spună oamenilor să se întoarcă la Dumnezeu. Odată cu încheierea ultimei cărți a Vechiului Testament, rostirea dreptății lui Dumnezeu și promisiunea restaurării Sale prin Mesia care urma să vină răsună în urechile israeliților. Patru sute de ani de tăcere urmează, încheindu-se cu un mesaj asemănător din partea următorului profet al lui Dumnezeu, Ioan Botezătorul, care anunță: „Pocăiți-vă, căci Împărăția cerurilor este aproape” (Matei 3.2).

Versete-cheie: Maleahi 1.6: „Un fiu îl cinstește pe tatăl său și o slugă pe stăpânul său. Dacă sunt Tată, unde este cinstea care Mi se cuvine? Dacă sunt Stăpân, unde este teama de Mine? – zice Domnul oștirilor către voi, preoților, care nesocotiți Numele Meu.”

Maleahi 3.6-7: „Căci Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb; de aceea, voi, copii ai lui Iacov, n-ați fost nimiciți. Din vremea părinților voștri voi v-ați abătut de la poruncile Mele și nu le-ați păzit. Întoarceți-vă la Mine, și Mă voi întoarce și Eu la voi, zice Domnul oștirilor.”

Un scurt rezumat: Maleahi a scris cuvintele Domnului către poporul ales al lui Dumnezeu care se rătăcise, în special preoții care se întorseseră de la Domnul. Preoții nu tratau în mod serios jertfele pe care trebuiau să I le aducă lui Dumnezeu. Erau sacrificate animale cu cusururi, cu toate că legea cerea animale fără defect (Deuteronomul 15.21). Bărbații lui Iuda le tratau în mod neloial pe nevestele tinereții lor și se întrebau de ce Dumnezeu nu le-ar accepta jertfele pe care le aduceau. De asemenea, oamenii nu dădeau zeciuială așa cum ar fi trebuit să facă (Leviticul 27.30, 32). Dar în ciuda păcatului poporului și a faptului că s-au îndepărtat de Dumnezeu, Maleahi reafirmă dragostea lui Dumnezeu pentru poporul Său (Maleahi 1.1-5) și promisiunile Sale privitoare la un sol care urma să vină (Maleahi 2.17-3.5).

Prefigurări: Maleahi 3.1-6 este o profeție care îl privea pe Ioan Botezătorul. El a fost solul Domnului trimis să pregătească calea (Matei 11.10) pentru Mesia, Isus Cristos. Ioan a propovăduit pocăința și a botezat în Numele Domnului, pregătind astfel calea pentru prima venire a lui Isus. Dar Solul care intra „deodată în Templu” este Însuși Cristos la a doua Sa venire, când vine cu putere și mărire (Matei 24). În acel timp, El îi va „curăța pe fiii lui Levi” (v. 3), însemnând că aceia care au reprezentat Legea mozaică vor avea ei înșiși nevoie de curățire de păcat prin sângele Mântuitorului. Numai atunci vor fi în stare să aducă „daruri neprihănite”, pentru că va fi neprihănirea lui Cristos imputată lor prin credință (2 Corinteni 5.21).

Aplicație practică: Dumnezeu nu e mulțumit atunci când nu ascultăm poruncile Lui. El le va răsplăti celor care Îl nesocotesc. În ceea ce privește faptul că Dumnezeu urăște divorțul (2.16), Dumnezeu ia în serios legământul căsătoriei și nu vrea ca acesta să fie rupt. Trebuie să rămânem fideli partenerului de căsnicie din tinerețea noastră o viață întreagă. Dumnezeu vede inima noastră, așa că știe ce intenții avem; nimic nu poate fi ascuns de El. El Se va întoarce și va aduce judecata. Dar dacă ne întoarcem la El, El Se va întoarce la noi (Maleahi 3.6).

Sait https://www.gotquestions.org/Romana/ansamblu-asupra-Vechiului-Testament.html

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.