Articole de la cititori / Biserica şi Securitatea – de Vasile Alexandru Talos

download - Copie

Articole de la cititori

Articolele din acest număr:

 

 Biserica şi Securitatea – de Vasile Alexandru Talos [click aici…]
 Cuvânt explicativ – de Iosif Ţon [click aici…]
 Petru Dugulescu – in memoriam – de Aurel Mateescu [click aici…]
 Suicidul – perspective teologice – de Emanuel Adrian Sarbu [click aici…]
 Vreau să mă mărit… – de Doru Pope [click aici…]
BISERICA SI SECURITATEA

Pastor, Vasile Alexandru Talos

Plecarea in vesnicii atat de neasteptata a colegului si fratelui nostru de credinta Petrica Dugulescu nadajduiesc sa trezeasca un duh de cercetare si de pocainta in bisericile noastre si in special intre pastori. Sunt incredintat ca nu exista intamplare ci numai voia lui Dumnezeu in orice eveniment major din viata noastra. Pentru Petrica aceasta voie a lui Dumnezeu a insemnat un act de dragoste divina, iar pentru noi o vreme a cercetarii divine. Am aflat ca diabetul ii afectase si rinichii, dar el a continuat sa predice si sa slujeasca pana in ultima clipa, fara sa tina la sanatatea si la viata lui.

M-am intors de la Timisoara imediat dupa inmormantare. Am calatorit impreuna cu un tanar om de afaceri care nu parea sa aiba mai mult de 33 de ani. „Vin de la inmormantarea unui prieten”, am intrat eu in vorba. L-am intrebat daca fiind timisorean a auzit de Petru Dugulescu. Spre marea mea dezamagire, mi-a raspuns ca nu a auzit niciodata numele acesta. „A fost parlamentar, si la revolutie, el a invitat multimea sa se roage in piata din centrul orasului.” ” Nu ma intereseaza oamenii politici!”, mi-a raspuns sec. Am ramas mut. Doamne, ce putin stim noi ca oamenii ne stiu atat de putin, pe noi si mesajul nostru, si astfel, Doamne, si pe Tine!

Abia cu ocazia mortii lui Petrica am aflat despre discutiile aprinse de pe blogurile baptiste referitoare la colaborarea lui cu Securitatea intre 1980-1982. Initiativa unor persoane tinere de a incerca, prin dezvaluiri publice, sa determine marturisire si pocainta in randul slujitorilor bisericilor care au colaborat cu Securitatea, cred ca este sincera dar ineficienta. Personal regret ca noi pastorii nu am gasit cadrul adecvat unor marturisiri sincere si edificatoare. Incercarile de a clarifica aceste lucruri la nivel institutional nu au gasit, din pacate, sustinerea necesara la vremea respectiva.

In aceste zile, problema clarificarii relatiei cu Securitatea a slujitorilor bisericilor baptiste din perioada comunista tinde sa se transforme intr-o furtuna care scoate la malul istoriei recente mai mult namol decat reuseste sa limpezeasca apele. Consider ca aruncarea in aceiasi oala a „victimelor” Securitatii si a „vanzatorilor” de frati, impiedica elucidarea trecutului si initiativa unor marturisiri publice sincere. Apostolul Pavel spune: „Si daca trambita da un sunet incurcat, cine se va pregati de lupta?” (1 Corinteni 14:8). Cred ca buna intentie nu este suficienta. Este nevoie de cunoasterea contextului istoric al acelor vremuri, pe langa citirea dosarelor de la CNSAS.

Dosarele intocmite de fosta Securitate (asa incomplete cum sunt la CNSAS sau poate completate pe ici pe colo chiar dupa revolutie) au fost scrise prin prisma interesele agentilor politiei politice comuniste. Ma intreb, oare indraznea ofiterul de securitate sa scrie in raportul sau catre superiori ca a falimentat in a-si indeplini sarcina de serviciu? Personal cred ca uneori nimicurile erau prezentate ca mari realizari ale ofiterului respectiv, iar infrangerile lui ca securist erau trecute sub tacere in raportul scris de acesta.

O evaluare corecta a actiunilor slujitorilor bisericilor trebuie sa tina seama de contextul bataliilor spirituale si ideologice in care acestia au slujit. Documentele de arhiva vorbesc de la sine, dar nu vorbesc complet.

BISERICILE MINORITARE IN PERIOADA PRELUNGITA DE TEROARE STALINISTA

In perioada 1948-1964, membrii activi ai bisericilor din Romania si slujitorii acestora trecusera printr-un regim de teroare. Pastorii care s-au impotrivit masurilor restrictive ale Departamentului Cultelor (organul central de Stat prin care P.C.R. isi exercita politica fata de cultele religioase) au fost destituiti si unii chiar inchisi. Pastorii destituiti nu aveau voie sa ia cuvantul in biserica nici macar la ora biblica, atunci cand orice credincios putea sa adreseze cateva cuvinte comunitatii de credinciosi pe baza textului citit. In organele de conducere ale Cultului au fost impuse prin interventia directa si prin mecanismul nerecunoasterii celor alesi, persoane care au devenit tortionarii fratilor lor. Conducerea Uniunii Baptiste si-a dat acordul pentru destituirea si chiar arestarea unor pastori sau predicatori laici care nu respectau dispozitiile acesteia sau ale Departamentului Cultelor. Excluderea din Cult a liderilor si a credinciosilor care s-au solidarizat cu ei era cea mai de temut masura pe care o putea lua Uniunea Baptista. Cei exclusi erau urmariti apoi de organele securitatii si riscau arestarea daca se adunau pentru rugaciune sau daca propovaduiau Evanghelia.

Uniunea Baptista a devenit un instrument de teroare in loc de organ central de reprezentare a intereselor bisericilor locale baptiste, asa cum prevedea statutul Cultului. Prin arondarea bisericilor, impusa de catre Departamentul Cultelor si acceptata de conducerea Uniunii Baptiste, au fost desfiintate circa 700 de biserici baptiste. Prin sinistra reglementare a serviciilor divine, impusa bisericilor locale de Uniunea Baptista la dispozitiile aceluiasi Departament, activitatea religiosa fusese redusa la doua intalniri saptamanale, una Sambata seara si una Duminica dimineata. La amvonul bisericii putea predica numai pastorul recunoscut de Uniune cu acordul Departamentului Cultelor. Pastorul nu avea voie sa predice decat in bisericile inscrise in legitimatia sa emisa de Uniunea Baptista, vizata in fiecare an. In comitetul bisericii nu puteau fi alese decat persoane agreate si aprobate in scris de catre inspectorul teritorial de culte, numit imputernicit (al Statului). Persoanele care urmau sa fie botezate trebuiau prezentate pe o lista inspectorului de culte si numai cei aprobati puteau fi botezati.

In 1969, cand la varsta de 25 de ani am fost ordinat (hirotonisit) ca pastor al bisericii baptiste „Sfanta Treime” din Bucuresti, unul din liderii Cultului Baptist, m-a avertizat ca in 15 ani toate bisericile minoritare (deci si bisericile baptiste) vor disparea din Romania. M-a avertizat sa imi indeplinesc slujba de pastor in asa fel incat sa nu starnesc furia autoritatilor de Stat si astfel conducerea Uniunii sa fie obligata sa ma destituie. Ma sfatuia sa nu le fac greutati in munca de reprezentare a „intereselor” bisericilor.

Pastorii care au supravietuit destituirilor (au mai ramas aproximativ 140 de pastori pentru circa o mie de biserici baptiste) erau in buna masura intimidati de Securitate si de casapii din Departamentul Cultelor. In cadrul sedintelor de orientare (cetateneasca si doctrinara), directorul Directiei pentru Cultele Neoprotestante din Departamentul Cultelor spunea: „Robinetul libertatii religioase este in mana noastra! Va purtati bine, va dam libertate! _u va purtati bine…, inchidem robinetul…!!!” Astfel, pastorii „cuminti” se bucurau de sprijinul conducerii Uniunii Baptiste si de intelegerea Departamentului Cultelor cand solicitau o reparatie minora a casei de rugaciune care ameninta sa se prabuseasca sau cand solicitau aprobare pentru cumpararea unui nou mobilier, a unor instrumente (mandoline, instrumente de suflat pentru fanfara, pian, sau orga). Cei mai obedienti erau sprijiniti chiar sa obtina o autorizatie de extindere a cladirii bisericii, sa studieze in Institutele de Teologie de grad Universitar ale bisericilor istorice sau in strainatate si sa calatoreasca in strainatate.

Comunistii au incurajat centralizarea excesiva a Cultului baptist, care potrivit propriilor convingeri este un Cult laic si in care primeaza autonomia bisericii locale asupra structurilor organizatorice interne. Comunistii au descurajat slujirea laicilor si au promovat hegemonia slujitorilor bisericilor, in special a pastorilor. Comunistii au interzis grupurile mici in case pentru rugaciune, studiu biblic, partasie si evanghelizare. Colaboratorii obedienti nici macar nu au negociat, ci au executat orbeste.

Sloganul ideologiei comuniste in acea vreme era ca proletariatul victorios a maturat de pe scena istoriei clasa politica reactionara (in realitate clasa politica democrata), clasa exploatatoare a mosierilor si a capitalistilor (prin reforma agrara excesiva si nationalizarea abuziva) si a iesit biruitor la sate prin colectivizarea (fortata). Patura intelectuala (nu se ridica la vrednicia de a se numi clasa) era privita cu mare suspiciune, dar nu putea fi desfiintata, ci doar innoita ideologic. Biserica Greco-Catolica fusese desfiintata prin lege ca de altfel si celelalte minoritati confesionale care nu fusesera recunoscute de Statul Roman. Oastea Domnului a fost deasemenea desfiintata. Liderii acestora au fost inchisi, exterminati, iar cei eliberati in 1964 au continuat sa fie urmariti de Securitate. Preotii si calugarii ortodocsi considerati dizidenti au avut si ei de suferit atrocitatile regimului totalitar comunist.

Ultimul dusman care sta in calea victoriei depline a socialismului nationalist erau bisericile minoritare: Baptiste, Penticostale, Crestine dupa Evanghelie si Adventiste.
Pentru acestea, perioada de teroare a fost prelungita prin intermediul Departamentului Cultelor si al Securitatii pana in anul 1973 si reluata apoi la scurt timp sub presiunea evenimentelor externe. In toata aceasta perioada, Securitatea si-a recrutat informatori din randul credinciosilor si chiar a slujitorilor bisericilor pentru a supraveghea si preveni, spuneau ei, actiunile dusmanoase impotriva tarii. Astfel in plasa Securitatii au cazut tot felul de persoane, datorita amenintarilor, santajului sau promisiunilor.

Dupa parerea mea, colaborarea cu Securitatea a cuprins trei categorii de persoane:

(1) „Tortionarii” au fost acei lideri, pastori sau membri anonimi care din diferite motive au devenit vanzatori de frati si agenti loiali regimului comunist, actionand impotriva intereselor Evangheliei. Intre acestia au fost si pastori sau profesori de seminar care aveau sarcina sa supravegheze activitatea colegilor lor si sa denigreze slujirea acestora in tara si in strainatate. In cazul acestora cred ca se poate vorbi de o spalare a creierului. Acestia au facut pactul cu diavolul. In opinia mea, toti acestia chiar daca astazi nu au dosare la CNSAS au facut politie politica. Unii dintre ei sunt, probabil, reactivati si dosarele lor sunt inaccesibile;

(2) Informatorii santajati sau cumparati prin diverse avantaje, care nu urmareau direct distrugerea colegilor lor si nici impiedicarea Evangheliei, dar le acceptau. Acestia au dat „mana cu diavolul ca sa treaca puntea”. Oameni fara coloana vertebrala sau cu spinarea franta, acestia sustineau activ sau pasiv actiunile „tortionarilor”. In opinia mea, cei mai multi si-au vandut sau si-au tradat fratii, desi, poate nu toti;

(3) Informatorii ingenunchiati prin amenintare sau chiar prin violenta. Acestia au acceptat pentru o perioada colaborarea cu Securitatea dupa dictonul: „Zi ca ei si fa ca tine!”. Unul dintre acesti pastori „informatori” dadea „note informative” cu predicile sale. „Iti bati joc de noi, au strigat infuriati casapii! Pai, daca numai eu am predicat, ce sa va spun?” Altul care conducea un misionar strain prin bisericile pe care le pastorea, in nota informativa vorbea numai despre frumusetile patriei de care era incantat strainul. Cei mai multi au fost abandonati de Securitate, mai devreme sau mai tarziu, ca fiind „nesinceri”. Unii dintre ei, s-au desprins din „cursa diavolului” prin refuzul lor categoric si astfel si-au atras furia Securitatii, devenid „suspecti”.

In 1972 am aflat ca in biserica pe care o pastoream, sase din cei zece membri ai comitetului de conducere erau informatori ai Securitatii. Unul dintre ei mi-a marturisit inca atunci si m-a rugat sa il anunt cand sunt probleme importante de discutat in comitetul bisericii ca sa nu fie prezent si sa nu fie obligat sa ii informeze. Altul insa, m-a asigurat ca el nu da note informative, ci doar le citeste pe ale celorlalti (destul de multi daca ii luam in considerare pe cei ce nu faceau parte din comitetul bisericii) si confirma sau infirma rapoartele lor.

Cu trecerea timpului si pe masura relaxarii atitudinii Partidului Comunist fata de biserici (relaxare care venea fie din convingerea ca situatia este sub control, fie datorita unor circumstante politice interne sau externe) „tortionarii” au actionat din ce in ce mai mult ca agenti sub acoperire. Unii erau chiar agenti secreti intre noi cu „fata umana”. Cand (in anul 1980) am afost ales coordonatorul programului national subteran de Educatie Biblica prin Extensie (BEE) intr-o sedinta secreta la Oradea la care nu am putut participa, directorul de Relatii Externe a Cultului Baptist m-a chemat inainte ca eu sa aflu despre aceasta alegere si mi-a spus: „Vasile ai grija, ai fost ales coordonatorul national al BEE si organele superioare de partid si de stat considera ca este vorba de o organizatie subversiva”. In 1984 sau 1985, presedintele Cultului m-a atentionat, ca avand in vedere evenimentele din Polonia, implicarea mea in BEE, organizatie coniderata de autoritati subversiva, este deosebit de grava.

Convingerea mea este ca inainte de 1989 era imposibil sa faci parte din conducerea executiva a Cultului fara sa accepti pactul cu diavolul. Convingerea aproape unanima era ca „tortionarii” aveau grade si poate state de plata in Securitate si se stie ca unii au fost decorati de Ceausescu. Din fericire, „tortionarii” baptisti, cunoscuti sau necunoscuti, nu au fost prea multi. Oricum, au fost suficienti si s-au aflat in posturile cheie de unde au putut indeplini misiunea incredintata de P.C.R., prin Securitate si Departamentul Cultelor.

De remarcat este faptul ca in situatii de criza in Cult sau la alegeri, informatorii, cunoscuti sau necunoscuti erau intotdeauna de partea tortionarilor si a Departamentului Cultelor. In timp ce opozitia era faramitata sau dezbinata uneori, tortionarii, informatorii si masa lor de manevra erau intotdeauna strans uniti si dirijati in cor de o bagheta nevazuta. Dupa 1989, interpretarea quasi oficiala a evenimentelor de atunci pastreaza aceeasi complicitate obscura prin care „tortionarii” se ascund in spatele celor mai putin vinovati de tradare, sau sunt prezentati ca inteleptii acelor timpuri care si-au sacrificat cugetul curat pentru interesele Imparatiei lui Dumnezeu. Eu cred ca Dumnezeu ne cere sa ne dam viata pentru El, nu sa ne vindem sufletul!

PRIMAVARA BAPTISTA

In 1973, dupa ce Iosif Ton a scris apelul catre biserici: „Cine isi va pierde viata, o va castiga!”, conducerea Uniunii Baptiste sub presiunea Departamentului Cultelor a demarat procedura excluderii sale din Cult. Conducerea Uniunii Baptiste a anuntat intalniri zonale cu pastorii din intreaga tara pentru a obtine adeziunea acestora la excluderea din Cult a lui Iosif Ton, care era profesor la Seminarul Teologic Baptist din Bucuresti. Cand am aflat despre aceasta initiativa, m-am dus la secretarul general al Cultului si i-am cerut sa renunte la masura de excludere, deoarece problemele semnalate de Iosif Ton (care la acea vreme nu era pastor) au fost scrise la solicitarea noastra, a grupului de pastori din Bucuresti (numit peiorativ „tardelas” de catre cel ce avea sa joace rolul de „zvoner” in cadrul Cultului). I-am spus ca acestea sunt problemele bisericilor pe care le pastorim si ca vor fi pusi in situatia sa ne excluda si pe noi. Secretarul general a refuzat sa ma asculte si a sustinut ca e vorba de o actiune dusmanoasa dirijata din exteriorul tarii, iar noi cei patru (Vasile Branzei, Iosif Sarac, Pascu Geabou si subsemnatul, Vasile Talos) am fi tzonisti. Stiam ca atunci cand un grup de lideri primeste o anumita eticheta urmeaza si represaliile.

Am plecat spre casa pe jos rugandu-ma sa inteleg ce ar trebui sa fac. In acea seara am scris memoriul pe care l-am adresat presedintelui tarii si in care demascam abuzurile si ilegalitatile comise de Departamentul Cultelor impotriva bisericilor baptiste. Memoriul a fost semnat de 50 de pastori care reprezentau peste o treime din bisericile baptiste din tara. Dupa depunerea memoriului am chemat deschis la post si rugaciune aproape toate bisericile din tara. Raspunsul care a venit de la presedintie a fost ca trebuie sa ne fie respectate drepturile constitutionale. Indata dupa aceasta biruinta, cei mai multi pastori si cele mai multe biserici au inceput sa puna in practica indemnurile din lucrarea „Cine isi va pierde viata o va castiga !”.

A inceput destelenirea! Cei mai multi pastori si credinciosi, indeosebi tinerii, au inteles ca nu mai suntem in „mana lor” ci in mana lui Dumnezeu. Multi s-au eliberat de obligatiile asumate fata de Securitate, au indraznit sa traiasca si sa actioneze liber. Cu toata smerenia as putea afirma ca in acea vreme credinciosii baptisti au experimentat in buna masura libertatea care a venit cu saisprezece ani mai tarziu. In bisericile baptiste din Romania adia vantul de primavara al trezirii spirituale. Ne eliberasem de teama! Ne recastigasem demnitatea! Crestini din alte tari priveau cu admiratie la bisericile din Romania. Casele de rugaciune erau arhipline, mai ales in saptamanile de evanghelizare. Totusi, activitatea bisericilor era restransa in interiorul caselor de rugaciune. Iar unii au continuat sa plateasca un pret pentru dedicarea lor fata de Hristos, fie la serviciu (in cazul membrilor bisericilor) fie chiar cu atentate la viata si reputatia pastorilor considerati dizidenti.

De partea cealalta a baricadei au ramas toti aceia care se temeau ca primavara spirituala este inselatoare, ca intr-o dictatura a comunismului nationalist, „cu o randunica nu se face primavara”, si fostii tortionari si profitori ai regimului comunist care vedeau in miscarea spirituala din biserici „o furtuna intr-un pahar cu apa!”. Unii pastori compromisi se mentineau in fruntea bisericilor numai cu ajutorul Uniunii Baptiste si a Departamentului Cultelor.

In anii urmatori, Departamentul Cultelor impreuna cu conducerea Uniunii Baptiste si a Seminarului Teologic Baptist din Bucuresti au trecut la actiuni de denigrare impotriva semnatarilor memoriului (a celor care nu si-au retractat semnaturile), atat in biserici, cat si in presa centrala a vremii. In 1977 am fost ales secretar general adjunct al Cultului Crestin Baptist din Romania, dar Departamentul Cultelor a refuzat recunoasterea mea. Presedintele de atunci al Departamentului Cultelor a invitat toti membrii alesi ai noului comitet la sediul institutiei si a felicitat pe fiecare in parte, mai putin pe secretarul general adjunct. Cu acea ocazie, presedintele Departamentului Cultelor a spus: „Domnilor, daca vreti sa nu aveti greutati ca baptisti, faceti in asa fel incat sa nu se stie ca existati!”

Din acel moment, liderii baptisti (pastori si diaconi) care erau in opozitie au inteles ca este nevoie de schimbarea conducerii obediente a Uniunii Baptiste cu persoane integre. Incepand cu 1977, in randul liderilor baptisti decisi sa lupte pentru schimbari, s-au conturat trei pozitii:

• Pozitia Militanta (Radicala), promovata de Pavel Nicolescu prin initierea ALRC-ului, (Comitetul de Aparare a Libertatii Religiose si de Constiinta) care si-a propus demascarea prin orice mijloace (inclusiv Europa Libera) a abuzurilor autoritatilor comuniste si ale liderilor Uniunii Baptiste;

• Pozitia Rezistentei Active, reprezentata de pastorii si liderii care au continuat sa lupte prin mijloacele oferite de Constitutie si legi si care au refuzat sa se supuna autoritatilor
comuniste in probleme de credinta si practica religioasa; si

• Pozitia Dialogului cu Statul, care isi propunea sa obtina drepturi in folosul bisericilor si al credinciosilor pe calea negocierii intre lideri religiosi devotati Evangheliei si reprezentanti progresisti ai comunismului cu fata umana.

In acea perioada, personal m-am situat pe pozitia rezistentei active, cautand impreuna cu alti pastori sa aparam cu mijloacele legale de care dispuneam, libertatea de credinta, si sa acceptam suferinta personala de dragul Evangheliei. Motto-ul meu personal era Filipeni 1:16 „Eu sunt insarcinat cu apararea Evangheliei!” Ma simteam inspirat de apostolul Pavel care spunea: „…Evanghelia mea, pentru care sufar pana acolo ca sunt legat ca un facator de rele. Dar Cuvantul lui Dumnezeu nu este legat.” (2 Timotei 2:8-9). In anul 1974 am scris o lucrare intitulata „Legalitatea in cadrul Cultului Crestin Baptist din R.S.R.” care a circulat in bisericile baptiste sub forma dactilografiata. Teza de baza era aceasta:

Partidul Comunist militeaza pentru promovarea ateismului in societatea romaneasca, dar Statul ca reprezentat al tuturor cetatenilor tarii a prevazut in Constitutie si in legi,
masuri de protectie pentru cei ce impartasesc o conceptie teista despre lume si viata.

Statutul Cultului Crestin Baptist, cu toate neajunsurile lui, trebuia interpretat in sensul garantarii libertatii religioase si nu a ingradirii ei, asa cum era practica Uniunii Baptiste sub indrumarea Departamentului Cultelor. In acest spirit, tot ceea ce nu era interzis prin lege, era permis! Aceasta pozitie ne-a separat radical de pozitia liderilor care propovaduiau obedienta.

Am refuzat sa dialogam cu Departamentul Cultelor si am continuat sa ne traim si sa ne practicam credinta fara oprelisti. In multe ocazii am constatat ca „LEUL” care ne intimidase, era de fapt legat. In situatiile de conflict intre cerintele Cezarului si ale lui Dumnezeu, ne-am calauzit dupa principiul enuntat de apostolul Petru: „Judecati voi singuri daca este drept inaintea lui Dumnezeu sa ascultam mai mult de voi decat de Dumnezeu!” (Fapte 4:19). Poate intr-un fel, pozitia aceasta semana cu non-violenta promovata de Gandhi, desigur la o scara incomparabil mai mica, din toate punctele de vedere. Stiam ca Gandi s-a inspirat din viata lui Isus si spunea englezilor: „Din crestinism, dati-ni-L noua pe Hristos! Restul pastrati voi!”

Pozitia celor ce sustineau dialogul cu Statul avea la baza, teza elaborata in lucrarea „Manifestul Crestin” a pastorului Iosif Ton. Plecand, probabil, de la ideile comunistilor italieni care vorbeau despre o posibila convetuire intre crestinism si comunism, cartea trata locul crestinului in societatea comunista. Teza de baza a cartii era ca numai Evanghelia poate crea „omul nou” de care are nevoie societatea comunista.

Constient de nevoia Romaniei de bune relatii cu lumea Anglo-Americana si studiind la Oxford, Iosif Ton spunea ca liderii baptisti pot media aceste relatii. Problema esentiala era ca, liderii din acea vreme ai Uniunii Baptiste mediau aceste relatii fara sa puna conditii regimului comunist. Departamentul Cultelor printr-un joc al coruptiei (pesches-uri in bani, cafea, carne, caltabosi, palinca si miere) sustineau in fata conducerii supreme de Stat, in fruntea Cultului Baptist, oameni compromisi in tara si in strainatate. Ideea ca seful Statului era dezinformat, parea verosimila, de vreme ce in 1973, in urma Memoriului celor 50, raspunsul pentru biserici a fost pozitiv. In dorinta de a obtine libertati pentru biserici in general, si pentru bisericile baptiste in special, Iosif Ton a purtat cateva dialoguri cu un „consilier” al presedintelui Ceausescu.

Discipol si fost student al lui Iosif Ton si entuziasmat de aceaste idei, pastorul Dugulescu a demarat lupta cu „tortionarii” din conducerea Uniunii Baptiste si din Departamentul Cultelor. In 1981, de exemplu, pastorul Dugulescu a initiat un memoriu (semnat de mai multi pastori) care a dus la demiterea directorului ramas din garda stalinista si care timp de cateva decenii terorizase bisericile neoprotestante. In aceeasi perioada, P. Dugulescu a incercat sa impiedice realegerea presedintelui Cultului, un lider docil fata de autoritati si foarte abil in a impune in cult linia trasata de acestea. Probabil ca in acea perioada, pastorul Dugulescu era incurajat in aceste actiuni si de ofiterul de securitate care supraveghea Cultele (Neoprotestante) din Romania.

Inca inainte de 1980, conducerea Uniunii Baptiste in colaborare cu organele de represiune ale statului au luat masuri impotriva grupului radical reprezentat de Pavel Nicolescu. Presedintele si sectretarul general al Uniunii Baptiste au facut plangere penala impotriva unui grup de credinciosi din biserica baptista din Caransebes. Conducerea Uniunii Baptiste a exclus din Cult mai multe persoane, intre care cei mai proeminenti erau Pavel Nicolescu si Aurel Popescu. Securitatea a facut totul pentru dezbinarea opozitiei baptiste. Cativa pastori din opozitie mai concilianti si toti aceia care credeau in posibilitatea unui dialog cu Statul au cautat sa se detaseze public de gruparea radicala pentru a nu periclita acel dialog.

Desi nu aderasem la ideea demascarii publice a liderilor Uniunii Baptiste, am luat apararea „radicalilor” persecutati de catre Uniunea Baptista, Departamentul Cultelor si Securitate. M-am deplasat la Caransebes si am sprijinit apararea celor arestati prin sfatuirea avocatilor acestora, care aveau nevoie sa inteleaga aspectele legale interne ale Cultului Baptist. Impreuna cu biserica baptista din Bucuresti pe care o pastoream si care isi avea sediul pe soseaua Mihai Bravu, am refuzat recunoasterea excluderii din Cult a celor doi, Aurel Popescu si Pavel Nicolescu. In acest mod incercam sa le oferim o minima protectie cultica si sa impiedicam arestarea lor. Totodata, am primit ca membri in biserica baptista din Bucuresti soseaua Mihai Bravu, grupul de credinciosi exclus din Cult de pastorul lor si presedintele Cultului la acea vreme. Acestia fusesera exclusi din Cult si pusi la dispozitia organelor de securitate, pe motiv ca sunt dizidenti, deoarece au infiintat o biserica baptista neautorizata.

Imi amintesc ce dificil era sa decidem care pozitie era cea mai corecta. Astazi, consider ca pentru fiecare pastor sau credincios, pozitia care se potrivea cel mai bine cu personalitatea si slujirea lui, aceea era cea corecta. Desigur, in fiecare din aceste pozitii existau plusuri si minusuri. Totul depindea de sinceritatea, dedicarea si integritatea fiecaruia. Unii l-au luat ca exemplu pe Ilie proorocul, care a dat pe fata nelegiuirile casei lui Ahab si ale poporului. Ori, pe Ioan Botezatorul care l-a infruntat public pe Irod. Altii au vrut sa fie ca Obadia, acel dregator de la curtea lui Ahab, care a salvat viata a o suta de prooroci cand Izabela i-a ucis cu sabia pe proorocii Domnului.

In acea perioada ma intrebam, de ce Domnul Isus in momentul in care a aflat de moartea lui Ioan Botezatorul nu a adunat poporul la Ierusalim pentru a incepe o revolta nationala. (vezi: Evanghelia dupa Matei 14:12-13). Stiam ca Isus a luat apararea femeii prinse in adulter; a intrat in casa vamesului Zacheu, colaborator al Romanilor si dispretuit de evrei; a invitat in grupul Sau de apostoli un „terorist” din gruparea Zelotilor si un „colaborator” al opresorilor, Matei, pe care i-a schimbat prin pocainta, credinta si har. Am inteles atunci ca Domnul Isus a venit sa schimbe lumea, nu prin programe politice sau prin revolutii, ci prin cruce.

DEZVALUIRILE DE LA CNSAS

Am citit zilele acestea notele date de Petru Dugulescu la securitate in perioada 1980-1982. Acum imi dau seama ca el incerca sa convinga pe „cineva acolo sus” ca sunt necesare schimbari in Cultul Baptist atat la nivelul liderilor cat si al modului de abordare a unor probleme din cadrul Cultului. Am inteles ca a dorit ca tinerii baptisti sa nu fie considerati dizidenti, ci sa aiba posibilitatea de a se organiza liber in cadrul Cultului. Sustinea ca presedintele de atunci al Cultului s-a discreditat atat in tara cat si in strainatate. As dori sa mentionez aici ca atunci cand cladirea bisericii baptiste „Sfanta Treime” din Bucuresti a fost demolata, presedintele respectiv al Cultului a comunicat Primariei Capitalei ca Uniunea Baptista nu sustine biserica deoarece aceasta impreuna cu pastorul reprezinta o comunitate dizidenta. Nu mi se pare drept ca fostii „tortionari” (care mai sunt in viata) sa rada si sa spuna cu cinism: „Toti am fost intr-o barca!”.

Marturiile lui Petru Dugulescu despre perioada care a urmat anului 1982 duc la concluzia ca securitatea l-a atras in aceasta colaborare nu pentru a-l ajuta sa obtina libertati religioase, cum isi dorea el, ci sa faca din el un agent sub acoperire, asa cum erau toti „tortionarii” si „vanzatorii” de frati, incepand cu anii ‘50. Petru Dugulescu, asa cum marturiseste el, a refuzat colaborarea cu securitatea cand a inteles jocul murdar. In ultima sa carte intitulata, Democratie si Persecutie, publicata in 2007, Petru Dugulescu a recunoscut si si-a marturisit regretul pentru colaborarea sa cu Securitatea.

Petru Dugulescu era un lider charismatic, un vizionar, dar nu era bun strateg si avea o mare doza de naivitate. Era convins de rolul crestinului evanghelic intr-o societate a
comunismului cu fata umana. Petru Dugulescu a inteles in anii care au urmat ca „Ei” i-au programat moartea. Pastorul de la Turnu Severin, Vasile Gherman, ucis de securitate este un alt exemplu in aceasta privinta. Asa cum va scrie mai tarziu in poezia Eclesia, Petru Dugulescu le descoperise fata hidoasa:

Satana, sinistra faptura,
Turbat de-al iubirii ecou,
A vrut ca, prin forta si ura,
Sa fabrice „omul cel nou”.
Produsul finit fu o fiara,
Un monstru cu chipul hidos.
De-aceea sortit fu sa piara,
Caci L-a necinstit pe Hristos. (Apus de Mileniu)

Implicarea lui Petru Dugulescu in politica dupa Decembrie 1989 indica faptul ca si-a dorit mereu sa fie o voce a fratilor sai. Cat din aceasta dorinta a fost din fire omeneasca si cat din calauzirea lui Dumnezeu va descoperi Domnul Isus in ziua judecatii Bisericii pentru rasplatire. Lucrurile descoperite sunt ale noastre, cele ascunse sunt ale lui Dumnezeu!

DESTELENITI-VA UN OGOR NOU !

Apelul proorocilor Osea si Ieremia este tot atat de actual astazi ca atunci cand a fost rostit din partea lui Dumnezeu:

Desteleniti-va un ogor nou si nu semanati intre spini! Ieremia 4:3
Desteleniti-va un ogor nou! Este vremea sa cautati pe Domnul,
ca sa vina si sa va ploaie mantuire. Osea 10:12

Biserica este Trupul spiritual al lui Hristos. Aici, falimentul unora dintre noi este falimentul nostru al tuturor. Daca un madular se imbolnaveste tot trupul sufera impreuna cu el. Este adevarat ca in biserica se pot strecura si „frati mincinosi”, iar intre lideri se pot infiltra „lupi rapitori” care nu cruta turma. Responsabilitatea noastra este sa facem distinctie intre „talhari” si „cel cazut” intre talhari. Aspectul duhovnicesc in evaluarea si solutionarea trecutului unui pastor care a colaborat cu Securitatea nu este acela de a scoate un castig de imagine printr-o marturisire publica, ci de a ajunge la o pocainta (metanoia) reala. Despre apostolul Petru se spune, ca a iesit afara din curtea Marelui Preot si a plans cu amar. Iar Domnul Isus i-a spus: „Dupa ce te vei intoarce la Dumnezeu, sa intaresti pe fratii tai!”.

Cu durere retraiesc experienta anilor 1977-1982, cand eram dezbinati chiar noi cei ce ne aflam de aceeasi parte a baricadei. Fiecare eram convins ca dreptatea este de partea noastra. Astazi, cei ce se solidarizeaza impotriva deconspirarii publice a colaboratorilor Securitatii considera, ca in Biserica nu are ce cauta spiritul justitiar al societatii. Tinerii care s-au lansat in dezvaluiri pe internet si emit judecati impotriva fostilor colaboratori, doresc in mod sincer sa arate ca baptistii din Romania se elibereaza de compromisurile trecutului si ca pot astfel oferi un exemplu societatii romanesti. Cei mai multi dintre noi se intreaba, pe drept cuvant, am fost noi cei credinciosi mai verticali decat restul societatii? Eu cred ca in aceste zile, Dumnezeu ne ofera motive de smerire in fata semenilor nostri, de cercetare si vindecare spirituala. Numai biserica are puterea de a renaste spiritual prin inviere impreuna cu Hristos, prin pocainta si rugaciune. Va invit deci:

• Sa acceptam ca intre noi au fost si tortionari si informatori;
• Sa intelegem ca au existat intre colaboratori si „victime” si „calai”;
• Sa ne eliberam de duhul de judecata pentru a facilita marturisirea;
• Sa ii confruntam in dragoste pe cei vinovati pentru a-i aduce la pocainta;
• Sa oferim celor ce doresc sa-si marturiseasca caderea, consiliere in dragoste;
• Sa evaluam viata si activitatea unui slujitor al biserici in totalitatea ei;
• Sa ne rugam pentru unitate intre slujitorii bisericilor, in dragoste si in adevar.

Veniti frati pastori sa destelenim un ogor nou in Romania si sa nu mai semanam intre spini. Bolile comunismului si firea noastra umana inclinata spre pacat au impietrit inimile multor credinciosi si au facut sa napadeasca ciulini si maracini pe cararea relatiilor dintre noi.

Deconspirarea acelor lideri si pastori care au facut politie politica, nu are nevoie sa astepte vreun verdict al CNSAS-ului. Nu ar fi surprinzator ca, persoane care ar putea obtine verdict de „necolaborare” sa fi fost agenti sub acoperire, sau cei care in continuare sunt agenti, sa nu poata fi deconspirati prin CNSAS, ci numai prin Duhul Domnului. Totodata, s-ar putea ca pastori care au semnat un angajament sub amenintari si violenta, sau care au crezut naiv intr-o colaborare benefica sa nu fie vinovati de politie politica din pricina ca nu au vandut pe nimeni.

As vrea sa ne rugam pentru credinta oricarui Simon, ca sa nu se piarda si sa dam o sansa oricarui Iuda, cum a facut Hristos in seara Cinei de Taina, cand i-a soptit: „Ce ai de gand sa faci, fa repede!”. Ceilalti au crezut ca il trimite sa cumpere ceva pentru Cina. Daca Iuda s-ar fi pocait, l-am gasi (poate) printre eroii credintei, alaturi de Simon Petru si Saul din Tars.

Se spune ca vestitul tortionar de la Pitesti, Turcanu, inainte de a fi executat a marturisit la indemnul unui preot ortodox intemnitat cu el, ca se caieste de crimele si ororile pe care le-a comis si asemenea talharului pocait se roaga lui Hristos sa il mantuiasca. Din celula lui striga printre gratii: „Daca mai intalniti pe cineva de la Pitesti, spuneti-i sa ma ierte! Spuneti-i ca Turcanu s-a pocait si Dumnezeu l-a iertat!”

Iacov, fratele Domnului si pastorul bisericii din Ierusalim indeamna: „Marturisiti-va unii altora pacatele, si rugati-va unii pentru altii, ca sa fiti vindecati!” (Iacov 5:16). Vindecarea vine numai prin marturisire, lepadare de legaturile tradarii, pocainta, rugaciune, iertare si dragoste crestina. Confruntarea si demascarea fratelui gresit, facuta in cadrul stabilit de Domnul, duce la castigarea lui. Sa nu-l lasam pe satana sa aiba un castig de la noi, cum spune apostolul Pavel.

VEGHEATI, FITI TARI IN CREDINTA, FITI OAMENI, INTARITI-VA !

(1 Corinteni 16:13)

Apostolul Pavel avertizeaza pastorii (presbiterii) din Efes ca intre ei se vor infiltra lupii rapitori care nu vor cruta turma. Lupii in blana de oi se infiltreaza intre liderii Bisericii (prooroci, pastori, invatatori, etc.), nu in randul credinciosilor. Un slujitor al bisericii care isi tradeaza sau isi vinde „turma” este oier, nu este pastor. Ce bine, vor spune cei tineri, ca noi nu am trecut prin acele vremuri. Prin aceasta ati recunoaste ca sunteti urmasii celor care au tradat, ar spune Domnul Isus. Ispita tradarii si a colaborarii cu fortele spirituale ale intunericului va capata forme noi si poate mai subtile in democratie.

VEGHEATI !

In dosarele de la CNSAS in care eram numit TUDOR, am descoperit ca pe tavanul vecinului de sub apartamentul meu si pe dusumeaua apartamentului de deasupra erau instalate aparate de ascultare si urmarire in profunzime, cu acordul si cu angajamentul vecinilor de a nu divulga actiunea secreta a organelor speciale. Erau urmarite nu numai discutiile cu strainii, ci si comportamentul meu si al familiei mele in vederea „fructificarii operative”. Intr-o noapte au venit la mine doi frati si sotia unuia dintre ei sa-mi spuna ca au descoperit trupul lui Bogdan (fost membru ALRC) spanzurat in pod. Vrem sa il ingropam undeva pe ascuns. Ce parere aveti?

Le-am raspuns ferm ca oricare ar fi consecintele trebuie sa se duca la procuratura si sa anunte. Eu nu stiam atunci ca discutia era inregistrata. Cum ar fi incercat mai tarziu sa ma santajeze, daca as fi fost derutat in fata spaimei fratilor mei!

Toamna trecuta cand se discuta aprins la televiziune si in presa despre colaborarea cu Securitatea a slujitorilor bisericilor, a aparut intr-un talk-shaw un fost director din Securitatea ceausista si a spus: „Credeti ca numai atunci au fost supraveghiati slujitorii cultelor?… Nu se poate altfel, ei sunt formatori de opinie!” Apoi au urmat discutii despre cate grupuri particulare ar putea incerca sa santajeze o persoana oarecare. In comunism am stiut ca avem un singur dusman. In democratie, daca esti santajabil, intunericul este o caracatita cu sute de brate.
Dumnezeu i-a spus lui Avraam,: „Umbla inaintea Mea si fii intreg (fii drept)!”

FITI TARI IN CREDINTA !

La varsta de 15 ani am avut de a face pentru prima data cu Securitatea. Eram urmarit de un coleg si turnat ca merg la biserica. Directorul scolii le-a spus parintilor ca voi fi exmatriculat din liceu daca mai merg la biserica. Am continuat sa ma furisez prin cimitirul care era langa casa celui in care se aduna mica comunitate de credinciosi. Am fost pandit si descoperit din nou de colegul sarguincios. Atunci, tatal meu m-a luat cu el prin bisericile de prin sate. Colegul a aflat si asta! Urma exmatricularea sub presiunea securitatii. Ca sa evite exmatricularea, directorul le-a cerut parintilor sa ma trimita la internatul scolii unde puteam fi supravegheat.

A inceput in sufletul meu razvratirea fata de Dumnezeu. Am hotarat nu numai sa termin cu biserica, dar am ajuns si la convingerea (cu ajutorul profesorului de filozofie, a Bibliei hazlii si a colegilor care faceau presiuni asupra mea) ca nu exista Dumnezeu. Mi-am depus dosarul pentru scoala de ofiteri. Am trecut cu bine vizitele medical. Intr-o zi, colegul care era umbra mea, mi-a spus ca un alt coleg, fost prieten al meu acum mutat in alt oras cu familia, incercase sa otraveasca o profesoara. Dupa cateva saptamani am fost chemat la Securitate. Am fost invinuit ca am tainuit o tentativa de omor si ca se demarase impotriva mea o ancheta. „Baiete, stai ca frunza pe apa in scoala…!”, mi-a spus cel care se prezentase ca locotenent de securitate.

Aveam 17 ani. I-am spus locotenentului care ma ancheta, ca nu inteleg de ce trebuie sa sufar pentru parintii mei; ca eu nu mai am nimic cu misticismul si obscurantismul religios si ca vreau sa devin ofiter. Am dat declaratii in acest sens si m-am „lepadat” de credinta parintilor mei. Am acceptat sa-l ajut sa clarifice „tentativa de omor”. Intr-o seara, pe cand ma duceam la sediul militiei unde trebuia sa dau „nota informativa” despre colegul meu, din intuneric, pe strada, locotenentul beat a inceput sa arunce cu pietre dupa mine. Atunci am inteles ca ofiterul il apara pe colegul meu. Din seara aceea nu m-a mai chemat. Tatal colegului era secretar de partid si toti ceilalti colegi il stiau de frica. S-a facut o ancheta in scoala si au venit organele de partid de la Raion. Eu nu eram UTM-ist deoarece secretarul UTM al clasei spunea ca am sa ma botez la varsta de 30 de ani ca Hristos. Totusi m-au chemat la sedinta si acolo le-am dezvaluit intreaga inscenare, in spatele careia era ofiterul de securitate. Am scapat de exmatriculare, dar dupa cateva luni am primit instiintarea ca dosarul meu fusese respins pentru scoala de ofiteri deoarece tatal meu era predicator (laic) baptist.

La varsta de 18 ani am fost incorporat la unitatea de transmisiuni din Campina a Ministerului Afacerilor Interne, de unde au fost trimisi la revolutie acei tineri macelariti pe aeroportul Otopeni. In cateva luni de armata mi-am dat seama ca se urmareste depersonalizarea noastra si am inceput sa traiesc cu aceasta teama. Dupa cateva luni, un ofiter m-a chemat si mi-a spus sa imi fac valiza ca plec la o scoala speciala de ofiteri deoarece dosarul meu a fost reanalizat si am fost admis fara examen. I-am raspuns ca nu ma mai intereseaza scoala de ofiteri si am refuzat categoric. Anul doi l-am facut la adapostul antiatomic din Pitesti, ca sef de nod radio pentru Apararea Locala Antiaeriana (ALA). Dupa 20 de luni de armata, la varsta de 20 de ani m-am dus in concediu acasa, in Jibou un mic orasel de pe valea Somesului. Intr-o duminica seara de August, L-am primit pe Hristos. I-am marturisit toata razvratirea mea si teama mea de viitor si in seara aceea I-am facut fagaduinta ca am sa-L slujesc ca pastor orice s-ar intampla. Am inceput sa citesc din nou Biblia si sa scriu poezii.

Intors la cazarma, am continuat sa citesc Biblia si sa scriu poezii crestine. Le ascundeam sub saltea, dar un coleg le-a descoperit si dupa cateva zile am fost chemat la raport de un colonel de la Contra Informatii (C.I.) sosit de la Craiova pentru a ancheta cazul meu. Era in toamna anului 1964. Colonelul m-a intrebat despre poezii si despre elevii de liceu din Jibou care merg la biserica. Am refuzat sa ii vorbesc despre elevii de liceu din Jibou. I-am spus ca m-am hotarat sa studiez teologia si sa devin pastor. Inca nu eram botezat. M-a amenintat ca va avea grija sa ajung nu la teologie, ci dupa gratii si sa-mi aduca colegii pachet. Am simtit ca amenintarile lui nu au nici o putere asupra. Eram in sinea mea fericit ca la numai doua luni dupa ce L-am primit pe Hristos aveam sa sufar pentru credinta. Colonelul a plecat si am fost inlocuit din toate functiile care le aveam ca sergent. Nu mi-au mai dat tinuta de iarna, si in tinuta de vara si fara manta am continuat serviciul militar pana la sfarsitul lunii Noiembrie. Prin confruntarea timpurie cu Securitatea, Dumnezeu in harul Sau, m-a pregatit pentru confruntarile ulterioare.

In Iunie 1965 am fost botezat la Cluj in biserica Manastur si in toamna anului 1965 am inceput cursurile Seminarului Teologic Baptist din Bucuresti.

„Potrivnicul vostru, diavolul, da tarcoale ca un leu care racneste, si cauta pe cine
sa inghita. Impotriviti-va lui tari in credinta…! (1 Petru 5:8-9). Impotriviti-va
diavolului si el va fugi de la voi! (Iacov 4:7).

FITI OAMENI !

In toamna anului 1971 aveam deja doi ani de pastorat. Prin intermediul Seminarului Teologic Baptist din Bucuresti am primit invitatia sa ma duc la studii in Elvetia. In acest context si-a facut din nou aparitia Securitatea. De data aceasta, colonelul Z cu functie de general care coordona supravegherea Cultelor Religioase din Romania, m-a invitat la o colaborare profitabila pentru mine. Daca acceptam, aveam sa ma duc la studii in Elvetia si sa devin Secretar General al Cultului Baptist inainte de a implini varsta de 30 de ani. (Pana in 1990 nu am avut pasaport si nu mi s-a dat voie sa calatoresc in strainatate, nici macar la Chisinau unde fusesem invitat). Imi cerea un caiet-registru cu toti membrii bisericii si o scurta caracterizare a fiecaruia. Probabil ca ulterior ar fi trebuit sa completez noi date despre fiecare si astfel sa ii urmaresc.

I-am raspuns ca aceasta atributie nu intra in sarcina mea de pastor si oricum s-ar putea sa aiba registrul de la cei ce au pastorit biserica inaintea mea. Daca nu are acest registru, inseamna ca pastorii care au fost inaintea mea si-au indeplinit bine slujba la care au fost chemati de Dumnezeu. I-am raspuns ca nu pot sa-mi spionez fratii, sa le predic si sa-i privesc in ochi. I-am spus ca eu „Am facut alegerea o data pentru totdeauna! Eu nu pot fi decat pastor! Daca as fi vrut sa lucrez in Securitate, am avut aceasta ocazie cand am fost admis la scoala speciala fara examen, iar acum am fi fost colegi.”

Colonelul Z a revenit primavara. De data aceasta a trecut la amenintari. Pana si fetita care nu avea inca doi ani, mi-a spus ofiterul ca va avea de suferit. L-am infruntat si i-am spus ca voi anunta biserica. A ras si a rostit numele a sase colaboratori din comitetul bisericii. Avem totul sub control, parea sa spuna cu un aer de superioritate. A plecat furios. In Ianuarie 1990, Iosif Ton m-a rugat sa ma duc la biserica pe care o pastoream sa fiu martor la o discutie pe care urma sa o aiba cu dl. Z. Ofiterul de securitate parea speriat si plangea. „Sa nu imi publicati numele!”, se ruga dl. Z de pastorul Ton.

„Cauta sa te infatisezi inaintea lui Dumnezeu ca un om incercat, ca un lucrator care n-are de ce sa-i fie rusine…! (2 Timotei:2:15).

INTARITI-VA !

Credeti ca in democratie s-a terminat cu suferinta? Va inselati ! Da, in 1981 am fost publicat pe prima pagina a ziarului Flacara impreuna cu cel mai iubit fiu al poporului. Numai ca despre mine, si pe paginile urmatoare, despre Sarac Iosif, Geabou Pascu si Branzei Vasile se spunea ca am fi delapidatori, ca ne-am insusit banii bisericilor si ca am gestionat fraudulos patrimoniul acestora. Si toate acestea numai pentru ca am refuzat sa mai solicitam aprobarea Departamentului Cultelor pentru modul in care bisericile baptiste de la Olt pana in Dorohoi, care faceau parte din comunitatea bisericilor condusa de noi, isi administrau banii. Ziarul era citit si prelucrat in unitatile militare, in scoli, in biserica Ortodoxa din Jibou, etc. Pascu a luat din Alexandria trei sau patru calatori sa ii aduca la Bucuresti. Oamenii nu aveau cum sa circule altfel. Le-a dat ziarul si i-a intrebat ce cred ei despre pastorii respectivi. „Niste excroci!!! i-au raspuns pasagerii. „Credeti ca sunt arestati?” -i-a provocat Pascu. „Pai, nici nu se poate altfel!!! Primesc ce merita!!! Sectantii, amagesc poporul!!! La coborare in Bucuresti, pasagerii au vrut sa ii plateasca drumul. „Eu nu primesc bani! V-am adus pentru ca am vrut sa va ajut! Eu sunt unul din cei patru pastori din ziar!… Cum va explicati ca nu sunt arestat? Bietii calatori, au inceput sa-si ceara scuze. „Ne mint astia cu ziarele lor!”

Apoi o tentativa de otravire, in urma careia medicii nu mi-au dat nici o speranta de viata; un accident al sotiei si al baiatului nostru de patru ani, in masina unui credincios, in care trebuia sa fiu si eu. Sotia a zacut fara cunostinta mai bine de o jumatate de ora, iar masina care ia lovit intr-o curba a disparut. Pe data de 11 Martie, 1986 o tentativa de ucidere intr-un accident provocat de o bascula de 16 tone a Ministerului de Interne care a intrat in maxi-taxiul cu care mergeam spre casa. Si aceasta pentru ca am refuzat sa ma angajez ca voi respecta un Decret nepublicat care interzicea relatiile cu strainii. Conducerea Uniunii Baptiste de atunci ne prelucrase in sedinta acel Decret nepublicat impreuna cu Departamentul Cultelor si cu un tovaras de la Externe. M-am impotrivit public si in particular. Mi-au promis ca imi vor arata Decretul. Si dupa zece zile s-a produs accidentul. Am fost lovit la cap. La spitalul de neurochirurgie a sosit un ofiter civil si a interzis medicilor sa ma interneze. Pana in luna Octombrie nu puteam sa stau in picioare mai mult de 30 minute deoarece imi pierdeam echilibrul.

Toate acestea mi se par acum simple incercari pe langa presiunea prin care am trecut dupa revolutie. De data aceasta, incercari de santaj, amenintari directe cu moartea, defaimare prin scrisori anonime si in ziar. Si colegi pastori care au exagerat pana si invinuirile din anonime. „Suntem 40 pe urmele tale! Vom distruge tot ce ai facut in 30 de ani!!!” Am raspuns: „Puteti distruge tot ce am facut, dar de temelia pe care stau, nu va puteti atinge!” S-au infuriat: „Esti obraznic, domnule!” Dar, cine sunt acestia? Habar n-am! Inainte stiam, acum nu mai stiu.

„Toti m-au parasit… Dar Domnul a stat langa mine si m-a intarit, pentru ca propovaduirea sa fie vestita pe deplin prin mine si s-o auda toate neamurile.” (2 Timotei 4:16-17)

IN LOC DE INCHEIERE!

Cand am plecat in 1973 in Transilvania sa adun semnaturi pe Memoriul adresat lui Ceausescu, i-am spus sotiei: „Daca nu ne mai vedem, colegii mei vor avea grija de tine.” Astazi, nu stiu daca as mai putea spune aceste cuvinte. Toti suntem foarte ocupati. Avem proiecte, programe, viziuni si planuri pentru biserica! Dar unde este ecclesia, comunitatea de credinta, speranta si iubire crestina? Generatiile de astazi si cele care vin vor avea de luptat cu mai multe ispite decat noi. In democratie, comunitatea baptista va privi oare spre pastori si lideri care se vor baza pe relatii cu cei mari, prin „arta ploconelii”?

Cand am ajuns la Targu Mures am aflat ca pastorul avea doi baieti studenti. In timp ce citea memoriul a inceput sa transpire. Abia atunci am inteles in ce problema grava i-am implicat pe pastori. Dr. Vass a semnat. Un alt pastor, dupa ce a citit memoriul a spus: „Asteptati putin, ma duc sa discut cu sotia”. Cand au intrat in camera, sotia lui parea Debora: „Fratilor, daca el nu semneaza , pot semna eu?” Am ajuns la Arad, pastorul isi pierduse un ochi in razboi, ne-a spus: „De cand v-am asteptat fratilor!” Era pastorul Cocian.

In cartea sa Religie si nationalism, Olivier Gillet citeaza un demnitar ortodox care dupa revolutie spunea despre atitudinea preotilor in perioada comunista: „Am avut curajul sa nu fim martiri!” In aceste conditii Biserica a devenit o Biserica „ne-triumfatoare”, deoarece „trebuia ca preotii sa nu fie martiri ai comunismului, in calitate de opozanti, ci era necesar ca ei sa se colaborand cu regimul.” (pag. 258). Iata intrebarea care ramane si care se adreseaza deopotriva si unor lideri si pastori baptisti: A fost oare acest „sacrificiu”, o jertfa placuta lui Dumnezeu?

Fara spirit de jertfa, nu putem calca pe urmele Mielului sacrificat!

„Daca bobul de grau nu moare, ramane singur; dar daca moare, aduce multa roada.”

PASTORUL CEL BUN ISI DA VIATA PENTRU OI !

Bucuresti, 14 Ianuarie 2008

Articol apărut pe Blogul Vasile Alexandru Talos (http://vasilealexandrutalos.wordpress.com/)

http://publicatia.voxdeibaptist.org/articole_feb08.htm

CARTEA NUMERI

download - Copie

NUMERI, CARTEA. Sinagoga a numit această carte după primul ei cuvânt sau după unul dintre primele ei cuvinte (wayedabber, „şi El a vorbit”- sau bemidbar, „în pustiu”). Cei care au tradus-o în greacă au numit-o arithmoi, „numere”. În celelalte patru părţi ale Pentateucului numele greceşti sunt folosite în mod obişnuit; în ce priveşte această parte a cincea, în unele ţări greaca a fost tradusă în limbile natale: „Numeri” etc.; în alte ţări, este folosită a traducerea latină a numelui grecesc: Numeri. Cărţii i s-a dat acest nume deoarece primele ei capitole (plus cap. 26) conţin multe cifre, în special legate de recensământ.

I.Schiţa conţinutului

  1. Numărarea israeliţilor. Organizarea triburilor (1:1-4:49).
  2. Legea privitoare la gelozie, legea nazireatului şi alte legi (5:1-6:27).
  3. Jertfele pentru sfinţirea cortului întâlnirii (7:1-89).
  4. Sfeşnicul. Consacrarea leviţilor; perioada lor de slujire (8:’l-26).
  5. Cel de-al doilea Paşte; norul; cele două trâmbiţe de argint (9:1-10:10).
  6. Plecarea de la Sinai (10:11-36).
  7. Prepeliţele. Cei 70 de bătrâni (11:1-35).
  8. Maria şi Aaron se ridică împotriva lui Moise (12:1-16).
  9. Cele 12 iscoade (13:1-14:45).
  10. Diferite porunci cu privire la jertfele de carne şi băutură, jertfe pentru păcate făcute din neştiinţă, porunci cu privire la călcarea zilei Sabatului (15:1-41).
  11. Core, Datan şi Abiram. Toiagul lui Aaron care a înflorit (16:1-17:13).
  12. Statutul preoţilor şi al leviţilor (18:1-32).
  13. Apa de curăţire a păcatelor (19:1-22).
  14. Moartea Mariei. Meriba (20:1-13).
  15. Edom refuză să-i dea trecere liberă lui Israel. Moartea lui Aaron (20:14-29).
  16. Lupta de la Horma. Şarpele de aramă. Câmpiile Moabului. Lupta împotriva lui Sihon şi Og (21:1-35).
  17. Balaam (22:1-24:25).
  18. Baal-Peor (25:1-18).
  19. A doua numărătoare a israeliţilor (26:1-65).
  20. Dreptul fiicelor de a moşteni. Urmaşul lui Moise (27:1-23).
  21. Porunci privitoare la jertfe. Juruinţe ale femeilor (28:1-30:16).
  22. Răzbunarea împotriva madianiţilor (31:1-54).
  23. Repartizarea ţinutului de la E de Iordan (32:1-42).
  24. Locuri unde Israel a tăbărât în timpul pribegiei lui prin pustie (33:1-49).
  25. Îndrumări cu privire la cucerirea Canaanului. Graniţele Canaanului. Reguli cu privire la împărţirea ţării. Cetăţile leviţilor. Cetăţuile de scăpare (33:50-35:34).
  26. Căsătoria fiicelor care au o moştenire (36:1-13).

II.Autorul şi data scrierii

Mulţi cercetători ai Bibliei consideră astăzi că tradiţia conform căreia Moise este autorul întregii cărţi trebuie pusă la îndoială serios. Ei ne atrag atenţia asupra următoarelor puncte. Singura activitate literară a lui Moise are de-a face cu cap. 33 (v. 2, cf. 5:23; 11:26); aceasta nu se referă la nici o altă parte a cărţii Numerilor; pentru cazul contrar, vezi de ex. Deuteronom 31:9. Diferite date indică o perioadă ulterioară perioadei în care a trăit Moise, sau cel puţin un alt autor, nu Moise; cf. 12:3; 15:22 ş.urm. (despre Moise se vorbeşte la a treia persoană); 15:32; 21:14 (poate expresia „cartea Războaielor Domnului” îşi are originea într-o perioadă post-mozaică); 32:34 ş.urm. Cu toate acestea, cartea afirmă în mod repetat că regulile şi legile au fost date prin Moise (şi Aaron), 1:1 etc.; este de asemenea clar că că legile ne lasă impresia că au fost date în timpul pribegiei prin pustie (5:17; 15:32 ş.urm. etc.). Datorită acestui lucru, este posibil că legile au trecut printr-un proces de finisare: este posibil ca după aceea să se fi produs schimbări în ele, de ex. pentru a le adapta circumstanţelor schimbate. Uneori găsim nişte indicii precise ale acestor procese; astfel, sunt diferenţe între Numeri 15:22-31 şi Levitic 4:1 ş.urm.; în plus, observăm faptul că Numeri 15:22 ş.urm. vorbeşte despre Moise la persoana a treia, şi este posibil ca Numeri 15:22-31 să fie o versiune ulterioară a capitolului 4 din Leviticul.

Va trebui să presupunem că legile au fost date în vremea lui Moise. De asemenea, mai putem presupune că fixarea în scris a legilor şi a naraţiunilor a început deja în vremea lui Moise. Timpul la care această carte a căpătat forma ei finală ne este necunoscut. După părerea autorului prezent, este foarte plauzibil ca punctele esenţiale să fi fost deja scrise, să spunem, în prima parte a epocii monarhale. Este semnificativ faptul că nu avem nimic în carte ca să indice precis o perioadă ulterioară perioadei în care a trăit Moise.

Începând de la metodele critice ale lui Wellhausen şi ale altora, mulţi erudiţi au adoptat punctul de vedere conform căruia cartea Numerilor aparţine în cea mai mare parte aşa-zisului Cod preoţesc, despre care se spune că îşi are originea în epoca post-exilică. În prezent, însă, cercetătorii Bibliei sunt mult mai gata să accepte punctul de vedere că Numeri conţine material din perioade vechi, chiar foarte vechi, admiţând că în Numeri 5:11 ş.urm. şi în cap. 19, sunt descrise ritualuri antice şi că alte documente ne fac să ajungem la o concluzie similară. Mulţi cercetători ai Bibliei sunt gata să accepte faptul că ritualurile cultice, aşa cum le găsim descrise în Numeri au fost practicate, cel puţin în punctele principale, în Ierusalim în perioada dinainte de exil. Vezi de asemenea articolele: *PENTATEUC, *MOISE, *PUSTIA EXODULUI, etc., şi articole ale unor subiecte particulare din carte cum ar fi *BALAAM, *CETĂŢUI DE SCĂPARE, etc.

III. Alte detalii despre conţinut

Împărţirea Pentateucului în cinci cărţi nu este un lucru original. Astfel, cu toate că nu este lipsit de însemnătate faptul că cu Numeri 1:1 începe o nouă carte (în care primele patru capitole se ocupă de pregătirea pentru plecarea de la Sinai), această carte formează negreşit o unitate cu cărţile precedente. În acelaşi fel, se poate spune că Deuteronomul este continuarea Numerilor, dar demarcaţia dintre Numeri şi Deuteronom este mai pronunţată decât cea dintre Leviticul şi Numeri.

Perioada istorică de care se ocupă cartea Numerilor este de numai 38 de ani – începând cu cel de-al doilea an după exod şi sfârşind cu cel de-al 40-lea (vezi date cu privire la perioadele de timp componente în 1:1; 7:1; 9:1,15; 10:11; 33:38; cf. Exod 40:2; Deuteronom 1:3).

În prima parte, Israel este încă lângă Mt. Sinai (Exod 19:1 ne spune despre sosirea la Sinai). Numeri 10:11-12:16 relatează despre plecarea de la Sinai şi călătoria până la Cadeş (cf. 13:26); în cel de-al doilea an după exod, Israel a ajuns deja la Cadeş (cf. Deuteronom 2:14). Fiindcă Israel au crezut cuvintele pline de pesimism ale iscoadelor, a urmat o perioadă foarte lungă de pribegie prin pustiu (cap.l 13-14). Cunoaştem puţine lucruri despre soarta lui Israel în timpul celor 38 de ani de pribegie (15:1-20:13). Trebuie să ne gândim că este posibil ca locul numit Cadeş să fi fost pentru o perioadă destul de lungă un fel de centru al poporului Israel, timp în care diferite grupuri de israeliţi se mutau de ici colo prin Peninsula Sinai. După aceşti 38 de ani, Israel pleacă din Cadeş spre Canaan, ocoleşte Edomul, ajunge în câmpiile Moabului şi câştigă bătăliile cu Sihon şi cu Og (20:14; 21:35). Ultima parte a cărţii descrie acţiunile lui Balaam, închinarea lui Israel ia Baal-Peor şi pedepsirea madianiţilor.

Pe lângă faptul că se ocupă de aspectul istoric, această carte conţine tot felul de reguli şi legi. Relaţia dintre legi şi istorie şi dintre o lege şi o altă lege de multe ori nu ne este prea clară. Totuşi, în multe cazuri, se pare că autorul face o legătură. Cea mai simplă soluţie este să presupunem că există o legătură cronologică. Uneori există şi o legătură materială – vezi, de ex. cât de bine se potriveşte fragmentul 5:1-4 şi cap. 18 cu ceea ce le precede, şi 10:1-10 cu ceea ce urmează; după ce ni se dă un sumar al călătoriei prin deşert (33:1-49), naraţiunea continuă (33:50-35:34) cu dispoziţii privitoare la cucerirea Canaanului şi cu legi pentru perioada când vor locui în Canaan. În final, trebuie să nu uităm că alcătuirea multor cărţi ale VT ridică întrebări similare celor la care ne-am referit aici (*PSALMI, *PROVERBELE, *ISAIA etc.).

Multe legi (dar nu toate) se ocupă de probleme ritualistice. Israeliţii nu făceau distincţie între legile cultice, morale, juridice şi sociale în acelaşi fel în care noi le distingem unele de altele azi. Toate legile şi regulile aveau ca obiectiv să-l pregătească pe Israel să trăiască în Canaan după voia Domnului, ca o popor independent, cu o purtare exemplară.

Şi în cartea Numerilor, Moise este figura dominantă, fiind zugrăvit în toate punctele lui tari cât şi în cele slabe, conducând poporul din toate punctele de vedere. Domnul îi dă lui Israel felurite legi şi reguli prin intermediul lui, vorbind cu el „gură către gură” (12:6-8). De foarte multe ori, Moise mijloceşte pentru popor (11:2; 12:13; 14:13 ş.urm.; 16:22; 21:7). El a fost „un om foarte blând, mai blând decât orice om de pe faţa pământului” (12:3; cf. 14:5; 16:4 ş.urm.) dar, ca orice om, a avut şi slăbiciunile lui. Contrar poruncii Domnului, el a lovit stânca (20:10 ş.urm.), iar uneori se plânge sub influenţa sentimentelor ce-l stăpâneau (11:10 ş.urm.; cf. 16:15). Cea de-a două personalitate proeminentă după Moise este Aaron (1:3,17,44; 2:1, etc., în special cap. 12; 16-17).

Mesajul cărţii

În cartea Numerilor, ca de altfel în toată Biblia, atotputernicul şi credinciosul Dumnezeu al legămintelor Se descoperă pe Sine; tocmai această unitate este liantul care leagă diferite părţi ale cărţii Numerilor. Prin regulile şi legile pe care le-a impus, Dumnezeu Îşi arată grija pe care o are pentru poporul Său. Israel se revoltă în mod frecvent împotriva Lui. Ca rezultat, mânia Domnului se aprinde: El nu lasă păcatul nepedepsit (11:1-3, 33 ş.urm.; 12:10 ş.urm.; 14 etc.); lui Moise şi lui Aaron nu li se permite să intre în Canaan (20:12 ş.urm.). Dar Domnul nu-Şi părăseşte poporul; El rămâne credincios legământului pe care l-a făcut cu el. El îl călăuzeşte pe Israel prin pustie, aşa încât poporul ajunge în ţara promisă părinţilor lor. Lucrul acesta nu este zădărnicit nici de necredincioşia lui Israel nici de puterea popoarelor care-i stau împotrivă lui Israel.

Atenţie specială ar trebui acordată anumitor aspecte ale revelării lui Dumnezeu în cartea Numerilor.

Într-adevăr. Domnul este neschimbat în credincioşia Sa (cf. 23:19), dar lucrul acesta nu înseamnă că El este o Fiinţă care nu poate fi mişcată din loc (vezi relatarea din 14:11 ş.urm.). În sensul acesta, ar trebui să observăm puternicele antropomorfisme (vezi, de ex. 10:35 ş.urm.; 15:3, „un miros plăcut Domnului”; 28:2, „darul Meu de mâncare”, etc.); expresii care, cu toate că nu trebuie să le luăm în sens literal, ne arată cât de mult este implicat Domnul în viaţa poporului Israel.

Sfinţenia lui Dumnezeu este subliniată în mod special. O subliniază fragmentele narative (vezi de ex. 10:12 ş.urm.) şi, de asemenea, cu toate că într-un mod diferit, sfinţenia Lui este subliniată de legi şi de reguli: când un om se apropie de Dumnezeu, el trebuie să împlinească tot felul de reguli prescrise, el trebuie să se curăţească de orice întinare (cf. 1:50 ş.urm., etc.).

În această carte se dau reguli foarte detaliate: Dumnezeu Îşi exercita suveranitatea asupra tuturor lucrurilor, chiar şi asupra celor mai mici detalii.

De îndată ce copiii lui Israel au ajuns la graniţele ţării promise, ei au cedat în faţa ispitei de a-i sluji pe idolii ţării. Dar Domnul nu este numai Domnul deşertului: El se foloseşte de un vrăjitor păgân (22-24) şi îl pedepseşte pe Israel pentru că s-a închinat idolilor (25), împreună cu cei care l-au sedus pe poporul Său (31).

În ceea ce a fost spus mai sus, caracterul cristologic al acestei cărţi a fost indicat deja în mare măsură. În cartea Numerilor, ca şi în alte cărţi ale Scripturii, Dumnezeu Se revelează pe Sine ca un Dumnezeu credincios legământului pe care l-a făcut. Cu alte cuvinte, El Se descoperă pe Sine prezentându-L pe Cristos. În plus, sunt multe lucruri în această carte care au o semnificaţie tipologică: prin persoane (în special Moise şi Aaron, prin evenimente şi prin legi, Cristos care urmează să vină îşi proiectează umbra înaintea Lui (cf. Ioan 3:14; 1 Corinteni 10:1 ş.urm.; Evrei 3:7 ş.urm.; 9:13;etc.).

BIBLIOGRAFIE

Vezi diferite tratate şi comentarii aleVT – de ex. G.B. Gray, Numbers, ICC, 1903 (1955); L.E. Binns, The Book of the Numbers, WC, 1927; S. Fish, The Book of Numbers, 1950, în The Soncino Books of the Bible; J. Marsh, Numbers, IB, 2, 1953; W.H. Gispen, Het boek Numeri, 1, 1959; 2, 1964, în Commentaar op het Oude Testament; N.H. Snaith, Leviticus and Numbers, NCB, 1967, OTL, 1968.

N.H.R.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/07/numeri-cartea_29.html

Numele lui Dumnezeu în Vechiul Testament de Tiberiu Emeric Pop

download - Copie

Numele lui Dumnezeu în Vechiul Testament

de Tiberiu Emeric Pop

Cuprins:

  1. Introducere
  2. Numele lui Dumnezeu
  3. Elohim – Dumnezeu
  4. Yahweh – Eu sunt, Eu sunt Cel ce sunt
  5. El Elyon – Dumnezeul Preaînalt
  6. Adonai – Domnul şi Stăpânul
  7. El Roi – Dumnezeul care vede
  8. El Shaddai – Dumnezeul cel Atotputernic
  9. El Olam – Dumnezeul Etern
  10. Yahweh Iireh – Domnul va purta de grijă
  11. Yahweh Rafa – Domnul care te vindecă
  12. Yahweh Nissi – Domnul este Steagul meu
  13. Yahweh Mekodishem – Domnul care vă sfinţeşte
  14. El Qanna – Dumnezeul gelos
  15. Yahweh Shalom – Domnul păcii
  16. Yahweh Sabaoth – Domnul oştirilor
  17. Yahweh Raah – Domnul este Păstorul meu
  18. Kedosh Israel – Sfântul lui Israel
  19. El Gibbor – Dumnezeul cel Puternic
  20. El Khai – Dumnezeul cel Viu
  21. Yahweh Tsidkenu – Domnul neprihănirea noastră
  22. Yahweh Shama – Domnul este aici
  23. Attiq yomin – Cel îmbătrânit de zile
  24. El Elim – Dumnezeul dumnezeilor
  25. Încheiere

Mai multe materiale pentru Theophilos   şi cărţi electronice găsiţi pe Internet la:

 www.theophilos.3x.ro

 CAPITOLUL 1  Introducere

Societatea noastră este definită de contextul post-modernist şi post-creştin, care admite un pluralism relativist,  sincretism religios, precum şi anularea valorilor-etalon care jalonau evoluţia vieţii sociale în toate aspectele ei.  Acest context influenţează şi Biserica, deoarece ea fiinţează în societate şi, deşi are aşteptări escatologice,  este fundamentată în istorie.  În momentul în care toţi se declară ba creştini, ba credincioşi unui dumnezeu comun tuturor religiilor, credem că  este important să-L prezentăm pe Dumnezeul cel atotputernic, singurul Dumnezeu adevărat. Teologii vorbesc  despre Deus absconditus, Dumnezeu care rămâne transcendent şi incognoscibil, dar şi despre Deus revelatus,  Dumnezeu care Se revelează creaţiei Sale, Se dezvăluie oamenilor. El este neschimbător, e în afara timpului şi ni  Se face cunoscut în libertate suverană, în manifestări alese de El însuşi. În lucrarea de faţă, destinată celor care  acum încep desluşirea tainelor sau misterelor Dumnezeirii accesibile nouă, ne propunem să cercetăm câteva  adevăruri legate de Dumnezeu, aşa cum le învăţăm din revelaţia Sa. în general se spune că Dumnezeu Se  revelează în mod universal în natură, în istorie şi în conştiinţa umană, iar în mod specific Se revelează prin Isus  Cristos şi Sfânta Scriptură. Noi am ales să ne aplecăm asupra Sfintei Scripturi, pentru a-L cunoaşte pe  Dumnezeu aşa cum ni Se revelează El şi aşa cum generaţii de credincioşi L-au putut cunoaşte de-a lungul  secolelor.

Deoarece un studiu exhaustiv ar trece de limitele impuse acestei lucrări, vom privi doar la Numele lui Dumnezeu  pe care le găsim în Sfânta Scriptură, ele furnizând suficiente adevăruri despre Dumnezeu, Persoana Sa şi  caracterul Său. Credem că un bun studiu triadologic în Teologia sistematică sau un bun studiu al Teologiei  Vechiului Testament trebuie să cuprindă în mod necesar studiul Numelor lui Dumnezeu. întrucât aceste Nume se  găsesc în Vechiul Testament, este important să înţelegem că o caracteristică fundamentală a gândirii ebraice e  ilustrată în semnificaţia dată numelui unei persoane, numele fiind privit ca o descriere a personalităţii cuiva şi  este indisolubil legat de natura acelei persoane. Evreii vedeau numele, cuvintele, îmbrăcămintea, bunurile şi locul  natal al cuiva ca părţi ale personalităţii sale, în sensul că un om are un număr de extensii ale personalităţii sale  care nu pot fi separate de el. Aşadar, pentru o bună înţelegere a adevărului, va trebui să privim la Numele lui  Dumnezeu din perspectiva celor mai sus amintite. Vom putea vedea în acest sens nume date lui Dumnezeu de  către poporul Său, de exemplu Yahweh Nissi – Domnul este Steagul meu (Exod 17:15), dar şi nume sub care  Dumnezeu S-a revelat poporului Său, de exemplu Yahweh Mekodishem – Domnul Cel ce te sfinţeşte (Exod  31:13b).

Când Dumnezeu ne este descris în Scriptură, se folosesc termeni şi expresii folosite pentru sentimente şi senzaţii  omeneşti, pentru relaţii care sunt parte naturală a societăţii şi familiei (procedeu numit „antropomorfism“), dar  aceasta nu înseamnă că omul credincios devine un „amic“ al lui Dumnezeu doar pentru că El este descris în  termeni omeneşti. Dumnezeu ia iniţiativa în revelarea Sa către om, dar păcatul, deşi nu anulează imaginea Sa,  poate duce la o înţelegere deformată a acestei imagini; şi aceasta pentru că modul în care îl înţelegem noi pe  Dumnezeu este filtrat prin propria noastră structură mentală. Aşadar, atributele Sale nu sunt nişte concepţii  proiectate asupra Sa, ci sunt caracteristici obiective ale naturii Sale, şi fiecare dintre aceste atribute nu arată  ceea ce este El în Fiinţa Sa (El rămâne astfel Deus absconditus), ci indică fie ceea ce nu este El în Fiinţa Sa, fie  ceva din ceea ce însoţeşte natura Sa şi activitatea Sa. Structura noastră mentală, pe care am menţionat-o  anterior, este afectată de păcat şi, de aceea, Dumnezeu a binevoit să fie numit, prin bunăvoinţa Sa, folosind  acele lucruri care sunt proprii naturii noastre. Aşa cum arată Claus Westermann, fiecare înfăţişare a lui  Dumnezeu – Dumnezeu care salvează, Dumnezeu care binecuvântează sau Dumnezeu care suferă cu oamenii –  cere o reacţie diferită, o pluralitate de răspunsuri ale omului. Răspunsul sau răspunsurile omului definesc  caracterul relaţiei dintre Dumnezeu şi om, aşa cum vom arăta pe parcurs.

Dumnezeu nu are un Nume, sau este mai presus de orice Nume, pentru că esenţa Dumnezeirii e mai presus de  ceea ce putem cuprinde cu mintea sau exprima cu vocea (pentru kabbalişti, Dumnezeu nici nu poate fi numit,  singura Sa desemnare autentică fiind tocmai refuzul ode a Se încadra în vreo definiţie; Dumnezeu este Em-Sof,  Cel care nu are sfârşit, El este Ne-Sfârşitul, Infinitul, şi de aceea nici un nume, nici măcar tetragrama YHWH nu  ar putea defini esenţa Sa, tocmai pentru că ea este infinită, deci cu neputinţă de definit8), spunea Toma de  Aquino, dar totuşi chiar El foloseşte un Nume când i Se revelează lui Moise. în acest caz, Numele este apelativ,  însemnând Natura Divină10 şi echivalează cu El în Persoană. Şi nu numai acest Nume, ci şi celelalte pe care Şi le  ia Dumnezeu indică aspectul personal al naturii Sale şi se referă la relaţia Sa cu persoanele mai degrabă decât la  relaţiile Sale cu natura.

Urmează deci să ne aplecăm asupra câtorva Nume ale lui Dumnezeu, din care vom putea vedea că El este  singurul Dumnezeu adevărat, că este atotputernic, atotprezent şi atotcunoscător, este un Dumnezeu care îl  iubeşte pe om şi de aceea îl ocroteşte, îl eliberează, îl salvează şi îl restabileşte pentru o viaţă de sfinţenie.  Dumnezeu este etern şi sfânt şi caută comuniunea cu omul pe care l-a creat pentru gloria Sa.

CAPITOLUL 2  Numele lui Dumnezeu

Elohim – Dumnezeu  (Geneza 1:1; Deuteronom 6:4; 10:17; Psalmul 36:5-6; 80:10)

Moise desigur îl cunoştea deja pe Dumnezeu când a scris cartea Geneza, deci nu este de mirare că el foloseşte  la îndemnul Spiritului Sfânt expresia Elohim în Geneza 1:1: „La început, Dumnezeu (Elohim) a făcut cerurile şi  pământul“. Elohim este primul Nume sub care ni Se revelează Dumnezeu în Sfânta Scriptură.

Acest Nume exprimă ideea de măreţie şi glorie, şi conţine ideea pu-terii creatoare şi guvernatoare, a  omnipotenţei şi suveranităţii. Acest Nume este deosebit de important, întrucât introduce încă de la primele  cuvinte ale Scripturii conceptul de Trinitate; aceasta, pentru că El înseamnă „mare“ sau „puternic“ (este de fapt  un termen general dat unui zeu în lumea semitică şi mai ales în religia canaanită), sugerând autoritate şi putere,  iar terminaţia him înseamnă în ebraică pluralul de trei sau mai multe persoane. De fapt, El este la singular, Eloah  (Elah în aramaică) e pluralul dual şi Elohim este pluralul care înseamnă mai mult de doi, aşa cum arată şi Conner.  Walter Eichrodt crede că4 prin folosirea pluralului maiestăţii, Elohim (unii spun că pluralul nu este de maiestate, ci  se referă la consiliul de îngeri din jurul lui Dumnezeu, alţii cred că e vorba de o formulă de autoadresare, unii se  referă la pluralul de maiestate, în timp ce alţii afirmă că pluralul face referire la miturile cosmogonice – dar noi  credem că este vorba de un indiciu al Treimii), scriitorul Genezei a intenţionat să-şi ferească propria cosmogonie  de orice urmă de gândire politeistă şi în acelaşi timp să-L prezinte pe Dumnezeu Creatorul drept Conducător  absolut şi singura fiinţă a Cărei voinţă are vreo greutate.

Aşadar, Elohim e un Nume care arată că Dumnezeu este un Creator măreţ, un suveran omnipotent şi un  Dumnezeu Treimic, Trinitar. Faptul că nu este vorba despre trei dumnezei e subliniat şi de pasajul din  Deuteronom 6:4: „Ascultă Israele: Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn“ (Shema yisrael adonai elohenu  adonai echad5). Dacă în Geneza Dumnezeu ni Se revelează ca şi Creator, în Deuteronom El ni Se arată a fi  singurul Domn, care trebuie iubit din toată inima, cu tot sufletul şi cu toată puterea (Geneza 6:5). Dacă „iachid“  arată o unitate sau singularitate absolută (şi nu se referă la Dumnezeu), „echad“ înseamnă „singurul“, dar ca o  unitate compusă („unul“ din mai mulţi). Pasajul din Deuteronom arată astfel faptul că Dumnezeu este singurul  Domn, dar şi că El e Trinitar, iar pasajul din Deuteronom 10:17 adaugă la acestea faptul că Dumnezeu, Elohim, e  Dumnezeul dumnezeilor, Dumnezeul cel Mare, puternic şi înfricoşător. Cu alte cuvinte, Dumnezeu e superior  tuturor zeităţilor şi are cu adevărat autoritate şi putere.

Tema este reluată în Psalmul 36:5-6, unde citim despre Dumnezeu (El), că e bun, fidel şi că dreptatea Sa e ceva  de neschimbat, iar judecăţile Sale sunt deosebit de adânci. Aceste atribute (şi nu degeaba e folosit cuvântul El  în v.6a: „Dreptatea Ta este ca munţii lui El“) caracterizează un Dumnezeu atotputernic, descris în Deuteronom  10: 17. în continuare, în Psalmul 80:10 citim că: „Munţii erau acoperiţi de umbra ei, şi ramurile ei erau ca nişte  cedri ai lui El“. Deşi nu atât de sugestive ca cele precedente, şi aceste cuvinte arată puterea şi autoritatea lui  Dumnezeu, care sunt evidente după citirea contextului imediat, v.7-11.

În concluzie, putem spune că Numele Elohim arată caracterul unic, dar şi Trinitar al lui Dumnezeu, puterea şi  suveranitatea Sa şi superioritatea Sa faţă de orice zeitate. Este bine ca în viaţa noastră de rugăciune şi de  închinare să ne amintim de aceste atribute ale lui Dumnezeu, iar în umblarea noastră cu El să nu uităm că trebuie  să-L iubim cu adevărat, din toată inima, din tot sufletul şi cu toată puterea.

Yahweh – Eu sunt; Eu sunt Cel ce sunt  (Geneza 2:5; Exod 3:13-14; Judecători 5:4-5,9,11)

În Geneza 2:5 întâlnim Numele Yahweh (mai nou, cercetătorii au căzut de acord asupra faptului că tetragrama  YHWH se citeşte Yahweh şi nu Iehova, deşi pronunţarea originală a acestui Nume care apare de 6.823 de ori în  Vechiul Testament s-a pierdut cu desăvârşire) care ne învaţă clar şi fără echivoc, cum spunea Maimonide,  despre substanţa lui Dumnezeu, întrucât toate Numele lui Dumnezeu sunt derivate din lucrările Sale, exceptând  Numele Yahweh. Dintre toate Numele care se dau lui Dumnezeu, se pare că Yahweh e cel mai propriu, căci are  adunat în el însuşi toată existenţa, ca o mare infinită şi nemărginită a fiinţei.

Autoexistenţa lui Yahweh nu se întemeiază pe voinţa Sa, ci pe natura Sa, El existând din necesitatea naturii  Sale de Fiinţă necauzată; dacă El ar fi propria Sa cauză, El S-ar putea anihila. Numele Yahweh vine de la hawa,  care înseamnă a fi sau a deveni. Astfel, Numele Yahweh arată existenţa de Sine a lui Dumnezeu, arată că El are  viaţa în Sine însuşi şi că nu depinde de nimeni. De altfel, pasajul din Geneza 2:5, în contextul actului creaţiei,  arată că Dumnezeu este Creatorul vieţii, ceea ce nu ar fi posibil dacă Dumnezeu nu ar avea existenţă de Sine şi  nu ar avea viaţă în El însuşi.

În Exod 3:13-14 citim că Dumnezeu Se prezintă lui Moise cu Numele Yahweh, adică „Eu sunt Cel ce sunt“ sau,  mai scurt, „Eu sunt“. Dumnezeu este etern, El nu există în timp (care e una dintre creaţiile Sale) în sensul în  care existăm noi, El există atemporal, deci transcende timpul. Dumnezeu, spre deosebire de idoli, nu este  trecător. Thomas Reed e de părere că însemnătatea idiomatică a Numelui Yahweh este „Voi fi tot ceea ce veţi  avea nevoie atunci când va fi nevoie“, iar un alt lingvist sugerează că acest Nume ar fi sigiliul legământului prin  care Dumnezeu Se angajează să fie cu Israelul în toate secolele care vor veni. Fără îndoială, expresia „Eu sunt“  poate avea aceste valenţe, potrivit cu ceea ce cunoaştem despre istoria relaţiei lui Dumnezeu cu poporul Său.  Deşi Dumnezeu S-a arătat lui Abraham, Isaac şi lui Iacob, El nu S-a prezentat sub Numele de Yahweh, ci de El  Shaddai (Dumnezeul cel Atotputernic). Abia când ajunge să Se reveleze lui Moise, Dumnezeu găseşte cu cale să  arate această latură a Fiinţei Sale, deschizând o nouă eră în istoria omenirii şi în viziunea omenirii despre  Dumnezeu.

În cartea Judecători de asemenea este folosit Numele Yahweh, în pasajul din Judecători 5:4-5,9,11 cuprins în  cântarea de laudă a Deborei, rostită cu ocazia câştigării victoriei asupra duşmanilor. în versetele 4 şi 5 ne este  prezentată puterea lui Dumnezeu, iar în versetele 9 şi 11 găsim îndemnuri de a-L binecuvânta şi lăuda pe Cel ce  Este. Aceste îndemnuri se leagă desăvârşit de imaginea avută despre Dumnezeu în pasajele în care este numit  Elohim, căci El e într-adevăr puternic şi vrednic de laudă.

Se merită să medităm asupra acestui Dumnezeu Care există în Sine şi prin Sine, Care transcende timpul şi  spaţiul, Care este stabil şi neschimbat, totdeauna prezent. Se merită să realizăm faptul că Dumnezeul nostru  este real, că El „este“, nu ca idolii păgâni care sunt doar nişte înşelăciuni demonice, se merită să nu uităm că  Dumnezeul nostru este o realitate concretă, Care nu se supune legilor create de noi, fiindcă nu e o plăsmuire a  unor minţi naive sau bolnăvicioase; El este Yahweh, „Eu sunt“!

El Elyon – Dumnezeul Preaînalt  (Geneza 14:18; Psalmul 57:3; 78:35; 91:1; Daniel 4:34-35)

Dumnezeul creator Elohim Se revelează în Vechiul Testament şi sub Numele de El Elyon, Dumnezeul Preaînalt.  Acest Nume ne arată că Dumnezeu este conducător suprem al universului şi e mai presus de oameni, de  evenimente, mai presus de idoli şi zeităţi, mai presus de orice, aşa cum am învăţat deja din Numele de Yahweh.

Un lucru deosebit de interesant este faptul că la prima menţionare a Numelui de El Elyon (Geneza 14:18),  contextul e întâlnirea dintre Avram şi Melhisedec, care era preotul Dumnezeului Preaînalt. într-o vreme în care  idolatria îşi trăia perioada de aur, o vreme în care oamenii erau prinşi în capcana diabolică a închinării la zeităţi  inventate, exista un om, probabil singurul, care îl cunoştea pe Dumnezeul adevărat şi îi servea ca preot.  Personalitatea lui Melhisedec, un arhetip al Domnului Isus, a fost atât de puternică, încât Avram, adânc  impresionat, îi dă zeciuială din toate. Putem învăţa de aici, în mod parantetic, faptul că Dumnezeu nu Se lasă  niciodată fără o mărturie în lume, oricât de coruptă ar fi aceasta.

În Psalmul 57:2-4 citim despre David cum striga către Dumnezeul Preaînalt pentru a primi izbăvire şi pentru ca  duşmanii lui să fie făcuţi de ruşine. Situaţia lui David este cruntă şi nu există nimeni altcineva care să poată  interveni pentru el, decât El Elyon, Dumnezeul Preaînalt. Doar El are autoritatea şi puterea de a trimite izbăvirea,  în bunătatea şi fidelitatea Sa. Iată adevărata măreţie a lui Dumnezeu!

Asaf, la rândul lui, în Psalmul 78:35 vorbeşte despre El Elyon atunci când relatează despre purtarea poporului  evreu faţă de Dumnezeul lor şi despre păcatele lor. Atunci când, datorită păcatelor lor, Dumnezeu îi pedepsea, ei  se întorceau la El, aducându-şi aminte că Dumnezeu este Stânca şi Izbăvitorul lor. De fapt, cine altcineva putea  să-i izbăvească, cine altcineva putea să fie garantul binecuvântării lor, dacă nu El Elyon, Dumnezeul Preaînalt?  Acest motiv este prezent şi în Psalmul 91:1-2, unde vedem că toţi care se adăpostesc la Dumnezeu sunt sub  ocrotirea Celui Preaînalt. El este Dumnezeul în care ne putem pune încrederea. De fapt, Dumnezeu nu este doar  Unul, ci şi Singurul Dumnezeu adevărat, şi de aceea numai la El găsim adăpost.  În cartea profetului Daniel sunt redate cuvintele lui Nebucadneţar, cunoscut în istoria seculară sub numele de  Nabucodonosor, care descriu trezirea sa la realitate după un timp de rătăcire mentală. După ce şi-a revenit din  licantropie, Nebucadneţar afirmă că Cel Preaînalt trăieşte etern şi stăpâneşte etern, este atotputernic şi  suveran, nimeni nu I se poate opune, şi El nu dă socoteală nimănui. Iată cum un păgân, confruntat cu  Dumnezeu, recunoaşte atributele Sale şi le proclamă binecuvântându-L. în mod parantetic, ne putem întreba de  ce trebuie ca omul să fie confruntat într-un mod atât de dramatic cu Dumnezeu, ca Nebucadneţar, pentru a  recunoaşte suveranitatea Sa atotputernică şi invincibilitatea Sa?  Însă pentru aceia care caută la Cel Preaînalt adăpost şi izbăvire, El arată bunătate şi fidelitate – şi ce bine este  să ştim că Dumnezeul nostru e Cel Preaînalt! Dacă El este cu noi, cine mai poate fi împotriva noastră?

Adonai – Domnul şi Stăpânul  (Geneza 15:8; Iosua 3:11; Mica 4:13)

Deoarece Dumnezeu Se revelează ca Domn şi Stăpân, Adonai merită toată cinstea şi supunerea. în zilele  noastre, când toţi aleargă după foloasele lor şi nu după ale lui Cristos (Fil.2:21), ne facem un mare bine dacă ne  oprim să medităm asupra acestui Nume al lui Dumnezeu.

În cartea Geneza avem menţionat acest Nume în contextul unei discuţii dintre Dumnezeu şi Avram. De fapt,  Dumnezeu îi vorbeşte lui Avram într-o vedenie şi îl încurajează să nu se teamă, fiindcă El este scutul său, El îl  apără, dar tot El este şi răsplata sa cea foarte mare. Avram răspunde promisiunilor divine folosind apelativul  Adonai, sugerând poziţia şi autoritatea Aceluia la care el apelează. Aşa cum arată Stone, numele Adonai  semnifică posesiunea şi stăpânirea lui Dumnezeu peste fiecare om, şi de aceea El cere ascultare nelimitată şi  necondiţionată de la toţi oamenii. Totuşi, spre deosebire de termenul Ba’al (posesor), Numele Adonai arată o  relaţie bazată pe dreptul lui Dumnezeu de Creator şi pe suveranitatea Sa absolută – ceea ce despre o zeitate  denumită Ba’al nu se poate spune. O mai bună traducere a exclamaţiei lui Avram din Geneza 15:2 ar fi deci  „Stăpâne Doamne“ şi nu „Doamne Dumnezeule“, deoarece Avram spune: „Adonai Yahweh“. Mai mult, Adonai  tradus prin Domnul înseamnă, după cum reiese din rădăcina cuvântului, învăţător, Stăpân sau Conducător.

În cartea lui Iosua avem alte împrejurări în care apare Numele Adonai, şi anume la trecerea Iordanului, când  Iosua încurajează poporul, arătând că garanţia prezenţei divine în mijlocul lor este chivotul lui Adonai. Ce lucru  mare şi minunat putea fi pentru Iosua şi oamenii lui să vadă că Domnul şi Stăpânul lor este în fruntea lor şi îi  călăuzeşte! Şi ce frumos se exprimă Iosua spunând: „…Chivotul Domnului, Dumnezeului întregului pământ“, câtă  onoare îi acordă el lui Dumnezeu şi cum recunoaşte el măreţia Sa! Se cade ca şi noi la rândul nostru să vorbim în aceiaşi termeni despre Dumnezeu, căci I se cuvine.

În cartea profetului Mica 4:13, Dumnezeu însuşi îşi spune Adonai într-o profeţie adresată israeliţilor. în această  revelaţie divină, Dumnezeu promite că va da victorie poporului Său împotriva celor care îi sunt duşmani. Garanţia  victoriei lor este însuşi Adonai, Domnul întregului pământ!  Oare noi, care suntem fiii lui Dumnezeu, putem ignora faptul că Tatăl nostru ceresc este Adonai, Domnul  întregului pământ, învăţătorul şi Conducătorul suprem? Putem noi oare să gândim, să vorbim sau să ne purtăm de  parcă El ar fi un idol oarecare?

El Roi – Dumnezeu care vede  (Geneza 16:13; Psalmul 32:8)

Întrucât Sarai, soţia lui Avram, era stearpă şi nu a mai avut răbdare, şi poate nici suficientă credinţă ca Domnul  să lucreze, a luat iniţiativa şi a dat pe roaba ei Hagar (Agar) de soţie lui Avram, ca măcar astfel să aibă un copil.  Când evenimentul aşteptat s-a produs, Hagar a dispreţuit-o pe stăpâna ei, iar aceasta, profund jignită, a făcut  din viaţa sclavei un iad, având mână liberă din partea soţului ei.

În urma purtării aspre a stăpânei, sclava a fugit în deşert şi a încercat să-şi ducă viaţa lângă un izvor de apă.  însă Dumnezeu a găsit-o chiar şi în deşert şi i-a poruncit să se întoarcă la stăpâni. Frumoasă perspectivă pentru  Hagar, dar dulceaţa promisiunii divine în legătură cu fiul care i se va naşte i-a dat puterea să se întoarcă şi  probabil să primească pedeapsa cuvenită pentru fapta ei. în acest tumult de evenimente, în momentul în care  Dumnezeu Se adresează lui Hagar, ea exclamă: „Tu eşti Dumnezeu care mă vede!“ adică „Tu eşti El Roi!“

Grigore de Nazians afirmă că Numele Theos dat lui Dumnezeu derivă din verbul aithein, a arde, însă Ioan  Damaschin arată că Theos poate să vină la fel de bine de la theein (a alerga, a înconjura toate) sau de la  theasthai, care înseamnă a vedea totul. Chiar dacă acest raţionament parantetic poate să nu fie corect,  afirmaţia lui Hagar arată un adevăr fundamental: Dumnezeu vede toate lucrurile. El vede şi ce este bine, şi ce  este rău, vede nu doar faptele noastre, ci şi gândurile noastre. El vede şi nevoile şi necazurile noastre, dar vede  şi fuga noastră de răspundere.

În Psalmul 32:8, Dumnezeu promite într-o cântare a lui David că va avea privirea îndreptată asupra sa. Ce  minunat, Dumnezeu care vede totul, El Roi, va avea privirea îndreptată asupra omului pe care îl iubeşte şi  veghează asupra sa zi şi noapte!  Cu siguranţă, un aspect al atotcunoaşterii lui Dumnezeu este faptul că El vede toate lucrurile. Ar trebui să ţinem  cont de acest adevăr, în umblarea noastră sub privirile atente ale lui El Roi, Dumnezeul care vede.

El Shaddai – Dumnezeul cel Atotputernic  (Geneza 17:1; 28:3; 35:11; Exod 6:3; Isaia 13:6; Ezechel 1:24)

Când Avram a avut 99 de ani, Dumnezeu i S-a arătat şi i-a zis: „Eu sunt El Shaddai, Dumnezeul cel Atotputernic.  Umblă înaintea Mea şi fii fără prihană“ (Geneza 17:1).

Aşa cum am arătat deja, particula El este un termen general pentru divinitate în lumea semitică şi mai ales în  religia canaanită, în care El este căpetenia supremă şi absolută a zeilor. Mai trebuie adăugat că în limba  akkadiană termenul „sadu“, adică munte, este asociat sau aplicat zeităţilor. Numai cine a văzut un munte poate  înţelege mesajul cuprins în Numele El Shaddai: permanenţa, măreţia, puterea şi invincibilitatea lui Dumnezeu.

Atunci când Isaac îl binecuvântează pe Iacob, în Geneza 28:1-3, el foloseşte Numele El Shaddai pentru  Dumnezeu, arătând astfel că binecuvântarea dată de om (aşa cum el şi-a binecuvântat deja fiul în versetul 1)  este nimic, dacă nu este aşezată în contextul binecuvântării date de Dumnezeul cel Atotputernic. N-ar fi rău ca  şi noi să ţinem cont de acest adevăr atunci când dorim să binecuvântăm pe cineva.

În Geneza 35:11 citim că Dumnezeu, arătându-Se lui Iacob a doua oară, îi promite că-i va schimba numele din  Iacob în Israel şi, lucru deosebit de important, Dumnezeu Se declară a fi El Shaddai, Dumnezeul cel Atotputernic.  Dumnezeu face această afirmaţie pentru a conştientiza în mintea şi inima lui Iacob faptul că El este garantul  viitorului său şi al bunătăţii sale. De fapt, Iacob deja auzise acest Nume din gura tatălui său, dar acum îl aude  chiar din gura lui Dumnezeu! Cu siguranţă că mesajul a avut un impact profund în conştiinţa lui Iacob. El înţelege  că Dumnezeu a Cărui protecţie şi binecuvântare o cerea Isaac pentru sine este Dumnezeul care a fost cu el în  toate împrejurările vieţii sale aventuroase şi Acela care vrea să-l binecuvânteze în continuare.

Stone afirmă că de fapt El Shaddai înseamnă „Cel care hrăneşte“, „Care poartă de grijă“, iar Gabhart arată că  puterea lui El Shaddai se relaţionează la legătura tandră a lui Dumnezeu cu copiii Săi, în sensul că El este  protectorul lor, Cel care le împlineşte nevoile, Cel care îi susţine şi le face bine.Aceste aspecte merită să fie  luate în considerare atunci când medităm asupra relaţiei noastre cu Dumnezeu şi ne facem planuri pentru zilele  care ne stau înainte.

La începutul misiunii lui Moise, după ce vizita făcută faraonului a adus doar necazuri în plus poporului evreu,  Dumnezeu i-a vorbit lui Moise (Exod 6:2-3) ca să îl întărească, spunându-i: „Eu sunt Domnul. M-am arătat lui  Avram, lui Isaac şi lui Iacob ca Dumnezeul cel Atotputernic, dar n-am fost cunoscut de ei sub Numele Meu ca  Domnul“. Delicata intervenţie a lui Dumnezeu într-un moment de criză în viaţa lui Moise s-a dovedit a fi oportună  şi a stabilit echilibrul lăuntric al omului lui Dumnezeu. Moise a înţeles că predecesorii săi L-au cunoscut pe El  Shaddai, Dumnezeul cel Atotputernic, dar el îl cunoaşte pe Dumnezeu ca Domnul (Yahweh), şi în felul acesta  Dumnezeu îi arată că este deosebit de predecesorii săi, e un ales al Domnului. Conştienţa acestui adevăr îl  urmăreşte apoi pe Moise şi îi dă puterea să ducă la bun sfârşit însărcinarea primită de la Dumnezeu.

Împreună cu Moise putem înţelege că Dumnezeu transcende veacurile, că El Se revelează copiilor Săi, aleşilor Săi  şi are pe inimă situaţia poporului Său ales. Dumnezeu este El Shaddai, Dumnezeul cel Atotputernic, suveran  absolut, aflat la cârma istoriei naţiunilor, dar şi la cârma istoriei personale a servitorilor Săi.

Aproape 1.000 de ani mai târziu, într-o profeţie adresată Babilonului prin gura profetului Isaia, Dumnezeu îşi  anunţă judecata şi spune: „Gemeţi! Căci ziua Domnului este aproape: ea vine ca o pustiire a Celui Atotputernic!“  Nu oricine este acela care se va judeca cu Babilonul, ci însuşi Dumnezeul cel Atotputernic! Nu oricine se va  prăvăli peste Babilon, nimicind totul în calea sa, ci Muntele! Teribile cuvinte şi teribilă judecată! De judecata unui  asemenea Dumnezeu nu exista scăpare, El este atotputernic şi nimeni şi nimic nu-L poate opri.

În cu totul alte împrejurări, profetul Ezechiel aflat lângă râul Chebar, în al cincilea an al sclaviei regelui Ioachin  (Ezechel 1:2), vorbeşte despre Dumnezeu ca despre El Shaddai (Ezechel 1:24). în vedenia avută, Ezechiel  aseamănă vâjâitul aripilor heruvimilor cu vocea Dumnezeului cel Atotputernic, cu vuietul unor ape mari. Numai un  Dumnezeu atotpu-ternic poate avea o asemenea voce, şi poate că nu greşim dacă spunem că dacă Dumnezeu  Se aseamănă cu un munte în ceea ce priveşte atributele Sale, imaginea muntelui se poate transpune în sunetul  unor ape mari în ceea ce priveşte vocea divină.

Ştim că Numele El Shaddai a servit ca Nume în perioada patriarhilor, până la Moise, dar nu era de uz cultic sau  ritual, ci moral şi etic. într-adevăr, imaginea lui Dumnezeu ca Munte este sugestivă, şi în domeniul moral şi etic al  umblării noastre cu Dumnezeu reprezintă o imagine de referinţă în ceea ce priveşte autoritatea şi fermitatea de  neclintit.

El Olam – Dumnezeul Etern  (Geneza 21:33; Isaia 40:28)

Dacă Dumnezeu este ca un munte fiindcă are toată puterea şi măreţia, El e ca un munte şi pentru că este  etern. Traducerea expresiei atta hu din Psalmul 102:27, reluată în Evrei 1:12, este „Tu eşti acelaşi“ şi reflectă  atât eternitatea, cât şi caracterul neschimbat al lui Dumnezeu.

În Geneza 21:33, după legământul făcut de Abraham cu Abimelec, vedem că-L invocă pe El Olam, Dumnezeul  Etern. Invocarea acestui Nume a fost necesară, întrucât jurământul făcut a avut un caracter permanent în  efect, şi cine altcineva putea oficializa şi sfinţi acest jurământ decât Dumnezeul Etern? Caracterul Său etern şi  neschimbat dă autoritate şi efect jurământului făcut, şi Abraham dovedeşte astfel că ştie în faţa cărei autorităţi  sau în faţa cărui martor a încheiat el jurământul cu pricina.

În cartea profetului Isaia, în Isaia 40:12-31, Dumnezeu Se descrie pe Sine ca şi Creator atotputernic şi Se pune  în antiteză cu idolii neputincioşi, folosind la un moment dat în versetul 28 Numele El Olam, Dumnezeul Etern. Dacă  toate lucrurile sunt trecătoare, dacă toate aspectele Naturii divine reflectate în creaţie au caracter trecător  (fiindcă creaţia e trecătoare), eternitatea Sa în schimb nu este ceva relativ, ceva efemer. Cerul şi pământul vor  trece, dar Dumnezeu a fost, este şi va fi.  Cuvintele lui Dumnezeu se arcuiesc peste timp şi ne înfăţişează şi nouă, ca şi poporului ales, eternitatea Sa şi  caracterul Său neschimbat. Faptele şi vorbele noastre pot fi îndoielnice, dar ceea ce spune sau face Dumnezeul  Etern are caracter autoritar şi permanent.

Yahweh Iireh – Domnul va purta de grijă  (Geneza 22:14)

Pentru Abraham a trebuit să fie un adevărat şoc faptul că Dumnezeu îi cerea să aducă drept sacrificiu pe fiul său  primit cu atâta greutate şi în chip miraculos, şi culmea, primit chiar din partea lui Dumnezeu. Abraham s-a  conformat voii lui Dumnezeu şi a procedat la împlinirea voii Sale revelate pentru el şi fiul său, chiar dacă nu  întrezărea nici o ieşire din criză şi nu-şi putea închipui viaţa decurgând în mod normal, după moartea fiului său.

Probabil că pe drumul lung care ducea până la locul în care Isaac trebuia sacrificat, Abraham a fost frământat de  tot felul de gânduri legate de promisiunile lui Dumnezeu, de fiul său, de viitorul familiei sale şi de ceea ce urma să  spună soţiei sale. Viitorul se contura în culori sumbre pentru Abraham, însă în momentul în care a intervenit  Dumnezeu, întreg cursul evenimentelor şi deci al gândurilor sale s-a schimbat.  În versetul 8 citim că Abraham i-a spus fiului său că Dumnezeu va purta de grijă cu privire la mielul pentru  sacrificiu, însă exclamaţia din versetul 14, plină de uimire, recunoştinţă, bucurie şi adorare „Domnul va purta de  grijă“ dă nu numai numele acelui loc, ci dă şi un Nume nou lui Dumnezeu: Yahweh Iireh.

Cine ar fi fost mai îndreptăţit ca Abraham să dea Nume lui Dumnezeu şi cine este mai în drept decât noi să-I dea  în continuare acest Nume? Istoria biblică, istoria Bisericii şi povestea vieţii noastre, toate ne vorbesc despre  Yahweh Iireh, Domnul care va purta de grijă!  Suveranitatea şi atotputernicia lui Dumnezeu sunt evidente şi în purtarea Sa de grijă, mai ales în împrejurările în  care nu vedem nici o soluţie, nici o modalitate de a ieşi din criză. în momente ca acestea, când suntem nevoiţi  să ne recunoaştem micimea şi limitările, intervine Dumnezeu, Yahweh Iireh, şi îşi găseşte plăcerea în a ne ajuta,  în a ne scoate la liman, în a crea un drum acolo unde nu exista nici o speranţă.

Yahweh Rafa – Domnul care te vindecă  (Exod 15:26)

Moise a pornit cu poporul Israel de la Marea Roşie şi, după trei zile de mers în deşert, nu au mai găsit apă. La  Mara era apă, dar nu se putea bea, şi poporul a murmurat împotriva lui Moise, deci implicit împotriva lui  Dumnezeu.  Soluţia lui Dumnezeu pentru problema poporului a fost o bucată de lemn pe care Moise l-a aruncat în apă, şi  aceasta a devenit potabilă; chiar dacă acest lemn a fost o soluţie de moment, el indică fără cuvinte soluţia  ultimă sau supremă pentru popor şi anume Domnul Dumnezeu însuşi.

Dumnezeu le promite evreilor la Mara că dacă vor lua aminte la vocea Lui, dacă vor face voia Sa şi vor păzi  poruncile Lui, El nu-i va lovi cu nici una din bolile cu care a lovit Egiptul. Garanţia acestei afirmaţii plină de  conţinut este chiar Numele de care Se foloseşte Dumnezeu: Yahweh Rafa.  Această garanţie divină dăinuieşte peste secole şi ne asigură şi pe noi de puterea lui Dumnezeu de a ne vindeca  de boli – dar ce este chiar mai important, Dumnezeu, şi numai El, ne poate vindeca de cele mai grave boli: cele  sufleteşti şi cele spirituale.

Sunt unii care spun că, întrucât există suferinţă, se poate spune că Dumnezeu este binevoitor, dar oarecum  neputincios, sau este atotputernic, dar oarecum răuvoitor, sau este chiar neputincios şi răuvoitor. însă noi ştim  din Sfânta Scriptură şi din viaţa noastră de zi cu zi că Dumnezeu este atotputernic şi binevoitor, şi atunci când  alege să nu ne vindece de vreo boală sau infirmitate, face acest lucru în suveranitatea Sa, îşi exercită  divinitatea şi o face în mod didactic. Uneori, Dumnezeu îngăduie un rău oarecare pentru a ne putea binecuvânta  cu un bine şi mai mare. Şi să nu uităm că uneori Dumnezeu sacrifică ceea ce se poate vedea pentru a ne duce la  o mai mare asemănare cu Fiul Său în cele lăuntrice.

Şi chiar dacă pe acest pământ rămânem nevindecaţi de anumite boli fizice, psihice sau chiar spirituale, credem  cu tărie şi proclamăm vindecarea definitivă şi totală de care ne vom bucura în cer, în prezenţa gloriei Sale, în  prezenţa Domnului care ne vindecă.

Yahweh Nissi – Domnul este Steagul meu  (Exod 17:15)

Nu cu mult timp după prima lună petrecută de Israel în deşert, a venit Amalec să se lupte cu evreii la Refidim,  fără să ştie că astfel îşi pecetluieşte soarta în mod dramatic şi încă pentru totdeauna.

Moise a dat ordin lui Iosua să aleagă nişte bărbaţi cu care să-i înfrunte pe amaleciţi, promiţând că el va sta în  timpul luptei pe vârful dealului, cu toiagul lui Dumnezeu în mână. Iosua s-a dus la luptă, iar Moise şi-a ocupat  locul, ambii lucrând sub binecuvântarea lui Dumnezeu. Când Moise îşi ridica mâna, erau mai tari evreii, iar când îşi  lăsa mâna în jos, erau mai tari amaleciţii, aşa că Aaron şi Hur, văzând că Moise oboseşte, l-au aşezat pe o piatră  şi i-au sprijinit mâinile în tot timpul luptei, asigurând astfel victoria lui Israel.

Ca urmare a acestui eveniment îmbucurător, Moise a construit un altar şi i-a pus numele Yahweh Nissi, Domnul  este Steagul (Stindardul) meu. Aceasta dovedeşte că Moise a văzut în mod direct realitatea şi a înţeles că nu  vitejia lui Iosua şi a oamenilor săi, şi nici mijlocirea sa nu au câştigat victoria, ci Dumnezeu însuşi. Cuvintele  „Domnul este Steagul meu“ arată că Dumnezeu e ceea ce ne reprezintă sau ceea ce ne defineşte, respectiv  înrolarea în serviciul Său, Dumnezeu ne dă demnitate şi este garanţia victoriei noastre.

Aceia care se bizuie pe capacităţile proprii, pe relaţiile pe care le au, aceia care se bizuie pe orice altceva decât  pe puterea şi sfinţenia lui Dumnezeu sunt sortiţi eşecului, în timp ce aceia care îl declară pe Dumnezeu  conducător şi îl proclamă în consecinţă se vor bucura de izbândă. Dumnezeu este un suveran atotputernic şi  neschimbat, care Şi-a călăuzit poporul prin deşert, l-a trecut Iordanul şi l-a dus în ţara promisă. Se merită cu  adevărat să lupţi sub steagul unui astfel de Dumnezeu!

Yahweh Mekodishem – Domnul care vă sfinţeşte  (Exod 31:13)

Pentru ca să-Şi arate gloria pe măsura înţelegerii poporului Său, Dumnezeu le-a dat reguli pentru construirea  tabernacolului, a mobilierului său şi reguli pentru hainele preoţeşti. Şi imediat după aceste detalii, Dumnezeu dă  poruncă pentru ţinerea Sabatului, ca semn din care se va cunoaşte că Dumnezeu este Yahweh Mekodishem,  Domnul care îi sfinţeşte (Exod 31:13). Ideea de sfinţenie şi de sfinţire prezentă în contextul construirii  tabernacolului este astfel continuată pe planul sărbătorilor religioase.

Într-adevăr, Dumnezeul cel Sfânt trebuie să-Şi transmită sfinţenia, şi pentru că este sfânt, El poate sfinţi. Ceea  ce se întâmplă e că Dumnezeul drept îşi transmite neprihănirea (conformarea cu standardul divin) către păcătoşi  şi îi îndreptăţeşte d propriei Sale naturi. El caută mereu să-i elibereze pe păcătoşi, pe cei care au eşuat, dar nu  este un vânător de greşeli. întrucât sfinţirea înseamnă separare de ceva anume şi separare pentru ceva anume,  pe lângă faptul că sfinţirea înseamnă o relaţie, în Vechiul Testament persoanele sau obiectele sfinte (sacre) sunt  cele separate de cele obişnuite din viaţa de fiecare zi şi sunt dedicate servirii lui Dumnezeu.

Şi, interesant, ideea fundamentală din spatele cuvântului ebraic tradus „îndreptăţit“ (justificat), este aceea de a  corespunde unui standard sau unei norme, ceea ce este opusul caracterului capricios şi arbitrar atribuit zeităţilor  Orientului Apropiat antic.  Putem uşor deduce că orice practică religioasă ar fi avut evreii, Dumnezeu e Acela care îi sfinţeşte, lucru valabil  şi pentru noi în ziua de astăzi. Omul, prin propria sa putere, nu se poate sfinţi, dar poate să se încredinţeze lui

Dumnezeu, se poate dedica Lui şi, în contextul acestei dedicări, gesturile sau acţiunile sale vor fi socotite ca  instrumente ale sfinţirii. Spre deosebire de celelalte popoare, care şi ele îşi aveau oamenii „sfinţi“ şi obiectele  „sfinte“, în cazul evreilor, Dumnezeu îşi împărtăşeşte sfinţenia cu poporul Său, ceea ce la popoarele păgâne este  imposibil de realizat.

În acest proces al sfinţirii, Dumnezeu este Cel care îl învaţă pe om cum să se delimiteze de păcat şi să se dedice  servirii Sale. Dacă Dumnezeu nu îşi transmite sfinţenia către oameni, aceştia neputându-se sfinţi din propria  putere, comuniunea cu Dumnezeu e exclusă; aceasta, deoarece sfinţenia oferă cadrul comuniunii cu Dumnezeu,  şi nimic întinat nu poate sta în prezenţa sfinţeniei Sale.

El Qanna – Dumnezeul gelos  (Exod 34:14; Deuteronom 4:24)

După teribila păcătuire a poporului prin închinarea la viţelul de aur făcut de propriile lor mâini, Dumnezeu a înnoit  legământul Său cu poporul, prin intermediul lui Moise. Dumnezeu le-a promis că vor vedea minuni cum nu au mai  fost şi că vor vedea lucrarea Domnului, dar le-a şi poruncit să nu facă alianţă cu popoarele ţării în care vor intra.

Mai mult decât atât, evreii trebuiau să distrugă altarele idolatre, stâlpii idolatri şi orice loc de venerare a idolilor,  fiindu-le interzisă venerarea acestor zeităţi locale. Dumnezeu îşi însoţeşte porunca cu un Nume care îi arată  caracterul: El Qanna, Dumnezeul gelos. Dar gelozia lui Dumnezeu este manifestarea iubirii sfinte a lui Dumnezeu  faţă de poporul Său. Dumnezeu este un suveran atotputernic, stăpânul poporului Său, care poartă de grijă  poporului Său, îl călăuzeşte, îl vindecă, îl sfinţeşte şi vrea să aibă comuniune cu el.

Cuvintele din Deuteronom 4:24 sună ca o avertizare referitoare la gelozia divină: „Domnul Dumnezeul tău este un  foc mistuitor, un Dumnezeu gelos“. Aşa cum nu ne putem juca cu focul obişnuit, tot aşa nu ne putem juca cu  focul geloziei divine. Iubirea lui Dumnezeu este ca un foc care mistuie orice infidelitate. Gelozia Sa nu este  destinată să stârnească teroare, ci să îndrume omul spre relaţia de iubire faţă de Dumnezeu, în sfinţenie.

O bună modalitate de a ne delimita de orice sursă de infidelitate este nimicirea ei sau, dacă nu se poate, atunci  participarea la sfinţenia lui Dumnezeu, care ne va da puterea să ne separăm de păcat, de idolatrie şi să ne  dedicăm lui Dumnezeu, în iubire şi sfinţenie.

Yahweh Shalom – Domnul păcii  (Judecători 6:24)

Poporul evreu era terorizat de madianiţi, ca pedeapsă divină, dar la un moment dat Dumnezeu intervine totuşi,  pentru a-Şi elibera poporul de această teroare. El alege pe Ghedeon ca instrument al eliberării şi îl cercetează,  revelându-i ce lucrare mare va avea de împlinit pentru popor şi pentru Dumnezeu.

Ghedeon, speriat de vizita divină, este convins că va muri fiindcă a văzut pe îngerul Domnului, însă Domnul îi  spune: „Fii pe pace, nu te teme, căci nu vei muri“. Aceste cuvinte ieşite din gura Domnului îl marchează atât de  profund pe Ghedeon, încât construieşte un altar în acel loc şi îi pune numele Yahweh Shalom, Domnul păcii.

Dacă Moise a construit un altar căruia i-a pus numele Yahweh Nissi, iată că Ghedeon pune un alt nume altarului  construit de el, şi pe bună dreptate. Construirea altarului, ca gest simbolic, dovedeşte supunerea lui Ghedeon  faţă de Dumnezeu, atitudinea sa de închinare şi de cinstire a Lui, dar are şi rolul de a comemora întâlnirea dintre  Dumnezeu şi om. Cuvintele Domnului aducătoare de pace lăuntrică lui Ghedeon au însoţit mesajul de pace pentru  poporul Israel, pace care urma să vină în urma eliberării de teroarea madianită.

Acelaşi lucru putem să-l vedem şi astăzi atât în viaţa noastră, cât şi în viaţa celor din jurul nostru. Se spune că  una dintre problemele fundamentale ale omenirii este alienarea, adică înstrăinarea – unii merg până acolo încât  definesc păcatul ca alienare şi în consecinţă definesc salvarea (mântuirea) ca îndepărtarea alienării, adică  împăcarea cu sinele şi cu semenii; noi trebuie să arătăm că alienarea este doar un rezultat al păcatului şi nu  păcatul în sine. Şi o dată ce afirmăm acest lucru, putem arăta în continuare că Dumnezeu este Acela care aduce  pacea, atât în relaţia omului cu Dumnezeu, cât şi în relaţia omului cu sinele, cu semenii şi cu natura  înconjurătoare. Numai Dumnezeu poate rezolva problema alienării noastre.

Cuvintele lui Ghedeon sunt adevărate, Dumnezeu doreşte pacea, deşi El este şi un foc mistuitor: acţiunile Sale  prin care Se revelează pe Sine oamenilor, prin care îşi transmite sfinţenia oamenilor, prin care le arată iubire şi  purtare de grijă, prin care îi călăuzeşte şi îi vindecă, sunt menite să restabilească pacea, cea dintre Dumnezeu şi  om şi cea dintre oameni. Numai Yahweh Shalom, Domnul păcii, poate face acest lucru.

Yahweh Sabaoth – Domnul oştirilor  (1 Samuel 15:2; Psalmul 46:11; Isaia 6:3; 14:24,27)

Serviciul profetic începe o dată cu Samuel şi continuă până la captivitatea babiloniană. Samuel este un om  deosebit şi un profet deosebit. în momentul în care îl unge rege pe Saul, Samuel rosteşte o profeţie, în care lui  Saul i se deschide o perspectivă deosebită, dar acesta se poartă atât de rău, încât Dumnezeu ajunge să regrete  că l-a încoronat. O altă profeţie ce va marca viaţa lui Saul (care nu a fost prea lungă de la acest moment  încolo), vine tot prin Samuel şi conţine porunca lui Dumnezeu de a nimici pe amaleciţi şi toate posesiunile lor. în  acest mesaj, Dumnezeu Se numeşte pe Sine Yahweh Sabaoth (evr. Ţăbaoth), Domnul oştirilor (1 Samuel 15:2).

Există trei sugestii referitoare la înţelesul expresiei Domnul oşti-rilor: se referă la forţele pământeşti ale armatelor  israelite, se referă la oştirile cereşti ale astrelor sau se referă la oştile îngereşti din cer. în cazul de faţă putem  afirma fără rezerve că Dumnezeu lasă să se înţeleagă faptul că El este comandantul suprem al israeliţilor, dar  Numele Său implică şi celelalte două aspecte menţionate mai sus. Iudaismul ajunge să conceapă treptat un  Dumnezeu care nu stă nicăieri, ci merge mereu în fruntea poporului Său, participă la toate evenimentele sale  istorice; deci un Dumnezeu temporal, istoric, care nu locuieşte într-o lume „de dincolo“, ci îşi conduce poporul  spre epoca mesianică. Această imagine a lui Dumnezeu nu descrie doar pe Yahweh Nissi, ci şi pe Yahweh  Sabaoth, Domnul oştirilor, comandantul suprem care îşi conduce poporul la luptă, şi primul care trebuie să  execute ordinele Sale este regele Israelului.

A doua parte a Psalmului 46 pune în antiteză regatele pământeşti şi suveranitatea lui Dumnezeu, iar în versetele  7 şi 11 citim despre Yahweh Sabaoth, Domnul oştirilor, care este Cel care îşi păzeşte poporul, care instaurează  pacea (doar El este şi Yahweh Shalom!) şi care îşi exercită Dumnezeirea pe faţa întregului pământ. Această  suveranitate a Sa absolută este proclamată şi de serafimii care îl înconjoară şi strigă: „Sfânt, sfânt, sfânt este  Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!“, ceea ce ne face să înţelegem că Dumnezeu este şi  comandantul suprem al oştilor de îngeri, precum şi conducătorul suprem al universului.

În profeţia adresată Asiriei, Dumnezeu Se declară Yahweh Sabaoth, Domnul oştirilor, care Se va război cu  asirienii şi îşi va elibera poporul. Nimeni nu I se poate împotrivi şi nimeni nu-I poate zădărnici planurile. Pe cât  este de adevărat că Dumnezeu doreşte pacea, pe atât este de adevărat că El nu tolerează nici idolatria şi nici  răzvrătirea, ci ia atitudine – şi aceasta cu atât mai mult când aceste lucruri îi apasă poporul şi copiii iubiţi ai  poporului Său.  Acestui Dumnezeu ne închinăm noi, pe El îl proclamăm şi sub conducerea Sa suverană ne luptăm pentru gloria  Sa, iar El Se aruncă în luptă şi ne aduce victoria şi izbăvirea.

Yahweh Raah – Domnul este Păstorul meu  (Psalmul 23:1)

Imaginea Bisericii ca turmă aflată sub păstorirea lui Cristos îşi are corespondentul vetero-testamentar în imaginea  Israelului ca turmă păsătorită de Yahweh Raah.  Imaginea pastorală contrastează puternic cu imaginea războinică, şi totuşi, Dumnezeu este Păstorul poporului  Său. Această păstorire se desfăşoară atât la nivelul întregului popor, cât şi la nivelul fiecărui individ.

Dumnezeu îşi călăuzeşte poporul, îl hrăneşte şi îi dă odihnă, iar atunci când traversează vremuri tulburi sau  perioade dificile, El îşi însoţeşte turma fără ezitare. Pe lângă faptul că Dumnezeu poartă de grijă nevoilor  poporului Său, El îl şi disciplinează în vederea unei umblări drepte, integre, în bună comuniune cu marele Păstor al  oilor. Şi ceea ce numai Dumnezeu poate face, este să binecuvinteze cu prosperitate şi belşug pe ai Săi, în ciuda  duşmanilor răuvoitori. Dumnezeu desfide pe oricine lucrează împotriva poporului Său şi îşi etalează puterea şi  bunătatea, făcând aceasta în aşa fel, încât cei răi să poată vedea acest lucru.

Nu că Dumnezeu Se poartă ca un lăudăros, El nu face altceva decât să-Şi demonstreze iubirea sub forma  călăuzirii, a purtării de grijă, a asigurării păcii, a disciplinării şi a călătoririi împreună cu „turma“ Sa. Ideea  Dumnezeului care locuieşte în cort cu poporul Său apare şi în imaginea Sa pastorală şi este adeverită de  cuvintele lui David: „Voi locui în Casa Domnului până la sfârşitul zilelor mele“.  Înţelegem că deşi multe aspecte ale grijii pastorale ale lui Dumnezeu faţă de poporul Său se reflectă în latura  naturală a lucrurilor, totuşi aspectul esenţial este relaţia dintre Păstor şi turmă, comuniunea dintre Yahweh Raah  şi turma păşunii Sale.

Kedosh Israel – Sfântul lui Israel  (Isaia 1:4)

Ştim că Dumnezeu e Cel care îşi sfinţeşte poporul, El este Yahweh Mekodishem, şi de aceea putem înţelege şi  aproba referirea la Dumnezeu ca la Sfântul lui Israel.  Dacă Dumnezeu nu ar fi sfânt, nu ar putea sfinţi pe nimeni, şi nici nu ar putea pretinde ca cineva să se  sfinţească în vederea comuniunii cu El; totuşi, numai Dumnezeu e sfânt, şi această sfinţenie a Sa este  ontologică, fiinţială, este una dintre însuşirile Sale definitorii. Dumnezeu este curat, separat de orice păcat,  separat de lume. Gnosticii spun că materia este rea şi, de aceea, Dumnezeu Se separă de materie, Se separă de  lume, El nu poate să intre în contact cu lumea materială. Noi ştim că Dumnezeu a creat lumea, universul, ştim că  materia nu este rea în sine şi de aceea afirmăm că Dumnezeu Se separă de lume în sensul că Se separă de orice  element care îi lezează demnitatea sau îi profanează sfinţenia; Dumnezeu Se separă de orice lucru care nu-I  respectă suveranitatea şi gloria. Sfinţenia lui Dumnezeu stă tocmai în separarea Sa, în neasemănarea cu chipul  lumii aşa cum îl percem noi.

Cele afirmate mai sus se reflectă în cuvintele lui Dumnezeu date prin profetul Isaia (Isaia 1:4), care spun: „Vai,  neam păcătos, popor încărcat de fărădelege, sămânţă de nelegiuiţi, copii stricaţi! Au părăsit pe Domnul, L-au  dispreţuit pe Sfântul lui Israel, I-au întors spatele…“ Purtarea cea rea a poporului este pusă în contrast cu  aşteptările divine referitoare la purtarea lor, aşteptări izvorâte din sfinţenia lui Dumnezeu.

Singura modalitate corectă de a ne raporta la Dumnezeu este participarea la sfinţenia Sa, pe care El doreşte să  ne-o împărtăşească; sfinţenia este cadrul de referinţă, elementul definitoriu pentru umblarea noastră cu  Dumnezeu. Pe vremea când Dumnezeu locuia în cort cu poporul Său, în jurul tabernacolului erau aşezate corturile  preoţilor, ca o centură a sfinţeniei care să protejeze sfinţenia lui Dumnezeu pe de-o parte, şi existenţa poporului  pe de altă parte; aceasta pentru că sfinţenia lui Kedosh Israel nu poate coexista cu păcatul, cu nesfinţenia.

El Gibbor – Dumnezeul cel Puternic  (Isaia 10:21)

Dumnezeu promite în capitolul 10 al cărţii lui Isaia că Se va judeca cu Asiria, pe de o parte, iar pe de altă parte  promite că rămăşiţa poporului Său se va întoarce la El.

Deşi S-a revelat deja ca Cel Atotputernic, Dumnezeu foloseşte Numele El Gibbor, Dumnezeul cel Puternic, pentru  că vrea să Se compare cu idolii neputincioşi dispreţuiţi de asirieni, în campaniile lor de cucerire. Asirienii s-au  îngâmfat văzând că zeităţile locale nu au putut apăra populaţia de atacurile lor, şi de aceea Dumnezeu vrea să  înfrângă această îngâmfare, arătându-Şi puterea.

El Gibbor, Dumnezeul cel Puternic, îşi va apăra poporul şi va semăna prăpăd în tabăra asiriană. Descrierea se  bucură de o plasticitate remarcabilă: „Domnul, Dumnezeul oştirilor va trimite ofilirea prin războinicii Lui cei voinici,  şi între aleşii lui va izbucni un pârjol ca pârjolul unui foc“. Domnul oştirilor, Yahweh Sabaoth, e Acela care este  Dumnezeul cel Puternic şi El va face de ruşine armata asiriană. „Lumina lui Israel se va preface în foc, şi Sfântul  lui într-o flacără care va mistui şi va arde spinii şi mărăcinii lui, într-o zi“. Pentru a mări efectul dramatic al  mesajului divin, Dumnezeu Se prezintă ca Sfântul lui Israel: asirienii trebuie să-şi dea seama cu cine au de a  face, şi anume nu cu vreun idol neputincios, o mică zeitate locală, ci cu Dumnezeu, care este puternic, e Domn  al oştirilor şi este sfânt. Sfinţenia Sa se răsfrânge asupra poporului Său, aşa cum puterea Sa se transmite  servitorilor Săi, pentru a câştiga victoria. Iubirea geloasă a lui Dumnezeu va fi ca un foc care va pârjoli şi va  mistui pe aceia care caută să facă rău poporului ales.

Ca şi oamenii din vremurile de demult, contemporanii noştri îşi pun speranţa în tot felul de lucruri, aşteaptă ajutor  de la tot felul de entităţi, însă victoria va fi doar a acelora care îşi pun speranţa în El Gibbor, Dumnezeul cel  Puternic.

El Khai – Dumnezeul cel Viu  (Isaia 37:4)

Sanherib, regele Asiriei, a atacat şi a cucerit oraşele fortificate ale lui Iuda, în jurul anului 705 î. Cr., trimiţându-l  pe generalul său Rabşache cu o armată puternică să cucerească Ierusalimul. Rabşache îi îndeamnă locuitorii  oraşului să nu se încreadă în Dumnezeu, pe care nu-L vedea cu nimic mai presus de idolii întâlniţi până acum în  cariera sa. La auzul acestei provocări, regele Ezechia apelează la Dumnezeu şi, în rugăciunea sa, foloseşte  Numele El Khai, Dumnezeul cel Viu (Isaia 37:4).

La cea de a doua provocare, regele apelează iarăşi la Dumnezeu şi din nou îl numeşte El Khai (Isaia 37:17).  Răspunsul lui Dumnezeu este pe măsura Personalităţii Sale: „Pe cine ai batjocorit şi ai ocărât tu? împotriva cui  ţi-ai ridicat glasul şi ţi-ai îndreptat ochii? împotriva Sfântului lui Israel; prin slujitorii tăi ai batjocorit pe Domnul…“  Până şi simpla citire a acestor cuvinte are darul de a înfiora inima, dar asirianul şi-a dat seama prea târziu  împotriva cui s-a ridicat el cu război. Dumnezeu nu este vreun idol neputincios şi lipsit de viaţă, ci este El Khai, Dumnezeul cel Viu!

O dată ce conştienţa israeliţilor că au de a face cu un Dumnezeu viu creşte, eternitatea Sa devine axiomatică.  Dumnezeul care Se numeşte pe Sine Yahweh, Eu sunt, are viaţa în Sine şi este etern. Ideea că Dumnezeu Se  poate naşte este absurdă pentru evrei, şi tăcerea Vechiului Testament cu privire la această temă este cel mai  bun argument cu privire la concepţia ebraică despre Dumnezeu, în comparaţie cu concepţiile popoarelor străine.  Idolii popoarelor au avut şi vor avea o existenţă efemeră, îşi vor pierde popularitatea, vor fi daţi de ruşine de  către înşişi adoratorii lor, însă El Khai, Dumnezeul cel Viu, are o existenţă eternă şi o putere eternă, pe care le şi  demonstrează în faţa tutu-ror acelora care vor să intre în competiţie cu El.  Credem că este bine să nu uităm această dimensiune fundamentală a Fiinţei lui Dumnezeu, şi anume faptul că  este viu şi că este etern.

Yahweh Tsidkenu – Domnul neprihănirea noastră  (Ieremia 23:6; 33:16)

În concepţia lui Bergson, Dumnezeu este mai puţin o existenţă transcendentă şi mai mult o forţă morală care  acţionează prin singura fiinţă capabilă să-I continue creaţia, şi anume omul. însă din paginile Sfintei Scripturi  rezultă cu totul altceva.  În profeţia mesianică din Ieremia 23:5-6, Dumnezeu aminteşte un Nume care este strâns legat de altele două, şi  anume de Yahweh Mekodishem, Domnul care vă sfinţeşte, şi de Kedosh Israel, Sfântul lui Israel. Este vorba  despre Numele Yahweh Tsidkenu, Domnul neprihănirea noastră. Referirea la acest Nume apare apoi în Ieremia  33:16, tot în context mesianic.

Termenul Tsidkenu vine de la tsedek, adică neprihănire (neprihănire). Această neprihănire (conformare cu  standardul divin) care ni se atribuie sau care ni se pune în cont este neprihănirea lui Dumnezeu, o componentă a  sfinţeniei Sale şi a gloriei Sale. Singura modalitate de a rezolva problema neprihănirii poporului (adică aceea de a  fi drept, conform standardului divin) este cea aleasă de Dumnezeu: El trebuie să-i vindece, să-i sfinţească, să-i  călăuzească, să le poarte de grijă; Dumnezeu trebuie să fie neprihănirea lor, aşa cum trebuie să fie Steagul lor.

Dacă poporul nu se poate sfinţi pe sine, cu atât mai mult nu-şi poate atribui neprihănirea; este nevoie ca  Dumnezeu să facă aceste lucruri. Şi pentru că Dumnezeu este Yahweh Tsidkenu, neprihănirea aceasta este  nestricăcioasă, nealterabilă. Cele omeneşti se pot nimici sau compromite, dar cele divine sunt cu mult deasupra  oricăror alte lucruri, ele fiind nişte daruri ontologice, fiinţiale ale Naturii lui Dumnezeu.

Yahweh Shama – Domnul este aici  (Ezechel 48:35)

Chiar ultimele cuvinte ale cărţii profetului Ezechiel sunt: „Şi din ziua aceea, numele cetăţii va fi: Yahweh Shama,  Domnul este aici!“ (Ezechel 48:35).  De fapt, în ultima parte a cărţii sale, Ezechiel descrie vedenia noului oraş Ierusalim, şi Numele pe care tocmai  l-am amintit vine să încununeze promisiunea profetică făcută de Dumnezeu.

Yahweh Shama înseamnă că Dumnezeu este prezent, şi încă în mod permanent (ne aducem aminte de Yahweh),  înseamnă că Dumnezeu este alături de poporul Său (ne aducem aminte de Yahweh Raah), înseamnă că El îşi  sfinţeşte poporul (Yahweh Mekodishem, Kedosh Israel), că El este neprihănirea lor (Yahweh Tsidkenu) şi,  desigur, că El este Adonai, Domnul şi Stăpânul, precum şi Yahweh Iireh, Domnul care le poartă de grijă.

Poate că acest Nume arată cel mai pregnant această trăsătură a Naturii lui Dumnezeu, locuirea împreună cu  poporul Său. Nu putem vorbi despre israeliţi fără să vorbim despre Dumnezeu, după cum nu putem vorbi despre El  fără a vorbi despre poporul ales.

Dumnezeu nu este un stăpân tiranic care guvernează de la depărtare poporul, nu e un despot interesat doar de  exploatarea maselor, ci este un Stăpân şi Domn care Se implică activ şi dinamic în viaţa supuşilor Săi şi locuieşte  împreună cu ei. în acest fel se adevereşte că celebra expresie teologică „deja, dar nu încă“ este valabilă:  Domnul este aici, dar comuniunea şi locuirea împreună cu Dumnezeu îşi vor găsi expresia ultimă sau finală la  împlinirea tuturor lucrurilor, la venirea epocii viitoare.

Attiq Yomin – Cel îmbătrânit de zile  (Daniel 7:9,13,22)

Cel îmbătrânit de zile! Nici nu se putea găsi un Nume mai potrivit sau mai plastic pentru Cel care este Eu sunt  (Yahweh) şi Dumnezeul Etern (El Olam).

Daniel a avut o vedenie de noapte, în care a văzut patru animale sălbatice care au ieşit din mare, şi apoi a văzut  nişte tronuri. Pe acestea S-a aşezat Cineva care avea o haină albă ca zăpada, părul ca lâna curată şi care a  ţinut judecata cea mare. Cine putea fi acest „bătrân“, care avea dreptul să şadă pe un tron şi să judece  popoarele? Cine era Acela care a dat stăpânire, glorie şi putere regală Cuiva care era ca fiii oamenilor? (Daniel  7:1-14).

Nu putea fi decât Dumnezeu, care a hotărât să Se arate astfel lui Daniel, pentru înţelegerea mai uşoară a  lucrurilor greu de pătruns.  Dumnezeu este etern, El trăieşte în afara timpului, creat de El, dar lucrează în timp, pentru ca să fie pe înţelesul  minţii umane, care este robită de înţelegerea asupra timpului (deşi are perspectiva escatolo-gică a eternităţii) şi  nu poate înţelege nici atemporalitatea şi nici infinitul. Ca urmare, El a trebuit să îmbrace o formă antropomorfică  de exprimare a propriei Personalităţi. De aceea, Numele lui este Attiq Yomin, Cel îmbătrânit de zile.

Pentru că Dumnezeu este Attiq Yomin, El cunoaşte toate lucrurile fiindcă le-a văzut, şi înţelepciunea Sa este  foarte mare. începutul implicării Sale în istoria omenirii este contemporană cu Geneza, căci El este Creatorul  omenirii. Şi fiindcă Dumnezeu este etern, atotcunoscător şi atotputernic, El este vrednic de toată cinstea şi  închinarea creaţiei Sale. Multe popoare au avut şi îşi au zeităţile lor, dar nici una dintre ele nu poate să fie ca  Attiq Yomin, Cel îmbătrânit de zile.

El Elim – Dumnezeul dumnezeilor  (Daniel 11:36)

Tot profetul Daniel, respectiv Dumnezeu prin intermediul lui, oferă viziunea escatologică din Daniel 11:1-12:3. în  cadrul acestei descrieri ne este semnalat că împăratul se va glorifica mai presus de toţi dumnezeii şi va spune  lucruri nemaiauzite împotriva lui El Elim, Dumnezeul dumnezeilor.

Dumnezeul care este Sfântul lui Israel, Dumnezeul cel Viu, Cel Atotputernic, Cel Preaînalt, Domnul oştirilor va fi  înfruntat de un biet om, care în rătăcirea minţii sale se va vedea vrednic de ceva, fiindcă se va compara cu idolii  neputincioşi ai popoarelor. Câtă nebunie din partea lui! însă nu este de mirare că va face aşa, căci până şi  Lucifer, care era cu mult mai înţelept decât el, şi îl cunoştea prea bine pe Dumnezeu, a cutezat să gândească la  fel (Isaia 14:13-14; Ezechel 28:13.15).

Revelaţia dată lui Daniel este o avertizare împotriva prostiei şi îngâmfării, un semnal de alarmă care ne pune faţă  în faţă cu gloria Aceluia care este El Elim, Dumnezeul dumnezeilor. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu domneşte  peste o ceată de zei mai mici, aşa cum sugerează multe sisteme religioase, fiindcă aceste zeităţi nu sunt doar  inferioare şi lipsite de putere, ci sunt ne-entităţi, nici măcar nu există. Cel mult putem afirma că toţi idolii şi  toate zeităţile sunt demoni deghi-zaţi, şi cine se închină acestor zeităţi se închină lui Satan.

Numele El Elim poate fi pus alături de Elohim (Dumnezeu), Yahweh (Eu sunt), El Elyon (Dumnezeul cel Preaînalt),  Adonai (Domnul şi Stăpânul), El Shaddai (Dumnezeul cel Atotputernic), fără a se crea confuzie în ceea ce  priveşte Fiinţa lui Dumnezeu.

CAPITOLUL 3  Încheiere

Întreaga Biblie poate fi rezumată la revelarea lui Dumnezeu şi răspunsul omului la iniţiativa divină. Din acest  punct de vedere, Dumnezeu ia iniţiativa de a Se revela, de a Se comunica pe Sine şi, de aceea, nu omul îl  revelează pe Dumnezeu. Omul doar descoperă revelarea deja existentă a lui Dumnezeu.

Parte a acestei comunicări de Sine a lui Dumnezeu sunt Numele folosite în Scriptură cu referire la Dumnezeu. Am  putut vedea câteva astfel de Nume şi am analizat pe scurt înţelesul lor, mesajul lor despre Fiinţa lui Dumnezeu şi  credem că un lucru salutar ar fi reluarea tuturor Numelor amintite, cercetarea fiecărui pasaj biblic în care apar şi  analizarea fiecărui context în care apar aceste Nume, pentru ca apoi să se concluzioneze adevărurile revelate.  întrucât limitele impuse acestei lucrări nu au permis un atare demers, am căutat să vedem cele mai elementare  adevăruri care se pot desprinde din contextul scriptural al menţionării Numelor lui Dumnezeu.

Am văzut în acest sens că Dumnezeu este viu, Se implică în viaţa creaţiei Sale în chip activ şi dinamic, este un  Dumnezeu care vede, care iubeşte cu gelozie, care poate vindeca şi poate învinge orice. Am mai văzut că  Dumnezeu este sfânt şi cere şi de la noi să fim sfinţi, şi dacă dăm dovadă de dorinţa de a ne conforma voii Sale  revelate, El ne va sfinţi şi ne va da neprihănirea Sa.

Dumnezeu este steagul nostru, Păstorul nostru, Cel care ne poartă de grijă, şi El este Domnul şi Stăpânul nostru.  Dumnezeu e atotputernic, etern, este Domnul oştirilor cereşti şi pământeşti ale supuşilor Săi, precum şi Cel  Preaînalt.

Nu ne rămâne decât să învăţăm din istoria poporului Israel şi să nu-L ispitim pe Dumnezeu, ci să-L punem la  încercare, să recunoaştem că El este autoritatea supremă şi să lăsăm ca El să lucreze potrivit autorităţii, puterii,  gloriei şi iubirii Sale. Nu putem decât să ne plecăm umili înaintea Sa şi să-I recunoaştem Dumnezeirea; astfel,  personalitatea noastră, în loc să fie ştirbită, se va putea afirma, iar descoprindu-L pe Dumnezeu ne vom  descoperi pe noi înşine.  Dumnezeu este garantul vieţii noastre pe pământ şi, cu atât mai mult, garantul vieţii noastre eterne.

Mai multe materiale pentru Theophilos  şi cărţi electronice găsiţi pe Internet la:

www.theophilos.3x.ro

NUMELE LUI DUMNEZEU

download - Copie

Numele lui Dumnezeu

 Este un nume prea „Sacru“ pentru a fi pronunţat „YHWH“ (Exod 20:7).  şi evreii îl înlocuiau cu Domnul Dumnezeu. În Vechiul Testament avem câteva Nume ale Creatorului cum ar fi :

 Nume de bază

Elohim, Iehova si Adonai

Nume compuse :

Adonai – Domnul şi Stăpânul    (Geneza 15:8; Iosua 3:11; Mica 4:13)

Yahweh – (Geneza 2:5; Exod 3:13-14; Judecători 5:4-5,9,11) EU SUNT CEL CE SUNT sau     ( Iesire 3, 11-15)

EL – Numele de bază Gen: 35:2

El Elim – Dumnezeul dumnezeilor  (Daniel 11:36)

ELOHIM – CREATORUL 1; Deuteronom 6:4; 10:17;

EL – DUMNEZEU   Deuteronom (7:9),

EL ELION – CEL PREA SFÂNT Cel Prea înalt ( Fac. 14, 18 ),

IEHOVA – DOMNUL Eu sunt; Eu sunt Cel ce sunt    (Geneza 2:5; Exod 3:13-14; Judecători 5:4-5,9,11)

Attiq Yomin – Cel îmbătrânit de zile    (Daniel 7:9,13,22)

Yahweh Shama – Domnul este aici  (Ezechel 48:35)

El Olam – Dumnezeul Etern  (Geneza 21:33; Isaia 40:28)

EL ŞADAI – CEL ATOTPUTERNIC (Geneza 17:1; 28:3; 35:11; Exod 6:3; Isaia 13:6; Ezechel 1:24)

IEHOVA IIRE – Domnul poartă de grijă Yahweh Iireh – Domnul va purta de grijă  (Geneza 22:14)

Yahweh Rafa – Domnul care te vindecă    (Exod 15:26)

ELOAH   –   DUMNEZEU ETERN   (Geneza 21:33; Isaia 40:28)

IEHOVA ŞALOM –   Domnul Este pace YHVH Shalom – Dumnezeul Pacii (Judecatori 6:24),

El Elim – Dumnezeul dumnezeilor    (Daniel 11:36)

El Gibbor – Dumnezeul cel Puternic    (Isaia 10:21)

EL ROI – DUMNEZEU CARE TE VEDE (Fac. 16, 13),

IEHOVA SAVAOT – Domnul Oştirilor ( I Sam. 1, 3 )

El Elyon – Dumnezeul Preaînalt  (Geneza 14:18; Psalmul 57:3; 78:35; 91:1; Daniel 4:34-35)

ADONAI – DOMNUL, STĂPÂNUL Adonai, sau mai scurt ” Adon ” este numirea veche pentru ” Stapîn ” ( Fac. 15, 2 )

Yahweh Raah – Domnul este Păstorul meu    (Psalmul 23:1)

El Qanna – Dumnezeul gelos  (Exod 34:14; Deuteronom 4:24)

Kedosh Israel – Sfântul lui Israel  (Isaia 1:4)

El Gibbor – Dumnezeul cel Puternic  (Isaia 10:21)

El Khai – Dumnezeul cel Viu  (Isaia 37:4)

Yahweh Shama – Domnul este aici    (Ezechel 48:35)

Sfintul lui Israel,– LOCUL DE SCĂPARE a celui credincios

„Iehova-Nisi” (Exod. 17:15), care inseamna: “Domnul, steagul meu”;

Iehova-Salom” (Judecat. 6:24), care inseamna: “Domnul pacii”.

„Yahwe Țideku“ – Domnul, neprihănirea noastră (Jer. 23:6)

Yahwe Ra’ah – Domnul este păstorul nostru (Ps. 23:1).

„Theos”, care a fost tradus la noi prin: Dumnezeu.

 „Tata”.- în N.T.

Dintr-un alt punct de vedere, cele mai solemne declaratii despre Dumnezeu din Noul Testament sint urmatoarele trei:

(1) Dumnezeu este Duh (Ioan 4:24 ),
(2) Dumnezeu este Lumina (1 Ioan 1:5 ), si
(3) Dumnezeu este dragoste (1 Ioan 4:8,16. ).

Apostolul Pavel obisnuieste sa-L numeasca pe Dumnezeu: “Cel ce a inviat din morti pe Isus Hristos” (Rom. 4:24; 8:11 10:9; etc.)

Daniel Brânzai : http://cristianet.fr/index.php?option=com

https://ardeleanlogos.wordpress.com/religia-israelului/numele-lui-dumnezeu/

NUME

download - Copie

NUME. Biblia nu este străină de obiceiul, acum devenit regulă, de a da copilului un anumit nume, numai pentru că părinţilor le place numele respectiv. Ce altceva ar putea să-i motiveze pe nişte părinţi să o numească pe o fetiţă Debora (care înseamnă „albină”, Judecători 4:4) sau Estera (în ebr. hadassa, „mirt”)? Chiar şi în cazurile unde numele au o rezonanţă puternică şi ne oferă o semnificaţie morală sau religioasă, nu am avea dovezi să afirmăm categoric că numele i-a fost dat copilului cu această intenţie şi că nu a fost o simplă preferinţă a părinţilor. De exemplu, cineva ar putea să născocească ciudăţenii triste în jurul unui nume cum ar fi Ahicam („fratele meu a înviat”) şi să pretindă că acest nume indică o situaţie când unul din membrii unei familii a fost răpit în mod tragic, şi în locul lui s-a născut un alt copil pentru a reface situaţia; Ahicam, însă, este un nume care sună plăcut şi dacă nu sunt argumente prin care să se dovedească contrariul, putem considera că numele a fost ales tocmai pentru acest motiv.

Şi totuşi, cu toate că putem să fim prea tipicari atunci când interpretăm numele şi motivele părinţilor din Biblie de a-şi numi copiii într-un fel sau altul, fără îndoială că există în Biblie un cadru conceptual căruia i s-a acordat deseori o atenţie foarte mare atunci când părinţii şi-au numit copiii şi care, chiar dacă ni se pare că iniţial nu a jucat nici un rol la numirea copiilor, mai târziu a avut un cuvânt de spus în viaţa persoanei în cauză. De exemplu, în vreme ce Isaia şi-a numit în mod voit pe cei doi fii ai lui astfel încât numele lor să conţină anumite aspecte ale Cuvântului lui Dumnezeu transmis poporului (Isaia 7:4; 8:1-4), pentru el ca proroc nu se putea găsi un nume mai bun decât cel pe care l-a purtat, („Iehova mântuieşte”) şi care, aşa cum am spune, i-a fost dat printr-o „simplă coincidenţă. Am aduce o ofensă la adresa punctului de vedere al Bibliei cu privire la nume şi la numirea copiilor dacă am spune că aceste nume sunt rezultatul unei coincidenţe sau a unei alegeri la întâmplare a părinţilor: legătura pe care Biblia o vede între nume şi persoana care îl poartă este prea strânsă şi prea dinamică pentru o coincidenţă sau o întâmplare.

I.Nume semnificative

Dovezile pe care le avem dispersate în întreaga Biblie ne spun cu insistenţă că nu a fost nici o coincidenţă în faptul că marelui proroc al mântuirii i se dă un nume teoforic pe tema mântuirii. Biblia vede providenţa călăuzitoare a lui Dumnezeu care determină dinainte întregul curs al vieţii unui om; ea vede poate mai tipic felul în care numele conţin în ele un cuvânt al lui Dumnezeu care de aici încolo îl va modela pe cel care îl poartă şi-l va transforma în omul a cărui viaţă va exprima ceea ce semnifică acel nume. În orice caz, aceasta este concepţia dinamică cu privire la numele şi la numirile care apar în Scripturi şi care diferă aşa de mult de concepţia noastră statică ce nu vede în nume decât o etichetă prin care ne deosebim unii de alţii.

Următoarele şapte categorii cuprind majoritatea situaţiilor dinamice de numire a copiilor:

Nume care exprimă statutul.Despre soţia lui de curând creată, bărbatul a spus că se va numi „Femeie”, conform statutului ei de co-egal al lui (sau, mai bine-zis, parte complementară); el este’is; ea este ‘issa. În general, darea numelor în Biblie este o funcţie care exprimă autoritate. Exemple în acest sens sunt: darea numelui de „om” primei perechi de Creatorul lor (Geneza 2:19 ş.urm.), numirea copiilor de către părinţi (de către mame de 28 de ori şi de către taţi de 18 ori), numirea unui rege cucerit (2 Împăraţi 23:34), etc. Dar în Geneza 2:23, omul îşi recunoaşte egalul său complementar, pe cea care, împreună cu el, va stăpâni cu autoritate de la Dumnezeu peste lume (Geneza 1:28 ş.urm).

Numele care exprimă o ocazie.Naşterea primului copil este pentru Eva un moment care semnifică împlinirea promisiunii că i se va da o sămânţă care-l va birui pe şarpe. De aceea, „cu ajutorul Domnului” aşa cum a spus ea (Geneza 4:1); El împlinindu-Şi promisiunea, ea născând un copil – ea a „căpătat” (verbulqana) un copil pe care, de aceea, l-a numit Cain (qayin).

Nume legat de un eveniment.Uneori numele conţin în ele însele o întreagă situaţie: de ex. Babel (Geneza 11:9) sau Peleg (Geneza 10:25). Ambele nume au aceeaşi calitate, dar putem vedea mai clar mobilul care a originat numele în cazul Babelului care este întru totul atestat: numele a fost de fapt un cuvânt al lui Dumnezeu. Oamenii au sesizat deja în ei o tendinţă de a se separa sau de a se risipi pe faţa pământului (1 1:4) şi au hotărât ca prin avansul tehnologic pe care l-au înregistrat (v. 3) să fie în sensul acesta mântuitorii lor înşişi. Sentinţa divină este pronunţată împotriva încrederii pe care o are omul că priceperea lui îl poate mântui, iar cuvântul care a impus asupra rasei umane incapacitatea de care aceasta s-a temut (v. 8) este introdus în mod succint în pânza vieţii omului prin numele unui loc, Babel („încurcătură”, „confuzie”), nume ce urmează să fie de aici înainte geniul rău al naraţiunii Bibliei până la vremea sfârşitului (vezi, de ex. Isaia 13:1; 21:1-10; Apocalipsa 18:2; etc.; *BABILON).

Numele care exprimă o circumstanţă.Isaac a primit numele pe care-l purta datorită râsului părinţilor lui la vestea că vor avea un copil (Geneza 17:17; 18:12; 21:3-7); Samuel, datorită rugăciunii mamei lui (1 Samuel 1:20); Moise, pentru că fiica lui Faraon l-a scos din apă (Exod 2:10); I-Cabod, datorită pierderii chivotului, ca simbol al retragerii slavei lui Dumnezeu (1 Samuel 4:21); Iacov, datorită poziţiei celor doi gemeni la naştere (Geneza 25:26). În majoritatea cazurilor de genul acesta, Biblia ne pune la îndemânî dovezi ca să ne arate că astfel de „coincidenţe” au fost într-adevăr simbolice: victoria de la Marea Roşie îl face pe Moise prin excelenţă omul care a ieşit din ape; viaţa lui Samuel este în toate amănuntele ei viaţa unui om care a cunoscut că rugăciunea este ascultată, şi aşa mai departe. Cu alte cuvinte, există o legătură continuă între darea unui nume şi dinamismul cuvântului atotputernic al lui Dumnezeu, care înfăptuieşte ceea ce declară.

Nume care exprimă o transformare sau o schimbare.Unele nume au fost date ca să arate că în viaţa persoanei respective a intervenit ceva nou, că s-a încheiat un capitol şi a început un altul nou. Cu toate că acordarea unui nume nou de felul acesta exprimă o speranţă şi o promisiune, exemplele din categoria aceasta încep cu trista renumire a femeii, din’issa(Geneza 2:23) în Eva (Geneza 3:20), numele care exprima un statul egal cu bărbatul şi funcţia complementară a femeii transformându-se într-un nume funcţional; primul nume exprima ceea ce soţul ei a văzut în ea plin de bucurie, cel de-al doilea a exprimat modul în care el o va folosi, stăpânind-o în schimbul dorinţei ei care se va ţine după el (Geneza 3:16). Dar în aceeaşi categorie trebuie inclusă şi re-numirea lui Avram în Avraam, re-numire care simbolizează începutul unui om nou, cu puteri noi; Avram cel fără de copilărie (a cărui nume „mare tată” nu a fost decât o glumă) şi care a devenit Avraam, nume care deşi gramatical nu înseamnă „tată al unei mulţimi”, are destulă asonantă cu cuvintele care exprimă această idee. Multe nume sunt interpretate tocmai pe această bază a asonantei. Astfel, în aceeaşi zi Ben-Oni devine Beniamin (Geneza 35:18), numele de circumstanţă care exprimă durere şi pierdere devenind numele care exprimă statutul de „om de mâna dreaptă” (vezi Cornilescu, „fiul dreptei”). Schimbarea pe care a făcut-o Domnul a numelui lui Simon în Petru (Ioan 1:42) are aceeaşi semnificaţie, cf. Matei 16:18; aşa cum este de altfel cazul cu Pavel care şi-a schimbat propriul său nume din Saul în Pavel (Faptele Apostolilor 13:9).

Nume care exprimă prezicere şi povăţuire.Cei doi fii ai lui Isaia aparţin cu precădere în această grupă. Numele lor exprimă certitudinea pe care a avut-o prorocul că Dumnezeu vorbeşte prin el. Această certitudine a fost atât de puternică încât el a fost gata să o personifice în cei doi fii ai săi care, la vremea lor, au fost un fel de „cuvânt care s-a făcut trup”, mai convingător decât orice prorocie rostită (*PROROCIE) din VT. Cf. Isaia 7:3; 8:1-4, 18. Vezi, de asemenea, 2 Împăraţi 24:17, unde numele Zedechia reprezintă dreptatea (sedeq, „dreptate”) care i se recomandă noului rege să o practice, de către Faraon. Numele pe care i le-a dat Domnul lui Iacov şi lui Ioan, „fii tunetului”, a fost la fel un avertisment împotriva unui element violent care ar fi fost posibil să le caracterizeze zelul (Marcu 3:17; cf. Luca 9:54) şi, încă o dată, numele s-a dovedit a fi un cuvânt eficace al lui Dumnezeu.

Nume care exprimă o rugă şi nume teoforice(?). Un nume cum ar fi Nabal (nabal, „nebun”) (1 Samuel 25:25) nu poate fi dat unui copil numai dacă are la bază rugăciunea mamei – „Păzeşte-l să nu ajungă un om slab de minte” – o rugăciune pentru care poate fi găsit un cadru convingător, fără să ne folosim prea mult de imaginaţie. Se pare că multe nume teoforice (?) au în ele acest element al rugăciunii – sau cel puţin, majoritatea celor care au la bază un imperfect al verbului: astfel Ezechiel („Dumnezeu să întărească!”); Isaia („Să mântuiască Iahve!”). Chiar şi acele nume care traduse direct fac o afirmaţie (de ex. Ioahaz, „Iahve a apucat”) provin, după toate probabilităţile, dintr-o aspiraţie pioasă a părinţilor – care nu s-a realizat întotdeauna, aşa cum putem vedea în nefericitul caz al lui Nabal (1 Samuel 25), sau în cazul împăratului Ahaz a cărui nume este probabil o prescurtare a lui Ioahaz: suntem îndreptăţiţi să credem că acest împărat ager din punct de vedere politic, dar necorespunzâtor din punct de vedere spiritual a scos în mod voit elementul teoforic din numele său.

Numele Domnului Isus Cristos nu se potriveşte în nici una din categoriile enumerate mai sus. Văzut prin prisma prorociilor din VT (Matei 1:23 cu Isaia 7:14; Luca 1:31-33 cu Isaia 9:6 ş.urm.), „Isus” este un nume care exprimă un statut, care declară că purtătorul este Dumnezeu, născut dintr-o fecioară şi Împăratul promis casei lui David. Este foarte semnificativ faptul că prima persoană care primeşte un nume în NT primeşte (nu un nume care exprimă o prezicere ci) un nume care exprimă o împlinire: planurile lui Dumnezeu se apropie de împlinire. Numele Isus în sine este un nume care exprimă o prezicere şi care priveşte în acelaşi timp înainte spre ceea ce va face purtătorul; acest lucru este în sine semnificativ, pentru că numele din VT care exprimă o prezicere ţinteau înainte spre ceea ce va face Iehova şi erau vestitori sau indicatoare ale acestor evenimente care urmau să aibă loc. Dar Isus este El însuşi împlinirea a ceea ce declară numele Lui.

II,Numele lui Dumnezeu

Toate dovezile care ne ajută să vedem că la nivelul oamenilor un nume este semnificativ şi într-adevăr eficace, nu numai etichetându-l pe purtător ci şi modelându-l, îşi au obârşia în conceptul „numelui lui Dumnezeu” (*DUMNEZEU, NUMELE LUI) care este central Bibliei. Desigur, un „nume divin” nu este vizibil o noţiune biblică. De exemplu, printre grecii antici, Hesiod a încercat să cunoască mai mult despre zei printr-un studiu al numelor lor, un exerciţiu care, mutatis mutandis, poate la fel de bine să fie considerat esenţial pentru studiul teologiei biblice.

Există un sens în care Biblia este cumpănită pe revelaţia numelui divin. În VT, patriarhii L-au cunoscut pe Dumnezeul lor după numele pe care le purta (de ex. Geneza 14:22; 16:13; 17:1), printre care era inexplicabilul Iahve. Perioada lui Moise şi a exodului este importantă pentru că ceea ce până atunci nu era nimic altceva decât o etichetă, a fost descoperit a fi nu un titlu, ci un nume personal. Semnificaţia acestui nume a fost revelată şi confirmată în evenimentele exodului, în răscumpărarea poporului lui Dumnezeu din noaptea de Paşte şi de la Marea Roşie. Evenimentul corespunzător din NT a fost lucrarea de răscumpărare a lui Isus: numele definitiv al lui Dumnezeu ca Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt începând să fie cunoscut odată cu începutul lucrării publice a lui Isus, când la botezul Lui El a început în mod voit să umble în compania păcătoşilor (cf. Marcu 1:9-11). La botezul lui Isus, Ioan îl compară în mod voit pe Isus cu Mielul lui Dumnezeu (Ioan 1:29 ş.urm.). Această comparaţie ar trebui să fie un avertisment împotriva identificării lui Dumnezeu din VT (Iahve) cu revelaţia nou-testamentală a lui Dumnezeu Tatăl. Iahve este mai degrabă incognito Sfânta Treime.

În alcătuirea numelui divin Iahve se găseşte ori un indicativ simplu ori un indicativ cauzal al verbului „a fi”, forme care se traduc prin „El este (viu, prezent, activ)” sau prin „El aduce în fiinţă”, iar formula în care este dezvăluit numele (Exod 3:14, Eu sunt Cel ce sunt) înseamnă ori „Eu îmi descopăr prezenţa mea activă cum voiesc şi când voiesc Eu”, ori „Voi face să se întâmple cea ce hotărăsc Eu să se întâmple”. În contextul celor scrise în Exodul 3-20, acest lucru se referă atât la evenimentele legate de exod în care Iahve este prezent şi activ (şi pe care, într-adevăr, El le-a făcut să se întâmple) cât şi la interpretarea teologică precedentă (Exod 3:1-4:17; 5:22-6:8) a acelor evenimente rezervate lui Moise. Iahve este, aşadar, Dumnezeul revelaţiei şi al istoriei şi Se relevă pe Sine ca un Dumnezeu ce-Şi mântuieşte poporul (conform legămintelor promise) şi nimiceşte pe cei care I se împotrivesc.

Cu toate că această cunoaştere revelată a lui Dumnezeu i se dă omului din abundenţă, în numele divin există un element clar ce are un caracter secret. Formula Eu sunt Cel ce sunt prin ea însăşi nu exprimă decât că Dumnezeu Îşi cunoaşte propria Lui natură: este o formulă care exprimă suveranitatea lui Dumnezeu în revelarea propriei Persoane. Dacă ar mai trebui spus ceva, El ar spune; El va spune numai acele lucruri pe care vrea să le spună. Cf. Geneza 32:29; Judecători 13:17. Acest element secret nu trebuie însă asociat sub nici o formă cu conceptul de magie. În lumea păgână din jur, a cunoaşte numele unui zeu înseamnă să ai o anumită putere asupra acelui zeu – o extrapolare logică (aşa cum multe religii false sunt „extrapolări” logice ale unui adevăr) a ideii că „numirea” este un act pe care-l face un superior. Iahve nu a limitat revelarea propriei Sale Persoane de teama ca nu cumva vreun om să deţină vreo putere asupra Lui. Mai degrabă, revelarea de Sine este un privilegiu acordat poporului Său, prin care relaţiile oarecum „externe” care sunt exprimate prin titlurile ce le poartă El, devin relaţii foarte personale cu un Dumnezeu care i-a dat poporului Său libertatea de a-L chema pe nume, şi tot ceea ce nu este revelat este ţinut sub văl numai pentru că momentul revelaţiei supreme nu a sosit încă. Dar ceea ce este deja cunoscut nu este un fals care să fie mai târziu pus de-o parte sau un adevăr parţial (căci „Acesta este numele Meu pentru veşnicie”, Exod 3:15) care aşteaptă să fie completat, ci o modalitate de a exprima întreg adevărul care va atinge totuşi o expresie superioară şi mai deplină. Numele lui Dumnezeu stă la baza revelaţiei treptate a lui Dumnezeu.

Dar cu toate că numele nu conferă „putere” în vreun sens magic (cf. Faptele Apostolilor 19:13 ş.urm.), cunoaşterea numelui îi pune pe cei ce o au într-o relaţie cu totul nouă cu Dumnezeu. Ei sunt prietenii lui intimi, căci acesta este semnificaţiei expresiei „a cunoaşte pe cineva pe nume” (cf. Exod 33:12,18-19; Ioan 17:6). Iniţiativa relaţiei descrisă în felul acesta o are Dumnezeu: colectiv şi individual, cei care fac parte din poporul lui Dumnezeu „poartă numele Lui” (cf. 2 Cronici 7:14; Isaia 43:7; Ieremia 14:9; 15:16; Amos 9:12). Mai departe, când ne întrebăm care este motivul pentru care Dumnezeu se apleacă spre noi, deseori ni se spune că Domnul acţionează „din pricina numelui Său” (cf. în special Ezechiel 20:9,14,22,44) prin lucrări cu care „Şi-a făcut un nume” (de ex. 2 Samuel 7:23; Nem. 9:10). Astfel, numele este o modalitate de a afirma pe scurt ce este Dumnezeu în El însuşi (numele Lui este tot ce se cunoaşte despre El şi despre motivele în baza cărora acţionează) şi, de asemenea, ce este El în raport cu alţii, cărora le permite să-I cunoască numele (le dă acces să pătrundă în adevărul Lui) şi să poarte acest nume (le dă acces la părtăşia cu El).

Există cinci aspecte ale acestei situaţii, atestate în Scripturi în suficientă măsură ca să avem o scurtă afirmaţie despre fiecare, deşi nu toate sunt repartizate uniform în Biblie.

Ioan este cel care subliniază latura umană a experienţei pe care o are omul cu Dumnezeu prin expresia „a crede în Numele Lui” (de ex. Ioan 3:18; 1 Ioan 3:23), adică, o consacrare totală Domnului Isus, aşa cum poate El fi cunoscut în esenţa Persoanei şi a lucrării Sale.

Cei care fac parte din poporul lui Dumnezeu sunt „păziţi” în numele Lui (de ex. Ioan 17:11), expresie care se foloseşte de tabloul distinctiv din VT unde numele este un turn puternic (de ex., Proverbe 18:10) spre care ei pot fugi pentru adăpost, cât şi de numele care era dat de un soţ soţiei sale, prin care el îi garantează protecţie şi cele necesare existenţei (cf. expresia „poartă numele”, de mai sus). Când despre credincioşi se spune că au fost „îndreptăţiţi în Numele Domnului” (1 Corinteni 6:11) implicaţia este aceeaşi: numele, ca şi expresie a naturii imuabile a lui Isus şi ca un rezumat scurt a tot ceea ce este şi ce a făcut El, este garanţia că vom poseda toate binecuvântârile pe care le implică.

Prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său este asigurată de faptul că El „face să locuiască Numele Lui” printre ei. Cf. Deuteronom 12:5,11, 21; 14:23 ş.urm.; 16:2, 6; 2 Samuel 7:13; etc. Uneori s-a susţinut în mod forţat că în VT există o distincţie, dacă nu chiar o prăpastie, între „teologia numelui” şi „teologia slavei”, dar acestea sunt două modalităţi de a exprima acelaşi lucru: de ex. când Moise a căutat să vadă slava lui Iahve, a aflat că slavei trebuie să i se dea o expresie verbală, printr-un nume (Exod 33:18-34:8). Nu este adevărat că autorul cărţii Deuteronomul înlocuieşte noţiunea mai brută de slavă care locuieşte printre oameni cu noţiunea mai rafinată a numelui care locuieşte printre ei: ci, mai degrabă, „slava” tinde să exprime „simţul” prezenţei reale a lui Dumnezeu, incluzând ceea ce este abordabil şi inefabil; cuvântul „nume” explică de ce este aşa, dă expresie verbală spiritualului, căci Dumnezeul din Biblie nu acţionează nicăieri prin taine mute, ci întotdeauna prin declaraţii inteligibile.

Numele lui Dumnezeu este descris prin adjectivul „sfânt” (de ex. „numele sfânt”, „sfântul nume”, etc., n.tr), mai mult decât prin toate celelalte adjective luate împreună. Acest simţ al sacralităţii numelui Iahve a fost ceea ce i-a făcut pe evrei să refuze a folosi acest nume, ceea ce a dus la pierderea sensului numelui divin în versiunile englezeşti (cu excepţia demnă de menţionat a versiunii Jerusalem Bible). „Sfinţenia” numelui, însă, nu ar trebui să ne împiedice să-l folosim, ci ar trebui să ne împiedice să facem abuz de acest nume: acesta este motivul de ce revelarea numelui divin nu trebuie niciodată confundată cu nici o noţiune de „putere magică a divinităţii”. Departe de noi gândul că omul este în stare să folosească numele lui Dumnezeu ca să deţină controlul asupra lui Dumnezeu; numele este cel care deţine controlul asupra omului, atât în acţiunea lui de închinare înaintea lui Dumnezeu (de ex. Levitic 18:21) cât şi în serviciul făcut în beneficiul altor oameni (de ex. Romani 1:5). Astfel, „numele” stă la baza motivaţiei noastre de a sluji; el este de asemenea mesajul (de ex.. Faptele Apostolilor 9:15) şi instrumentul puterii (de ex.. Faptele Apostolilor 3:16; 4:12).

Pe tot parcursul Bibliei, numele lui Dumnezeu este temeiul rugăciunii: de ex. Psalmul 25:11; Ioan 16:23-24.

În mod distinctiv, NT asociază botezul cu numele, ori cu cel al Sfântei Treimi (Matei 28:19), ori cu cel al Domnului Isus (de ex., Faptele Apostolilor 2:38): diferenţa este că primul subliniază realitatea totală a naturii divine şi a scopului şi totalitatea binecuvântărilor pregătite pentru cel care îl primeşte, pe când cel de-al doilea nume subliniază mijloacele eficace prin care putem beneficia de aceste lucruri, prin mijlocirea unică a lui Isus.

BIBLIOGRAFIE

Vezi „Nume” în lucrarea lui J.J. von Allmen, The Vocabulary of the Bible, 1958; IDB, 1962 şi Vol. Supl., 1976; vezi de asemenea, J. Pedersen, Israel 1 and 2, 1926, p. 245-259; J. Barr, „The Symbolism of Names in the OT”, BJRL 52, 1969-70, p. 11-29; L. Hartman, „Into the Name of Jesus”, NTS 20, 1973-74, p. 432-440; J.A. Motyer, The Revelation of the Divine Name YHWH, în lucrarea lui J.I. Durham şi a lui J.R. Porter, Proclamation and Presence, 1970, p. 44, 48-75; G. von Rad, Studies in Deuteronomy, 1953, p. 37-44; G.T. Manley, The Book of the Law, 1957, p. 33, 122 ş.urm.; H. Bietenhard, F.F. Bruce, NIDNTT 2, p. 648-656.

J.A.M.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/07/nume.html

NOMAZII

download - Copie

NOMAZII. Sunt un grup de oameni care îşi schimbă ocazional rezidenţa, având însă şi un teritoriu mai mare care este ţara de baştină.

I.În Biblie

Cuvântul „nomad” nu apare în versiunile româneşti ale Bibliei, ci pentru ele sunt folosite alte nume.

Primul nomad a fost Cain, care a fost izgonit de cei din familia lui ca un pribeag (Geneza 4). În lista naţiunilor din Geneza 10 sunt menţionate mai multe grupuri nomade (*LISTA NAŢIUNILOR). Printre urmaşii lui *Iafet se numără *Gomer (cimerienii), Madai (*MEZII), Meşec (probabil frigienii) şi *Aşchenaz (sciţii), toate acestea fiind popoare care probabil că iniţial au venit din stepa de N. Het, urmaşul lui Ham, este probabil tatăl *hetiţilor din Asia Mică, cu toate că probabilitatea este şi mai mare ca aluzia să fie făcută la neo-hetiţii din nordul Siriei. Printre urmaşii lui Sem sunt enumeraţi *Aram (popoarele aramaice) şi mai multe triburi arabe. Unele dintre acestea care au original în Peninsula Arabiei au fost nomade şi în timpurile istorice.

Epoca patriarhală a fost în mare măsură pentru rămăşiţa aleasă de Dumnezeu o perioadă de migraţie. Nu este sigur dacă la vremea când Dumnezeu la chemat Avraam ducea o viaţă stabilă în cetatea Ur. Mai târziu el este numit „evreul” (Geneza 14:13) şi lucrul acesta poate fi un indiciu că el era unul dintre Habiru (*EVREI) care trăiau afară din cetate şi care aveau un statut de protejat. Într-o situaţie de felul acesta el putea fi totuşi un om înstărit, cum fără îndoială şi era. Nu ni se spune de câtă vreme locuia la Ur împreună cu tatăl său, dar când a plecat de acolo a început o viaţă de nomad care a fost continuată de Isaac şi de Iacov, timp de două generaţii şi înainte de stabilirea copiilor lui Israel în Egipt, unde au dus o viaţă stabilă (cf. Evrei 11:9). Aceste mutări ale lor nu au fost mişcările ciclice ale unui grup nomad într-un teritoriu stabilit, ci o pribegie din loc în loc; şi, cu toate că Avraam a avut cămile (de ex. Geneza 24; pentru punctul de vedere al unor cercetători care consideră că existenţa cămilelor în epoca patriarhală este ceva anacronic, vezi *CĂMILA), turmele lui erau formate în bună parte din oi şi din capre, inclusiv măgari (Geneza 22:3), aşa că unii l-ar categorisi ca fiind un seminomad sau un nomad pe măgari. Un stil de viaţă de felul acesta s-ar potrivi cu perioada în care a trăit Avraam, aşa cum putem vedea din arhivele *Mari. Terah şi fii lui, Nahor şi Haran, rămânând la Haran au stabilit legături cu un alt trib de nomazi, Arameii, aşa cum ni se arată de o aluzie ce se face la un „arameu pribeag” care era strămoşul israeliţilor (Deuteronom 26:5).

După ce au beneficiat de confortul unei vieţi stabile în Egipt, chiar dacă au fost asupriţi, israeliţii la ieşirea lor din Egipt au avut o reţinere de a se întoarce la o viaţă aspră a pribegiei. Cei 40 de ani prin pustie a fost un episod unic, căci fără hrana care le-a fost furnizată în mod miraculos de Dumnezeu, numărul poporului ar fi fost mult prea mare pentru a supravieţui pe baza resurselor naturale ale regiunii respective.

După stabilirea în ţara promisă, adevărata viaţă de nomazi a încetat pentru israeliţi, dar anumite reminiscenţe ale acesteia au supravieţuit în VT. De exemplu, în multe cazuri casa unui om este numită „cort” (de ex. Judecători 20:8; 1 Samuel 13:2; 2 Sara. 20:1; 1 Împăraţi 12:16). Pentru a exprima ideea sculării dis-de-dimi-neaţă, se foloseşte verbul sakam (având rădăcina Hipha’l), care înseamnă „a încărca spatele (animalelor de povară)” (de ex. Judecători 19:9; 1 Samuel 17:20). Anumite metafore folosite în poezie ne sugerează un cadru al vieţii de nomad: în Iov 4:21 (VSR) smulgerea sforii cu care era întins cortul simboliza moartea; în Ieremia 10:20, ruperea unei sfori de cort însemna dezolare, şi invers, un cort bine închegat este simbolul siguranţei (Isaia 33:20); în Isaia 54:2, simbolul unui popor prosper este spaţiul lărgit al unui cort.

După ce s-au stabilit în ţară, israeliţii au venit în contact cu diferite grupuri de nomazi. În primul mileniu, arameii s-au stabilit în general în oraşele cetăţi ale Siriei, aşa încât pericolul popoarelor migratoare a venit în cea mai mare măsură din E şi din S, unde bene qedem, „copiii Răsăritului” (cf. Ezechiel 25:4) şi alte popoare cum sunt *madianiţii, *amaleciţii, *moabiţii, *edomiţii, *amoniţii şi *chedariţii profitau întotdeauna de slăbiciunea popoarelor stabile. Expansiunea comercială a lui Solomon din cel de-al 10-lea secol î.Cr. a făcut posibile contactele cu Arabia şi cu negustorii care umblau prin regiune cu caravanele. În cel de-al 9-lea secol î.Cr., Iosafat a reuşit să ia tribut de la arabi (2 Cronici 17:11), dar familia lui Ioram a fost alungată de acest popor cu prilejul unei incursiuni (2 Cronici 21:16-17). În întreaga perioadă monarhică, arabii sunt menţionaţi în situaţii diferite (de ex. Isaia 13:20; 21:13; Ieremia 3:2; 25:23-24; Ezechiel 27:21).

După reîntoarcerea din exil, negustorii nomazi care s-au stabilit la graniţa de E dintre Palestina şi Siria sunt reprezentări prin Gheşem arabul, care a încercat să zădărnicească reclădirea Ierusalimului (Neemia 2:19; 6:6). Aceste popoare au fost urmate în perioada NT de către *nabateeni.

Odată cu corupţia morală care a însoţit aşezarea poporului în ţară, prorocii s-au folosit de idealul vieţii de nomad ca de un simbol al sănătăţii spirituale. Ei au condamnat luxul vieţii de la oraş (Amos 3:15; 6:8) şi au vorbit de întoarcerea la simplitatea zilelor de mai înainte a Israelului din pustie (Osea 2:14-15; 12:9). Este posibil că această chemare la viaţa din pustiu a fost pusă în practică din când în când, lucru pus în lumină de comunitatea de la Qumran (*MANUSCRISELE DE LA MAREA MOARTĂ) din perioada intertestamentală, de Ioan Botezătorul, de Isus Cristos şi de ucenicii Lui, în perioada NT. Cu toate că aceasta nu a fost o viaţă de nomad în adevăratul sens al cuvântului, a fost o manifestare a valorii vieţii de nomad care a fost privită întotdeauna ca o ţintă pentru poporul lui Dumnezeu – aceea de a fi pelerini în lumea aceasta şi de a evita strângerea comorilor pe pământ. (*RECABIŢII; *CHENIŢII.)

II.Modul de viaţă

Un popor nomadic depinde în ce priveşte viaţa de toate zilele de animale cum ar fi cai, cămile, oi, capre sau boi, şi el se deplasează în funcţie de cum găseşte păşune sau hrană pentru aceste animale. Acest mod de viaţă este cerut de terenul populat, care de obicei constă în principal dintr-o regiune de stepă sau câmpie care asigură temporar păşune în anotimpul rece sau răcoros, sau din oaze sau ţinuturi înalte spre care se retrag nomazii cu turmele în anotimpul uscat. În condiţii normale, un trib nomad avea un teritoriu recunoscut ca teritoriul lor natal, dar vizitau ciclic diferite regiuni în funcţie de anotimpuri. Aşadar, fiecare trib, sau în ţinuturi mai sterpe un grup mai mic, vizitează anual păşunile pe unde trecuse mai înainte şi se întoarce la oaza lui sau în ţinutul înalt. Locuinţele portabile au constat din corturi de piei, de pâslă sau de lână, iar tot echipamentul purtat era redus la minimum necesar. Există diferenţe de la regiune la regiune. Unele grupuri, mai ales crescătorii de cămile, părăseau câmpia şi se îndreptau spre o oază sau spre un ţinut mai înalt numai atunci când erau forţate de secetă – altele, în special păstorii, locuiau aproape tot timpul la oaze unde se ocupau chiar de agricultură, şi se îndreptau spre câmpie numai când erau forţaţi de nevoia de a găsi păşune pentru oi. Popoarele din categoria aceasta de pe urmă se numesc uneori popoare seminomade.

O economie de felul acesta este echilibrată fin şi creşterea naturală a populaţiei produce dezechilibru. În consecinţă, este posibil ca un grup mai numeros să intre într-un teritoriu care prin tradiţie este al vecinului şi în acest caz, grupul mai slab este alungat, cauzând poate o reacţie în lanţ care va forţa grupurile de la periferie să caute să se stabilească în ţinuturi străine. Comunităţile fermierilor stabili cad pradă uşoară în mâinile surplusului de nomazi care nu mai încăpeau în teritoriile lor şi care supuneau popoarele mai slabe ca o aristocraţie militară. Erau însă suficiente câteva generaţii ca invadatorii să fie absorbiţii de cultura dominantă – deşi mai puţin agresivă – a popoarelor stabile.

Situaţia cea mai avantajoasă pentru un grup nomad se găsea într-un ţinut mixt unde oraşele-state şi împrejurimile lor erau răspândite în regiunile mai puţin populate unde nomazii puteau să-şi aşeze corturile şi să exploateze aşezările vulnerabile. Acest lucru putea fi făcut ori prin incursiuni ori prin faptul că se angajau ca mercenari sau ca muncitori.

Viaţa de nomad prezintă anumite valori morale. Dependenţa reciprocă a membrilor unui trib, împreună cu conştienţa că aparţin aceleiaşi linii genealogice, a dus la o mare solidaritate (*FAMILIE) şi, simultan, la practici cum ar fi răzbunarea sângelui (*RĂZBUNAREA SÂNGELUI) pentru crimă sau omor prin imprudenţă. Nevoia de a se deplasa a atras după sine reducerea proprietăţii la articolele portabile, bogăţia fiind acumulată în numărul de animale. Rigorile vieţii i-au făcut pe aceşti oameni să fie ospitalieri faţă de călători şi să dea dovadă de spirit cavaleresc, atitudini care uneori i se păreau ciudate agricultorului băştinaş.

III. Orientul Apropiat în antichitate

Au existat două regiuni mai principale în Orientul Apropiat care au fost prielnice populaţiilor nomade din antichitate, regiuni de unde au pornit hoardele de jefuitori spre regiunile mai populate. Aceste regiuni au fost Peninsula arabică şi regiunile din S Rusiei. Nomazii din Arabia au putut pătrunde mai uşor în Orientul Apropiat decât cei din N, întrucât această regiune de la N se întindea dincolo de lanţul muntos, dar pentru nomazii din N Arabiei unele oaze pe care ei le vizitau anual erau aşezate chiar la periferia regiunilor populate ale Palestinei şi ale Siriei.

Nomazii din sud

Este posibil ca Arabia să fi fost ţinutul natal al semiţilor (a popoarelor care vorbeau o limbă semitică) şi întrucât din cele mai vechi timpuri semiţii acadieni au format o parte a populaţiei Mesopotamiei, este posibil că a avut loc un influx continuu de nomazi din Peninsula Arabiei. Informaţiile cu privire la sosirea nomazilor din Arabia depind foarte mult de dovezile care ne-au rămas. Dovezile scrise din Palestina sunt foarte sărace, cele din Siria ocazionale, dar cele mai numeroase provin din Mesopotamia. Cele mai complete relatări din Mesopotamia ne parvin însă din perioadele când aceasta era o putere politică, când putea ţine cel mai bine piept nomazilor invadatori, şi într-adevăr, conform acestor dovezi, ruta pe care se intra făţiş în Mesopotamia care era cea mai bine atestată era cea din N, cu toate ce putem să presupunem că a fost posibilă şi o infiltraţie paşnică în Babilonia din V.

Prima parte a celui de-al doilea mileniu î.Cr., după căderea celei de-a 3-a dinastii din Ur, a fost o perioadă când Babilonia era slabă şi, în consecinţă, o perioadă în care invadatorii nomazi din N, în special *amoriţii, s-au instaurat ca dinastii conducătoare în cetăţile Babiloniei. Din perioada celei mai mari dinastii dintre acestea, a primei dinastii babiloniene, arhivele diplomatice descoperite în cetatea *Mari de pe cursul mijlociu al Eufratului ne dă câteva informaţii privitoare la situaţia din Mesopotamia-Siria de N, unde oraşele state erau dispersate în teritoriile ocupate de grupurile nomade. Unul dintre aceste grupuri, numitHanu, a pus la dispoziţia regelui din Mari mercenari şi, cu toate că locuiau în corturi, unii dintre aceştia au început să locuiască în locuinţe permanente. Un grup care a cauzat mai multe probleme a fost cel al yaminiţilor (uneori se citeşte Bini-Yanun – este mai plauzibil însă ca scrierea să fi fost maru yamin; *BENIAMIN, TUR [pl]-ya-mi-in), care s-au răspândit în regiunea de stepă dintre râul Habur şi Eufrat şi mai departe spre V, mai precis în vecinătatea Haranului, despre care se spune în mod frecvent că au făcut incursiuni în aşezările dimprejur şi au atacat chiar şi oraşele.

La fel, sutuanii (Sutu) au făcut incursiuni şi mai departe în S, atăcând în special rutele comerciale care legau Eufratul de Siria. Un alt popor, Habiru (*EVREII), care este menţionat în cea de-a doua jumătate a mileniului al doilea în documente de la Nuzi, Alalah, Hattusas, Ugarit, el-Amarna şi din Egipt, a fost deja menţionat mai devreme (în cel de-al 18-lea secol î.Cr.) în scrisorile de la Mari şi în documente din aceeaşi perioadă care au fost găsite la Alalah, Capadocia şi Mesopotamia de S. Aceste popoare par să fi dus o viaţă de nomazi sau de seminomazi pe care-i găsim când făcând incursiuni, când locuind în oraşe, slujind uneori ca mercenari, iar alteori ca mercenari sau chiar ca şi sclavi.

Acestea sunt principalele grupuri nomade menţionate în arhivele de la Mari din această perioadă, dar fără îndoială că în alte perioade acest mod de viaţă a fost tipic şi altor popoare care ameninţau oraşele-state, în special din N Mesopotamiei şi din Siria-Palestina. Unele grupuri nomade au fost formate mai mult din meşteşugari itineranţi decât din prădători. Un grup de felul acesta este zugrăvit într-o pictură de pe un perete din secolul al 19-lea î.Cr., la Beni Hasan în Egigt (vezi IBA, fig. 25).

În secolele care s-au perindat, un alt grup nomad care s-a răspândit în Siria-Palestina şi în Egipt a fost poporul numit Hyksos, iar în timpul celui de-al 2-lea mileniu, un alt grup nomad, arameii, împreună cu un grup înrudit Ahlamu, au început să se remarce. Pe la încheierea celui de-al 2-lea mileniu î.Cr. şi începerea primului mileniu î.Cr., acest popor împreună cu confraţii lui au invadat Asia de V, punând capăt stăpânirii asiriene care era în creştere şi formând oraşe state în regiunea Siriei şi a Mesopotamiei de N.

Acestea sunt principalele grupuri nomade cunoscute din documentele scrise, care au venit probabil în cele din urmă din Peninsula Arabiei. Direct din peninsulă au fost grupuri de arabi (*ARABIA), care sunt menţionate în inscripţiile asiriene şi zugrăvite în bazoreliefuri, ca trăind în corturi şi călărind pe cămile. Mai târziu în cel dintâi mileniu, aşezări de la marginea terenurilor cultivate cum au fost Petra şi Palmira, au fost populate de triburi arabe care au reuşit să profite de pe urma caravanelor ce treceau prin regiune.

Nomazii de la N

Accesul spre Orientul Mijlociu a fost mai dificil pentru nomazii din N care au populat stepa rusă. Principala lor rută de intrare a fost între Marea Caspică şi Marea Neagră, şi ducea în Asia Mică şi în Iran. Dovezi privitoare la pătrunderea nomazilor de N în aceste teritorii ne parvin de pe la mijlocul celui de-al 3-lea mileniu şi s-au găsit în Mormintele împărăteşti de la Alaca Huyuk, în centrul Asiei Mici, unde o aristocraţie războinică a subjugat populaţia formată din ţărani. Aceştia sunt strămoşii hetiţilor care vorbeau o limbă indo-europeană şi care în cel de-al 2-lea mileniu au stabilit un imperiu în Asia Mică. Este clar că, asemenea hetiţilor, mulţi invadatori de la N au vorbit o limbă indo-europeană. În cel de-al 2-lea mileniu, casiţii în Babilonia şi conducătorii mitanilor din N Mesopotamiei şi-au trădat originea indo-europeană, prin numele lor şi prin anumite elemente din vocabularul lor. Aceste popoare au fost printre primele care au introdus *calul şi *carul în partea de V a Asiei, şi este posibil ca aceasta să fi fost o combinaţie caracteristică stepei. În ultima parte a mileniului al 2-lea, frigienii din Asia Mică au repetat modelul istoric al unei aristocraţii dominante de războinici, iar mai târziu îi găsim pe cimerieni ca năvălitori războinici. În primul mileniu, mezii şi perşii au ajuns să predomine în Iran, ultimii întemeind în cele din urmă un imperiu care a dominat întregul Orient Mijlociu. În inscripţiile asiriene, primele grupuri de năvălitori războinici sunt cunoscute sub numele de Ummanmanda (*ASIRIA).

BIBLIOGRAFIE

Generală: C.D. Forde, Habitat, Economy and Society, 1942, p. 308-351; Biblie: R. de Vaux,Ancient Israel, 1961, p. 3-15, 519-520; D. J. Wiseman, The Word of God for Abraham and Today, 1959, p. 10-12; DBS 6, col. 541-550;

Orientul Apropiat în antichitate: F. Gabrieli (ed.), L’Antica Societa Beduina, 1959; J.R. Kupper,Les nomades en Mésopotamie au temps des rois de Mari, 1957; S. Moscati, The Semites in Ancient History, 1959; T.T. Rice, The Scythians, 1958, esp. p. 33-55; M.B. Rowton, „Autonomy and Nomadism in Western Asia”, Or 42, 1973, p. 247-258; „Dimorphic Structure and the Problem of the ’Apiru-’Ibrim”, JNES 35, 1976, p. 13-20.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/07/nomazii_9500.html

Moartea doamnei Pușcaș. De ce violența domestică nu a ajuns încă subiect de dezbatere reală în România

download - Copie

de Alex Olaru     HotNews.ro

Luni, 10 februarie 2020, 8:44 Actualitate | Opinii

Violenta domestica

Violenta domestica

Foto: Profimedia

O femeie din Ilfov a fost ucisă cu un cuțit de soțul ei, deși avea un ordin de restricție. Este cea mai recentă știre de acest fel, însă cu nimic mai senzațională decât alte zeci și sute de alte cazuri, într-o țară în care sunt raportate, zilnic, aproape o sută de cazuri de violență domestică.

Mai mult, sunt aproape zece mii de ordine de restricție emise în 2019, asta în condițiile în care până în 2012 (România era deja stat membru al UE) victimele violenței conjugale nici măcar nu aveau la îndemână un astfel de instrument.

Teoretic, ordinul de restricție salvează vieți. Practic, însă, hârtia respectivă nu înseamnă nimic, dacă agresorul nu poate fi monitorizat de Poliție. Iar organizațiile neguvernamentale cer deja de ani buni brățări electronice, fără de care ordinul respectiv de restricție, fie și revizuit, nu ține pe nimeni, cu adevărat, la distanță.

Până când autoritățile române nu înțeleg că și o femeie ucisă e prea mult pentru o țară care se vrea europeană, România rămâne locul unde știrea că Daniela Crudu a fost snopită face senzație pe Internet și ne scoate din hibernare, să-i dea Ăl’ de sus sănătate și putere de muncă, că afară, în stradă, oricum unul din doi cetățeni e ok-ish cu violul. Iar unul din cinci consideră că nici măcar nu ar trebui să fie ilegal, așa cum reiese dintr-un eurobarometru de profil.

Pe șleau, pentru mulți dintre noi, dacă femeia e îmbrăcată provocator sau dacă s-a consumat alcool, atunci e clar că și-o cere.

Până nu ne trezim așadar, între femeia ucisă recent în Ilfov și orice poveste tristă din România ultimilor 30 de ani, nu există nicio diferență: în toate cazurile, statul a rămas spectator pasiv și s-a mânjit pe mâini cu sângele nevinovat al femeilor care îi cereau ajutor.

„Violența domestică este despre moarte. Nu este doar despre durere fizică și emoțională, ci despre moarte. Pentru că mor femei cu un ordin de protecție sau fără un ordin de protecție” – atrage atenția de fiecare dată când are ocazia Oana Băluță, activistă și conferențiar universitar doctor la Universitatea București.

Dispariția unei femei dintr-un oraș obscur din România anilor ‘90-2000 pare că nu mai spune foarte multe astăzi. Dar, în realitate, lucurile nu stau deloc așa, după cum o demonstrează chiar realitatea.

Activista pentru drepturile femeilor Oana Băluță (a treia din stânga), la un miting împotriva violenței domestice. Foto via pagina de Facebook a Oanei Băluță

Povestea doamnei Pușcaș: Vremurile în care femeile din România nu beneficiau de ordin de restricție

Într-un oraș mic de munte din Moldova, violența domestică e în continuare mai normală decât căscatul a sărăcie și plictis. Femeile care se mărită își adoptă de cele mai multe ori, distopic, soții. Nelu’ a lu tanti Lenuța, de exemplu: e omul ei și numai al ei, chit că o bate de o zvântă, o întinde și o batjocorește de familie și de toți răposații arborelui genealogic.

Îl iartă mereu pe al ei, însă o doare când se află și se-aude. Tare mult ar vrea tanti Lenuța să-și ia porția în liniște, pe silențios, doar că Nelu Alunelu are sânge fierbinte de muntean latin și se aprinde cam repede, ce să-i faci?

Bătaia e așa de obișnuită astăzi cum a fost și ieri și dintotdeauna, dinainte să fie atestat documentar târgul ăsta de munte. Cum altfel să fie, dacă una din cele mai duioase amintiri ale bunică-mii era despre răposatul ei Gheorghe, care o bătea, armonios, cu cureaua.

Și bunică-miu ăsta aprig ca apa minerală, prieten de pahar cu Nelu, nu se obosea nici măcar să-și dea jos șuba de pe el:

„O dată m-a lovit cu catarama peste cap. Atuncea m-au luat dracii și i-am dat și io vreo doo”, îmi povestea pentru a 57-a oară bunică-mea romanța vieții ei, capitolul Omul.

„Și apoi ce ați făcut?”

„I-am pus un blid de ciorbă în față și a adormit ca prostul cu capul pe masă.”

„L-ai iubit?”

„L-am, că era bărbat frumos.”

„Și când a murit?”

„Atuncea am rămas singură”… …și începea să bocească, iar eu rupeam ușa eliberat.

Bărbații se lasă așadar adoptați fără mari mofturi. Mai mult, când sar calul cu băutura și datul, lasă de la ei și se duc umili și pe la Biserică, să jure pe icoane că nu mai consumă. Când vezi o femeie gătitiă și voioasă în drum spre casa Domnului, alături de un soț călcat, spălat și smerit, să știi că de multe ori cam asta e în spate.

Omul lor uită repede regia, se abate de la script și scripturi și recidivează. Și ei, stâlpii casei roși la rosturi de alcool vorbesc cu „asta a mea”, doar că mai scapă la coadă printre dinți „japiță”, „mieliță”, „moară stricată”, „scroafă/balenă” sau „curvă”. Să se înțeleagă dreacu’ ce jivine păstoresc ei acasă și prin ce martiriu trec în viața asta de nimic dintr-un mic oraș de munte din Moldova.

O curvă, zicea lumea, era doamna Pușcaș. Și faptele aveau să o dovedească. A apărut ca meteoritul în viața mea de puști și a dispărut la fel de brusc, fără ca eu să o mai pot însă uita vreodată.

Personaje în povestea asta sunt doamna Pușcaș, Saveta (Vetuța), bărbații celor două, bunică-mea, eu, copiii de pe stradă, strada, cartierul și, într-un final, tot orașul.

Saveta era o femeie mică, fără gât, muncită ca-n mină, dar cumva cu un tonus bun. Făcea fitness cum știa: cu rufele în cadă, freca la chiloții lu bărbat-su’ de ieșeau toate petele lumești, freca la parchet și covoare, freca și Caleea Lactee cu clor, dacă îi cereai, ce să mai, era argint viu și pentru asta bunică-mea o admira nespus.

Nu știu când a năpădit-o îndoiala de partener și nici ce simțea în vara aia neobișnuit de caldă pentru depresiunea-căldare în care ni se frecau destinele unul de altul, pe ritmuri de Lambada și Azur.

Pe doamna Pușcaș nu o pot descrie. Am doar două imagini cu ea și în ambele e țeapănă și blurată. Bunica era bunica: femeie deja în vârstă, cu ochii mari și umezi, moață din Ardeal, fără carte, dar cu școala vieții.

Învățăturile bătrânei către nepoțelul ei, Andu:

„Bărbații sunt proști și ușor de prostit. Femeile sunt deștepte, dar diabolice, dar Dumnezeu le vede pe toate, dar nu are vedere periferică, dar popii sunt jepcari, dar bărbatul care nu bea e fătălău și altele, mai rele, dar și mai bune.”

Când Saveta a descins la noi în casă m-am speriat tare. Era roșie, tot fără gât și îndesată și urla că l-a găsit pe bărbat în casă, tolănit lângă doamna Pușcaș. Și s-au năpustit fiarele: Saveta atacant central, bătrâna mea șontâc șontâc, către locul crimei. Eu după ele, îmbătat de adrenalină și extaz. Soțul Savetei era leșinat pe pat, în cucul gol.

Țeapănă de beată, doamna Pușcaș își trăgea pereche de chiloți peste pereche de chiloți: în anii ăia, chiloții erau nepereche, un bun care, alături de furou, făcea o femeie să se simtă femeie. Îmi furi chiloții, curvă?!?! a tunat Savetuca și a început un tămbălău. S-au dat palme, s-a vorbit urât.

Doamna Pușcaș n-a ripostat cu vână, că și-o băuse și pe aia. Îngâna câte un “da ce daaai, draaagă?”, tristă și învinsă. Și nimic mai mult. Când s-a terminat totul, era deja seară, iar bunică-mea și tanti Saveta duceau chiloții la somn, împăturiți frumos. Apartamentul nostru a devenit apoi popular peste noapte: toți se îngrămădeau să audă cum fusese nenorocita prinsă în fapt și cum voia să prăduiască lenjeria intimă a Savetei, întocmai ca popii jepcari.

Întâmplarea a ajuns și la urechile domnului Pușcaș, un tip osos, îmbrăcat mai mereu cu o geacă lungă de piele, pantaloni verde pădurar de stofă și ciorapi albi. Omul a verificat informațiile și a făcut ce a crezut de cuviință, date fiind împrejurările.

Iar doamna Pușcaș a mâncat atâta papară, că a ajuns la spital, spre nenorocul celor doi copii pe care îi avea. Am mai văzut-o o singură dată, când tot așa, îmi bătea inima tare. Adrenalina dispăruse, dar a ținut bunică-mea morțiș să mergem la înmormântare.

La doar câteva zile după escapadă, doamna Pușcaș era țeapănă în coșciug, iar în jurul ochilor avea vânătăi cât casa.

România violenței domestice 20.20: între statisticile Poliției și învățăturile manelistului Dani Mocanu

La ani buni distanță de la momentul în care primul pumn se lansa voios spre fața doamnei Pușcaș, prevestitor de moarte, Poliția Română transmite statistici.

Și manelistul Dani Mocanu își face treaba și transmite învățături către toți boșii care nu vor să fie lache:

„O curvă dacă-ți iei, ține-o în locul ei

N-o lăsa să gândească, pune-i stop la idei

Să nu îi dai valoare, decât ca la un câine

N-o duce la restaurant, ține-o în cas’, pe pâine”

Abia la sfârșitul anului trecut, odată cu modificarea legii 217, a fost introdus în România ordinul de protecție provizoriu, pe care polițistul îl eliberează pe loc, după ce aplică victimei un chestionar și care îl obligă pe agresor să părăsească domiciliul. În 48 de ore de la acest pas, un procuror confirmă sau infirmă actul.

Opt mii de asemenea ordine au fost deja emise – în România lui Dani Mocanu în care una din patru femei a fost agresată fizic sau sexual cel puțin o dată în viață și unde, din aproape 40 de mii de fapte de violență în familie, sub 4% ajung în instanță.

Înapoi în trecut: nu știu dacă doamna Pușcaș s-a gândit vreo clipă să își părăsească soțul abuziv. Într-un oraș mic, asta vine la pachet cu stigma și chiar și așa, dacă și-ar fi luat inima în dinți, nu văd ce l-ar fi oprit pe bărbat să se ducă pestea ea cu pumnii și picioarele.

„Rădăcinile noastre sunt următoarele: dacă o bați, știe ea de ce o bați. Noi venim dintr-o zonă în care bătaia este normalizată. Forme grave de violență sunt normalizate”, continuă Oana Băluță.

Mai mult, oamenii intervin în continuare rareori în cazuri de violență, că de cursuri în școli și prevenție oricum nu poate fi vorba:

„Sunt cazuri cumplite în care Poliția a constatat că victima fusese bătută atât de tare, încât jumătate din părul din cap îi fusese smuls. Femeia respectivă a țipat, dar cu toate că a urlat, vecinii nu au sunat la Poliție. Nu-i așa, pentru că violența se întâmplă în viața privată, nu este treaba noastră ce se întâmplă în viața privată a unui om”.

Ce ar fi însemnat un ordin de protecție pentru doamna Pușcaș? Și ce înseamnă astăzi, mai ales dacă trăiești în orașul ăla mic de provincie, unde bătaia e drept ancestral moștenit de bărbat de la strămoșii lui vânători?

„Un ordin de protecție poate să nu oprească un agresor nici într-un oraș mare. Sunt însă mai mari șansele ca în mediul urban să se știe despre faptul că Poliția poate să emită pe loc un ordin de protecție. În același timp e posibil ca la oraș, pentru că polițiștii au fost mai expuși și la criticile care au fost aduse de ONG-uri, să fie mai deschiși în a interacționa cu victimele și a-și înțelege propria responsabilitate și necesitatea pe care o asociem cu ordinul de protecție“, îmi explică activista Oana Băluță.

Nu crede că proiectul depus în Parlament are vreo șansă anul acesta.

„Nu poți să trimiți un polițist care să stea 24 de ore din 24 lângă un agresor și să se asigure că acel agresor nu se mai apropie de victimă. E nevoie de brățări electronice. A fost un proiect depus în Parlament, care odată aprobat, ar permite și achiziționarea și implementarea acestor brățări electronice. Din păcate 2020 este an electoral. Am îndoieli majore că acest proiect va trece în această legislatură parlamentară cu alegeri anticipate sau fără alegeri anticipate. Ce vedem în prezent este aceeași lentoare care însoțește orice fel de decizie care a fost luată în domeniul prevenirii și combaterii violenței.”

Soarta victimelor violenței domestice din România stă așadar în pixul oamenilor politici. Și probabil că acolo va rămâne, pentru că oamenii politici sunt de regulă ocupați cu definiri ideologice, comitete executive, congrese, moțiuni și altele, de oameni grei.

Săptămâna trecută guvernul Orban a căzut la moțiune și s-au înmulțit cazurile de coronavirus. Săptămâna trecută Donald Trump a fost achitat în Senatul american. A nins și s-a făcut frig. FCSB a pierdut la Cluj, dar a recuperat cu FC Voluntari.

M-a sunat o prietenă cât palma de firavă și mi-a povestit că s-a băgat între un soț abuziv și soția lui, pe care o caftea într-o stație de autobuz din Brașov, în fața copiilor. Săptămâna trecută n-a fost deranj pentru un soț nervos dintr-o stație de autobuz: le-a bătut cu public pe amândouă.

Alex Olaru este jurnalist al postului de radio RFI. Unele dintre numele personajelor din articol au fost schimbate pentru a le proteja familiile.

Citeste mai multe despre    daniela crudu • violenta domestica

Subiectele zilei

Marti, 11 Februarie 2020

Modificări importante la legea educației: Scade numărul de copii dintr-o clasă/ Transportul va fi gratuit pentru elevi/ Se elimină numărul maxim de mandate pentru rectori (Proiect)

Numărul elevilor dintr-o clasă va fi mai mic decât în prezent. Un proiect de lege care modifică legea educației naționale, adoptat luni de Parlament, arată că numărul de elevi
citeste tot articolul
Prețul gazelor, motiv de bătălie politică/ Romgaz: Nu am identificat niciun motiv real pentru scumpirea gazelor de la 1 iulie

Compania producătoare de gaze Romgaz anunță că nu a identificat niciun motiv real ca odată cu liberalizarea pieței, la 1 iulie, să asistăm la creșteri de preț la gazele furnizate în piață.
citeste tot articolul
PSD vrea alegeri anticipate condiționat: parlamentare și locale în aceeași zi /Pesediștii intenționează să blocheze Guvernul Orban 2 până la sfârșitul lunii – surse

Majoritatea liderilor PSD a pledat, în spatele ușilor închise, pentru alegerile anticipate. Lideri ca Paul Stănescu, Marcel Ciolacu și Lia Olguța Vasilescu au pledat pentru declanșarea
citeste tot articolul
Primăria Capitalei a dat aviz de oportunitate pentru construirea unui cartier de blocuri de până la 12 etaje pe terenul fostei fabrici Frottierex, între casele aflate vizavi de Parcul Circului

Primăria Capitalei a dat aviz de oportunitate pentru construirea unui cartier de blocuri de până la 12 etaje pe terenul fostei fabrici Frottierex, aflat între bulevardul Lacul Tei, bd.
citeste tot articolul
Corporate Report. Averi astronomice la propriu și la figurat: când SpaceX va scoate pe piață Starlink, Elon Musk va fi mai bogat decât Jeff Bezos

SpaceX s-ar putea despărți de afacerea sa Starlink și s-o listeze la bursă. Asta le-a spus investitorilor Gwynne Shotwell, CEO la SpaceX, în cadrul unei întâlniri private la Miami.
citeste tot articolul
Cum a pierdut statul român 1 hectar din Pădurea Băneasa din pix

Romsilva a pierdut 1 hectar din Pădurea Băneasa, din pix, în urma unei actualizări făcute de Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară – Oficiul pentru Cadastru și
citeste tot articolul
De ce au fost amânate contractele de proiectare pentru Autostrada Moldovei A7 Ploiești-Bacău-Pașcani: „Experții Jaspers au exigențe care exced normativelor si standardelor naționale în vigoare”

Trei din cele patru contracte pentru elaborarea Studiului de Fezabilitate și Proiectului Tehnic pentru drumul de mare viteză Ploiești-Buzău-Bacău-Pașcani au fost amânate cu câteva luni
citeste tot articolul
?Subiectele zilei: Discriminare în Educație. Elevii eminenți, apreciați de Minister mai mult decât copiii defavorizați; Blatul dintre PSD și PNL a prins contur pas cu pas; Polițist de sector în fiecare localitate – a fi sau a nu fi

?Cazul Danielei Crudu – când bătaia devine bătaie de joc. Cum au reacționat românii la un nou caz de violență domestică… Cum prosperă un fost consilier al lui Paul Stănescu la Ministerul
citeste tot articolul
?Business report: Industria energetică mondială riscă să dispară din cauza încălzirii globale; 208.000 mp de malluri se vor livra în 2020. Doar 30.900 mp sunt în București; Cadoul otrăvit făcut de bănci românilor

?Noi detalii ale restructurării masive la UniCredit: 450 de sucursale închise, 6.000 de persoane concediate în Italia… Legumele cu care românii au înlocuit carnea.
citeste tot articolul
Moartea doamnei Pușcaș. De ce violența domestică nu a ajuns încă subiect de dezbatere reală în România

O femeie din Ilfov a fost ucisă cu un cuțit de soțul ei, deși avea un ordin de restricție. Este cea mai recentă știre de acest fel, însă cu nimic mai senzațională decât alte zeci și sute
citeste tot articolul
ANAF promite un formular simplificat pentru direcționarea unei sume din impozitul pe venit aferent anului 2019

Ministerul Finanțelor Publice și Agenția Națională de Administrare Fiscală elaborează un formular simplificat pentru direcționarea, către entitățile non-profit sau unitățile de cult, a unei sume din
citeste tot articolul
Mama Giorgianei Hosu, șefa antimafia, asociată cu o firmă offshore și afaceri din asigurări (Radio Europa Liberă)

La 80 de ani, mama Giorgianei Hosu, propusă procuror șef al DIICOT, a fost până anul trecut acționară în firma coordonată de soțul și fiul vitreg al acesteia. Cinci ani, pensionara
citeste tot articolul
DOCUMENT Programul de guvernare pe Sănătate: O nouă formulă de calcul a taxei clawback, după ce 3.000 de medicamente au fost retrase, și investiții urgente în spitalele unde „condițiile insalubre pun în pericol siguranța pacienților”

Casa de Asigurări de Sănătate ar urma să adopte o nouă formulă de calcul a taxei clawback, în încercarea de a stopa retragerea de pe piața din România a unor medicamente generice
citeste tot articolul
Suntem o piață de desfacere pentru mărfurile produse în alte țări. Isărescu: In această parte a Europei, avem cele mai mari deficite și în creștere

Îmi amintesc, săptămâna trecută am mers într-un supermarket. Totdeauna cumpăr produse românești. Cum am rămas acasă fără mere, am mers la raionul cu fructe. Nu am găsit mere
citeste tot articolul
Senatul a respins ordonanța care modifica OUG 114. Decizia o au însă deputații

Senatorii au respins ordonanța de urgență a Guvernului Orban prin care era modificată OUG 114. Decizia senatorilor a fost luată cu 69 de voturi „pentru” și 44
citeste tot articolul
Crudu crud bătută, Cruduța crunt neînțeleasă. Violența la VIP-uri VIDEO, POZE

Daniela Crudu? Nas spart, traumatism cranio-facial și entorsă la gleznă. Te întrebi de ce ne ocupăm de Cruduța, un vip de carton, o față născută la tv, un nume obsedând tabloidele și un
citeste tot articolul
??VIDEO De ce un utilaj de deszăpezire aruncă zăpada de pe un sens pe altul al Autostrăzii A2. Explicația oficială și ce se întâmpla acolo în realitate

Un clip video filmat dintr-o mașină și care arată cum un utilaj de deszăpezire aruncă zăpada de pe un sens pe altul al Autostrăzii Soarelui A2 a fost postat pe Facebook și a devenit viral în
citeste tot articolul
Pele, problemele de sănătate și depresia: „El este Regele, mereu impozant, și azi nu poate merge corect”

Pele, considerat „regele” fotbalului mondial, are probleme de sănătate din cauza cărora nu se poate deplasa corect, astfel că este deprimat, susține fiul fostului fotbalist brazilian.
citeste tot articolul
Liga 1: FCSB, încurcată de Academica Clinceni pe Arena Națională (Clasament)

FCSB nu a profitat de remiza CFR-ului de la Mediaș. Echipa lui Bogdan Vintilă a terminat la egalitate, scor 0-0, pe Arena Națională, partida disputată împotriva echipei Academica Clinceni. După
citeste tot articolul
Bancul zilei: Ce este frauda?

Un student la facultatea de drept are examen la oral Profesorul il intreaba: – Ce este frauda? Studentul: – Ceea ce incercati sa faceti dumneavoastra…
citeste tot articolul
?Caru`cu vedete: Florin Piersic, despre problemele de sănătate: „S-a spus că sunt desfigurat…”; Cel mai bun copil. Keanu Reeves a făcut senzație la Oscar 2020 având-o ca parteneră pe mama lui

?Oana Roman și Marius Elisei, din nou împreună. Cum s-au fotografiat cei doi la o nuntă… Anamaria Prodan, reacție după ce Daniela Crudu a fost desfigurată de iubit. Nu a mai rezistat…
citeste tot articolul
Faze tari: Cercetătorii israelieni au crescut curmali din semințe de pe vremea lui Iisus; Un site porno oferă acces gratuit pasagerilor în carantină de pe nava Diamond Princess

Cadou de Valentine’s Day pentru fostul iubit: Poți să dai numele acestuia unui gândac sau șoarece… „Putin mereu privește”. Reacția oamenilor când văd un tablou cu
citeste tot articolul
Utile: Cartofii pot deveni cele mai toxice legume; Cum se consumă corect ”fructul longevității” și cine ar trebui să-l evite neapărat

Cum te otrăvește ciorba de acasă. Greșeala pe care o fac toate gospodinele… Primele ouă vegane au fost produse în laborator. Din ce sunt făcute?
citeste tot articolul

https://www.hotnews.ro/stiri-opinii-23653810-violenta-domestica-nu-ajuns-inca-subiect-dezbatere-reala-romania.htm?cfnl=