Numele lui Dumnezeu în Vechiul Testament de Tiberiu Emeric Pop

download - Copie

Numele lui Dumnezeu în Vechiul Testament

de Tiberiu Emeric Pop

Cuprins:

  1. Introducere
  2. Numele lui Dumnezeu
  3. Elohim – Dumnezeu
  4. Yahweh – Eu sunt, Eu sunt Cel ce sunt
  5. El Elyon – Dumnezeul Preaînalt
  6. Adonai – Domnul şi Stăpânul
  7. El Roi – Dumnezeul care vede
  8. El Shaddai – Dumnezeul cel Atotputernic
  9. El Olam – Dumnezeul Etern
  10. Yahweh Iireh – Domnul va purta de grijă
  11. Yahweh Rafa – Domnul care te vindecă
  12. Yahweh Nissi – Domnul este Steagul meu
  13. Yahweh Mekodishem – Domnul care vă sfinţeşte
  14. El Qanna – Dumnezeul gelos
  15. Yahweh Shalom – Domnul păcii
  16. Yahweh Sabaoth – Domnul oştirilor
  17. Yahweh Raah – Domnul este Păstorul meu
  18. Kedosh Israel – Sfântul lui Israel
  19. El Gibbor – Dumnezeul cel Puternic
  20. El Khai – Dumnezeul cel Viu
  21. Yahweh Tsidkenu – Domnul neprihănirea noastră
  22. Yahweh Shama – Domnul este aici
  23. Attiq yomin – Cel îmbătrânit de zile
  24. El Elim – Dumnezeul dumnezeilor
  25. Încheiere

Mai multe materiale pentru Theophilos   şi cărţi electronice găsiţi pe Internet la:

 www.theophilos.3x.ro

 CAPITOLUL 1  Introducere

Societatea noastră este definită de contextul post-modernist şi post-creştin, care admite un pluralism relativist,  sincretism religios, precum şi anularea valorilor-etalon care jalonau evoluţia vieţii sociale în toate aspectele ei.  Acest context influenţează şi Biserica, deoarece ea fiinţează în societate şi, deşi are aşteptări escatologice,  este fundamentată în istorie.  În momentul în care toţi se declară ba creştini, ba credincioşi unui dumnezeu comun tuturor religiilor, credem că  este important să-L prezentăm pe Dumnezeul cel atotputernic, singurul Dumnezeu adevărat. Teologii vorbesc  despre Deus absconditus, Dumnezeu care rămâne transcendent şi incognoscibil, dar şi despre Deus revelatus,  Dumnezeu care Se revelează creaţiei Sale, Se dezvăluie oamenilor. El este neschimbător, e în afara timpului şi ni  Se face cunoscut în libertate suverană, în manifestări alese de El însuşi. În lucrarea de faţă, destinată celor care  acum încep desluşirea tainelor sau misterelor Dumnezeirii accesibile nouă, ne propunem să cercetăm câteva  adevăruri legate de Dumnezeu, aşa cum le învăţăm din revelaţia Sa. în general se spune că Dumnezeu Se  revelează în mod universal în natură, în istorie şi în conştiinţa umană, iar în mod specific Se revelează prin Isus  Cristos şi Sfânta Scriptură. Noi am ales să ne aplecăm asupra Sfintei Scripturi, pentru a-L cunoaşte pe  Dumnezeu aşa cum ni Se revelează El şi aşa cum generaţii de credincioşi L-au putut cunoaşte de-a lungul  secolelor.

Deoarece un studiu exhaustiv ar trece de limitele impuse acestei lucrări, vom privi doar la Numele lui Dumnezeu  pe care le găsim în Sfânta Scriptură, ele furnizând suficiente adevăruri despre Dumnezeu, Persoana Sa şi  caracterul Său. Credem că un bun studiu triadologic în Teologia sistematică sau un bun studiu al Teologiei  Vechiului Testament trebuie să cuprindă în mod necesar studiul Numelor lui Dumnezeu. întrucât aceste Nume se  găsesc în Vechiul Testament, este important să înţelegem că o caracteristică fundamentală a gândirii ebraice e  ilustrată în semnificaţia dată numelui unei persoane, numele fiind privit ca o descriere a personalităţii cuiva şi  este indisolubil legat de natura acelei persoane. Evreii vedeau numele, cuvintele, îmbrăcămintea, bunurile şi locul  natal al cuiva ca părţi ale personalităţii sale, în sensul că un om are un număr de extensii ale personalităţii sale  care nu pot fi separate de el. Aşadar, pentru o bună înţelegere a adevărului, va trebui să privim la Numele lui  Dumnezeu din perspectiva celor mai sus amintite. Vom putea vedea în acest sens nume date lui Dumnezeu de  către poporul Său, de exemplu Yahweh Nissi – Domnul este Steagul meu (Exod 17:15), dar şi nume sub care  Dumnezeu S-a revelat poporului Său, de exemplu Yahweh Mekodishem – Domnul Cel ce te sfinţeşte (Exod  31:13b).

Când Dumnezeu ne este descris în Scriptură, se folosesc termeni şi expresii folosite pentru sentimente şi senzaţii  omeneşti, pentru relaţii care sunt parte naturală a societăţii şi familiei (procedeu numit „antropomorfism“), dar  aceasta nu înseamnă că omul credincios devine un „amic“ al lui Dumnezeu doar pentru că El este descris în  termeni omeneşti. Dumnezeu ia iniţiativa în revelarea Sa către om, dar păcatul, deşi nu anulează imaginea Sa,  poate duce la o înţelegere deformată a acestei imagini; şi aceasta pentru că modul în care îl înţelegem noi pe  Dumnezeu este filtrat prin propria noastră structură mentală. Aşadar, atributele Sale nu sunt nişte concepţii  proiectate asupra Sa, ci sunt caracteristici obiective ale naturii Sale, şi fiecare dintre aceste atribute nu arată  ceea ce este El în Fiinţa Sa (El rămâne astfel Deus absconditus), ci indică fie ceea ce nu este El în Fiinţa Sa, fie  ceva din ceea ce însoţeşte natura Sa şi activitatea Sa. Structura noastră mentală, pe care am menţionat-o  anterior, este afectată de păcat şi, de aceea, Dumnezeu a binevoit să fie numit, prin bunăvoinţa Sa, folosind  acele lucruri care sunt proprii naturii noastre. Aşa cum arată Claus Westermann, fiecare înfăţişare a lui  Dumnezeu – Dumnezeu care salvează, Dumnezeu care binecuvântează sau Dumnezeu care suferă cu oamenii –  cere o reacţie diferită, o pluralitate de răspunsuri ale omului. Răspunsul sau răspunsurile omului definesc  caracterul relaţiei dintre Dumnezeu şi om, aşa cum vom arăta pe parcurs.

Dumnezeu nu are un Nume, sau este mai presus de orice Nume, pentru că esenţa Dumnezeirii e mai presus de  ceea ce putem cuprinde cu mintea sau exprima cu vocea (pentru kabbalişti, Dumnezeu nici nu poate fi numit,  singura Sa desemnare autentică fiind tocmai refuzul ode a Se încadra în vreo definiţie; Dumnezeu este Em-Sof,  Cel care nu are sfârşit, El este Ne-Sfârşitul, Infinitul, şi de aceea nici un nume, nici măcar tetragrama YHWH nu  ar putea defini esenţa Sa, tocmai pentru că ea este infinită, deci cu neputinţă de definit8), spunea Toma de  Aquino, dar totuşi chiar El foloseşte un Nume când i Se revelează lui Moise. în acest caz, Numele este apelativ,  însemnând Natura Divină10 şi echivalează cu El în Persoană. Şi nu numai acest Nume, ci şi celelalte pe care Şi le  ia Dumnezeu indică aspectul personal al naturii Sale şi se referă la relaţia Sa cu persoanele mai degrabă decât la  relaţiile Sale cu natura.

Urmează deci să ne aplecăm asupra câtorva Nume ale lui Dumnezeu, din care vom putea vedea că El este  singurul Dumnezeu adevărat, că este atotputernic, atotprezent şi atotcunoscător, este un Dumnezeu care îl  iubeşte pe om şi de aceea îl ocroteşte, îl eliberează, îl salvează şi îl restabileşte pentru o viaţă de sfinţenie.  Dumnezeu este etern şi sfânt şi caută comuniunea cu omul pe care l-a creat pentru gloria Sa.

CAPITOLUL 2  Numele lui Dumnezeu

Elohim – Dumnezeu  (Geneza 1:1; Deuteronom 6:4; 10:17; Psalmul 36:5-6; 80:10)

Moise desigur îl cunoştea deja pe Dumnezeu când a scris cartea Geneza, deci nu este de mirare că el foloseşte  la îndemnul Spiritului Sfânt expresia Elohim în Geneza 1:1: „La început, Dumnezeu (Elohim) a făcut cerurile şi  pământul“. Elohim este primul Nume sub care ni Se revelează Dumnezeu în Sfânta Scriptură.

Acest Nume exprimă ideea de măreţie şi glorie, şi conţine ideea pu-terii creatoare şi guvernatoare, a  omnipotenţei şi suveranităţii. Acest Nume este deosebit de important, întrucât introduce încă de la primele  cuvinte ale Scripturii conceptul de Trinitate; aceasta, pentru că El înseamnă „mare“ sau „puternic“ (este de fapt  un termen general dat unui zeu în lumea semitică şi mai ales în religia canaanită), sugerând autoritate şi putere,  iar terminaţia him înseamnă în ebraică pluralul de trei sau mai multe persoane. De fapt, El este la singular, Eloah  (Elah în aramaică) e pluralul dual şi Elohim este pluralul care înseamnă mai mult de doi, aşa cum arată şi Conner.  Walter Eichrodt crede că4 prin folosirea pluralului maiestăţii, Elohim (unii spun că pluralul nu este de maiestate, ci  se referă la consiliul de îngeri din jurul lui Dumnezeu, alţii cred că e vorba de o formulă de autoadresare, unii se  referă la pluralul de maiestate, în timp ce alţii afirmă că pluralul face referire la miturile cosmogonice – dar noi  credem că este vorba de un indiciu al Treimii), scriitorul Genezei a intenţionat să-şi ferească propria cosmogonie  de orice urmă de gândire politeistă şi în acelaşi timp să-L prezinte pe Dumnezeu Creatorul drept Conducător  absolut şi singura fiinţă a Cărei voinţă are vreo greutate.

Aşadar, Elohim e un Nume care arată că Dumnezeu este un Creator măreţ, un suveran omnipotent şi un  Dumnezeu Treimic, Trinitar. Faptul că nu este vorba despre trei dumnezei e subliniat şi de pasajul din  Deuteronom 6:4: „Ascultă Israele: Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn“ (Shema yisrael adonai elohenu  adonai echad5). Dacă în Geneza Dumnezeu ni Se revelează ca şi Creator, în Deuteronom El ni Se arată a fi  singurul Domn, care trebuie iubit din toată inima, cu tot sufletul şi cu toată puterea (Geneza 6:5). Dacă „iachid“  arată o unitate sau singularitate absolută (şi nu se referă la Dumnezeu), „echad“ înseamnă „singurul“, dar ca o  unitate compusă („unul“ din mai mulţi). Pasajul din Deuteronom arată astfel faptul că Dumnezeu este singurul  Domn, dar şi că El e Trinitar, iar pasajul din Deuteronom 10:17 adaugă la acestea faptul că Dumnezeu, Elohim, e  Dumnezeul dumnezeilor, Dumnezeul cel Mare, puternic şi înfricoşător. Cu alte cuvinte, Dumnezeu e superior  tuturor zeităţilor şi are cu adevărat autoritate şi putere.

Tema este reluată în Psalmul 36:5-6, unde citim despre Dumnezeu (El), că e bun, fidel şi că dreptatea Sa e ceva  de neschimbat, iar judecăţile Sale sunt deosebit de adânci. Aceste atribute (şi nu degeaba e folosit cuvântul El  în v.6a: „Dreptatea Ta este ca munţii lui El“) caracterizează un Dumnezeu atotputernic, descris în Deuteronom  10: 17. în continuare, în Psalmul 80:10 citim că: „Munţii erau acoperiţi de umbra ei, şi ramurile ei erau ca nişte  cedri ai lui El“. Deşi nu atât de sugestive ca cele precedente, şi aceste cuvinte arată puterea şi autoritatea lui  Dumnezeu, care sunt evidente după citirea contextului imediat, v.7-11.

În concluzie, putem spune că Numele Elohim arată caracterul unic, dar şi Trinitar al lui Dumnezeu, puterea şi  suveranitatea Sa şi superioritatea Sa faţă de orice zeitate. Este bine ca în viaţa noastră de rugăciune şi de  închinare să ne amintim de aceste atribute ale lui Dumnezeu, iar în umblarea noastră cu El să nu uităm că trebuie  să-L iubim cu adevărat, din toată inima, din tot sufletul şi cu toată puterea.

Yahweh – Eu sunt; Eu sunt Cel ce sunt  (Geneza 2:5; Exod 3:13-14; Judecători 5:4-5,9,11)

În Geneza 2:5 întâlnim Numele Yahweh (mai nou, cercetătorii au căzut de acord asupra faptului că tetragrama  YHWH se citeşte Yahweh şi nu Iehova, deşi pronunţarea originală a acestui Nume care apare de 6.823 de ori în  Vechiul Testament s-a pierdut cu desăvârşire) care ne învaţă clar şi fără echivoc, cum spunea Maimonide,  despre substanţa lui Dumnezeu, întrucât toate Numele lui Dumnezeu sunt derivate din lucrările Sale, exceptând  Numele Yahweh. Dintre toate Numele care se dau lui Dumnezeu, se pare că Yahweh e cel mai propriu, căci are  adunat în el însuşi toată existenţa, ca o mare infinită şi nemărginită a fiinţei.

Autoexistenţa lui Yahweh nu se întemeiază pe voinţa Sa, ci pe natura Sa, El existând din necesitatea naturii  Sale de Fiinţă necauzată; dacă El ar fi propria Sa cauză, El S-ar putea anihila. Numele Yahweh vine de la hawa,  care înseamnă a fi sau a deveni. Astfel, Numele Yahweh arată existenţa de Sine a lui Dumnezeu, arată că El are  viaţa în Sine însuşi şi că nu depinde de nimeni. De altfel, pasajul din Geneza 2:5, în contextul actului creaţiei,  arată că Dumnezeu este Creatorul vieţii, ceea ce nu ar fi posibil dacă Dumnezeu nu ar avea existenţă de Sine şi  nu ar avea viaţă în El însuşi.

În Exod 3:13-14 citim că Dumnezeu Se prezintă lui Moise cu Numele Yahweh, adică „Eu sunt Cel ce sunt“ sau,  mai scurt, „Eu sunt“. Dumnezeu este etern, El nu există în timp (care e una dintre creaţiile Sale) în sensul în  care existăm noi, El există atemporal, deci transcende timpul. Dumnezeu, spre deosebire de idoli, nu este  trecător. Thomas Reed e de părere că însemnătatea idiomatică a Numelui Yahweh este „Voi fi tot ceea ce veţi  avea nevoie atunci când va fi nevoie“, iar un alt lingvist sugerează că acest Nume ar fi sigiliul legământului prin  care Dumnezeu Se angajează să fie cu Israelul în toate secolele care vor veni. Fără îndoială, expresia „Eu sunt“  poate avea aceste valenţe, potrivit cu ceea ce cunoaştem despre istoria relaţiei lui Dumnezeu cu poporul Său.  Deşi Dumnezeu S-a arătat lui Abraham, Isaac şi lui Iacob, El nu S-a prezentat sub Numele de Yahweh, ci de El  Shaddai (Dumnezeul cel Atotputernic). Abia când ajunge să Se reveleze lui Moise, Dumnezeu găseşte cu cale să  arate această latură a Fiinţei Sale, deschizând o nouă eră în istoria omenirii şi în viziunea omenirii despre  Dumnezeu.

În cartea Judecători de asemenea este folosit Numele Yahweh, în pasajul din Judecători 5:4-5,9,11 cuprins în  cântarea de laudă a Deborei, rostită cu ocazia câştigării victoriei asupra duşmanilor. în versetele 4 şi 5 ne este  prezentată puterea lui Dumnezeu, iar în versetele 9 şi 11 găsim îndemnuri de a-L binecuvânta şi lăuda pe Cel ce  Este. Aceste îndemnuri se leagă desăvârşit de imaginea avută despre Dumnezeu în pasajele în care este numit  Elohim, căci El e într-adevăr puternic şi vrednic de laudă.

Se merită să medităm asupra acestui Dumnezeu Care există în Sine şi prin Sine, Care transcende timpul şi  spaţiul, Care este stabil şi neschimbat, totdeauna prezent. Se merită să realizăm faptul că Dumnezeul nostru  este real, că El „este“, nu ca idolii păgâni care sunt doar nişte înşelăciuni demonice, se merită să nu uităm că  Dumnezeul nostru este o realitate concretă, Care nu se supune legilor create de noi, fiindcă nu e o plăsmuire a  unor minţi naive sau bolnăvicioase; El este Yahweh, „Eu sunt“!

El Elyon – Dumnezeul Preaînalt  (Geneza 14:18; Psalmul 57:3; 78:35; 91:1; Daniel 4:34-35)

Dumnezeul creator Elohim Se revelează în Vechiul Testament şi sub Numele de El Elyon, Dumnezeul Preaînalt.  Acest Nume ne arată că Dumnezeu este conducător suprem al universului şi e mai presus de oameni, de  evenimente, mai presus de idoli şi zeităţi, mai presus de orice, aşa cum am învăţat deja din Numele de Yahweh.

Un lucru deosebit de interesant este faptul că la prima menţionare a Numelui de El Elyon (Geneza 14:18),  contextul e întâlnirea dintre Avram şi Melhisedec, care era preotul Dumnezeului Preaînalt. într-o vreme în care  idolatria îşi trăia perioada de aur, o vreme în care oamenii erau prinşi în capcana diabolică a închinării la zeităţi  inventate, exista un om, probabil singurul, care îl cunoştea pe Dumnezeul adevărat şi îi servea ca preot.  Personalitatea lui Melhisedec, un arhetip al Domnului Isus, a fost atât de puternică, încât Avram, adânc  impresionat, îi dă zeciuială din toate. Putem învăţa de aici, în mod parantetic, faptul că Dumnezeu nu Se lasă  niciodată fără o mărturie în lume, oricât de coruptă ar fi aceasta.

În Psalmul 57:2-4 citim despre David cum striga către Dumnezeul Preaînalt pentru a primi izbăvire şi pentru ca  duşmanii lui să fie făcuţi de ruşine. Situaţia lui David este cruntă şi nu există nimeni altcineva care să poată  interveni pentru el, decât El Elyon, Dumnezeul Preaînalt. Doar El are autoritatea şi puterea de a trimite izbăvirea,  în bunătatea şi fidelitatea Sa. Iată adevărata măreţie a lui Dumnezeu!

Asaf, la rândul lui, în Psalmul 78:35 vorbeşte despre El Elyon atunci când relatează despre purtarea poporului  evreu faţă de Dumnezeul lor şi despre păcatele lor. Atunci când, datorită păcatelor lor, Dumnezeu îi pedepsea, ei  se întorceau la El, aducându-şi aminte că Dumnezeu este Stânca şi Izbăvitorul lor. De fapt, cine altcineva putea  să-i izbăvească, cine altcineva putea să fie garantul binecuvântării lor, dacă nu El Elyon, Dumnezeul Preaînalt?  Acest motiv este prezent şi în Psalmul 91:1-2, unde vedem că toţi care se adăpostesc la Dumnezeu sunt sub  ocrotirea Celui Preaînalt. El este Dumnezeul în care ne putem pune încrederea. De fapt, Dumnezeu nu este doar  Unul, ci şi Singurul Dumnezeu adevărat, şi de aceea numai la El găsim adăpost.  În cartea profetului Daniel sunt redate cuvintele lui Nebucadneţar, cunoscut în istoria seculară sub numele de  Nabucodonosor, care descriu trezirea sa la realitate după un timp de rătăcire mentală. După ce şi-a revenit din  licantropie, Nebucadneţar afirmă că Cel Preaînalt trăieşte etern şi stăpâneşte etern, este atotputernic şi  suveran, nimeni nu I se poate opune, şi El nu dă socoteală nimănui. Iată cum un păgân, confruntat cu  Dumnezeu, recunoaşte atributele Sale şi le proclamă binecuvântându-L. în mod parantetic, ne putem întreba de  ce trebuie ca omul să fie confruntat într-un mod atât de dramatic cu Dumnezeu, ca Nebucadneţar, pentru a  recunoaşte suveranitatea Sa atotputernică şi invincibilitatea Sa?  Însă pentru aceia care caută la Cel Preaînalt adăpost şi izbăvire, El arată bunătate şi fidelitate – şi ce bine este  să ştim că Dumnezeul nostru e Cel Preaînalt! Dacă El este cu noi, cine mai poate fi împotriva noastră?

Adonai – Domnul şi Stăpânul  (Geneza 15:8; Iosua 3:11; Mica 4:13)

Deoarece Dumnezeu Se revelează ca Domn şi Stăpân, Adonai merită toată cinstea şi supunerea. în zilele  noastre, când toţi aleargă după foloasele lor şi nu după ale lui Cristos (Fil.2:21), ne facem un mare bine dacă ne  oprim să medităm asupra acestui Nume al lui Dumnezeu.

În cartea Geneza avem menţionat acest Nume în contextul unei discuţii dintre Dumnezeu şi Avram. De fapt,  Dumnezeu îi vorbeşte lui Avram într-o vedenie şi îl încurajează să nu se teamă, fiindcă El este scutul său, El îl  apără, dar tot El este şi răsplata sa cea foarte mare. Avram răspunde promisiunilor divine folosind apelativul  Adonai, sugerând poziţia şi autoritatea Aceluia la care el apelează. Aşa cum arată Stone, numele Adonai  semnifică posesiunea şi stăpânirea lui Dumnezeu peste fiecare om, şi de aceea El cere ascultare nelimitată şi  necondiţionată de la toţi oamenii. Totuşi, spre deosebire de termenul Ba’al (posesor), Numele Adonai arată o  relaţie bazată pe dreptul lui Dumnezeu de Creator şi pe suveranitatea Sa absolută – ceea ce despre o zeitate  denumită Ba’al nu se poate spune. O mai bună traducere a exclamaţiei lui Avram din Geneza 15:2 ar fi deci  „Stăpâne Doamne“ şi nu „Doamne Dumnezeule“, deoarece Avram spune: „Adonai Yahweh“. Mai mult, Adonai  tradus prin Domnul înseamnă, după cum reiese din rădăcina cuvântului, învăţător, Stăpân sau Conducător.

În cartea lui Iosua avem alte împrejurări în care apare Numele Adonai, şi anume la trecerea Iordanului, când  Iosua încurajează poporul, arătând că garanţia prezenţei divine în mijlocul lor este chivotul lui Adonai. Ce lucru  mare şi minunat putea fi pentru Iosua şi oamenii lui să vadă că Domnul şi Stăpânul lor este în fruntea lor şi îi  călăuzeşte! Şi ce frumos se exprimă Iosua spunând: „…Chivotul Domnului, Dumnezeului întregului pământ“, câtă  onoare îi acordă el lui Dumnezeu şi cum recunoaşte el măreţia Sa! Se cade ca şi noi la rândul nostru să vorbim în aceiaşi termeni despre Dumnezeu, căci I se cuvine.

În cartea profetului Mica 4:13, Dumnezeu însuşi îşi spune Adonai într-o profeţie adresată israeliţilor. în această  revelaţie divină, Dumnezeu promite că va da victorie poporului Său împotriva celor care îi sunt duşmani. Garanţia  victoriei lor este însuşi Adonai, Domnul întregului pământ!  Oare noi, care suntem fiii lui Dumnezeu, putem ignora faptul că Tatăl nostru ceresc este Adonai, Domnul  întregului pământ, învăţătorul şi Conducătorul suprem? Putem noi oare să gândim, să vorbim sau să ne purtăm de  parcă El ar fi un idol oarecare?

El Roi – Dumnezeu care vede  (Geneza 16:13; Psalmul 32:8)

Întrucât Sarai, soţia lui Avram, era stearpă şi nu a mai avut răbdare, şi poate nici suficientă credinţă ca Domnul  să lucreze, a luat iniţiativa şi a dat pe roaba ei Hagar (Agar) de soţie lui Avram, ca măcar astfel să aibă un copil.  Când evenimentul aşteptat s-a produs, Hagar a dispreţuit-o pe stăpâna ei, iar aceasta, profund jignită, a făcut  din viaţa sclavei un iad, având mână liberă din partea soţului ei.

În urma purtării aspre a stăpânei, sclava a fugit în deşert şi a încercat să-şi ducă viaţa lângă un izvor de apă.  însă Dumnezeu a găsit-o chiar şi în deşert şi i-a poruncit să se întoarcă la stăpâni. Frumoasă perspectivă pentru  Hagar, dar dulceaţa promisiunii divine în legătură cu fiul care i se va naşte i-a dat puterea să se întoarcă şi  probabil să primească pedeapsa cuvenită pentru fapta ei. în acest tumult de evenimente, în momentul în care  Dumnezeu Se adresează lui Hagar, ea exclamă: „Tu eşti Dumnezeu care mă vede!“ adică „Tu eşti El Roi!“

Grigore de Nazians afirmă că Numele Theos dat lui Dumnezeu derivă din verbul aithein, a arde, însă Ioan  Damaschin arată că Theos poate să vină la fel de bine de la theein (a alerga, a înconjura toate) sau de la  theasthai, care înseamnă a vedea totul. Chiar dacă acest raţionament parantetic poate să nu fie corect,  afirmaţia lui Hagar arată un adevăr fundamental: Dumnezeu vede toate lucrurile. El vede şi ce este bine, şi ce  este rău, vede nu doar faptele noastre, ci şi gândurile noastre. El vede şi nevoile şi necazurile noastre, dar vede  şi fuga noastră de răspundere.

În Psalmul 32:8, Dumnezeu promite într-o cântare a lui David că va avea privirea îndreptată asupra sa. Ce  minunat, Dumnezeu care vede totul, El Roi, va avea privirea îndreptată asupra omului pe care îl iubeşte şi  veghează asupra sa zi şi noapte!  Cu siguranţă, un aspect al atotcunoaşterii lui Dumnezeu este faptul că El vede toate lucrurile. Ar trebui să ţinem  cont de acest adevăr, în umblarea noastră sub privirile atente ale lui El Roi, Dumnezeul care vede.

El Shaddai – Dumnezeul cel Atotputernic  (Geneza 17:1; 28:3; 35:11; Exod 6:3; Isaia 13:6; Ezechel 1:24)

Când Avram a avut 99 de ani, Dumnezeu i S-a arătat şi i-a zis: „Eu sunt El Shaddai, Dumnezeul cel Atotputernic.  Umblă înaintea Mea şi fii fără prihană“ (Geneza 17:1).

Aşa cum am arătat deja, particula El este un termen general pentru divinitate în lumea semitică şi mai ales în  religia canaanită, în care El este căpetenia supremă şi absolută a zeilor. Mai trebuie adăugat că în limba  akkadiană termenul „sadu“, adică munte, este asociat sau aplicat zeităţilor. Numai cine a văzut un munte poate  înţelege mesajul cuprins în Numele El Shaddai: permanenţa, măreţia, puterea şi invincibilitatea lui Dumnezeu.

Atunci când Isaac îl binecuvântează pe Iacob, în Geneza 28:1-3, el foloseşte Numele El Shaddai pentru  Dumnezeu, arătând astfel că binecuvântarea dată de om (aşa cum el şi-a binecuvântat deja fiul în versetul 1)  este nimic, dacă nu este aşezată în contextul binecuvântării date de Dumnezeul cel Atotputernic. N-ar fi rău ca  şi noi să ţinem cont de acest adevăr atunci când dorim să binecuvântăm pe cineva.

În Geneza 35:11 citim că Dumnezeu, arătându-Se lui Iacob a doua oară, îi promite că-i va schimba numele din  Iacob în Israel şi, lucru deosebit de important, Dumnezeu Se declară a fi El Shaddai, Dumnezeul cel Atotputernic.  Dumnezeu face această afirmaţie pentru a conştientiza în mintea şi inima lui Iacob faptul că El este garantul  viitorului său şi al bunătăţii sale. De fapt, Iacob deja auzise acest Nume din gura tatălui său, dar acum îl aude  chiar din gura lui Dumnezeu! Cu siguranţă că mesajul a avut un impact profund în conştiinţa lui Iacob. El înţelege  că Dumnezeu a Cărui protecţie şi binecuvântare o cerea Isaac pentru sine este Dumnezeul care a fost cu el în  toate împrejurările vieţii sale aventuroase şi Acela care vrea să-l binecuvânteze în continuare.

Stone afirmă că de fapt El Shaddai înseamnă „Cel care hrăneşte“, „Care poartă de grijă“, iar Gabhart arată că  puterea lui El Shaddai se relaţionează la legătura tandră a lui Dumnezeu cu copiii Săi, în sensul că El este  protectorul lor, Cel care le împlineşte nevoile, Cel care îi susţine şi le face bine.Aceste aspecte merită să fie  luate în considerare atunci când medităm asupra relaţiei noastre cu Dumnezeu şi ne facem planuri pentru zilele  care ne stau înainte.

La începutul misiunii lui Moise, după ce vizita făcută faraonului a adus doar necazuri în plus poporului evreu,  Dumnezeu i-a vorbit lui Moise (Exod 6:2-3) ca să îl întărească, spunându-i: „Eu sunt Domnul. M-am arătat lui  Avram, lui Isaac şi lui Iacob ca Dumnezeul cel Atotputernic, dar n-am fost cunoscut de ei sub Numele Meu ca  Domnul“. Delicata intervenţie a lui Dumnezeu într-un moment de criză în viaţa lui Moise s-a dovedit a fi oportună  şi a stabilit echilibrul lăuntric al omului lui Dumnezeu. Moise a înţeles că predecesorii săi L-au cunoscut pe El  Shaddai, Dumnezeul cel Atotputernic, dar el îl cunoaşte pe Dumnezeu ca Domnul (Yahweh), şi în felul acesta  Dumnezeu îi arată că este deosebit de predecesorii săi, e un ales al Domnului. Conştienţa acestui adevăr îl  urmăreşte apoi pe Moise şi îi dă puterea să ducă la bun sfârşit însărcinarea primită de la Dumnezeu.

Împreună cu Moise putem înţelege că Dumnezeu transcende veacurile, că El Se revelează copiilor Săi, aleşilor Săi  şi are pe inimă situaţia poporului Său ales. Dumnezeu este El Shaddai, Dumnezeul cel Atotputernic, suveran  absolut, aflat la cârma istoriei naţiunilor, dar şi la cârma istoriei personale a servitorilor Săi.

Aproape 1.000 de ani mai târziu, într-o profeţie adresată Babilonului prin gura profetului Isaia, Dumnezeu îşi  anunţă judecata şi spune: „Gemeţi! Căci ziua Domnului este aproape: ea vine ca o pustiire a Celui Atotputernic!“  Nu oricine este acela care se va judeca cu Babilonul, ci însuşi Dumnezeul cel Atotputernic! Nu oricine se va  prăvăli peste Babilon, nimicind totul în calea sa, ci Muntele! Teribile cuvinte şi teribilă judecată! De judecata unui  asemenea Dumnezeu nu exista scăpare, El este atotputernic şi nimeni şi nimic nu-L poate opri.

În cu totul alte împrejurări, profetul Ezechiel aflat lângă râul Chebar, în al cincilea an al sclaviei regelui Ioachin  (Ezechel 1:2), vorbeşte despre Dumnezeu ca despre El Shaddai (Ezechel 1:24). în vedenia avută, Ezechiel  aseamănă vâjâitul aripilor heruvimilor cu vocea Dumnezeului cel Atotputernic, cu vuietul unor ape mari. Numai un  Dumnezeu atotpu-ternic poate avea o asemenea voce, şi poate că nu greşim dacă spunem că dacă Dumnezeu  Se aseamănă cu un munte în ceea ce priveşte atributele Sale, imaginea muntelui se poate transpune în sunetul  unor ape mari în ceea ce priveşte vocea divină.

Ştim că Numele El Shaddai a servit ca Nume în perioada patriarhilor, până la Moise, dar nu era de uz cultic sau  ritual, ci moral şi etic. într-adevăr, imaginea lui Dumnezeu ca Munte este sugestivă, şi în domeniul moral şi etic al  umblării noastre cu Dumnezeu reprezintă o imagine de referinţă în ceea ce priveşte autoritatea şi fermitatea de  neclintit.

El Olam – Dumnezeul Etern  (Geneza 21:33; Isaia 40:28)

Dacă Dumnezeu este ca un munte fiindcă are toată puterea şi măreţia, El e ca un munte şi pentru că este  etern. Traducerea expresiei atta hu din Psalmul 102:27, reluată în Evrei 1:12, este „Tu eşti acelaşi“ şi reflectă  atât eternitatea, cât şi caracterul neschimbat al lui Dumnezeu.

În Geneza 21:33, după legământul făcut de Abraham cu Abimelec, vedem că-L invocă pe El Olam, Dumnezeul  Etern. Invocarea acestui Nume a fost necesară, întrucât jurământul făcut a avut un caracter permanent în  efect, şi cine altcineva putea oficializa şi sfinţi acest jurământ decât Dumnezeul Etern? Caracterul Său etern şi  neschimbat dă autoritate şi efect jurământului făcut, şi Abraham dovedeşte astfel că ştie în faţa cărei autorităţi  sau în faţa cărui martor a încheiat el jurământul cu pricina.

În cartea profetului Isaia, în Isaia 40:12-31, Dumnezeu Se descrie pe Sine ca şi Creator atotputernic şi Se pune  în antiteză cu idolii neputincioşi, folosind la un moment dat în versetul 28 Numele El Olam, Dumnezeul Etern. Dacă  toate lucrurile sunt trecătoare, dacă toate aspectele Naturii divine reflectate în creaţie au caracter trecător  (fiindcă creaţia e trecătoare), eternitatea Sa în schimb nu este ceva relativ, ceva efemer. Cerul şi pământul vor  trece, dar Dumnezeu a fost, este şi va fi.  Cuvintele lui Dumnezeu se arcuiesc peste timp şi ne înfăţişează şi nouă, ca şi poporului ales, eternitatea Sa şi  caracterul Său neschimbat. Faptele şi vorbele noastre pot fi îndoielnice, dar ceea ce spune sau face Dumnezeul  Etern are caracter autoritar şi permanent.

Yahweh Iireh – Domnul va purta de grijă  (Geneza 22:14)

Pentru Abraham a trebuit să fie un adevărat şoc faptul că Dumnezeu îi cerea să aducă drept sacrificiu pe fiul său  primit cu atâta greutate şi în chip miraculos, şi culmea, primit chiar din partea lui Dumnezeu. Abraham s-a  conformat voii lui Dumnezeu şi a procedat la împlinirea voii Sale revelate pentru el şi fiul său, chiar dacă nu  întrezărea nici o ieşire din criză şi nu-şi putea închipui viaţa decurgând în mod normal, după moartea fiului său.

Probabil că pe drumul lung care ducea până la locul în care Isaac trebuia sacrificat, Abraham a fost frământat de  tot felul de gânduri legate de promisiunile lui Dumnezeu, de fiul său, de viitorul familiei sale şi de ceea ce urma să  spună soţiei sale. Viitorul se contura în culori sumbre pentru Abraham, însă în momentul în care a intervenit  Dumnezeu, întreg cursul evenimentelor şi deci al gândurilor sale s-a schimbat.  În versetul 8 citim că Abraham i-a spus fiului său că Dumnezeu va purta de grijă cu privire la mielul pentru  sacrificiu, însă exclamaţia din versetul 14, plină de uimire, recunoştinţă, bucurie şi adorare „Domnul va purta de  grijă“ dă nu numai numele acelui loc, ci dă şi un Nume nou lui Dumnezeu: Yahweh Iireh.

Cine ar fi fost mai îndreptăţit ca Abraham să dea Nume lui Dumnezeu şi cine este mai în drept decât noi să-I dea  în continuare acest Nume? Istoria biblică, istoria Bisericii şi povestea vieţii noastre, toate ne vorbesc despre  Yahweh Iireh, Domnul care va purta de grijă!  Suveranitatea şi atotputernicia lui Dumnezeu sunt evidente şi în purtarea Sa de grijă, mai ales în împrejurările în  care nu vedem nici o soluţie, nici o modalitate de a ieşi din criză. în momente ca acestea, când suntem nevoiţi  să ne recunoaştem micimea şi limitările, intervine Dumnezeu, Yahweh Iireh, şi îşi găseşte plăcerea în a ne ajuta,  în a ne scoate la liman, în a crea un drum acolo unde nu exista nici o speranţă.

Yahweh Rafa – Domnul care te vindecă  (Exod 15:26)

Moise a pornit cu poporul Israel de la Marea Roşie şi, după trei zile de mers în deşert, nu au mai găsit apă. La  Mara era apă, dar nu se putea bea, şi poporul a murmurat împotriva lui Moise, deci implicit împotriva lui  Dumnezeu.  Soluţia lui Dumnezeu pentru problema poporului a fost o bucată de lemn pe care Moise l-a aruncat în apă, şi  aceasta a devenit potabilă; chiar dacă acest lemn a fost o soluţie de moment, el indică fără cuvinte soluţia  ultimă sau supremă pentru popor şi anume Domnul Dumnezeu însuşi.

Dumnezeu le promite evreilor la Mara că dacă vor lua aminte la vocea Lui, dacă vor face voia Sa şi vor păzi  poruncile Lui, El nu-i va lovi cu nici una din bolile cu care a lovit Egiptul. Garanţia acestei afirmaţii plină de  conţinut este chiar Numele de care Se foloseşte Dumnezeu: Yahweh Rafa.  Această garanţie divină dăinuieşte peste secole şi ne asigură şi pe noi de puterea lui Dumnezeu de a ne vindeca  de boli – dar ce este chiar mai important, Dumnezeu, şi numai El, ne poate vindeca de cele mai grave boli: cele  sufleteşti şi cele spirituale.

Sunt unii care spun că, întrucât există suferinţă, se poate spune că Dumnezeu este binevoitor, dar oarecum  neputincios, sau este atotputernic, dar oarecum răuvoitor, sau este chiar neputincios şi răuvoitor. însă noi ştim  din Sfânta Scriptură şi din viaţa noastră de zi cu zi că Dumnezeu este atotputernic şi binevoitor, şi atunci când  alege să nu ne vindece de vreo boală sau infirmitate, face acest lucru în suveranitatea Sa, îşi exercită  divinitatea şi o face în mod didactic. Uneori, Dumnezeu îngăduie un rău oarecare pentru a ne putea binecuvânta  cu un bine şi mai mare. Şi să nu uităm că uneori Dumnezeu sacrifică ceea ce se poate vedea pentru a ne duce la  o mai mare asemănare cu Fiul Său în cele lăuntrice.

Şi chiar dacă pe acest pământ rămânem nevindecaţi de anumite boli fizice, psihice sau chiar spirituale, credem  cu tărie şi proclamăm vindecarea definitivă şi totală de care ne vom bucura în cer, în prezenţa gloriei Sale, în  prezenţa Domnului care ne vindecă.

Yahweh Nissi – Domnul este Steagul meu  (Exod 17:15)

Nu cu mult timp după prima lună petrecută de Israel în deşert, a venit Amalec să se lupte cu evreii la Refidim,  fără să ştie că astfel îşi pecetluieşte soarta în mod dramatic şi încă pentru totdeauna.

Moise a dat ordin lui Iosua să aleagă nişte bărbaţi cu care să-i înfrunte pe amaleciţi, promiţând că el va sta în  timpul luptei pe vârful dealului, cu toiagul lui Dumnezeu în mână. Iosua s-a dus la luptă, iar Moise şi-a ocupat  locul, ambii lucrând sub binecuvântarea lui Dumnezeu. Când Moise îşi ridica mâna, erau mai tari evreii, iar când îşi  lăsa mâna în jos, erau mai tari amaleciţii, aşa că Aaron şi Hur, văzând că Moise oboseşte, l-au aşezat pe o piatră  şi i-au sprijinit mâinile în tot timpul luptei, asigurând astfel victoria lui Israel.

Ca urmare a acestui eveniment îmbucurător, Moise a construit un altar şi i-a pus numele Yahweh Nissi, Domnul  este Steagul (Stindardul) meu. Aceasta dovedeşte că Moise a văzut în mod direct realitatea şi a înţeles că nu  vitejia lui Iosua şi a oamenilor săi, şi nici mijlocirea sa nu au câştigat victoria, ci Dumnezeu însuşi. Cuvintele  „Domnul este Steagul meu“ arată că Dumnezeu e ceea ce ne reprezintă sau ceea ce ne defineşte, respectiv  înrolarea în serviciul Său, Dumnezeu ne dă demnitate şi este garanţia victoriei noastre.

Aceia care se bizuie pe capacităţile proprii, pe relaţiile pe care le au, aceia care se bizuie pe orice altceva decât  pe puterea şi sfinţenia lui Dumnezeu sunt sortiţi eşecului, în timp ce aceia care îl declară pe Dumnezeu  conducător şi îl proclamă în consecinţă se vor bucura de izbândă. Dumnezeu este un suveran atotputernic şi  neschimbat, care Şi-a călăuzit poporul prin deşert, l-a trecut Iordanul şi l-a dus în ţara promisă. Se merită cu  adevărat să lupţi sub steagul unui astfel de Dumnezeu!

Yahweh Mekodishem – Domnul care vă sfinţeşte  (Exod 31:13)

Pentru ca să-Şi arate gloria pe măsura înţelegerii poporului Său, Dumnezeu le-a dat reguli pentru construirea  tabernacolului, a mobilierului său şi reguli pentru hainele preoţeşti. Şi imediat după aceste detalii, Dumnezeu dă  poruncă pentru ţinerea Sabatului, ca semn din care se va cunoaşte că Dumnezeu este Yahweh Mekodishem,  Domnul care îi sfinţeşte (Exod 31:13). Ideea de sfinţenie şi de sfinţire prezentă în contextul construirii  tabernacolului este astfel continuată pe planul sărbătorilor religioase.

Într-adevăr, Dumnezeul cel Sfânt trebuie să-Şi transmită sfinţenia, şi pentru că este sfânt, El poate sfinţi. Ceea  ce se întâmplă e că Dumnezeul drept îşi transmite neprihănirea (conformarea cu standardul divin) către păcătoşi  şi îi îndreptăţeşte d propriei Sale naturi. El caută mereu să-i elibereze pe păcătoşi, pe cei care au eşuat, dar nu  este un vânător de greşeli. întrucât sfinţirea înseamnă separare de ceva anume şi separare pentru ceva anume,  pe lângă faptul că sfinţirea înseamnă o relaţie, în Vechiul Testament persoanele sau obiectele sfinte (sacre) sunt  cele separate de cele obişnuite din viaţa de fiecare zi şi sunt dedicate servirii lui Dumnezeu.

Şi, interesant, ideea fundamentală din spatele cuvântului ebraic tradus „îndreptăţit“ (justificat), este aceea de a  corespunde unui standard sau unei norme, ceea ce este opusul caracterului capricios şi arbitrar atribuit zeităţilor  Orientului Apropiat antic.  Putem uşor deduce că orice practică religioasă ar fi avut evreii, Dumnezeu e Acela care îi sfinţeşte, lucru valabil  şi pentru noi în ziua de astăzi. Omul, prin propria sa putere, nu se poate sfinţi, dar poate să se încredinţeze lui

Dumnezeu, se poate dedica Lui şi, în contextul acestei dedicări, gesturile sau acţiunile sale vor fi socotite ca  instrumente ale sfinţirii. Spre deosebire de celelalte popoare, care şi ele îşi aveau oamenii „sfinţi“ şi obiectele  „sfinte“, în cazul evreilor, Dumnezeu îşi împărtăşeşte sfinţenia cu poporul Său, ceea ce la popoarele păgâne este  imposibil de realizat.

În acest proces al sfinţirii, Dumnezeu este Cel care îl învaţă pe om cum să se delimiteze de păcat şi să se dedice  servirii Sale. Dacă Dumnezeu nu îşi transmite sfinţenia către oameni, aceştia neputându-se sfinţi din propria  putere, comuniunea cu Dumnezeu e exclusă; aceasta, deoarece sfinţenia oferă cadrul comuniunii cu Dumnezeu,  şi nimic întinat nu poate sta în prezenţa sfinţeniei Sale.

El Qanna – Dumnezeul gelos  (Exod 34:14; Deuteronom 4:24)

După teribila păcătuire a poporului prin închinarea la viţelul de aur făcut de propriile lor mâini, Dumnezeu a înnoit  legământul Său cu poporul, prin intermediul lui Moise. Dumnezeu le-a promis că vor vedea minuni cum nu au mai  fost şi că vor vedea lucrarea Domnului, dar le-a şi poruncit să nu facă alianţă cu popoarele ţării în care vor intra.

Mai mult decât atât, evreii trebuiau să distrugă altarele idolatre, stâlpii idolatri şi orice loc de venerare a idolilor,  fiindu-le interzisă venerarea acestor zeităţi locale. Dumnezeu îşi însoţeşte porunca cu un Nume care îi arată  caracterul: El Qanna, Dumnezeul gelos. Dar gelozia lui Dumnezeu este manifestarea iubirii sfinte a lui Dumnezeu  faţă de poporul Său. Dumnezeu este un suveran atotputernic, stăpânul poporului Său, care poartă de grijă  poporului Său, îl călăuzeşte, îl vindecă, îl sfinţeşte şi vrea să aibă comuniune cu el.

Cuvintele din Deuteronom 4:24 sună ca o avertizare referitoare la gelozia divină: „Domnul Dumnezeul tău este un  foc mistuitor, un Dumnezeu gelos“. Aşa cum nu ne putem juca cu focul obişnuit, tot aşa nu ne putem juca cu  focul geloziei divine. Iubirea lui Dumnezeu este ca un foc care mistuie orice infidelitate. Gelozia Sa nu este  destinată să stârnească teroare, ci să îndrume omul spre relaţia de iubire faţă de Dumnezeu, în sfinţenie.

O bună modalitate de a ne delimita de orice sursă de infidelitate este nimicirea ei sau, dacă nu se poate, atunci  participarea la sfinţenia lui Dumnezeu, care ne va da puterea să ne separăm de păcat, de idolatrie şi să ne  dedicăm lui Dumnezeu, în iubire şi sfinţenie.

Yahweh Shalom – Domnul păcii  (Judecători 6:24)

Poporul evreu era terorizat de madianiţi, ca pedeapsă divină, dar la un moment dat Dumnezeu intervine totuşi,  pentru a-Şi elibera poporul de această teroare. El alege pe Ghedeon ca instrument al eliberării şi îl cercetează,  revelându-i ce lucrare mare va avea de împlinit pentru popor şi pentru Dumnezeu.

Ghedeon, speriat de vizita divină, este convins că va muri fiindcă a văzut pe îngerul Domnului, însă Domnul îi  spune: „Fii pe pace, nu te teme, căci nu vei muri“. Aceste cuvinte ieşite din gura Domnului îl marchează atât de  profund pe Ghedeon, încât construieşte un altar în acel loc şi îi pune numele Yahweh Shalom, Domnul păcii.

Dacă Moise a construit un altar căruia i-a pus numele Yahweh Nissi, iată că Ghedeon pune un alt nume altarului  construit de el, şi pe bună dreptate. Construirea altarului, ca gest simbolic, dovedeşte supunerea lui Ghedeon  faţă de Dumnezeu, atitudinea sa de închinare şi de cinstire a Lui, dar are şi rolul de a comemora întâlnirea dintre  Dumnezeu şi om. Cuvintele Domnului aducătoare de pace lăuntrică lui Ghedeon au însoţit mesajul de pace pentru  poporul Israel, pace care urma să vină în urma eliberării de teroarea madianită.

Acelaşi lucru putem să-l vedem şi astăzi atât în viaţa noastră, cât şi în viaţa celor din jurul nostru. Se spune că  una dintre problemele fundamentale ale omenirii este alienarea, adică înstrăinarea – unii merg până acolo încât  definesc păcatul ca alienare şi în consecinţă definesc salvarea (mântuirea) ca îndepărtarea alienării, adică  împăcarea cu sinele şi cu semenii; noi trebuie să arătăm că alienarea este doar un rezultat al păcatului şi nu  păcatul în sine. Şi o dată ce afirmăm acest lucru, putem arăta în continuare că Dumnezeu este Acela care aduce  pacea, atât în relaţia omului cu Dumnezeu, cât şi în relaţia omului cu sinele, cu semenii şi cu natura  înconjurătoare. Numai Dumnezeu poate rezolva problema alienării noastre.

Cuvintele lui Ghedeon sunt adevărate, Dumnezeu doreşte pacea, deşi El este şi un foc mistuitor: acţiunile Sale  prin care Se revelează pe Sine oamenilor, prin care îşi transmite sfinţenia oamenilor, prin care le arată iubire şi  purtare de grijă, prin care îi călăuzeşte şi îi vindecă, sunt menite să restabilească pacea, cea dintre Dumnezeu şi  om şi cea dintre oameni. Numai Yahweh Shalom, Domnul păcii, poate face acest lucru.

Yahweh Sabaoth – Domnul oştirilor  (1 Samuel 15:2; Psalmul 46:11; Isaia 6:3; 14:24,27)

Serviciul profetic începe o dată cu Samuel şi continuă până la captivitatea babiloniană. Samuel este un om  deosebit şi un profet deosebit. în momentul în care îl unge rege pe Saul, Samuel rosteşte o profeţie, în care lui  Saul i se deschide o perspectivă deosebită, dar acesta se poartă atât de rău, încât Dumnezeu ajunge să regrete  că l-a încoronat. O altă profeţie ce va marca viaţa lui Saul (care nu a fost prea lungă de la acest moment  încolo), vine tot prin Samuel şi conţine porunca lui Dumnezeu de a nimici pe amaleciţi şi toate posesiunile lor. în  acest mesaj, Dumnezeu Se numeşte pe Sine Yahweh Sabaoth (evr. Ţăbaoth), Domnul oştirilor (1 Samuel 15:2).

Există trei sugestii referitoare la înţelesul expresiei Domnul oşti-rilor: se referă la forţele pământeşti ale armatelor  israelite, se referă la oştirile cereşti ale astrelor sau se referă la oştile îngereşti din cer. în cazul de faţă putem  afirma fără rezerve că Dumnezeu lasă să se înţeleagă faptul că El este comandantul suprem al israeliţilor, dar  Numele Său implică şi celelalte două aspecte menţionate mai sus. Iudaismul ajunge să conceapă treptat un  Dumnezeu care nu stă nicăieri, ci merge mereu în fruntea poporului Său, participă la toate evenimentele sale  istorice; deci un Dumnezeu temporal, istoric, care nu locuieşte într-o lume „de dincolo“, ci îşi conduce poporul  spre epoca mesianică. Această imagine a lui Dumnezeu nu descrie doar pe Yahweh Nissi, ci şi pe Yahweh  Sabaoth, Domnul oştirilor, comandantul suprem care îşi conduce poporul la luptă, şi primul care trebuie să  execute ordinele Sale este regele Israelului.

A doua parte a Psalmului 46 pune în antiteză regatele pământeşti şi suveranitatea lui Dumnezeu, iar în versetele  7 şi 11 citim despre Yahweh Sabaoth, Domnul oştirilor, care este Cel care îşi păzeşte poporul, care instaurează  pacea (doar El este şi Yahweh Shalom!) şi care îşi exercită Dumnezeirea pe faţa întregului pământ. Această  suveranitate a Sa absolută este proclamată şi de serafimii care îl înconjoară şi strigă: „Sfânt, sfânt, sfânt este  Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!“, ceea ce ne face să înţelegem că Dumnezeu este şi  comandantul suprem al oştilor de îngeri, precum şi conducătorul suprem al universului.

În profeţia adresată Asiriei, Dumnezeu Se declară Yahweh Sabaoth, Domnul oştirilor, care Se va război cu  asirienii şi îşi va elibera poporul. Nimeni nu I se poate împotrivi şi nimeni nu-I poate zădărnici planurile. Pe cât  este de adevărat că Dumnezeu doreşte pacea, pe atât este de adevărat că El nu tolerează nici idolatria şi nici  răzvrătirea, ci ia atitudine – şi aceasta cu atât mai mult când aceste lucruri îi apasă poporul şi copiii iubiţi ai  poporului Său.  Acestui Dumnezeu ne închinăm noi, pe El îl proclamăm şi sub conducerea Sa suverană ne luptăm pentru gloria  Sa, iar El Se aruncă în luptă şi ne aduce victoria şi izbăvirea.

Yahweh Raah – Domnul este Păstorul meu  (Psalmul 23:1)

Imaginea Bisericii ca turmă aflată sub păstorirea lui Cristos îşi are corespondentul vetero-testamentar în imaginea  Israelului ca turmă păsătorită de Yahweh Raah.  Imaginea pastorală contrastează puternic cu imaginea războinică, şi totuşi, Dumnezeu este Păstorul poporului  Său. Această păstorire se desfăşoară atât la nivelul întregului popor, cât şi la nivelul fiecărui individ.

Dumnezeu îşi călăuzeşte poporul, îl hrăneşte şi îi dă odihnă, iar atunci când traversează vremuri tulburi sau  perioade dificile, El îşi însoţeşte turma fără ezitare. Pe lângă faptul că Dumnezeu poartă de grijă nevoilor  poporului Său, El îl şi disciplinează în vederea unei umblări drepte, integre, în bună comuniune cu marele Păstor al  oilor. Şi ceea ce numai Dumnezeu poate face, este să binecuvinteze cu prosperitate şi belşug pe ai Săi, în ciuda  duşmanilor răuvoitori. Dumnezeu desfide pe oricine lucrează împotriva poporului Său şi îşi etalează puterea şi  bunătatea, făcând aceasta în aşa fel, încât cei răi să poată vedea acest lucru.

Nu că Dumnezeu Se poartă ca un lăudăros, El nu face altceva decât să-Şi demonstreze iubirea sub forma  călăuzirii, a purtării de grijă, a asigurării păcii, a disciplinării şi a călătoririi împreună cu „turma“ Sa. Ideea  Dumnezeului care locuieşte în cort cu poporul Său apare şi în imaginea Sa pastorală şi este adeverită de  cuvintele lui David: „Voi locui în Casa Domnului până la sfârşitul zilelor mele“.  Înţelegem că deşi multe aspecte ale grijii pastorale ale lui Dumnezeu faţă de poporul Său se reflectă în latura  naturală a lucrurilor, totuşi aspectul esenţial este relaţia dintre Păstor şi turmă, comuniunea dintre Yahweh Raah  şi turma păşunii Sale.

Kedosh Israel – Sfântul lui Israel  (Isaia 1:4)

Ştim că Dumnezeu e Cel care îşi sfinţeşte poporul, El este Yahweh Mekodishem, şi de aceea putem înţelege şi  aproba referirea la Dumnezeu ca la Sfântul lui Israel.  Dacă Dumnezeu nu ar fi sfânt, nu ar putea sfinţi pe nimeni, şi nici nu ar putea pretinde ca cineva să se  sfinţească în vederea comuniunii cu El; totuşi, numai Dumnezeu e sfânt, şi această sfinţenie a Sa este  ontologică, fiinţială, este una dintre însuşirile Sale definitorii. Dumnezeu este curat, separat de orice păcat,  separat de lume. Gnosticii spun că materia este rea şi, de aceea, Dumnezeu Se separă de materie, Se separă de  lume, El nu poate să intre în contact cu lumea materială. Noi ştim că Dumnezeu a creat lumea, universul, ştim că  materia nu este rea în sine şi de aceea afirmăm că Dumnezeu Se separă de lume în sensul că Se separă de orice  element care îi lezează demnitatea sau îi profanează sfinţenia; Dumnezeu Se separă de orice lucru care nu-I  respectă suveranitatea şi gloria. Sfinţenia lui Dumnezeu stă tocmai în separarea Sa, în neasemănarea cu chipul  lumii aşa cum îl percem noi.

Cele afirmate mai sus se reflectă în cuvintele lui Dumnezeu date prin profetul Isaia (Isaia 1:4), care spun: „Vai,  neam păcătos, popor încărcat de fărădelege, sămânţă de nelegiuiţi, copii stricaţi! Au părăsit pe Domnul, L-au  dispreţuit pe Sfântul lui Israel, I-au întors spatele…“ Purtarea cea rea a poporului este pusă în contrast cu  aşteptările divine referitoare la purtarea lor, aşteptări izvorâte din sfinţenia lui Dumnezeu.

Singura modalitate corectă de a ne raporta la Dumnezeu este participarea la sfinţenia Sa, pe care El doreşte să  ne-o împărtăşească; sfinţenia este cadrul de referinţă, elementul definitoriu pentru umblarea noastră cu  Dumnezeu. Pe vremea când Dumnezeu locuia în cort cu poporul Său, în jurul tabernacolului erau aşezate corturile  preoţilor, ca o centură a sfinţeniei care să protejeze sfinţenia lui Dumnezeu pe de-o parte, şi existenţa poporului  pe de altă parte; aceasta pentru că sfinţenia lui Kedosh Israel nu poate coexista cu păcatul, cu nesfinţenia.

El Gibbor – Dumnezeul cel Puternic  (Isaia 10:21)

Dumnezeu promite în capitolul 10 al cărţii lui Isaia că Se va judeca cu Asiria, pe de o parte, iar pe de altă parte  promite că rămăşiţa poporului Său se va întoarce la El.

Deşi S-a revelat deja ca Cel Atotputernic, Dumnezeu foloseşte Numele El Gibbor, Dumnezeul cel Puternic, pentru  că vrea să Se compare cu idolii neputincioşi dispreţuiţi de asirieni, în campaniile lor de cucerire. Asirienii s-au  îngâmfat văzând că zeităţile locale nu au putut apăra populaţia de atacurile lor, şi de aceea Dumnezeu vrea să  înfrângă această îngâmfare, arătându-Şi puterea.

El Gibbor, Dumnezeul cel Puternic, îşi va apăra poporul şi va semăna prăpăd în tabăra asiriană. Descrierea se  bucură de o plasticitate remarcabilă: „Domnul, Dumnezeul oştirilor va trimite ofilirea prin războinicii Lui cei voinici,  şi între aleşii lui va izbucni un pârjol ca pârjolul unui foc“. Domnul oştirilor, Yahweh Sabaoth, e Acela care este  Dumnezeul cel Puternic şi El va face de ruşine armata asiriană. „Lumina lui Israel se va preface în foc, şi Sfântul  lui într-o flacără care va mistui şi va arde spinii şi mărăcinii lui, într-o zi“. Pentru a mări efectul dramatic al  mesajului divin, Dumnezeu Se prezintă ca Sfântul lui Israel: asirienii trebuie să-şi dea seama cu cine au de a  face, şi anume nu cu vreun idol neputincios, o mică zeitate locală, ci cu Dumnezeu, care este puternic, e Domn  al oştirilor şi este sfânt. Sfinţenia Sa se răsfrânge asupra poporului Său, aşa cum puterea Sa se transmite  servitorilor Săi, pentru a câştiga victoria. Iubirea geloasă a lui Dumnezeu va fi ca un foc care va pârjoli şi va  mistui pe aceia care caută să facă rău poporului ales.

Ca şi oamenii din vremurile de demult, contemporanii noştri îşi pun speranţa în tot felul de lucruri, aşteaptă ajutor  de la tot felul de entităţi, însă victoria va fi doar a acelora care îşi pun speranţa în El Gibbor, Dumnezeul cel  Puternic.

El Khai – Dumnezeul cel Viu  (Isaia 37:4)

Sanherib, regele Asiriei, a atacat şi a cucerit oraşele fortificate ale lui Iuda, în jurul anului 705 î. Cr., trimiţându-l  pe generalul său Rabşache cu o armată puternică să cucerească Ierusalimul. Rabşache îi îndeamnă locuitorii  oraşului să nu se încreadă în Dumnezeu, pe care nu-L vedea cu nimic mai presus de idolii întâlniţi până acum în  cariera sa. La auzul acestei provocări, regele Ezechia apelează la Dumnezeu şi, în rugăciunea sa, foloseşte  Numele El Khai, Dumnezeul cel Viu (Isaia 37:4).

La cea de a doua provocare, regele apelează iarăşi la Dumnezeu şi din nou îl numeşte El Khai (Isaia 37:17).  Răspunsul lui Dumnezeu este pe măsura Personalităţii Sale: „Pe cine ai batjocorit şi ai ocărât tu? împotriva cui  ţi-ai ridicat glasul şi ţi-ai îndreptat ochii? împotriva Sfântului lui Israel; prin slujitorii tăi ai batjocorit pe Domnul…“  Până şi simpla citire a acestor cuvinte are darul de a înfiora inima, dar asirianul şi-a dat seama prea târziu  împotriva cui s-a ridicat el cu război. Dumnezeu nu este vreun idol neputincios şi lipsit de viaţă, ci este El Khai, Dumnezeul cel Viu!

O dată ce conştienţa israeliţilor că au de a face cu un Dumnezeu viu creşte, eternitatea Sa devine axiomatică.  Dumnezeul care Se numeşte pe Sine Yahweh, Eu sunt, are viaţa în Sine şi este etern. Ideea că Dumnezeu Se  poate naşte este absurdă pentru evrei, şi tăcerea Vechiului Testament cu privire la această temă este cel mai  bun argument cu privire la concepţia ebraică despre Dumnezeu, în comparaţie cu concepţiile popoarelor străine.  Idolii popoarelor au avut şi vor avea o existenţă efemeră, îşi vor pierde popularitatea, vor fi daţi de ruşine de  către înşişi adoratorii lor, însă El Khai, Dumnezeul cel Viu, are o existenţă eternă şi o putere eternă, pe care le şi  demonstrează în faţa tutu-ror acelora care vor să intre în competiţie cu El.  Credem că este bine să nu uităm această dimensiune fundamentală a Fiinţei lui Dumnezeu, şi anume faptul că  este viu şi că este etern.

Yahweh Tsidkenu – Domnul neprihănirea noastră  (Ieremia 23:6; 33:16)

În concepţia lui Bergson, Dumnezeu este mai puţin o existenţă transcendentă şi mai mult o forţă morală care  acţionează prin singura fiinţă capabilă să-I continue creaţia, şi anume omul. însă din paginile Sfintei Scripturi  rezultă cu totul altceva.  În profeţia mesianică din Ieremia 23:5-6, Dumnezeu aminteşte un Nume care este strâns legat de altele două, şi  anume de Yahweh Mekodishem, Domnul care vă sfinţeşte, şi de Kedosh Israel, Sfântul lui Israel. Este vorba  despre Numele Yahweh Tsidkenu, Domnul neprihănirea noastră. Referirea la acest Nume apare apoi în Ieremia  33:16, tot în context mesianic.

Termenul Tsidkenu vine de la tsedek, adică neprihănire (neprihănire). Această neprihănire (conformare cu  standardul divin) care ni se atribuie sau care ni se pune în cont este neprihănirea lui Dumnezeu, o componentă a  sfinţeniei Sale şi a gloriei Sale. Singura modalitate de a rezolva problema neprihănirii poporului (adică aceea de a  fi drept, conform standardului divin) este cea aleasă de Dumnezeu: El trebuie să-i vindece, să-i sfinţească, să-i  călăuzească, să le poarte de grijă; Dumnezeu trebuie să fie neprihănirea lor, aşa cum trebuie să fie Steagul lor.

Dacă poporul nu se poate sfinţi pe sine, cu atât mai mult nu-şi poate atribui neprihănirea; este nevoie ca  Dumnezeu să facă aceste lucruri. Şi pentru că Dumnezeu este Yahweh Tsidkenu, neprihănirea aceasta este  nestricăcioasă, nealterabilă. Cele omeneşti se pot nimici sau compromite, dar cele divine sunt cu mult deasupra  oricăror alte lucruri, ele fiind nişte daruri ontologice, fiinţiale ale Naturii lui Dumnezeu.

Yahweh Shama – Domnul este aici  (Ezechel 48:35)

Chiar ultimele cuvinte ale cărţii profetului Ezechiel sunt: „Şi din ziua aceea, numele cetăţii va fi: Yahweh Shama,  Domnul este aici!“ (Ezechel 48:35).  De fapt, în ultima parte a cărţii sale, Ezechiel descrie vedenia noului oraş Ierusalim, şi Numele pe care tocmai  l-am amintit vine să încununeze promisiunea profetică făcută de Dumnezeu.

Yahweh Shama înseamnă că Dumnezeu este prezent, şi încă în mod permanent (ne aducem aminte de Yahweh),  înseamnă că Dumnezeu este alături de poporul Său (ne aducem aminte de Yahweh Raah), înseamnă că El îşi  sfinţeşte poporul (Yahweh Mekodishem, Kedosh Israel), că El este neprihănirea lor (Yahweh Tsidkenu) şi,  desigur, că El este Adonai, Domnul şi Stăpânul, precum şi Yahweh Iireh, Domnul care le poartă de grijă.

Poate că acest Nume arată cel mai pregnant această trăsătură a Naturii lui Dumnezeu, locuirea împreună cu  poporul Său. Nu putem vorbi despre israeliţi fără să vorbim despre Dumnezeu, după cum nu putem vorbi despre El  fără a vorbi despre poporul ales.

Dumnezeu nu este un stăpân tiranic care guvernează de la depărtare poporul, nu e un despot interesat doar de  exploatarea maselor, ci este un Stăpân şi Domn care Se implică activ şi dinamic în viaţa supuşilor Săi şi locuieşte  împreună cu ei. în acest fel se adevereşte că celebra expresie teologică „deja, dar nu încă“ este valabilă:  Domnul este aici, dar comuniunea şi locuirea împreună cu Dumnezeu îşi vor găsi expresia ultimă sau finală la  împlinirea tuturor lucrurilor, la venirea epocii viitoare.

Attiq Yomin – Cel îmbătrânit de zile  (Daniel 7:9,13,22)

Cel îmbătrânit de zile! Nici nu se putea găsi un Nume mai potrivit sau mai plastic pentru Cel care este Eu sunt  (Yahweh) şi Dumnezeul Etern (El Olam).

Daniel a avut o vedenie de noapte, în care a văzut patru animale sălbatice care au ieşit din mare, şi apoi a văzut  nişte tronuri. Pe acestea S-a aşezat Cineva care avea o haină albă ca zăpada, părul ca lâna curată şi care a  ţinut judecata cea mare. Cine putea fi acest „bătrân“, care avea dreptul să şadă pe un tron şi să judece  popoarele? Cine era Acela care a dat stăpânire, glorie şi putere regală Cuiva care era ca fiii oamenilor? (Daniel  7:1-14).

Nu putea fi decât Dumnezeu, care a hotărât să Se arate astfel lui Daniel, pentru înţelegerea mai uşoară a  lucrurilor greu de pătruns.  Dumnezeu este etern, El trăieşte în afara timpului, creat de El, dar lucrează în timp, pentru ca să fie pe înţelesul  minţii umane, care este robită de înţelegerea asupra timpului (deşi are perspectiva escatolo-gică a eternităţii) şi  nu poate înţelege nici atemporalitatea şi nici infinitul. Ca urmare, El a trebuit să îmbrace o formă antropomorfică  de exprimare a propriei Personalităţi. De aceea, Numele lui este Attiq Yomin, Cel îmbătrânit de zile.

Pentru că Dumnezeu este Attiq Yomin, El cunoaşte toate lucrurile fiindcă le-a văzut, şi înţelepciunea Sa este  foarte mare. începutul implicării Sale în istoria omenirii este contemporană cu Geneza, căci El este Creatorul  omenirii. Şi fiindcă Dumnezeu este etern, atotcunoscător şi atotputernic, El este vrednic de toată cinstea şi  închinarea creaţiei Sale. Multe popoare au avut şi îşi au zeităţile lor, dar nici una dintre ele nu poate să fie ca  Attiq Yomin, Cel îmbătrânit de zile.

El Elim – Dumnezeul dumnezeilor  (Daniel 11:36)

Tot profetul Daniel, respectiv Dumnezeu prin intermediul lui, oferă viziunea escatologică din Daniel 11:1-12:3. în  cadrul acestei descrieri ne este semnalat că împăratul se va glorifica mai presus de toţi dumnezeii şi va spune  lucruri nemaiauzite împotriva lui El Elim, Dumnezeul dumnezeilor.

Dumnezeul care este Sfântul lui Israel, Dumnezeul cel Viu, Cel Atotputernic, Cel Preaînalt, Domnul oştirilor va fi  înfruntat de un biet om, care în rătăcirea minţii sale se va vedea vrednic de ceva, fiindcă se va compara cu idolii  neputincioşi ai popoarelor. Câtă nebunie din partea lui! însă nu este de mirare că va face aşa, căci până şi  Lucifer, care era cu mult mai înţelept decât el, şi îl cunoştea prea bine pe Dumnezeu, a cutezat să gândească la  fel (Isaia 14:13-14; Ezechel 28:13.15).

Revelaţia dată lui Daniel este o avertizare împotriva prostiei şi îngâmfării, un semnal de alarmă care ne pune faţă  în faţă cu gloria Aceluia care este El Elim, Dumnezeul dumnezeilor. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu domneşte  peste o ceată de zei mai mici, aşa cum sugerează multe sisteme religioase, fiindcă aceste zeităţi nu sunt doar  inferioare şi lipsite de putere, ci sunt ne-entităţi, nici măcar nu există. Cel mult putem afirma că toţi idolii şi  toate zeităţile sunt demoni deghi-zaţi, şi cine se închină acestor zeităţi se închină lui Satan.

Numele El Elim poate fi pus alături de Elohim (Dumnezeu), Yahweh (Eu sunt), El Elyon (Dumnezeul cel Preaînalt),  Adonai (Domnul şi Stăpânul), El Shaddai (Dumnezeul cel Atotputernic), fără a se crea confuzie în ceea ce  priveşte Fiinţa lui Dumnezeu.

CAPITOLUL 3  Încheiere

Întreaga Biblie poate fi rezumată la revelarea lui Dumnezeu şi răspunsul omului la iniţiativa divină. Din acest  punct de vedere, Dumnezeu ia iniţiativa de a Se revela, de a Se comunica pe Sine şi, de aceea, nu omul îl  revelează pe Dumnezeu. Omul doar descoperă revelarea deja existentă a lui Dumnezeu.

Parte a acestei comunicări de Sine a lui Dumnezeu sunt Numele folosite în Scriptură cu referire la Dumnezeu. Am  putut vedea câteva astfel de Nume şi am analizat pe scurt înţelesul lor, mesajul lor despre Fiinţa lui Dumnezeu şi  credem că un lucru salutar ar fi reluarea tuturor Numelor amintite, cercetarea fiecărui pasaj biblic în care apar şi  analizarea fiecărui context în care apar aceste Nume, pentru ca apoi să se concluzioneze adevărurile revelate.  întrucât limitele impuse acestei lucrări nu au permis un atare demers, am căutat să vedem cele mai elementare  adevăruri care se pot desprinde din contextul scriptural al menţionării Numelor lui Dumnezeu.

Am văzut în acest sens că Dumnezeu este viu, Se implică în viaţa creaţiei Sale în chip activ şi dinamic, este un  Dumnezeu care vede, care iubeşte cu gelozie, care poate vindeca şi poate învinge orice. Am mai văzut că  Dumnezeu este sfânt şi cere şi de la noi să fim sfinţi, şi dacă dăm dovadă de dorinţa de a ne conforma voii Sale  revelate, El ne va sfinţi şi ne va da neprihănirea Sa.

Dumnezeu este steagul nostru, Păstorul nostru, Cel care ne poartă de grijă, şi El este Domnul şi Stăpânul nostru.  Dumnezeu e atotputernic, etern, este Domnul oştirilor cereşti şi pământeşti ale supuşilor Săi, precum şi Cel  Preaînalt.

Nu ne rămâne decât să învăţăm din istoria poporului Israel şi să nu-L ispitim pe Dumnezeu, ci să-L punem la  încercare, să recunoaştem că El este autoritatea supremă şi să lăsăm ca El să lucreze potrivit autorităţii, puterii,  gloriei şi iubirii Sale. Nu putem decât să ne plecăm umili înaintea Sa şi să-I recunoaştem Dumnezeirea; astfel,  personalitatea noastră, în loc să fie ştirbită, se va putea afirma, iar descoprindu-L pe Dumnezeu ne vom  descoperi pe noi înşine.  Dumnezeu este garantul vieţii noastre pe pământ şi, cu atât mai mult, garantul vieţii noastre eterne.

Mai multe materiale pentru Theophilos  şi cărţi electronice găsiţi pe Internet la:

www.theophilos.3x.ro

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.