Evanghelistul Franklin Graham la tribunal — Noutati Crestine

Evanghelistul Franklin Graham a apelat la tribunal nevoit să lupte pentru libertatea sa religioasă în Regatul Unit. Predicile lui Graham au fost anulate în diverse locații, după presiunile exercitate de activiștii LGBT, din cauza mentalității sale biblice privind sexualitatea și căsătoria. Potrivit purtătorului de cuvânt al lui Graham, având în vedere că organizatorii evenimentelor au […]

Evanghelistul Franklin Graham la tribunal — Noutati Crestine

“Coronavirușii” sufletului tău — Ciprian Barsan

Este un motiv de îngrijorare la cote mondiale legat de moartea subită din China, oameni secerați pe străzile orașelor, sute de morți, mii de oameni infestați, iar situația pare a fi scăpată de sub control. Acest virus mortal face ravagii și a creat panică generală prin înfiorătoarele imagini cu trupuri ale oamenilor secerate pe străzi. […]

“Coronavirușii” sufletului tău — Ciprian Barsan

Ultimul mesaj al evanghelistului Luis Palau — Noutati Crestine

A ieșit din sărăcie pentru a influența președinți și papi. Este numit și Billy Graham al Americii Latine, numărul oamenilor care au auzit predicile lui ajungând la mai bine de un miliard în toată lumea. Recent, John Jessup de la CBN a vorbit cu Luis Palau înainte să împlinească 85 de ani, o vârstă la […]

Ultimul mesaj al evanghelistului Luis Palau — Noutati Crestine

OSEA, CARTEA LUI.

OSEA, CARTEA LUI.

OSEA, CARTEA LUI. Această primă carte din colecţia de scrieri a prorocilor mici, colecţie cu care se încheie VT, aşa cum îl avem noi, provine din sec. al 8-lea î.Cr. şi, împreună cu Amos, este adresată împărăţiei lui Israel, deseori numită de Osea ca Efraim. Avem toate motivele să credem că prorocul se trăgea din N şi a iubit ţara şi oamenii ei. De aceea, a fost destul de dificil pentru el să pronunţe aceste mustrări şi ameninţări, când apelurilor lui nu li s-au acordat atenţie. Intensitatea sentimentelor lui poate fi măsurată după vivacitatea limbii. El pune alături metafore şi comparaţii în aluzii care în zilele lui spuneau fără îndoială foarte mult, cu toate că înţelesul lor real scapă uneori cititorului modern. Schimbările de subiect sunt bruşte şi, în absenţa expresiilor introductive, nu este clar unde se sfârşeşte un pasaj şi unde începe celălalt. Se pare că materialul a fost aranjat într-o ordine cât de cât cronologică, şi a recunoaşte situaţiile istorice care stau la baza cuvintelor prorocului înseamnă a găsi o cheie importantă a înţelegerii textului.

I. Conţinutul pe scurt

1:1 Titlul

1:2-9 Familia prorocului înainte de 752 î.Cr.

1:10-2:1 O predică pe marginea numelor copiilor lui

2:2-15 Israel cel necredincios este prosper acum, dar nu pentru multă vreme

2:16-23 Noul legământ al Domnului

3:1-15 Dragostea Domnului va birui

4:1-5:7 Condamnarea aspră a închinării păgâne şi consecinţele acesteia

5:8-7:16 Panică odată cu năvălirea asirienilor, cca. 733 î.Cr.

8:1-14 Dezintegrarea religioasă şi politică

9:1-9 Prorocul dispreţuit avertizează cu privire la Exil

9:10-17 Populaţia lor va scădea

10:1-8 Altarele lor vor fi ruinate

10:9-15 Vor secera ce au semănat

11:1-11 Dragostea lui Dumnezeu evită pedeapsa

11:12-12:14 O predică cu privire la Iacov, amăgitorul

13:1-16 Moartea este inevitabilă, exilul este iminent, cca. 724 î.Cr.

14:1-8 Promisiunea Domnului de a ierta pe cei care se vor întoarce la El

14:9 Sfaturi de încheiere

II. Contextul istoric

Deşi Osea a prorocit în Israel, versetul de început menţionează un singur împărat, pe Ieroboam al Il-lea, care a domnit în Israel. Cei care l-au urmat au fost consideraţi nedemni de a fi menţionaţi, iar perioada activităţii lui Osea este marcată de domniile împăraţilor din Iuda. Perioada la care se referă prorociile sunt ultimii 30 de ani ai împărăţiei de N. După ani de prosperitate, reflectaţi în prorocia lui Amos, dar văzuţi de acesta ca o perioadă de abuzuri crase a resurselor pe care le-au primit de la Dumnezeu, declinul a început brusc, după moartea lui Ieroboam II (753 î.Cr.). Comportamentul exuberant şi plin de încredere care este zugrăvit în Osea 4 şi 5 ne sugerează o perioadă de început a activităţii prorocului, când din punct de vedere politic totul părea în ordine şi economia era în plină dezvoltare. La vremea aceea, o prorocie care anunţa nimicirea părea incredibilă.

Pe măsură ce timpul trecea, este posibil ca desfăşurarea evenimentelor să fi dat credibilitate spuselor prorocului, dar atitudinile nu s-au schimbat cu uşurinţă, nici chiar după ce au fost ameninţaţi cu invazia. Armatele asiriene au mărşăluit tot mai aproape de Israel, în timpul domniei lui Tiglat-Pileser III (745-727 î.Cr.), până când în 743 Damascul a fost silit să plătească tribut. Înainte de moartea lui Menahem, împăratul lui Israel, în 742/741, acelaşi împărat consemnează faptul că a primit tribut de la Israel. La o dată mai târzie, pentru a evita deportarea, fiecare bărbat trebuia să plătească o sumă de bani echivalentă cu preţul unui sclav (2 Împăraţi 15:19-20).

O încercare de revoltă împotriva Asiriei a fost întreprinsă de Pecah, împăratul lui Israel (740-732 î.Cr.) în alianţă cu Siria (Isaia 7); chiar dacă Iuda s-ar fi alăturat coaliţiei, cauza ar fi fost tot lipsită de speranţe. Puterea asiriană a fost foarte mare şi în 732 î.Cr., Damascul a căzut în mâinile duşmanilor. Tot atunci a fost invadat şi Israelul, teritoriul Galileii anexat şi mulţi dintre oamenii lui Israel duşi în captivitate (Osea 7:8-9). Era în perioada domniei lui Osea (732-723/2 î.Cr.) când s-a făcut apel la Egipt (2 Împăraţi 17:4), într-o încercare de a se elibera de sub jugul asirian (Osea 9:3; 11:5; 12:1). Încercarea a fost nereuşită, Osea a fost dus în captivitate şi în 722 Samaria a căzut, după o împresurare de 3 ani.

În ciuda înrăutăţirii situaţiei politice nu a existat nici o îmbunătăţire în modul de viaţă al israeliţilor, şi nu a existat nici o dorinţă din partea nimănui de a asculta de cuvintele prorocului.

III. Modul de viaţă al lui Israel

Spre deosebire de contemporanul său Amos, Osea a pus marea parte a vinei penru colapsul lui Israel pe adoptarea unui stil de viaţă străin, împrumutat de la vecinii canaaniţi. Mergând după „Baal”, prescurtarea folosită de proroc pentru zeitatea păgână şi tot ceea ce era asociat cu cultul acesteia, Israel s-a angajat să practice un sistem care i-a afectat nu numai închinarea. Fiecare domeniu al vieţii, începând de la lucrul câmpului, folosirea timpului liber, îndatoririle şi angajamentele sociale şi până la deciziile şi relaţiile politice, au fost toate afectate de acest sistem. Baalii au fost priviţi ca sursa fertilităţii (2:5; 4:10) şi a prosperităţii financiare (2:8). Pentru a te închina lor nu era necesară nici disciplina personală şi nici standardele morale înalte. În schimb, ritualurile care implicau orgii şi care se practicau la altarele păgâne au făcut apel la partea senzuală a naturii omeneşti şi a militat împotriva a tot ceea ce se înţelegea prin moralitatea stabilită de legământul din vechime.

Liderii naţiunii, regi, preoţi şi negustori, au fost vinovaţii principali care au promovat modul acesta de viaţă (5:1-7). El a devenit norma, iar pasiunea prorocului de a face şi a promova binele a fost interpretată ca o nebunie (9:7). Dacă cei puternici din ţară trebuiau să-şi asume mustrarea şi să iniţieze reforma, prorocul avea înaintea sa o sarcină de neinvidiat. Există dovezi că la primele semne ale năvălirii asiriene au fost anumite încercări ale israeliţilor de a se căii (6:1-3), dar acestea au fost superficiale şi nu au început să aibă ca rezultat reformarea societăţii.

În societate au dominat nelegiuirea şi nedreptatea. Hoţia şi tâlhăria pe drumuri, furtul, uciderile, beţiile, intrigile (6:7; 7:7) şi toate relele care se trag din acestea sunt menţionate de proroc – dar preocuparea lui nu se limitează la alcătuirea unei liste de păcate şi să arate cu degetul. Ceea ce-l întristează şi-l face să protesteze este alegerea pe care a făcut-o Israel respingându-L pe Domnul, cu care Israel a fost „logodită”, pentru dumnezei fără nici o valoare care, nu le putea da prosperitate ci, dimpotrivă, puteau aduce numai nimicire, atât ţării cât şi poporului ei.

IV. Implicarea prorocului

Pentru Osea nu a fost o întâmplare că propria lui experienţă personală l-a pregătit să înţeleagă adevărul profund al dragostei eterne pe care a avut-o Domnul pentru Israel, în ciuda faptului că Israel L-a respins. Modul în care Osea exprimă acest lucru (1:2) ridică probleme pentru cititorul din zilele noastre. Orice explicaţie ar fi încercat să dea un biograf, uitându-se înapoi, Osea putea vedea că experienţa lui nu a fost un accident. Domnul a fost în ea, pregătindu-şi servul pentru o lucrare pe care n-ar fi putut-o duce la îndeplinire fără acea formă anume de suferinţă.

Soţia lui, Gomera, i-a născut trei copii a căror nume vorbesc despre judecata lui Dumnezeu: „Izreel”, locul unde sabia lui Iehu a pus capăt dinastiei lui Omri (2 Împăraţi 9:23-10:17), „Cea fără îndurare” şi „Nu este poporul meu” (1:4-9). Se pare că după aceea Gomera l-a părăsit pe soţul ei pentru a trăi o viaţă de promiscuitate care îi convenea şi că, în cele din urmă, ajungând să fie trecută şi neatrăgătoare, s-a simţit părăsită, dar a fost răscumpărată de soţul pe care-l părăsise. După ce a ţinut-o pentru o vreme ascunsă, el i-a redat locul de soţie. Întâmplarea nu este povestită explicit, căci intenţia nu este aceea de a ne impresiona cu încărcătura emoţională ci de a demonstra caracterul constant al dragostei lui Dumnezeu. De aceea, există diferente de interpretare a acţiunii prorocului, dar în ce-o priveşte pe Israel, Domnul va deschide o cale de întoarcere spre El după o disciplinare în Exil, şi „Nu-i poporul Meu” va deveni din nou „fiii Dumnezeului Celui viu” (1:10).

Pentru a-l ajuta să înţeleagă situaţia, Osea s-a folosit de cunoştinţele pe care le avea despre patriarhi, în special despre Iacov, care s-a luptat să obţină ceea ce dorea chiar dacă trebuia să lupte cu Dumnezeu (12:2-14). Şi totuşi. Dumnezeu a făcut ceea ce a dorit El, chiar şi cu acest bărbat care a recurs la înşelătorie şi din care s-a născut naţiunea. Întocmai după cum Iacov a atras asupra sa exilul, tot aşa şi Efraim îşi pregătea nimicirea. Ca şi în cazul lui Iacov când exilul nu însemna sfârşitul, tot aşa prorocul a văzut că Exilul nu va fi ultimul cuvânt privitor la vinovăţia lui Israel.

Osea a cunoscut şi întâmplarea Exodului şi a meditat la semnificaţia pe care o avea aceasta pentru vremea lui (11:1-4). Ca un tată cu copii neascultători, Domnul a furnizat poporului Său cele necesare, cu toate că ei nu şi-au dat seama de sursa sănătăţii şi a prosperităţii lor. Dragostea Domnului, asemănătoare cu dragostea unui părinte grijuliu, a continuat să se manifeste în ciuda faptului că fiii Săi erau răzvrătiţi şi L-au respins. El totuşi îl numeşte pe Efraim „poporul Meu” (11:7). Conflictul dintre dragostea Domnului şi nevoia de a pedepsi şi de a distruge a sfâşiat inima lui Dumnezeu (11:8). Aici prorocul se apropie foarte mult de revelaţia NT cu privire la dragostea lui Dumnezeu, aşa cum este văzută pe cruce.

În 9:7 se face aluzie la opoziţia din partea autorităţilor, în lumina tratamentului pe care l-au suferit prorocii dinaintea lui (1 Împăraţi 19:2; 22:8; Amos 7:12-13), nu este surprinzător faptul că Osea a fost privit ca un om slab de minte ce se amesteca în treburile altora, ca unul care trecea drept nebun, care la caz de nevoie putea fi închis. El s-a identificat cu suferinţele Domnului şi a avut parte de ele, în măsura în care a iubit cu o dragoste asemănătoare Lui.

V. Teologia din cartea lui Osea

În timp ce Amos a avut un mesaj pentru vecinii lui Israel cât şi pentru poporul lui Dumnezeu, Osea se concentrează asupra relaţiei dintre Domnul şi Israel, legaţi printr-un legământ al cărui angajament şi simbol era numele lui Iahve (12:9). Condiţiile legământului sunt menţionate în 13:4, unde se face referire la prima poruncă. Evident, Cele zece porunci au fost cunoscute. Numele Iahve apare foarte frecvent, şi când se foloseşte Elohim, apare întotdeauna împreună cu adjectivul posesiv „Dumnezeul vostru” sau „Dumnezeul nostru”. De patru ori Osea foloseşte numele El, Cel Sfânt (11:9,12), Dumnezeul cel viu (1:10), Domnul oştirilor (12:5). Aici accentul cade pe faptul că nimeni nu se poate compara cu Dumnezeul lui Israel.

Pe un alt plan, Osea vede că Israel a atras necazul asupra sa. Dezastrele naturale şi înfrângerile militare pe care le-a suferit Israel au avut la bază legea providenţială a cauzei şi efectului, cu toate că Osea nu a vorbit niciodată despre ea ca şi cum ar acţiona într-un mod mecanic. Domnul Însuşi acţionează în circumstanţe, mâncând în secret „ca şi molia” ca să nimicească, sau „ca o putreziciune” ca să aducă prăpădul (5:12). Această lege va acţiona până judecata deplină se va duce la îndeplinire. Secerişurile vor fi fără rod (9:2), va fi zadarnic ca cineva să adune bogăţii (9:6), femeile nu vor mai zămisli, şi chiar dacă vor da naştere copiilor, aceştia vor fi născuţi pentru a pieri în război (9:11-14). Oamenii trebuie să înveţe că misterioasa putere reproductivă pe care o posedă ei, cât şi cea a plantelor şi animalelor nu este în cele din urmă sub controlul oamenilor. Există o retribuţie proprie omului care acţionează de îndată ce s-a produs un abuz.

Osea utilizează comparaţii extraordinare pentru a-L asemăna pe Domnul cu un leu, cu un leopard şi cu o ursoaică ai cărui pui i-au fost furaţi (13:7-8). În fiecare caz, animalul nu face nici mai mult nici mai puţin decât ceea ce face el prin natura lui. Aşa de mare a fost dragostea Domnului că El nu s-a putut abţine să răcnească, să nimicească şi să devoreze. Şi El a fost privat de dragostea poporului lui şi armatele asiriene literalmente vor sfâşia, vor devora şi vor târî după ele prada. Atât evenimentele istorice cât şi lumea naturii sunt coordonate conform voii Domnului.

Au privit oare contemporanii lui Osea acuzaţiile prorocului ca fiind exagerate, aşa încât pedeapsa să apară prea mare în raport cu fapta? Este posibil să fi fost aşa, întrucât Osea a insistat că pe parcursul întregii lor istorii, cu excepţia poate a primei perioade ce a urmat Exodului (2:15; 11:1), Israel a fost un popor răzvrătit. Imediat după ce au luat contact cu închinarea lui Baal în pustie, natura lor adevărată a început să se vadă (9:10; 13:16). Cererea unui împărat a fost un alt semn de apostazie (13:10; cf. 9:15), şi prorocul a comentat asupra prăbuşirii monarhiei pe măsură ce împăraţii au fost ucişi şi au fost înlocuiţi de uzurpatori (7:7; 8:4). Din nou, istoria s-a dovedit a concura la planurile lui Dumnezeu şi înţelesul ei poate fi discernut de omul care este în acord cu cuvântul lui Dumnezeu. Apostazia contemporanilor lui Osea a fost punctul culminant al unei răzvrătiri îndelungate şi acum a sosit timpul ca Dumnezeu să o curme. De fapt, Israel nu L-a cunoscut pe Domnul, cu toate că ei au pretins că-L cunosc (8:2). De aceea, ei au înţeles greşit felul în care El trata cu ei. O astfel de înstrăinare nu putea fi rezolvată, datorită în mare măsură faptului că lui Israel nu i s-a admis nici o înstrăinare. Nici apelurile şi nici ameninţările nu i-au impresionat şi, de aceea, pedeapsa trebuia să vină.

Fără îndoială că Israel a făcut mult caz de închinarea publică. Formula de pocăinţă (6:1-3) se poate să fi fost o „formulă generală de confesare”, iar altarele nu duceau lipsă de închinători (4:13; 8:11). S-au adus jertfe şi ritualurile au fost păstrate, dar oamenii erau conştienţi de nevoia de a fi iertaţi numai într-o mică măsură şi, de aceea, închinarea nu avea ca rezultat vieţi schimbate (6:4-6). Cunoaşterea lui Dumnezeu i-ar fi putut face pe israeliţi conştienţi de enorma lor nevoie de iertare şi de necesitatea enormă de a răspunde pozitiv dragostei statornice a lui Dumnezeu. Fără acestea nu ar fi existat niciodată dreptate şi o convieţuire corectă între oameni.

În lumina tuturor celor de mai sus, ce speranţe putea Osea prezenta pentru timpul lui sau pentru viitor? El ştia că următoarea fază va fi exilul şi nimicirea a tot ceea ce a îndrăgit Israel. Atunci, ei nu se vor mai putea apropia de idolii lor (2:6), nu-şi vor mai putea ţinea sărbătorile şi sărăcia le va aduce aminte de nevoia lor disperată (2:9 ş.urm.). Această experienţă îi va face să se întoarcă la Domnul (2:7) şi va face ca „nevasta îndărătnică” să asculte încă odată la cuvintele Lui de dragoste (2:14). Rezultatul va fi o adevărată pocăinţă (3:5) şi o relaţie de căsătorie care va dăinui (2:19-20).

Mai spre sfârşitul cărţii, când sabia Asiriei aproape îşi îndeplinise misiunea, prorocul a găsit speranţă meditând la Exod (12:13). În vremea Exodului, Israel nu a meritat deloc să fie izbăvit şi totuşi Dumnezeu a lucrat prin prorocul Său Moise şi le-a adus această izbăvire. Ei mai au şi acum acelaşi Domn (13:4), Singurul în care ei mai aveau speranţă (14:4). Suferinţa pe care a văzut-o prorocul ataşată dragostei lui

Dumnezeu urma sa aibă ca rezultat întruparea şi Crucea. Isus Cristos urma să poarte pedeapsa înstrăinării oamenilor şi să le deschidă calea de comunicare din nou cu Dumnezeu. Mărturisirea din 14:1-3 urma să devină semnificativa pentru oameni şi binecuvântarea promisă va deveni realitate (14:4-8). După acestea, Domnul Îşi va arăta faţă de ei grija şi dragostea

BIBLIOGRAFIE

W.R. Harper, Hosea, ICC, G.A.F. Knight, Hosea, 1960; W. Rudolph, McKeating, AmosHosea, Micah, 1971; H.W. Wolff, Hosea, E.T. 1974. J.G.B.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/07/osea-cartea-lui.html

Osea

Osea

hoseaideas

Cu Osea intrăm în „cărţile celor 12″. Acest grup de profeţi mai sunt numiţi şi „profeţii mici” din cauza conţinutului redus al profeţiilor lor. În nici un fel însă, ei nu sunt „mici” ca însemnătate.

Scurte ca nişte telegrame duhovniceşti, cărţile lor sunt la fel de urgente şi de convingătoare. Iată-l de exemplu pe Osea: cartea lui vorbeşte despre infidelitatea faţă de Dumnezeu, prezentând-o ca pe un adulter spiritual. În ultimă analiză, orice păcat este o teribilă infidelitate în dragostea noastră faţă de Domnul. Mesajul acestei ,,telegrame“? ,,Păcatul îl răneşte pe Dumnezeu, dar ne distruge pe noi înşine“.

Dacă profeții mari apar în Biblie într-o oarecare ordine cronologică, cărțile profeților mici nu sunt ordonate astfel. De fapt, Amos a fost cronologic cea dintâi, chiar dacă apare a treia în șirul celor doisprezece. Ioel a fost probabil cel din urmă, dar este așezat imediat după Osea și înaintea lui Amos. Chiar dacă Ioel, Obadia și Iona sunt aproape imposibil de datat, conținutul lor este mult mai important decât stabilirea datelor vieții celor care le-au scris.

Titlul: Cartea poartă numele profetului care a scris-o, Osea. Numele vine dintr-o rădăcină lingvistică comună cu numele Iosua şi Isus. Osea (Hosea) înseamnă ,,salvare, mântuire“ și a fost numele purtat inițial de una din cele doisprezece iscoade trimise în Canaan (Num. 13:8), căreia Moise i-a adăugat particula ,,I“ de la Iehova (Num. 13:18). „Osea” înseamnă „mântuire”, în timp ce Iosua şi Isus includ în plus prezenţa celui care produce mântuirea: „Salvarea vine de la Domnului” sau „Domnul este Mântuitorul”. Rezumând cele scrise mai sus, putem spune pe drept că această carte a lui Osea este ,,cartea salvării lui Israel“ sau pur și simplu că această carte poartă numele ,,Mântuire“, ,,Izbăvire“ sau ,,Salvare“.

Autorul: Iona și Osea sunt singurii profeți ridicați de Dumnezeu în Regatul de Nord. Osea n-a fost un profet crescut în şcoala profeţilor, ci un om ridicat din mijlocul poporului. Tatăl său s-a numit Beeri (Osea 1:1), iar soţia lui Gomer (Osea 1:3). Din căsnicia lor s-au născut trei copii: doi băieţi şi o fată (Osea 1:4, 6, 9) care au servit ca semne cu un mesaj simbolic pentru Israel.

  • Izreel, care înseamnă ,,Dumnezeu va semăna“și este o aluzie la faptul că Iehu a mers prea departe în cruzimea cu care și-a ucis dușmanii la Izreel (2 Regi 9 – 10). Ei se vor întoarce și vor recuceri țara. Dumnezeu pedepsește chiar și atunci când pedepsele Lui par că întârzie.
  • Lo-Ruhama, care înseamnă ,,Fără îndurare“. Este starea în care se află Israel astăzi. Dumnezeu continuă să-i îngrijească providențial pe evrei, dar ei sunt departe de a se bucura de îndurările Lui ca pe vremuri (Osea 3:4).
  •  Lo-Ami, care înseamnă ,,Nu-i poporul meu“ și proclamă lepădarea temporară a poporului ales din cauza păcatelor lui (Osea 1:8).

Nu mai cunoaştem alte amănunte despre Osea. Numele lui nu mai apare în nici o altă carte a Bibliei.

Data: Osea şi-a rostit mesajul pentru poporul împărăţiei lui Israel (Osea 5:1), pe vremea lui Ozia (767-739 î.Cr.), Iotam (739-731 î.Cr.), Ahaz (731-715 î.Cr.) şi Ezechia (715-686 î.Cr.), toţi aceştia fiind din împărăţia lui Iuda. Probabil că după căderea Samariei şi ducerea lui Israel în robie, Osea s-a refugiat în împărăţia lui Iuda şi de aceea îşi datează activitatea după împăraţii care erau familiari noilor săi cititori. Când şi-a început Osea activitatea în Israel, Ieroboam al doilea mai era încă pe tron (782-753 î.Cr.). Aceasta îl face pe Osea un contemporan mai tânăr al profetului Amos. De fapt, activitatea lui a fost paralelă cu activităţile profeţilor Isaia şi Mica, care şi-au rostit mesajele în împărăţia lui Iuda. Îndelunga activitate profetică a lui Osea a acoperit aproape 50 de ani, străbătând între 755-710 î.Cr. vremea ultimilor 6 împăraţi dinaintea ducerii Israelului în robia Asiriană.

Contextul scrierii: Perioada de timp dintre domnia lui Ieroboam şi robia babiloniană este „ultima turnantă” din traseul istoric al împărăţiei lui Israel. Din ce în ce mai mult, lucrurile au început să se precipite înspre rău. Ieroboam al doilea a fost ultimul împărat de pe tronul Israelului care a fost instalat prin ceva ce a semănat măcar cu o alegere divină. Cu moartea sa şi cu asasinarea fiului său Zaharia (2 Împ. 10:30 şi 15:8-12), ia sfârşit dinastia instituită de Iehu. Cei care se vor succeda de acum la tron, vor pune mâna pe putere prin lovituri de stat. Şalum îl asasinează pe Zaharia după numai o lună de domnie; Menahem îl asasinează pe Şalum, tot după o singură lună petrecută pe tron. Pecah îl asasinează şi el pe Pecahia, iar Osea (împăratul, nu profetul) ajunge la tron prin asasinarea ucigaşului Pecah.

A fost o perioadă cumplită de istorie. Loialitatea faţă de tron era ca şi inexistentă. În toate ungherele se ascundeau şi complotau conspiratorii. Anarhia se ridica valuri, valuri, iar poporul pierduse orice stabilitate şi orice măsură (Osea 4:1, 2; 7:1, 7; 8:4; 9:15). În jurul tronului pângărit şi însângerat, naţiunea putrezea în imoralitate şi idolatrie. Instabilitatea politică a slăbit mult tăria Israelului. Încrederea lor în Domnul era inexistentă! Ţara alerga între Egipt şi Asiria după alianţe internaţionale (Osea 7:11). Din punct de vedere spiritual, situaţia era şi mai grea decât situaţia politică. Imediat după scindarea de Ierusalim şi de casa lui David, Ieroboam făcuse Israelul să păcătuiască cu viţeii de aur pe care-i instalase la Dan şi Betel. Fusese o vreme în care idolatria îl simboliza totuşi măcar pe Iehova, Dumnezeul evreilor (1 Împăraţi 12:25-33). Cu timpul însă, idolul a căpătat putere prin sine însuşi şi Israelul l-a părăsit pe Domnul. Viţeii de aur au devenit în scurt timp o uşă deschisă pentru idolatria cea mai rudimentară şi mai îndrăcită. Astarteele şi Baali au intrat în inimile poporului, întunecându-le minţile şi târându-i în cele mai murdare ritualuri şi în crudele sacrificii ale copiilor. Iată o listă incompletă a relelor împotriva cărora a vorbit Osea:

– necinste (4:1, 2),
– crime şi vărsări de sânge (4:2; 5:2; 6:8),
– hoţii la drumul mare săvârşite şi de tâlhari, dar şi de preoţi (6:9; 7:1),
– imoralitate practicată pe scară naţională (4:2, 11; 7:4),
– necinste în comerţ şi în justiţie (10:4; 12:7),
– idolatrie demonică (4:12-13; 8:5; 10:1, 5; şi extraordinarul 13:2: „Şi jertfind oameni, sărută viţei!”),
– beţie (4:2; 7:5),
– o totală lipsă de sensibilitate şi de căinţă faţă de Dumnezeu (4:4; 13:14).

Trist tablou al unui popor care făcuse odinioară un legământ de credincioşie faţă de Dumnezeu şi faţă de Legea Sa!

Amos și Osea au profețit în secolul al VIII-lea înainte de Christos, iar cărțile lor au fost printre cele dintâi incluse în canonul Bibliei. Cu toate că ele se concentrează asupra evenimentelor din Regatul de Nord al Israelului, este bine să așezăm cuvântările lor în contextul evenimentelor care se întâmplau atunci în lume, în special al celor cu implicații directe asupra cursului istoriei de azi.

În orizontul geografic îndepărtat, prin secolul VIII dinainte de Christos au apărut Roma și Cartagena. Rivallitatea dintre ele a produs ,,războaiele punice“, din care a ieșit triumfătoare Roma. Asta a dus la formarea Imperiului roman. Civilizația legii romane s-a impus pretutindeni, au apărut pretutindeni celebrele drumuri romane, care vor contribui așa de mult la răspândirea Evangheliei la începutul erei creștine.

În același secol au apărut și ,,Jocurile Olimpice“ din Grecia. Filosofia greacă a captivat lumea, iar limba greacă a devenit pretutindeni limba artei și a culturii. Homer a devenit cronicarul Mediteranei, pe malurile căreia grecii au plantat orașe cetăți, după modelul celor existente deja de mult în Grecia continentală. Zece astfel de cetăți-stat au fost plantate și în zona din nordul Israelului, formând un conglomerat cu numele ,,Decapolis“ – Δεκάπολις (Mat. 4:25; 5:20: Marcu 7:31). Filosofii greci au instalat în aceste cetăți ,,democrația“, după modelul arătat în ,,Republica“ lui Platon, un tipar care permează și astăzi societățile ,,civilizate“.

În Orientul îndepărtat, China și India s-au ridicat ca puteri coloniale cu influență mare.

Între cele două zări ale orizontului geografic, Israelul Și Iuda erau plasate providențial la răscruce de drumuri comerciale, în chiar buricul pământului, acolo de unde ar fi trebuit să răspândească pretutindeni cunoștința despre Dumnezeu, despre natura Lui și despre planurile Lui cu omenirea. Relația lui Dumnezeu cu poporul Lui se afla însă într-o mare criză. În loc să servească tuturor popoarelor drept model de dependență de Dumnezeu și de binecuvântare, poporul ales trăia în neascultare. Legământul încheiat la Sinai stipula că Dumnezeu îi va binecuvânta mai mult decât pe toate celelalte popoare dacă ei vor asculta de El sau îi va blestema mai mult decât pe toate celelalte popoare dacă ei vor refuza să-L asculte. Israelul a avut în față privilegii și responsabilități. În secolul VIII dinainte de Christos, Dumnezeu se întreba ce să facă cu un popor pornit să se îndepărteze din ce în ce mai mult de El.

Cele două regate

Un scurt rezumat al istoriei precedente lui Amos și Osea ne va ajuta să înțelegem îngrijorarea lui Dumnezeu. În secolul opt înainte de Christos, poporul lui Dumnezeu trăia sfâșiat în două regate. Ajunseseră regate cu un rege vizibil, cum aveau toate celelalte popoare și cum doriseră să fie și ei cam cu 200 de ani în urmă, dar asta nu le-a adus nici un fel de fericire. Dimpotrivă! Impozite nesuferite le erau impuse ca să finanțeze viața extravagantă de la curtea regală, iar tinerii lor mureau în războaiele aventuroase inițiate de orgoliile celor de pe tron. N-au stat sub domnia unui singur rege decât în timpul primilor trei care au domnit peste țară. Cel dintâi fusese ,,alesul poporului“, înalt la statură și frumos la chip, dar foarte mic și urât în caracter. Când a încetat să mai asculte de Dumnezeu a fost îndepărtat de la domnie și Dumnezeu le-a dăruit ca rege pe unul ,,după inima Lui“, David. În ciuda începutului strălucit și acesta a căzut în păcat. O singură privire acolo unde nu trebuia l-a făcut să calce nu mai puțin de cinci din cele zece porunci: a poftit, a curvit, a mințit, a ucis și a necinstit numele Domnului. După acel incident n-a mai fost niciodată ce fusese mai înainte, iar în după amiaza aceea nefastă a început declinul lui Israel. Al treilea rege a fost Solomon, fiul lui David. El a dus regatul pe culmi nemaintâlnite de glorie și belșug, dar a supus poporul la impozite teribile și la muncă forțată. A lăsat în urma lui un templu măreț, dar un popor divizat. Semințiile din nord erau nemulțumite că mai toate resursele naționale fuseseră îngrămădite la Ierusalimul din sud. De îndată ce a murit Solomon, în țară a început războiul civil. Cei din nord s-au răsulat împotriva celor din sud și s-au format imediat două regate rivale. Zece seminții din nord au format o confederație numită pretențios și tendențios ,,Israel“ (adevăratul popor al lui Dumnezeu), abandonând tronul de la Ierusalim, căruia i-a rămas credincioasă doar seminția lui Iuda.

Bineînțeles că asta a însemnat că nordiștii au renunțat la Templu și la familia regală. Și-au ridicat propriile altare la Bethel și la Samaria și au inițiat o altă dinastie, nu cea davidică, pe care promisese Dumnezeu că o va binecuvânta. Cronica din 1 și 2 Regi consemnează istoria disperată a acestor domnitori din regatul de nord. Durata medie a domniei lor a fost de trei ani. Mulți dintre ei au fost asasinați și schimbați prin lovituri de stat. A fost o formă instabilă de guvernare, ceea ce nu trebuie să ne mire, pentru că au fost lipsiți de binecuvântarea lui Dumnezeu.

Regatul din sud a dus-o ceva mai bine, regii stând pe tron în medie treizeci și trei de ani (interesant că Domnul Isus a murit când avea aproximativ această vârstă).

Condițiile sociale

Pace

Ca să putem înțelege corect mesajul profetic al lui Amos și Osea este necesar să pătrundem în condițiile socio-politico-economice de atunci. A fost o vreme de pace și prosperitate. Teribila Asirie era marea putere a zilei, dar vizita profetului Iona la Ninive a domolit pentru câțiva ani amenințarea pe care o reprezenta Asiria pentru Israel. Asirienii de atunci s-au pocăit de violențele lor războinice și, pentru o vreme, teama de o invazie asiriană a fost suspendată.

Prosperitate

Ca urmare a vremii de pace, Israelul a cunoscut o mare prosperitate, mai ales în timpul domniei lui Ieroboam al doilea, care a reușit să creeze stabilitate în țară. Poziția de pod între Europa și Asia a înlesnit Israelului să controleze marele rute comerciale, să inițieze schimburi de mărfuri și să-și înmulțească capitalul bancar.

Bogații și săracii

Cu toate că prosperitatea a dus la o îmbunătățire a condițiilor generale de viață, diferențele dintre cei bogați și cei săraci s-au adâncit teribil. Este un fenomen pururea prezent în astfel de vremuri, pentru că oamenii înzestrați profită mult mai mult de posibilități decât oamenii neînzestrați. În țară a apărut luxul exorbitant. Era la modă să ai o a doua casă, numită reședință de vacanță, situată de regulă la munte, în care te puteai refugia să te odihnești în lunile de arșiță.

A apărut o nouă aristocrație, de îmbogățiți peste noapte, căreia nu-i păsa de soarta celor nevoiași.  Când mulți aveau două case, unii n-aveau nici măcar un acoperiș deasupra capului.

Condițiile morale

Abundența a îndoit rigiditatea moralității. Cei ce puteau cumpăra fără limită au devenit ,,fără limită“ în toate aspectele vieții. Societatea a fost zguduită de scandaluri financiare. Corupția a invadat până și sistemul juridic. Cine avea bani, avea invariabil dreptate. N-au mai ținut cont de ziua de odihnă, trecând la afaceri nonstop, șapte zile pe săptămână pentru maximalizarea profitului. Lăcomia a dus la nedreptate, iar libertatea la libertinaj. Abuzurile de sexualitate și consumul de alcool au devenit practici cotidiene.

Cu toate că au trecut de atunci 2700 de ani, paralela cu cultura noastră occidentală este evidentă.

Viața religioasă

Culmea, activitățile religioase nu au fost abandonate, ci, dimpotrivă, amplificate. Nu era vorba însă de religia străbună a lui Israel, ci de tot felul de forme religioase împrumutate de la alte popoare, mai ales de la cele păgâne din străvechiul Canaan. Să nu mai spunem că negustorii veniți din est și din vest au adus și ei în Israel formele lor religioase. Devenise la modă închinarea la ceea ce ei numeau ,,mama natură“. Și la Betel și în Samaria, ,,închinătorii“ aveau partide de sex cu bărbați și femei prostituate ca să înduplece divinitatea să le fertilizeze câmpul și să le asigure o recoltă mai bună. Într-o contradicție clară cu legea primită de la Dumnezeu, evreii au pus chiar un vițel de aur la Betel.

În rezumat, poporul lui Dumnezeu destinat să fie preoție împărătească și un neam sfânt, ajunsese să fie asemenea tuturor celorlalte neamuri. Dumnezeu ar fi fost deplin justificat să se spele pe mâini de ei și să aleagă în locul lor un alt popor. Dumnezeu nu face însă așa ceva. El se consideră căsătorit cu poporul Israel și, prin natura Sa, urăște divorțul.  Ca unul care a încheiat un legământ, El este decis să meargă până la capăt. Asta nu a însemnat însă că s-a făcut că nu le vede comportamentul. La darea Legii, pe vremea lui Moise, Dumnezeu i-a înștiințat pe evrei că neascultarea va atrage asupra lor blestem în loc de binecuvântare, iar prin Amos și Osea, vedem cum și-a disciplinat El poporul.

Disciplina divină

Foamete

Pentru că oamenii îmbrățișaseră cultul idolatru al fertilității a fost potrivit ca Dumnezeu să le arate că promiscuitatea lor sexuală n-a avut nici un efect pozitiv asupra recoltelor de pe câmp (Amos 4:6). Câțiva ani la rând, recoltele au fost teribile. Prin aceasta, Dumnezeu le-a spus: ,,Treziți-vă! Voi depindeți de mine, nu de zeițele feritilității!“ Pedeapsa a fost însă zadarnică. După ea, ca după toate celelalte, s-a tras o singură concluzie: ,,Și tot nu v-ați întors la Mine“(Amos 4:6-9). S-au dus să curvească în continuare chiar și cu burțile goale.

Secetă

Dumnezeu a închis cerul și norii n-au mai dat ploaie, ceea ce a fost o catastrofă într-o țară așa de dependentă de ,,apele de sus“ (Amos 4:7-8).

Plăgi asupra câmpului

Dumnezeu i-a lovit cu rugina în grâu și cu tăciune (Amos. 4:9). Un popor legat de Dumnezeu prin legământ ar fi trebuit să înțeleagă că ceva nu merge bine și să stea de vorbă cu El, dar n-au făcut-o.

Plăgi pe câmp și invazii străine

Peste acestea, Dumnezeu a trimis peste câmpuri lăcustele și animalele au ajuns să moară de foame. S-ar fi cuvenit ca poporul Lui Dumnezeu să înțeleagă și să se întoarcă la El, dar nu s-au întors.

Vedem că fiecare pedeapsă a fost mai grea decât cea precedentă, dare ei tot n-au înțeles și nu s-au pocăit:

,,Am trimis în voi ciuma, ca în Egipt; v-am ucis tinerii cu sabia şi am lăsat să vi se ia caii, am făcut să vi se suie în nări duhoarea taberei voastre. Şi, cu toate acestea, tot nu v-aţi întors la Mine, zice Domnul“ (Amos 4:10).

Sub pedepse, țara a continuat să stea nepăsătoare:

,,Vai de cei ce trăiesc fără grijă în Sion şi la adăpost, pe muntele Samariei, vai de mai-marii aceştia ai celui dintâi dintre neamuri, la care aleargă casa lui Israel!… (Amos 6:1).

Ca și cum ar fi fost disperat să le atragă atenția, Dumnezeu i-a amenințat atunci cu încă două mari nenorociri.

Un cutremur de pământ

A fost cu mult mai mult decât o simplă vibrație a scoarței terestre. Peste mai bine de două sute cincizeci de ani, evenimentul intrase deja în istorie ca ,,marele cutremur“. Profetul Zaharia îl menționează:

,,Veţi fugi atunci în valea munţilor Mei, căci valea dintre munţi se va întinde până la Aţel, şi veţi fugi cum aţi fugit de cutremurul de pământ pe vremea lui Ozia, împăratul lui Iuda“ (Zaharia 14:5 ).

Iordanul curge spre Marea Moartă prin crăpătura unei falii adânci în crusta terestră, prelungită apoi spre Marea Roșie. Tensiunile acumulate acolo își așteaptă descătușarea din vremurile de apoi.

Cutremurul ar fi trebuit să le arate că viața umană este fragilă ca un pai în fața tăriei Celui Atotputernic. Dar evreii au refuzat cu încăpățânare să se întoarcă la Dumnezeul lor.

Exilul robiei

Ultima pedeapsă din partea lui Dumnezeu a fost să-i lase să fie invadați de asirieni și târâți într-un exil din care nu s-au mai întors niciodată. Aceasta s-a întâmplat în 721 î.Ch., la 30 de ani după Amos și la 10 ani după lucrarea lui Osea. Astăzi, în secolul XXI, lumea se întreabă dacă cei întorși în Israel mai pot purta pe drept numele acesta, pentru că din robia de atunci s-au întors de fapt numai cei din Iuda, de unde și numele de iudei (jews) purtat de ei astăzi.

S-ar putea să pară un preț prea mare pentru o simplă neascultare. Nu uitați însă că Dumnezeu a făcut tot ceea ce putea să facă, avertizându-i și pedepsindu-i, dar ei s-au încăpățânat să stea departe de El. Domnul le-a vorbit prin Amos și Osea. El nu pedepsește înainte de a explica necesitatea pedepsirii. Prin profețiile celor doi, Dumnezeu și-a deschis inima față de popor:

,,Nu, Domnul, Dumnezeu, nu face nimic fără să-Şi descopere taina Sa slujitorilor Săi prooroci.Leul răcneşte: cine nu se va speria? Domnul, Dumnezeu, vorbeşte: cine nu va proroci?’ Strigaţi de pe acoperişul palatelor Asdodului şi de pe palatele ţării Egiptului şi spuneţi: ,,Strângeţi-vă pe munţii Samariei şi vedeţi ce neorânduială mare este în mijlocul ei, ce asupriri sunt în ea!“ (Amos 3:7-9).

Astăzi, cartea Apocalipsei este un avertisment clar de ceea ce va face Dumnezeu cu oamenii care nu se întorc la El, dar câți o iau în serios și câți se întorc din cauza ei la Domnul? Ce ar putea să ne mai facă Dumnezeu ca să înțelegem?

Profeții ,,ultimei șanse“

Amos și Osea au fost profeții ,,ultimei șanse“ pe care i-a trimis Dumnezeu celor din Israel. Deși cei doi au avut cam același mesaj, personalitățile lor au fost diferite. Amos a fost dur, Osea a fost delicat. Amos i-a acuzat pe față și le-a spus răspicat că ce făceau ei nu era bine. Osea i-a îmbiat mai mult cu o chemare dulce și i-a tras spre Dumnezeu cu funii de dragoste. Dacă Amos s-a adresat minții, Osea le-a vorbit inimii. Amos s-a concentrat asupra dreptății divine, Osea le-a vorbit oamenilor despre har și milă. Amos le-a transmis oamenilor gândurile lui Dumnezeu, Osea le-a transmis sentimentele Lui.

Există pasaje paralele în Amos și Osea, dar deosebirile dintre caracterele lor ies foarte clar în evidență. Este interesant că ultimele cuvinte rostite de Dumnezeu prin Osea reprezintă o ultimă chemare tandră, plină de emoție, subliniind că Dumnezeu aștepta ca națiuna să se pocăiască, iar El să nu fie silit să trimită asupra lor pedepsele teribile pe care le anunțase.

Conţinutul cărţii: În cei 50 de ani de misiune profetică, Osea şi-a repetat mereu cele trei părţi ale mesajului său:

(1) Dumnezeu este mâniat la culme pentru păcatele în care trăieşte poporul Său şi din pricina aceasta
(2) judecata este făcută şi pedeapsa este sigură; totuşi
(3) dincolo de această mânioasă pedepsire, Dumnezeu păstrează poporului o iubire veşnică, plină de bunătate şi credincioşie, care pregăteşte deja planuri pentru timpul în care ei se vor întoarce la El.

Primele 3 capitole ale cărţii sunt autobiografice şi simbolice. Osea este îndemnat de Dumnezeu să se căsătoarească cu o femeie pe nume Gomer. Căsnicia profetului cu această femeie necredincioasă şi dedată la păcatul curviei, devine o alegorie a tragediei pe care o trăieşte Dumnezeu în relaţia Lui cu nestatornicul şi necredinciosul Israel. Este evident că, în succesiune logică, capitolul 2 este o „tălmăcire” spirituală a situaţiei neplăcute în care l-a pus Dumnezeu pe Osea. Urmează apoi capitolul 3 al cărţii, care priveşte adânc în viitor până spre vremea sfârşitului în care Israelul se va întoarce la Domnul: „După aceea, copiii lui Israel se vor întoarce şi vor căuta pe Domnul, Dumnezeul lor, şi pe împăratul lor David; şi vor tresări la vederea Domnului şi a bunătăţii Lui, în vremurile de pe urmă” (Osea 3:5).

Restul de capitole ale cărţii sunt o culegere de pasaje retorice ale profetului. Este foarte greu să stabileşti o ordine oarecare în aceste fragmente de cuvântări înflăcărate. Ele sunt izbucniri de gelozie din partea unui Dumnezeu al iubirii.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Osea este cunoscut prin faptul că prezintă lipsa de credincioşia a poporului Israel faţă de Dumnezeu drept o infidelitate spirituală. Cuvintele rostite de el sunt tari şi tăioase. Idolatria este numită „curvie”, iar idolii vremelnici sunt numiţi „ibovnici” (Osea 2:2-5).

În noianul de cuvinte tari există totuşi şi un cuvânt duios şi plin de dragoste. El este „heşed” şi este unul dintre cele mai perfecte echivalente pentru dragostea dumnezeiască. „Heşed” este iubirea compătimitoare şi dezinteresată. Heşed este dragostea statornică şi imposibil de înlăturat. David a folosit cuvântul acesta, atunci când a căutat pe cineva din casa vrăşmaşă a fostului împărat Saul pentru că dorea să le facă un bine: „David a zis: „A mai rămas cineva din casa lui Saul, ca să-i fac bine din pricina lui Ionatan?” (2 Samuel 9:1). Ţineţi minte că David făcuse un legământ cu Ionatan, prin care se angajaseră să-şi facă bine unul altuia (1 Sam. 18:3; 20:14-16; 42). Pasajele în care Osea vorbeşte despre „heşed” sunt: Osea 2:19; 4:1; 6:4, 6; 10:12; 12:6.

Iată cum este descrisă manifestarea lui „heşed” în cadrul relaţiei pe care o are Dumnezeu cu Israelul:

„Poporul Meu este pornit să se depărteze de Mine; şi dacă sunt chemaţi înapoi la Cel Prea înalt, niciunul dintre ei nu caută să se ridice. „Cum să te dau Efraime? Cum să te predau Israele? Cum să-ţi fac ca Admei? Cum să te fac ca Ţeboimul? Mi se zbate inima în Mine, şi tot lăuntrul Mi se mişcă de milă! Nu voi lucra după mânia Mea aprinsă, nu voi mai nimici pe Efraim; căci Eu sunt Dumnezeu, nu un om. Eu sunt Sfântul în mijlocul tău, şi nu voi veni să prăpădesc” (Osea 11:7-9).

Heşed este dragostea în virtutea Legământului încheiat între Dumnezeu şi oameni.

Mesajul cărţii: Cartea lui Osea este o chemare la pocăinţă. Capitolul 14 al cărţii este un mesaj de dragoste şi de chemare pentru toţi aceia care s-au îndepărtat vreodată de Domnul. Osea mai este însă şi altceva. Profeţia aceasta este un avertisment împotriva idolatriei şi a îndepărtării de Dumnezeu. Chiar şi formele simbolice care pretind că-L arată pe Domnul nu sunt altceva decât o cursă pentru suflet. Toate apostaziile mari au apărut la început ca o mică şi neesenţială depărtare de la simplitatea şi claritatea mesajului Scripturii. Din acest punct de vedere, am putea spune că Ieroboam al doilea şi ceilalţi împăraţi după el, au cules doar ceea ce semănase la începutul istoriei lui Israel, primul Ieroboam, făuritorul celor doi viţei de aur. Am putea reformula avertismentul lui Osea în cuvintele apostolului Ioan: „Copilaşilor, feriţi-vă de idoli” (1 Ioan 5:21).

Ce putem învăța noi din cărțile lui Amos și Osea?

Mai întâi, trebuie să spunem că nici Amos, nici Osea n-au reușit să-i întoarcă pe cei din Regatul de Nord la Dumnezeu. Cuvintele lor le-au intrat evreilor pe o ureche și le-au ieșit pe cealaltă, așa că Dumnezeu a fost obligat să le aplice copiilor Lui pedeapsa. În anul 721 î.Ch. Asiria  a cucerit țara și i-a dus pe locuitorii ei în robie, de unde nu s-au mai întors niciodată.

Apoi, trebuie să notăm că există o mare deosebire între situația lor și situația noastră. Cei din Israel au trăit într-o ,,teocrație“ unde Biserica și Statul erau una și aceeași realitate. În Noul Testament nu mai este așa. Biserica și Statul sunt deosebite și clar delimitate. Biserica Îi aparține lui Dumnezeu, iar Statul aparține ,,lumii“  de acum, aflată în sfera de influență a Diavolului. Deviza după care ne conducem noi astăzi este ,,Dați dar Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu“ (Mat. 22:21).

Creștinii trăiesc concomitent în două împărății. Sunt cetățean al țării în care am pașaport, dar sunt și cetățean al Împărăției lui Dumnezeu. Nu putem deci lua mesajele lui Osea și Amos și să le aplicăm țării în care trăim. Există însă numeroase pasaje care se pot aplica și la viața Bisericii creștine de azi, iar Noul Testament conține multe extrase din cartea lui Osea. Căsnicia lui Osea a fost o ilustrație a relației lui Dumnezeu cu poporul Israel, dar poate funcționa metaforic și ca o ilustrație a relației dintre Domnul Isus și Biserică.

SCHIŢA CĂRŢII

Introducere – O păţanie cu tâlc (cap. 1 – 3)

I. Dumnezeu este sfânt (cap. 4-7)
Cele cinci învinuiri, 4-5
Falsa „întoarcere”, 6
O vindecare imposibilă, 7

II. Dumnezeu este drept  (cap. 8-10)
Trâmbiţa anunţă pedeapsa, 8:1-etc.
Textul este o vestire a pedepsei care va veni.

III. Dumnezeu este dragoste (cap. 9-14)
Un Dumnezeu care tânjește (11:1, 4, 8, etc.)
Un Israel care nu poate scăpa nepedepsit (12)
Triumful final al iubirii (14)

Din punct de vedere al acțiunii, cartea profetului lui Osea se împarte astfel:

  • căsnicia lui Osea (cap. 1 – 3)
  • păcatel lui Israel (cap. 4 – 7)
  • pedepsirea lui Israel (cap. 9 – 10)
  • viitoarea restaurare a lui Israel (cap. 11 – 14).

(Unele pasaje au fost traduse din Pawson, David. Unlocking the Bible. HarperCollins Publishers.)

https://scripturile.wordpress.com/2013/01/23/osea/