Evanghelistul Franklin Graham a apelat la tribunal nevoit să lupte pentru libertatea sa religioasă în Regatul Unit. Predicile lui Graham au fost anulate în diverse locații, după presiunile exercitate de activiștii LGBT, din cauza mentalității sale biblice privind sexualitatea și căsătoria. Potrivit purtătorului de cuvânt al lui Graham, având în vedere că organizatorii evenimentelor au […]
Evanghelistul Franklin Graham la tribunal — Noutati Crestine
Este un motiv de îngrijorare la cote mondiale legat de moartea subită din China, oameni secerați pe străzile orașelor, sute de morți, mii de oameni infestați, iar situația pare a fi scăpată de sub control. Acest virus mortal face ravagii și a creat panică generală prin înfiorătoarele imagini cu trupuri ale oamenilor secerate pe străzi. […]
“Coronavirușii” sufletului tău — Ciprian Barsan
A ieșit din sărăcie pentru a influența președinți și papi. Este numit și Billy Graham al Americii Latine, numărul oamenilor care au auzit predicile lui ajungând la mai bine de un miliard în toată lumea. Recent, John Jessup de la CBN a vorbit cu Luis Palau înainte să împlinească 85 de ani, o vârstă la […]
Ultimul mesaj al evanghelistului Luis Palau — Noutati Crestine
OSEA, CARTEA LUI. Această primă carte din colecţia de scrieri a prorocilor mici, colecţie cu care se încheie VT, aşa cum îl avem noi, provine din sec. al 8-lea î.Cr. şi, împreună cu Amos, este adresată împărăţiei lui Israel, deseori numită de Osea ca Efraim. Avem toate motivele să credem că prorocul se trăgea din N şi a iubit ţara şi oamenii ei. De aceea, a fost destul de dificil pentru el să pronunţe aceste mustrări şi ameninţări, când apelurilor lui nu li s-au acordat atenţie. Intensitatea sentimentelor lui poate fi măsurată după vivacitatea limbii. El pune alături metafore şi comparaţii în aluzii care în zilele lui spuneau fără îndoială foarte mult, cu toate că înţelesul lor real scapă uneori cititorului modern. Schimbările de subiect sunt bruşte şi, în absenţa expresiilor introductive, nu este clar unde se sfârşeşte un pasaj şi unde începe celălalt. Se pare că materialul a fost aranjat într-o ordine cât de cât cronologică, şi a recunoaşte situaţiile istorice care stau la baza cuvintelor prorocului înseamnă a găsi o cheie importantă a înţelegerii textului.
I. Conţinutul pe scurt
1:1 Titlul
1:2-9 Familia prorocului înainte de 752 î.Cr.
1:10-2:1 O predică pe marginea numelor copiilor lui
2:2-15 Israel cel necredincios este prosper acum, dar nu pentru multă vreme
2:16-23 Noul legământ al Domnului
3:1-15 Dragostea Domnului va birui
4:1-5:7 Condamnarea aspră a închinării păgâne şi consecinţele acesteia
5:8-7:16 Panică odată cu năvălirea asirienilor, cca. 733 î.Cr.
8:1-14 Dezintegrarea religioasă şi politică
9:1-9 Prorocul dispreţuit avertizează cu privire la Exil
9:10-17 Populaţia lor va scădea
10:1-8 Altarele lor vor fi ruinate
10:9-15 Vor secera ce au semănat
11:1-11 Dragostea lui Dumnezeu evită pedeapsa
11:12-12:14 O predică cu privire la Iacov, amăgitorul
13:1-16 Moartea este inevitabilă, exilul este iminent, cca. 724 î.Cr.
14:1-8 Promisiunea Domnului de a ierta pe cei care se vor întoarce la El
14:9 Sfaturi de încheiere
II. Contextul istoric
Deşi Osea a prorocit în Israel, versetul de început menţionează un singur împărat, pe Ieroboam al Il-lea, care a domnit în Israel. Cei care l-au urmat au fost consideraţi nedemni de a fi menţionaţi, iar perioada activităţii lui Osea este marcată de domniile împăraţilor din Iuda. Perioada la care se referă prorociile sunt ultimii 30 de ani ai împărăţiei de N. După ani de prosperitate, reflectaţi în prorocia lui Amos, dar văzuţi de acesta ca o perioadă de abuzuri crase a resurselor pe care le-au primit de la Dumnezeu, declinul a început brusc, după moartea lui Ieroboam II (753 î.Cr.). Comportamentul exuberant şi plin de încredere care este zugrăvit în Osea 4 şi 5 ne sugerează o perioadă de început a activităţii prorocului, când din punct de vedere politic totul părea în ordine şi economia era în plină dezvoltare. La vremea aceea, o prorocie care anunţa nimicirea părea incredibilă.
Pe măsură ce timpul trecea, este posibil ca desfăşurarea evenimentelor să fi dat credibilitate spuselor prorocului, dar atitudinile nu s-au schimbat cu uşurinţă, nici chiar după ce au fost ameninţaţi cu invazia. Armatele asiriene au mărşăluit tot mai aproape de Israel, în timpul domniei lui Tiglat-Pileser III (745-727 î.Cr.), până când în 743 Damascul a fost silit să plătească tribut. Înainte de moartea lui Menahem, împăratul lui Israel, în 742/741, acelaşi împărat consemnează faptul că a primit tribut de la Israel. La o dată mai târzie, pentru a evita deportarea, fiecare bărbat trebuia să plătească o sumă de bani echivalentă cu preţul unui sclav (2 Împăraţi 15:19-20).
O încercare de revoltă împotriva Asiriei a fost întreprinsă de Pecah, împăratul lui Israel (740-732 î.Cr.) în alianţă cu Siria (Isaia 7); chiar dacă Iuda s-ar fi alăturat coaliţiei, cauza ar fi fost tot lipsită de speranţe. Puterea asiriană a fost foarte mare şi în 732 î.Cr., Damascul a căzut în mâinile duşmanilor. Tot atunci a fost invadat şi Israelul, teritoriul Galileii anexat şi mulţi dintre oamenii lui Israel duşi în captivitate (Osea 7:8-9). Era în perioada domniei lui Osea (732-723/2 î.Cr.) când s-a făcut apel la Egipt (2 Împăraţi 17:4), într-o încercare de a se elibera de sub jugul asirian (Osea 9:3; 11:5; 12:1). Încercarea a fost nereuşită, Osea a fost dus în captivitate şi în 722 Samaria a căzut, după o împresurare de 3 ani.
În ciuda înrăutăţirii situaţiei politice nu a existat nici o îmbunătăţire în modul de viaţă al israeliţilor, şi nu a existat nici o dorinţă din partea nimănui de a asculta de cuvintele prorocului.
III. Modul de viaţă al lui Israel
Spre deosebire de contemporanul său Amos, Osea a pus marea parte a vinei penru colapsul lui Israel pe adoptarea unui stil de viaţă străin, împrumutat de la vecinii canaaniţi. Mergând după „Baal”, prescurtarea folosită de proroc pentru zeitatea păgână şi tot ceea ce era asociat cu cultul acesteia, Israel s-a angajat să practice un sistem care i-a afectat nu numai închinarea. Fiecare domeniu al vieţii, începând de la lucrul câmpului, folosirea timpului liber, îndatoririle şi angajamentele sociale şi până la deciziile şi relaţiile politice, au fost toate afectate de acest sistem. Baalii au fost priviţi ca sursa fertilităţii (2:5; 4:10) şi a prosperităţii financiare (2:8). Pentru a te închina lor nu era necesară nici disciplina personală şi nici standardele morale înalte. În schimb, ritualurile care implicau orgii şi care se practicau la altarele păgâne au făcut apel la partea senzuală a naturii omeneşti şi a militat împotriva a tot ceea ce se înţelegea prin moralitatea stabilită de legământul din vechime.
Liderii naţiunii, regi, preoţi şi negustori, au fost vinovaţii principali care au promovat modul acesta de viaţă (5:1-7). El a devenit norma, iar pasiunea prorocului de a face şi a promova binele a fost interpretată ca o nebunie (9:7). Dacă cei puternici din ţară trebuiau să-şi asume mustrarea şi să iniţieze reforma, prorocul avea înaintea sa o sarcină de neinvidiat. Există dovezi că la primele semne ale năvălirii asiriene au fost anumite încercări ale israeliţilor de a se căii (6:1-3), dar acestea au fost superficiale şi nu au început să aibă ca rezultat reformarea societăţii.
În societate au dominat nelegiuirea şi nedreptatea. Hoţia şi tâlhăria pe drumuri, furtul, uciderile, beţiile, intrigile (6:7; 7:7) şi toate relele care se trag din acestea sunt menţionate de proroc – dar preocuparea lui nu se limitează la alcătuirea unei liste de păcate şi să arate cu degetul. Ceea ce-l întristează şi-l face să protesteze este alegerea pe care a făcut-o Israel respingându-L pe Domnul, cu care Israel a fost „logodită”, pentru dumnezei fără nici o valoare care, nu le putea da prosperitate ci, dimpotrivă, puteau aduce numai nimicire, atât ţării cât şi poporului ei.
IV. Implicarea prorocului
Pentru Osea nu a fost o întâmplare că propria lui experienţă personală l-a pregătit să înţeleagă adevărul profund al dragostei eterne pe care a avut-o Domnul pentru Israel, în ciuda faptului că Israel L-a respins. Modul în care Osea exprimă acest lucru (1:2) ridică probleme pentru cititorul din zilele noastre. Orice explicaţie ar fi încercat să dea un biograf, uitându-se înapoi, Osea putea vedea că experienţa lui nu a fost un accident. Domnul a fost în ea, pregătindu-şi servul pentru o lucrare pe care n-ar fi putut-o duce la îndeplinire fără acea formă anume de suferinţă.
Soţia lui, Gomera, i-a născut trei copii a căror nume vorbesc despre judecata lui Dumnezeu: „Izreel”, locul unde sabia lui Iehu a pus capăt dinastiei lui Omri (2 Împăraţi 9:23-10:17), „Cea fără îndurare” şi „Nu este poporul meu” (1:4-9). Se pare că după aceea Gomera l-a părăsit pe soţul ei pentru a trăi o viaţă de promiscuitate care îi convenea şi că, în cele din urmă, ajungând să fie trecută şi neatrăgătoare, s-a simţit părăsită, dar a fost răscumpărată de soţul pe care-l părăsise. După ce a ţinut-o pentru o vreme ascunsă, el i-a redat locul de soţie. Întâmplarea nu este povestită explicit, căci intenţia nu este aceea de a ne impresiona cu încărcătura emoţională ci de a demonstra caracterul constant al dragostei lui Dumnezeu. De aceea, există diferente de interpretare a acţiunii prorocului, dar în ce-o priveşte pe Israel, Domnul va deschide o cale de întoarcere spre El după o disciplinare în Exil, şi „Nu-i poporul Meu” va deveni din nou „fiii Dumnezeului Celui viu” (1:10).
Pentru a-l ajuta să înţeleagă situaţia, Osea s-a folosit de cunoştinţele pe care le avea despre patriarhi, în special despre Iacov, care s-a luptat să obţină ceea ce dorea chiar dacă trebuia să lupte cu Dumnezeu (12:2-14). Şi totuşi. Dumnezeu a făcut ceea ce a dorit El, chiar şi cu acest bărbat care a recurs la înşelătorie şi din care s-a născut naţiunea. Întocmai după cum Iacov a atras asupra sa exilul, tot aşa şi Efraim îşi pregătea nimicirea. Ca şi în cazul lui Iacov când exilul nu însemna sfârşitul, tot aşa prorocul a văzut că Exilul nu va fi ultimul cuvânt privitor la vinovăţia lui Israel.
Osea a cunoscut şi întâmplarea Exodului şi a meditat la semnificaţia pe care o avea aceasta pentru vremea lui (11:1-4). Ca un tată cu copii neascultători, Domnul a furnizat poporului Său cele necesare, cu toate că ei nu şi-au dat seama de sursa sănătăţii şi a prosperităţii lor. Dragostea Domnului, asemănătoare cu dragostea unui părinte grijuliu, a continuat să se manifeste în ciuda faptului că fiii Săi erau răzvrătiţi şi L-au respins. El totuşi îl numeşte pe Efraim „poporul Meu” (11:7). Conflictul dintre dragostea Domnului şi nevoia de a pedepsi şi de a distruge a sfâşiat inima lui Dumnezeu (11:8). Aici prorocul se apropie foarte mult de revelaţia NT cu privire la dragostea lui Dumnezeu, aşa cum este văzută pe cruce.
În 9:7 se face aluzie la opoziţia din partea autorităţilor, în lumina tratamentului pe care l-au suferit prorocii dinaintea lui (1 Împăraţi 19:2; 22:8; Amos 7:12-13), nu este surprinzător faptul că Osea a fost privit ca un om slab de minte ce se amesteca în treburile altora, ca unul care trecea drept nebun, care la caz de nevoie putea fi închis. El s-a identificat cu suferinţele Domnului şi a avut parte de ele, în măsura în care a iubit cu o dragoste asemănătoare Lui.
V. Teologia din cartea lui Osea
În timp ce Amos a avut un mesaj pentru vecinii lui Israel cât şi pentru poporul lui Dumnezeu, Osea se concentrează asupra relaţiei dintre Domnul şi Israel, legaţi printr-un legământ al cărui angajament şi simbol era numele lui Iahve (12:9). Condiţiile legământului sunt menţionate în 13:4, unde se face referire la prima poruncă. Evident, Cele zece porunci au fost cunoscute. Numele Iahve apare foarte frecvent, şi când se foloseşte Elohim, apare întotdeauna împreună cu adjectivul posesiv „Dumnezeul vostru” sau „Dumnezeul nostru”. De patru ori Osea foloseşte numele El, Cel Sfânt (11:9,12), Dumnezeul cel viu (1:10), Domnul oştirilor (12:5). Aici accentul cade pe faptul că nimeni nu se poate compara cu Dumnezeul lui Israel.
Pe un alt plan, Osea vede că Israel a atras necazul asupra sa. Dezastrele naturale şi înfrângerile militare pe care le-a suferit Israel au avut la bază legea providenţială a cauzei şi efectului, cu toate că Osea nu a vorbit niciodată despre ea ca şi cum ar acţiona într-un mod mecanic. Domnul Însuşi acţionează în circumstanţe, mâncând în secret „ca şi molia” ca să nimicească, sau „ca o putreziciune” ca să aducă prăpădul (5:12). Această lege va acţiona până judecata deplină se va duce la îndeplinire. Secerişurile vor fi fără rod (9:2), va fi zadarnic ca cineva să adune bogăţii (9:6), femeile nu vor mai zămisli, şi chiar dacă vor da naştere copiilor, aceştia vor fi născuţi pentru a pieri în război (9:11-14). Oamenii trebuie să înveţe că misterioasa putere reproductivă pe care o posedă ei, cât şi cea a plantelor şi animalelor nu este în cele din urmă sub controlul oamenilor. Există o retribuţie proprie omului care acţionează de îndată ce s-a produs un abuz.
Osea utilizează comparaţii extraordinare pentru a-L asemăna pe Domnul cu un leu, cu un leopard şi cu o ursoaică ai cărui pui i-au fost furaţi (13:7-8). În fiecare caz, animalul nu face nici mai mult nici mai puţin decât ceea ce face el prin natura lui. Aşa de mare a fost dragostea Domnului că El nu s-a putut abţine să răcnească, să nimicească şi să devoreze. Şi El a fost privat de dragostea poporului lui şi armatele asiriene literalmente vor sfâşia, vor devora şi vor târî după ele prada. Atât evenimentele istorice cât şi lumea naturii sunt coordonate conform voii Domnului.
Au privit oare contemporanii lui Osea acuzaţiile prorocului ca fiind exagerate, aşa încât pedeapsa să apară prea mare în raport cu fapta? Este posibil să fi fost aşa, întrucât Osea a insistat că pe parcursul întregii lor istorii, cu excepţia poate a primei perioade ce a urmat Exodului (2:15; 11:1), Israel a fost un popor răzvrătit. Imediat după ce au luat contact cu închinarea lui Baal în pustie, natura lor adevărată a început să se vadă (9:10; 13:16). Cererea unui împărat a fost un alt semn de apostazie (13:10; cf. 9:15), şi prorocul a comentat asupra prăbuşirii monarhiei pe măsură ce împăraţii au fost ucişi şi au fost înlocuiţi de uzurpatori (7:7; 8:4). Din nou, istoria s-a dovedit a concura la planurile lui Dumnezeu şi înţelesul ei poate fi discernut de omul care este în acord cu cuvântul lui Dumnezeu. Apostazia contemporanilor lui Osea a fost punctul culminant al unei răzvrătiri îndelungate şi acum a sosit timpul ca Dumnezeu să o curme. De fapt, Israel nu L-a cunoscut pe Domnul, cu toate că ei au pretins că-L cunosc (8:2). De aceea, ei au înţeles greşit felul în care El trata cu ei. O astfel de înstrăinare nu putea fi rezolvată, datorită în mare măsură faptului că lui Israel nu i s-a admis nici o înstrăinare. Nici apelurile şi nici ameninţările nu i-au impresionat şi, de aceea, pedeapsa trebuia să vină.
Fără îndoială că Israel a făcut mult caz de închinarea publică. Formula de pocăinţă (6:1-3) se poate să fi fost o „formulă generală de confesare”, iar altarele nu duceau lipsă de închinători (4:13; 8:11). S-au adus jertfe şi ritualurile au fost păstrate, dar oamenii erau conştienţi de nevoia de a fi iertaţi numai într-o mică măsură şi, de aceea, închinarea nu avea ca rezultat vieţi schimbate (6:4-6). Cunoaşterea lui Dumnezeu i-ar fi putut face pe israeliţi conştienţi de enorma lor nevoie de iertare şi de necesitatea enormă de a răspunde pozitiv dragostei statornice a lui Dumnezeu. Fără acestea nu ar fi existat niciodată dreptate şi o convieţuire corectă între oameni.
În lumina tuturor celor de mai sus, ce speranţe putea Osea prezenta pentru timpul lui sau pentru viitor? El ştia că următoarea fază va fi exilul şi nimicirea a tot ceea ce a îndrăgit Israel. Atunci, ei nu se vor mai putea apropia de idolii lor (2:6), nu-şi vor mai putea ţinea sărbătorile şi sărăcia le va aduce aminte de nevoia lor disperată (2:9 ş.urm.). Această experienţă îi va face să se întoarcă la Domnul (2:7) şi va face ca „nevasta îndărătnică” să asculte încă odată la cuvintele Lui de dragoste (2:14). Rezultatul va fi o adevărată pocăinţă (3:5) şi o relaţie de căsătorie care va dăinui (2:19-20).
Mai spre sfârşitul cărţii, când sabia Asiriei aproape îşi îndeplinise misiunea, prorocul a găsit speranţă meditând la Exod (12:13). În vremea Exodului, Israel nu a meritat deloc să fie izbăvit şi totuşi Dumnezeu a lucrat prin prorocul Său Moise şi le-a adus această izbăvire. Ei mai au şi acum acelaşi Domn (13:4), Singurul în care ei mai aveau speranţă (14:4). Suferinţa pe care a văzut-o prorocul ataşată dragostei lui
Dumnezeu urma sa aibă ca rezultat întruparea şi Crucea. Isus Cristos urma să poarte pedeapsa înstrăinării oamenilor şi să le deschidă calea de comunicare din nou cu Dumnezeu. Mărturisirea din 14:1-3 urma să devină semnificativa pentru oameni şi binecuvântarea promisă va deveni realitate (14:4-8). După acestea, Domnul Îşi va arăta faţă de ei grija şi dragostea
BIBLIOGRAFIE
W.R. Harper, Hosea, ICC, G.A.F. Knight, Hosea, 1960; W. Rudolph, McKeating, Amos, Hosea, Micah, 1971; H.W. Wolff, Hosea, E.T. 1974. J.G.B.
http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/07/osea-cartea-lui.html
Cu Osea intrăm în „cărţile celor 12″. Acest grup de profeţi mai sunt numiţi şi „profeţii mici” din cauza conţinutului redus al profeţiilor lor. În nici un fel însă, ei nu sunt „mici” ca însemnătate.
Scurte ca nişte telegrame duhovniceşti, cărţile lor sunt la fel de urgente şi de convingătoare. Iată-l de exemplu pe Osea: cartea lui vorbeşte despre infidelitatea faţă de Dumnezeu, prezentând-o ca pe un adulter spiritual. În ultimă analiză, orice păcat este o teribilă infidelitate în dragostea noastră faţă de Domnul. Mesajul acestei ,,telegrame“? ,,Păcatul îl răneşte pe Dumnezeu, dar ne distruge pe noi înşine“.
Dacă profeții mari apar în Biblie într-o oarecare ordine cronologică, cărțile profeților mici nu sunt ordonate astfel. De fapt, Amos a fost cronologic cea dintâi, chiar dacă apare a treia în șirul celor doisprezece. Ioel a fost probabil cel din urmă, dar este așezat imediat după Osea și înaintea lui Amos. Chiar dacă Ioel, Obadia și Iona sunt aproape imposibil de datat, conținutul lor este mult mai important decât stabilirea datelor vieții celor care le-au scris.
Titlul: Cartea poartă numele profetului care a scris-o, Osea. Numele vine dintr-o rădăcină lingvistică comună cu numele Iosua şi Isus. Osea (Hosea) înseamnă ,,salvare, mântuire“ și a fost numele purtat inițial de una din cele doisprezece iscoade trimise în Canaan (Num. 13:8), căreia Moise i-a adăugat particula ,,I“ de la Iehova (Num. 13:18). „Osea” înseamnă „mântuire”, în timp ce Iosua şi Isus includ în plus prezenţa celui care produce mântuirea: „Salvarea vine de la Domnului” sau „Domnul este Mântuitorul”. Rezumând cele scrise mai sus, putem spune pe drept că această carte a lui Osea este ,,cartea salvării lui Israel“ sau pur și simplu că această carte poartă numele ,,Mântuire“, ,,Izbăvire“ sau ,,Salvare“.
Autorul: Iona și Osea sunt singurii profeți ridicați de Dumnezeu în Regatul de Nord. Osea n-a fost un profet crescut în şcoala profeţilor, ci un om ridicat din mijlocul poporului. Tatăl său s-a numit Beeri (Osea 1:1), iar soţia lui Gomer (Osea 1:3). Din căsnicia lor s-au născut trei copii: doi băieţi şi o fată (Osea 1:4, 6, 9) care au servit ca semne cu un mesaj simbolic pentru Israel.
Nu mai cunoaştem alte amănunte despre Osea. Numele lui nu mai apare în nici o altă carte a Bibliei.
Data: Osea şi-a rostit mesajul pentru poporul împărăţiei lui Israel (Osea 5:1), pe vremea lui Ozia (767-739 î.Cr.), Iotam (739-731 î.Cr.), Ahaz (731-715 î.Cr.) şi Ezechia (715-686 î.Cr.), toţi aceştia fiind din împărăţia lui Iuda. Probabil că după căderea Samariei şi ducerea lui Israel în robie, Osea s-a refugiat în împărăţia lui Iuda şi de aceea îşi datează activitatea după împăraţii care erau familiari noilor săi cititori. Când şi-a început Osea activitatea în Israel, Ieroboam al doilea mai era încă pe tron (782-753 î.Cr.). Aceasta îl face pe Osea un contemporan mai tânăr al profetului Amos. De fapt, activitatea lui a fost paralelă cu activităţile profeţilor Isaia şi Mica, care şi-au rostit mesajele în împărăţia lui Iuda. Îndelunga activitate profetică a lui Osea a acoperit aproape 50 de ani, străbătând între 755-710 î.Cr. vremea ultimilor 6 împăraţi dinaintea ducerii Israelului în robia Asiriană.
Contextul scrierii: Perioada de timp dintre domnia lui Ieroboam şi robia babiloniană este „ultima turnantă” din traseul istoric al împărăţiei lui Israel. Din ce în ce mai mult, lucrurile au început să se precipite înspre rău. Ieroboam al doilea a fost ultimul împărat de pe tronul Israelului care a fost instalat prin ceva ce a semănat măcar cu o alegere divină. Cu moartea sa şi cu asasinarea fiului său Zaharia (2 Împ. 10:30 şi 15:8-12), ia sfârşit dinastia instituită de Iehu. Cei care se vor succeda de acum la tron, vor pune mâna pe putere prin lovituri de stat. Şalum îl asasinează pe Zaharia după numai o lună de domnie; Menahem îl asasinează pe Şalum, tot după o singură lună petrecută pe tron. Pecah îl asasinează şi el pe Pecahia, iar Osea (împăratul, nu profetul) ajunge la tron prin asasinarea ucigaşului Pecah.
A fost o perioadă cumplită de istorie. Loialitatea faţă de tron era ca şi inexistentă. În toate ungherele se ascundeau şi complotau conspiratorii. Anarhia se ridica valuri, valuri, iar poporul pierduse orice stabilitate şi orice măsură (Osea 4:1, 2; 7:1, 7; 8:4; 9:15). În jurul tronului pângărit şi însângerat, naţiunea putrezea în imoralitate şi idolatrie. Instabilitatea politică a slăbit mult tăria Israelului. Încrederea lor în Domnul era inexistentă! Ţara alerga între Egipt şi Asiria după alianţe internaţionale (Osea 7:11). Din punct de vedere spiritual, situaţia era şi mai grea decât situaţia politică. Imediat după scindarea de Ierusalim şi de casa lui David, Ieroboam făcuse Israelul să păcătuiască cu viţeii de aur pe care-i instalase la Dan şi Betel. Fusese o vreme în care idolatria îl simboliza totuşi măcar pe Iehova, Dumnezeul evreilor (1 Împăraţi 12:25-33). Cu timpul însă, idolul a căpătat putere prin sine însuşi şi Israelul l-a părăsit pe Domnul. Viţeii de aur au devenit în scurt timp o uşă deschisă pentru idolatria cea mai rudimentară şi mai îndrăcită. Astarteele şi Baali au intrat în inimile poporului, întunecându-le minţile şi târându-i în cele mai murdare ritualuri şi în crudele sacrificii ale copiilor. Iată o listă incompletă a relelor împotriva cărora a vorbit Osea:
– necinste (4:1, 2),
– crime şi vărsări de sânge (4:2; 5:2; 6:8),
– hoţii la drumul mare săvârşite şi de tâlhari, dar şi de preoţi (6:9; 7:1),
– imoralitate practicată pe scară naţională (4:2, 11; 7:4),
– necinste în comerţ şi în justiţie (10:4; 12:7),
– idolatrie demonică (4:12-13; 8:5; 10:1, 5; şi extraordinarul 13:2: „Şi jertfind oameni, sărută viţei!”),
– beţie (4:2; 7:5),
– o totală lipsă de sensibilitate şi de căinţă faţă de Dumnezeu (4:4; 13:14).
Trist tablou al unui popor care făcuse odinioară un legământ de credincioşie faţă de Dumnezeu şi faţă de Legea Sa!
Amos și Osea au profețit în secolul al VIII-lea înainte de Christos, iar cărțile lor au fost printre cele dintâi incluse în canonul Bibliei. Cu toate că ele se concentrează asupra evenimentelor din Regatul de Nord al Israelului, este bine să așezăm cuvântările lor în contextul evenimentelor care se întâmplau atunci în lume, în special al celor cu implicații directe asupra cursului istoriei de azi.
În orizontul geografic îndepărtat, prin secolul VIII dinainte de Christos au apărut Roma și Cartagena. Rivallitatea dintre ele a produs ,,războaiele punice“, din care a ieșit triumfătoare Roma. Asta a dus la formarea Imperiului roman. Civilizația legii romane s-a impus pretutindeni, au apărut pretutindeni celebrele drumuri romane, care vor contribui așa de mult la răspândirea Evangheliei la începutul erei creștine.
În același secol au apărut și ,,Jocurile Olimpice“ din Grecia. Filosofia greacă a captivat lumea, iar limba greacă a devenit pretutindeni limba artei și a culturii. Homer a devenit cronicarul Mediteranei, pe malurile căreia grecii au plantat orașe cetăți, după modelul celor existente deja de mult în Grecia continentală. Zece astfel de cetăți-stat au fost plantate și în zona din nordul Israelului, formând un conglomerat cu numele ,,Decapolis“ – Δεκάπολις (Mat. 4:25; 5:20: Marcu 7:31). Filosofii greci au instalat în aceste cetăți ,,democrația“, după modelul arătat în ,,Republica“ lui Platon, un tipar care permează și astăzi societățile ,,civilizate“.
În Orientul îndepărtat, China și India s-au ridicat ca puteri coloniale cu influență mare.
Între cele două zări ale orizontului geografic, Israelul Și Iuda erau plasate providențial la răscruce de drumuri comerciale, în chiar buricul pământului, acolo de unde ar fi trebuit să răspândească pretutindeni cunoștința despre Dumnezeu, despre natura Lui și despre planurile Lui cu omenirea. Relația lui Dumnezeu cu poporul Lui se afla însă într-o mare criză. În loc să servească tuturor popoarelor drept model de dependență de Dumnezeu și de binecuvântare, poporul ales trăia în neascultare. Legământul încheiat la Sinai stipula că Dumnezeu îi va binecuvânta mai mult decât pe toate celelalte popoare dacă ei vor asculta de El sau îi va blestema mai mult decât pe toate celelalte popoare dacă ei vor refuza să-L asculte. Israelul a avut în față privilegii și responsabilități. În secolul VIII dinainte de Christos, Dumnezeu se întreba ce să facă cu un popor pornit să se îndepărteze din ce în ce mai mult de El.
Un scurt rezumat al istoriei precedente lui Amos și Osea ne va ajuta să înțelegem îngrijorarea lui Dumnezeu. În secolul opt înainte de Christos, poporul lui Dumnezeu trăia sfâșiat în două regate. Ajunseseră regate cu un rege vizibil, cum aveau toate celelalte popoare și cum doriseră să fie și ei cam cu 200 de ani în urmă, dar asta nu le-a adus nici un fel de fericire. Dimpotrivă! Impozite nesuferite le erau impuse ca să finanțeze viața extravagantă de la curtea regală, iar tinerii lor mureau în războaiele aventuroase inițiate de orgoliile celor de pe tron. N-au stat sub domnia unui singur rege decât în timpul primilor trei care au domnit peste țară. Cel dintâi fusese ,,alesul poporului“, înalt la statură și frumos la chip, dar foarte mic și urât în caracter. Când a încetat să mai asculte de Dumnezeu a fost îndepărtat de la domnie și Dumnezeu le-a dăruit ca rege pe unul ,,după inima Lui“, David. În ciuda începutului strălucit și acesta a căzut în păcat. O singură privire acolo unde nu trebuia l-a făcut să calce nu mai puțin de cinci din cele zece porunci: a poftit, a curvit, a mințit, a ucis și a necinstit numele Domnului. După acel incident n-a mai fost niciodată ce fusese mai înainte, iar în după amiaza aceea nefastă a început declinul lui Israel. Al treilea rege a fost Solomon, fiul lui David. El a dus regatul pe culmi nemaintâlnite de glorie și belșug, dar a supus poporul la impozite teribile și la muncă forțată. A lăsat în urma lui un templu măreț, dar un popor divizat. Semințiile din nord erau nemulțumite că mai toate resursele naționale fuseseră îngrămădite la Ierusalimul din sud. De îndată ce a murit Solomon, în țară a început războiul civil. Cei din nord s-au răsulat împotriva celor din sud și s-au format imediat două regate rivale. Zece seminții din nord au format o confederație numită pretențios și tendențios ,,Israel“ (adevăratul popor al lui Dumnezeu), abandonând tronul de la Ierusalim, căruia i-a rămas credincioasă doar seminția lui Iuda.
Bineînțeles că asta a însemnat că nordiștii au renunțat la Templu și la familia regală. Și-au ridicat propriile altare la Bethel și la Samaria și au inițiat o altă dinastie, nu cea davidică, pe care promisese Dumnezeu că o va binecuvânta. Cronica din 1 și 2 Regi consemnează istoria disperată a acestor domnitori din regatul de nord. Durata medie a domniei lor a fost de trei ani. Mulți dintre ei au fost asasinați și schimbați prin lovituri de stat. A fost o formă instabilă de guvernare, ceea ce nu trebuie să ne mire, pentru că au fost lipsiți de binecuvântarea lui Dumnezeu.
Regatul din sud a dus-o ceva mai bine, regii stând pe tron în medie treizeci și trei de ani (interesant că Domnul Isus a murit când avea aproximativ această vârstă).
Ca să putem înțelege corect mesajul profetic al lui Amos și Osea este necesar să pătrundem în condițiile socio-politico-economice de atunci. A fost o vreme de pace și prosperitate. Teribila Asirie era marea putere a zilei, dar vizita profetului Iona la Ninive a domolit pentru câțiva ani amenințarea pe care o reprezenta Asiria pentru Israel. Asirienii de atunci s-au pocăit de violențele lor războinice și, pentru o vreme, teama de o invazie asiriană a fost suspendată.
Ca urmare a vremii de pace, Israelul a cunoscut o mare prosperitate, mai ales în timpul domniei lui Ieroboam al doilea, care a reușit să creeze stabilitate în țară. Poziția de pod între Europa și Asia a înlesnit Israelului să controleze marele rute comerciale, să inițieze schimburi de mărfuri și să-și înmulțească capitalul bancar.
Cu toate că prosperitatea a dus la o îmbunătățire a condițiilor generale de viață, diferențele dintre cei bogați și cei săraci s-au adâncit teribil. Este un fenomen pururea prezent în astfel de vremuri, pentru că oamenii înzestrați profită mult mai mult de posibilități decât oamenii neînzestrați. În țară a apărut luxul exorbitant. Era la modă să ai o a doua casă, numită reședință de vacanță, situată de regulă la munte, în care te puteai refugia să te odihnești în lunile de arșiță.
A apărut o nouă aristocrație, de îmbogățiți peste noapte, căreia nu-i păsa de soarta celor nevoiași. Când mulți aveau două case, unii n-aveau nici măcar un acoperiș deasupra capului.
Abundența a îndoit rigiditatea moralității. Cei ce puteau cumpăra fără limită au devenit ,,fără limită“ în toate aspectele vieții. Societatea a fost zguduită de scandaluri financiare. Corupția a invadat până și sistemul juridic. Cine avea bani, avea invariabil dreptate. N-au mai ținut cont de ziua de odihnă, trecând la afaceri nonstop, șapte zile pe săptămână pentru maximalizarea profitului. Lăcomia a dus la nedreptate, iar libertatea la libertinaj. Abuzurile de sexualitate și consumul de alcool au devenit practici cotidiene.
Cu toate că au trecut de atunci 2700 de ani, paralela cu cultura noastră occidentală este evidentă.
Culmea, activitățile religioase nu au fost abandonate, ci, dimpotrivă, amplificate. Nu era vorba însă de religia străbună a lui Israel, ci de tot felul de forme religioase împrumutate de la alte popoare, mai ales de la cele păgâne din străvechiul Canaan. Să nu mai spunem că negustorii veniți din est și din vest au adus și ei în Israel formele lor religioase. Devenise la modă închinarea la ceea ce ei numeau ,,mama natură“. Și la Betel și în Samaria, ,,închinătorii“ aveau partide de sex cu bărbați și femei prostituate ca să înduplece divinitatea să le fertilizeze câmpul și să le asigure o recoltă mai bună. Într-o contradicție clară cu legea primită de la Dumnezeu, evreii au pus chiar un vițel de aur la Betel.
În rezumat, poporul lui Dumnezeu destinat să fie preoție împărătească și un neam sfânt, ajunsese să fie asemenea tuturor celorlalte neamuri. Dumnezeu ar fi fost deplin justificat să se spele pe mâini de ei și să aleagă în locul lor un alt popor. Dumnezeu nu face însă așa ceva. El se consideră căsătorit cu poporul Israel și, prin natura Sa, urăște divorțul. Ca unul care a încheiat un legământ, El este decis să meargă până la capăt. Asta nu a însemnat însă că s-a făcut că nu le vede comportamentul. La darea Legii, pe vremea lui Moise, Dumnezeu i-a înștiințat pe evrei că neascultarea va atrage asupra lor blestem în loc de binecuvântare, iar prin Amos și Osea, vedem cum și-a disciplinat El poporul.
Pentru că oamenii îmbrățișaseră cultul idolatru al fertilității a fost potrivit ca Dumnezeu să le arate că promiscuitatea lor sexuală n-a avut nici un efect pozitiv asupra recoltelor de pe câmp (Amos 4:6). Câțiva ani la rând, recoltele au fost teribile. Prin aceasta, Dumnezeu le-a spus: ,,Treziți-vă! Voi depindeți de mine, nu de zeițele feritilității!“ Pedeapsa a fost însă zadarnică. După ea, ca după toate celelalte, s-a tras o singură concluzie: ,,Și tot nu v-ați întors la Mine“(Amos 4:6-9). S-au dus să curvească în continuare chiar și cu burțile goale.
Dumnezeu a închis cerul și norii n-au mai dat ploaie, ceea ce a fost o catastrofă într-o țară așa de dependentă de ,,apele de sus“ (Amos 4:7-8).
Dumnezeu i-a lovit cu rugina în grâu și cu tăciune (Amos. 4:9). Un popor legat de Dumnezeu prin legământ ar fi trebuit să înțeleagă că ceva nu merge bine și să stea de vorbă cu El, dar n-au făcut-o.
Peste acestea, Dumnezeu a trimis peste câmpuri lăcustele și animalele au ajuns să moară de foame. S-ar fi cuvenit ca poporul Lui Dumnezeu să înțeleagă și să se întoarcă la El, dar nu s-au întors.
Vedem că fiecare pedeapsă a fost mai grea decât cea precedentă, dare ei tot n-au înțeles și nu s-au pocăit:
,,Am trimis în voi ciuma, ca în Egipt; v-am ucis tinerii cu sabia şi am lăsat să vi se ia caii, am făcut să vi se suie în nări duhoarea taberei voastre. Şi, cu toate acestea, tot nu v-aţi întors la Mine, zice Domnul“ (Amos 4:10).
Sub pedepse, țara a continuat să stea nepăsătoare:
,,Vai de cei ce trăiesc fără grijă în Sion şi la adăpost, pe muntele Samariei, vai de mai-marii aceştia ai celui dintâi dintre neamuri, la care aleargă casa lui Israel!… (Amos 6:1).
Ca și cum ar fi fost disperat să le atragă atenția, Dumnezeu i-a amenințat atunci cu încă două mari nenorociri.
A fost cu mult mai mult decât o simplă vibrație a scoarței terestre. Peste mai bine de două sute cincizeci de ani, evenimentul intrase deja în istorie ca ,,marele cutremur“. Profetul Zaharia îl menționează:
,,Veţi fugi atunci în valea munţilor Mei, căci valea dintre munţi se va întinde până la Aţel, şi veţi fugi cum aţi fugit de cutremurul de pământ pe vremea lui Ozia, împăratul lui Iuda“ (Zaharia 14:5 ).
Iordanul curge spre Marea Moartă prin crăpătura unei falii adânci în crusta terestră, prelungită apoi spre Marea Roșie. Tensiunile acumulate acolo își așteaptă descătușarea din vremurile de apoi.
Cutremurul ar fi trebuit să le arate că viața umană este fragilă ca un pai în fața tăriei Celui Atotputernic. Dar evreii au refuzat cu încăpățânare să se întoarcă la Dumnezeul lor.
Ultima pedeapsă din partea lui Dumnezeu a fost să-i lase să fie invadați de asirieni și târâți într-un exil din care nu s-au mai întors niciodată. Aceasta s-a întâmplat în 721 î.Ch., la 30 de ani după Amos și la 10 ani după lucrarea lui Osea. Astăzi, în secolul XXI, lumea se întreabă dacă cei întorși în Israel mai pot purta pe drept numele acesta, pentru că din robia de atunci s-au întors de fapt numai cei din Iuda, de unde și numele de iudei (jews) purtat de ei astăzi.
S-ar putea să pară un preț prea mare pentru o simplă neascultare. Nu uitați însă că Dumnezeu a făcut tot ceea ce putea să facă, avertizându-i și pedepsindu-i, dar ei s-au încăpățânat să stea departe de El. Domnul le-a vorbit prin Amos și Osea. El nu pedepsește înainte de a explica necesitatea pedepsirii. Prin profețiile celor doi, Dumnezeu și-a deschis inima față de popor:
,,Nu, Domnul, Dumnezeu, nu face nimic fără să-Şi descopere taina Sa slujitorilor Săi prooroci.Leul răcneşte: cine nu se va speria? Domnul, Dumnezeu, vorbeşte: cine nu va proroci?’ Strigaţi de pe acoperişul palatelor Asdodului şi de pe palatele ţării Egiptului şi spuneţi: ,,Strângeţi-vă pe munţii Samariei şi vedeţi ce neorânduială mare este în mijlocul ei, ce asupriri sunt în ea!“ (Amos 3:7-9).
Astăzi, cartea Apocalipsei este un avertisment clar de ceea ce va face Dumnezeu cu oamenii care nu se întorc la El, dar câți o iau în serios și câți se întorc din cauza ei la Domnul? Ce ar putea să ne mai facă Dumnezeu ca să înțelegem?
Amos și Osea au fost profeții ,,ultimei șanse“ pe care i-a trimis Dumnezeu celor din Israel. Deși cei doi au avut cam același mesaj, personalitățile lor au fost diferite. Amos a fost dur, Osea a fost delicat. Amos i-a acuzat pe față și le-a spus răspicat că ce făceau ei nu era bine. Osea i-a îmbiat mai mult cu o chemare dulce și i-a tras spre Dumnezeu cu funii de dragoste. Dacă Amos s-a adresat minții, Osea le-a vorbit inimii. Amos s-a concentrat asupra dreptății divine, Osea le-a vorbit oamenilor despre har și milă. Amos le-a transmis oamenilor gândurile lui Dumnezeu, Osea le-a transmis sentimentele Lui.
Există pasaje paralele în Amos și Osea, dar deosebirile dintre caracterele lor ies foarte clar în evidență. Este interesant că ultimele cuvinte rostite de Dumnezeu prin Osea reprezintă o ultimă chemare tandră, plină de emoție, subliniind că Dumnezeu aștepta ca națiuna să se pocăiască, iar El să nu fie silit să trimită asupra lor pedepsele teribile pe care le anunțase.
Conţinutul cărţii: În cei 50 de ani de misiune profetică, Osea şi-a repetat mereu cele trei părţi ale mesajului său:
(1) Dumnezeu este mâniat la culme pentru păcatele în care trăieşte poporul Său şi din pricina aceasta
(2) judecata este făcută şi pedeapsa este sigură; totuşi
(3) dincolo de această mânioasă pedepsire, Dumnezeu păstrează poporului o iubire veşnică, plină de bunătate şi credincioşie, care pregăteşte deja planuri pentru timpul în care ei se vor întoarce la El.
Primele 3 capitole ale cărţii sunt autobiografice şi simbolice. Osea este îndemnat de Dumnezeu să se căsătoarească cu o femeie pe nume Gomer. Căsnicia profetului cu această femeie necredincioasă şi dedată la păcatul curviei, devine o alegorie a tragediei pe care o trăieşte Dumnezeu în relaţia Lui cu nestatornicul şi necredinciosul Israel. Este evident că, în succesiune logică, capitolul 2 este o „tălmăcire” spirituală a situaţiei neplăcute în care l-a pus Dumnezeu pe Osea. Urmează apoi capitolul 3 al cărţii, care priveşte adânc în viitor până spre vremea sfârşitului în care Israelul se va întoarce la Domnul: „După aceea, copiii lui Israel se vor întoarce şi vor căuta pe Domnul, Dumnezeul lor, şi pe împăratul lor David; şi vor tresări la vederea Domnului şi a bunătăţii Lui, în vremurile de pe urmă” (Osea 3:5).
Restul de capitole ale cărţii sunt o culegere de pasaje retorice ale profetului. Este foarte greu să stabileşti o ordine oarecare în aceste fragmente de cuvântări înflăcărate. Ele sunt izbucniri de gelozie din partea unui Dumnezeu al iubirii.
Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Osea este cunoscut prin faptul că prezintă lipsa de credincioşia a poporului Israel faţă de Dumnezeu drept o infidelitate spirituală. Cuvintele rostite de el sunt tari şi tăioase. Idolatria este numită „curvie”, iar idolii vremelnici sunt numiţi „ibovnici” (Osea 2:2-5).
În noianul de cuvinte tari există totuşi şi un cuvânt duios şi plin de dragoste. El este „heşed” şi este unul dintre cele mai perfecte echivalente pentru dragostea dumnezeiască. „Heşed” este iubirea compătimitoare şi dezinteresată. Heşed este dragostea statornică şi imposibil de înlăturat. David a folosit cuvântul acesta, atunci când a căutat pe cineva din casa vrăşmaşă a fostului împărat Saul pentru că dorea să le facă un bine: „David a zis: „A mai rămas cineva din casa lui Saul, ca să-i fac bine din pricina lui Ionatan?” (2 Samuel 9:1). Ţineţi minte că David făcuse un legământ cu Ionatan, prin care se angajaseră să-şi facă bine unul altuia (1 Sam. 18:3; 20:14-16; 42). Pasajele în care Osea vorbeşte despre „heşed” sunt: Osea 2:19; 4:1; 6:4, 6; 10:12; 12:6.
Iată cum este descrisă manifestarea lui „heşed” în cadrul relaţiei pe care o are Dumnezeu cu Israelul:
„Poporul Meu este pornit să se depărteze de Mine; şi dacă sunt chemaţi înapoi la Cel Prea înalt, niciunul dintre ei nu caută să se ridice. „Cum să te dau Efraime? Cum să te predau Israele? Cum să-ţi fac ca Admei? Cum să te fac ca Ţeboimul? Mi se zbate inima în Mine, şi tot lăuntrul Mi se mişcă de milă! Nu voi lucra după mânia Mea aprinsă, nu voi mai nimici pe Efraim; căci Eu sunt Dumnezeu, nu un om. Eu sunt Sfântul în mijlocul tău, şi nu voi veni să prăpădesc” (Osea 11:7-9).
Heşed este dragostea în virtutea Legământului încheiat între Dumnezeu şi oameni.
Mesajul cărţii: Cartea lui Osea este o chemare la pocăinţă. Capitolul 14 al cărţii este un mesaj de dragoste şi de chemare pentru toţi aceia care s-au îndepărtat vreodată de Domnul. Osea mai este însă şi altceva. Profeţia aceasta este un avertisment împotriva idolatriei şi a îndepărtării de Dumnezeu. Chiar şi formele simbolice care pretind că-L arată pe Domnul nu sunt altceva decât o cursă pentru suflet. Toate apostaziile mari au apărut la început ca o mică şi neesenţială depărtare de la simplitatea şi claritatea mesajului Scripturii. Din acest punct de vedere, am putea spune că Ieroboam al doilea şi ceilalţi împăraţi după el, au cules doar ceea ce semănase la începutul istoriei lui Israel, primul Ieroboam, făuritorul celor doi viţei de aur. Am putea reformula avertismentul lui Osea în cuvintele apostolului Ioan: „Copilaşilor, feriţi-vă de idoli” (1 Ioan 5:21).
Ce putem învăța noi din cărțile lui Amos și Osea?
Mai întâi, trebuie să spunem că nici Amos, nici Osea n-au reușit să-i întoarcă pe cei din Regatul de Nord la Dumnezeu. Cuvintele lor le-au intrat evreilor pe o ureche și le-au ieșit pe cealaltă, așa că Dumnezeu a fost obligat să le aplice copiilor Lui pedeapsa. În anul 721 î.Ch. Asiria a cucerit țara și i-a dus pe locuitorii ei în robie, de unde nu s-au mai întors niciodată.
Apoi, trebuie să notăm că există o mare deosebire între situația lor și situația noastră. Cei din Israel au trăit într-o ,,teocrație“ unde Biserica și Statul erau una și aceeași realitate. În Noul Testament nu mai este așa. Biserica și Statul sunt deosebite și clar delimitate. Biserica Îi aparține lui Dumnezeu, iar Statul aparține ,,lumii“ de acum, aflată în sfera de influență a Diavolului. Deviza după care ne conducem noi astăzi este ,,Dați dar Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu“ (Mat. 22:21).
Creștinii trăiesc concomitent în două împărății. Sunt cetățean al țării în care am pașaport, dar sunt și cetățean al Împărăției lui Dumnezeu. Nu putem deci lua mesajele lui Osea și Amos și să le aplicăm țării în care trăim. Există însă numeroase pasaje care se pot aplica și la viața Bisericii creștine de azi, iar Noul Testament conține multe extrase din cartea lui Osea. Căsnicia lui Osea a fost o ilustrație a relației lui Dumnezeu cu poporul Israel, dar poate funcționa metaforic și ca o ilustrație a relației dintre Domnul Isus și Biserică.
SCHIŢA CĂRŢII
Introducere – O păţanie cu tâlc (cap. 1 – 3)
I. Dumnezeu este sfânt (cap. 4-7)
Cele cinci învinuiri, 4-5
Falsa „întoarcere”, 6
O vindecare imposibilă, 7
II. Dumnezeu este drept (cap. 8-10)
Trâmbiţa anunţă pedeapsa, 8:1-etc.
Textul este o vestire a pedepsei care va veni.
III. Dumnezeu este dragoste (cap. 9-14)
Un Dumnezeu care tânjește (11:1, 4, 8, etc.)
Un Israel care nu poate scăpa nepedepsit (12)
Triumful final al iubirii (14)
Din punct de vedere al acțiunii, cartea profetului lui Osea se împarte astfel:
(Unele pasaje au fost traduse din Pawson, David. Unlocking the Bible. HarperCollins Publishers.)
Originile BiblieiPOSTED ON BY BARZILAIENDAN
"Căci pînă la Ioan au proorocit toţi proorocii şi Legea“ (Mat. 11:13).
Dacă există un Dumnezeu viu și adevărat, de ce nu ne vorbește El direct, audibil, în fiecare zi?
Răspunsul la această întrebare l-am primit într-un vis. Lucrul acesta mi s-a mai întâmplat în viață încă de câteva ori. În zorii zilei de 17 Iunie, m-am visat într-o uriașă adunare pentecostală română unde începuse de curând un program de studiu biblic. Mă găseam acolo în treacăt și eram pe punctul să plec spre Bethel pentru că începea programul de închinare la noi. M-a zărit un frate cunoscut și m-a oprit. A trimis un bilet celui care conducea adunarea și am fost invitat să le spun ceva. Mi s-a dat un microfon și, peste tumultul general, mi s-a cerut să le spun despre importanța Cuvântului scris și despre studierea lui.
Am deschis gura și le-am spus cam ceea ce vă scriu și vouă acum, grăbit ca să nu uit, cu ochii peticiți încă de somn.
,,Totul a început lângă muntele Sinai. Acolo a fost luată hotărârea ca Dumnezeu să nu le mai vorbească oamenilor direct, vocal, audibil, și să le vorbească prin intermediari umani. (Cu vremea, la evrei, acești intermediari umani au fost numiți ,,profeți“.)
La Sinai, cu ocazia dării Legii (cam la aceeași dată suprapusă în timp peste ,,revărsarea Duhului“ de la Cincizecime), Dumnezeu le-a vorbit oamenilor ,,de pe munte“, printre fum, fulgere și sunet de trâmbițe. Priveliștea era terifiantă și evreii au simțit că se topesc de groază. A fost o întâlnire care a dovedit că înstrăinata creatură păcătoasă nu mai rezistă să stea în prezența unui Creator sfânt:
,,Tot poporul auzea tunetele şi sunetul trîmbiţei şi vedea flăcările muntelui, care fumega. La priveliştea aceasta, poporul tremura, şi stătea în depărtare. Ei au zis lui Moise: ,,Vorbeşte-ne tu însuţi, şi te vom asculta: dar să nu ne mai vorbească Dumnezeu, ca să nu murim“ – Exod 20:18-19
Intuiția poporului a răspuns exact în felul în care hotărâse mai dinainte Dumnezeu. Răspunsul lor a arătat câtă dreptate avusese El atunci când îl alesese pe Moise ca ,,prooroc“ divin.
Definiția și rolul unui prooroc ne-au fost date de Dumnezeu cu ocazia alegerii și a trimiterii lui Moise ca ,,purtător de cuvânt al lui Dumnezeu“ înaintea lui Faraon:
,,Moise a zis: ,,Ah! Doamne, trimete pe cine vei vrea să trimeţi.“
Atunci Domnul S-a mîniat pe Moise, şi a zis: ,,Nu-i oare acolo fratele tău Aaron, Levitul? Ştiu că el vorbeşte uşor. Iată că el însuş vine înaintea ta; şi, cînd te va vedea, se va bucura în inima lui. Tu îi vei vorbi, şi vei pune cuvintele în gura lui; şi Eu voi fi cu gura ta şi cu gura lui; şi vă voi învăţa ce veţi avea de făcut. El va vorbi poporului pentru tine, îţi va sluji drept gură, şi tu vei ţinea pentru el locul lui Dumnezeu“ (Exod 4:13-16).,,Domnul a zis lui Moise: ,,Iată că te fac Dumnezeu pentru Faraon; şi fratele tău Aaron va fi proorocul tău. Tu vei spune tot ce-ţi voi porunci Eu, iar fratele tău Aaron va vorbi lui Faraon, ca să lase pe copiii lui Israel să plece din ţara lui“ – Exod 7:1-2).
La Sinai, poporul a cerut și Dumnezeu a hotărât ca evreii să nu mai audă direct glasul lui Dumnezeu, ci să-L asculte prin ,,prooroci“:
,,Moise a zis poporului: ,,Nu vă spăimîntaţi; căci Dumnezeu a venit tocmai ca să vă pună la încercare, şi ca să aveţi frica Lui înaintea ochilor voştri, pentru ca să nu păcătuiţi.“ Poporul stătea în depărtare; iar Moise s-a apropiat de norul în care era Dumnezeu. Domnul a zis lui Moise: ,,Aşa să vorbeşti copiilor lui Israel: ,,Aţi văzut că v-am vorbit din ceruri“ (Exod 20:20-22)
În terminologia evreilor, Biblia sau Cuvântul scris al lui Dumnezeu este suma tuturor comunicărilor pe care le-au primit prin intermediul proorocilor:
"Căci pînă la Ioan au proorocit toţi proorocii şi Legea“ (Mat. 11:13).
Evreii nu împart cărțile Vechiul Testament ca și creștinii, în trei categorii distincte: istorice, profetice și poetice. Ei grupează cărțile ,,Tanacului“ altfel: Legea, Proorocii și … celelalte.
Legea, ,,Tora“, este alcătuită din cele cinci cărți ,,ale lui Moise“ (numite de creștini cu un termen grec, ,,pentateuc“).
Profeții sunt mai toate cărțile istorice și profetice la un loc: Neviim Rișonim sau ,,profeții de dinainte, cei dintâi, cei timpurii“ (Iosua până la Cronici) și Neviim Aharonim sau ,,profeții de după aceea, “ (Isaia până la Maleahi).
Celelalte, ,,Scrierile“ sau ,,Chetuvim“, reprezintă colecția de cărți auxiliare desemnate să fie citite la anumite zile de sărbătoare (Proverbe, Psalmi, Iov, Cântarea Cântărilor, Rut, Estera, etc.)
Domnul Isus, apostolul Pavel și toți cei din vremea lor numeau Vechiul Testament cartea scrisă de profeți:
,,Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc“ (Mat. 5:17).
,,Apoi le -a zis: ,,Iată ce vă spuneam cînd încă eram cu voi, că trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în Prooroci şi în Psalmi“ (Luca 24:44).
,,Îţi mărturisesc că slujesc Dumnezeului părinţilor mei după Calea, pe care ei o numesc partidă; eu cred tot ce este scris în Lege şi în Prooroci, …“ (Fapte 24:14).
Vechiul Testament sau Cuvântul scris al lui Dumnezeu s-a născut deci la Sinai, când poporul a văzut că nu mai pot să reziste ca Dumnezeu să le vorbească direct, audibil. El nu este în nici un caz inferior tuturor celorlalte metode de comunicare dintre Dumnezeu și oameni (vise, vedenii, etc.).
Când a fost confruntat cu întrebări grele de cei din jurul Lui, Domnul Isus a apelat întotdeauna la autoritatea Cuvântului scris:
,,Isus i-a zis: ,,Ce este scris în Lege? Cum citeşti în ea?“ (Luca 10:26).
Chiar și atunci când s-a înfruntat cu Diavolul în pustie, Domnul Isus, deși avea la îndemână probabil și alte informații de evenimente petrecute în lumea nevăzută între Dumnezeu și Lucifer, a ales să-i răspundă cu citate din Cuvântul scris:
,,Este scris …“ (Luca 4:4, 8, 10)
Acest ,,ce este scris“ a fost întotdeauna echivalat cu o comunicare profetică și tratat ca atare:
,,Fraţilor, pentru voi am spus aceste lucruri, în icoană de vorbire, cu privire la mine şi la Apolo, ca prin noi înşine, să învăţaţi să nu treceţi peste ,,ce este scris“: şi nici unul din voi să nu se fălească de loc cu unul împotriva celuilalt“ (1 Cor. 4:6).
,,Însă fiindcă avem acelaş duh de credinţă, potrivit cu ceea ce este scris: ,,Am crezut, de aceea am vorbit!“ şi noi credem, şi de aceea vorbim“ (2 Cor. 4:13).
Respectul pentru Scriptură, pentru Cuvântul profetic așezat în scris, a rămas și în Noul Testament ,,norma“ după care se recunoaște și se validează un învățător care vizitează o biserică:
,,Căci în lume s-au răspîndit mulţi amăgitori, cari nu mărturisesc că Isus Hristos vine în trup. Iată amăgitorul, iată Antihristul! Păziţi-vă bine să nu pierdeţi rodul muncii voastre, ci să primiţi o răsplată deplină. Oricine o ia înainte, şi nu rămîne în învăţătura lui Hristos, n-are pe Dumnezeu. Cine rămîne în învăţătura aceasta, are pe Tatăl şi pe Fiul. Dacă vine cineva la voi, şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă, şi să nu-i ziceţi: ,,Bun venit!“ Căci cine-i zice: ,,Bun venit!“ se face părtaş faptelor lui rele“ (2 Ioan 7-11).
Studiul biblic este sursa noastră de informare, de edificare și de transformare:
,,Tu să rămâi în lucrurile, pe cari le-ai învăţat şi de cari eşti deplin încredinţat, căci ştii dela cine le-ai învăţat: din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi, cari pot să-ţi dea înţelepciunea care duce la mântuire, prin credinţa în Hristos Isus.
Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentruca omul lui Dumnezeu să fie desăvîrşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună“ (2 Tim. 3:16).
Toate cele scrise mai sus nu trebuie interpretate în nici un fel ca o negare a ,,legământului cel nou“ vestit în Vechiul Testament (Ier. 31:31), realizat în Ziua de Cincizecime, suprapus deci peste ,,darea Legii“.
,,Iată, vin zile, zice Domnul, cînd voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legămînt nou. Nu ca legămîntul, pe care l-am încheiat cu părinţii lor, în ziua cînd i-am apucat de mînă, să-i scot din ţara Egiptului, legămînt, pe care l-au călcat, măcar că aveam drepturi de soţ asupra lor, zice Domnul.“
,,Ci iată legămîntul, pe care-l voi face cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înlăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu. Nici unul nu va mai învăţa pe aproapele, sau pe fratele său, zicînd: ,,Cunoaşte pe Domnul!“ Ci toţi Mă vor cunoaşte, dela cel mai mic pînă la cel mai mare, zice Domnul; căci le voi ierta nelegiuirea, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor“ (Ier. 31:31-34).
Fiecare creștin trebuie să trăiască ,,după încredințarea pe care o are“, dar adunarea creștină, ca trup al lui Christos, trebuie să judece și să aprecieze lucrarea fiecăruia după,,ce este scris“. Iată de ce este așa de sănătos și important să facem ,,studiu biblic“.
http://barzilaiendan.wordpress.com/2014/06/19/originile-bibliei/
OBADIA, CARTEA LUI.
OBADIA, CARTEA LUI. Cel de-al patrulea dintre prorocii mici în Biblia ebr. şi al cincilea în LXX. Pentru o scurtă notă cu privire la autor, vezi articolul precedent, punctul (12).
I.Schiţa cuprinsului
Judecata Edomului(v. 1-14).
(i) Titlul (v. 1a)
(ii) Anunţarea nenorocirii asupra Edomului (v. 1b-4).
(iii) Distrugerea totală a Edomului (v. 5-9).
(iv) Motive pentru judecata asupra Edomului (v. 10-14).
Judecata universală(v. 15-16).
Restaurarea lui Israel(v. 17-21).
II. Cadrul istoric
Înainte de exil
Tradiţia iudaică din Talmud (Sanhedrin 39b) pretinde că Obadia a trăit în timpul împăratului Ahab, în secolul al 9-lea î.Cr., iar după ordinea în care se găsesc prorocii mici în Biblia ebr. Obadia este printre prorocii din perioada pre-exilică. Unii cercetători ai Bibliei consideră ca şi cadru istoric al întregii cărţi profetice a lui Obadia, atacul arabilor şi al filistenilor asupra lui Iuda, în timpul domniei lui Ioram, eveniment menţionat în 2 Cronici 21:16-17 (după Keil), sau atacul Edomului asupra lui Iuda în timpul domniei lui Ahaz, descris în 2 Cronici 28:17 (după J.D. Davis). Mulţi cred că numai prorocia mai veche împotriva Edomului, din versetele 1, 6, 8-9, se referă la evenimente din perioada dinainte de exil. Incursiunile arabe în Palestina, şi probabil în Edom, sunt cunoscute în sec. al 9-lea î.Cr. (2 Cronici 21:16-17) şi în sec. al 7-lea î.Cr. (Analele asiriene).
După 587 î.Cr.
Cei mai mulţi cercetători ai Bibliei consideră că nenorocirea care avea să vină asupra Ierusalimului, descrisă în Obadia 11-14, se referă la capturarea acestui oraş de către haldei, în 587 î.Cr. Aceasta este singura capturare a Ierusalimului în care este consemnată participarea edomiţilor (Psalmul 137:7; 1 Ezdra 4:45). Referirile la suferinţele cauzate de căderea Ierusalimului sunt atât de vii încât G. A. Smith consideră că prorocia lui Obadia a fost scrisă imediat după căderea Ierusalimului, în timpul exilului. Mulţi însă consideră că ultima parte a prorociei lui Obadia indică un cadru istoric din perioada de după exil. Versetul 7 afirmă că edomiţii au fost alungaţi din vechea lor ţară (cf. Maleahi 1:3-4). După căderea Ierusalimului, sub presiunea arabă edomiţii au început să intre tot mai adânc în Negheb (1 Esdra 4:50), care pe atunci se chema Idumea, iar pe la sfârşitul secolului al 6-lea î.Cr., arabii i-a scos în mare măsură din vecinătatea oraşului Petra care fusese odată capitala Edomului. Versetele 8-10 anunţă ştergerea edomiţilor de pe faţa pământului ca şi naţiune, şi această prorocie trebuie să fi fost făcută înainte de împlinirea ei, care a avut loc în perioada Macabeilor, (Josephus, Ant. 13. 257). Teritoriul ocupat de evrei conform v. 19-20 este regiunea din jurul Ierusalimului, ca şi în zilele lui Neemia (Neemia 1:25-36). Aşadar, cea mai clară indicaţie pe care o găsim în prorocie cu privire la data la care a fost scrisă cartea este că acest lucru s-a întâmplat pe la mijlocul sec.al 5-lea î.Cr., aproximativ în vremea lui Maleahi.
III. Paralele în alte cărţi profetice
Alte prorocii împotriva Edomului le includ pe următoarele: Isaia 34:5-17; 63:1-6; Ieremia 49:7-22; Plângerile 4:21-22; Ezechiel 26:12-14; Ioel 3:19; Amos 1:11-12.
Multe expresii din Obadia 1-9 care apar şi în Ieremia 49:7-22, ne sugerează că există o relaţie literară între cele două pasaje. Ordinea diferită în care apar expresiile în cele două prorocii ne face să deducem că este posibil ca ambele să fi citat vreo prezicere divină împotriva Edomului, rostită anterior. Întrucât materialul suplimentar care se găseşte în pasajul din Ieremia este caracteristic acestui proroc şi întrucât ordinea expresiilor este mai firească în Obadia, este posibil ca prorocia lui Obadia să fie formal mai apropiată de prorocia originală. Unii cercetători ai Scripturilor însă, susţin ori că Ieremia s-a folosit de prorocia lui Obadia (cum este Keil), ori că Obadia s-a folosit de prorocia lui Ieremia (vezi Hitzig).
Sunt multe expresii care apar atât în Obadia cât şi în Ioel: Obadia 10 = Ioel 3:19; Obadia 11 = Ioel 3:3; Obad 15 = Ioel 1:15; 2:1; 3:4,7,14; Obadia 18 = Ioel 3:8. În Ioel 2:32, folosind expresia „cum a făgăduit Domnul”, Ioel indică faptul că citează din Obadia 17. De aceea, putem considera că Obadia a scris înaintea lui Ioel şi, fără îndoială, că a fost o sursă de inspiraţie pentru el şi cu privire la alte expresii care apar în ambele prorocii.
IV. Stilul
Obadia, cea mai scurtă carte a VT, se remarcă printr-un limbaj poetic colorat. Piciorul metric ce predominant este pentametrul (34-2), dar, pentru diversitate, sunt folosite şi alte picioare (de ex., 3+3 şi 3+3+3). Marea parte a prorociei constă din cuvintele proprii ale lui Dumnezeu, adresate lui Edom care este personificat (v. 2-15), şi acest aspect dă cărţii o calitate directă şi personală. Vivacitatea este sporită de folosirea trecutului profetic (v. 2), pentru a descrie judecata care va fi dusă la îndeplinire, şi prin folosirea interdicţiilor (v. 12-14) condamnând atrocităţile care fuseseră deja săvârşite. Sunt folosite deseori comparaţii şi metafore remarcabile: fortăreţele de munte ale lui Edom sunt aşezate într-un loc strategic, ca şi cuibul unui vultur (v. 4); pustiitorii lui Edom sunt cu hoţii care fură noaptea şi cu cei ce culeg viile (v. 5); judecata neamurilor este o băutură amară pe care ele trebuie să o înghită (v. 16); răzbunătorii israeliţi sunt numiţi un foc, iar edomiţii sunt numiţi mirişte (v. 18); păcatele lui Edom sunt enumerate în ordinea gravităţii (v. 10-14). Restaurarea totală a lui Israel este exprimată prin specificarea expansiunii sale în direcţia celor patru puncte cardinale (v. 19-20). Păcatul şi nenorocirea din v. 1-16 sunt puse într-un contrast puternic cu speranţa şi victoria din v. 17-21. Obadia pleacă de la particular la general, de la judecata lui Edom la judecata generală, de la restaurarea lui Israel la aşezarea Împărăţiei lui Dumnezeu.
V. Analize literare
Sunt unii care susţin că Obadia a fost autorul original al întregii prorocii (printre aceştia se numără şi Keil). Cei mai mulţi cercetători ai Scripturii însă cred că în v. 1-6 şi 8-9 el a adaptat o prorocie mai veche. Unii au găsit şi alte fragmente, dar cadrul istoric uniform pledează pentru unitatea literară a restului prorociei.
VII. Mesaje mai importante
Inspiraţia divină.Prorocul pretinde de patru ori că mesajul lui are o origine divină (v. 1, 4, 8,18).
Judecata divină.Mesajul principal al acestei prorocii este judecata morală asupra naţiunilor. Edom este judecat pentru purtarea sa inumană faţă de Israel, care şi el la rândul lui a fost pedepsit. În cele din urmă, toate naţiunile vor fi pedepsite în Ziua Domnului.
Împărăţia divină.Conform prorociei lui Obadia, scopul final este ca împărăţia să fie a Domnului (cf. Apocalipsa 11:15). Speranţa lui în ceea ce priveşte restaurarea propriului său popor nu se limitează la un sentiment naţionalist, căci în victoria lor el vede întemeierea Împărăţiei lui Dumnezeu (v. 21). Acea Împărăţie se va caracteriza prin izbăvire şi prin sfinţenie (v. 17), idei care sunt amplificate în NT.
BIBLIOGRAFIE
Comentarii de E.B. Pusey, 1860; C.F. Keil în Biblischer Kommentar über das Alte Testament, 1888; J.A. Bewer în ICC, 1911; H.C.O. Lanchester în CBSQ 1918; G.W. Wade în WC, 1925; G.A. Smith în EB, 1928; E. Sellin în KAT, 1929; T.H. Robinson în HAT, 1954; J.H. Eaton, Obadiah, Nahum, Habakkuk, Zephaniah, TBC, 1961; D.W.B. Robinson în NBCR, 1970; J.A. Thompson în IB, 1956; G.F. Wood în The Jerome Biblical Commentary, 1968; L.C. Allen, The Books of Joel, Obadiah, Jonah and Micah, NIC, 1976.
Studii speciale: G.L. Robinson, The Sarcophagus of an Ancient Civilization, 1930; W. Rudolph, „Obadja”, ZAW 8, 1931, p. 222; 231. J.T.
http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/07/obadia-cartea-lui.html
O privire de ansamblu asupra Vechiului Testament
Saithttps://www.gotquestions.org/Romana/ansamblu-asupra-Vechiului-Testament.html
Vechiul Testament este împărţit în cinci secţiuni: Pentateuhul (de la Genesa la Deuteronomul), cărţile istorice (de la Iosua la Estera), cărţile poetice (de la Iov la Cântarea cântărilor), profeţii mari (de la Isaia la Daniel) şi profeţii mici (de la Osea la Maleahi). Vechiul Testament a fost scris aproximativ între anii 1400 şi 400 î.Cr. Vechiul Testament a fost scris în principal în ebraică, cu puţine şi scurte secţiuni scrise în aramaică (în esenţă o variaţie de ebraică).
Vechiul Testament se ocupă în primul rând de relaţia dintre Dumnezeu şi naţiunea lui Israel. Pentateuhul tratează naşterea poporului Israel şi stabilirea de către Dumnezeu a unei relaţii bazate pe legământ cu Israelul. Cărţile istorice consemnează istoria Israelului, victoriile şi succesele lui, împreună cu înfrângerile şi eşecurile sale. Cărţile poetice ne oferă o vedere mai îndeaproape a relaţiei lui Dumnezeu cu Israelul şi a pasiunii Lui pentru Israel ca acesta să se închine şi să-L asculte pe El. Cărţile profetice sunt chemarea lui Dumnezeu pentru Israel de a se pocăi de idolatrie şi de necredincioşie şi de a se întoarce la o relaţie de ascultare şi de fidelitate spirituală.
Poate că un titlu mai potrivit ar fi Primul Testament. Cuvântul „vechi” tinde să indice ideea de „depăşit” sau „irelevant”. Acest lucru este cât se poate de neadevărat. Un studiu amănunţit al Vechiului Testament este o strădanie care merită şi care îmbogăţeşte din punct de vedere spiritual. Mai jos sunt linkurile către rezumatele cărţilor Vechiului Testament. Sperăm din toată inima că această privire de ansamblu a Vechiului Testament îţi va fi benefică în umblarea ta cu Hristos.
Cartea Genesa
Autorul: Autorul cărţii Genesa nu este identificat. În mod tradiţional, întotdeauna s-a presupus că Moise este autorul. Nu există un motiv decisiv pentru a nega statutul de autor mozaic al cărţii Genesa.
Data la care a fost scrisă: Cartea Genesa nu spune când a fost scrisă. Data la care a fost scrisă este undeva între anii 1440 şi 1400 î.Cr., în intervalul de timp dintre scoaterea israeliţilor din Egipt de către Moise şi moartea sa.
Scopul pentru care a fost scrisă: Cartea Genesa a fost numită uneori„pepiniera” întregii Biblii. Majoritatea învăţăturilor de bază ale Bibliei sunt prezentate în formă de „sămânţă” în cartea Genesa. Alături de căderea omului, este consemnată promisiunea lui Dumnezeu a mântuirii sau a răscumpărării (Genesa 3.15). Învăţăturile cu privire la creaţie, pedepsirea păcatului, îndreptăţire, ispăşire, depravare, mânie, har, suveranitate, responsabilitate şi multe altele sunt toate abordate în această carte a începuturilor, numită Genesa.
Multora dintre marile întrebări ale vieţii li se dă răspuns în Genesa. (1) De unde vin? (Dumnezeu ne-a creat—Genesa 1) (2) De ce sunt aici? (suntem aici pentru a avea o relaţie cu Dumnezeu—Genesa 15.6) (3) Încotro mă îndrept? (avem o destinaţie după moarte—Genesa 25.8). Cartea Genesa se adresează omului de ştiinţă, istoricului, teologului, soţiei, ţăranului, călătorului, bărbatului sau femeii lui Dumnezeu. Este un început potrivit pentru istorisirea lui Dumnezeu a planului Său pentru omenire, Biblia.
Versete-cheie: Genesa 1.1 „La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul.”
Genesa 3.15 „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul.”
Genesa 12.2-3 „Voi face din tine un neam mare şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare şi vei fi o binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine.”
Genesa 50.20 „Voi, negreşit, v-aţi gândit să-mi faceţi rău: dar Dumnezeu a schimbat răul în bine, ca să împlinească ceea ce se vede azi, şi anume, să scape viaţa unui popor în mare număr.”
Un scurt rezumat: Cartea Genesa poate fi împărţită în două secţiuni: Istoria străveche şi istoria patriarhală. Istoria străveche consemnează (1) Creaţia (Genesa capitolele 1-2), (2) căderea omului (Genesa capitolele 3-5), (3) potopul (Genesa capitolele 6-9) şi (4) răspândirea (Genesa capitolele 10-11). Istoria patriarhală consemnează viaţa a patru mari oameni: (1) Avraam (Genesa 12-25.8), (2) Isaac (Genesa 21.1-35-29), (3) Iacov (Genesa 25.21-50.14) şi (4) Iosif (Genesa 30.22-50.26).
Dumnezeu a creat un Univers care era bun şi fără păcat. Dumnezeu a creat omenirea să aibă o relaţie personală cu El. Adam şi Eva au păcătuit şi, prin urmare, au adus răul şi moartea în lume. Răul a crescut în lume în mod constant, până când nu a mai rămas decât o familie în care Dumnezeu a găsit ceva bun. Dumnezeu a trimis potopul să şteargă răul, dar l-a scăpat pe Noe şi pe familia lui împreună cu animalele din corabie. După potop, omenirea a început să se înmulţească din nou şi să se răspândească în toată lumea.
Dumnezeu l-a ales pe Avraam, prin care va ridica un popor ales şi, în cele din urmă, pe Mesia cel promis. Linia aleasă a fost trecută mai departe fiului lui Avraam, Isaac, şi apoi fiului lui Isaac, Iacov. Dumnezeu a schimbat numele lui Iacov în Israel şi cei doisprezece fii ai lui au ajuns strămoşii celor douăsprezece seminţii ale lui Israel. În suveranitatea Sa, Dumnezeu l-a trimis pe fiul lui Iacov, pe Iosif, în Egipt, prin acţiunile josnice ale fraţilor săi. Această acţiune, pe care fraţii săi o doreau să fie înspre rău, a fost transformată înspre bine de Dumnezeu şi, în cele din urmă, a avut ca rezultat faptul că Iacov şi familia sa au fost salvaţi de la o foamete devastatoare de către Iosif, care a fost ridicat la mare putere în Egipt.
Prefigurări: Multe subiecte ale Noului Testament îşi au rădăcinile în cartea Genesa. Isus Hristos este Sămânţa femeii, care va distruge puterea lui Satan (Gen. 3.15). În ceea ce-l priveşte pe Iosif, planul lui Dumnezeu pentru binele omenirii prin sacrificarea Fiului Său a fost înspre bine, chiar dacă cei care L-au răstignit pe Isus au intenţionat ca acest lucru să fie înspre rău. Noe şi familia lui sunt primii dintre multele rămăşiţe prezentate în Biblie. În ciuda procentelor copleşitoare şi a circumstanţelor dificile, Dumnezeu Îşi păstrează întotdeauna o rămăşiţă de credincioşi pentru El. Rămăşiţa israeliţilor întorşi la Ierusalim după captivitatea babiloniană; Dumnezeu a păstrat o rămăşiţă în timpul tuturor persecuţiilor descrise în Isaia şi Ieremia; o rămăşiţă de 7.000 de preoţi care au fost ascunşi de mânia Izabelei; Dumnezeu promite că într-o zi, o rămăşiţă de evrei Îl vor îmbrăţişa pe adevăratul lor Mesia (Romani 11). Credinţa arătată de Avraam va fi darul lui Dumnezeu şi temelia mântuirii atât pentru evrei, cât şi pentru neamuri (Efeseni 2.8-9, Evrei 11).
Aplicaţie practică: Tema centrală a cărţii Genesa este existenţa din veşnicie a lui Dumnezeu şi faptul că El a creat lumea. Autorul nu depune niciun efort ca să apere existenţa lui Dumnezeu; el pur şi simplu afirmă că Dumnezeu este, întotdeauna a fost şi întotdeauna va fi, atotputernic peste toate. În acelaşi fel, avem încredere în adevărurile din cartea Genesa, în ciuda pretenţiilor acelora care le neagă. Toţi oamenii, indiferent de cultură, naţionalitate sau limbă, sunt responsabili înaintea Creatorului. Dar datorită păcatului, introdus în lume la Cădere, suntem separaţi de El. Dar printr-o naţiune mică, Israel, planul de răscumpărare al lui Dumnezeu pentru omenire a fost descoperit şi pus la dispoziţia tuturor. Ne bucurăm de acest plan.
Dumnezeu a creat Universul, pământul şi fiecare ființă vie. Ne putem încrede în El că Se va ocupa de îngrijorările din viaţa noastră. Dumnezeu poate lua o situaţie fără speranţă, de exemplu faptul că Avraam şi Sara nu puteau avea copii, şi să facă lucruri măreţe, dacă pur şi simplu ne vom încrede şi vom asculta. Se pot întâmpla în viaţa noastră lucruri teribile, cum a fost şi în cazul lui Iosif, dar Dumnezeu întotdeauna va face să rezulte un şi mai mare bine, dacă vom avea credinţă în El şi în planul Său suveran. „De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care-L iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre binele celor care sunt chemaţi după planul Său.” (Romani 8.28)
Cartea Exodul
Autorul: Autorul cărţii Exodul este Moise (Exodul 17.14, 24.4-7, 34.27).
Data la care a fost scrisă: Cartea Exodul a fost scrisă între anii 1440 şi 1400 î.Cr.
Scopul pentru care a fost scrisă: Cuvântul „exod” înseamnă ieşire. La timpul lui Dumnezeu, exodul israeliţilor a marcat sfârşitul unei perioade de asuprire pentru urmaşii lui Avraam (Genesa 15.13) şi începutul împlinirii promisiunii din legământul făcut cu Avraam că urmaşii săi nu doar că vor locui în Ţara Promisă, ci se vor şi înmulţi şi vor ajunge o naţiune mare (Genesa 12.1-3, 7). Scopul cărţii poate fi formulat ca fiind urmărirea creşterii rapide a urmaşilor lui Iacov din Egipt şi până la stabilirea naţiunii teocratice în ţara care le-a fost promisă.
Versete-cheie: Exodul 1.8: „Peste Egipt s-a ridicat un nou împărat, care nu-l cunoscuse pe Iosif.”
Exodul 2.24-25: „Dumnezeu a auzit gemetele lor şi Şi-a adus aminte de legământul Său făcut cu Avraam, Isaac şi Iacov. Dumnezeu a privit spre copiii lui Israel şi a luat cunoştinţă de ei.”
Exodul 12.27: „«Este jertfa de Paşti în cinstea Domnului, care a trecut pe lângă casele copiilor lui Israel în Egipt, când a lovit Egiptul, şi ne-a scăpat casele noastre.» Poporul s-a plecat şi s-a închinat până la pământ.”
Exodul 20.2-3: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine.”
Un scurt rezumat: Exodul începe de unde ne lasă Genesa, pe măsură ce Dumnezeu Se ocupă de poporul Său ales, evreii. Urmăreşte evenimentele de la momentul în care Israelul a intrat în Egipt, ca musafiri ai lui Iosif, care a fost puternic în Egipt, până când, în cele din urmă, au fost eliberaţi din crunta strânsoare a sclaviei în care au fost aduşi de către „un nou împărat care nu-l cunoscuse pe Iosif” (Exodul 1.8).
Capitolele 1-14 descriu condiţiile asupririi evreilor sub faraon, ridicarea lui Moise ca eliberator al lor, urgiile pe care le-a adus Dumnezeu asupra Egiptului pentru refuzul conducătorului lor de a I se supune şi plecarea din Egipt. Braţul suveran şi puternic al lui Dumnezeu este văzut în minunile din timpul urgiilor – sfârşindu-se cu urgia morţii întâilor născuţi şi cu instituirea primului Paşte – eliberarea israeliţilor, despărţirea Mării Roşii şi nimicirea armatei egiptene.
Secţiunea de mijloc a cărţii Exodul este dedicată rătăcirii în pustiu şi felului minunat în care Dumnezeu i-a purtat de grijă poporului Său. Dar chiar dacă le-a dat pâine din cer, apă dulce din locuri cu apă amară, apă din stâncă, biruinţă asupra celor care i-ar fi nimicit, Legea Lui scrisă pe table de piatră cu însăşi mâna Sa şi prezenţa Lui în formă de stâlpi de foc şi nor, poporul a cârtit şi s-a răzvrătit în mod continuu împotriva Lui.
Ultima treime a cărţii descrie construirea chivotului legământului şi planul pentru Cortul întâlnirii cu feluritele lui jertfe, altare, piese de mobilier, ceremonii şi forme de închinare.
Prefigurări: Numeroasele jertfe care le erau cerute israeliţilor erau o imagine a jertfei finale, Mielul de Paşte al lui Dumnezeu, Isus Hristos. În noaptea ultimei urgii din Egipt, un miel fără cusur a fost ucis şi sângele lui a fost aplicat pe uşorii caselor poporului lui Dumnezeu, protejându-i de îngerul morţii. Acest lucru L-a prefigurat pe Isus, Mielul lui Dumnezeu, fără pată şi fără cusur (1 Petru 1.19), al cărui sânge aplicat nouă ne asigură viaţa veşnică. În numărul reprezentărilor simbolice ale lui Hristos din cartea Exodul este istora apei din stâncă din Exodul 17.6. Aşa cum Moise a lovit stânca pentru a le da oamenilor să bea apă dătătoare de viaţă, tot astfel Dumnezeu a lovit Stânca mântuirii noastre, crucificându-L pentru păcatul nostru, şi din Stâncă a venit darul apei vii (Ioan 4.10). Asigurarea manei în pustiu este o imagine perfectă a lui Hristos, Pâinea vieţii (Ioan 6.48), pe care a asigurat-o Dumnezeu ca să ne dea viaţa.
Aplicaţie practică: Legea mozaică a fost dată în parte pentru a-i arăta omenirii că era incapabilă să o ţină. Nu suntem în stare să-L mulţumim pe Dumnezeu prin ţinerea Legii; prin urmare, Pavel ne îndeamnă să „credem şi noi în Hristos Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Hristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii” (Galateni 2.16).
Purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de israeliţi, de la eliberarea din captivitate până la mana şi prepeliţele din pustiu, sunt semne clare ale purtării de grijă plină de har pentru poporul Său. Dumnezeu a promis că ne va da tot ceea ce avem nevoie. „Credincios este Dumnezeu, care v-a chemat la părtăşia cu Fiul Său Isus Hristos, Domnul nostru.” (1 Corinteni 1.9)
Trebuie să ne încredem în Domnul, pentru că El ne poate izbăvi din orice încercare. Dar Dumnezeu nu va îngădui ca păcatul să continue nepedepsit la nesfârşit. Prin urmare, ne putem încrede în El că pedepseşte şi face dreptate. Când Dumnezeu ne scoate dintr-o situaţie grea, nu trebuie să căutăm să ne întoarcem înapoi. Când Dumnezeu ne cere ceva, Se aşteaptă ca noi să ne conformăm, dar, în acelaşi timp, El ne dă har şi milă, pentru că ştie că, prin noi înşine, nu vom fi în stare să ascultăm de El pe deplin.
Cartea Leviticul
Autorul: Autorul cărţii Leviticul este Moise.
Data la care a fost scrisă: Cartea Leviticul a fost scrisă între anii 1440 şi 1400 î.Cr.
Scopul pentru care a fost scrisă: Datorită faptului că israeliţii au fost ţinuţi în captivitate în Egipt timp de 400 de ani, conceptul de Dumnezeu a fost distorsionat de către egiptenii politeişti, păgâni. Scopul cărţii Leviticul este să asigure instrucţiuni şi legi care să conducă un popor păcătos, şi totuşi răscumpărat, în relaţia lui cu un Dumnezeu sfânt. În cartea Leviticul, găsim sublinierea nevoii de sfinţire personală ca răspuns faţă de un Dumnezeu sfânt. Păcatul trebuie ispăşit prin aducerea de jertfe corespunzătoare (capitolele 8-10). Alte subiecte tratate în carte sunt alimentele (mâncărurile curate şi necurate), naşterea de copii şi bolile, care sunt reglementate cu atenţie (capitolele 11-15). Capitolul 16 descrie ziua Ispăşirii, când se aduce o jertfă anuală pentru păcatul cumulativ al poporului. Mai mult, poporul lui Dumnezeu trebuie să fie precaut în trăirea lui personală, morală şi socială, în contrast cu practicile curente ale păgânilor din jurul lui (capitolele 17-22).
Versete-cheie: Leviticul 1.4: „Să-şi pună mâna pe capul dobitocului adus ca ardere-de-tot, şi va fi primit de Domnul, ca să facă ispăşire pentru el.”
Leviticul 17.11 „Căci viaţa trupului este în sânge. Vi l-am dat ca să-l puneţi pe altar, ca să slujească de ispăşire pentru sufletele voastre, căci prin viaţa din el face sângele ispăşire.”
Leviticul 19.18 „Să nu te răzbuni şi să nu ţii necaz pe copiii poporului tău. Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Eu sunt Domnul.”
Un scurt rezumat: Capitolele 1-7 subliniază jertfele cerute deopotrivă de la laici şi de la preoţi. Capitolele 8.10 descriu consacrarea lui Aaron şi a fiilor lui în slujba de preoţie. Capitolele 11-16 conţin prescripţiile pentru diferitele tipuri de necurăţii. Ultimele 10 capitole cuprind indicaţiile lui Dumnezeu pentru poporul Lui cu privire la sfinţenia practică. Feluritele sărbători au fost instituite în închinarea pe care o aducea poporul Dumnezeului Iehova şi erau convocate şi practicate potrivit cu legile lui Dumnezeu. Binecuvântările sau blestemele vor însoţi împlinirea, respectiv călcarea poruncilor lui Dumnezeu (capitolul 26). Juruinţele făcute Domnului sunt prezentate în capitolul 27.
Tema principală a cărţii Leviticul este sfinţenia. Cererea cu privire la sfinţenie pe care Dumnezeu o adresează poporului Său se bazează pe propria Sa natură sfântă. O temă în acord cu aceasta este tema ispăşirii. Sfinţenia trebuie menţinută înaintea lui Dumnezeu şi aceasta poate fi obţinută printr-o ispăşire corespunzătoare.
Prefigurări: Mare parte dintre practicile rituale ale închinării înfăţişează în felurite moduri Persoana şi lucrarea Mântuitorului, Domnul Isus Hristos. Evrei 10 ne spune că Legea mozaică este doar „umbra bunurilor viitoare”, însemnând că jertfele aduse zilnic de către preoţi pentru păcatul poporului erau o reprezentare a jertfei supreme—Isus Hristos, a cărui jertfă va fi o dată pentru totdeauna pentru cei care vor crede în El. Sfinţenia dată temporar de Lege va fi într-o zi înlocuită de obţinerea deplină a sfinţeniei, atunci când creştinii îşi vor schimba păcatul cu neprihănirea lui Hristos (2 Corinteni 5.21).
Aplicaţie practică: Dumnezeu priveşte în mod foarte serios sfinţenia şi tot aşa trebuie să o privim şi noi. Tendinţa în biserica postmodernă este să-L creăm pe Dumnezeu după chipul nostru, dându-I atributele pe care ne-ar plăcea să le aibă, în loc de cele care sunt descrise de Cuvântul Său. Sfinţenia desăvârşită a lui Dumnezeu, splendoarea transcendentă şi „lumina Sa de care nu te poţi apropia” (1 Timotei 6.16) pentru mulţi creştini sunt concepte străine. Suntem chemaţi să umblăm în lumină şi să dăm la o parte întunericul din viaţa noastră, ca să fim plăcuţi înaintea Lui. Un Dumnezeu sfânt nu poate tolera păcatul ostentativ, lipsit de ruşine în copiii Săi şi sfinţenia Sa Îi cere să-l pedepsească. Nu trebuie să îndrăznim cumva să tratăm uşor păcatul sau aversiunea lui Dumnezeu faţă de acesta şi nici nu trebuie să-l tratăm ca fiind în vreun fel neimportant.
Laudă-L pe Domnul pentru că, datorită morţii lui Hristos în locul nostru, nu mai trebuie să aducem jertfe animale. Tema Leviticului este substituţia. Moartea animalelor era o pedeapsă substitutivă pentru cei care au păcătuit. În acelaşi fel, dar într-un mod infinit mai bun, jertfa lui Isus de pe cruce a fost substitutul pentru păcatele noastre. Acum putem sta fără teamă înaintea unui Dumnezeu de o sfinţenie absolută, pentru că El vede în noi neprihănirea lui Hristos.
Cartea Numeri
Autorul: Autorul cărţii Numeri este Moise.
Data la care a fost scrisă: Cartea Numeri a fost scrisă între anii 1440 şi 1400 î.Cr.
Scopul pentru care a fost scrisă: Mesajul cărţii Numeri este universal şi în afara timpului. El le reaminteşte credincioşilor de războiul spiritual în care sunt angajaţi, deoarece cartea Numeri este cartea slujirii şi a umblării poporului lui Dumnezeu. Cartea Numeri face, în esenţă, legătura dintre primirea Legii de către israeliţi (Exodul şi Leviticul) şi pregătirea lor de a intra în Ţara Promisă (Deuteronomul şi Iosua).
Versete-cheie: Numeri 6.24-26: „Domnul să te binecuvânteze şi să te păzească! Domnul să facă să lumineze faţa Lui peste tine şi să Se îndure de tine! Domnul să-Şi înalţe faţa peste tine şi să-ţi dea pacea!”
Numeri 12.6-8: „Când va fi printre voi un proroc, Eu, Domnul, Mă voi descoperi lui într-o vedenie sau îi voi vorbi într-un vis. Nu tot aşa este însă cu robul Meu Moise. El este credincios în toată casa Mea. Eu îi vorbesc gură către gură, Mă descopăr lui nu prin lucruri grele de înţeles, ci el vede chipul Domnului. Cum de nu v-aţi temut deci să vorbiţi împotriva robului Meu, împotriva lui Moise?”
Numeri 14.30-34: „Nu veţi intra în ţara pe care jurasem că vă voi da-o s-o locuiţi, afară de Caleb, fiul lui Iefune, şi Iosua, fiul lui Nun. Pe copilaşii voştri însă, despre care aţi zis că vor fi de jaf, îi voi face să intre în ea, ca să cunoască ţara pe care aţi nesocotit-o voi. Iar cât despre voi, trupurile voastre moarte vor cădea în pustiu. Şi copiii voştri vor rătăci patruzeci de ani în pustiu şi vor ispăşi astfel păcatele voastre, până ce toate trupurile voastre moarte vor cădea în pustiu. După cum în patruzeci de zile aţi iscodit ţara, tot aşa, patruzeci de ani veţi purta pedeapsa fărădelegilor voastre; adică un an de fiecare zi: şi veţi şti atunci ce înseamnă să-Mi trag Eu mâna de la voi.”
Un scurt rezumat: Majoritatea evenimentelor din cartea Numeri se petrec în pustiu, în principal între al doilea şi cel de-al patruzecilea an al rătăcirii israeliţilor. Primele 25 de capitole ale cărţii redau amănunţit experienţele primei generaţii de israeliţi în pustiu, în timp ce restul cărţii descrie experienţele celei de-a doua generaţii. Tema ascultării şi a rebeliunii urmate de pocăinţă şi binecuvântare se repetă în toată cartea, la fel ca în tot Vechiul Testament.
Tema sfinţeniei lui Dumnezeu se continuă din cartea Leviticul în cartea Numeri, care dezvăluie instruirea şi pregătirea făcută de către Dumnezeu poporului Său, pentru a intra în Ţara Promisă a Canaanului. Importanţa cărţii Numeri este indicată de faptul că în Noul Testament se face referire la ea de multe ori. Duhul Sfânt a atras atenţia în mod deosebit asupra cărţii Numeri în 1 Corinteni 10.1-12. Cuvintele „aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde” se referă la păcatul israeliţilor şi la indignarea lui Dumnezeu faţă de ei.
În Romani 11.22, Pavel vorbeşte despre „bunătatea şi asprimea” lui Dumnezeu. Acesta este mesajul cărţii Numeri într-o coajă de nucă. Asprimea lui Dumnezeu se vede în moartea generaţiei de răzvrătiţi în pustiu, aceia care nu au intrat niciodată în Ţara Promisă. Bunătatea lui Dumnezeu este văzută în noua generaţie. Dumnezeu i-a protejat, i-a păstrat şi le-a asigurat cele necesare acestor oameni până când au intrat în posesia ţării. Acest lucru ne aminteşte de dreptatea şi dragostea lui Dumnezeu, care sunt întotdeauna într-o armonie suverană.
Prefigurări: Cererea cu privire la sfinţenie pe care Dumnezeu i-o adresează poporului Său este deplin satisfăcută în Isus Hristos, care a venit să împlinească Legea în locul nostru (Matei 5.17). Conceptul de Mesia cel promis e prezent în carte de la un capăt la altul. Relatarea din capitolul 19 referitoare la jertfirea vacii roşii „fără pată, fără vreun cusur trupesc” Îl prefigurează pe Hristos, Mielul lui Dumnezeu, fără pată sau cusur, care a fost jertfit pentru păcatele noastre. Imaginea şarpelui de aramă înălţat pe stâlp pentru a asigura vindecare fizică (capitolul 21) prefigurează de asemenea înălţarea lui Hristos, fie pe cruce, fie în lucrarea Cuvântului, pentru ca oricine priveşte la El prin credinţă să aibă vindecare spirituală.
În capitolul 24, a patra prorocie a lui Balaam vorbeşte despre steaua şi toiagul de cârmuire care se ridică din Iacov. Este o prorocie cu privire la Hristos, care este numit „Luceafărul de dimineaţă” în Apocalipsa 22.16 pentru gloria, strălucirea şi splendoarea Sa şi pentru lumina pe care o răspândeşte. Poate fi de asemenea numit toiag de cârmuire, adică Unul care ţine toiagul de cârmuire, datorită regalităţii Sale. El nu doar că are Numele de Împărat, ci are o Împărăţie şi cârmuieşte cu un toiag al harului, al milei şi al neprihănirii.
Aplicaţie practică: O temă teologică majoră din cartea Numeri dezvoltată în Noul Testament este aceea că păcatul şi necredinţa, în special răzvrătirea, culeg judecata lui Dumnezeu. 1 Corinteni spune în mod specific—şi Evrei 3.7-4.13 sugerează clar acest lucru—că aceste evenimente au fost scrise ca exemple pentru credincioşi, ca aceştia să le observe şi să le evite. Nu trebuie să „poftim după lucruri rele” (v. 6) sau să curvim (v. 8) sau să-L ispitim pe Dumnezeu (v. 9) sau să cârtim (v. 10).
La fel cum israeliţii au rătăcit prin pustiu 40 de ani datorită răzvrătirii lor, tot aşa Dumnezeu ne îngăduie uneori să rătăcim departe de El şi să suferim de singurătate şi de lipsa binecuvântărilor, atunci când ne răzvrătim împotriva Lui. Dar Dumnezeu este credincios şi drept şi, la fel cum îi restaurează pe israeliţi în locul lor de drept în inima Lui, tot astfel El îi va restaura întotdeauna pe creştini în locul binecuvântării şi al părtăşiei intime cu El, dacă se pocăiesc şi se întorc la El (1 Ioan 1.9).
Cartea Deuteronomul
Autorul: Moise a scris cartea Deuteronomul, care este, de fapt, o colecţie de „predici” ale sale către Israel înainte de a trece Iordanul. „Iată cuvintele pe care le-a spus Moise” (1.1). Altcineva (Iosua probabil) s-ar putea să fi scris ultimul capitol.
Data la care a fost scrisă: Aceste predici au fost ţinute în cele 40 de zile de dinaintea intrării lui Israel în Ţara Promisă. Prima predică a fost ţinută în prima zi a lunii a 11-a (1.3) şi israeliţii au trecut Iordanul 70 de zile mai târziu, în ziua a 10-a a lunii întâi (Iosua 4.19). Scădeţi cele 30 de zile de bocet de după moartea lui Moise (Deuteronomul 34.8) şi ne rămân 40 de zile. Anul era 1410 î.Cr.
Scopul pentru care a fost scrisă: O generaţie nouă de israeliţi se pregătea să intre în Ţara Promisă. Mulţimea nu experimentase minunea de la Marea Roşie, nici nu auzise Legea dată pe Sinai, şi urmau să intre într-o ţară nouă, cu multe pericole şi ispite. Cartea Deuteronomul a fost dată ca să le reamintească de Legea lui Dumnezeu şi de puterea lui Dumnezeu.
Versete-cheie: „Să n-adăugaţi nimic la cele ce vă poruncesc eu şi să nu scădeţi nimic din ele; ci să păziţi poruncile Domnului Dumnezeului vostru aşa cum vi le dau eu.” (Deuteronomul 4.2)
„Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn. Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta. Şi poruncile acestea, pe care ţi le dau astăzi, să le ai în inima ta. Să le întipăreşti în mintea copiilor tăi şi să vorbeşti de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca şi când te vei scula.” (Deuteronomul 6.4-7)
„Le-a zis: «Puneţi-vă la inimă toate cuvintele pe care vă jur astăzi să le porunciţi copiilor voştri, ca să păzească şi să împlinească toate cuvintele Legii acesteia. Căci nu este un lucru fără însemnătate pentru voi; este viaţa voastră, şi prin aceasta vă veţi lungi zilele în ţara pe care o veţi lua în stăpânire, după ce veţi trece Iordanul.»” (Deuteronomul 32.46-47)
Un scurt rezumat: Israeliţilor li se porunceşte să-şi aducă aminte de patru lucruri: de credincioşia lui Dumnezeu, de sfinţenia lui Dumnezeu, de binecuvântările lui Dumnezeu şi de atenţionările lui Dumnezeu. Primele trei capitole recapitulează călătoria din Egipt până în locul unde se aflau, în Moab. Capitolul 4 este o chemare la ascultare, la a-I fi credincioşi Dumnezeului care era credincios faţă de ei.
Capitolele de la 5 la 26 sunt o repetare a Legii. Cele Zece Porunci, legile privind jertfele şi zilele deosebite şi restul Legii sunt date noii generaţii. Celor care ascultă le sunt promise binecuvântări (5.29, 6.17-19, 11.13-15), iar celor care încalcă Legea li se promite foamete (11.16-27).
Subiectul binecuvântării şi al blestemului este continuat în capitolele 27-30. Această secţiune a cărţii se încheie cu o alegere clară pusă în faţa lui Israel: „Ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul.” Dorinţa lui Dumnezeu pentru poporul Lui se găseşte în ceea ce-i recomandă: „alege viaţa” (30.19).
În ultimele capitole, Moise încurajează poporul; îl delegă pe cel care-l va înlocui, pe Iosua; consemnează un cântec şi dă o ultimă binecuvântare fiecărei seminţii a lui Israel. Capitolul 34 relatează circumstanţele morţii lui Moise. Acesta a urcat pe muntele Pisga, unde Domnul i-a arătat Ţara Promisă, în care nu putea intra. La 120 de ani, dar încă cu vederea bună şi cu puterea tinereţii, Moise a murit în prezenţa Domnului. Cartea Deuteronomul se încheie cu un scurt necrolog al acestui mare profet.
Prefigurări: Multe subiecte din Noul Testament sunt prezente în cartea Deuteronomul. Cel mai important dintre ele este necesitatea respectării Legii mozaice şi imposibilitatea înfăptuirii acestui lucru. Jertfele fără sfârşit necesare pentru ispăşirea păcatelor poporului — care călca Legea în mod continuu — îşi vor găsi finalitatea în jertfa adusă „o dată pentru totdeauna” a lui Hristos (Evrei 10.10). Datorită lucrării Lui de ispăşire de pe cruce, nu vom mai avea nevoie de jertfe pentru păcat.
Alegerea israeliţilor ca popor aparte a lui Dumnezeu prefigurează faptul că El îi va alege pe cei care vor crede în Hristos (1 Petru 2.9). În Deuteronomul 18.15-19, Moise profeţeşte privitor la un alt profet — cel mai mare Profet care va veni, care este Mesia. La fel ca Moise, va primi şi va propovădui o descoperire divină şi Îşi va călăuzi poporul (Ioan 6.14, 7.40).
Aplicaţie practică: Cartea Deuteronomul subliniază importanţa Cuvântului lui Dumnezeu. Este o parte vitală a vieţii noastre. Cu toate că nu mai suntem sub Legea Vechiului Testament, suntem încă responsabili să ne supunem voii lui Dumnezeu în viaţa noastră. Simpla ascultare aduce binecuvântare, şi păcatul îşi are consecinţele lui.
Niciunul dintre noi nu ne aflăm „deasupra Legii”. Chiar şi lui Moise, conducătorul şi profetul ales de Dumnezeu, i se cerea să asculte. Motivul pentru care nu i s-a îngăduit să intre în Ţara Promisă a fost că nu a ascultat de porunca clară a lui Dumnezeu (Numeri 20.13).
În timpul ispitirii din pustiu, Isus a citat de trei ori din cartea Deuteronomul (Matei 4). Prin aceasta, Isus a ilustrat pentru noi necesitatea de a strânge Cuvântul lui Dumnezeu în inima noastră, ca să nu păcătuim împotriva Lui (Psalmul 119.11).
Aşa cum Israel şi-a amintit de credincioşia lui Dumnezeu, tot astfel trebuie să facem şi noi. Trecerea Mării Roşii, prezenţa sfântă de pe Sinai şi binecuvântarea manei din pustiu ar trebui să fie o încurajare şi pentru noi. Un mod extraordinar de a continua să mergem înainte este să ne luăm un timp să privim înapoi şi să vedem ce a făcut Dumnezeu.
În Deuteronomul avem de asemenea o imagine minunată a unui Dumnezeu plin de dragoste, care doreşte o relaţie deosebită cu copiii Lui. Dumnezeu spune că dragostea este motivul pentru care l-a scos pe Israel din Egipt „cu mână tare” şi l-a răscumpărat (Deuteronomul 7.7-9). Ce lucru minunat să fii eliberat din robia păcatului şi să fii iubit de un Dumnezeu atotputernic!
Autorul: Cartea Iosua nu numeşte în mod explicit cine este autorul ei. Mai mult ca sigur, Iosua, fiul lui Nun, succesorul lui Moise în conducerea lui Israel, a scris mare parte din această carte. Ultima parte a cărţii a fost scrisă de cel puţin o altă persoană, după moartea lui Iosua. E posibil de asemenea că unele secţiuni au fost editate/compilate după moartea lui Iosua.
Data la care a fost scrisă: Cartea Iosua a fost scrisă probabil între 1400 şi 1370 î.Cr.
Scopul pentru care a fost scrisă: Cartea Iosua oferă o vedere de ansamblu a campaniilor militare pentru cucerirea suprafeţei de teren pe care Domnul a promis-o. Urmând ieşirea din Egipt şi următorii patruzeci de ani de rătăciri prin pustiu, naţiunea nou-formată este acum gata să intre în Ţara Promisă, să-i cucerească pe locuitorii ei şi să ocupe acel teritoriul. Vederea de ansamblu pe care o avem aici ne dă detalii prescurtate şi selective ale multora dintre bătălii şi ne prezintă nu doar maniera în care ţara a fost cucerită, ci şi felul în care a fost divizată în regiuni, pe seminţii.
Versete-cheie: „Întăreşte-te şi îmbărbătează-te, căci tu-i vei da în stăpânire poporului acestuia ţara pe care am jurat părinţilor lor că le-o voi da. Întăreşte-te numai şi îmbărbătează-te, lucrând cu credincioşie după toată Legea pe care ţi-a dat-o robul Meu Moise; nu te abate de la ea nici la dreapta, nici la stânga, ca să izbuteşti în tot ce vei face. Cartea aceasta a Legii să nu se depărteze de gura ta; cugetă asupra ei zi şi noapte, căutând să faci tot ce este scris în ea; căci atunci vei izbândi în toate lucrările tale şi atunci vei lucra cu înţelepciune. Nu ţi-am dat Eu oare porunca aceasta: «Întăreşte-te şi îmbărbătează-te»? Nu te înspăimânta şi nu te îngrozi, căci Domnul, Dumnezeul tău, este cu tine în tot ce vei face.”
Iosua 24.14-15 „Acum, temeţi-vă de Domnul şi slujiţi-I cu scumpătate şi credincioşie. Depărtaţi dumnezeii cărora le-au slujit părinţii voştri dincolo de Râu şi în Egipt şi slujiţi-I Domnului. Şi dacă nu găsiţi cu cale să-I slujiţi Domnului, alegeţi astăzi cui vreţi să-i slujiţi: sau dumnezeilor cărora le slujeau părinţii voştri dincolo de Râu, sau dumnezeilor amoriţilor în a căror ţară locuiţi. Cât despre mine, eu şi casa mea Îi vom sluji Domnului.”
Un scurt rezumat: Cartea Iosua continuă istoria israeliţilor de după exodul din Egipt. Cartea relatează în detaliu cei aproximativ 20 de ani în care Iosua a condus poporul după ce Moise l-a uns la sfârşitul cărţii Deuteronomul. Împărţirea celor 24 de capitole din cartea Iosua în diviziuni poate fi rezumată după cum urmează:
Capitolele 1-12: Intrarea în Ţara Promisă şi cucerirea ei
Capitolele 13-22: Instrucţiuni pentru repartizarea secţiunilor din Ţara Promisă
Capitolele 23-24: Cuvântarea de rămas-bun a lui Iosua
Prefigurări: Istoria prostituatei Rahav şi a marii ei credinţe în Dumnezeul israeliţilor îi dă un loc alături de cei onoraţi pentru credinţa lor, în Evrei 11.31. Este o istorie a harului lui Dumnezeu pentru păcătoşi şi a mântuirii numai prin credinţă. Şi cel mai important, prin harul lui Dumnezeu, ea a fost în linia mesianică (Matei 1.15).
Unul dintre ritualurile ceremoniale din Iosua, din capitolul 5, îşi găseşte împlinirea perfectă în Noul Testament. Versetele de la 1 la 9 descriu porunca lui Dumnezeu ca toţi aceia care s-au născut în pustiu să fie tăiaţi împrejur când vor intra în Ţara Promisă. Făcând acest lucru, Dumnezeu a „ridicat ocara Egiptului” de deasupra lor, însemnând că i-a curăţit de păcatele vieţii lor de dinainte. Coloseni 2.10-12 îi descrie pe credincioşi ca fiind tăiaţi împrejur în inima lor de către Hristos Însuşi, prin care ne-am dezbrăcat de natura păcătoasă a vieţii noastre de dinainte, care era fără Hristos.
Dumnezeu a stabilit cetăţi de scăpare, astfel încât cei care au ucis din greşeală pe cineva să poată trăi acolo fără teamă de răzbunare. Hristos este scăparea noastră, la care „[am alergat] ca să apucăm nădejdea care ne era pusă înainte” (Evrei 6.18).
Cartea Iosua are ca temă teologică de bază odihna. Israeliţii, după ce au rătăcit prin pustiu timp de 40 de ani, în cele din urmă au intrat în odihna pe care le-a pregătit-o Dumnezeu în ţara Canaan. Scriitorul cărţii Evrei foloseşte acest episod ca o avertizare pentru noi să nu lăsăm ca necredinţa să ne împiedice să intrăm în odihna lui Dumnezeu, care este în Hristos (Evrei 3.7-12).
Aplicaţie practică: Unul dintre versetele-cheie ale cărţii Iosua este 1.8 „Cartea aceasta a Legii să nu se depărteze de gura ta; cugetă asupra ei zi şi noapte, căutând să faci tot ce este scris în ea.” Vechiul Testament abundă de istorisiri ale felului în care oamenii L-au „uitat” pe Dumnezeu şi Cuvântul Lui şi au suferit consecinţe teribile. Pentru creştin, Cuvântul lui Dumnezeu este sursa vieţii. Dacă îl neglijăm, viaţa noastră va suferi în consecinţă. Dar dacă luăm la inimă principiul versetului 1.8, vom fi desăvârşiţi şi în stare să fim de folos în Împărăţia lui Dumnezeu (2 Timotei 3.16-17) şi vom descoperi că promisiunile lui Dumnezeu din Iosua 1.8-9 vor fi de asemenea şi pentru noi.
Iosua este un prim exemplu al beneficiilor unui mentor destoinic. Ani de zile a stat în apropierea lui Moise. L-a privit pe Moise cum L-a urmat pe Dumnezeu într-un mod aproape desăvârşit. A învăţat de la Moise să se roage într-un mod personal. Prin exemplul lui Moise, a învăţat cum să asculte. Se pare că Iosua a învăţat de asemenea din exemplul negativ care l-a costat pe Moise bucuria de a intra realmente în Ţara Promisă. Dacă eşti în viaţă, eşti un mentor. Cineva, undeva, te priveşte. Cineva mai tânăr sau cineva pe care îl influenţezi urmăreşte felul în care trăieşti şi reacţionezi. Cineva învaţă de la tine. Cineva îţi va urma exemplul. Mentoratul înseamnă mult mai mult decât cuvintele vorbite de către mentor. Întreaga lui viaţă este afişată.
Autorul: Cartea Judecătorii nu numeşte în mod specific care este autorul ei. Potrivit tradiţiei, autorul cărţii Judecătorii este profetul Samuel. Dovezile implicite indică faptul că autorul cărţii Judecătorii a trăit la scurt timp după perioada judecătorilor. Samuel se potriveşte pentru această calificare.
Data la care a fost scrisă: Cartea Judecătorii a fost scrisă probabil între anii 1045 şi 1000 î.Cr.
Scopul pentru care a fost scrisă: Cartea Judecătorii poate fi împărţită în două secţiuni: 1) Capitolele 1-16, care oferă o relatare a războaielor de eliberare începând cu înfrângerea canaaniţilor de către israeliţi şi încheind cu înfrângerea filistenilor şi moartea lui Samson; 2) Capitolele 17-21, care este menţionat ca un apendice şi nu are legătură cu capitolele anterioare. Aceste capitole sunt consemnate ca o vreme în care „nu era împărat în Israel” (Judecătorii 17.6, 18.1, 19.1, 21.25). Cartea Rut a fost la început parte din cartea Judecătorii, dar în anul 450 d.Cr. a fost separată ca o carte aparte.
Versete-cheie: Judecătorii 2.16-19: „Domnul a ridicat judecători, ca să-i izbăvească din mâna celor care-i prădau. Dar ei n-au ascultat nici de judecătorii lor, căci au curvit cu alţi dumnezei şi s-au închinat înaintea lor. În curând s-au abătut de la calea pe care o urmaseră părinţii lor şi n-au ascultat de poruncile Domnului, ca şi ei. Când le ridica Domnul judecători, Domnul era cu judecătorul şi-i izbăvea din mâna vrăjmaşilor lor în tot timpul vieţii judecătorului, căci Domnului I se făcea milă de suspinele scoase de ei împotriva celor care-i apăsau şi-i chinuiau. Dar, după moartea judecătorului, se stricau din nou, mai mult decât părinţii lor, ducându-se după alţi dumnezei, ca să le slujească şi să se închine înaintea lor, şi stăruiau în această purtare şi împietrire.”
Judecătorii 10.15: „Copiii lui Israel I-au zis Domnului: «Am păcătuit, fă-ne ce-Ţi va plăcea. Numai izbăveşte-ne astăzi!»”
Judecătorii 21.25: „Pe vremea aceea, nu era împărat în Israel, fiecare făcea ce-i plăcea.”
Un scurt rezumat: Cartea Judecătorii este o relatare tragică a felului în care Iehova [Dumnezeu] a fost nesocotit de către copiii Săi an după an, secol după secol. Cartea Judecătorii este un contrast trist faţă de cartea Iosua, care relatează în detaliu binecuvântările pe care le acordă Dumnezeu israeliţilor pentru ascultarea lor în cucerirea ţării. În cartea Judecătorii, ei sunt neascultători şi idolatri, lucru care a dus la numeroase înfrângeri. Totuşi, Dumnezeu nu a încetat niciodată să-Şi deschidă braţele cu dragoste faţă de poporul Lui ori de câte ori acesta se pocăia de păcate şi chema Numele Lui. (Judecătorii 2.18) Prin cei 15 judecători ai lui Israel, Dumnezeu Şi-a împlinit promisiunea făcută lui Avraam că-i va ocroti şi binecuvânta sămânţa (Genesa 12.2-3).
După moartea lui Iosua şi a contemporanilor săi, israeliţii s-au întors să le slujească lui Baal şi Astarteii. Dumnezeu le-a îngăduit israeliţilor să sufere consecinţele închinării la dumnezei falşi. Şi atunci poporul lui Dumnezeu striga la Iehova după ajutor. Dumnezeu le-a trimis copiilor Săi judecători care să-i conducă într-o trăire dreaptă. Dar de fiecare dată Îi întorceau din nou spatele lui Dumnezeu şi se întorceau la viaţa lor plină de ticăloşie. Totuşi, împlinindu-Şi partea din legământul făcut cu Avraam, Dumnezeu Îşi va scăpa poporul de asupritorii lor în toţi cei 480 de ani cât se întinde cartea Judecătorii.
Probabil că cel mai remarcabil judecător a fost cel de-al 12-lea judecător, Samson, care a ajuns să-i conducă pe israeliţi după 40 de ani de captivitate sub domnia nemiloasă a filistenilor. Samson a condus poporul lui Dumnezeu la biruinţă împotriva filistenilor, unde şi-a pierdut viaţa, după 20 de ani în care fusese judecător al lui Israel.
Prefigurări: Anunţul făcut mamei lui Samson că va naşte un fiu care-l va conduce pe Israel este o prefigurare a vestirii făcute Mariei cu privire la naşterea lui Mesia. Dumnezeu Şi-a trimis îngerul la ambele femei şi le-a spus că „vor rămâne însărcinate şi vor naşte un fiu” (Judecătorii 13.7, Luca 1.31) care-l va conduce pe poporul lui Dumnezeu.
Eliberarea plină de milă a poporului lui Dumnezeu de către El, în ciuda păcatului lor şi a faptului că L-au respins, reprezintă o imagine a lui Hristos pe cruce. Isus a murit ca să-Şi elibereze poporul—toţi cei care vor crede în El—din păcatul lor. Cu toate că majoritatea celor care L-au urmat în timpul lucrării Sale în cele din urmă Îl vor părăsi şi-L vor respinge, totuşi, El a rămas credincios promisiunii Sale şi S-a dus la cruce să moară pentru noi.
Aplicaţie practică: Neascultarea întotdeauna aduce judecata. Israeliţii ne oferă un exemplu perfect a ceea ce nu trebuie să facem. În loc să înveţe din experienţă că Dumnezeu va pedepsi întotdeauna răzvrătirea împotriva Lui, ei au continuat să nu asculte şi să sufere dezaprobarea lui Dumnezeu şi disciplina. Dacă continuăm să nu ascultăm, chemăm asupra noastră disciplinarea lui Dumnezeu, nu pentru că El Se bucură de suferinţa noastră, ci „pentru că Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte şi-l bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte” (Evrei 12.6).
Cartea Judecătorii este un testament al credincioşiei lui Dumnezeu. Chiar „dacă suntem necredincioşi, totuşi El rămâne credincios” (2 Timotei 2.13). Chiar dacă s-ar putea să-I fim necredincioşi, aşa cum au fost israeliţii, totuşi El este credincios să ne mântuiască şi să ne păstreze (1 Tesaloniceni 5.24) şi să ne ierte, atunci când căutăm iertarea (1 Ioan 1.9). „El vă va întări până la sfârşit, în aşa fel încât să fiţi fără vină în ziua venirii Domnului nostru Isus Hristos. Credincios este Dumnezeu, care v-a chemat la părtăşia cu Fiul Său, Isus Hristos, Domnul nostru.” (1 Corinteni 1.8-9).
Autorul: Cartea Rut nu îşi numeşte în mod specific autorul. Tradiţia spune că a fost scrisă de profetul Samuel.
Data la care a fost scrisă: Nu se cunoaşte cu siguranţă data exactă la care a fost scrisă. Totuşi, părerea predominantă e că a fost scrisă undeva între anii 1011 şi 931 î.Cr.
Scopul pentru care a fost scrisă: Cartea Rut a fost scrisă pentru israeliţi. Ea învaţă că dragostea adevărată uneori poate cere un sacrificiu fără compromis. Indiferent de soarta pe care o avem în viaţă, putem trăi potrivit cu regulile lui Dumnezeu. Dragostea adevărată şi bunătatea vor fi răsplătite. Dumnezeu îi răsplăteşte din belşug pe cei care caută să trăiască o viaţă de ascultare. Trăirea în ascultare nu lasă loc de „accidente” în planul lui Dumnezeu. Dumnezeu îi acordă milă celui milostiv.
Versete-cheie: Rut 1.16: „Rut a răspuns: «Nu sta de mine să te las şi să mă întorc de la tine! Încotro vei merge tu, voi merge şi eu, unde vei locui tu, voi locui şi eu; poporul tău va fi poporul meu, şi Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu.»”
Rut 3.9: „El a zis: «Cine eşti tu?» Ea a răspuns: «Eu sunt Rut, slujnica ta; întinde-ţi poala hainei peste slujnica ta, căci ai drept de răscumpărare.»”
Rut 4.17: „Vecinele i-au pus nume, zicând: «Un fiu s-a născut Naomei!» Şi l-au numit Obed. Aceasta a fost tatăl lui Isai, tatăl lui David.”
Un scurt rezumat: Cadrul cărţii Rut începe în ţara cea păgână Moab, o regiune din nord-estul Mării Moarte, dar apoi se mută în Betleem. Această relatare adevărată are loc în timpul zilelor întunecate de eşec şi rebeliune a israeliţilor, numită perioada judecătorilor. O foamete îi constrânge pe Elimelec şi pe soţia sa, Naomi, să plece din casa lor din Israel în ţara Moab. Elimelec moare şi Naomi rămâne cu cei doi fii ai ei, care în curând se vor căsători cu două fete moabite, Orpa şi Rut. Mai târziu, ambii fii mor şi Naomi rămâne singură cu Orpa şi Rut într-o ţară străină. Orpa se întoarce la părinţii ei, dar Rut hotărăşte să stea cu Naomi, în timp ce călătoreau spre Betleem. Această poveste de dragoste şi devotament ne spune despre căsătoria în cele din urmă cu un om bogat, numit Boaz, cu care va avea un fiu, Obed, care devine bunicul lui David şi strămoşul lui Isus. Ascultarea o aduce pe Rut în linia genealogică privilegiată a lui Hristos.
Prefigurări: O temă majoră a cărţii Rut este cea a răscumpărării. Boaz, o rudă a lui Rut din partea soţului ei, a acţionat potrivit cu datoria subliniată în Legea mozaică de a răscumpăra o rudă săracă din situaţia ei (Lev. 25.47-49). Acest scenariu este repetat de Hristos, care ne-a răscumpărat pe noi, cei săraci din punct de vedere spiritual, din robia păcatului. Tatăl nostru cel ceresc Şi-a trimis Fiul la cruce, ca noi să putem deveni copii ai lui Dumnezeu şi fraţi şi surori ai lui Hristos. Prin faptul că este Răscumpărătorul nostru, noi am devenit parte din neamul Său.
Aplicaţie practică: Suveranitatea măreţului nostru Dumnezeu este văzută în mod limpede în istoria lui Rut. El i-a condus fiecare pas pe calea înspre a deveni copilul Său şi înspre a-Şi împlini planul Său pentru ea, ca să devină parte dintre strămoşii lui Isus (Matei 1.5). În acelaşi fel, avem asigurarea că Dumnezeu are un plan pentru fiecare dintre noi. Aşa cum Naomi şi Rut s-au încrezut în El că le va purta de grijă, la fel trebuie să facem şi noi.
Vedem în Rut un exemplu al femeii cinstite din Proverbele 31. Pe lângă faptul că a fost devotată familiei ei (Rut 1.15-18, Proverbele 31.10-12) şi că a depins cu fidelitate de Dumnezeu (Rut 2.12, Proverbele 31.30), vedem în Rut o femeie cu o vorbire evlavioasă. Cuvintele ei sunt pline de iubire, bunătate şi respect, atât faţă de Naomi, cât şi faţă de Boaz. Femeia cinstită din Proverbele 31 „deschide gura cu înţelepciune şi învăţături plăcute îi sunt pe limbă” (v.26). Putem căuta azi în lung şi în lat să găsim o femeie la fel de vrednică de a fi modelul nostru pe cum a fost Ruth.
Autorul: Autorul este anonim. Ştim că Samuel a scris o carte (1 Samuel 10.25) şi e foarte posibil să fi scris şi o parte din această carte. Alţii care e posibil să fi contribuit la scrierea cărţii 1 Samuel sunt profeţii/istoricii Natan şi Gad (1 Cronici 29.29).
Data la care a fost scrisă: La început, cărţile 1 şi 2 Samuel au fost o singură carte. Cei care au tradus Septuaginta le-au separat şi de atunci am păstrat această separare. Evenimentele din cartea 1 Samuel acoperă o perioadă de timp de aproximativ 100 de ani, şi anume secolul cuprins între anii 1100 î.Cr. şi 1000 î.Cr. Evenimentele din cartea 2 Samuel acoperă alţi 40 de ani. Data scrierii, atunci, ar fi undeva după anul 960 î.Cr.
Scopul pentru care a fost scrisă: 1 Samuel consemnează istoria lui Israel în ţara Canaan la trecerea de la conducerea judecătorilor la a fi o naţiune unificată, sub domnia împăraţilor. Samuel apare ca ultimul judecător şi îi unge pe primii doi împăraţi, Saul şi David.
Versete-cheie: „Samuel n-a văzut cu plăcere faptul că ziceau: «Dă-ne un împărat ca să ne judece.» Şi Samuel s-a rugat Domnului. Domnul i-a zis lui Samuel: «Ascultă glasul poporului în tot ce-ţi va spune; căci nu pe tine te leapădă, ci pe Mine Mă leapădă, ca să nu mai domnesc peste ei.»” (1 Samuel 8.6-7)
„Samuel i-a zis lui Saul: «Ai lucrat ca un nebun şi n-ai păzit porunca pe care ţi-o dăduse Domnul Dumnezeul tău. Domnul ar fi întărit pe vecie domnia ta peste Israel; dar acum, domnia ta nu va dăinui. Domnul Şi-a ales un om după inima Lui şi Domnul l-a rânduit să fie căpetenia poporului Său, pentru că n-ai păzit ce-ţi poruncise Domnul.»” (1 Samuel 13.13-14)
„Samuel a zis: «Îi plac Domnului mai mult arderile-de-tot şi jertfele decât ascultarea de glasul Domnului? Ascultarea face mai mult decât jertfele, şi păzirea cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor. Căci neascultarea este tot atât de vinovată ca ghicirea, şi împotrivirea nu este mai puţin vinovată decât închinarea la idoli şi terafimi. Fiindcă ai lepădat cuvântul Domnului, te leapădă şi El ca împărat.»” (1 Samuel 15.22-23)
Un scurt rezumat: Cartea 1 Samuel poate fi împărţită în mod sistematic în două secţiuni: viaţa lui Samuel (capitolele 1-12) şi viaţa lui Saul (capitolele 13-31).
Cartea începe cu naşterea miraculoasă a lui Samuel ca răspuns la rugăciunea fierbinte a mamei lui. Ca şi copil, Samuel a locuit şi a slujit în Templu. Dumnezeu l-a identificat ca profet (3.19-21) şi prima profeţie a copilului a fost una de judecată a preoţilor corupţi.
Israeliţii merg la război cu duşmanii lor permanenţi, filistenii. Filistenii capturează chivotul legământului şi ajung în posesia lui, dar când Domnul trimite judecata, filistenii înapoiază chivotul. Samuel cheamă Israelul la pocăinţă (7.3-6) şi apoi la victorie împotriva filistenilor.
Poporul lui Israel, vrând să fie ca celelalte naţiuni, doresc un împărat. Lui Samuel nu-i place cererea lor, dar Domnul îi spune că aceştia nu resping conducerea lui Samuel, ci pe a Sa. După ce avertizează poporul de ceea ce ar însemna un împărat, Samuel îl unge pe un beniamit numit Saul, care este încoronat în Miţpa (10.17-25).
Saul se bucură de un succes iniţial, învingându-i pe amoniţi în bătălie (capitolul 11). Dar apoi face o serie de paşi greşiţi: în mod îndrăzneţ aduce o jertfă (capitolul 13), face un jurământ nebunesc în detrimentul fiului său Ionatan (capitolul 14) şi nu ascultă de porunca directă a Domnului (capitolul 15). Ca rezultat al rebeliunii lui Saul, Dumnezeu îl alege pe un altul ca să-i ia locul. Între timp, Dumnezeu Îşi îndepărtează binecuvântarea de la Saul şi un duh rău începe să-l împingă pe Saul înspre nebunie (16.14).
Samuel călătoreşte la Betleem ca să-l ungă pe un tânăr numit David ca viitor împărat (capitolul 16). Mai târziu, David are binecunoscuta confruntare cu Goliat, filisteanul, şi ajunge un erou naţional (capitolul 17). David slujeşte la curtea lui Saul, se căsătoreşte cu fiica lui Saul şi se împrieteneşte cu fiul lui Saul. Saul devine gelos pe succesul şi popularitatea lui David şi încearcă să-l omoare. David fuge, şi aşa începe o perioadă extraordinară de aventură, intrigi şi romantism. Cu ajutor supranatural, David scapă la limită, dar în mod constant, de Saul cel însetat de sânge (capitolele 19-26). Prin toate, David îşi păstrează integritatea şi prietenia cu Ionatan.
Aproape de încheierea cărţii, Samuel murise deja şi Saul este un om pierdut. În ajunul unei bătălii cu filistenii, Saul caută răspunsuri. Devreme ce L-a respins pe Dumnezeu, nu mai primeşte ajutor de Sus şi, în schimb, caută sfat de la un medium. În timpul şedinţei de spiritism, spiritul lui Samuel se ridică din morţi să dea o ultimă profeţie: Saul urma să moară în bătălia din ziua următoare. Profeţia se împlineşte; cei trei fii ai lui Saul, inclusiv Ionatan, cad în bătălie şi Saul se sinucide.
Prefigurări: Rugăciunea Anei din 1 Samuel 2.1-10 face câteva referiri profetice privitoare la Hristos. Ea Îl preamăreşte pe Dumnezeu ca fiind Stânca ei (v. 2) şi ştim din relatările Evangheliei că Isus este Stânca pe care trebuie să ne zidim casa spirituală. Pavel face referire la Isus ca fiind „stânca de cădere” pentru iudei (Romani 9.33). Hristos este numit „stânca duhovnicească” ce le-a asigurat israeliţilor băutură duhovnicească, aşa cum ne asigură şi nouă „apă vie” pentru sufletul nostru (1 Corinteni 10.4, Ioan 4.10). Rugăciunea Anei face referire de asemenea la Domnul, care va judeca marginile pământului (v. 2.10), în timp ce Matei 25.31-32 se referă la Isus ca fiind Fiul omului, care va veni în glorie să judece pe fiecare.
Aplicaţie practică: Istorisirea tragică a lui Saul este un studiu al oportunităţii irosite. Iată un om care a avut totul – onoare, autoritate, bogăţii, înfăţişare bună, şi mai mult. Totuşi, a murit în disperare, înspăimântat de duşmanii săi şi ştiind că şi-a dezamăgit naţiunea, familia şi pe Dumnezeu.
Saul a făcut greşeala să creadă că Îl poate mulţumi pe Dumnezeu prin neascultare. Aşa ca mulţi dintre cei de astăzi, a crezut că un motiv raţional va compensa un comportament necorespunzător. Poate că i s-a urcat puterea la cap şi a început să creadă că se află deasupra legii. Cumva, a ajuns să socotească de mică importanţă poruncile lui Dumnezeu şi să se socotească de mare importanţă pe sine însuşi. Chiar când este confruntat cu faptele sale rele, încearcă să se justifice, şi atunci Dumnezeu îl leapădă (15.16-28).
Problema lui Saul este una cu care ne confruntăm cu toţii – o problemă care ţine de inimă. Ascultarea de voia lui Dumnezeu este necesară pentru succes şi dacă, plini de mândrie, ne răsculăm împotriva Lui, ne asigurăm pieirea.
David, de altă parte, la început nu a părut promiţător. Chiar Samuel a fost tentat să-l treacă cu vederea (16.6-7). Dar Dumnezeu vede inima omului şi a văzut în David un om după inima Sa (13.14). Umilinţa şi integritatea lui David, unite cu râvna lui pentru Domnul şi devotamentul lui în rugăciune sunt un bun exemplu pentru noi toţi.
Autorul: Cartea 2 Samuel nu îşi identifică autorul. Nu poate fi vorba despre prorocul Samuel, devreme ce acesta a murit în 1 Samuel. Scriitori posibili îi includ pe Natan şi pe Gad (vezi 1 Cronici 29.29).
Data la care a fost scrisă: La început, cărţile 1 şi 2 Samuel formau o singură carte. Traducătorii Septuagintei le-au separat, şi noi am păstrat de atunci această separare. Evenimentele din cartea 1 Samuel acoperă un interval de timp de aproximativ 100 de ani, din 1100 î.Cr. până în 1000 î.Cr. Evenimentele din 2 Samuel acoperă alţi 40 de ani. Data la care a fost scrisă, astfel, ar fi undeva după anul 960 î.Cr.
Scopul pentru care a fost scrisă: 2 Samuel este consemnarea domniei lui David. Această carte plasează Legământul davidic în contextul său istoric.
Versete-cheie: 2 Samuel 7.16: „Casa ta şi împărăţia ta vor dăinui veşnic înaintea Mea, şi scaunul tău de domnie va fi întărit pe vecie.”
2 Samuel 19.4: „Împăratul îşi acoperise faţa şi striga în gura mare: «Fiul meu Absalom! Absalom, fiul meu, fiul meu!»”
2 Samuel 22.2-4 „Domnul este stânca mea, cetăţuia mea, izbăvitorul meu. Dumnezeu este stânca mea, la care găsesc un adăpost, scutul meu şi puterea care mă mântuieşte, turnul meu cel înalt şi scăparea mea. Mântuitorule! Tu mă scapi de silnicie. Eu chem pe Domnul cel vrednic de laudă şi sunt izbăvit de vrăjmaşii mei.”
Un scurt rezumat: Cartea 2 Samuel poate fi împărţită în două mari secţiuni—victoriile lui David (capitolele 1-10) şi necazurile lui David (capitolele 11-20). Ultima parte a cărţii (capitolele 21-24) este un apendice noncronologic, care conţine detalii suplimentare ale domniei lui David.
Cartea începe cu momentul în care David primeşte ştirea morţii lui Saul şi a fiilor săi. El vesteşte un timp de jale. Curând după aceea, David este încoronat rege peste Iuda, în timp ce Iş-Boşet, unul dintre fiii supravieţuitori ai lui Saul, este încoronat împărat peste Israel (capitolul 2). Urmează un război civil, dar Iş-Boşet este ucis şi israeliţii îi cer lui David să domnească şi peste ei (capitolele 4-5).
David mută capitala ţării de la Hebron la Ierusalim şi mai târziu mută chivotul legământului (capitolele 5-6). Planul lui David de a construi Templul în Ierusalim este interzis de Dumnezeu, care îi promite atunci lui David două lucruri: 1) David va avea un fiu care va domni după el; 2) Fiul lui David va zidi Templul; 3) tronul ocupat de descendenţii lui David va fi întemeiat pentru veşnicie şi 4) Dumnezeu nu Îşi va îndepărta niciodată îndurarea de casa lui David (2 Samuel 7.14-16).
David îl conduce pe Israel la victorie împotriva multor duşmani care îl înconjurau. El de asemenea arată bunătate faţă de familia lui Ionatan, luându-l la el pe Mefiboşet, fiul infirm al lui Ionatan (capitolele 8-10).
Apoi David cade. El pofteşte o femeie frumoasă, numită Bat-Şeba, comite adulter cu ea şi apoi îl ucide pe soţul acesteia (capitolul 11). Când profetul Natan îl confruntă pe David privitor la păcatul lui, David îşi recunoaște vina şi Dumnezeu, plin de îndurare, îl iartă. Totuşi, Domnul îi spune lui David că tulburările vor veni tocmai din casa lui.
Necazul vine când întâiul născut al lui David, Amnon, o necinsteşte pe sora sa de jumătate, Tamar. Ca răzbunare, fratele lui Tamar, Absalom, îl ucide pe Amnon. Apoi Absalom fuge din Ierusalim, ca să nu înfrunte mânia tatălui său. Mai târziu, Absalom conduce o revoltă împotriva lui David şi câţiva dintre asociaţii de mai înainte ai lui David se alătură revoltei (capitolele 15-16). David este obligat să plece din Ierusalim şi Absalom se aşează ca împărat pentru un scurt timp. Uzurpatorul este totuşi înlăturat şi—împotriva voinţei lui David—este omorât. David îşi jeleşte fiul căzut.
Un sentiment general de nelinişte frământă restul domniei lui David. Bărbaţii din Israel ameninţă să se despartă de Iuda, şi David trebuie să înăbuşe o altă răscoală (capitolul 20).
Apendicele cărţii include informaţii privitoare la o foamete de trei ani în ţară (capitolul 21), un cântec al lui David (capitolul 22), o consemnare a faptelor eroice ale vitejilor lui David (capitolul 23) şi recensământul vinovat al lui David şi ciuma care a urmat (capitolul 24).
Prefigurări: Domnul Isus Hristos este văzut în primul rând în cele două părţi ale cărţii 2 Samuel. Mai întâi, Legământul davidic, aşa cum este subliniat în 2 Samuel 7.16: „Casa ta şi împărăţia ta vor dăinui veşnic înaintea Mea, şi scaunul tău de domnie va fi întărit pe vecie” şi reiterat în Luca 1.3-33, în cuvintele îngerului care i s-a arătat Mariei, ca să-i anunţe naşterea lui Isus: „El va fi mare şi va fi chemat Fiul Celui Preaînalt; şi Domnul Dumnezeu Îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci, şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit.” Hristos este împlinirea Legământului davidic; El este Fiul lui Dumnezeu din sămânţa lui David care va domni pe vecie.
În al doilea rând, Isus este văzut în cântecul lui David de la sfârşitul vieţii sale (2 Samuel 22.2-51). El cântă despre stânca lui, cetăţuia şi izbăvitorul său, refugiul şi izbăvitorul său. Isus este Stânca noastră (1 Corinteni 10.4, 1 Petru 2.7-9), Izbăvitorul lui Israel (Romani 11.25-27), cetăţuia la care „am alergat să găsim scăpare, să apucăm nădejdea care ne era pusă înainte” (Evrei 6.18) şi singurul nostru Mântuitor (Luca 2.11, 2 Timotei 1.10).
Aplicaţie practică: Oricine poate cădea. Chiar şi un om asemenea lui David, care a dorit cu adevărat să-L urmeze pe Dumnezeu şi care era binecuvântat din abundenţă de Dumnezeu a fost vulnerabil la ispită. Păcatul lui David cu Bat-Şeba ar trebui să fie o avertizare pentru fiecare dintre noi să ne păzim inimia, ochii şi mintea noastră. Mândria cu privire la maturitatea noastră spirituală şi la capacitatea noastră de a rezista ispitei prin puterea noastră este primul pas înspre cădere (1 Corinteni 10.12).
Dumnezeu este plin de îndurare să ierte chiar şi cele mai odioase păcate, atunci când ne pocăim cu adevărat. Totuşi, vindecarea rănii cauzate de păcat nu şterge întotdeauna cicatricea. Păcatul are consecinţe naturale şi, chiar şi după ce a fost iertat, David a cules ceea ce a semănat. Fiul său născut din unirea nelegitimă cu nevasta unui alt om i-a fost luat (2 Samuel 12.14-24) şi David a suferit nefericirea unei ruperi a relaţiei de dragoste cu Tatăl său ceresc (Psalmul 32 şi 51). Ce mult mai bine este să evităm păcatul de la început, decât să trebuiască să căutăm iertare mai târziu!
Cartea 1 Împăraţi
Autorul: Cartea 1 Împăraţi nu îşi numeşte în mod specific autorul. Tradiţia spune că a fost scrisă de profetul Ieremia.
Data la care a fost scrisă: Cartea 1 Împăraţi a fost scrisă probabil între anii 560 şi 540 î.Cr.
Scopul pentru care a fost scrisă: Această carte este continuarea cărţilor 1 şi 2 Samuel şi începe urmărind ridicarea lui Solomon la domnie, după moartea lui David. Relatarea începe cu o împărăţie unită, dar se încheie cu o naţiune divizată în două regate, cunoscute ca Iuda şi Israel. În Biblia ebraică, 1 şi 2 Împăraţi formează o singură carte.
Versete-cheie: 1 Împăraţi 1.30: „Aşa cum am jurat pe Domnul, Dumnezeul lui Israel, zicând: «Fiul tău Solomon va împărăţi după mine şi va şedea pe scaunul meu de domnie în locul meu»—aşa voi face azi.”
1 Împăraţi 9.3: „Şi Domnul i-a zis: «Îţi ascult rugăciunea şi cererea pe care Mi-ai făcut-o, sfinţesc Casa aceasta pe care ai zidit-o ca să pui în ea pentru totdeauna Numele Meu, şi ochii Mei şi inima Mea vor fi acolo pe vecie.»”
1 Împăraţi 12.16: „Când a văzut tot Israelul că împăratul nu-l ascultă, poporul i-a răspuns împăratului: «Ce parte avem noi cu David? Noi n-avem moştenire cu fiul lui Isai! La corturile tale, Israele! Acum vezi-ţi de casă, Davide!»”
1 Împăraţi 12.28 „După ce s-a sfătuit, împăratul a făcut doi viţei de aur şi i-a zis poporului: «Destul v-aţi suit la Ierusalim; Israele! Iată Dumnezeul tău care te-a scos din ţara Egiptului.”
1 Împăraţi 17.1 „Ilie, tişbitul, unul dintre locuitorii Galaadului, i-a zis lui Ahab: «Viu este Domnul, Dumnezeul lui Israel, al cărui slujitor sunt, că în anii aceştia nu va fi nici rouă, nici ploaie, decât după cuvântul meu.»”
Un scurt rezumat: Cartea 1 Împăraţi începe cu Solomon şi se încheie cu Ilie. Deosebirea dintre cei doi îţi dă o idee despre ceea ce se află între aceştia. Solomon s-a născut după un scandal la palat între David şi Bat-Şeba. La fel ca tatăl său, acesta a avut o slăbiciune pentru femei, care îl va ruina. Solomon a făcut ceea ce trebuia la început, rugându-se pentru înţelepciune şi clădind un templu pentru Dumnezeu, timp de şapte ani. Dar apoi a petrecut treizprezece ani clădind un palat pentru el însuşi. Strângerea de multe soţii l-a condus la a se închina idolilor lor şi l-a dus departe de Dumnezeu. După moartea lui Solomon, Israelul a fost condus de o serie de împăraţi, dintre care majoritatea au fost răi şi idolatri. Acest lucru, în consecinţă, a îndepărtat naţiunea de Dumnezeu şi nici chiar propovăduirea lui Ilie nu i-a putut aduce înapoi. În numărul celor mai răi împăraţi au fost Ahab şi împărăteasa lui, Izabela, care a adus închinarea la Baal pe noi culmi în Israel. Ilie a încercat să-i aducă pe israeliţi înapoi la închinarea înaintea lui Dumnezeu, chiar prin provocarea adresată preoţilor idolatri ai lui Baal la o confruntare cu Dumnezeu pe Muntele Carmel. Bineînţeles, Dumnezeu a învins. Acest lucru a înfuriat-o pe împărăteasa Izabela (ca să nu zicem mai mult). A poruncit ca Ilie să fie omorât, astfel că acesta a fugit şi s-a ascuns în pustiu. Deprimat şi epuizat, a spus: „Lasă-mă să mor.” Dar Dumnezeu i-a trimis profetului mâncare şi încurajare şi i-a şoptit într-un „susur blând şi subţire” şi, în acest parcurs, i-a salvat viaţa, pentru a-şi continua lucrarea.
Prefigurări: Templul din Ierusalim, unde Duhul lui Dumnezeu urma să locuiască în Sfânta Sfintelor, îi prefigurează pe credincioşii în Hristos în care, din momentul mântuirii, locuieşte Duhul Sfânt. La fel cum israeliţii trebuiau să părăsească idolatria, tot astfel şi noi trebuie să dăm la o parte orice ne desparte de Dumnezeu. Noi suntem poporul Său, templul adevărat al Dumnezeului celui Viu. 2 Corinteni 6.16 ne spune: „Cum se împacă templul lui Dumnezeu cu idolii? Căci noi suntem templul Dumnezeului celui Viu, cum a zis Dumnezeu: «Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu.»”
Profetul Ilie a fost premergătorul lui Hristos şi al apostolilor Noului Testament. Dumnezeu l-a împuternicit pe Ilie să facă lucruri miraculoase, pentru a dovedi că este cu adevărat un om al lui Dumnezeu. El l-a înviat din morţi pe fiul văduvei din Sarepta, făcând-o să exclame: „Cunosc acum că eşti un om al lui Dumnezeu şi cuvântul Domnului în gura ta este adevăr!” În acelaşi fel, oamenii lui Dumnezeu care au vorbit cuvintele Lui prin puterea Lui sunt văzuţi în mod clar în Noul Testament. Isus nu l-a înviat doar pe Lazăr din morţi, ci i-a înviat de asemenea pe fiul văduvei din Nain (Luca 7.14-15) şi pe fiica lui Iair (Luca 8.52-56). Apostolul Petru a înviat-o pe Dorca (Fapte 9.40), iar Pavel l-a înviat pe Eutih (Fapte 20.9-12).
Aplicaţie practică: Cartea 1 Împăraţi conţine multe lecţii pentru cei credincioşi. Vedem o avertizare cu privire la compania pe care o păstrăm, în special cu privire la asocierile strânse şi la căsătorie. Împăraţii lui Israel care, asemenea lui Solomon, s-au căsătorit cu femei străine s-au expus pe ei înşişi şi au expus poporul pe care îl conduceau la rău. Ca şi credincioşi în Hristos, trebuie să fim foarte atenţi cu privire la cei pe care îi alegem ca prieteni, asociaţi în afaceri sau parteneri de căsnicie. „Nu vă înşelaţi: «Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune.»” (1 Corinteni 15.33)
Experienţa lui Ilie din pustiu ne învaţă de asemenea o lecţie valoroasă. După biruinţa incredibilă asupra celor 450 de profeţi ai lui Baal pe Muntele Carmel, bucuria lui se preschimbă în necaz, când este urmărit de Izabela şi fuge să-şi scape viaţa. Acest fel de experienţe „de pe culme” sunt adeseori urmate de o dezamăgire, căreia apoi îi pot urma depresia şi descurajarea. Trebuie să fim vigilenţi cu privire la acest fel de experienţă în viaţa de credinţă. Dar Dumnezeul nostru este credincios şi El niciodată nu ne va părăsi sau uita. Susurul blând şi subţire care l-a încurajat pe Ilie ne va încuraja şi pe noi.
Autorul: Cartea 2 Împăraţi nu îşi numeşte autorul. Tradiţia spune că 1 şi 2 Împăraţi au fost scrise de prorocul Ieremia.
Data la care a fost scrisă: Cartea 2 Împăraţi, împreună cu 1 Împăraţi, au fost scrise probabil între anii 560 şi 540 î.Cr.
Scopul pentru care a fost scrisă: Cartea 2 Împăraţi este continuarea cărţii 1 Împăraţi. Ea continuă istoria împăraților în timpul separării împărăţiilor (Israel şi Iuda). Cartea 2 Împăraţi se încheie cu înfrângerea şi deportarea poporului lui Israel şi al lui Iuda în Asiria, respectiv în Babilon.
Versete-cheie: 2 Împăraţi 17.7-8: „Lucrul acesta s-a întâmplat pentru că copiii lui Israel au păcătuit împotriva Domnului, Dumnezeului lor, care-i scosese din ţara Egiptului, de sub mâna lui faraon, împăratul Egiptului, şi pentru că s-au închinat la alţi dumnezei. Au urmat obiceiurile neamurilor pe care Domnul le izgonise dinaintea copiilor lui Israel şi obiceiurile rânduite de împăraţii lui Israel.”
2 Împăraţi 22.1a-2: „Iosia avea opt ani când s-a făcut împărat şi a domnit treizeci şi unu de ani la Ierusalim. El a făcut ce este bine înaintea Domnului şi a umblat în toată calea tatălui său, David; nu s-a abătut de la ea nici la dreapta, nici la stânga.”
1 Împăraţi 24.2: „Atunci Domnul a trimis împotriva lui Ioiachim cete de haldei, cete de sirieni, cete de moabiţi şi cete de amoniţi; le-a trimis împotriva lui Iuda, ca să-l nimicească, după cuvântul pe care-l spusese Domnul prin robii Săi prorocii.”
2 Împăraţi 8.19: „Dar Domnul n-a voit să nimicească pe Iuda, din pricina robului Său David, după făgăduinţa pe care i-o făcuse că-i va da totdeauna o lumină printre fiii săi.”
Un scurt rezumat: 2 Împăraţi înfăţişează căderea împărăţiei divizate. Prorocii continuă să avertizeze poporul că judecata lui Dumnezeu urmează să se manifeste, dar ei nu se vor pocăi. Regatul lui Israel este condus în mod repetat de împăraţi răi, şi chiar dacă câţiva dintre împăraţii lui Iuda sunt buni, majoritatea dintre ei îndepărtează poporul de închinarea înaintea lui Iehova. Aceşti domnitori buni, împreună cu Elisei şi alţi profeţi, nu pot opri declinul naţiunii. Regatul de Nord al lui Israel este distrus în cele din urmă de către asirieni şi, aproximativ 136 de ani mai târziu, Regatul de Sud al lui Iuda este distrus de către babilonieni.
În cartea 2 Împăraţi sunt prezente trei teme proeminente. Mai întâi, Dumnezeu îl va judeca pe poporul Său atunci când acesta nu ascultă şi Îi întoarce spatele. Necredincioşia israeliţilor s-a reflectat în idolatria abjectă a împăraţilor şi a avut ca rezultat faptul că Dumnezeu Şi-a exercitat dreapta mânie împotriva rebeliunii lor. În al doilea rând, cuvântul adevăraţilor proroci ai lui Dumnezeu se împlineşte întotdeauna. Pentru că Domnul Îşi ţine întotdeauna cuvântul, şi cuvintele prorocilor Săi sunt întotdeauna adevărate.
În al treilea rând, Domnul este credincios. El Şi-a adus aminte de promisiunea Lui făcută lui David (2 Samuel 7.10-13) şi, în ciuda neascultării poporului şi a împăraţilor răi care l-au condus, Domnul nu a pus capăt familiei lui David.
Prefigurări: Isus foloseşte relatarea despre văduva din Sarepta din 1 Împăraţi şi cea despre Naaman din 2 Împăraţi pentru a ilustra adevărul măreţ cu privire la mila Lui faţă de aceia pe care evreii îi considerau nevrednici de harul lui Dumnezeu—cei săraci, cei slabi, cei asupriţi, vameşii, samaritenii, neamurile. Menţionând exemplul cu văduva şi cel cu leprosul, Isus S-a arătat pe Sine ca fiind Marele Medic care vindecă şi care le slujeşte celor care sunt în mare nevoie de divinul har suveran. Acelaşi adevăr era temelia tainei Trupului lui Hristos, Biserica Sa, care se va trage din toate nivelurile societăţii, bărbaţi şi femei, bogaţi şi săraci, evrei şi neamuri (Efeseni 3.1-6).
Multe dintre minunile lui Elisei le-au prefigurat pe cele ale lui Isus Însuşi. Elisei l-a înviat pe fiul sunamitei (2 Împăraţi 4.34-35), l-a vindecat pe Naaman de lepră (2 Împăraţi 5.1-19) şi a înmulţit pâini, pentru a hrăni o sută de oameni, rămânând şi resturi (2 Împăraţi 4.42-44).
Aplicaţie practică: Dumnezeu urăşte păcatul şi nu va tolera ca acesta că continue la infinit. Dacă-I aparţinem Lui, ne putem aştepta la disciplinarea Lui atunci când nu Îl ascultăm. Un Tată iubitor Îşi corectează copiii spre binele lor şi pentru a dovedi că într-adevăr Îi aparţin. Dumnezeu îi poate folosi uneori pe necredincioşi pentru a-i corecta pe copiii Săi şi ne avertizează înainte de a aduce judecata. Ca şi creştini, avem Cuvântul Său pentru a ne îndruma şi avertiza atunci când ne îndepărtăm de calea Lui. La fel ca prorocii din vechime, Cuvântul Său este vrednic de încredere şi spune întotdeauna adevărul. Credincioşia lui Dumnezeu faţă de poporul Său nu se va îndepărta niciodată, chiar dacă noi o vom părăsi.
Relatările cu văduva şi leprosul sunt exemple pentru noi în raport cu Trupul lui Hristos. La fel cum Elisei a avut milă faţă de aceştia, care veneau din păturile cele mai de jos ale societăţii, şi noi trebuie să-i primim bine în bisericile noastre pe toţi cei care Îi aparţin lui Hristos. Dumnezeu nu este „părtinitor” (Fapte 10.34), şi nici noi nu trebuie să fim.
Cartea 1 Cronici
Autorul: Cartea 1 Cronici nu îşi numeşte în mod specific autorul. Tradiţia spune că 1 şi 2 Cronici au fost scrise de Ezra.
Data la care a fost scrisă: Cartea 1 Cronici a fost scrisă probabil între anii 450 şi 425 î.Cr.
Scopul pentru care a fost scrisă: Cărţile 1 şi 2 Cronici cuprind în mare parte aceleaşi informaţii ca 1 şi 2 Samuel şi 1 şi 2 Împăraţi. 1 şi 2 Cronici se concentrează mai mult pe aspectul preoţesc al acelei vremi. Cartea 1 Cronici a fost scrisă după exil, pentru a-i ajuta pe cei care se întorceau în Israel să înţeleagă felul în care trebuiau să se închine lui Dumnezeu. Istoria s-a concentrat asupra Regatului de Sud, care cuprindea seminţiile lui Iuda, Beniamin şi Levi. Aceste seminţii au avut tendinţa să-I fie mai credincioase lui Dumnezeu.
Versete-cheie: 1 Cronici 11.1-2: „Tot Israelul s-a strâns la David la Hebron, zicând: «Iată că noi suntem os din oasele tale şi carne din carnea ta. Odinioară, chiar când era Saul împărat, tu-l duceai şi-l aduceai pe Israel înapoi. Domnul Dumnezeul tău ţi-a zis: ’Tu-l vei paşte pe poporul Meu, Israel, şi tu vei fi căpetenia poporului Meu, Israel.’»”
1 Cronici 21.13: „David i-a răspuns lui Gad: «Sunt într-o mare strâmtorare! Să cad în mâinile Domnului, căci îndurările Lui sunt nemărginite; dar să nu cad în mâinile oamenilor!»”
1 Cronici 29.11: „A Ta este, Doamne, mărirea, puterea şi măreţia, veşnicia şi slava, căci tot ce este în cer şi pe pământ este al Tău; a Ta, Doamne, este domnia, căci Tu Te înalţi ca un stăpân mai presus de orice!”
Un scurt rezumat: Primele nouă capitole din 1 Cronici sunt dedicate listelor şi genealogiilor. Liste şi genealogii adiţionale sunt presărate în toată cartea 1 Cronici. În secţiunea de mijloc, cartea 1 Cronici consemnează urcarea lui David pe tron şi acţiunile lui ulterioare. Cartea se încheie cu fiul lui David, Solomon, care ajunge împăratul lui Israel. Schematic, cartea 1 Cronici arată după cum urmează: capitolele 1.1-9.23—genealogii selective, capitolele 9.24-12.40—ridicarea lui David, capitolele 13.1-20.30—domnia lui David.
Prefigurări: În cântecul lui David de mulţumire către Dumnezeu din 1 Cronici 16.33, el face referire la timpul în care Dumnezeu va veni să „judece pământul”. Acest lucru prefigurează capitolul din Matei 25, în care Isus descrie timpul când va veni să judece pământul. Prin pilda celor zece fecioare şi pilda talanţilor, El avertizează că aceia care sunt găsiţi fără sângele lui Hristos care să le acopere păcatele vor fi aruncaţi în „întunericul de afară”. El îl încurajează pe poporul Lui să fie pregătit, pentru că, atunci când va veni, El va despărţi prin judecată oile de capre.
Parte din legământul davidic pe care Dumnezeu îl reiterează în capitolul 17 face referire la Mesia care avea să vină şi care avea să fie un urmaş al lui David. Versetele 13-14 Îl descriu pe Fiul, care va fi aşezat în Casa lui Dumnezeu şi al cărui tron va fi întărit pe vecie. Acest lucru poate face referire doar la Isus Hristos.
Aplicaţie practică: Genealogiile de felul celor din 1 Cronici ne pot părea aride, dar ele ne reamintesc că Dumnezeu îl cunoaşte pe fiecare dintre copiii Lui în mod personal, şi cunoaşte până şi numărul de peri din capul nostru (Matei 10.30). Putem găsi odihnă în faptul că cine suntem şi ce facem este scris pentru totdeauna în mintea lui Dumnezeu. Dacă Îi aparţinem lui Hristos, numele noastre sunt scrise pentru totdeauna în cartea vieţii Mielului (Apocalipsa 13.8).
Dumnezeu e credincios faţă de poporul Său şi Îşi ţine promisiunile. În cartea 1 Cronici, vedem împlinirea promisiunii lui Dumnezeu faţă de David, atunci când este făcut împărat peste tot Israelul (1 Cronici 11.1-3). Putem fi siguri că promisiunile Lui faţă de noi se vor împlini de asemenea. El le-a promis binecuvântări celor care Îl urmează, care vin la Hristos cu pocăinţă şi care ascultă de Cuvântul Său.
Ascultarea aduce binecuvântare; neascultarea aduce judecată. Cartea 1 Cronici, la fel ca 1 şi 2 Samuel şi ca 1 şi 2 Împăraţi, este o cronică a modelului de păcat, pocăinţă, iertare şi restaurare a naţiunii lui Israel. În acelaşi fel, Dumnezeu e răbdător cu noi şi ne iartă păcatul, atunci când venim la El cu pocăinţă adevărată (1 Ioan 1.9). Ne putem găsi alinarea în faptul că El aude rugăciunea noastră plină de durere, ne iartă păcatul, ne restabileşte părtăşia cu El şi ne pune pe cărarea bucuriei.
Autorul: Cartea 2 Cronici nu îşi numeşte în mod specific autorul. Tradiţia spune că 1 şi 2 Cronici au fost scrise de Ezra.
Data la care a fost scrisă: Cartea 2 Cronici a fost scrisă probabil între anii 450 şi 425 î.Cr.
Scopul pentru care a fost scrisă: Cărţile 1 şi 2 Cronici conţin în mare parte aceleaşi informaţii care se găsesc în 1 şi 2 Samuel şi în 1 şi 2 Împăraţi. 1 şi 2 Cronici se concentrează mai mult pe aspectul preoţesc al acelei vremi. Cartea 2 Cronici este în esenţă o evaluare a istoriei religioase a naţiunii.
Versete-cheie: 2 Cronici 2.1: „Solomon a poruncit să se zidească o Casă Numelui Domnului şi o casă împărătească pentru el.”
2 Cronici 29.1-3: „Ezechia a ajuns împărat la vârsta de douăzeci şi cinci de ani şi a domnit douăzeci şi nouă de ani la Ierusalim. Mama sa se chema Abia, fata lui Zaharia. El a făcut ce este bine înaintea Domnului, întocmai cum făcuse tatăl său David. În anul întâi al domniei lui, în luna întâi, a deschis uşile Casei Domnului şi le-a dres.”
2 Cronici 36.14: „Toate căpeteniile preoţilor şi poporul au înmulţit şi ei fărădelegile, după toate urâciunile neamurilor; şi au pângărit Casa Domnului, pe care o sfinţise El în Ierusalim.”
2 Cronici 36.23: „Aşa vorbeşte Cir, împăratul perşilor: «Domnul Dumnezeul cerurilor mi-a dat toate împărăţiile pământului şi mi-a poruncit să-I zidesc o Casă la Ierusalim în Iuda. Cine dintre voi este din poporul Lui? Domnul Dumnezeul lui să fie cu el şi să plece!»”
Un scurt rezumat: Cartea 2 Cronici consemnează istoria regatului de Sud al lui Iuda, începând cu domnia lui Solomon şi până la încheierea exilului babilonian. Declinul lui Iuda este dezamăgitor, dar accentul cade pe reformatorii spirituali, care caută plini de râvnă să întoarcă poporul înapoi la Dumnezeu. Se vorbeşte puţin despre împăraţii răi sau despre eşecurile împăraţilor buni; se accentuează numai bunătatea. Devreme ce 2 Cronici adoptă o perspectivă preoţească, Regatul de Nord al lui Israel este rar menţionat, datorită închinării false şi a refuzului de a recunoaşte Templul din Ierusalim. 2 Cronici se încheie cu nimicirea finală a Ierusalimului şi a Templului.
Prefigurări: La fel ca în cazul tuturor referinţelor la împăraţi şi temple din Vechiul Testament, vedem în ele o reflexie a adevăratului Împărat al împăraţilor—Isus Hristos—şi a Templului Duhului Sfânt—poporul Lui. Chiar şi cei mai buni împăraţi ai lui Israel au avut defectele caracteristice tuturor oamenilor păcătoşi şi au condus poporul într-un mod imperfect. Dar atunci când Împăratul împăraţilor va veni să locuiască şi să domnească pe pământ în mia de ani, El Se va aşeza pe tron, la conducerea întregului pământ, ca moştenitor de drept al lui David. Numai atunci vom avea un Împărat perfect, care va domni cu dreptate şi sfinţenie, ceva la care cei mai buni împăraţi ai lui Israel au putut doar visa.
În mod asemănător, marele Templu zidit de Solomon nu a fost destinat să dureze pentru totdeauna. La numai 150 de ani mai târziu, avea nevoie de reparaţii din cauza stricăciunilor şi a deteriorărilor de către generaţiile următoare care s-au întors la idolatrie (2 Împăraţi 12). Dar Templul Duhului Sfânt—aceia care Îi aparţin lui Hristos—va dăinui pentru totdeauna. Noi, cei care Îi aparţinem lui Isus, suntem acel Templu, făcut nu de mâini, ci din voia lui Dumnezeu (Ioan 1.12-13). Duhul Sfânt care locuieşte în noi nu Se va îndepărta de noi şi, într-o zi, ne va preda în siguranţă în mâinile lui Dumnezeu (Efeseni 1.13, 4.30). Niciun templu pământesc nu include această promisiune.
Aplicaţie practică: Cel care citeşte cartea Cronici este chemat să evalueze fiecare generaţie din trecut şi să discearnă de ce fiecare a fost fie binecuvântată pentru ascultarea ei, fie pedepsită pentru răutatea ei. Dar trebuie de asemenea să comparăm condiţia acestor generaţii cu a noastră, atât din punct de vedere colectiv, cât şi individual. Dacă noi sau naţiunea noastră sau biserica noastră trecem prin greutăţi, este în folosul nostru să comparăm ceea ce credem şi felul în care acţionăm bazat pe ceea ce credem cu experienţele israeliţilor aflaţi sub diferiţi împăraţi. Dumnezeu urăşte păcatul şi nu-l va tolera. Iar dacă Cronicile ne învaţă ceva, este faptul că Dumnezeu doreşte să-i ierte şi să-i vindece pe aceia care, cu umilinţă, se vor ruga şi se vor pocăi (1 Ioan 1.9).
Dacă ai putea avea tot ceea ce ceri de la Dumnezeu, ce ai cere? O avere fabuloasă? O sănătate perfectă pentru tine şi cei dragi ai tăi? Putere asupra vieţii şi a morţii? E extraordinar să te gândeşti la asta, nu? Dar şi mai extraordinar e că Dumnezeu i-a făcut o astfel de ofertă lui Solomon, şi el nu a ales niciunul dintre aceste lucruri. Ceea ce a cerut a fost înţelepciune şi pricepere, ca să îndeplinească într-un mod bun sarcina pe care i-a dat-o Dumnezeu. Lecţia pe care o avem de învăţat este că Dumnezeu ne-a dat fiecăruia dintre noi o slujbă de îndeplinit şi cea mai mare binecuvântare pe care o putem cere de la Dumnezeu este capacitatea de a îndeplini voia Lui pentru viaţa noastră. Pentru aceasta, avem nevoie de „înţelepciunea care vine de sus” (Iacov 3.17), pentru a deosebi voia Lui, şi de înţelegerea şi cunoaşterea Lui intimă, pentru a ne motiva înspre asemănarea cu Hristos atât în fapte, cât şi în atitudine (Iacov 3.13).
Autorul: Cartea Ezra nu îşi numeşte în mod specific autorul. Tradiţia spune că Ezra a fost cel care a scris cartea Ezra. Este interesant de observat că, odată ce Ezra apare în scenă în capitolul 7, autorul cărţii Ezra trece de la a scrie la persoana a treia la persoana întâi. Acest lucru ar putea adăuga credibilitate ideii că Ezra este autorul.
Data la care a fost scrisă: Cartea Ezra a fost scrisă probabil între anii 460 şi 440 î.Cr.
Scopul pentru care a fost scrisă: Cartea Ezra este devotată evenimentelor care se petrec în ţara lui Israel în perioada întoarcerii din robia babiloniană şi în anii următori, acoperind o vreme de aproximativ un secol, începând cu anul 538 î.Cr. În cartea Ezra, accentul cade pe reconstruirea Templului. Cartea conţine consemnări genealogice cuprinzătoare, în principal cu scopul de a dovedi pretenţiile la preoţie din partea descendenţilor lui Aaron.
Versete-cheie: Ezra 3.11: „Cântau, mărindu-L şi lăudând-L pe Domnul prin aceste cuvinte: «Căci este bun, căci îndurarea Lui pentru Israel ţine în veac!» Şi tot poporul scotea mari strigăte de bucurie, lăudându-L pe Domnul, pentru că puneau temeliile Casei Domnului.”
Ezra 7.6: „Acest Ezra a venit din Babilon: era un cărturar iscusit în Legea lui Moise dată de Domnul Dumnezeul lui Israel. Şi, fiindcă mâna Domnului Dumnezeului său era peste el, împăratul i-a dat tot ce ceruse.”
Un scurt rezumat: Cartea poate fi împărţită după cum urmează: Capitolele 1-6—Prima întoarcere sub Zorobabel şi clădirea celui de-al doilea Templu. Capitolele 7-10—Lucrarea lui Ezra. Devreme ce între capitolele 6 şi 7 se scurge mai bine de jumătate de secol, personajele din prima parte a cărţii au murit până în momentul la care Ezra şi-a început lucrarea în Ierusalim. Ezra este persoana proeminentă din cărţile Ezra şi Neemia. Ambele cărţi se încheie cu rugăciuni de mărturisire (Ezra 9, Neemia 9) urmate de o separare de practicile păcătoase în care căzuseră. Unele concepte ale naturii mesajelor de încurajare ale lui Hagai şi ale lui Zaharia, care sunt introduse în această naraţiune (Ezra 5.1), se pot vedea în cărţile profetice care le poartă numele.
Cartea Ezra parcurge întoarcerea din robie pentru a reconstrui Templul, până la decretul lui Artaxerxes, eveniment conţinut de începutul cărţii Neemia. Hagai a fost prorocul principal din zilele lui Ezra, şi Zaharia a fost prorocul din timpul lui Ieremia.
Prefigurări: Vedem în cartea Ezra o continuare a temei biblice a rămăşiţei. Ori de câte ori se abate dezastrul sau judecata, Dumnezeu salvează întotdeauna o mică rămăşiţă pentru Sine Însuşi—Noe şi familia lui de distrugerea potopului; familia lui Lot din Sodoma şi Gomora; cei 7.000 de proroci păstraţi în Israel în ciuda persecuţiei lui Ahab şi a Izabelei. Atunci când israeliţii au fost luaţi ca robi în Egipt, Dumnezeu Şi-a scăpat rămăşiţa şi a dus-o în Ţara Promisă. În jur de 15.000 de oameni s-au întors în ţinutul Iudeii în Ezra 2.64-67 şi totuşi, când se compară cu numărul celor din Israel din perioada înfloritoare de sub împăratul David, observaţia lor este: „Suntem lăsaţi astăzi ca o rămăşiţă.” Tema rămăşiţei este dusă în Noul Testament, unde Pavel ne spune că „în vremea de faţă, este o rămăşiţă datorită unei alegeri prin har” (Romani 11.5). Cu toate că majoritatea oamenilor din zilele lui Isus L-au respins, a rămas totuşi un număr de oameni pe care Dumnezeu i-a pus deoparte şi i-a păstrat în Fiul Său şi în legământul harului Său. De-a lungul tuturor generaţiilor de la Hristos încoace, există o rămăşiţă de oameni credincioşi ale căror picioare se află pe calea îngustă care duce la viaţă veşnică (Matei 7.13-14). Această rămăşiţă va fi păstrată prin puterea Duhului Sfânt care i-a pecetluit şi care îi va duce în siguranţă până în ultima zi (2 Corinteni 1.22, Efeseni 4.30).
Aplicaţie practică: Cartea Ezra este o cronică a nădejdii şi a restaurării. Pentru creştinii a căror viaţă este marcată de păcat şi de rebeliune împotriva lui Dumnezeu, există o speranţă măreaţă că avem un Dumnezeu al iertării, un Dumnezeu care nu ne va întoarce spatele atunci când Îl căutăm cu pocăinţă şi zdrobire (1 Ioan 1.9). Întoarcerea israeliţilor la Ierusalim şi rezidirea Templului se repetă în viaţa fiecărui creştin care se întoarce din robia păcatului şi din rebeliunea împotriva lui Dumnezeu şi găseşte în El un bun-venit acasă plin de dragoste. Indiferent de cât de mult timp am petrecut înstrăinaţi, El este gata să ne ierte şi să ne primească înapoi în familia Sa. El doreşte să ne arate cum să ne rezidim viaţa şi să ne restaurăm inima, în care se află Templul Duhului Sfânt. La fel ca în cazul rezidirii Templului din Ierusalim, Dumnezeu conduce munca de renovare şi de rededicare a vieţii noastre în slujba Lui.
Opoziţia duşmanilor lui Dumnezeu faţă de rezidirea Templului se face după un model specific duşmanului sufletului nostru. Satan îi foloseşte pe aceia care par să fie pe aceeaşi lungime de undă cu scopurile lui Dumnezeu ca să ne amăgească şi să încerce să împiedice planurile lui Dumnezeu. Ezra 4.2 descrie vorbirea înşelătoare a acelora care pretind să se închine lui Hristos, dar a căror intenţie reală este să dărâme, nu să zidească. Trebuie să stăm de veghe împotriva unor astfel de înşelători, să le răspundem aşa cum au făcut israeliţii şi să refuzăm să fim păcăliţi de cuvintele lor plăcute şi de mărturisiri false de credinţă.
Cartea Neemia
Autorul: Cartea Neemia nu îşi numeşte în mod specific autorul, dar atât tradiţiile evreieşti, cât şi creştine, îl recunosc ca autor pe Ezra. Acest lucru se bazează pe faptul că, la început, Ezra şi Neemia au format o singură carte.
Data la care a fost scrisă: Cartea Neemia a fost scrisă probabil între anii 445 şi 420 î.Cr.
Scopul pentru care a fost scrisă: Cartea Neemia, una dintre cărţile istorice ale Bibliei, continuă istoria întoarcerii lui Israel din robia babiloniană şi reconstruirea Templului în Ierusalim.
Versete-cheie: Neemia 1.3: „Ei mi-au răspuns: «Cei care au mai rămas din robie sunt acolo în ţară, în cea mai mare nenorocire şi ocară; zidurile Ierusalimului sunt dărâmate, şi porţile sunt arse de foc.»”
Neemia 1.11: „Ah! Doamne, să ia aminte urechea Ta la rugăciunea robului Tău şi la rugăciunea robilor Tăi, care vor să se teamă de Numele Tău! Dă-i astăzi izbândă robului Tău şi fă-l să capete trecere înaintea omului acestuia!”
Neemia 6.15-16: „Zidul a fost isprăvit în a douăzeci şi cincea zi a lunii Elul, în cincizeci şi două de zile. Când au auzit toţi vrăjmaşii noştri, s-au temut toate popoarele dimprejurul nostru; s-au smerit foarte mult şi au cunoscut că lucrarea se făcuse prin voia Dumnezeului nostru.”
Un scurt rezumat: Neemia era un evreu din Persia atunci când a ajuns la el vestea că Templul din Ierusalim se reconstruieşte. A început să se îngrijoreze din ce în ce mai mult, ştiind că nu exista niciun zid care să protejeze oraşul. Neemia i-a cerut lui Dumnezeu să-l folosească pentru salvarea oraşului. Dumnezeu a răspuns la rugăciunea lui şi i-a înmuiat inima împăratului persan, Artaxerxes, care nu numai că şi-a dat binecuvântarea, ci a asigurat şi materiale necesare pentru proiect. Neemia capătă permisiunea de la împărat să se întoarcă la Ierusalim, unde este făcut guvernator.
În ciuda opoziţiei şi a acuzaţiilor, zidul a fost construit, iar duşmanii au fost reduşi la tăcere. Poporul, inspirat de Neemia, dă zeciuială din mulţi bani, provizii şi mână de lucru pentru a termina zidul într-un timp remarcabil de 52 de zile, în ciuda multelor opoziţii. Acest efort unit este totuşi de scurtă durată, pentru că Ierusalimul cade înapoi în apostazie atunci când Neemia pleacă pentru o vreme. După 12 ani, se întoarce să găsească ziduri tari, dar oameni slabi. Începe să-i înveţe pe oameni moralitatea şi vorbeşte fără menajamente. „I-am mustrat şi i-am blestemat; i-am lovit pe unii dintre ei şi le-am smuls părul” (13.25). Restabileşte închinarea adevărată prin rugăciune şi încurajând poporul la o trezire prin citirea şi lipirea de Cuvântul lui Dumnezeu.
Prefigurări: Neemia a fost un om al rugăciunii şi s-a rugat cu pasiune pentru poporul său (Neemia 1). Mijlocirea lui plină de zel pentru poporul lui Dumnezeu Îl prefigurează pe marele nostru Mijlocitor, Isus Hristos, care S-a rugat fierbinte pentru poporul Său în rugăciunea Lui de Mare Preot din Ioan 17. Atât Neemia, cât şi Isus au avut o dragoste arzătoare pentru poporul lui Dumnezeu, pe care au revărsat-o în rugăciune către Dumnezeu, mijlocind pentru el în faţa tronului lui Dumnezeu.
Aplicaţie practică: Neemia i-a iniţiat pe israeliţi în respectul şi dragostea faţă de textul Scripturii. Neemia, datorită dragostei lui pentru Dumnezeu şi a dorinţei lui de a-L vedea pe Dumnezeu onorat şi glorificat, i-a condus pe israeliţi înspre credinţa şi ascultarea pe care Dumnezeu a dorit-o pentru ei de atâta timp. În acelaşi fel, creştinii trebuie să iubească şi să respecte adevărurile Scripturii, să le memoreze, să mediteze la ele zi şi noapte şi să apeleze la ele pentru împlinirea fiecărei nevoi spirituale. 2 Timotei 3.16-17 ne spune: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.” Dacă ne aşteptăm să experimentăm trezirea spirituală a israeliţilor (Neemia 8.1-8), trebuie să începem cu Cuvântul lui Dumnezeu.
Fiecare dintre noi trebuie să aibă o compasiune adevărată pentru alţii care au răni spirituale sau fizice. Să simţi compasiune, şi totuşi să nu faci nimic pentru a ajuta, nu are nicio bază biblică. Din când în când probabil că va trebui să renunţăm la confortul nostru, pentru a le sluji într-un mod bun altora. Trebuie să credem din toată inima într-o cauză înainte să dăm timpul şi banii noștri pentru ea aşa cum trebuie. Atunci când Îi permitem lui Dumnezeu să lucreze prin noi, chiar şi cei necredincioşi vor şti că este lucrarea lui Dumnezeu.
Cartea Estera
Autorul: Cartea Estera nu îşi numeşte în mod specific autorul. Cele mai populare tradiţii indică spre Mardoheu (un personaj principal al cărţii Estera), Ezra şi Neemia (care ar fi fost familiarizaţi cu obiceiurile persane).
Data la care a fost scrisă: Cartea Estera a fost scrisă cel mai probabil între anii 460 şi 350 î.Cr.
Scopul pentru care a fost scrisă: Scopul cărţii Estera este să prezinte providenţa lui Dumnezeu, manifestată în special faţă de poporul Său ales, Israel. Cartea Estera consemnează instituirea sărbătorii Purim şi obligaţia de a o sărbători în mod perpetuu. Cartea Estera era citită la sărbătoarea Purim pentru a comemora marea izbăvire a naţiunii evreieşti adusă de către Dumnezeu prin Estera. Evreii de astăzi încă citesc cartea Estera în timpul Purimului.
Versete-cheie: Estera 2.15: „Când i-a venit rândul să se ducă la împărat, Estera, fata lui Abihail, unchiul lui Mardoheu, care o înfiase, n-a cerut decât ce a fost rânduit de Hegai, famenul împăratului şi păzitorul femeilor.”
Estera 4.14: „Căci, dacă vei tăcea acum, ajutorul şi izbăvirea vor veni din altă parte pentru iudei, şi tu şi casa tatălui tău veţi pieri. Şi cine ştie dacă nu pentru o vreme ca aceasta ai ajuns la împărăţie?”
Estera 6.13: „Dacă Mardoheu, înaintea căruia ai început să cazi, este din neamul iudeilor, nu vei putea face nimic împotriva lui, ci vei cădea înaintea lui.”
Estera 7.3: „Dacă am căpătat trecere înaintea ta, împărate, şi dacă găseşte cu cale împăratul, dă-mi viaţa: iată cererea mea; şi scapă pe poporul meu: iată dorinţa mea!”
Un scurt rezumat: Cartea Estera poate fi împărţită în trei secţiuni principale. Capitolele 1.1-2.18—Estera o înlocuieşte pe Vasti; 2.19-7.10—Mardoheu îl înfrânge pe Haman; 8.1-10.3—Israel supravieţuieşte încercării lui Haman de a-i distruge. Nobila Estera a riscat propria moarte, când a realizat ce era în joc. De bunăvoie a făcut ceea ce putea fi o manevră mortală şi s-a opus celui de-al doilea aflat la conducerea împărăţiei soţului ei, Haman. S-a dovedit un oponent înţelept şi cel mai merituos, rămânând tot timpul umilă şi plină de respect faţă de poziţia soţului ei rege.
La fel ca istoria lui Iosif din Genesa 41.34-37, ambele istorisiri implică monarhi străini care controlează destinul evreilor. Ambele relatări prezintă eroismul unor indivizi israeliţi care asigură mijlocul pentru salvarea poporului şi a naţiunii lor. Mâna lui Dumnezeu este evidentă în faptul că ceea ce pare a fi o situaţie nefavorabilă este de fapt din plin sub controlul Dumnezeului Atotputernic care, prin natura Lui, are pe inimă binele oamenilor. În centrul acestei povestiri se află separarea continuă dintre evrei şi amaleciţi, care e consemnată că a început în cartea Exodul. Scopul lui Haman este ultima încercare consemnată în perioada vechi-testamentară de eradicare totală a evreilor. În cele din urmă, planurile sale se încheie cu moartea sa şi cu înălţarea vrăjmaşului său, Mardoheu, în poziţia sa, precum şi cu salvarea evreilor.
Ospăţul este o temă majoră a acestei cărţi, fiind consemnate zece banchete şi multe dintre evenimente au fost plănuite, conspirate sau date pe faţă la aceste banchete. Cu toate că Numele lui Dumnezeu nu este menţionat niciodată în această carte, este evident că evreii din Susa I-au căutat intervenţia atunci când au postit şi s-au rugat timp de trei zile (Estera 4.16). În ciuda faptului că Legea care permitea distrugerea lor a fost scrisă potrivit cu legile mezilor şi ale perşilor, făcând-o de neschimbat, s-a netezit calea ca rugăciunile lor să fie ascultate. Estera şi-a riscat viaţa mergând nu o dată, ci de două ori neinvitată la împărat, (Estera 4.1-2, 8.3). Ea nu s-a mulţumit cu nimicirea lui Haman, ci a fost hotărâtă să-şi salveze poporul. Instituirea sărbătorii Purim este scrisă şi păstrată ca toţi să o vadă şi este ţinută şi astăzi. Poporului ales al lui Dumnezeu, fără nicio menţionare directă a Numelui Său, i s-a acordat o suspendare a execuţiei, prin înţelepciunea şi umilinţa Esterei.
Prefigurări: În cartea Estera ni se oferă o privire dincolo de cortină la bătălia continuă a lui Satan împotriva scopurilor lui Dumnezeu, şi mai ales împotriva lui Mesia cel promis. Intrarea lui Hristos în neamul omenesc a fost declarată înainte de existenţa neamului evreiesc. La fel cum Haman a complotat împotriva evreilor pentru a-i distruge, tot astfel Satan s-a postat împotriva lui Hristos şi a poporului lui Dumnezeu. La fel cum Haman este înfrânt pe spânzurătoarea pe care a pregătit-o pentru Mardoheu, tot astfel Hristos a folosit aceeaşi armă pe care duşmanul Său a făurit-o ca să-L distrugă pe El şi pe urmaşii Săi spirituali. Pentru că crucea, prin care Satan a plănuit să-L distrugă pe Mesia, a fost chiar mijlocul prin care Hristos „a şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, şi l-a nimicit, pironindu-l pe cruce. A dezbrăcat domniile şi stăpânirile şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce” (Coloseni 2.14-15). La fel cum Haman a fost spânzurat pe spânzurătoarea pe care a construit-o pentru Mardoheu, tot astfel cel rău a fost zdrobit de crucea pe care a ridicat-o ca să-L distrugă pe Hristos.
Aplicaţie practică: Cartea Estera arată alegerea pe care o facem între a vedea mâna lui Dumnezeu în împrejurările din viaţa noastră şi a vedea lucrurile ca fiind o pură coincidenţă. Dumnezeu este Conducătorul suveran al Universului şi putem fi siguri că planurile Sale nu vor fi schimbate de acţiunile unor simpli oameni răi. Cu toate că Numele Său nu este menţionat în carte, grija Sa providenţială pentru poporul Său, atât ca indivizi, cât şi ca naţiune, este evidentă de la un capăt la altul al cărţii. De exemplu, nu putem să nu vedem felul în care Cel Atotputernic Îşi exercită influenţa asupra insomniei împăratului Artaxerxes, venită la momentul potrivit. Prin exemplul lui Mardoheu şi al Esterei, limbajul tăcut al dragostei pe care Tatăl nostru îl foloseşte pentru a comunica în mod direct cu duhul nostru este arătat în această carte.
Estera s-a dovedit că avea un duh temător de Dumnezeu şi gata să înveţe, care a dat de asemenea dovadă de o tărie însemnată şi de ascultare voită. Umilinţa Esterei a făcut-o în mod remarcabil deosebită de cei din jurul ei, lucru pentru care a ajuns să fie ridicată la rangul de regină. Ea ne arată că, dacă rămânem plini de respect şi smeriţi, chiar şi în împrejurări dificile, dacă nu imposibile din punct de vedere omenesc, acest lucru ne va pune adesea în poziţia de a fi mijlocul prin care să se reverse binecuvântări negrăite atât pentru noi înşine, cât şi pentru alţii. Am face bine să imităm atitudinea ei evlavioasă în toate domeniile vieţii noastre, dar mai ales în vremurile de încercare. În scriere, nu se menţionează niciodată vreo plângere sau vreo atitudine nepotrivită. De multe ori citim că a căpătat „trecere” în faţa celor din jurul ei. O astfel de trecere i-a salvat în cele din urmă poporul. Ni se poate acorda o astfel de trecere pe măsură ce acceptăm chiar persecuţia nedreaptă şi urmăm exemplul Esterei de a păstra o atitudine pozitivă, împreună cu umilinţa şi cu hotărârea de a ne baza pe Dumnezeu. Şi cine ştie dacă nu pentru o vreme ca aceasta ne-a pus Dumnezeu într-un astfel de loc?
Autorul: Cartea Iov nu îşi numeşte în mod specific autorul. Cei mai probabili candidaţi sunt Iov, Elihu, Moise şi Solomon.
Data la care a fost scrisă: Data scrierii cărţii Iov ar putea fi determinată în funcţie de autorul ei. Dacă Moise a fost autorul, data ar fi undeva în jurul anului 1440 î.Cr. Dacă Solomon a fost autorul, data ar fi în jurul anului 950 î.Cr. Pentru că nu cunoaştem autorul, nu putem şti nici data la care a fost scrisă.
Scopul pentru care a fost scrisă: Cartea Iov ne ajută să înţelegem următoarele lucruri: Satan nu poate aduce distrugere fizică şi financiară asupra noastră decât dacă îi este permis de Dumnezeu. Dumnezeu are putere peste ceea ce Satan poate şi nu poate face. Este dincolo de capacităţile omeneşti să înţelegem „de ce”-urile din spatele tuturor suferinţelor din lume. Cei răi vor primi ceea ce li se cuvine. Nu putem da întotdeauna vina pe felul de viaţă şi pe păcat pentru suferinţa noastră. Suferinţa poate fi îngăduită uneori în viaţa noastră pentru a ne curăţa, testa, învăţa sau întări sufletul. Dumnezeu rămâne suficient, merită şi ne cere dragostea şi închinarea noastră în toate împrejurările vieţii.
Versete-cheie: Iov 1.1: „Era în ţara Uţ un om care se numea Iov. Şi omul acesta era fără prihană şi curat la suflet. El se temea de Dumnezeu şi se abătea de la rău.”
Iov 1.21: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în sânul pământului. Domnul a dat şi Domnul a luat—binecuvântat fie Numele Domnului!”
Iov 38.1-2: „Domnul i-a răspuns lui Iov din mijlocul furtunii şi a zis: «Cine este cel care Îmi întunecă planurile prin cuvântări fără pricepere?»”
Iov 42.5-6: „Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine; dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă.”
Un scurt rezumat: Cartea se deschide cu o scenă din cer în care Satan vine să îl acuze pe Iov înaintea lui Dumnezeu. El insistă că Iov Îl slujeşte pe Dumnezeu numai pentru că îl protejează şi Îi cere lui Dumnezeu permisiunea să pună la încercare credinţa şi loialitatea lui Iov. Dumnezeu îi acordă permisiunea, dar îi pune anumite limite. De ce suferă cei drepţi? Aceasta este întrebarea ridicată după ce Iov îşi pierde familia, averea şi sănătatea. Cei trei prieteni ai lui Iov, Elifaz, Bildad şi Ţofar, vin să-l „mângâie” şi să discute seria zdrobitoare de tragedii care s-a abătut asupra sa. Ei insistă că suferinţa lui este pedeapsă pentru păcatul din viaţa lui. Totuşi, prin toate acestea, Iov Îi rămâne devotat lui Dumnezeu şi susţine că viaţa lui nu a fost una de păcat. Un al patrulea om, Elihu, îi spune lui Iov că trebuie să se smerească şi să se supună faptului că Dumnezeu foloseşte încercările pentru a-i purifica viaţa. În cele din urmă, Iov Îl pune la îndoială chiar pe Dumnezeu şi învaţă lecţii valoroase despre suveranitatea lui Dumnezeu şi nevoia Lui de a se încrede în mod total în Dumnezeu. Atunci lui Iov i se redă sănătate, fericire şi prosperitate mai mult decât în condiţia sa de mai înainte.
Prefigurări: În timp ce Iov se gândea la cauza nenorocirii în care se afla, i-au venit în minte trei întrebări, al căror răspuns se găseşte numai în Domnul nostru Isus Hristos. Aceste întrebări se găsesc în capitolul 14. Mai întâi, în versetul 4, Iov întreabă „Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat? Nu poate să iasă niciunul.” Întrebarea lui Iov vine dintr-o inimă care recunoaşte că nu poate în vreun fel să-L mulţumească pe Dumnezeu sau să ajungă îndreptăţit în faţa Lui. Dumnezeu este Sfânt; noi nu suntem. De aceea, există o prăpastie mare între om şi Dumnezeu, cauzată de păcat. Dar răspunsul la întrebarea plină de durere a lui Iov se găseşte în Isus Hristos. El a plătit pedeapsa pentru păcatul nostru şi ne-a dat în schimb neprihănirea Lui, prin aceasta făcându-ne să putem fi acceptaţi în ochii lui Dumnezeu (Evrei 10.14, Coloseni 1.21-23, 2 Corinteni 5.17).
Întrebarea lui Iov: „Dar omul când moare, rămâne întins; omul, când îşi dă sufletul, unde mai este?” (v. 10) este o altă întrebare privitoare la veşnicie, la viaţă şi la moarte care îşi primeşte răspunsul numai în Hristos. Datorită lui Hristos, răspunsul la „unde mai este?” e viaţa veşnică în cer. Fără Hristos, răspunsul este o veşnicie în „întunericul de afară”, unde este „plânsul şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 25.30).
Cea de-a treia întrebare a lui Iov , care se află în versetul 14, este „Dar omul, odată mort, ar putea să mai învie?” Încă o dată, răspunsul se găseşte în Hristos. Dacă suntem în El, cu adevărat vom trăi din nou. „Când trupul acesta, supus putrezirii, se va îmbrăca în neputrezire, şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: «Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte?»” (1 Corinteni 15.54-55)
Aplicaţie practică: Cartea Iov ne reaminteşte că există un „conflict cosmic” în desfăşurare în spatele cortinei despre care, de obicei, nu ştim nimic. Adesea ne întrebăm de ce Dumnezeu îngăduie ceva şi punem la îndoială bunătatea Lui, fără să vedem imaginea în ansamblu. Cartea Iov ne învaţă să ne încredem în Dumnezeu în toate împrejurările. Trebuie să ne încredem în Dumnezeu nu numai atunci CÂND nu înţelegem, ci PENTRU CĂ nu înţelegem. Psalmistul ne spune: „Căile lui Dumnezeu sunt desăvârşite” (Psalmul 18.30). În cazul în care căile lui Dumnezeu sunt „desăvârşite”, atunci ne putem încrede că orice face—şi orice permite—este de asemenea desăvârşit. Acest lucru ne poate părea imposibil, dar gândul nostru nu este gândul lui Dumnezeu. Este adevărat că nu ne putem aştepta să înţelegem gândul Lui în mod perfect, devreme ce ne reaminteşte: „Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre” (Isaia 55.8-9). Cu toate acestea, responsabilitatea noastră în faţa lui Dumnezeu este să-L ascultăm, să ne încredem în El şi să ne supunem voii Lui, fie că o înţelegem, fie că nu.
Autorul: Scurtele descrieri care introduc psalmii îl au pe David numit ca autor de 73 de ori. Personalitatea şi identitatea lui David sunt imprimate în mod clar în mulţi dintre aceşti psalmi. Cu toate că e clar că David a scris mulţi dintre psalmii individuali, în mod clar el nu este autorul întregii colecţii. Doi dintre psalmi (72) şi (127) îi sunt atribuiţi lui Solomon, fiul şi succesorul lui David. Psalmul 90 este o rugăciune care îi este atribuită lui Moise. Un alt grupaj de 12 psalmi (50) şi (73-83) îi este atribuit familiei lui Asaf. Fiii lui Core au scris 11 psalmi (42, 44-49, 84-85, 87-88). Psalmul 88 îi este atribuit lui Heman, în timp ce (89) îi este atribuit lui Etan, ezrahitul. Cu excepţia lui Solomon şi a lui Moise, toţi aceşti autori adiţionali au fost preoţi sau leviţi care erau responsabili să asigure muzica pentru închinarea din Templu, în timpul domniei lui David. Cincizeci dintre aceşti psalmi nu au desemnat un autor specific.
Data la care a fost scrisă: O examinare atentă privitoare atât la cine sunt autorii, cât şi la tematica tratată de psalmi descoperă faptul că aceştia acoperă o perioadă de timp de multe secole. Cel mai vechi psalm din colecţie este probabil rugăciunea lui Moise (90), o reflectare asupra fragilităţii omului, în comparaţie cu veşnicia lui Dumnezeu. Cel mai de la urmă psalm este probabil (137), un cântec de jale scris în mod clar în timpul zilelor în care evreii erau ţinuţi robi de către babilonieni, din aproximativ 586 până în 538 î.Cr.
Este limpede că cei 150 de psalmi individuali au fost scrişi de mulţi oameni diferiţi, într-o perioadă de o mie de ani din istoria lui Israel. Ei trebuie că au fost adunaţi şi puşi laolaltă în forma lor curentă de către un editor necunoscut, la scurtă vreme după ce robia a luat sfârşit, în jurul anului 537 î.Cr.
Scopul pentru care a fost scrisă: Cartea Psalmii este cea mai lungă carte din Biblie, cu 150 de psalmi individuali. Este de asemenea una dintre cele mai diverse, devreme ce psalmii abordează subiecte cum sunt Dumnezeu şi Creaţia Sa, războiul, închinarea, înţelepciunea, păcatul şi răul, judecata, dreptatea şi venirea lui Mesia.
Versete-cheie: Psalmul 19.1: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui.”
Psalmul 22.16-18: „Căci nişte câini mă înconjoară, o ceată de nelegiuiţi dau târcoale împrejurul meu, mi-au străpuns mâinile şi picioarele: toate oasele aş putea să mi le număr. Ei însă pândesc şi mă privesc; îşi împart hainele mele între ei şi trag la sorţi pentru cămaşa mea.”
Psalmul 23.1: „Domnul este păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic.”
Psalmul 29.1-2: „Fiii lui Dumnezeu, daţi-I Domnului, daţi-I Domnului slavă şi cinste. Daţi-I Domnului slava cuvenită Numelui Lui! Închinaţi-vă înaintea Domnului îmbrăcaţi cu podoabe sfinte!”
Psalmul 51.10: „Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic!”
Psalmul 119.1-2: „Ferice de cei fără prihană în calea lor, care umblă întotdeauna după Legea Domnului! Ferice de cei care păzesc poruncile Lui, care-L caută din toată inima lor.”
Un scurt rezumat: Cartea Psalmii este o colecţie de rugăciuni, poeme şi imnuri care concentrează gândurile închinătorului asupra lui Dumnezeu în laudă şi adorare. Unele părţi din această carte erau folosite ca o culegere de imnuri în serviciile de închinare din Israelul de demult. Moştenirea muzicală a psalmilor este demonstrată de titlul lor. El vine de la un cuvânt grecesc care înseamnă „un cântec cântat cu acompanierea unui instrument muzical”.
Prefigurări: Asigurarea de către Dumnezeu a unui Mântuitor pentru poporul Său este o temă care se repetă din nou şi din nou în cartea Psalmii. În mulţi psalmi se văd imagini profetice ale lui Mesia. Psalmul 2.1-12 portretizează biruinţa şi Împărăţia lui Mesia. Psalmul 16.8-11 prefigurează moartea şi învierea Sa. Psalmul 22 ne arată suferinţa Mântuitorului pe cruce şi prezintă profeţii detaliate ale răstignirii, dintre care toate s-au împlinit în mod perfect. În Psalmul 45.6-7 este prezentată gloria lui Mesia şi a Miresei Sale, în timp ce Psalmii 72.6-17, 89.3-37, 110.1-7 şi 132.12-18 prezintă gloria şi universalitatea domniei Sale.
Aplicaţie practică: Una dintre consecinţele faptului de a fi umplut cu Duhul sau cu Cuvântul lui Hristos este cântatul. Psalmii sunt „cartea de cântări” a Bisericii Primare care a reflectat adevărul cel nou în Hristos.
Dumnezeu este acelaşi Domn în toţi psalmii. Dar noi Îi răspundem în moduri diferite, potrivit cu împrejurările specifice ale vieţii noastre. Ne închinăm unui Dumnezeu cu adevărat măreţ, declară psalmistul, Unul care este înălţat mai presus de experienţele noastre omeneşti, dar şi Unul care este suficient de aproape, încât să poată fi atins şi care merge alături de noi pe cărarea vieţii.
Putem să ne aducem toate simţămintele noastre înaintea lui Dumnezeu—oricât de negative şi de pline de plângeri ar fi—şi putem fi siguri că El va auzi şi va înţelege. Psalmistul ne învaţă că cea mai profundă rugăciune dintre toate este un strigăt după ajutor, atunci când suntem copleşiţi de problemele vieţii.
Autorul: Regele Solomon este scriitorul principal al Proverbelor. Numele lui apare în 1.1, 10.1 şi în 25.1. Putem presupune de asemenea că Solomon a adunat şi a editat alte proverbe decât ale sale, pentru că Eclesiastul 12.9 spune: „Pe lângă că Eclesiastul a fost înţelept, el l-a mai învăţat şi ştiinţa pe popor, a cercetat, a adâncit şi a întocmit un mare număr de zicători.” Într-adevăr, titlul ebraic Mishle Shelomoh se traduce cu „Proverbele lui Solomon”.
Data la care a fost scrisă: Proverbele lui Solomon au fost scrise în jurul anului 900 î.Cr. În timpul domniei lui ca împărat, naţiunea lui Israel a atins apogeul spiritual, politic, cultural şi economic. Odată cu creşterea rapidă a reputaţei lui Israel a crescut şi reputaţia împăratului Solomon. Demnitari străini din colţuri îndepărtate ale lumii cunoscute au călătorit distanţe mari pentru a auzi vorbirea înţeleaptă a monarhului (1 Împăraţi 4.34).
Scopul pentru care a fost scrisă: Cunoaşterea nu este nimic mai mult decât o acumulare de realităţi neprelucrate, dar înţelepciunea este capacitatea de a vedea oamenii, evenimentele şi împrejurările aşa cum le vede Dumnezeu. În cartea Proverbele, Solomon revelează gândul lui Dumnezeu în chestiuni înalte şi măreţe şi de asemenea în împrejurări obişnuite, de zi cu zi. Se pare că niciun subiect nu a scăpat atenţiei împăratului Solomon. Chestiuni care ţin de conduită, relaţii sexuale, afaceri, bogăţie, caritate, ambiţie, disciplină, datorie, creşterea copiilor, caracter, alcool, politică, răzbunare şi evlavie sunt printre multele subiecte tratate în această colecţie bogată de ziceri înţelepte.
Versete-cheie: Proverbele 1.5: „Să asculte însă şi înţeleptul, şi îşi va mări ştiinţa, şi cel priceput, şi va căpăta iscusinţă.”
Proverbele 1.7: „Frica Domnului este începutul ştiinţei; dar nebunii nesocotesc înţelepciunea şi învăţătura.”
Proverbele 4.5: „Dobândește înţelepciune, dobândeşte pricepere; nu uita cuvintele gurii mele şi nu te abate de la ele.”
Proverbele 8.13-14: „Frica de Domnul este urârea răului; trufia şi mândria, purtarea rea şi gura mincinoasă, iată ce urăsc eu. De la mine vin sfatul şi izbânda, eu sunt priceperea, a mea este puterea.”
Un scurt rezumat: Cartea Proverbele este mai dificil de rezumat, pentru că, spre deosebire de multe alte cărţi din Scriptură, pe paginile ei nu se găseşte niciun subiect sau o istorisire anume; de asemenea, în carte nu întâlnim personaje principale. În centrul atenţiei se află înţelepciunea—o înţelepciune măreaţă, divină, care transcende întreaga istorie, popoarele şi culturile. Chiar şi o citire superficială a acestei comori măreţe scoate la iveală faptul că zicerile concise ale înţeleptului împărat Solomon sunt la fel de relevante astăzi pe cum au fost cu aproximativ trei mii de ani în urmă.
Prefigurări: Tema înţelepciunii şi a necesităţii ei în viaţa noastră îşi găseşte împlinirea în Hristos. În cartea Proverbele, suntem îndemnaţi în mod constant să căutăm înţelepciunea, să dobândim înţelepciunea şi să înţelegem înţelepciunea. Proverbele ne spun de asemenea—şi ne repetă—că frica de Domnul este începutul înţelepciunii (1.7, 9.10). Teama de mânia şi judecata Domnului este cea care ne conduce la Hristos, care este întruparea înţelepciunii lui Dumnezeu, după cum este exprimată în planul Său glorios de răscumpărare pentru omenire. În Hristos, „în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei” (Coloseni 2.3), găsim răspunsul căutării noastre după înţelepciune, remediul pentru frica noastră de Dumnezeu şi „neprihănirea, sfinţirea şi răscumpărarea” de care avem nevoie atât de disperată (1 Corinteni 1.30). Înţelepciunea care se găseşte numai în Hristos este în contrast cu nebunia lumii, care ne încurajează să fim înţelepţi în ochii noştri. Dar Proverbele ne spun de asemenea că direcţia lumii nu este direcţia lui Dumnezeu (Proverbele 3.7) şi duce numai la moarte (Proverbele 14.12, 16.25).
Aplicaţie practică: În această carte întâlnim o practicitate incontestabilă, pentru că, în cele 31 de capitole ale ei, se găsesc răspunsuri profunde şi raţionale la tot felul de probleme complexe. Cu siguranţă, Proverbele este cea mai extraordinară carte de instrucţiuni scrisă vreodată şi cei care au raţiunea sănătoasă să pună la inimă lecţiile lui Solomon vor descoperi curând că evlavia, propăşirea şi mulţumirea sunt ale lor dacă le cer.
Promisiunea care se repetă din nou şi din nou în cartea Proverbele este că cei care aleg înţelepciunea şi Îl urmează pe Dumnezeu vor fi binecuvântaţi în diferite feluri: cu viaţă lungă (9.11), propăşire (2.20-22), bucurie (3.13-18) şi bunătatea lui Dumnezeu (12.21). Pe de altă parte, aceia care Îl resping suferă ruşine şi moarte. (3.35, 10.21). A-L respinge pe Dumnezeu înseamnă să alegem nebunia în loc de înțelepciune şi să ne separăm de Dumnezeu, de Cuvântul Lui, de înţelepciunea Lui şi de binecuvântările Lui.
Autorul: Cartea Eclesiastul nu îşi identifică în mod direct autorul. Sunt câteva versete care sugerează că Solomon a scris această carte. Sunt anumite indicii în context care pot sugera că o persoană diferită a scris cartea, după moartea lui Solomon, posibil cu câteva sute de ani mai târziu. Totuşi, în mod convenţional se crede că autorul este într-adevăr Solomon.
Data la care a fost scrisă: Domnia lui Solomon ca împărat al lui Israel a durat aproximativ între anii 970 şi 930 î.Cr. Cartea Eclesiastul a fost scrisă probabil înspre sfârşitul domniei sale, aproximativ în anul 935 î.Cr.
Scopul pentru care a fost scrisă: Eclesiastul este o carte a perspectivei. Naraţiunea „Propovăduitorului” sau a „Învăţătorului” prezintă depresia care rezultă în mod inevitabil din căutarea fericirii în lucrurile pământeşti. Această carte le dă creştinilor o şansă de a vedea lumea prin ochii unei persoane care, cu toate că este foarte înţeleaptă, încearcă să găsească semnificaţie în lucrurile trecătoare, omeneşti. Aproape fiecare formă de plăcere omenească este explorată de Propovăduitor, şi niciuna dintre ele nu-i oferă sentimentul unui rost.
În cele din urmă, Propovăduitorul ajunge să accepte că credinţa în Dumnezeu este singura cale de a găsi un rost pentru sine însuşi. El hotărăşte să accepte faptul că viaţa e scurtă şi cu totul inutilă fără Dumnezeu. Propovăduitorul îl sfătuieşte pe cititor să se concentreze asupra unui Dumnezeu veşnic în locul unei plăceri trecătoare.
Versete-cheie: Eclesiastul 1.2: „O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice Eclesiastul, o, deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune.”
Eclesiastul 1.18: „Căci unde este multă înţelepciune este şi mult necaz, şi cine ştie multe are şi multă durere.”
Eclesiastul 2.11: „Apoi, când m-am uitat cu băgare de seamă la toate lucrările pe care le făcusem cu mâinile mele şi la truda cu care le făcusem, am văzut că în toate este numai deşertăciune şi goană după vânt, şi că nu este nimic trainic sub soare.”
Eclesiastul 12.1: „Dar adu-ţi aminte de Făcătorul tău în zilele tinereţii tale, până nu vin zilele cele rele şi până nu se apropie anii când vei zice: «Nu găsesc nicio plăcere în ei.»”
Eclesiastul 12.13: „Să ascultăm, dar, încheierea tuturor învăţăturilor: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om.”
Un scurt rezumat: Două fraze se repetă adesea în Eclesiastul. Cuvântul tradus ca „deşertăciune” apare des şi este folosit pentru a sublinia natura trecătoare a lucrurilor pământeşti. La final, chiar şi cele mai impresionante realizări ale oamenilor vor fi lăsate în urmă. Sintagma „sub soare” se întâlneşte de 28 de ori şi se referă la lumea muritoare. Atunci când Propovăduitorul se referă la „toate lucrurile de sub soare”, vorbeşte despre lucrurile pământeşti, trecătoare, omeneşti.
Primele şapte capitole ale cărţii Eclesiastul descriu toate lucrurile pământeşti „de sub soare” în care Propovăduitorul încearcă să îşi găsească împlinire. El încearcă descoperirea ştiinţifică (1.10-11), înţelepciunea şi filosofia (1.13-18), veselia (2.1), alcoolul (2.3), arhitectura (2.4), proprietăţile (2.7-8) şi luxul (2.8). Propovăduitorul şi-a îndreptat mintea înspre diferite filosofii pentru a găsi un rost, cum ar fi materialismul (2.19-20), şi chiar înspre coduri morale (inclusiv capitolele 8-9). A găsit că totul era fără înţeles, o distragere trecătoare a atenţiei care, fără Dumnezeu, nu are niciun scop şi nicio durată lungă.
Capitolele 8-12 din Eclesiastul descriu sugestiile şi comentariile Propovăduitorului cu privire la felul în care ar trebui trăită viaţa. El ajunge la concluzia că, fără Dumnezeu, nu este niciun adevăr sau scop în viaţă. El a văzut multe feluri de rău şi şi-a dat seama că şi cele mai bune realizări ale omului, pe termen lung, nu au nicio valoare. De aceea, îl sfătuieşte pe cititor să-L recunoască pe Dumnezeu din tinereţe (12.1) şi să urmeze voia Sa (12.13-14).
Prefigurări: Pentru toate deşertăciunile descrise în cartea Eclesiastul, răspunsul este Hristos. Potrivit cu Eclesiastul 3.17, Dumnezeu îl judecă pe cel drept şi pe cel rău, şi drepţi sunt numai cei care sunt în Hristos (2 Corinteni 5.21). Dumnezeu a pus în inima noastră dorinţa după veşnicie (Eclesiastul 3.11) şi a asigurat Calea spre viaţa veşnică prin Hristos (Ioan 3.16). Ni se aminteşte că zbaterea după bogăţia lumii nu este numai deşertăciune, pentru că nu satisface (Eclesiastul 5.10), ci chiar dacă am putea să o dobândim, fără Hristos ne vom pierde sufletul, şi ce folos este în asta? (Marcu 8.36). În cele din urmă, fiecare dezamăgire şi deşertăciune descrisă în Eclesiastul îşi are remediul în Hristos, înţelepciunea lui Dumnezeu şi singurul scop adevărat de găsit în viaţă.
Aplicaţie practică: Eclesiastul îi oferă creştinului ocazia de a înţelege sentimentul de gol şi disperarea cu care se luptă cei care nu Îl cunosc pe Hristos. Aceia care nu au o credinţă mântuitoare în Isus Hristos se confruntă cu o viaţă care în cele din urmă se va încheia şi totul va deveni irelevant. Dacă nu există mântuire şi nici Dumnezeu, atunci nu numai că nu există niciun rost în viaţă, ci nu există nici scop sau direcţie în ea. Lumea „de sub soare”, despărţită de Dumnezeu, este frustrată, crudă, nedreaptă, de scurtă durată şi „cu totul fără sens”. Dar cu Hristos, viaţa este doar o umbră a gloriei care va veni, într-un cer care este accesibil doar prin El.
Autorul: Potrivit versetului 1, Solomon a scris Cântarea cântărilor. Această cântare este una dintre cele 1.005 pe care le-a scris (1 Împărați 4.32). Titlul „Cântarea cântărilor” este un superlativ, însemnând că este cea mai bună dintre ele.
Data la care a fost scrisă: Solomon a scris acest cântec cel mai probabil în timpul primilor ani de domnie. Acest lucru ar plasa data compunerii undeva în jurul anului 965 î.Cr.
Scopul pentru care a fost scrisă: Cântarea cântărilor este un poem în versuri scris pentru a lăuda virtuțile dragostei dintre un soț și o soție. Poemul reprezintă în mod clar căsătoria, așa cum a gândit-o Dumnezeu. Un bărbat și o femeie vor trăi împreună în contextul căsătoriei, iubindu-se unul pe celălalt la nivel spiritual, emoțional și fizic.
Această carte combate două extreme: ascetismul (negarea tuturor plăcerilor) și hedonismul (urmărirea doar a plăcerilor). Căsătoria conturată în Cântarea cântărilor este un model de grijă, angajament și desfătare.
Versete-cheie: Cântarea cântărilor 2.7, 3.5, 8.4: „Nu stârniți, nu treziți dragostea până nu vine ea!”
Cântarea cântărilor 5.1: „Mâncați, prieteni, beți și îmbătați-vă de dragoste!”
Cântarea cântărilor 8.6-7: „Pune-mă ca o pecete pe inima ta, ca o pecete pe brațul tău; căci dragostea este tare ca moartea, și gelozia este neînduplecată ca Locuința morților; jarul ei este jar de foc, o flacără a Domnului. Apele cele mari nu pot să stingă dragostea și râurile n-ar putea s-o înece; de ar da omul toate averile din casa lui pentru dragoste, tot n-ar avea decât dispreț.”
Un scurt rezumat: Poemul ia forma unui dialog între un soț (regele) și soția sa (Sulamita). Putem împărți cartea în trei secțiuni: curtarea (1.1-3.5), nunta (3.6-5.1) și căsnicia aflată în procesul maturizării (5.2-8.14).
Cântecul începe înainte de căsătorie, o vreme în care viitoarea mireasă tânjește să fie împreună cu logodnicul ei și așteaptă cu nerăbdare dezmierdările lui intime. Totuși, ea sfătuiește ca dragostea să fie lăsată să se dezvolte natural, la timpul ei. Împăratul laudă frumusețea Sulamitei, biruind sentimentele ei de nesiguranță cu privire la propria ei înfățișare. Sulamita visează un vis în care îl pierde pe Solomon și-l caută în toată cetatea. Cu ajutorul gărzilor, îl găsește pe iubitul ei și se agață de el, ducându-l într-un loc sigur. Când se trezește, repetă interdicția de a nu forța dragostea.
În noaptea nunții, soțul laudă din nou frumusețea soției sale și, într-un limbaj extrem de simbolic, soția îl invită pe soț să ia parte la tot ceea ce are ea să ofere. Ei fac dragoste și Dumnezeu binecuvântează unirea lor.
Pe măsură ce căsnicia lor se maturizează, soțul și soția trec printr-un timp dificil, simbolizat într-un alt vis. În cel de-al doilea vis, Sulamita îl respinge pe soțul ei, și el pleacă. Copleșită de remușcări, ea îl caută în toată cetatea; dar, de această dată, în loc să o ajute, gărzile o bat – simbol al conștiinței ei îndurerate. Lucrurile au un final fericit și iubiții se reunesc și se împacă.
La finalul cântecului, atât soțul, cât și soția sunt încrezători și siguri de dragostea lor, cântă despre natura trainică a dragostei adevărate și tânjesc să fie unul în prezența celuilalt.
Prefigurări: Unii comentatori ai Bibliei văd în Cântarea cântărilor o reprezentare simbolică exactă a lui Hristos și a Bisericii Sale. Hristos este văzut în persoana împăratului, în timp ce Biserica este reprezentată de Sulamita. Deși credem că această carte trebuie înțeleasă în mod literar ca o portretizare a căsătoriei, sunt unele elemente care prefigurează Biserica și relația cu Împăratul ei, Domnul Isus. Cântarea cântărilor 2.4 descrie experiența fiecărui credincios care este căutat și cumpărat de Domnul Isus. Suntem într-un loc de o bogăție spirituală extraordinară și suntem acoperiți de dragostea Lui. Versetul 16 din capitolul 2 spune: „Preaiubitul meu este al meu, și eu sunt a lui; el își paște turma între crini.” Aceasta este imaginea nu doar a siguranței pe care o are credinciosul în Hristos (Ioan 10.28-29), ci și a Păstorului celui bun, care Își cunoaște oile – credincioșii – și Își dă viața pentru noi (Ioan 10.11). Datorită Lui, noi nu mai suntem pătați de păcat, „petele” noastre fiind îndepărtate de sângele Său (Cântarea cântărilor 4.7, Efeseni 5.27).
Aplicație practică: Lumea noastră este confuză în privința căsătoriei. Caracterul predominant al divorțului și încercările moderne de a redefini căsătoria sunt în contrast izbitor cu Cântarea cântărilor. Căsătoria, spune poetul biblic, trebuie celebrată, trăită cu bucurie și respectată. Această carte pune la dispoziție câteva indicații pentru întărirea căsătoriei noastre:
1) Acordă-i partenerului tău de căsnicie atenția de care are nevoie. Fă-ți timp să-l cunoști cu adevărat.
2) Încurajarea și lauda, nu critica, sunt un element vital pentru o relație de succes.
3) Bucurați-vă unul de celălalt. Plănuiți câteva ieșiri. Fiți creativi, chiar jucăuși unul cu celălalt. Bucurați-vă de darul dragostei în căsnicie din partea lui Dumnezeu.
4) Fă orice este necesar pentru a-ți reasigura partenerul de devotamentul tău. Reînnoiți-vă jurămintele; în probleme, lucrați împreună și nu considerați divorțul ca fiind o soluție. Dumnezeu intenționează ca voi amândoi să trăiți într-o dragoste sigură, plină de o pace adâncă.
Cartea Isaia
Autorul: Isaia 1.1 îl identifică pe Isaia ca autor al cărții.
Data la care a fost scrisă: Cartea Isaia a fost scrisă între anii 701 și 681 î.Cr.
Scopul pentru care a fost scrisă: Prorocul Isaia a fost mai întâi chemat să profețească pentru Regatul lui Iuda. Iuda trecea prin perioade de trezire și perioade de răzvrătire. Iuda era amenințat cu distrugerea de către Asiria și Egipt, dar a fost cruțat datorită îndurării lui Dumnezeu. Isaia a proclamat un mesaj de pocăință de păcat și de așteptare plină de speranță a eliberării aduse de către Dumnezeu în viitor.
Versete-cheie: Isaia 6.8: „Am auzit glasul Domnului, întrebând: «Pe cine să trimit și cine va merge pentru Noi?» Eu am răspuns: «Iată-mă, trimite-mă!»”
Isaia 7.14: „De aceea, Domnul Însuși vă va da un semn: «Iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naște un Fiu și-I va pune numele Emanuel.»”
Isaia 9.6: „Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat, și domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: «Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veșniciilor, Domn al păcii».”
Isaia 14.12-13: „Cum ai căzut din cer, luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: «Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu, voi ședea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei.»”
Isaia 53.5-6: „Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El și prin rănile Lui suntem tămăduiți. Noi rătăceam cu toții ca niște oi, fiecare își vedea de drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră, a tuturor.”
Isaia 65.25: „Lupul și mielul vor paște împreună, leul va mânca paie ca boul și șarpele se va hrăni cu țărână. Niciun rău, nicio vătămare nu se va face pe tot muntele Meu cel sfânt, zice Domnul.”
Un scurt rezumat: Cartea Isaia descoperă judecata și mântuirea lui Dumnezeu. Dumnezeu este „sfânt, sfânt, sfânt” (Isaia 6.3) și, de aceea, El nu poate îngădui ca păcatul să treacă nepedepsit (Isaia 1.2, 2.11-20, 5.30, 34.1-2, 42.25). Isaia înfățișează judecata lui Dumnezeu care se apropie ca un „foc mistuitor” (Isaia 1.31, 30.33).
În același timp, Isaia înțelege că Dumnezeu este un Dumnezeu al îndurării, al harului și al milei (Isaia 5.25, 11.16, 14.1-2, 32.2, 40.3, 41.14-16). Națiunea lui Israel (deopotrivă Iuda și Israel) este oarbă și surdă la poruncile lui Dumnezeu (Isaia 6.9-10, 42.7). Iuda este comparată cu o viță-de-vie care trebuie și va fi călcată în picioare (Isaia 5.1-7). Numai datorită îndurării și a făgăduințelor Lui față de Israel, Dumnezeu nu va îngădui ca Israel sau Iuda să fie distruse complet. El va aduce deopotrivă restaurare, iertare și vindecare (43.2, 43.16-19, 52.10-12).
Mai mult decât oricare altă carte a Vechiului Testament, cartea Isaia se concentrează asupra mântuirii, care va veni prin Mesia. Mesia va domni într-o zi cu dreptate și neprihănire (Isaia 9.7, 32.1). Domnia lui Mesia îi va aduce Israelului pace și siguranță (Isaia 11.6-9). Datorită lui Mesia, Israelul va fi o lumină pentru toate popoarele (Isaia 42.6, 55.4-5). Împărăția lui Mesia pe pământ (Isaia capitolele 65-66) este țelul înspre care indică toată cartea Isaia. În acest timp al domniei lui Mesia, neprihănirea lui Dumnezeu va fi arătată lumii pe deplin.
Într-un aparent paradox, cartea Isaia Îl prezintă, de asemenea, pe Mesia ca fiind Unul care va suferi. Isaia capitolul 53 Îl descrie în mod detaliat pe Mesia suferind pentru păcat. Prin rănile Lui, vindecarea este dobândită. Prin suferința Lui, fărădelegile noastre sunt îndepărtate. Această aparentă contradicție este rezolvată în Persoana lui Isus Hristos. La prima Lui venire, Isus a fost slujitorul care suferă din Isaia capitolul 53. La a doua venire, Isus va fi Împăratul biruitor, care va domni, Domnul păcii (Isaia 9.6).
Prefigurări: Cum e menționat mai sus, capitolul 53 din Isaia Îl descrie pe Mesia care urma să vină și suferința pe care urma să o îndure, ca să plătească pentru păcatele noastre. În suveranitatea Sa, Dumnezeu a orchestrat fiecare detaliu al crucificării, pentru a împlini fiecare profeție din acest capitol, precum și toate celelalte profeții mesianice din Vechiul Testament. Imaginea prezentată în capitolul 53 este profundă și profetică și conține o imagine completă a Evangheliei. Isus a fost disprețuit și părăsit (v. 3, Luca 13.34, Ioan 1.10-11), lovit de Dumnezeu (v. 4, Matei 27.46) și străpuns pentru păcatele noastre (v. 5, Ioan 19.34, 1 Petru 2.24). Prin suferința Lui, a plătit pedeapsa pe care am meritat-o și a devenit pentru noi jertfa finală și perfectă (v. 5, Evrei 10.10). Cu toate că a fost fără păcat, Dumnezeu a pus asupra Lui păcatele noastre, și noi am devenit neprihănirea lui Dumnezeu în El (2 Corinteni 5.21).
Aplicație practică: Cartea Isaia ni-L prezintă pe Mântuitorul nostru într-un detaliu imposibil de negat. El este singura cale spre cer, singurul mijloc de obținere a harului lui Dumnezeu, singura Cale, singurul Adevăr, singura Viață (Ioan 14.6, Fapte 4.12). Știind prețul pe care l-a plătit Hristos pentru noi, cum putem neglija sau respinge „o mântuire atât de mare”? (Evrei 2.3) Avem doar câțiva ani pe pământ în care să venim la Hristos și să îmbrățișăm mântuirea pe care ne-o oferă. Nu există o a doua șansă după moarte, și veșnicia în Iad este un timp foarte lung.
Cunoști oameni care pretind că sunt credincioși în Hristos dar care au două fețe, care sunt ipocriți? Ei sunt poate cea mai bună reprezentare a felului în care Isaia a văzut națiunea lui Israel. Israelul avea o înfățișare de neprihănire, dar era doar de fațadă. În cartea Isaia, prorocul îl cheamă pe Israel să-L asculte pe Dumnezeu cu toată inima lui, nu doar în exterior. Dorința lui Isaia a fost ca aceia care i-au auzit și i-au citit cuvintele să fie cercetați să se întoarcă de la ticăloșia lor și să-și îndrepte fața spre Dumnezeu, pentru iertare și vindecare.
Autorul: Ieremia capitolul 1, versetul 1 îl identifică pe autor ca fiind Ieremia.
Data la care a fost scrisă: Cartea Ieremia a fost scrisă între anii 630 și 580 î.Cr.
Scopul pentru care a fost scrisă: Cartea Ieremia consemnează cele din urmă profeții făcute lui Iuda, avertizând de distrugerea care se apropie, dacă națiunea nu se pocăiește. Ieremia îi strigă națiunii să se întoarcă la Dumnezeu. În același timp, Ieremia recunoaște inevitabilitatea distrugerii lui Iuda datorită idolatriei și a imoralității de care refuza să se pocăiască.
Versete-cheie: Ieremia 1.5: „Mai înainte ca să te fi întocmit în pântecele mamei tale, te cunoșteam, și mai înainte ca să fi ieșit tu din pântecele ei, Eu te pusesem deoparte și te făcusem proroc al neamurilor.”
Ieremia 17.9: „Inima este nespus de înșelătoare și de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?”
Ieremia 29.10-11: „Dar iată ce zice Domnul: «De îndată ce vor trece șaptezeci de ani ai Babilonului, Îmi voi aduce aminte de voi și voi împlini față de voi făgăduința Mea cea bună, aducându-vă înapoi în locul acesta. Căci Eu știu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace, și nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor și o nădejde.»”
Ieremia 52.12-13: „În ziua a zecea a lunii a cincea, în al nouăsprezecelea an al domniei lui Nebucadnețar, împăratul Babilonului, a venit la Ierusalim Nebuzaradan, căpetenia străjerilor, care era în slujba împăratului Babilonului. El a ars Casa Domnului, casa împăratului și toate casele Ierusalimului; a dat foc tuturor caselor mai mari.”
Un scurt rezumat: Cartea Ieremia este în primul rând un mesaj de judecată pentru Iuda, datorită idolatriei epidemice (Ieremia 7.30-34, 16.10-13, 22.9, 32.29, 44.2-3). După moartea împăratului Iosia, ultimul împărat bun, națiunea lui Iuda L-a părăsit aproape cu totul pe Dumnezeu și poruncile Lui. Ieremia compară Regatul lui Iuda cu o prostituată (Ieremia 2.20, 3.1-3). Dumnezeu a promis că va judeca în mod extrem de sever idolatria (Leviticul 26.31-33, Deuteronomul 28.49-68), și Ieremia avertiza națiunea lui Iuda că judecata lui Dumnezeu este iminentă. De nenumărate ori, Dumnezeu l-a scăpat pe Iuda de la pieire, dar îngăduința Lui ajunsese la capăt. Ieremia consemnează cucerirea și supunerea lui Iuda de către împăratul Nebucadnețar (Ieremia 24.1). După ce rebeliunea a continuat, Dumnezeu l-a adus pe Nebucadnețar și armatele Babilonului să distrugă și să pustiască Iuda și Ierusalimul (Ieremia capitolul 52). Chiar și în mijlocul acestei judecăți extrem de severe, Dumnezeu promite reabilitarea lui Iuda înapoi în țara pe care i-a dat-o Dumnezeu (Ieremia 29.10).
Prefigurări: Ieremia 23.5-6 prezintă o prorocie privitoare la Mesia care avea să vină, Isus Hristos. Profetul Îl descrie ca fiind o Odraslă din casa lui David (v. 5, Matei 1), Împăratul care va domni cu înțelepciune și dreptate (v. 5, Apocalipsa 11.15). Hristos este Cel care va fi recunoscut în cele din urmă de către Israel ca adevăratul Mesia, pentru că El le asigură aleșilor Săi mântuirea (v. 6, Romani 11.26).
Aplicație practică: Prorocul Ieremia a avut de transmis cel mai greu mesaj. Ieremia l-a iubit pe Iuda, dar L-a iubit mult mai mult pe Dumnezeu. Oricât de dureros a fost pentru Ieremia să-i transmită propriului popor un mesaj permanent de judecată, el a fost ascultător față de ceea ce i-a zis Dumnezeu să facă și să spună. Ieremia a sperat și s-a rugat pentru milă din partea lui Dumnezeu pentru Iuda, dar a crezut de asemenea că Dumnezeu e bun, drept și neprihănit. Și noi trebuie să-L ascultăm pe Dumnezeu în același fel, chiar și atunci când este greu, să recunoaștem voia lui Dumnezeu ca fiind mai importantă decât propriile noastre dorințe și să avem credința că Dumnezeu, în nemărginita Lui înțelepciune și potrivit cu planul Său perfect, va împlini ceea ce este mai bun pentru copiii Săi (Romani 8.28).
Autorul: Cartea Plângerile lui Ieremia nu își numește în mod specific autorul. Tradiția spune că prorocul Ieremia a scris Plângerile. Acest punct de vedere este foarte probabil, având în vedere faptul că autorul a fost un martor al distrugerii Ierusalimului de către babilonieni. Ieremia se potrivește cu această calificare (2 Cronici 35.25, 36.21-22).
Data la care a fost scrisă: Cartea Plângeri a fost scrisă probabil între anii 586 și 575 î.Cr., în timpul sau imediat după căderea Ierusalimului.
Scopul pentru care a fost scrisă: Ca urmare a faptului că Iuda a continuat să trăiască în idolatrie, fără să se pocăiască, Dumnezeu a permis ca babilonienii să împresoare, să prade, să ardă și să distrugă Ierusalimul. Templul lui Solomon, care existase timp de 400 de ani, a fost ars până la temelii. Prorocul Ieremia, un martor ocular al acestor evenimente, a scris cartea Plângeri ca o jelire pentru ceea ce s-a întâmplat cu Iuda și Ierusalimul.
Versete-cheie: Plângeri 2.17: „Domnul a înfăptuit ce hotărâse, a împlinit cuvântul pe care-l sorocise de multă vreme, a nimicit fără milă; a făcut din tine bucuria vrăjmașului, a înălțat tăria asupritorilor tăi!”
Plângeri 3.22-23: „Bunătățile Domnului nu s-au sfârșit, îndurările Lui nu sunt la capăt, ci se înnoiesc în fiecare dimineață. Și credincioșia Ta este atât de mare!”
Plângeri 5.19-22: „Dar Tu, Doamne, împărățești pe vecie; scaunul Tău de domnie dăinuie din neam în neam! Pentru ce să ne uiți pe vecie și să ne părăsești pentru multă vreme? Întoarce-ne la Tine, Doamne, și ne vom întoarce! Dă-ne iarăși zile ca cele de odinioară! Să ne fi lepădat Tu de tot oare și să Te fi mâniat Tu pe noi peste măsură de mult?”
Un scurt rezumat: Cartea Plângerile lui Ieremia este împărțită în cinci capitole. Fiecare capitol reprezintă un poem distinct. În ebraica originală, versetele compun un acrostih, fiecare verset începând cu o literă succesivă a alfabetului ebraic. În cartea Plângeri, prorocul Ieremia înțelege faptul că babilonienii au fost unealta lui Dumnezeu prin care a adus judecata asupra Ierusalimului (Plângeri 1.12-15, 2.1-8, 4.11). Plângerile lui Ieremia fac clar faptul că păcatul și rebeliunea au fost cauza pentru care mânia lui Dumnezeu s-a revărsat (1.8-9, 4.13, 5.16). Jelirea este potrivită în vremurile de nenorocire, dar ea trebuie să facă loc imediat părerii de rău și pocăinței (Plângeri 3.40-42, 5.21-22).
Prefigurări: Ieremia a fost cunoscut ca „prorocul care plânge” pentru adânca și permanenta pasiune pentru poporul lui și pentru cetatea lor (Plângeri 3.48-49). Aceeași durere pentru păcatele poporului și pentru faptul că-L respingeau pe Dumnezeu a fost exprimată de Isus, atunci când Se apropia de Ierusalim și privea în viitor la distrugerea lui de către romani (Luca 19.41-44). Pentru că evreii L-au respins pe Mesia, Dumnezeu a folosit asediul roman ca să-Și pedepsească poporul. Dar Dumnezeu nu Se bucură că trebuie să-Și pedepsească copiii, și faptul că L-a dat pe Isus Hristos ca soluție pentru păcat ne arată mila Lui cea mare față de poporul Său. Într-o zi, datorită lui Hristos, Dumnezeu va șterge toate lacrimile (Apocalipsa 7.17).
Aplicație practică: Chiar în timpul cumplitei judecăți, Dumnezeu este un Dumnezeu al nădejdii (Plângeri 3.24-25). Indiferent de cât de mult ne-am îndepărtat de El, avem speranța că ne putem întoarce la El și să-L găsim plin de milă și iertare (1 Ioan 1.9). Dumnezeu nostru este un Dumnezeu plin de dragoste (Plângeri 3.22) și, datorită dragostei Lui fără margini și a milei Lui, Și-a trimis Fiul, ca să nu pierim în păcatele noastre, ci să putem trăi veșnic împreună cu El (Ioan 3.16). Credincioșia lui Dumnezeu (Plângeri 3.23) și izbăvirea (Plângeri 3.26) sunt atribute care ne dau o mare speranță și mângâiere. El nu este un Dumnezeu dezinteresat și capricios, ci un Dumnezeu care-i va scăpa pe toți aceia care se întorc la El, recunosc că nu pot face nimic ca să obțină favoarea Lui și strigă după mila lui Dumnezeu, ca să nu fie nimiciți (Plângeri 3.22).
Autorul: Autorul cărții este prorocul Ezechiel (Ezechiel 1.3). El a fost contemporan cu Ieremia și cu Daniel.
Data la care a fost scrisă: Cartea Ezechiel a fost scrisă probabil între anii 593 și 565 î.Cr., în timpul robiei babiloniene a evreilor.
Scopul pentru care a fost scrisă: Lucrarea lui Ezechiel a vizat generația sa, care era deopotrivă extrem de păcătoasă și cu totul lipsită de speranță. Prin intermediul lucrării sale profetice, a încercat să-i aducă la o pocăință imediată și la încredere în viitorul îndepărtat. El i-a învățat că: (1) Dumnezeu lucrează prin mesageri umani; (2) Chiar în înfrângere și disperare, poporul lui Dumnezeu trebuie să afirme suveranitatea lui Dumnezeu; (3) Cuvântul lui Dumnezeu nu dă greș niciodată; (4) Dumnezeu este prezent și I se poate aduce închinare oriunde; (5) Oamenii trebuie să-L asculte pe Dumnezeu, dacă se așteaptă să primească binecuvântări și (6) Împărăția lui Dumnezeu va veni.
Versete-cheie: Ezechiel 2.3-5: „El mi-a zis: «Fiul omului, te trimit la copiii lui Israel, la aceste ’popoare îndărătnice’ care s-au răzvrătit împotriva Mea; ei și părinții lor au păcătuit împotriva Mea, până în ziua de azi. Da, copiii aceștia la care te trimit sunt nerușinați și cu inima împietrită. Tu să le spui: ’Așa vorbește Domnul Dumnezeu!’ Fie că vor asculta, fie că nu vor asculta – căci sunt o casă de îndărătnici – vor ști totuși că în mijlocul lor este un proroc.»”
Ezechiel 18.4: „Iată că toate sufletele sunt ale Mele. După cum sufletul fiului este al Meu, tot așa și sufletul tatălui este al Meu. Sufletul care păcătuiește, acela va muri.”
Ezechiel 28.12-14: „Ajunseseși la cea mai înaltă desăvârșire, erai plin de înțelepciune și desăvârșit în frumusețe. Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu, și erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe: cu sardonix, cu topaz, cu diamant, cu crisolit, cu onix, cu jasp, cu safir, cu rubin, cu smarald și cu aur; timpanele și flautele erau în slujba ta, pregătite pentru ziua când ai fost făcut. Erai un heruvim ocrotitor cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu și umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare.”
Ezechiel 33.11: „Spune-le: «Pe viața Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui și să trăiască. Întoarceți-vă, întoarceți-vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce vreți să muriți voi, casa lui Israel?»”
Ezechiel 48.35: „Și, din ziua aceea, numele cetății va fi: «Domnul este aici!»”
Un scurt rezumat: Cum să procedezi cu o lume rătăcită? Ezechiel, destinat să înceapă lucrarea vieții lui ca preot la vârsta de treizeci de ani, a fost dezrădăcinat din țara sa natală și dus în Babilon la vârsta de douăzeci și cinci de ani. Timp de cinci ani a lâncezit în disperare. La vârsta de treizeci de ani, o vedenie măreață a gloriei lui Dumnezeu i-a fermecat ființa, acolo, în Babilon. Preotul/prorocul a descoperit că Dumnezeu nu e limitat de restricțiile înguste ale țării de baștină a lui Ezechiel. În schimb, El este un Dumnezeu universal, care poruncește și stăpânește indivizi și națiuni. În Babilon, Dumnezeu i-a împărtășit lui Ezechiel Cuvântul Său pentru popor. Experiența chemării lui l-a transformat pe Ezechiel. A ajuns devotat cu pasiune Cuvântului lui Dumnezeu. A conștientizat că nu avea nimic personal cu care să-i ajute pe robi în situația lor amară, dar era convins că Cuvântul lui Dumnezeu se adresa stării lor și le putea da biruință chiar acolo. Ezechiel a folosit diverse metode ca să-i comunice poporului lui Dumnezeu Cuvântul Lui. A folosit arta, ca să înfățișeze o imagine a Ierusalimului, acțiuni simbolice și comportament obișnuit, ca să le obțină atenția. Și-a ț părul și barba, ca să demonstreze ce urma să facă Dumnezeu cu Ierusalimul și cu locuitorii săi.
Cartea Ezechiel poate fi împărțită în patru secțiuni:
Capitolele 1-24: profeții privitoare la ruinarea Ierusalimului
Capitolele 25-32: profeții cu privire la judecata lui Dumnezeu asupra națiunilor din vecinătate
Capitolul 33: o ultimă chemare la pocăință adresată lui Israel
Capitolele 34-48: profeții privitoare la restaurarea viitoare a lui Israel
Prefigurări: Capitolul 34 din cartea Ezechiel este capitolul în cadrul căruia Dumnezeu îi denunță pe conducătorii lui Israel ca păstori falși, pentru că nu purtau cum trebuie de grijă de poporul Său. În loc să le pese de oile lui Israel, ei își purtau de grijă lor înșiși. Mâncau bine, erau bine îmbrăcați și li se purta de grijă tocmai de cei peste care erau puși (Ezechiel 34.1-3). Prin contrast, Isus este Păstorul cel bun, care Își dă viața pentru oi și care le protejează de lupii care ar distruge turma (Ioan 10.11-12). Versetul 4 din capitolul 34 îi descrie pe oamenii pe care păstorii nu i-au slujit ca fiind slabi, bolnavi, răniți și pierduți. Isus este Marele Medic, care ne vindecă rănile noastre spirituale (Isaia 53.5) prin moartea Sa pe cruce. El este Cel care caută și mântuiește ceea ce este pierdut (Luca 19.10).
Aplicație practică: Cartea Ezechiel ne cheamă să luăm parte la o întâlnire proaspătă și vie cu Dumnezeul lui Avraam, al lui Moise și al profeților. Trebuie să fim biruitori, sau altfel vom fi înfrânți. Ea ne provoacă să: experimentăm o viziune a puterii, a cunoașterii, a prezenței veșnice și a sfințeniei lui Dumnezeu, care ne va schimba viața; Îl lăsăm pe Dumnezeu să ne conducă; înțelegem forța și determinarea de a face rău care sălășluiește în inima tuturor oamenilor; recunoaștem că Dumnezeu îi socotește responsabili pe slujitorii Săi de atenționarea oamenilor răi cu privire la pericolul în care se află; experimentăm o relație vie cu Isus, care a spus că legământul cel nou se găsește în sângele Său.
Autorul: Cartea Daniel îl identifică pe Daniel ca autor al său (Daniel 9.2, 10.2). Isus de asemenea îl menționează pe Daniel ca autor (Matei 24.15).
Data la care a fost scrisă: Cartea Daniel a fost scrisă probabil între anii 540 și 530 î.Cr.
Scopul pentru care a fost scrisă: În anul 605 î.Cr., Nebucadnețar, împăratul Babilonului, a cucerit regatul lui Iuda și i-a deportat pe mulți dintre locuitorii lui în Babilon – inclusiv pe Daniel. Daniel a slujit la curtea regală a lui Nebucadnețar și a câtorva domnitori care l-au succedat pe acesta. Cartea Daniel consemnează acțiunile, profețiile și vedeniile prorocului Daniel.
Versete-cheie: Daniel 1.19-20: „Împăratul a stat de vorbă cu ei: dar între toți tinerii aceia nu s-a găsit niciunul ca Daniel, Hanania, Mișael și Azaria. De aceea, ei au fost primiți în slujba împăratului. În toate lucrurile care cereau înțelepciune și pricepere și despre care îi întreba împăratul, îi găsea de zece ori mai destoinici decât toți vrăjitorii și cititorii în stele care erau în toată împărăția lui.”
Daniel 2.31: „Tu, împărate, te uitai, și iată că ai văzut un chip mare. Chipul acesta era foarte mare și de o strălucire nemaipomenită. Stătea în picioare înaintea ta, și înfățișarea lui era înfricoșătoare.”
Daniel 3.17-18: „Iată, Dumnezeul nostru căruia Îi slujim poate să ne scoată din cuptorul aprins, și ne va scoate din mâna ta, împărate. Și chiar de nu ne va scoate, să știi, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi și nici nu ne vom închina chipului de aur pe care l-ai înălțat!”
Daniel 4.34-35: „L-am lăudat și slăvit pe Cel ce trăiește veșnic, Acela a cărui stăpânire este veșnică și a cărui Împărăție dăinuie din neam în neam. Toți locuitorii pământului sunt o nimica înaintea Lui; El face ce vrea cu oastea cerurilor și cu locuitorii pământului, și nimeni nu poate să stea împotriva mâniei Lui, nici să-I zică: «Ce faci?»”
Daniel 9.25-27: „Să știi, dar, și să înțelegi că de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului până la Unsul, la Cârmuitorul, vor trece șapte săptămâni; apoi, timp de șaizeci și două de săptămâni, piețele și gropile vor fi zidite din nou, și anume în vremuri de strâmtorare. După aceste șaizeci și două de săptămâni, Unsul va fi stârpit, și nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni va nimici cetatea și Sfântul Locaș, și sfârșitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ține până la sfârșit și, împreună cu el, și pustiirile. El va face un legământ trainic cu mulți timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa și darul de mâncare, și pe aripa urâciunilor idolești va veni unul care pustiește, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât.”
Un scurt rezumat: Cartea Daniel poate fi împărțită în trei secțiuni. Capitolul 1 descrie cucerirea Ierusalimului de către babilonieni. Alături de mulți alții, Daniel și cei trei prieteni ai lui au fost deportați în Babilon și, datorită curajului lor și a binecuvântării evidente a lui Dumnezeu care era asupra lor, au fost promovați în serviciul regelui (Daniel 1.17-20).
Capitolele 2-7 consemnează că Nebucadnețar a avut un vis pe care numai Daniel l-a putut tâlcui în mod corect. Visul lui Nebucadnețar cu chipul cel mare a reprezentat împărățiile care urmau să se ridice în viitor. Nebucadnețar a făcut un chip mare al lui însuși și i-a obligat pe toți să se închine înaintea lui. Șadrac, Meșac și Abed-Nego au refuzat și au fost cruțați în mod miraculos de Dumnezeu, cu toate că fuseseră aruncați într-un cuptor încins. Nebucadnețar este judecat de Dumnezeu pentru mândria lui, dar mai târziu este restaurat, odată ce recunoaște și acceptă suveranitatea lui Dumnezeu.
Capitolul 5 al cărții Daniel consemnează episodul în care Belșațar, fiul lui Nebucadnețar, folosește în mod abuziv lucrurile luate din Templul din Ierusalim și primește, ca răspuns, un mesaj de la Dumnezeu, scris pe perete. Numai Daniel a putut tâlcui scrisul, un mesaj al judecății iminente din partea lui Dumnezeu. Daniel este aruncat în groapa cu lei pentru refuzul de a se ruga împăratului, dar a fost cruțat în mod miraculos. Dumnezeu i-a dat lui Daniel o vedenie cu patru fiare. Ele i-au reprezentat pe împărații imperiilor Babilonian, Medo-Persan, Grec și Roman.
Capitolele 8-12 conțin o vedenie care implică un berbec, un țap și câteva coarne – care de asemenea se referă la împărății viitoare și la domnitorii acestora. Capitolul 9 din cartea Daniel consemnează profeția lui Daniel referitoare la cele „șapte săptămâni”. Dumnezeu i-a dat lui Daniel cronologia exactă privitoare la momentul în care Mesia urma să vină și să fie stârpit. Profeția menționează de asemenea un conducător din viitor care va încheia un legământ de șapte ani cu Israelul, pe care îl va rupe după trei ani și jumătate, fiind urmat apoi la scurt timp de marea judecată și de desăvârșirea tuturor lucrurilor. După această măreață vedenie, Daniel este vizitat și întărit de către un înger, și acesta îi explică lui Daniel viziunea în detaliu.
Prefigurări: În aceste relatări despre cuptorul aprins și despre Daniel în groapa cu lei, vedem o prefigurare a mântuirii asigurate de către Hristos. Cei trei oameni declară că Dumnezeu este un Dumnezeu mântuitor, care poate asigura o cale de scăpare din foc (Daniel 3.17). În același fel, prin faptul că L-a trimis pe Isus să moară pentru păcatele noastre, Dumnezeu a asigurat o scăpare din focul Iadului (1 Petru 3.18). În cazul lui Daniel, Dumnezeu a trimis un înger care să închidă gura leilor, și astfel l-a scăpat pe Daniel de la moarte. Isus Hristos este asigurarea noastră de pericolele păcatului care amenință să ne distrugă.
Vedenia lui Daniel cu privire la vremurile din urmă Îl înfățișează pe Mesia lui Israel, prin care mulți vor fi făcuți curați și sfinți (Daniel 12.10). El este neprihănirea noastră (1 Petru 5.21), prin care păcatele noastre, cu toate că sunt roșii ca sângele, vor fi spălate, și noi vom fi albi ca zăpada (Isaia 1.18).
Aplicație practică: La fel ca Șadrac, Meșac și Abed-Nego, trebuie să stăm întotdeauna fermi pentru ceea ce știm că este drept. Dumnezeu este mai mare decât orice pedeapsă care poate veni asupra noastră. Fie că Dumnezeu alege să ne scape, fie că nu, El este întotdeauna vrednic de încrederea noastră. Dumnezeu știe ce e cel mai bine și El îi onorează pe cei care se încred în El și Îl ascultă.
Dumnezeu are un plan, și planul său merge până la cele mai complexe detalii. Dumnezeu cunoaște și este în controlul viitorului. Tot ceea ce a prevestit Dumnezeu s-a împlinit întocmai. De aceea, trebuie să credem și să avem încredere că lucrurile pe care le-a vestit pentru viitor se vor întâmpla într-o zi exact așa cum a spus.
Cartea Osea
Autorul: Osea 1.1 îl identifică pe prorocul Osea ca autor al acestei cărți. Ea conține relatarea personală a lui Osea a mesajelor sale profetice pentru copiii lui Dumnezeu și pentru lume. Osea este singurul proroc din Israel care a lăsat profeții scrise care au fost consemnate în anii mai de pe urmă ai vieții sale.
Data la care a fost scrisă: Osea, fiul lui Beeri, a profețit într-o perioadă de timp cuprinsă între anii 785 și 725 î.Cr. Cartea Osea a fost scrisă probabil între anii 755 și 725 î.Cr.
Scopul pentru care a fost scrisă: Osea a scris această carte pentru a le reaminti israeliților – și nouă – că avem un Dumnezeu plin de dragoste, a cărui loialitate față de poporul legământului Său este neclintită. În ciuda faptului că Israelul s-a întors din nou și din nou către dumnezei falși, dragostea statornică a lui Dumnezeu este portretizată în soțul care suferă îndelung purtarea soției necredincioase. Mesajul lui Osea este, de asemenea, unul de avertizare pentru cei care vor întoarce spatele dragostei lui Dumnezeu. Prin prezentarea simbolică a căsătoriei lui Osea cu Gomera, dragostea lui Dumnezeu față de națiunea idolatră a lui Israel este prezentată într-o metaforă bogată pe tema păcatului, a judecății și a dragostei iertătoare.
Versete-cheie: Osea 1.2: „Întâia dată când a vorbit Domnul către Osea, Domnul i-a zis lui Osea: «Du-te și ia-ți o nevastă curvă și copii din curvie; căci țara a săvârșit o mare curvie, părăsindu-L pe Domnul!»”
Osea 2.23: „Îmi voi sădi pe Lo-Ruhama în țară și-i voi da îndurare; îi voi zice lui Lo-Ami: „Tu ești poporul Meu!”, și el va răspunde: „Dumnezeul meu!”
Osea 6.6: „Căci bunătate voiesc, nu jertfe, și cunoștință de Dumnezeu, mai mult decât arderi-de-tot!”
Osea 14.2-4: „Aduceți cu voi cuvinte de căință și întoarceți-vă la Domnul. Spuneți-I: «Iartă toate nelegiuirile, primește-ne cu bunăvoință, și Îți vom aduce, în loc de tauri, lauda buzelor noastre. Asirianul nu ne va scăpa, nu vrem să mai încălecăm pe cai și nu vrem să mai zicem lucrării mâinilor noastre: ’Dumnezeul nostru!’ Căci la Tine găsește milă orfanul.» «Le voi vindeca vătămarea adusă de neascultarea lor, îi voi iubi cu adevărat! Căci mânia Mea s-a abătut de la ei!»”
Un scurt rezumat: Cartea Osea poate fi împărțită în două părți: (1) Osea 1.1-3.5 este o descriere a unei neveste adultere și a unui soț credincios, simbol al necredincioșiei lui Israel față de Dumnezeu prin idolatrie și (2) Osea 3.6-14.9 conține condamnarea lui Israel, în special a Samariei, din cauza închinării la idoli, și restaurarea ulterioară.
Prima secțiune a cărții conține trei poeme distincte, care ilustrează felul în care copiii lui Dumnezeu s-au întors în mod repetat la idolatrie. Dumnezeu îi poruncește lui Osea să se căsătorească cu Gomera, dar, după ce i-a născut trei copii, ea îl părăsește pe Osea pentru iubiții ei. Sublinierea simbolică se poate vedea clar în primul capitol, Osea comparând faptele lui Israel cu părăsirea căsniciei pentru o viață de prostituție. A doua secțiune conține acuzarea israeliților de către Osea, urmată de promisiunile și de îndurarea lui Dumnezeu.
Cartea Osea este o declarație profetică a dragostei neobosite a lui Dumnezeu pentru copiii Săi. De la începutul vremurilor, Creația nerecunoscătoare și fără merite a acceptat dragostea, harul și mila lui Dumnezeu, fiind încă incapabilă să se abțină de la ticăloșia ei.
Ultima parte a cărții Osea arată felul în care dragostea lui Dumnezeu îi reabilitează încă o dată pe copiii Săi, uitând faptele lor rele, atunci când aceștia se întorc la El cu o inimă plină de pocăință. Mesajul profetic al lui Osea anunță venirea lui Mesia al lui Israel, 700 de ani mai târziu. Osea este citat des în Noul Testament.
Prefigurări: Osea 2.23 este mesajul profetic minunat din partea lui Dumnezeu de a include neamurile [neevreii] în numărul copiilor Săi, așa cum e menționat și în Romani 9.25 și în 1 Petru 2.10. Neamurile nu sunt inițial „poporul lui Dumnezeu”, dar prin îndurarea și harul Său, El L-a dat pe Isus Hristos și, prin credința în El, suntem altoiți în copacul poporului Său (Romani 11.11-18). Acesta este un adevăr extraordinar care privește Biserica, unul care este numit „mister”, pentru că, înainte de Hristos, poporul lui Dumnezeu erau considerați strict evreii. Când a venit Hristos, evreii au fost orbiți temporar, până când „va intra numărul deplin al neamurilor” (Romani 11.25).
Aplicație practică: Cartea Osea ne asigură de dragostea necondiționată a lui Dumnezeu pentru poporul Său. Dar este, de asemenea, o imagine a felului în care Dumnezeu este necinstit și mâniat de faptele copiilor Săi. Cum poate un copil căruia i se oferă dragoste, îndurare și har din belșug să-și trateze Tatăl cu atâta lipsă de respect? Totuși, am făcut acest lucru timp de secole întregi. Când ne gândim la felul în care israeliții I-au întors spatele lui Dumnezeu, nu trebuie să privim decât până la oglinda din fața noastră, ca să vedem o reflecție a acelorași israeliți.
Numai amintindu-ne de cât de mult a făcut Dumnezeu pentru fiecare dintre noi vom fi în stare să evităm să-L respingem pe Cel care ne poate da viață veșnică în Glorie, în locul Iadului pe care-l merităm. Este fundamental să învățăm să ne respectăm Creatorul. Osea ne-a arătat că, atunci când facem o greșeală, dacă avem o inimă plină de părere de rău și o promisiune de pocăință, atunci Dumnezeu ne va arăta din nou dragostea Lui nesfârșită (1 Ioan 1.9).
Autorul: Cartea Ioel afirmă că autorul ei este prorocul Ioel (Ioel 1.1).
Data la care a fost scrisă: Cartea Ioel a fost scrisă probabil între anii 835 și 800 î.Cr.
Scopul pentru care a fost scrisă: Iuda, cadrul stabilit al cărții, este devastat de un roi imens de lăcuste. Această invazie de lăcuste distruge totul: lanurile de grâne, viile, grădinile și copacii. Ioel descrie lăcustele în mod simbolic ca pe o armată de oameni în marș și vede tot acest lucru ca pe o judecată divină, care vine împotriva națiunii din cauza păcatelor ei. Cartea evidențiază două evenimente majore. Unul este invazia de lăcuste, și celălalt este revărsarea Duhului Sfânt. Împlinirea inițială a acestui eveniment este citată de Petru, în Fapte capitolul 2, ca fiind un lucru care s-a întâmplat la Cincizecime.
Versete-cheie: Ioel 1.4: „Ce a lăsat nemâncat lăcusta Gazam a mâncat lăcusta Arbeh, ce a lăsat lăcusta Arbeh a mâncat lăcusta Ielec, ce a lăsat lăcusta Ielec a mâncat lăcusta Hasil.”
Ioel 2.25: „Vă voi răsplăti astfel anii pe care i-au mâncat lăcustele.”
Ioel 2.28: „După aceea voi turna Duhul Meu peste orice făptură; fiii și fiicele voastre vor proroci, bătrânii voștri vor visa vise, și tinerii voștri vor avea vedenii.”
Un scurt rezumat: O invazie cumplită de lăcuste este urmată de o mare foamete în toată țara. Ioel folosește aceste evenimente ca pe un catalizator ca să trimită cuvinte de avertizare către Iuda. Dacă oamenii nu se vor pocăi repede și pe de-a-ntregul, armatele dușmane vor devora țara la fel ca elementele naturale. Ioel cheamă tot poporul și preoții din țară să postească și să se smerească, timp în care să caute iertarea lui Dumnezeu. Dacă vor răspunde, națiunea va avea parte de binecuvântări materiale și spirituale reînnoite. Dar ziua Domnului vine. Și, de această dată, temutele lăcuste vor părea, prin comparație, ca niște țânțari, atunci când toate națiunile vor avea parte de judecata Lui.
Tema predominantă a cărții Ioel este ziua Domnului, o zi a mâniei și a judecății lui Dumnezeu. Aceasta este ziua în care Domnul Își descoperă atributele: mânia, puterea și sfințenia, și este o zi plină de groază pentru dușmanii Săi. În primul capitol, ziua Domnului este experimentată în mod istoric prin invazia de lăcuste asupra țării. Capitolul 2.1-17 este un capitol de tranziție, în care Ioel folosește metafora invaziei de lăcuste și a secetei ca să reînnoiască o chemare la pocăință. Capitolele 2.18-3.21 descriu ziua Domnului în termeni escatologici și răspund chemării la pocăință cu profeții privitoare la restaurarea fizică (2.21-27), spirituală (2.28-32) și națională (3.1-21).
Prefigurări: Ori de câte ori Vechiul Testament vorbește despre judecata pentru păcat, fie că este vorba despre păcatul individual sau al națiunii, este prefigurată venirea lui Isus. Prorocii Vechiului Testament l-au avertizat în mod repetat pe Israel să se pocăiască, dar chiar și atunci când cei din Israel au făcut acest lucru, pocăința lor s-a rezumat la ținerea Legii și la lucrări. Jertfele pe care le aduceau la Templu erau o umbră a jertfei finale, oferită o dată pentru totdeauna, lucru care se va întâmpla la cruce (Evrei 10.10). Ioel ne spune că judecata finală a lui Dumnezeu, manifestă în ziua Domnului, va fi „mare și foarte înfricoșată: cine o poate suferi?” (Ioel 2.11) Răspunsul este că noi, prin noi înșine, nu am putea niciodată suferi un astfel de moment. Dar dacă ne-am pus încrederea în Hristos ca ispășire pentru păcatele noastre, nu mai avem de ce să ne temem de ziua judecății.
Aplicație practică: Fără pocăință, judecata va fi fără milă, absolută și sigură. Încrederea noastră nu trebuie să fie în posesiunile noastre, ci în Domnul, Dumnezeul nostru. Uneori Dumnezeu poate folosi natura, durerea sau alte întâmplări obișnuite ca să ne atragă mai aproape de El. Dar în mila și harul Său, a asigurat planul final pentru mântuirea noastră – Isus Hristos, care a fost răstignit pentru păcatele noastre și care a schimbat păcatul nostru cu neprihănirea Lui perfectă (2 Corinteni 5.21). Nu este timp de pierdut. Judecata lui Dumnezeu va veni repede, ca un hoț noaptea (1 Tesaloniceni 5.2) și trebuie să fim pregătiți. Astăzi este ziua mântuirii (2 Corinteni 6.2). „Căutați-L pe Domnul câtă vreme se poate găsi; chemați-L câtă vreme este aproape. Să se lase cel rău de calea lui și omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul, care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu obosește iertând” (Isaia 55.6-7). Numai însușindu-ne mântuirea lui Dumnezeu putem scăpa de mânia Lui, care se va manifesta în ziua Domnului.
Autorul: Amos 1.1 îl identifică pe autorul cărții ca fiind prorocul Amos.
Data la care a fost scrisă: Cartea Amos a fost scrisă probabil între anii 760 și 753 î.Cr.
Scopul pentru care a fost scrisă: Amos era un păstor și culegător de fructe din satul Tecoa din Iudeea atunci când Dumnezeu l-a chemat, cu toate că i-a lipsit educația sau un cadru preoțesc. Misiunea lui Amos îl viza pe vecinul său din nord, Israelul. Mesajele sale privitoare la osânda și robia care erau iminente pentru națiune din cauza păcatelor ei erau în mare parte nepopulare și nebăgate în seamă, pentru că din vremea lui Solomon nu mai fuseseră vremuri atât de bune în Israel. Lucrarea lui Amos are loc în timpul domniei lui Ieroboam al II-lea în Israel și a lui Ozia în Iuda.
Versete-cheie: Amos 2.4: „Așa vorbește Domnul: «Pentru trei nelegiuiri ale lui Iuda, ba pentru patru, nu-Mi schimb hotărârea, pentru că au nesocotit Legea Domnului și n-au păzit poruncile Lui, ci s-au lăsat duși în rătăcire de idolii cei mincinoși după care au umblat și părinții lor.»”
Amos 3.7: „Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-Și descopere taina Sa slujitorilor Săi proroci.”
Amos 9.14: „Îi voi aduce înapoi pe prinșii de război ai poporului Meu, Israel; ei vor zidi iarăși cetățile pustiite și le vor locui, vor sădi vii și le vor bea vinul, vor face grădini și le vor mânca roadele.”
Un scurt rezumat: Amos poate vedea că, dincolo de prosperitatea și puterea exterioară a lui Israel, în interior, națiunea este coruptă până la măduvă. Păcatele pentru care Amos îl mustră pe popor au un spectru larg: neglijarea Cuvântului lui Dumnezeu, idolatrie, închinare păgână, lăcomie, conducere coruptă și asuprirea celor săraci. Amos începe pronunțând o judecată asupra tuturor națiunilor din jur, apoi asupra propriei sale națiuni, Iuda, și, în cele din urmă, cea mai aspră judecată o primește Israelul. Vedeniile lui de la Dumnezeu revelează același mesaj categoric: judecata este aproape. Cartea se încheie cu promisiunea pe care Dumnezeu i-o face lui Amos că, în viitor, rămășița va fi restaurată.
Prefigurări: Cartea Amos se încheie cu o promisiune glorioasă în viitor. „Îi voi sădi în țara lor și nu vor mai fi smulși din țara pe care le-am dat-o, zice Domnul, Dumnezeul tău!” (9.15) Împlinirea finală a promisiunii pe care i-a făcut-o Dumnezeu lui Avraam (Gen. 12.7, 15.7, 17.8) va fi în timpul domniei de o mie de ani a lui Hristos pe pământ (vezi Ioel 2.26-27). Apocalipsa 20 descrie domnia de o mie de ani a lui Hristos pe pământ, un timp de pace și bucurie sub perfecta guvernare a Însuși Mântuitorului. În acea vreme, Israelul care atunci va crede și creștinii dintre neamuri vor fi uniți în Biserică și vor trăi și vor domni împreună cu Hristos.
Aplicație practică: Uneori credem că suntem un „simplu”! Suntem un simplu agent de vânzări, un simplu fermier sau o simplă soție. Amos ar putea fi considerat un „simplu”. El nu a fost proroc sau preot, nici măcar un fiu de-al vreunuia dintre ei. El era doar un păstor, un mic om de afaceri din Iuda. Cine-l va asculta pe el? Dar, în loc să caute scuze, Amos a ascultat și a devenit vocea puternică a lui Dumnezeu pentru schimbare.
De la un capăt la celălalt al Bibliei, Dumnezeu i-a folosit pe acești „simpli”, cum ar fi păstori, tâmplari, pescari. Orice ai fi în această viață, Dumnezeu te poate folosi. Amos nu a fost un cine știe ce. A fost un „simplu”. Un „simplu” slujitor pentru Dumnezeu. Este bine să fii „simplul” lui Dumnezeu.
Autorul: Obadia versetul 1 îl identifică pe autor ca fiind Obadia.
Data la care a fost scrisă: Cartea Obadia a fost scrisă probabil între anii 848 și 840 î.Cr.
Scopul pentru care a fost scrisă: Obadia este cea mai scurtă carte din Vechiul Testament, având doar 21 de versete. Obadia este prorocul lui Dumnezeu care folosește această ocazie ca să-l condamne pe Edom pentru păcatele sale împotriva lui Dumnezeu și a lui Israel. Edomiții sunt urmașii lui Esau, și israeliții sunt urmașii fratelui său geamăn Iacov. O ceartă între cei doi frați i-a afectat pe urmași timp de mai bine de 1.000 de ani. Separarea i-a făcut pe edomiți să-i interzică lui Israel să traverseze ținutul lor, în timpul ieșirii israeliților din Egipt. Păcatul mândriei lui Edom cerea acum un cuvânt de judecată din partea Domnului.
Versete-cheie: Obadia versetul 4: „Dar, chiar dacă ai locui tot atât de sus ca vulturul, chiar dacă ți-ai așeza cuibul între stele, tot te voi arunca jos și de acolo, zice Domnul.”
Obadia versetul 12: „Nu trebuia să te uiți mulțumit la ziua fratelui tău, în ziua nenorocirii lui, nu trebuia să te bucuri de copiii lui Iuda, în ziua pieirii lor, și nu trebuia să vorbești cu semeție, în ziua strâmtorării!”
Obadia versetul 15: „Căci ziua Domnului este aproape pentru toate neamurile. Cum ai făcut, așa ți se va face; faptele tale se vor întoarce asupra capului tău.”
Un scurt rezumat: Mesajul lui Obadia este final și sigur: regatul Edomului va fi distrus în întregime. Edom a fost arogant, s-a bucurat de nenorocirile Israelului, și atunci când armatele dușmane au atacat Ierusalimul și israeliții au cerut ajutor, edomiții au refuzat și au ales să lupte împotriva lor, nu în sprijinul lor. Aceste semne ale mândriei nu mai puteau fi trecute cu vederea. Cartea se încheie cu promisiunea reîntregirii și a izbăvirii Sionului în zilele din urmă, când țara va fi redată poporului lui Dumnezeu, vreme în care El va domni peste ei.
Prefigurări: Versetul 21 al cărții Obadia conține o prefigurare a lui Hristos și a Bisericii Sale. „Izbăvitorii se vor sui pe muntele Sionului ca să judece muntele lui Esau. Dar împărăția va fi a Domnului.” Acești „izbăvitori” (sau „eliberatori”) sunt apostolii lui Hristos, slujitori ai Cuvântului și mai ales predicatori ai Evangheliei din aceste zile din urmă. Ei sunt numiți „izbăvitori” nu pentru că ei ne dobândesc mântuirea, ci pentru că predică izbăvirea prin Evanghelia lui Hristos și ne arată calea de a obține acea izbăvire. Ei și Cuvântul propovăduit de ei sunt mijloacele prin care Vestea Bună a mântuirii le este transmisă tuturor oamenilor. În timp ce Hristos este singurul Izbăvitor care a venit singur să obțină izbăvirea, și este Autorul ei, izbăvitorii și eliberatorii Evangheliei vor fi din ce în ce mai evidențiați, pe măsură ce sfârșitul vremurilor se apropie.
Aplicație practică: Dumnezeu va birui în locul nostru, dacă-I vom rămâne credincioși. Spre deosebire de Edom, trebuie să fim dispuși să-i ajutăm pe alții în momente de nevoie. Mândria este un păcat. Nu avem nimic cu ce să ne mândrim, în afară de Isus și ceea ce a făcut El pentru noi.
Cartea Iona
Autorul: Iona 1.1 îl identifică în mod specific pe Iona ca fiind autorul acestei cărți.
Data la care a fost scrisă: Cartea Iona a fost scrisă probabil între anii 793 și 758 î.Cr.
Scopul pentru care a fost scrisă: Neascultarea și trezirea sunt temele-cheie ale acestei cărți. Experiența lui Iona în pântecul peștelui celui mare îi face parte de experiența unică de a căuta o scăpare unică, în timp ce se pocăiește în această perioadă la fel de unică de meditație. Neascultarea lui inițială duce nu numai la trezire personală, ci și la trezirea celor din Ninive. Mulți consideră trezirea pe care Iona o aduce în Ninive ca fiind unul dintre cele mai mari eforturi evanghelistice din toate timpurile.
Versete-cheie: Iona 1.3: „Și Iona s-a sculat să fugă la Tars, departe de fața Domnului.”
Iona 1.17: „Domnul a trimis un pește mare să-l înghită pe Iona, și Iona a stat în pântecele peștelui trei zile și trei nopți.”
Iona 2.2: „În strâmtorarea mea L-am chemat pe Domnul, și m-a ascultat; din mijlocul Locuinței morților am strigat, și mi-ai auzit glasul.”
Iona 3.10: „Dumnezeu a văzut ce făceau ei și că se întorceau de la calea lor cea rea. Atunci Dumnezeu S-a căit de răul pe care Se hotărâse să li-l facă și nu l-a făcut.”
Un scurt rezumat: Teama și mândria lui Iona îl face să fugă de Dumnezeu. El nu dorește să meargă la Ninive să le predice oamenilor pocăința, așa cum a poruncit Dumnezeu, pentru că îi percepe ca fiind dușmani ai lui, și este convins că Dumnezeu nu-Și va duce la îndeplinire amenințarea de a distruge cetatea. În schimb, se îmbarcă pe o corabie care mergea la Tars, care este în direcție opusă. În curând, o furtună violentă determină echipajul să arunce sorțul, care arată că Iona este problema. Îl aruncă peste bord și este înghițit de un pește mare. Stând în pântecul lui timp de trei zile și trei nopți, Iona se pocăiește de păcatul lui față de Dumnezeu, și peștele îl varsă pe uscat (ne întrebăm de ce i-a luat atât de mult timp să se pocăiască). Apoi Iona face călătoria de 800 de kilometri până la Ninive și conduce această cetate la o mare trezire. Dar prorocul este nemulțumit (de fapt se bosumflă), în loc să fie mulțumitor atunci când cei din Ninive se pocăiesc. Iona își învață totuși lecția, atunci când Dumnezeu folosește un vânt, un lujer de curcubete și un vierme ca să-l învețe că El este plin de milă.
Prefigurări: Faptul că Iona este un prototip al lui Hristos reiese în mod clar din cuvintele lui Hristos. În Matei 12.40-41, Isus declară că va sta în mormânt tot atâta timp cât a stat Iona în pântecul peștelui. El continuă să spună că, în timp ce oamenii din Ninive s-au pocăit la propovăduirea lui Iona, fariseii și învățătorii Legii care L-au respins pe Isus L-au respins pe Unul care este mult mai mare decât Iona. La fel cum Iona le-a adus adevărul lui Dumnezeu privitor la pocăință și mântuire ninivenilor, și Isus a adus același mesaj (Iona 2.9, Ioan 14.6) al mântuirii lui Dumnezeu, numai prin Dumnezeu (Romani 11.36).
Aplicație practică: Nu ne putem ascunde de Dumnezeu. Ceea ce dorește să împlinească prin noi se va întâmpla, în ciuda tuturor obiecțiilor și împotrivirilor noastre. Efeseni 2.10 ne reamintește că El are planuri cu privire la noi și va face ca noi să ne conformăm cu aceste planuri. Cât de ușor ar fi dacă noi, spre deosebire de Iona, ne-am supune Lui fără întârziere!
Dragostea lui Dumnezeu se manifestă în accesibilitatea ei pentru toți, indiferent de reputația, naționalitatea sau rasa noastră. Oferta fără plată a Evangheliei este pentru oamenii din toate timpurile. Sarcina noastră ca și creștini este să fim mijlocul prin care Dumnezeu îi spune lumii despre această ofertă și să ne bucurăm de mântuirea altora. Aceasta este o experiență pe care Dumnezeu vrea ca noi să o împărtășim cu El, nu să fim geloși sau plini de resentimente față de cei care vin la Hristos într-o „convertire din ultimul ceas” sau care trec prin împrejurări deosebite de ale noastre.
Autorul: Autorul cărții Mica a fost prorocul Mica (Mica 1.1).
Data la care a fost scrisă: Cartea Mica a fost scrisă probabil între anii 735 și 700 î.Cr.
Scopul pentru care a fost scrisă: Mesajul cărții Mica e un amestec complex de judecată și speranță. Pe de altă parte, profețiile anunță judecata pentru Israel, datorită relelor sociale, a conducerii corupte și a idolatriei. Această judecată era așteptat să culmineze cu distrugerea Samariei și a Ierusalimului. Pe de altă parte, cartea proclamă nu numai restaurarea națiunii, ci și transformarea și înălțarea Israelului și a Ierusalimului. Mesajele de speranță și condamnare nu sunt totuși neapărat contradictorii, devreme ce restaurarea și transformarea au loc numai după judecată.
Versete-cheie: Mica 1.2: „Ascultați, voi popoare toate! Ia aminte, pământule și ce este pe el! Domnul Dumnezeu să fie martor împotriva voastră, Domnul, care este în Templul Lui cel sfânt!”
Mica 5.2: „Și tu, Betleeme Efrata, măcar că ești prea mic între cetățile de căpetenie ale lui Iuda, totuși din tine Îmi va ieși Cel ce va stăpâni peste Israel și a cărui obârșie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veșniciei.”
Mica 6.8: „Ți s-a arătat, omule, ce este bine, și ce alta cere Domnul de la tine decât să faci dreptate, să iubești mila și să umbli smerit cu Dumnezeul tău?”
Mica 7.18-19: „Care Dumnezeu este ca Tine, care ierți nelegiuirea și treci cu vederea păcatele rămășiței moștenirii Tale? – El nu-Și ține mânia pe vecie, ci Îi place îndurarea! El va avea iarăși milă de noi, va călca în picioare nelegiuirile noastre, și vei arunca în fundul mării toate păcatele lor.”
Un scurt rezumat: Prorocul îi condamnă pe domnitori, pe preoți și pe prorocii lui Israel care exploatează și îndrumă greșit poporul. Din cauza faptelor lor, Ierusalimul va fi distrus. Prorocul Mica proclamă izbăvirea poporului, care va merge din Ierusalim în Babilon, și încheie cu un îndemn pentru Ierusalim să distrugă națiunile care s-au strâns împotriva lui. Conducătorul ideal va veni din Betleem să apere națiunea, și profetul proclamă triumful rămășiței lui Iacov și întrevede o zi când Iehova va curăța națiunea de idolatrie și de încrederea în puterea militară. Prorocul prezintă un rezumat puternic și concis al cerințelor lui Iehova privitoare la dreptate și loialitate și anunță judecata asupra acelora care au urmat căile lui Omri și ale lui Ahab. Cartea se încheie cu o liturghie profetică, cuprinzând elemente de jale. Israel își mărturisește păcatul și este asigurat de izbăvirea care vine prin faptele mărețe ale lui Iehova.
Prefigurări: Mica 5.2 este o profeție mesianică prezentată în contextul în care magii Îl caută pe Împăratul născut în Betleem (Matei 2.6). Acești împărați din Răsărit au fost folosiți de Dumnezeu, au urmat o stea și au aflat că din micuțul sat Betleem ieșise Prințul Păcii, Lumina lumii. Mesajul lui Mica privitor la păcat, pocăință și restaurare își găsește împlinirea finală în Isus Hristos, care este ispășirea pentru păcatele noastre (Romani 3.24-25) și singura cale către Dumnezeu (Ioan 14.6).
Aplicație practică: Dumnezeu dă avertismente, ca să nu trebuiască să suferim mânia Sa. Judecata vine cu siguranță dacă avertizările lui Dumnezeu nu sunt luate în seamă și dacă soluția Lui pentru păcat în jertfa Fiului Său este respinsă. În cazul celui care crede în Hristos, Dumnezeu ne va disciplina – nu din ură – ci pentru că ne iubește. El știe că păcatul distruge și vrea să fim în siguranță. Această stare de bine, care este promisiunea restaurării, îi așteaptă pe aceia care rămân în ascultare de El.
Autorul: Autorul cărții Naum se identifică pe sine ca fiind Naum (în evreiește „consolator” sau „mângâietor”) din Elcoș (1.1). Sunt multe teorii privitoare la locația acelui oraș, dar nu există dovezi concludente. O astfel de teorie este că se referă la orașul numit mai târziu Capernaum (care în mod literal înseamnă „satul lui Naum”), de la Marea Galileii.
Data la care a fost scrisă: Având în vedere cantitatea limitată de informație pe care o știm cu privire la Naum, cel mai bun lucru pe care-l putem face este să restrângem intervalul de timp în care a fost scrisă cartea Naum la intervalul dintre anii 663 și 612 î.Cr. Sunt menționate două evenimente care ne ajută să determinăm aceste date. Mai întâi, Naum menționează Teba (No-Amon) din Egipt căzând sub asirieni (663 î.Cr.) la timpul trecut, așa că deja avusese loc. În al doilea rând, celelalte profeții ale lui Naum s-au împlinit în anul 612 d.Cr.
Scopul pentru care a fost scrisă: Naum nu a scris această carte ca pe o avertizare sau ca pe o „chemare la pocăință” pentru poporul din Ninive. Dumnezeu le trimisese deja pe profetul Iona cu 150 de ani mai devreme cu ceea ce le-a promis El că se va întâmpla dacă vor continua în căile lor rele. Oamenii din acea vreme s-au pocăit, dar acum trăiau la fel de rău, dacă nu mai rău decât înainte. Asirienii deveniseră cu totul brutali în cuceririle lor (spânzurând trupurile victimelor lor pe stâlpi și punându-le pieile pe pereții corturilor lor, printre alte atrocități). Acum Naum le spune celor din Iuda să nu dispere, pentru că Dumnezeu a pronunțat judecată și asirienii urmau să primească în curând exact ceea ce meritau.
Versete-cheie: Naum 1.7: „Domnul este bun; El este un loc de scăpare în ziua necazului; și-i cunoaște pe cei care se încred în El.”
Naum 1.14a: „Iată ce a poruncit însă Domnul împotriva ta, Asur: «Nu vei mai avea urmași care să-ți poarte numele.»”
Naum 1.15a: „Iată pe munți picioarele solului care vestește pacea!” Vezi, de asemenea, Isaia 52.7 și Romani 10.15.
Naum 2.13a: „Iată că am necaz pe tine, zice Domnul oștirilor.”
Naum 3.19: „Rana ta nu se alină prin nimic, rana ta este fără leac! Toți cei care vor auzi de tine vor bate din palme, căci cine este acela pe care să nu-l fi atins răutatea ta?”
Un scurt rezumat: Oamenii din Ninive au răspuns odată la predicarea lui Iona și s-au întors de la căile lor rele ca să-I slujească Dumnezeului Iehova. Dar 150 de ani mai târziu, cei din Ninive s-au întors la idolatrie, violență și aroganță (Naum 3.1-4). Încă o dată, Dumnezeu îl trimite pe unul dintre profeții Săi la Ninive ca să vestească judecata prin distrugerea orașului și ca să-i îndemne să se pocăiască. Din păcate, ninivenii nu au ținut cont de avertizarea lui Naum, și orașul a fost adus sub domnia babiloniană.
Prefigurări: Pavel repetă versetul din Naum 1.15 în Romani 10.15 cu referire la Mesia și la lucrarea Lui, cât și la apostolii lui Cristos din timpul Său. Poate fi de asemenea înțeles în legătură cu fiecare lucrător al Evangheliei a cărui lucrare este de a „predica Evanghelia păcii”. Dumnezeu a făcut pace cu păcătoșii prin sângele lui Cristos și le-a dat oamenilor Lui pacea care „întrece orice pricepere” (Filipeni 4.7). Lucrarea propovăduitorului este de asemenea să „aducă vești bune” (NTLR), cum sunt împăcarea, neprihănirea, iertarea, viața și mântuirea veșnică prin Cristosul crucificat. Predicarea unei asemenea Evanghelii și aducerea unor astfel de vești fac picioarele lui frumoase. Imaginea de aici este a unuia care aleargă înspre alții, doritor și bucuros să proclame Vestea bună.
Aplicație practică: Dumnezeu este răbdător și încet la mânie. El îi dă fiecărei țări timp să-L proclame pe El ca Dumnezeu al lor. Dar El nu Se lasă batjocorit. De fiecare dată când o țară se îndepărtează de El ca să-și slujească propriile motive, El intervine cu judecată. Cu aproape 200 de ani în urmă, Statele Unite s-a format ca o națiune călăuzită de principii biblice. În ultimii 50 de ani, acest lucru s-a schimbat și națiunea se îndreaptă în fiecare zi în direcție opusă. Ca și creștini, datoria noastră este aceea de a susține în mod ferm principiile biblice și adevărul scriptural, pentru că Adevărul este singura speranță a unei țări.
Autorul: Habacuc 1.1 identifică cartea Habacuc ca fiind o profeție a profetului Habacuc.
Data la care a fost scrisă: Cartea Habacuc a fost scrisă probabil între anii 610 și 605 î.Cr.
Scopul pentru care a fost scrisă: Habacuc se întreba de ce Dumnezeu îngăduia ca poporul Său ales să treacă prin suferința din acea vreme, suferind în mâna dușmanilor lor. Dumnezeu răspunde, și credința lui Habacuc este restabilită.
Versete-cheie: Habacuc 1.2: „Până când voi striga către Tine, Doamne, fără s-asculți? Până când mă voi tângui Ție, fără să dai ajutor?”
Habacuc 1.5: „Aruncați-vă ochii printre neamuri și priviți, uimiți-vă și îngroziți-vă! Căci în zilele voastre voi face o lucrare pe care n-ați crede-o, dacă v-ar povesti-o cineva!”
Habacuc 1.12: „Doamne, nu ești Tu din veșnicie, Dumnezeul meu, Sfântul meu? Nu vom muri!”
Habacuc 2.2-4: „Domnul mi-a răspuns și a zis: «Scrie prorocia și sap-o pe table, ca să se poată citi ușor! Căci este o prorocie a cărei vreme este hotărâtă, se apropie de împlinire și nu va minți; dacă zăbovește, așteapt-o, căci va veni și se va împlini negreșit. Iată, i s-a îngâmfat sufletul, nu este fără prihană în el; dar cel neprihănit va trăi prin credința lui.»”
Habacuc 2.20: „Domnul însă este în Templul Lui cel sfânt. Tot pământul să tacă înaintea Lui!”
Habacuc 3.2: „Când am auzit, Doamne, ce ai vestit, m-am îngrozit. Însuflețește-Ți lucrarea în cursul anilor, Doamne! Fă-Te cunoscut în trecerea anilor! Dar, în mânia Ta, adu-Ți aminte de îndurările Tale!”
Habacuc 3.19: „Domnul Dumnezeu este tăria mea; El îmi face picioarele ca ale cerbilor și mă face să merg pe înălțimile mele.”
Un scurt rezumat: Cartea Habacuc începe cu tânguirea lui Habacuc în fața lui Dumnezeu, dorind să știe de ce poporului ales al lui Dumnezeu i se îngăduie să sufere în captivitatea lor (Habacuc 1.1-4). Domnul îi răspunde lui Habacuc, spunând în esență: „Nu ai crede dacă ți-aș spune” (Habacuc 1.5-11). Atunci Habacuc continuă spunând: „Ok, Tu ești Dumnezeu, dar totuși, spune-mi mai multe cu privire la motivul pentru care se întâmplă acest lucru” (Habacuc 1.17-2.1). Dumnezeu îi răspunde din nou și-i dă mai multe informații și apoi îi spune pământului să tacă înaintea Lui (Habacuc 2.2-20). Apoi Habacuc scrie o rugăciune, exprimând credința lui puternică în Dumnezeu, în ciuda acestor încercări (Habacuc 3.1-19).
Prefigurări: Apostolul Pavel citează din Habacuc 2.4 în două ocazii diferite (Romani 1.17, Galateni 3.11), ca să repete doctrina justificării prin credință. Credința care este darul lui Dumnezeu și care este disponibilă prin Cristos este, în același timp, o credință care mântuiește (Efeseni 2.8-9) și una care susține de-a lungul vieții. Obținem viața veșnică prin credință și trăim viața creștină prin aceeași credință. Spre deosebire de „cel mândru” de la începutul versetului, al cărui suflet nu este cum trebuie și ale cărui dorințe nu sunt drepte, noi, cei care suntem făcuți neprihăniți prin credința în Cristos, suntem făcuți cu totul drepți, pentru că El a schimbat neprihănirea Lui perfectă cu păcatul nostru (2 Corinteni 5.21) și ne-a făcut în stare să trăim prin credință.
Aplicație practică: Aplicația pentru cel care citește cartea Habacuc este că este admis să pui întrebări cu privire la ceea ce face Dumnezeu, cu toate că trebuie puse cu respect și reverență. Uneori nu este evident pentru noi ce se întâmplă, mai ales dacă suntem aruncați în mijlocul suferinței de o perioadă de timp sau dacă se pare că dușmanii noștri prosperă, în vreme ce noi de-abia o ducem. Totuși, cartea Habacuc afirmă că Dumnezeu e un Dumnezeu Suveran, omnipotent, care are toate lucrurile sub control. Noi trebuie doar să stăm liniștiți și să știm că El este la lucru. El este cine spune că este și Își ține promisiunile. El îi va pedepsi pe cei răi. Chiar și atunci când nu putem vedea acest lucru, El stă pe tronul Universului. Trebuie să ne concentrăm pe aceasta: „Domnul Dumnezeu este tăria mea; El îmi face picioarele ca ale cerbilor și mă face să merg pe înălțimile mele” (Habacuc 3.19). Făcându-ne în stare să mergem pe înălțimi înseamnă să ne ducă în locurile mai înalte, cu El, unde suntem separați de lume. Uneori calea pe care trebuie să mergem ca să ajungem acolo este prin suferință și necaz, dar dacă ne odihnim în El și ne încredem în El, ajungem acolo unde El vrea ca noi să fim.
Autorul: Țefania 1.1 îl identifică pe profetul Țefania ca fiind autorul cărții Țefania. Numele Țefania înseamnă „apărat de Dumnezeu”.
Data la care a fost scrisă: Cartea Țefania a fost scrisă probabil între anii 735 și 725 î.Cr.
Scopul pentru care a fost scrisă: Mesajul de judecată și de încurajare al lui Țefania conține trei doctrine majore: 1) Dumnezeu e Suveran peste toate națiunile. 2) Cei răi vor fi pedepsiți și cei neprihăniți vor fi îndreptățiți în ziua judecății. 3) Dumnezeu îi binecuvântează pe aceia care se pocăiesc și se încred în El.
Versete-cheie: Țefania 1.18: „Nici argintul, nici aurul lor nu vor putea să-i izbăvească, în ziua mâniei Domnului; ci toată țara va fi mistuită de focul geloziei Lui, căci îi va nimici deodată pe toți locuitorii țării.”
Țefania 2.3: „Căutați-L pe Domnul, toți cei smeriți din țară, care împliniți poruncile Lui! Căutați dreptatea, căutați smerenia! Poate că veți fi cruțați în ziua mâniei Domnului.”
Țefania 3.17: „Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău, ca un viteaz care poate ajuta; Se va bucura de tine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui și nu va mai putea de veselie pentru tine.”
Un scurt rezumat: Țefania pronunță judecata lui Dumnezeu asupra întregului pământ, asupra lui Iuda, asupra națiunilor înconjurătoare, asupra Ierusalimului și asupra tuturor națiunilor. Acest lucru este urmat de proclamări ale binecuvântării lui Dumnezeu asupra tuturor națiunilor, în special asupra rămășiței credincioase a poporului Său din Iuda.
Țefania a avut curajul de a vorbi în mod direct pentru că știa că proclama Cuvântul lui Dumnezeu. Cartea sa începe cu „Cuvântul Domnului” și se încheie cu „zice Domnul”. El a știut că nici mulțimea de zei cărora li se închinau cei din popor și nici chiar tăria armatei asiriene nu-i putea salva. Dumnezeu e îndurător și plin de milă, dar atunci când toate avertismentele Lui sunt ignorate, trebuie așteptată judecata. Ziua judecății lui Dumnezeu este adesea menționată în Scriptură. Prorocii au numit-o „Ziua Domnului”. Ei s-au referit la diferite evenimente, cum este căderea Ierusalimului, ca manifestări ale Zilei lui Dumnezeu, fiecare dintre ele arătând înspre Ziua Domnului cea de la sfârșit.
Prefigurări: Binecuvântările finale asupra Sionului pronunțate în versetele 14-20 sunt în mare măsură neîmplinite, ducându-ne la concluzia că acestea sunt profeții mesianice care așteaptă cea de-a doua venire a lui Cristos ca să se împlinească. Domnul a îndepărtat pedeapsa noastră numai prin Cristos, care a venit să moară pentru păcatele poporului Său (Țefania 3.15, Ioan 3.16). Dar Israelul nu-L-a recunoscut încă pe adevăratul lui Mântuitor. Acest lucru urmează să se întâmple (Romani 11.25-27).
Promisiunea păcii și a siguranței pentru Israel, un timp în care Împăratul lui va fi în mijlocul său, se va împlini atunci când Cristos Se va întoarce să judece lumea și să o îndrepte, pentru El. Tot așa cum S-a înălțat la cer după înviere, El Se va întoarce și va întemeia un nou Ierusalim pe pământ (Apocalipsa 21). În acea vreme, toate promisiunile lui Dumnezeu pentru Israel vor fi împlinite.
Aplicație practică: Cu doar câteva ajustări de nume și situații, acest profet al secolului VII î.Cr. ar putea sta la amvoanele noastre astăzi și să prezinte același mesaj al judecății celor răi și al speranței pentru cei credincioși. Țefania ne reamintește faptul că Dumnezeu este insultat de păcatele morale și religioase ale poporului Său. Cei din poporul lui Dumnezeu nu vor scăpa de pedeapsă atunci când păcătuiesc cu voia. Pedeapsa poate fi dureroasă, dar scopul ei poate fi de răscumpărare, mai degrabă decât de pedeapsă. Inevitabilitatea pedepsei celor răi ne oferă mângâiere într-un timp în care se pare că răul este dezlănțuit și victorios. Avem libertatea de a nu-L asculta pe Dumnezeu, dar nu și libertatea de a scăpa de consecințele acelei neascultări. Aceia care-I sunt credincioși lui Dumnezeu pot fi relativ puțini, dar El nu-i uită.
Autorul: Hagai 1.1 îl identifică pe profetul Hagai ca fiind autorul cărții Hagai.
Data la care a fost scrisă: Cartea Hagai a fost scrisă aproximativ în anul 520 î.Cr.
Scopul pentru care a fost scrisă: Hagai a căutat să confrunte poporul lui Dumnezeu cu privire la prioritățile lor. El i-a chemat la reverență și să-L glorifice pe Dumnezeu prin construirea Templului, în ciuda opoziției locale și oficiale. Hagai i-a chemat să nu fie descurajați de faptul că acest templu nu va fi tot atât de bogat decorat ca cel al lui Solomon. I-a îndemnat să se întoarcă de la necurăția căilor lor și să se încreadă în puterea suverană a lui Dumnezeu. Cartea Hagai este o aducere-aminte a problemelor pe care le-au întâmpinat cei din poporul lui Dumnezeu în acea vreme, a felului în care s-au încrezut plini de curaj în Dumnezeu și a modului în care Dumnezeu a purtat de grijă de nevoile lor.
Versete-cheie: Hagai 1.4: „Dar pentru voi a venit oare vremea să locuiți în case căptușite cu tavan, când Casa aceasta este dărâmată?”
Hagai 1.5-6: „Așa vorbește acum Domnul oștirilor: «Uitați-vă cu băgare de seamă la căile voastre! Semănați mult, și strângeți puțin, mâncați, și tot nu vă săturați, beți, și tot nu vă potoliți setea, vă îmbrăcați, și tot nu vă este cald; și cine câștigă o simbrie o pune într-o pungă spartă! »”
Hagai 2.9: „Slava acestei Case din urmă va fi mai mare decât a celei dintâi, zice Domnul oștirilor; și în locul acesta voi da pacea, zice Domnul oștirilor.”
Un scurt rezumat: Oare poporul lui Dumnezeu își va examina prioritățile, va prinde curaj și va acționa pe baza promisiunilor lui Dumnezeu? Dumnezeu a căutat să avertizeze poporul să ia aminte la cuvintele Lui. Și nu doar că i-a avertizat, ci le-a și oferit promisiuni prin slujitorul Său Hagai, ca să-i motiveze să-L urmeze. Pentru că cei din poporul lui Dumnezeu au inversat prioritățile lor și nu L-au pus pe Dumnezeu pe primul loc în viața lor, Iuda a fost trimis în exilul babilonian. Ca răspuns la rugăciunea lui Daniel și ca împlinire a promisiunilor lui Dumnezeu, Dumnezeu i-a poruncit lui Cir, împăratul persan, să le îngăduie evreilor aflați în exil să se întoarcă înapoi la Ierusalim. Un grup de evrei s-au întors în țara lor cu mare bucurie, L-au pus pe Dumnezeu pe primul loc în viața lor, I s-au închinat și au început să reconstruiască Templul din Ierusalim fără ajutorul oamenilor din loc, care locuiau în Palestina. Credința lor cutezătoare a fost întâmpinată de opoziție atât din partea localnicilor, cât și din partea guvernului persan timp de aproximativ 15 ani.
Prefigurări: Așa cum e în cazul majorității cărților profeților mici, cartea Hagai se încheie cu promisiuni de restaurare și binecuvântare. În ultimul verset, Hagai 2.23, Dumnezeu folosește un titlu clar mesianic cu referire la Zorobabel, „robul Meu” (compară cu 2 Samuel 3.18, 1 Împărați 11.34, Isaia 42.1-9, Ezechiel 37.24-25). Prin Hagai, Dumnezeu promite să-l facă ca pe o pecete, lucru care era un simbol al onoarei, al autorității și al puterii, într-un fel ca sceptrul unui rege, folosit la punerea sigiliului pe scrisori și pe decrete. Zorobabel, ca pecetea lui Dumnezeu, reprezintă casa lui David și reluarea linii mesianice întrerupte de exil. Zorobabel restabilește linia davidică a împăraților, care va culmina cu domnia lui Cristos din timpul mileniului. Zorobabel apare în genealogia lui Cristos atât în partea lui Iosif (Matei 1.12), cât și a Mariei (Luca 3.27).
Aplicație practică: Cartea Hagai atrage atenția asupra problemelor obișnuite cu care se confruntă majoritatea oamenilor chiar în zilele noastre. Hagai ne cere: 1) să ne examinăm prioritățile și să vedem dacă suntem mai interesați de plăcerile noastre decât de a face lucrul lui Dumnezeu; 2) să respingem o atitudine defetistă atunci când întâmpinăm opoziție sau împrejurări descurajatoare; 3) să ne mărturisim eșecurile și să căutăm să trăim o viață curată înaintea lui Dumnezeu; 4) să acționăm plini de curaj pentru Dumnezeu, pentru că avem asigurarea că El este întotdeauna cu noi și este în controlul deplin al împrejurărilor în care ne aflăm și 5) să ne odihnim în siguranță în brațele lui Dumnezeu, știind că El ne va binecuvânta din belșug, pe măsură ce-L vom sluji cu credincioșie.
Autorul: Zaharia 1.1 îl identifică pe profetul Zaharia ca fiind autorul cărții Zaharia.
Data la care a fost scrisă: Cartea Zaharia a fost scrisă probabil în două segmente de bază între anii 520 și 470 î.Cr.
Scopul pentru care a fost scrisă: Zaharia a subliniat faptul că Dumnezeu i-a folosit pe profeții Lui ca să-l învețe, să-l avertizeze și să-l corecteze pe poporul Său. Din nefericire, ei au refuzat să asculte. Păcatul lor a adus judecata lui Dumnezeu. Cartea de asemenea depune mărturie că până și prorocia poate fi coruptă. Istoria arată că, în această perioadă, profeția a căzut în dizgrație printre evrei, conducând la perioada dintre testamente, când nicio voce profetică de durată nu i-a mai vorbit poporului lui Dumnezeu.
Versete-cheie: Zaharia 1.3: „Spune-le, dar: «Așa vorbește Domnul oștirilor: ‘Întoarceți-vă la Mine, zice Domnul oștirilor, și Mă voi întoarce și Eu la voi’, zice Domnul oștirilor.»”
Zaharia 7.13: „Când chema El, ei n-au vrut s-asculte: «De aceea nici Eu n-am vrut s-ascult, când au chemat ei, zice Domnul oștirilor.»”
Zaharia 9.9: „Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit și biruitor, smerit și călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgărițe.”
Zaharia 13.9: „Dar treimea aceasta din urmă o voi pune în foc și o voi curăța cum se curăță argintul, o voi lămuri cum se lămurește aurul. Ei vor chema Numele Meu, și îi voi asculta; Eu voi zice: «Acesta este poporul Meu!» Şi ei vor zice: «Domnul este Dumnezeul meu!»”
Un scurt rezumat: Cartea Zaharia ne învață faptul că mântuirea poate fi obținută de fiecare. Ultimul capitol înfățișează oameni din toată lumea care vin să se închine lui Dumnezeu, care dorește ca toți oamenii să-L urmeze. Aceasta nu este doctrina universalismului, adică faptul că toți oamenii vor fi mântuiți pentru că este în natura lui Dumnezeu să mântuiască. Mai degrabă, cartea ne învață că Dumnezeu dorește ca toți oamenii să I se închine și îi acceptă pe cei care fac acest lucru, indiferent de exprimările lor naționale sau politice, așa cum e în cazul eliberării lui Iuda și a Ierusalimului de dușmanii lor politici. În cele din urmă, Zaharia a propovăduit că Dumnezeu este Suveran peste această lume, în ciuda oricărei aparențe contrare. Vedeniile lui cu privire la viitor indică faptul că Dumnezeu vede tot ceea ce se va întâmpla. Descrierile intervențiilor lui Dumnezeu în lume ne învață faptul că, în cele din urmă, el va aduce evenimentele omenirii la finalul pe care El l-a ales. El nu elimină libertatea individului de a-L urma pe Dumnezeu sau de a se răzvrăti, dar îi trage pe oameni la răspundere pentru alegerile pe care le fac. În ultimul capitol, chiar și forțele naturii răspund la controlul lui Dumnezeu.
Prefigurări: Profețiile despre Isus Cristos și despre era mesianică abundă în cartea Zaharia. De la promisiunea că Mesia urma să vină și să locuiască printre noi (Zaharia 2.10-12, Matei 1.23) la simbolismul Vlăstarului și a Pietrei (Zaharia 3.8-9, 6.12-13, Isaia 11.1, Luca 20.17-18) și la promisiunea celei de-a doua veniri a Sale, când cei care L-au străpuns Îl vor privi și vor boci (Zaharia 12.10, Ioan 19.33-37), Cristos este subiectul cărții Zaharia. Isus este Mântuitorul lui Israel, un izvor al cărui sânge acoperă păcatele tuturor celor care vin la El ca să capete mântuire (Zaharia 13.1, 1 Ioan 1.7).
Aplicație practică: Dumnezeu așteaptă de la noi astăzi închinare sinceră și o trăire morală. Exemplul lui Zaharia de a învinge prejudecățile naționale ne reamintește să ne îndreptăm către toate domeniile societății noastre. Trebuie să întindem invitația lui Dumnezeu pentru mântuire către oameni din toate naționalitățile, limbile, rasele și culturile, și anume faptul că mântuirea este disponibilă numai prin sângele vărsat al lui Isus Cristos pe cruce, care a murit în locul nostru, ca să facă ispășirea pentru păcat. Dar dacă respingem acea jertfă, nu mai este nicio altă jertfă prin care să putem fi împăcați cu Dumnezeu. Nu este niciun alt nume sub cer prin care oamenii să fie mântuiți (Fapte 4.12). Nu este timp de pierdut; astăzi este ziua mântuirii (2 Corinteni 6.2).
Autorul: Maleahi 1.1 îl identifică pe profetul Maleahi ca fiind autorul cărții Maleahi.
Data la care a fost scrisă: Cartea Maleahi a fost scrisă între anii 440 și 400 î.Cr.
Scopul pentru care a fost scrisă: Cartea Maleahi este o profeție: Cuvântul lui Dumnezeu pentru Israel prin Maleahi (1.1). Aceasta a fost avertizarea lui Dumnezeu prin Maleahi, ca să le spună oamenilor să se întoarcă la Dumnezeu. Odată cu încheierea ultimei cărți a Vechiului Testament, rostirea dreptății lui Dumnezeu și promisiunea restaurării Sale prin Mesia care urma să vină răsună în urechile israeliților. Patru sute de ani de tăcere urmează, încheindu-se cu un mesaj asemănător din partea următorului profet al lui Dumnezeu, Ioan Botezătorul, care anunță: „Pocăiți-vă, căci Împărăția cerurilor este aproape” (Matei 3.2).
Versete-cheie: Maleahi 1.6: „Un fiu îl cinstește pe tatăl său și o slugă pe stăpânul său. Dacă sunt Tată, unde este cinstea care Mi se cuvine? Dacă sunt Stăpân, unde este teama de Mine? – zice Domnul oștirilor către voi, preoților, care nesocotiți Numele Meu.”
Maleahi 3.6-7: „Căci Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb; de aceea, voi, copii ai lui Iacov, n-ați fost nimiciți. Din vremea părinților voștri voi v-ați abătut de la poruncile Mele și nu le-ați păzit. Întoarceți-vă la Mine, și Mă voi întoarce și Eu la voi, zice Domnul oștirilor.”
Un scurt rezumat: Maleahi a scris cuvintele Domnului către poporul ales al lui Dumnezeu care se rătăcise, în special preoții care se întorseseră de la Domnul. Preoții nu tratau în mod serios jertfele pe care trebuiau să I le aducă lui Dumnezeu. Erau sacrificate animale cu cusururi, cu toate că legea cerea animale fără defect (Deuteronomul 15.21). Bărbații lui Iuda le tratau în mod neloial pe nevestele tinereții lor și se întrebau de ce Dumnezeu nu le-ar accepta jertfele pe care le aduceau. De asemenea, oamenii nu dădeau zeciuială așa cum ar fi trebuit să facă (Leviticul 27.30, 32). Dar în ciuda păcatului poporului și a faptului că s-au îndepărtat de Dumnezeu, Maleahi reafirmă dragostea lui Dumnezeu pentru poporul Său (Maleahi 1.1-5) și promisiunile Sale privitoare la un sol care urma să vină (Maleahi 2.17-3.5).
Prefigurări: Maleahi 3.1-6 este o profeție care îl privea pe Ioan Botezătorul. El a fost solul Domnului trimis să pregătească calea (Matei 11.10) pentru Mesia, Isus Cristos. Ioan a propovăduit pocăința și a botezat în Numele Domnului, pregătind astfel calea pentru prima venire a lui Isus. Dar Solul care intra „deodată în Templu” este Însuși Cristos la a doua Sa venire, când vine cu putere și mărire (Matei 24). În acel timp, El îi va „curăța pe fiii lui Levi” (v. 3), însemnând că aceia care au reprezentat Legea mozaică vor avea ei înșiși nevoie de curățire de păcat prin sângele Mântuitorului. Numai atunci vor fi în stare să aducă „daruri neprihănite”, pentru că va fi neprihănirea lui Cristos imputată lor prin credință (2 Corinteni 5.21).
Aplicație practică: Dumnezeu nu e mulțumit atunci când nu ascultăm poruncile Lui. El le va răsplăti celor care Îl nesocotesc. În ceea ce privește faptul că Dumnezeu urăște divorțul (2.16), Dumnezeu ia în serios legământul căsătoriei și nu vrea ca acesta să fie rupt. Trebuie să rămânem fideli partenerului de căsnicie din tinerețea noastră o viață întreagă. Dumnezeu vede inima noastră, așa că știe ce intenții avem; nimic nu poate fi ascuns de El. El Se va întoarce și va aduce judecata. Dar dacă ne întoarcem la El, El Se va întoarce la noi (Maleahi 3.6).
Sait https://www.gotquestions.org/Romana/ansamblu-asupra-Vechiului-Testament.html
Articole
|
Articolele din acest număr:
|
|
 Biserica şi Securitatea – de Vasile Alexandru Talos |
|
| Cuvânt explicativ – de Iosif Ţon |
|
| Petru Dugulescu – in memoriam – de Aurel Mateescu |
|
| A cui este binecuvântarea |
[click aici…] |
| Arborele care dăruieşte |
[click aici…]
|
1). A cui este binecuvântarea?
(Rom.12:14b; 1Pe.3:9)
Între soţ şi soţie
Când doi oameni se îndrăgostesc, trăiesc unul pentru altul. Ei caută moduri în care să facă pe celălalt să se simtă bine, să fie binecuvântat. Ei sunt (1Co.13:4-8): îndelung răbdători, plini de bunătate, nu invidiază, nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul lor, nu se mânie, nu se gândesc la rău, nu se bucură de nelegiuire ci de adevăr, acoperă totul (iartă), cred totul, nădăjduiesc totul, suferă totul.
Ştiu pe cineva care era peste măsură (cum se zice) de îndrăgostit. Nu vedea altceva, nu mai visa altceva, nu mai gândea la altceva. Totul era numai soare şi senin, totul era frumos şi la superlativ. Chiar ajunsese să se teamă că păcătuieşte iubind cu atâta dedicare (cf. Mat.10:37).
Ca orice lucru bun, dragostea este de la Dumnezeu, chiar în omul pierdut. Dar, ca orice lucru bun, dragostea nu va fi lăsată să „trăiască” – adică ea este ţinta atacurilor celui rău şi omul, fără să‑şi dea seama slăbeşte în dragostea lui, i se stinge focul. Vine vremea când omul nu mai este îndelung răbdător, nu mai este plin de bunătate, nu mai vrea să sufere totul, nu mai vrea să nădăjduiască, să creadă şi să ierte totul – Mat.24:12.
Am văzut peste timp „porumbeii” aceia despre care v‑am spus mai sus… S‑a mai schimbat ceva… Binecuvântarea acum nu mai era dată celuilalt, ci cerută de la celălalt! Acum nu mai există întrebarea aceea cu privire la Mat.10:37 – ba unii chiar spun cu emfază: „Eu iubesc pe Domnul Isus chiar mai mult ca pe cei din casa mea!” Te cred, te cred, eşti plin de dragoste… de sine! …şi religios pe deasupra!!
Este rău să spui unora care se iubesc şi se bucură unul de altul: „Lasă c‑o să vă treacă…” Este descurajator, chiar dacă asta este experienţa celor mai mulţi. Dumnezeu nu a rânduit ca dragostea noastră să se răcească ci ca ea să crească – Fil.1:9; 1Tes.3:12; 2Tes.1:3. De aceea este mai bine să‑i faci atenţi pe cei ce se iubesc la faptul că dragostea lor trebuie să crească.
Iar pentru cei care au alunecat, soluţia este: Ap.2:4,5.
Între părinţi şi copii
Pentru a fi pe placul Domnului, în relaţia cu soţia, trebuie să lupt împotriva poftelor egoiste ale trupului meu. În relaţia cu copiii, trebuie să lupt împotriva sentimentelor mele fireşti, născute din gândirea mea lumească.
Când greşim în relaţia cu soţul / soţia, ne dăm seama mai uşor: ori pentru că ne pierdem pacea sau bucuria, ori pentru că el / ea ne atrage atenţia, ori pentru că ne sunt împiedicate rugăciunile. Dar când greşim în felul cum ne purtăm cu copiii, de multe ori nu ne dăm seama. Motivele pot fi mai multe: nu cunoaştem adevărul, copiii nu ştiu să ceară ce este bun, nu suntem sensibili la călăuzirea Duhului Sfânt, etc. (Paradox: De unde ştiu atunci că greşim ca părinţi, dacă nu ne dăm seama? Testul cel mai la îndemână este să întrebăm un creştin de lângă noi – unul care cunoaşte pe Domnul, bineînţeles. Alţii văd mai bine ca noi, greşelile care le facem în purtarea noastră cu copiii noştri.
Atunci când noi nu respectăm Cuvântul Domnului cu privire la copiii noştri, ei nu sunt binecuvântaţi prin noi. Ei nu au binecuvântarea.
Greşeli care le putem face sunt multe. Acum amintesc doar de:
indulgenţă ne-biblică – Pr.13:24; 22:15; 23:13,14; 29:15
asprime ne-biblică – Pr.19:18b; Col.3:21; Ef.6:4
Dacă una din aceste relaţii nu merge bine, şi cealaltă va avea de suferit:
Provocarea mea prin acest mesaj este:
Să renunţăm la a mai pretinde să fim binecuvântaţi de celălalt, şi să căutăm să‑l binecuvântăm noi pe el.
Rom.12:14b; 1Pe.3:9
Dacă noi nu binecuvântăm, atunci blestemăm, dar nu la aceasta am fost chemaţi…
2). Arborele care dăruieşte
N-as putea sa spun ca este cea mai frumoasa din cate exista… sau din cate s-au scris vreodata… este doar cea mai frumoasa dintre cele pe care le-am citit eu.
“Am citit o poveste frumoasă scrisă de Shel Silverstein şi intitulată Arborele care dăruieşte. …
…Se spune că a existat odată un arbore bătrân şi maiestuos, cu ramurile întinse spre cer. Când înflorea, fluturi de toate formele şi culorile veneau de pretutindeni şi dansau în jurul lui. Când făcea fructe, păsări din ţări îndepărtate veneau să guste din ele. Ramurile sale arătau ca nişte braţe vânjoase. Era minunat.
Un băieţel obişnuia să vină şi să se joace sub el în fiecare zi, iar copacul s-a obişnuit cu el şi a început să-l iubească. Ceea ce este mare şi bătrân se poate îndrăgosti de ceea ce este mic şi tânăr, cu condiţia să nu fie ataşat de ideea că el este mare, iar celălalt mic. Copacul nu avea această idee, aşa că s-a îndrăgostit de băiat. Egoul încearcă întotdeauna să iubească ceea ce este mai mare decât el. Pentru adevărata iubire, nimic nu este însă mare sau mic. Ea îi îmbrăţişează pe toţi cei de care se apropie.
Aşadar, copacul s-a îndrăgostit de băieţelul care venea în fiecare zi să se joace sub el. Ramurile sale erau foarte înalte, dar el şi le apleca, pentru ca băiatul să le poată atinge pentru a-i mângâia florile şi pentru a-i culege fructele. Iubirea este întotdeauna gata să se încline; egoul, niciodată. Dacă încerci să te apropii de un ego, acesta se va înălţa şi mai mult, devenind atât de rigid încât să nu-l poţi atinge. Ceea ce poate fi atins este considerat a fi mic. Ceea ce nu poate fi atins, cel care stă pe tronul puterii, este considerat a fi mare.
Aşadar, ori de câte ori venea copilul, arborele îşi pleca ramurile. Când micuţul îi mângâia florile, bătrânul copac se simţea cuprins de un val incredibil de fericire. Iubirea este întotdeauna fericită atunci când poate dărui ceva; egoul nu este fericit decât atunci când poate lua ceva de la altcineva.
Băiatul a crescut. Uneori, dormea în poala copacului, alteori îi mânca fructele, sau purta o coroană împletită din florile sale. Se simţea atunci de parcă ar fi fost regele junglei. Florile iubirii te fac întotdeauna să te simţi ca un rege, în timp ce ghimpii egoului te fac să te simţi mizerabil.
Văzând cum băiatul poartă o cunună din florile sale, dansând cu ea, copacul se simţea fericit. Îl aproba cu ramurile sale; cânta în bătaia vântului. Băiatul a crescut şi mai mult. A început să se caţere în copac, legănându-se pe ramurile sale. Ori de câte ori se odihnea pe ele, copacul se simţea fericit. Iubirea este întotdeauna fericită atunci când altcineva se poate sprijini de ea; egoul nu este fericit decât atunci când altcineva îl reconfortează..
Timpul a trecut, iar băiatul a început să fie apăsat de alte îndatoriri. Avea ambiţiile lui. Trebuia să îşi treacă examenele, să îşi facă prieteni… De aceea, a început să vină din ce în ce mai rar pe la copac. Acesta îl aştepta însă cu o nerăbdare din ce în ce mai mare, strigându-i din adâncurile sufletului său: „Vino, vino. Te aştept”. Iubirea îşi aşteaptă întotdeauna obiectul afecţiunii sale. Ea nu este altceva decât o continuă aşteptare.
Când băiatul nu venea, copacul se simţea trist. Singura tristeţe pe care o simte iubirea este aceea de a nu se putea împărtăşi cu altcineva, de a nu se putea dărui. Atunci când se poate dărui în totalitate, iubirea este fericită.
Băiatul a crescut şi mai mult, iar zilele în care trecea pe la copac au devenit din ce în ce mai rare. Toţi cei care cresc în lumea ambiţiilor îşi găsesc din ce în ce mai puţin timp pentru iubire. Băiatul a devenit ambiţios şi prins în afacerile sale lumeşti. „Ce copac? De ce ar trebui să-l vizitez?”
Într-o zi, pe când trecea prin apropiere, copacul i-a strigat: „Ascultă! Te aştept în fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine”.
Băiatul i-a răspuns: „Ce poţi să-mi oferi, ca să trec să te văd? Eu îmi doresc bani”. Egoul este întotdeauna motivat: „Ce poţi să-mi oferi pentru ca să vin la tine? Aş putea veni, dar numai dacă ai ceva de oferit. Altminteri, nu văd de ce aş face-o”. Egoul are întotdeauna un scop. Iubirea nu are nici un scop. Ea reprezintă propria sa răsplată.
Uimit, copacul i-a spus băiatului: „Nu vei mai veni decât dacă îţi voi oferi ceva? Îţi ofer tot ceea ce am”. Iubirea nu ţine niciodată nimic pentru ea. Egoul o face, dar iubirea se dăruieşte necondiţionat.
„Din păcate, nu am bani. Aceasta este o invenţie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani. În schimb, suntem fericiţi. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe. Umbra noastră îi răcoreşte pe cei încălziţi. Când bate vântul, dansăm şi cântăm. Deşi nu avem bani, păsărelele se cuibăresc pe ramurile noastre şi ciripesc vesele. Dacă ne-am implica şi noi în afaceri financiare, am deveni la fel de înrăiţi şi de nefericiţi ca voi, oamenii, care sunteţi nevoiţi să staţi prin temple şi să ascultaţi predici despre iubire şi despre pace. Noi nu avem nevoie de predici, căci trăim tot timpul aceste stări. Nu, noi nu avem nevoie de bani”.
Băiatul i-a spus: Atunci, de ce să vin la tine? Nu am de gând să merg decât acolo unde pot obţine bani. Am nevoie de bani”. Egoul cere întotdeauna bani, căci banii înseamnă putere, iar aceasta este cea mai mare nevoie a sa.
Copacul s-a gândit mult, după care a spus: „Atunci, culege-mi fructele şi vinde-le. În felul acesta, vei obţine bani”.
Băiatul s-a luminat imediat la faţă. S-a urcat în copac şi a cules toate fructele copacului, chiar şi pe cele necoapte. În graba sa, i-a rupt crengile şi i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simţit din nou fericit. Iubirea se bucură chiar şi atunci când este lovită. Egoul nu este cu adevărat fericit nici măcar atunci când obţine ceva. El nu poate simţi decât nefericire.
Băiatul nu şi-a dat nici măcar osteneala să-i mulţumească arborelui, dar acestuia nu-i păsa. Adevărata sa mulţumire s-a produs atunci când acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele, pentru a obţine bani în schimbul lor.
Băiatul nu s-a mai întors multă vreme. Acum avea bani şi era foarte ocupat să obţină cu ajutorul lor încă şi mai mulţi bani. A uitat cu totul de copac, şi astfel au trecut anii.
Copacul era trist. Tânjea după întoarcerea băiatului, la fel ca o mamă cu sânii plini de lapte, dar care şi-a pierdut copilul. Întreaga sa fiinţă tânjeşte după copilul pierdut, pentru a-l strânge la piept şi a se uşura. Cam la fel tânjea şi copacul nostru. Întreaga sa fiinţă era în agonie.
După mulţi ani, băiatul, devenit între timp adult, s-a întors la copac.
Acesta i-a spus: „Vino la mine. Vino şi îmbrăţişează-mă”.
Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu prostiile. Făceam asemenea lucruri pe vremea când eram un copil fără minte”.
Egoul consideră iubirea un lucru prostesc, o fantezie copilărească.
Copacul a insistat: „Vino, mângâie-mi crengile. Dansează cu mine”.
Îmi poţi oferi o casă?” Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu flecăreala asta stupidă! Acum doresc să-mi construiesc o casă.
Copacul a exclamat: „O casă? Bine, dar eu trăiesc fără să stau într-o casă”.
Singurii care trăiesc în case sunt oamenii. Toate celelalte creaturi trăiesc liber, în natură. Cât despre oameni, cu cât casa în care trăiesc este mai mare, cu atât mai mici par în interiorul ei.
„Noi nu trăim în case, dar uite ce îţi propun: îmi poţi tăia crengile, pentru a-ţi construi o casă cu ajutorul lor”.
Fără să mai piardă timpul, bărbatul a luat un topor şi i-a tăiat crengile copacului. Din acesta a rămas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit. Iubirea este fericită chiar şi atunci când îi sunt tăiate membrele de către cel iubit. Iubirea nu ştie decât să dăruiască. Ea este întotdeauna pregătită să se ofere în întregime.
Bărbatul a plecat, fără să-şi mai dea osteneala să arunce în urmă măcar o privire. Şi-a construit casa visată, iar anii au trecut din nou.
Copacul, devenit acum un simplu trunchi fără crengi, a continuat să-l aştepte. Ar fi vrut să îl strige, dar nu mai avea ramuri şi frunze care să poată cânta în bătaia vântului. Vânturile continuau să bată, dar el nu mai putea scoate nici un sunet. Cu un efort suprem, sufletul său a reuşit să rostească o ultimă chemare: „Vino, vino, iubitul meu”.
Timpul a trecut, iar bărbatul a îmbătrânit. Odată, se afla prin apropiere, aşa că a venit şi s-a aşezat sub copac. Acesta l-a întrebat: „Ce mai pot face pentru tine? Ai venit după foarte, foarte mult timp”.
Bătrânul i-a răspuns: „Ce poţi face pentru mine? Aş vrea să ajung într-o ţară îndepărtată, să câştig şi mai mulţi bani. Pentru asta, am nevoie de o barcă”.
Fericit, copacul i-a spus: „Taie-mi trunchiul şi fă-ţi o barcă din el. Aş fi extrem de fericit să devin barca ta şi să te ajut să mergi astfel în ţara aceea îndepărtată, pentru a câştiga mai mulţi bani. Dar, te rog, ai grijă de tine şi întoarce-te cât mai repede. Voi aştepta de-a pururi întoarcerea ta”.
Omul a adus un ferăstrău, a tăiat trunchiul copacului, şi-a făcut o barcă din el şi a plecat.
Acum, din copac nu a mai rămas decât rădăcina, dar el a continuat să aştepte cu răbdare întoarcerea celui iubit. A aşteptat mereu şi mereu, conştient însă că nu mai avea nimic de oferit. Poate că bărbatul nu se va mai întoarce niciodată. Egoul nu se duce decât acolo unde are ceva de câştigat.
Odată, m-am aşezat lângă ciot. Acesta mi-a şoptit: „Am un prieten care a plecat departe şi nu s-a mai întors. Mă tem să nu se fi înecat, sau să nu se fi rătăcit. Poate că s-a pierdut în ţara aceea îndepărtată. Poate că nici măcar nu mai este în viaţă. O, cât mi-aş dori să aflu veşti de la el! Mă apropii de sfârşitul vieţii, aşa că tot ce mi-aş mai dori ar fi să aflu veşti despre el. Atunci aş muri liniştit. Dar ştiu că nu ar mai veni nici dacă mi-ar auzi strigătul, căci nu mai am nimic să-i ofer, iar el nu înţelege decât acest limbaj”.Egoul nu înţelege decât limbajul acceptării. Iubirea vorbeşte limbajul dăruirii.
Nu există definiţii, retete sau doctrine ale iubirii. Nu există un set de principii care se aplică iubirii.Dacă viaţa noastră ar semăna cu acest copac, întinzându-şi ramurile până departe, gata să le ofere umbră şi adăpost tuturor celor în nevoie, deschizându-şi braţele în faţa tuturor, am înţelege ce este iubirea.
Nu mai am nimic de adăugat.
Iată, Eu vin curând; si răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui. – Apocalipsa 22.12
DE ȘTEFANIA BRÂNDUȘĂ / EXTERNE / Publicat: Joi, 13 februarie 2020, 16:07 / Actualizat: Joi, 13 februarie 2020, 16:08 / 5 comentarii
Finanțatorul George Soros a publicat recent un articol de opinie în New York Times, acuzându-l pe CEO-ul și cofondatorul Facebook, Mark Zuckerberg, că încearcă să-l ajute pe președintele Donald Trump să câștige un al doilea mandat la Casa Albă în 2020. Întâmplător sau nu, Soros s-a făcut ecou acuzațiilor lansate recent de democrata Hillary Clinton, rivala lui Trump din 2016, într-un interviu pentru Atlantic. Clinton a afirmat nici mai mult nici mai puțin că Facebook „intenționează să-l realeagă pe Trump”.
Ideea că Zuckerberg și Facebook l-ar promova în mod activ pe Donald Trump este doar praf în ochi, întrucât regulile Facebook sunt tot mai ostile față de conservatori, inclusiv față de unii dintre cei mai mari susținători ai lui Trump. Ceea ce își doresc, de fapt, Soros și Clinton e și mai multă cenzură aplicată vocilor conservatoare. Și, dacă s-ar putea, pumnul în gură definitiv.
Chiar și cei care cunosc Facebook, lucrând pentru gigantul american, au susținut că site-ul este părtinitor când vine vorba de conservatori. În 2016, programatorii pentru secțiunea de știri a Facebook au afirmat că au „îngropat” intenționat conținutul conservator și au intensificat artificial conținutul din surse de știri liberale și despre subiectele liberale. Se pare că programatorii Facebook au ignorat complet informații de pe site-uri ca Breitbart.
Facebook a negat aceste acuzații, deși unul dintre programatorii de știri a spus că unii dintre colegii săi au fost influențați de propriile prejudecăți politice, și mai puțin de directive oficiale ale companiei.
De asmenea, Facebook a colaborat pe față cu Southern Poverty Law Center, (SPLC), o organizație care plasează grupuri conservatoare, cum ar fi Family Research Council și ACT pentru America, pe același nivel cu Ku Klux Klan.
În 2018, un inginer din cadrul Facebook a declarat pentru Daily Caller că SPLC a fost unul dintre „experții și organizațiile externe” pe care Facebook se bazează pentru a decide care discurs este unul al urii. În 2016, după ce SPLC a oferit Facebook o listă cu 200 de grupuri ce trebuiau interzise de pe site, Facebook a interzis cel puțin 57 dintre acestea.
Prejudecată anti-conservatoare
Chiar și atunci când nu colaborează cu SPLC, Facebook este părtinitoare față de conservatori. În 2019, Facebook i-a interzis pe unii dintre cei mai vocali susținători ai lui Trump, precum Milo Yiannopoulos și Laura Loomer, afirmând că erau persoane „periculoase”. Asta i-a plasat în aceeași categorie cu teroriștii.
Facebook i-a vânat constant pe conservatori, susținând și scuzându-se ulterior pentru „greșelile” sale, doar dacă a existat suficientă presiune media.
Climatul din interiorul companiei Facebook este unul impregnat de liberalism. După ce Trump a câștigat alegerile din 2016, Zuckerberg a reacționat, spunând că „progresul nu se mișcă liniar”. Zuckerberg a mers și mai departe și a încurajat Congresul să acționeze împotriva lui Trump. Tot el i-a mustrat pe angajații săi care au refăcut textul de pe peretele său, înlocuind sintagma „viețile negre contează” și cu „toate viețile contează”.
Cultura internă a Facebook este, de asemenea, una complet anti-Trump. Unii angajați au fost amenințați cu punerea pe liber de la Facebook, dacă nu-și vor șterge de pe pagina personală conținutul pro Trump și pentru că astfel ar fi încălcat ghidul „discursului de ură” al Facebook. De altfel, un fost țef executiv Facebook, Palmer Luckey, a susținut că a fost concediat pentru că îl susținea pe Trump.
Departe de a-l ajuta pe Donald Trump să câștige, numeroși angajați Facebook au donat masiv în campania lui Clinton din 2016, mai mult decât pentru orice alt candidatt la funcția de președinte.
Șefa agenției de operațiuni a Facebook, Sheryl Sandberg, a susținut-o pe Clinton în 2016. Sprijinul lui Sandberg pentru Clinton a generat chiar zvonuri despre un potențial loc în administrația lui Clinton, în cazul în care ar fi câștigat bătălia pentru Casa Albă.
Donald Trump a fost unul dintre cei mai mari critici ai politicilor Facebook, în special pentru suprimarea vocilor conservatoare. Președintele american a acuzat frecvent Facebook că ar avea prejudecăți politice împotriva conservatorilor și în favoarea democraților.
După ce doi celebri blogeri pro-Trump din SUA, Diamond & Silk, activiști politici, au spus că au fost etichetați ca „nesiguri” de Facebook, Trump a replicat că „examinează” tratamentul pe care îl aplică Facebook conservatorilor.
În plus, Facebook a interzis mai multe grupuri din Regatul Unit, considerate antimusulmane, precum Britain First. Aceasta interdicție se aplică și pe Instagram, aplicație deținută de Facebook.
„Întotdeauna am interzis persoane sau organizații care promovează sau se angajează în violență și ură, indiferent de ideologie”, a transmis Facebook într-un comunicat de presa.
„Procesul de evaluare este amplu si ne-a determinat sa luam decizia de a elimina aceste conturi astăzi”, potrivit documentului. O altă figură conservatoare interzisă este Laura Loomer, o activistă antimusulmani, activă în mediul online. Compania a transmis că va elimina paginile, grupurile și conturile create care reprezintă persoanele interzise. În plus, nu va permite promovarea evenimentelor la care participă indivizii respectivi.
În cadrul summit-ului pentru Social Media de la Casa Albă, Trump declara: „Trebuie să se respecte aceleași principii ale liberei exprimări și ale Primului Amendament pe care această țară le îmbrățișează”. „Voi continua să monitorizez cenzura asupra CETĂȚENILOR AMERICII pe platformele sociale”, avertiza Trump.
Zuckerberg, apărătorul discursului liber?
Conceptul conform căruia Facebook este părtinitor în favoarea lui Trump este complet absurd.
Soros, Clinton și alți candidați democrați la președinție, din 2016, precum Elizabeth Warren, solicită de fapt cenzurarea vocilor conservatoare. Soros și alte personaje politice care se pronunță împotriva Facebook și a lui Zuckerberg sunt deranjate că Facebook nu are un „fact-checking” politic și un anumit conținut politic folosindu-se de „factori-verificatori” liberali pe care îi susțin.
Facebook urmărește conversații ale utilizatorilor (presă)
PE 13 FEBRUARIE 2020DE GEORGE IN EDUCATIE
De Julie Roys
Julie Roys este gazda unui talk-show național de pe rețeaua radio Moody numit „Up For Debate”.
Isus s-a confruntat cu schimbătorii de bani și i-a provocat pe credincioși să dea celor nevoiași. Dar, ar susține el socialismul?
Din ce în ce mai mult, americanii cred că ar face-o. De fapt, un sondaj recent de la Barna a constatat că mai mulți americani cred că Isus ar prefera socialismul (24%) decât cei care cred că ar prefera capitalismul (14%). Ceilalți 62% au răspuns nici nu sunt siguri, dar sondajul dezvăluie încă o tendință tulburătoare.
Sâmbăta trecută, Micah Conkling, un scriitor creator și podcaster, a susținut pe programul meu de radio că socialismul este sistemul politic și economic care îndeplinește cel mai bine Regula de Aur. Nu este surprinzător, Conkling este un Millennial, cea mai pro-socialistă generație pe care America a cunoscut-o vreodată. Conform unui sondaj recent Reason-Rupe , 53% dintre americanii sub 30 de ani consideră socialismul favorabil, comparativ cu mai puțin de o treime dintre americanii de peste 30 de ani. În mod similar, Gallup a constatat că 69% dintre cei sub 30 de ani au spus că ar fi dispuși să voteze pentru candidat la președinția socialistă.
Înțeleg de ce Millennials se tem de sistemul actual. Au fost martorii unei economii în continuă scădere; una dintre cele mai partizane epoci din istoria americană; căderea turnurilor gemene; și un război prognozat asupra armelor de distrugere în masă care nu au fost găsite niciodată. Sunt de acord cu ei că sistemul nostru politic are nevoie disperată de reformă. Dar socialismul nu este răspunsul. Deși poate părea plin de compasiune și creștin, este de fapt antitetic la tot ceea ce învață creștinismul.
Iata de ce:
Socialismul se bazează pe o viziune materialistă asupra lumii
Potrivit socialiștilor precum Bernie Sanders, cea mai mare problemă din lume este distribuirea inegală a bogăției.
Site-ul său declară: „Problema bogăției și a inegalității veniturilor este marea problemă morală a timpului nostru, este marea problemă economică a timpului nostru și este marea problemă politică a timpului nostru.”
Aceasta trădează o viziune asupra lumii fundamentalist materialistă, care este baza socialismului.
Pentru socialiști, tot ce există cu adevărat este lumea materială. De fapt, Karl Marx, părintele socialismului / comunismului, a inventat noțiunea de materialism dialectic – credința că materia conține o putere creatoare în sine. Acest lucru i-a permis lui Marx să elimine nevoia de creator, ștergând în esență existența a oricărui material care nu este material.
Pentru socialiști, suferința este cauzată de distribuirea inegală a materialelor – iar mântuirea se realizează prin re-distribuirea materialelor. Nu există nicio recunoaștere a problemelor spirituale. Există doar o presupunere că, dacă tuturor li se oferă lucruri egale, toate problemele din societate se vor dizolva cumva.
Această viziune asupra lumii contrazice creștinismul, care afirmă existența atât a unei lumi materiale cât și a celei nemateriale – și învață că cele mai mari probleme ale omenirii sunt spirituale. Biblia spune că cauza suferinței este păcatul și mântuirea se găsește pe crucea lui Hristos, care ne eliberează de păcat. Totuși, din cauza păcatului, vor exista întotdeauna inegalități în avere. După cum arată pilda talentelor , cei cu caracter bun tind să acumuleze mai mult; cei cu caracter rău pot pierde tot ceea ce au. Cu toate acestea, chiar dacă nu suntem în stare să acumulăm bogăție, creștinismul ne învață că mai putem avea o viață abundentă. Asta pentru că calitatea noastră de viață nu este determinată de cât de multe lucruri avem, ci de relația noastră cu Hristos.
Socialismul pedepsește virtutea
Socialiștii doresc să distribuie bogăția indivizilor în funcție de nevoia lor, indiferent de virtute.
După cum spunea celebrul Karl Marx, „De la fiecare în funcție de capacitatea sa, de la fiecare în funcție de nevoile sale.”
Cu toate acestea, ori de câte ori orice instituție oferă ajutor, riscă să înlăture recompensele și consecințele concepute de Dumnezeu. Poate pedepsi pe cei care sunt muncitori, făcându-i să plătească pentru cei care nu sunt. Și, poate răsplăti pe cei care nu sunt muncitori, dându-le roadele muncii altui om. Tocmai acest lucru face socialismul.
Interesant este că Marx și-a mutat pe alții întreaga viață și nu a reușit să-și asigure soția și copiii.
După cum a menționat odată Aristotel, „Bărbații încep schimbări revoluționare din motive legate de viața lor privată.”
Biblia învață că ajutorul trebuie să fie legat de responsabilitate. În primul rând, oricui refuză să lucreze trebuie să i se refuze ajutorul.
După cum spune 2 Tesaloniceni 3:10, „Cel care nu dorește să muncească nu va mânca”.
În continuare, nimeni nu trebuie să i se acorde ajutor a cărui familie să-i poată acorda. De fapt, apostolul Pavel a spus că un om care nu reușește să-și asigure familia este „mai rău decât un necredincios”. (1 Tim. 5: 8) Biserica a cerut, de asemenea, văduvelor care primeau ajutor pentru a avea „o reputație a faptelor bune”. (1 Tim. 5:10) Deci, chiar și în acordarea ajutorului, biserica a răsplătit virtutea și viciul descurajat. Din păcate, socialismul face exact invers.
Socialismul susține furtul
Barack Obama și-a apărat o dată politicile socialiste unei fetițe spunând: „Trebuie să ne asigurăm că oamenii care au mai mulți bani ajută oamenii care au mai puțini bani. Dacă ai avea o pizza întreagă și prietenul tău nu ar avea pizza, i-ai da o felie? ”
Sună destul de creștin, nu? Ce creștin nu ar susține să împărtășească abundența ta cu cineva care nu are nimic? Cu toate acestea, Obama nu a susținut oamenii care își împărtășesc în mod voluntar averea cu alții; el susținea guvernul luând cu forță o bucată din plăcintă de la o persoană și o dădea altcuiva. Altfel spus, asta înseamnă că dacă aveți trei mașini și vecinul nu are niciuna, guvernul are dreptul să vă ia mașina și să o dea vecinului. Nu este creștin; asta fură!
Dar socialiștii nu cred în proprietatea privată. Și, unii socialiști creștini afirmă de fapt că Biblia nici nu . Asta este absurd.
Atât Vechiul Testament, cât și Noul Testament afirmă fără echivoc proprietatea privată. Nici măcar nu putem asculta a opta poruncă de a nu fura, decât dacă acceptăm noțiunea de proprietate privată. De asemenea, nu putem să păstrăm banii noștri așa cum comandă Biblia dacă statul deține banii noștri, nu noi. Deci, pentru ca un sistem economic și politic să fie creștin, trebuie să protejeze proprietatea privată și să permită persoanelor libertatea de a-și aloca resursele în funcție de conștiința lor.
Socialismul încurajează invidia și războiul de clasă
Socialiștii demonizează pe cei bogați, blamând toate problemele societății asupra lor.
Bernie Sanders a postat odată pe pagina sa de Facebook : „Să ducem un război moral și politic împotriva miliardarilor și liderilor corporativi de pe Wall Street și din alte părți, ale căror politici și lăcomie distrug clasa de mijloc a Americii”.
Aici, Sanders îl imită pe Karl Marx, care a văzut istoria ca o serie de lupte de clasă între bogați și săraci – și a susținut răsturnarea clasei conducătoare.
Scriptura îi avertizează puternic pe cei bogați și puternici să nu-i oprime pe cei săraci.
De fapt, Proverbe 14:31 spune: „Cine asuprește pe săraci arată dispreț față de făcătorul său. . .“
Dar, Sanders – și alți stângaci, inclusiv Hillary Clinton – depășesc cu mult decriptarea unor acte specifice de nedreptate. Practic, ei condamnă o întreagă clasă de oameni pur și simplu pentru posesia averii. Și îi încurajează pe cei săraci să-i răstoarne. De fapt, Clinton a spus odată că economia SUA a necesitat o „depășire” a celui mai bogat 1% .
Bogații nu provoacă toate problemele din societatea americană. Oameni ca Bill Gates nu dobândesc bogăție prin furt din masă. Creează produse grozave, care produc bogăție și oferă de fapt locuri de muncă pentru mulți oameni. Dar, chiar dacă exploatau săracii, nicăieri Scriptura nu sprijină cei care nu solicită bani de la bunici. În schimb, ne învață că nu trebuie să râvnim (Exod 20:17) și că trebuie să ne mulțumim în toate circumstanțele (Fil. 4: 11-13).
Socialismul caută să distrugă căsătoria și familia
Un fapt puțin cunoscut despre socialism este că, de la început, a căutat să distrugă căsătoria și familia. Profesorul din Grove City, Paul Kengor, explică acest lucru în detaliu în cartea sa, Takedown: From Communists to Progressives, How the Left has sabotaged Marriage and Family . În esență, ceea ce caută socialismul este ca statul să înlocuiască familia. În felul acesta, poate îndoctrina copiii în modul său de a gândi de stânga și poate îndepărta de la ei orice noțiuni despre Dumnezeu și religie.
Friedrich Engels, co-autor cu Marx al „ Manifestului comunist” , a scris odată că societatea pe care o avea în vedere va fi una în care „familia unică încetează să mai fie unitatea economică a societății. Menajul privat este transformat într-o industrie socială. Grija și educarea copiilor devin o afacere publică. ”
În mod similar astăzi, Bernie Sanders solicită o „revoluție” în îngrijirea copiilor și ca guvernul să ofere educație timpurie la copii începând cu copii la vârsta de șase săptămâni. Și, el este un mândru susținător al căsătoriei gay – ceea ce Kengor numește „calul troian al comunismului” pentru a asigura trecerea definitivă a căsătoriei tradiționale.
Pentru socialiști, ceea ce Bernie descrie este o utopie. Dar, pentru creștini, este o distopie. Acest lucru se datorează faptului că nu există nimic creștin în privința socialismului – și nu este absolut nicio cale Isus să-l susțină vreodată.
Julie Roys este o speaker, jurnalist independent și blogger la http://www.julieroys.com . De asemenea, este gazda unui program național de radio din rețeaua radio Moody, numit Up For Debate. Julie și soțul ei locuiesc în suburbiile din Chicago și au trei copii
În perioada, 13-19 februarie 2020, împărtășim bucuria mântuirii prin rugăciune cu Misionarii Români și slujitorii Wycliffe din întreaga lume. Haideți să mulțumim și să lăudăm pe Domnul pentru progresele făcute, și să continuăm să ne rugăm pentru acele triburi, popoare care încă nu au gustat din Pâinea Vieții în limba lor. Implicați-vă în lărgirea Împărăției Evangheliei prin rugăciune.
Traducerea Bibliei în limba Ale: Etiopia, Luminița Prisecaru
Mulțumim celor care s-au rugat împreună cu noi pentru timpul ce l-am petrecut în cele 10 locații diferite din Ale predând sistemul de scriere și de citire în limba Ale. Am alcătuit 4 echipe din care au făcut parte un traducător împreună cu un membru al comitetului de traducere. Cele 10 locații au fost selectate de membrii comitetului de traducere împreună cu liderii bisericii. A fost menit a fi un efort comun de a lucra împreună la răspândirea lucrării de traducere. Cele patru evanghelii vor fi tipărite anul acesta, cu ajutorul Lui Dumnezeu. Să ne rugăm pentru întâlnirile cu profesorii care vor avea loc între 5-12 martie. Rugați-vă împreună pentru noi ca să putem găsi împreună cele mai bune soluții pentru problemele ortografice. Săptămâna viitoare vom începe o serie de ateliere numite „Cu adevărat roditor” care sunt destinate celor 20 de lideri aleși din comunitățile creștine. Acestia vor învăța împreună cu noi cum să scrie și cum să citească în limba Ale. Apoi se vor duce în comunitătile lor și acolo vor încerca să învețe și pe alții acest lucru. Rugați-vă împreună cu noi pentru cei 20 de lideri care vor veni.
Traducerea Bibliei în limba Nek: Papua Noua Guinee, familia Taciuc
Mulţumiţi-I Domnului pentru că Evanghelia a ajuns şi în sate izolate precum Goambot. Nădăjduim prin harul Domnului ca Noul Testament în limba Nek va fi publicat în următorii trei ani şi că biserica din Goambot va avea acces la Sfintele Scripturi. Rugaţi-vă pentru localnicii din limba Nek ca să îşi însuşească cât mai mult din Sfintele Scripturi în timp ce traducerile iau naştere sub ochii lor. Rugaţi-vă ca Domnul să lucreze o transformare miraculoasă prin Duhul Sfânt în inimile acestor oameni. Rugaţi-vă pentru familia Taciuc ca să aibă în continuare resursele, energia şi înţelepciunea pentru a sluji prin harul Domnului. Citiți ultima lor scrisoare de informare aici.
UNTI mulțumește pentru sprijinul în rugăciune: Mexic
UNTI din Mexic trimite un buletin de rugăciune în fiecare săptămână unei echipe de susținători în rugăciune. În raportul de la sfârșitul anului 2019 care a fost scris membrilor echipei lor de rugăciune, UNTI a exprimat următoarele: „Ați participat la rugăciune… în fiecare vineri în timpul celor 52 de săptămâni ale anului, pentru motivele de rugăciune împărtășite. Vă mulțumim pentru susținerea traducerii Bibliei prin rugăciunile voastre! În 2020, vom lucra la traducerea Cuvântului lui Dumnezeu în 25 de limbi indigene din Mexic. Vă încurajăm să continuați să faceți parte din această mare lucrare, pentru ca dragostea lui Dumnezeu să continue să fie descoperită și inimile transformate!” Rugați-vă ca cei care se roagă pentru UNTI să rămână credincioși.
Mobilizare la rugăciune: India
Lăudați-L pe Dumnezeu pentru asigurarea și protecția personalului de mobilizare la rugăciune în trei locații din India. Mulți dintre ei călătoresc în zone cu provocări. Rugați-vă pentru sănătatea și siguranța lor continuă, deoarece încurajează bisericile și organizațiile să se roage pentru India și traducerea Bibliei. Rugați-vă ca Dumnezeu să ofere personalul de mobilizare necesar pentru alte locații din țară.
Creșterea capacității pentru rugăciune: Tonga
Lăudați-L pe Domnul pentru eforturile Misiunilor Wycliffe Tonga (WTM) de a construi și a stabili mai mult sprijin în rugăciune. Bordul de conducere se întrunește în prima sâmbătă a fiecărei luni pentru a petrece timp în rugăciune pentru mișcarea de traducere a Bibliei și alte lucrări. Cereți-I Domnului să binecuvânteze relațiile pe care WTM le-a dezvoltat cu indivizii și bisericile din Tonga de-a lungul anilor. Rugați-vă ca relațiile să fie consolidate în acest an, deoarece se unesc în rugăciune pentru ca mai multe comunități lingvistice să aibă acces la Scripturi în limba inimii lor. Rugați-vă pentru înțelepciune pentru pastorul Fa’onelua ‘Unufe, în timp ce el îndeplinește funcția de coordonator al relațiilor cu bisericile și coordonator de rugăciune.
Rugăciune pentru ascultare: Olanda
Anul acesta Wycliffe Olanda împlinește 50 de ani. Membrii personalului așteaptă cu nerăbdare să vadă cum îi va folosi Dumnezeu pe ei și partenerii lor pentru Împărăția Sa. Anul acesta au o dorință puternică de a se concentra pe tema „mulțumirii” și de a învăța cum să asculte mai atent vocea lui Dumnezeu. Rugați-vă pentru echipă, în timp ce intenționează să aloce timp pentru reflecție. Rugați-vă ca anul acesta să fie un „Jubileu” cu auzirea și deosebirea vocii lui Dumnezeu.
Adunarea și scrierea informațiilor despre rugăciune: Pacific
Coordonatorii de rugăciune au nevoie de informații bune pentru a scrie motive de rugăciune pentru a le împărtăși cercului mai larg de oameni care se roagă. Rugați-L pe Dumnezeu să ajute și să încurajeze personalul de pe câmp și administrativ din organizațiile Alianței din Pacific pentru a-și împărtăși nevoile de rugăciune. Uneori, scrierea într-o limbă care nu le este cea maternă îi împiedică să comunice clar nevoile de rugăciune. Rugați-vă pentru coordonatorii de rugăciune să persevereze în colectarea informațiilor despre rugăciune. Rugați-vă pentru discernământ din partea Duhului Sfânt, în timp ce ei scriu și pledează pentru rugăciunea pentru mișcarea de traducere a Bibliei și activitățile conexe pentru comunitățile de limbi din Pacific.
Sursa: Wycliffe România
via Ce trebuie să știi atunci când îți alegi un partener de viață
1. Partenerul de viață te va influența extrem de mult (fie pentru cer, fie pentru iad);
2. Alegerea este pentru toată viața (Rom. 7:2; Rom. 10:9).
De obicei, ne evaluam potențialul partener după 3 elemente: înfățișare, personalitate și popularitate.
1. Înfățișarea are de-a face cu fizionomia, părul, greutatea, înălțimea, culoarea pielii, îmbrăcămintea etc. – însă aceasta ne creează probleme. Aproape toți oamenii ar dori să schimbe ceva la înfățișarea lor. Tinerii au tendința de a-și alege partenerul după modelele prezentate de societate, însă majoritatea băieților și fetelor nu pot concura cu manechinele și fotomodelele prezentate de revistele actuale. Mai mult, e clar că trecerea timpului va produce schimbări majore în fizionomia noastră. Prin urmare, acest element este important în procesul alegerii, dar nu este cel mai important.
2. Personalitatea are de-a face cu temperamentele noastre.
• Sangvinul (petrecărețul) este o persoană foarte deschisă, vorbește tot timpul și știe să povestească multe. Îi face pe ceilalți să râdă. E o persoana veselă, optimistă și entuziastă. Se împrietenește ușor și nu îi place deloc să fie singură.
• Colericul (activul) este o personalitate deschisă, dar este mult mai activ și productiv decât sangvinul. Colericul este un conducător înnăscut, greu de dezamăgit.
• Melancolicul (seriosul) ia totul în serios și se concentrează în mod constant asupra unui lucru. Este tăcut, retras, înclinat spre artă. Este altruist și sensibil la nevoile celorlalți. De asemenea, tinde să fie perfecționist.
• Flegmaticul (imperturbabilul) este o persoană închisă. Stă deoparte și se relaxează. Nu se grăbește niciodată, dar este atentă față de ceilalți și are mulți prieteni. De obicei, alege modalitatea cea mai ușoară de a rezolva ceva și de a evita conflictele. Rareori se înfurie pe cineva sau din cauza unei situații. E bine să cunoaștem persoane cu diferite temperamente. Noi spunem ca „ceea ce se aseamănă, se adună”, însă experiența ne arată, mai degrabă, că „extremele se atrag”. Oricum, chiar dacă personalitatea este importantă, ea nu este cel mai important lucru în alegerea partenerului.
3. Popularitatea. A fi popular înseamnă să faci parte dintr-un grup de oameni preferați: „cei mai inteligenți”, „cei mai amuzanți”, „cei mai îndrăzneți și curajoși”, „blondele cu ochi albaștri”, „fetele/ băieții cu bani”, „fata/băiatul pastorului”, „cântăreții” etc. Adevăr: popularitatea oricărui om este trecătoare. Dacă îți alegi partenerul după popularitatea lui, nu vei avea garanția unei relații de căsătorie fericite.
1. Să fie creștin „născut din nou” (2 Cor. 6:14-16).
O persoană născută din nou va fi o persoană de caracter! 1 Cor. 13. Caracterul e mai important decât fizionomia, temperamentul sau popularitatea! O relație cu o persoană nemântuită va putea să-ți ruineze viața și chiar să te conducă spre iad. Totodată, va fi și o influență negativă pentru ceilalți tineri mai slabi în credință care vor călca pe urmele tale și pe care-i vei avea pe conștiință pentru păcatele/căderile lor. Atenție la caracter, obiceiuri, interese și personalități similare sau complementare! Nici factorul sănătate fizică nu trebuie neglijat! Nu vei găsi partenerul „ideal”. De aceea, discerne între principiile care nu se negociază și între mofturile personale!
2. Să fie de acord (Amos 3:3).
1. Dumnezeu ne călăuzește prin Biblie (vezi mai sus). Citește Biblia!
2. Dumnezeu ne călăuzește prin circumstanțe (Rut 2).
3. Dumnezeu va aduce situații în care tinerii să poată interacționa: împreună la școală, la aceeași biserică, la același grup de părtășie, la aceeași tabără, în aceeași misiune etc. Fiți pe fază!
4. Dumnezeu ne călăuzește prin oameni (Rut 3). Dumnezeu poate să folosească adesea și sfaturile părinților, ale păstorilor sau ale creștinilor mai experimentați. Ia aminte!
5. Dumnezeu ne călăuzește prin mijloace supranaturale: semne, proroci (Gen 24:42-46).
6. În alegerea partenerului obligatoriu consultă-ți părinții! (Prov. 6:20-23, Efes. 6:2-3) Dintre toate rudeniile pe care le are o persoană, părinții sunt cei mai interesați să-i meargă bine pe toate planurile. Ei își cunosc sau ar trebui să-și cunoască cel mai bine copiii. De aceea, apelați la sfatul părinților chiar înainte de a începe o posibilă relație de prietenie. Chiar dacă nu o să vă convină întotdeauna ce vă vor zice, să știți că ei vă iubesc și vă doresc numai binele.
În final, după ce te-ai lăsat călăuzit de Dumnezeu și te-ai orientat bine, ești hotărât să te căsătorești în viitorul apropiat, abordează persoana care prezintă interes pentru tine și întreabă-o dacă acceptă o relație de prietenie în care să îți permită să o cunoști mai bine. Explică-i că acest gest nu înseamnă o propunere pentru căsătorie, chiar dacă scopul unei asemenea relații este cunoașterea în vederea căsătoriei.
Inițiativa unei asemenea propuneri trebuie să vină din partea băiatului. Dacă el nu are curajul, înseamnă că nu e suficient de matur și că nu e gata să se însoare.
Material extras din cartea Căsătorie și Familie de Lucian Oniga și se adresează în spexial tinerilor care urmează să se căsătorească. Comandă pachetul promoțional carte + DVD accesând următorul link: http://alfaomega.tv/librarie/tineret-relatii-familie/c%C4%83s%C4%83toria-%C8%99i-familia-lucian-oniga-pachet-carte-dvd-produs#axzz50w5SLcDx
„Obiceiurile pe care le-ai observat la partenerul tău în perioada de prietenie nu se vor schimba – vor continua, ba chiar se vor înrăutăți”, scrie Sherman. „La început, fiecare arată cea mai bună parte a lui/ei. Dar, pe măsură ce ne obișnuim unul cu celălalt, și alte trăsături încep să iasă la iveală”.
Fie că problemele sunt mici sau mari, căsătoria nu e o soluție pentru niciunele.
„La scurt timp după nuntă, majoritatea începem să vedem defectele și lipsurile partenerului, pe care le-am trecut cu vederea înainte de ceremonie”, explică Smalley în Ready to Wed („Gata de nuntă”, n. tr.). „Știi ce se întâmplă apoi, nu?”, continuă Greg. „Începem să luăm drept bun mitul conform căruia dacă soțul sau soția ar putea schimba unul sau două lucruri cheie, căsătoria noastră ar fi grozavă”.
După cum notează și Kittlitz, „Mulți încep căsătoria crezând că sursele de tensiune se vor dizolva automat după ce se căsătoresc; în realitate, aceste puncte sensibile escaladează adesea”.
Situația devine foarte dificilă când problemele nu se reduc la faptul că partenerul se uită prea mult la televizor sau nu vrea să ducă gunoiul. Fie că e vorba de alcoolism sau de pornografie, căsătoria nu va elimina toate ispitele, nu va rezolva totul.
În același fel, căsătoria nu va înlătura sentimentele de singurătate fiindcă partenerul tău – contrar concepției populare, emise de mass-media – nu te poate completa. „Nicio persoană nuu te poate completa”, scrie Todd Foley în articolul despre unitate „și, dacă te aștepți ca cineva să facă asta, poți crea un precedent toxic pentru relația ta.
Toate aceste idei pornesc de la o concepție greșită privitoare la ce e căsătoria.
Reflectând asupra propriei căsnicii, Smalley scrie: „E enorm de util să știi că Dumnezeu a creat căsătoria – cu bucuriile și încercările ei, cu suișurile și coborâșurile pe care le are, cu momentele frumoase și cu cele mai urâte – ne ajută să creștem în asemănarea cu Hristos”. Având acest adevăr în minte, luptele, provocările, conflictele și problemele care continuă să se ivească „nu mai par atât de amenințătoare”.
Sursa: Focus on the Family
Alte materiale despre relații și viața de familie te așteaptă aici: https://alfaomega.tv/crestinulsisocietatea/relatii
Urmăriți emisiunea Realități și perspective 114 – Planul de pace propus israelului si palestinienilor – invitat este pastorul Marius Birgean. Temele abordate includ: Planul de pace propus de Trump pentru Orientul Mijlociu; Planul lui Dumnezeu cu națiunile
Alte ediții ale emisiunii „Realități și perspective” te așteaptă aici: https://alfaomega.tv/intelegereavremurilor/rsp
Israelul și Sudanul au convenit să înceapă o cooperare care să ducă la normalizarea relației dintre cele două țări. E un eveniment istoric, reprezentând și cea mai importantă reușită diplomatică israeliană din ultima vreme în privința legăturii cu Africa.
Prim-ministrul Israelului, Beniamin Netanyahu, și general-locotenentul Abdel Dattah al Burhan, șeful Consiliului de Suveranitate al Sudanului, s-au întâlnit luni (3 februarie 2020) la Entebbe, sub auspiciile președintelui Ugandei, Yoweri Kaguta Museveni.
„Am convenit să începem o cooperare al cărei țel este normalizarea relațiilor dintre cele două țări”, a declarat Israelul.
Al Burhan „este dornic să își ajute țara să se modernizeze, scoțând-o din izolare și punând-o pe harta lumii”, conform declarației făcute.
Netanyahu „crede că Sudanul se îndreaptă într-o direcție pozitivă”.
Luni dimineața, înainte să plece să în Uganda, Netanyahu spunea că speră „ca la sfârșitul zilei să aibă vești bune pentru Israel”.
Schimbarea din Sudan în domeniul relațiilor cu Israelul face parte din eforturile Sudanului de a determina SUA să elimine sancțiunile economice pe care i le-a impus și de a îmbunătăți situația națiunii.
Sudanul, a cărei populație e majoritar musulmană, a fost ostil față de Israel până acum. Israelul este singura țară în care sudanezilor le este interzis accesul, având în vedere că, în trecut, Sudanul a avut legături cu Hamas, Hezbollah și Iran.
Această evoluție în domeniul diplomatic constă într-o schimbare de anvergură a politicii externe sudaneze, care, până de curând, a fost aliniată cu Iranul și a servit drept punct de trecere pentru transportul de arme din Iran în Orientul Mijlociu.
Israelul are acum legături strânse cu Sudanul de Sud, care și-a câștigat independența în 2011.
În ultimii ani, premierul israelian Beniamin Netanyahu a făcut multiple vizite de ordin politic în țările Africane. În urma lor, politicieni din acele țări au vizitat Israelul, contribuind la stabilirea unei relații mai bune.
Sursa: TPS
Fii la curent cu știri și reportaje din lumea creștină: https://alfaomega.tv/stiri
„Nimeni să nu disprețuiască tinerețile tale!”
Har si Pace
Universul între paginile unei cărți
Blog Filozofic
Har si Pace
Cristian Ionescu
Blog evanghelic de teologie publica
cu Dănuț Jemna
Har si Pace
Simion Ioanăș
E viată pe pământ!
Inca un gand
... pentru arădeni şi despre arădeni...şi nu numai!
Un Barzilai izvorât din Dan - O anagramare pentru Daniel Branzai
Har si Pace
Cip! Cip!
Har si Pace
Informaţia e putere.
Pentru ca în viitor nu vreau să se spună "Acele timpuri au fost întunecate pentru că până și el a tăcut"...
Locul in care te intalnesti cu CREDINTA.
Har si Pace
Mana Zilnica
"Ceea ce face farmecul unui om este bunatatea lui"
...din inima pentru tine
Har si Pace
Pecetea Dumnezeului Celui Viu primită de către Maria Divinei Milostiviri în mesajele de la Sfânta Treime și Fecioara Maria
A topnotch WordPress.com site
Susținem misionari și proiecte de misiune peste tot în lume
...fără cravată
de Teofil Stanciu
Lumea contemporana in lumina profetiilor
Luați cu voi ... puțin leac alinător și puțină miere, mirodenii, smirnă, fisticuri și migdale - Geneza 43:12
Ca sa stii!
Gânduri către o altă lume...
Revista Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste din România
Blog of Danut Manastireanu
Hrană pentru minte și lumină pentru suflet
Răspunsuri relevante și actuale din Biblie
„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (IOAN 3: 16) „Dacă cred că există Dumnezeu şi El nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă nu cred că există şi El există cu adevărat, atunci am pierdut foarte mult.” (BLAISE PASCAL, filosof, matematician și fizician creștin francez)
Blog Creștin Ardelean Viorel 