EXPLICAŢII ALE BIBLIEI. NOUL TESTAMENT

download - Copie

NOUL TESTAMENT

Noul Testament  [Relaţia dintre cele două Testamente] [Secte şi instituţii iudaiceTextul NouluiTestament şi transmiterea lui  [Caracterul evangheliilor] [Matei] [Marcu] [Luca] [Ioan] [Faptele apostolilor] [Epistolele Noului Testament] [Romani] [1 Corinteni] [2 Corinteni] [Galateni] [Efeseni] [Filipeni] [Coloseni] [1 Tesaloniceni] [2 Tesaloniceni] [1 Timotei] [2 Timotei] [Tit] [Filimon] [Evrei] [Iacov] [1 Petru] [2 Petru] [1 Ioan] [2 Ioan] [3 Ioan] [Iuda] [Apocalipsa]

Relaţia dintre cele două Testamente 

„În Vechiul Testament găsim o interpretare a lipsurilor umane; iar în Noul Testament  ni se descoperă abundenţa divină cu care Dumnezeu poate umple ceea ce lipseşte  omului, în Vechiul Testament ni se dezvăluie inima omului aşa cum este ea. În Noul  Testament ni se dezvăluie inima lui Dumnezeu, şi felul în care El poate răspunde  lipsurilor umane prin Cristos”. – G.Campbell Morgan  Atunci cînd idei puternice pun stăpînire pe minţile oamenilor, ele produc schimbări  radicale, uneori chiar revoluţionare. Trăim astăzi într-o lume în care mijloacele de  comunicaţie înlesnesc o nemaipomenită circulaţie a informaţiilor. Probabil că, pe lîngă  o doză oarecare de umor, există şi o doză mult mai mare de adevăr în afirmaţia că  după ce omul a trecut prin Epoca Glaciară, prin Epoca Pietrei, prin Epoca Bronzului şi  prin cea a Fierului, acum după Epoca Industrială am intrat cu toţii în ceea ce am putea numi:… Epoca Ideologică!  Ideile şi ideologiile moderne nu ne-au adus însă fericirea. Cea mai mare şi mai  imperioasă acţiune care ne trebuieşte în acest tulbure secol al XX-lea este o  întoarcere la Noul Testament. El ne-ar aduce un bine mult mai mare decît toţi  teoreticenii şi toate teoriile lor economice şi politice la un loc. Noul Testament merge  direct la inima tuturor problemelor umane – căci inima tuturor problemelor este însăşi  inima umană. Şi chiar dacă şi alte cărţi au pretins-o, numai Noul Testament poate  face „oameni noi” şi prin aceasta poate construi şi o societate nouă. Creştinismul a  realizat aşa ceva în cel dintîi secol al erei noastre şi el poate face la fel şi în cel de  al-XX-lea.  Privit la suprafaţă, acest al-XX-lea secol este mult diferit de cel dintîi, dar analizat în  profunzime, el este fundamental identic. Şi astăzi există aceiaşi problemă a inimii şi  acelaşi strigăt deznădăjduit al sufletului după adevăr şi după semnificaţie; şi astăzi  există acelaşi neschimbatei atotsuficient răspuns oferit de Noul Testament. În două  cuvinte, numele acestui răspuns este: Isus Cristos.  Ceea ce ne aşează înainte Noul Testament este în primul rînd: o sumă de fapte – cele  mai minunate fapte din toată scurgerea istoriei. Apoi el dezvoltă idei tulburătoare pe  care le extrage din desfăşurarea faptelor relatate. Din acestea se desprind apoi  adevărurile care duc la salvarea oamenilor, la mîntuire şi la idealurile înalte ale  creştinismului ca societate umană. Este bine să ne fixăm corect în minte această  secvenţă logică a revelaţiei Noului Testament.

IDEEA DOMINANTĂ – ÎMPLINIREA!  Ni s-a spus uneori că este bine să ne apropiem de Noul Testament fără nici un fel de  idei preconcepute, că e mai bine să-l citim ca şi cum n-am şti nimic despre el. Sfatul  acesta este bun pentru cei sceptici sau şovăielnici pe care părerile altora i-au speriat  în aşa măsură încît le este greu să-i mai acorde Noului Testament o şansă. Pentru  toţi ceilalţi însă şi mai ales pentru cei ce vor să profite la maximum de conţinutul  acestei cărţi, este bine să ştim de la început cîteva lucruri. Sigur, trebuie să păstrăm  întotdeauna o minte deschisă, dar aceasta nu înseamnă o minte goală. Vom pierde o  sumedenie de concluzii, dacă nu pornim în această incursiune înarmaţi cu cîteva idei  corecte.  Deocamdată ne vom opri aici la o singură idee, prin care, dacă o vom păstra în minte  încă de la început, vom putea să pătrundem în complexitatea evenimentelor gustînd  din încîntarea oferită de Noul Testament de la început şi pînă la ultima lui filă.  Dominînd toate scrierile separate care alcătuiesc împreună Noul Testament ceea ce le  caracterizează dîndu-le o notă de unitate este ideea de împlinire.  Stabilind chiar de la început tonul tuturor scrierilor, Matei repetă de 12 ori ca pe un  „memento” următoarea frază:  „Ca să se împlinească ce fusese vestit”. (1:22; 2:15, 17, 23; 4:14; 8:17; 12:17;  13:35; 21:4; 26:56; 27:9, 35). În prima afirmaţie înregistrată de Matei, Domnul Isus  însuşi spune: „…acum… se cade să împlinim tot ce trebuie împlinit” (Matei 3:15).  Nu numai Matei este preocupat de această temă. Marcu scrie:  „S-a împlinit vremea şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape”(Marcu 1:15).  Luca înregistrează declaraţia:  „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-aţi auzit” (Luca  4:21).  Ioan, ca de obicei deosebit de ceilalţi trei Evanghelişti sinoptici, subliniază această  idee nu redîndu-ne vorbe ale Domnului Isus, ci înregistrînd reacţia celor din anturajul  Lui. Cei ce L-au „primit” ajung la următoarea concluzie:  „Noi am găsit pe Mesia!” (Ioan 1:41). „Noi am găsit pe Acela, despre care a scris  Moise în Lege, şi proorocii” (Ioan 1:45).  În întreg textul Evangheliei sale, el întăreşte această idee, scriind ca şi Matei că cele  petrecute s-au întîmplat:  „Ca să se împlinească Scripturile” (Ioan 12:38; 13:18; 15:25; 17:12; 19:24, 28, 36).  Cu mici deosebiri de frazare, la fel se petrec lucrurile şi în Faptele Apostolilor şi în  Epistole. Noul Testament este prezentat ca o împlinire a Vechiului Testament; sau,  ca să fim şi mai exacţi, Cristosul Noului Testament este împlinirea Vechiul Testament.  El împlineşte ceea ce au vestit profeţii, ceea ce au cîntat psalmistii şi ceea ce au  nădăjduit toţi cei cu inima evlavioasă.

SIMFONIA NETERMINATĂ  Încercaţi să vă închipuiţi că aţi încerca să citiţi şi să studiaţi Vechiul Testament  pentru prima dată. Şi haideţi să ne închipuim că aţi avea un prieten evreu care v-ar  spune: „Scripturile noastre evreieşti sînt minunate; ar fi bine să le citeşti”. Tu i-ai  răspunde: „Vorbeşti despre Biblie?” „Nu, nu despre Biblie. Ea este compusă din Vechiul  Testament şi Noul Testament. Noi, evreii, credem numai în Vechiul Testament. El este  cartea noastră sfîntă.  Nu pierde vremea cu ceea ce creştinii numesc Testamentul cel Nou. Citeşte-l numai  pe cel Vechi; şi nu te opri să-l citeşti numai o dată, este prea frumos ca să nu-l  reciteşti cu plăcere”.  Deci, vă pregătiţi să abordaţi Vechiul Testament şi bineînţeles că prima secţiune pe  care o traversaţi citind este Torah sau Legea – „Pentateucul” (cele cinci cărţi ale lui  Moise). Lucrul care te izbeşte probabil cel mai mult este abundenţa de sacrificii  (jertfe). Începe încă din Gen. 4, apare din nou în Gen. 9, 12, şi 22. Practicarea  jertfelor este mai răspîndită în cartea Exodul, iar în Leviticul se instaurează o întreagă  viaţă cultică bazată pe aducerea de jertfe, pe lucruri închinate Domnului, pe ritualuri  şi ceremonii. Pretutindeni se subînţelege că aceste jertfe şi ceremonii sînt numai nişte  simple simbolisme care trimit înspre o realitate mai înaltă, ascunsă în spatele lucrurilor  aparente. Totuşi, o explicaţie clară nu se găseşte inserată nicăieri. Cu un sentiment  de neîmplinire, continui să citeşti celelalte cărţi sperînd să găseşti acolo o explicare.  Treci prin cărţile cu caracter istoric (Iosua pînă la Estera), prin cele cu caracter de  învăţătură -filosofie (de la Iov la Cîntarea Cîntărilor) şi prin cele profetice (de la Isaia  la Maleahi), dar, cu toate că jertfe şi ceremoniale sînt din cînd în cînd presărate în  text, nicăieri nu se răspîndeşte lumină asupra subiectului care te interesează. Închizi  cartea dezamăgit cu sentimentul că Vechiul Testament este o carte de CEREMONIALE NEEXPLICATE.  Totuşi, rămîi convins că în ansamblu, Vechiul Testament este una dintre cele mai  fascinante cărţi din cîte ai citit, iar evreii, ca neam, sînt un popor cu totul remarcabil.  Să fie oare adevărat că ei sînt „poporul ales” de însuşi Dumnezeu pentru un scop şi  cu un destin cu totul ieşite din comun? Ca să te lămureşti, iei cartea şi o citeşti iarăşi  de la capăt, începi iar cu Geneza. Vezi cum o întreagă civilizaţie antideluviană a fost  ştearsă de pe fata pămîntului, ajungi la legămîntul făcut cu Noe şi ia hotărîrea lui  Dumnezeu de a nu mai distruge lumea prin potop; apoi treci la un alt legămînt, cu  implicaţii mult mai cuprinzătoare, legămîntul încheiat de Dumnezeu cu Avraam în  Geneza 12, 15, 17, 22 şi reînnoit apoi cu urmaşii lui Avraam: Isaac şi Iacov. Mai  departe vezi cum braţul întins al lui Iehova eliberează cele 12 seminţii ale lui Israel din  robia Egipteană, cum îi sudează într-o naţiune la Sinai, dîndu-le o Lege şi porunci şi  transformîndu-i într-o teocraţie. Asişti la cucerirea Canaanului şi retrăieşti împreună  cu ei vremea cînd viitorul se deschidea luminos şi promiţător înainte. Dar vai, urmează  cartea Judecătorilor, plină de decadenţă şi nenumărate robii ca pedeapsă. 1 Samuel  înregistrează trecerea de la teocraţie la monarhie. 1 Regi aduce ruperea împărăţiei în  două. 2 Regi se termină cu ducerea celor două împărăţii în robie, 1 şi 2 Cronici nu fac  altceva decît să reia pe scurt tragica istorie. În Ezra, Neemia şi Estera, o rămăşiţă se  întoarce în Iudeea, dar este cu adevărat numai o rămăşiţă. Zidurile Ierusalimului sînt  zidite din nou, dar tronul lui David nu mai există, în Iudeea evreii sînt sub tutelă  străină, în afara graniţelor sunt răspîndiţi în toate cele patru vînturi. Citeşti apoi  cărţile filosofice de înţelepciune, dar nu se mai spune nimic despre ce s-a întîmplat  mai departe; şi nici cărţile profetice nu spun mai mult. Excepţie fac Hagai, Zaharia şi  Maleahi, dar şi acolo lucrurile sînt departe de a fi bune cu rămăşiţa care se întorsese.  Ajungi pentru a doua oară la sfîrşitul cărţilor Vechiului Testament cu acelaşi  sentiment de curiozitate nesatisfăcută: este o carte cu SCOPURI NEATINSE.  În ciuda acestui fapt, eşti convins acum de un lucru şi acesta este: ceea ce dă  valoare Vechiului Testament sînt învăţăturile lui spirituale. Pe drept cuvînt, evreii pot  fi mîndri de cunoştinţele lor în acest domeniu! Ca ne-evreu, cu siguranţă că tu va  trebui să mai citeşti încă o dată această carte care-l descoperă pe adevăratul  Dumnezeu şi-ţi arată calea pe care poţi ajunge în părtăşie Lui! Începi iar cu Geneza.  Este evident că din tot ceea ce s-a scris despre acest subiect, aceasta este cea mai  pertinentă şi mai sublimă explicaţie despre începuturile tuturor lucrurilor. Traversezi  apoi din nou Exodul, Leviticul, Numeri şi Deuteronomul. Cu siguranţă, acesta este cel  mai minunat cod de legi apărut vreodată. Totuşi, atenţia ta este fixată de data  aceasta asupra grupului de cinci cărţi filosofice – de înţelepciune – înşiruite de la  cartea lui Iov la Cîntarea Cîntărilor scrisă de Solomon. Acestea sînt cărţile care se  concentrează deosebit asupra dureroasei probleme a inimii umane. Eşti sigur că în ele  vei găsi soluţia! Dar o găseşti? Vai, nu. Desigur că te întîlneşti cu promisiuni, cu  sfaturi frumoase, cu cugetări pătrunzătoare, sclipitoare, cu lecţii clare şi practice,  dar cumva simţi că nicăieri nu există soluţia totală, că la problema păcatului, a  suferinţei umane şi la problema tenebroasă a morţii sau a ceea ce se întîmplă după  moarte nu se dau lămuriri mulţumitoare. Rămîi să gemi alături de Iov: „Oh, dacă aş şti  unde să-L găsesc, dacă aş putea să ajung pînă la scaunul Său de domnie…” (Iov  23:3)  E drept că în cărţile profetice pe care le străbaţi apoi întîlneşti probleme de etică şi  predicţii uimitoare, dar acestea nu-ţi rezolvă căutarea ta spirituală. Termini a treia  oară de citit Vechiul Testament de data aceasta convins că el este o carte de  CĂUTĂRI FĂRĂ RĂSPUNS.  Chiar şi aşa, îţi este greu să te desparţi de paginile ei. Citind, te-ai transformat  într-un adevărat căutător după realitatea absolută şi undeva, în cărţile Vechiului  Testament, te-ai întîlnit cu cel mai formidabil fenomen, neîntîlnit în nici una din  celelalte religii sau filosofii ale lumii -fenomenul profetic. La fiecare citire, acest lucru  te-a captivat mai mult şi mai tare. Chiar dacă toate celelalte aspecte te-au  dezamăgit, profeţia biblică şi mai ales prezicerile biblice strălucesc asemenea unui  diamant neasemuit de preţios. Nici o îndoială nu poate supravieţui în faţa unei analize  amănunţite. Ceea ce a părut în momentul vorbirii o exprimare riscantă şi puţin  probabilă asupra soartei Egiptului, Asiriei, Babilonului şi a celorlalte mari puteri s-a  împlinit mai apoi matematic, pînă la ultimul detaliu făcîndu-i pe cercetătorul cinstit să  exclame: „Aceasta este pecetea pe care Dumnezeul cel viu a pus-o asupra  Scripturii!” Mai mult, împlinirile deja petrecute garantează realizarea celorlalte profeţii  a căror adresă este încă într-un viitor îndepărtat. Conţinutul principal profetic al  Vechiului Testament vorbeşte despre viitor aşa cum n-o face nici o altă lucrare  cunoscută din literatura lumii. Relatarea lui este încununată de ideea că va veni  cineva care va da răspuns tuturor căutărilor şi năzuinţelor din toate veacurile, încă  din Gen.3:15 se promisese că sămînţa femeii” va „zdrobi” capul şarpelui. Această  făgăduinţă a „seminţei” fusese reînnoită apoi către Avraam, Isaac şi Iacov în  capitolele 12, 17, 22, 26, 49 din Geneza. Urme ale acestei promisiuni pot fi întîlnite în  toate celelalte cărţi istorice şi poetice ale Vechiului Testament. Ajungem apoi la Isaia  şi la ceilalţi profeţi. În cărţile lor, profeţiile Mesianice care apăruseră timid ca nişte  pîrîiaşe ajung la împlinire revărsîndu-se peste toată perspectiva lumii într-o uriaşă  inundare. Cu toate acestea, cînd ajungi la Maleahi, deşi imperiile au trecut, secolele  s-au retras în umbra antichităţii, iar „văzătorii” se odihnesc de mult sub ţărîna  pămîntului, acel „Cineva” a cărui venire fusese anunţată, n-a sosit încă. „Iată, El va  veni!” (Mal.3:1) exclamă şi Maleahi, cel din urmă dintre profeţi retrăgîndu-se şi el în  ceaţa timpului. Aici se termină toată profeţia, aşa că tu închizi încă o dată cartea, de  data aceasta cu sentimentul că ea este o carte de PROFEŢII NEÎMPLINITE.  Da, Vechiul Testament, în cele patru mari capitole ale conţinutului lui (organizaţional,  istoric, filosofic şi profetic) este o carte de: (1) ceremoniale neexplicate, (2) scopuri  neatinse, (3) căutări fără răspuns şi (4) profeţii neîmplinite.

CAPODOPERA DESĂVÎRŞITĂ  Să presupunem acum că, după ce ai citit Vechiul Testament, te întîlneşti cu un  prieten creştin şi el te convinge să citeşti şi Noul Testament. Ce vei descoperi? Îl vei  citi o dată, de două ori, de trei ori şi de fiecaje dată vei observa că ea este Cartea  împlinirilor. Încă din primul capitol al Evangheliei lui Matei te întîlneşti cu foarte curînd  familiarul: „Ca să se împlinească…”  Domnul Isus care „va mîntui pe poprul Lui de păcatele sale” (Matei 1:21) are o linie genealogică ce urcă pînă la regele David şi chiar pînă la Avraam. Prin aceştia doi,  Dumnezeu i-a dăruit lui Israel cele două legăminte ale făgăduinţei”. Naşterea lui din  fecioară dezleagă imediat secretul ascuns în Isaia 7:14:  „Toate aceste lucruri s-au întîmplat ca să se împlinească ce vestise Domnul prin  proorocul, care zice: „Iată fecioară va rămîne însărcinată, va naşte un fiu, şi-i vor  pune numele „Emanuel” care tălmăcit înseamnă: „Dumnezeu este cu noi” (Matei  1:22-23).  După Matei, citeşti despre acest Isus al Noului Testament a cărui naştere, viaţă,  moarte, înviere, înălţare, revenire şi domnie sînt înregistrate istoric în Evanghelii, sunt  interpretate spiritual în Faptele Apostolilor şi în Epistole şi sînt anticipate ca şi  împlinite în cartea Apocalipsei.  Toate CEREMONIILE NEEXPLICATE din Lege se luminează de o nouă semnificaţie în  moartea Lui ispăşitoare, în învierea şi înălţarea Lui, în slujba Lui prezentă de Mare  Preot aşezat în cer la dreapta Tatălui şi în promisa Lui întoarcere. Toate cele scrise  se refereau de fapt la El – ca de exemplu cele cinci tipuri de jertfe din cartea  Leviticul, rînduielile de la Cort, intrarea Marelui Preot, o dată pe an, în Sfînta Sfintelor  cu sîngele care trebuia stropit pe altar şi re-întoarcerea lui îmbrăcat cu toate  podoabele ca să dea poporului binecuvîntarea.  Cînd citeşti despre naşterea Mîntuitorului şi-l auzi pe înger vestind: „El va fi mare şi  va fi chemat Fiul celui Prea înalt; şi Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al  tatălui Său David…” vezi dintr-o dată că istoriile fără finalizare din Vechiul Testament  se reînoadă şi-şi găsesc împlinirea în persoana Lui.  Cînd citeşti învăţăturile Lui despre Dumnezeu ca Tată şi despre dragostea divină; cînd  îl auzi spunînd: „veniţi la Mine, voi toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da  odihnă…”(Matei 11:28); cînd îl priveşti nu numai înălţîndu-Se, ci şi trimiţîndu-L pe  Duhul Sfînt ca să locuiască pentru totdeauna în inimile celor răscumpăraţi, înţelegi că  acele CĂUTĂRI FĂRĂ RĂSPUNS din cărţile de înţelepciune filosofică ale Vechiul  Testament şi-au găsit în sfîrşit o duioasă rezolvare.  Cît despre PROFEŢIILE mesianice NEÎMPLINITE din Vechiul Testament, ele sînt  realizate deplin în El, începînd cu naşterea Sa şi sfîrşind cu înălţarea Sa de pe  Muntele Măslinilor. Mai mult, El Se pretinde pe Sine a fi tocmai Cel chemat să le  împlinească. Ca în celebra scenă petrecută în Sinagogă: „Astazi s-au împlinit aceste  cuvinte” (Luca 4:16-21). El dovedeşte că este împlinitorul profeţiilor, prin viaţa Sa  lipsită de păcat, prin activitatea Sa însoţită de minuni şi semne şi, mai ales, prin  moartea Lui de la Calvar; căci la cine se refereau oare pasaje ca acela din Isaia 53,  dacă nu la El, despre care Ioan Botezătorul a spus: „Iată Mielul lui Dumnezeu care  ridică păcatul lumii”? (Ioan 2:29)  Da, Isus Cristos este împlinirea ceremoniilor, împlinirea istoriei, împlinirea căutărilor  filosofice şi împlinirea profeţiilor Vechiului Testament.  În Vechiul Testament El trebuia să vină. În Evanghelii El a venit luînd chip de om. În  Epistole, El vine înăuntrul credincioşilor prin prezenţa invizibilă a Duhului Sfînt, în  Apocalipsa, El va reveni încununat cu slava împărăţiei mondiale, împlinirile care I-au  marcat cea dintîi venire au certificat caracterul divin al profeţiilor din Vechiul  Testament; şi ele au mai făcut ceva, au garantat că şi profeţiile rămase încă  neîmplinite, atît din Vechiul cît şi din Noul Testament, vor fi la fel de deplin împlinite la vremea în care le va suna ceasul prestabilit.  Noul Testament este cea mai importantă carte care a fost scrisă cîndva. Subiectul ei  suprem este Domnul Isus Cristos. Obiectul ei suprem este salvarea fiinţelor umane.  Proiectul ei suprem este domnia finală a lui Isus Cristos în împărăţia nesfîrşită ca timp  şi ca spaţiu.  Ce mare dreptate şi ce profundă înţelegere a avut apostolul Pavel cînd a exclamat:  „Din El, prin El, şi pentru El sînt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin.”  (Rom.11:36 Col. 1:15-18)

Secte şi instituţii iudaice

Cînd s-a ridicat cortina pentru a lăsa să înceapă actul doi al lucrărilor lui Dumnezeu  cu oamenii, decorul pregătit pentru întemeierea Noului Testament era schimbat  profund. De la vremea lui Maleahi se scurseseră aproximativ 400 de ani. Ţara trecuse  succesiv sub dominarea sirienilor, asirienilor, babilonienilor, egiptenilor, grecilor şi, la  data cînd începe acţiunea Evangheliilor, se afla sub stăpînirea romanilor. Cei întorşi  din robia Babiloniană s-au dezvoltat într-o naţiune numeroasă, cu tradiţii specifice  noi. Evreii se numeau acum iudei, iar religia lor se instituţionalizase, cristalizîndu-se  sub numele de „Iudaism”. Pe lângă preoţi şi leviţi au apărut noi secte şi grupări:  saducheii, cărturarii, fariseii, irodianii şi ziloţii. „Sinagoga”, născută departe de Templu  în robia Babilonului, s-a aşejat definitiv în viaţa religioasă devenind centrul de  închinăciune şi de studiere a Legii. În Stat, sub autoritatea politică şi religioasă a  Romei, a luat fiinţă un corp de autoritate iudaic numit „Sinedriu”.  Dacă ar fi să sintetizăm Iudaismul în numai două cuvinte acestea ar fi: „ataşamentul”  faţă de Lege şi „aşteptarea” mesianică. Nu toţi iudeii aveau însă aceste două  trăsături în aceiaşi măsură. Pentru a înţelege climatul în care a venit Domnul Isus  este bine să descriem fiecare dintre noile aşezăminte şi grupări religioase din Israel.

  1. SINAGOGA.Deşi a apărut în timpul robiei babiloniene, numele ei nu apare nicăieri în  cărţile Vechiului Testament. Nici măcar ultimul dintre profeţi nu o pomeneşte. Cum  trecem însă în Noul Testament, sinagoga este întîlnită pretutindeni. Aşezămintele ei  sînt comune în fiecare localitate din Israel, dar le întîlnim şi dincolo de graniţe, în  comunităţile evreieşti stabilite în „diaspora”. Ideea de bază a existenţei Sinagogii era  „studiul şi educaţia religioasă în textul Scripturii” (Matei 4:23; 9:35; Luca 4:15, 44;  Fapte 13:5, 15; 14:10; 23:19). Interesant este faptul că forma de autoritate  exercitată în Sinagogă era congregaţională. Nu preotul, ci adunarea avea ultimul  cuvînt în hotărîrile luate. Cînd erau prezenţi, preoţi se bucurau de cinste, dar nu şi de  privilegii speciale. Funcţia lor era privită ca fiind legată mai mult de Templu, acolo  unde slujirea lor era ereditară. Conducătorii sinagogii nu-şi puteau transmite  autoritatea urmaşilor lor, funcţiile erau hotărîte prin alegerea şi votul adunării. Numele  celor care conduceau era de „fruntaşi” (Marcu 5:22; Fapte 13:15). Pe lîngă aceştia  funcţionau „diaconi” care se ocupau cu lucrările materiale. Unul dintre ei se numea  „cazan” şi slujba lui era să urmărească citirea corectă a textelor. Erau apoi alţii care  se ocupau cu îngrijirea sulurilor sfinte, cu sunarea din trîmbiţă pentru a anunţa  intrarea în Sabat, cu aprinderea candelelor, cu curăţenia şi cu aplicarea pedepselor  corporale. Aceşti lucrători ai Sinagogii mai sînt numiţi în Biblie şi: „îngrijitori” (Luca  4:20) sau „flăcăii” (Fapte 5:6).  Oricîte defecte au avut şi oricît de nevrednici au fost cei ce le-au condus, Sinagogile  au avut o contribuţie foarte pozitivă la păstrarea credinţei în popor. Faptul că acolo  se citea cu regularitate Legea şi se explica poporului voia lui Dumnezeu, le-a  transformat în făclii spirituale care luminau în noaptea de întunerec spiritual din jur.
  2. CĂRTURARII.Deşi apar ca unele dintre cele mai neatractive personaje ale  Evangheliilor, cărturarii au îndeplinit una dintre cele mai importante slujbe spirituale  din Israel. Datoria lor era să multiplice prin copiere exemplarele scrierilor sfinte. Cu  timpul ei au ajuns să cunoască extraordinar de bine „litera” Scripturii şi treceau în  popor drept o clasă chemată să informeze şi să corecteze în probleme de învăţături  Biblice. Luca îi numeşte: „învăţători ai Legii” (Luca 7:30). Orgoliul lor scolastic i-a pus  repede în conflict cu Domnul Isus, care deşi nu studiase în nici una din şcolile lor, îşi  permitea să interpreteze Scriptura în faţa poporului într-un fel nou şi nemaiîntîlnit în  „tradiţie”. Popularitatea „învăţătorului” din Nazaret era veşnic o pricină de invidie  pentru clasa cărturarilor (Matei 7:28-29).
  3. SADUCHEII.Potrivit tradiţiei, numele acestei grupări se trage de la preotul Ţadoc,  care a funcţionat ca Mare Preot pe vremea lui David şi Solomon (2 Cron. 31:10;  Ezec. 40:46; 44:15; 48:11). În vremea Domnului Isus, numele de „saducheu”  acoperea întreaga clasă a preoţimii lui Israel. Ei au deţinut puterea politică şi a fost  grupul care a condus viaţa civilă din Iudaism în timpul dinastiei irodiene.  Ca specific religios, saducheii aderau cu stricteţe la interpretarea literală a Legii, dar  nu credeau în existenţa îngerilor şi spiritelor (Fapte 23:8). Pare curios, dar această  fracţiune religioasă din poporul evreu nu credea nici în nemurirea sufletului, nici în  existenţa de după moarte. Ei simbolizează în grup, decadenţa celor chemaţi să  călăuzească spiritual poporul. Opoziţia lor faţă de Domnul Isus a fost fioroasă. Ana şi  Caiafa şi-au dat mîna în noapte ca să-L răstignească, iar după înălţarea la cer,  preoţimea a continuat să stăruiască în necredinţă şi au dezlănţuit o cruntă  persecuţie împotriva Bisericii: „Însă marele preot şi toţi cei ce erau cu el, adică  partida Saducheilor, s-au sculat plini de pizmă, au pus mîinile pe apostoli, şi i-au  aruncat în temniţa de obşte” (Fapte 5:17-18). Necredinţa lor în veşnicie i-a făcut să  fie „oportuniştii” vremii. Compromisurile lor cu stăpînirea romană i-au ajutat să-şi  menţină poziţiile şi puterea. Urîţi în taină de popor, ei au dispărut de îndată ce, după  distrugerea Ierusalimului, a încetat şi suportul lor din partea autorităţilor imperiale.  Printr-o providenţială potrivire, preoţia ca grup a încetat în Israel tocmai în ceasul în  care „Marele Preot” – Isus Cristos şi-a început misiunea în slavă (evrei 4:14-16). Spre  fericirea lor, nu toţi preoţii au stăruit în greşelile saducheilor. În cartea Faptele  Apostolilor citim următoarele: „Cuvîntul lui Dumnezeu se răspîndea tot mai mult,  numărul ucenicilor se înmulţea mult în Ierusalim, şi o mare mulţime de preoţi veneau la  credinţă” (Fapte 6:7).
  4. FARISEII.Aceasta a fost cea mai mare şi mai influeuntă grupare din vremea Noului  Testament. Numele lor este derivat de la verbul „paraş” „a separa”. Dorinţa cea mai  mare a fariseilor era să trăiască separaţi de rău. Ei trăiau o existenţa plină de  restricţii şi se abţineau de la contactul cu lumea şi cu persoanele sau lucrurile  „necurate”. De dimineaţa şi pînă seara, fariseii treceau prin nenumărate ceremonii de  curăţire. Ritualul spălării fusese ridicat de ei la acelaşi nivel cu practicarea rugăciunii.  A fi fariseu însemna a avea un anumit punct de vedere asupra vieţii. Un iudeu putea  fi cărturar şi fariseu în acelaşi timp, deoarece a fi cărturar însemna a avea o anumită  meserie, în timp ce a fi fariseu însemna a adera la un anumit punct de vedere. Deşi  cărturarii şi fariseii sînt pomeniţi aproape întotdeauna împreună, nu toţi cărturarii au  fost farisei. Acelaşi lucru se poate spune şi despre farisei şi preoţi. Puteai să fii preot  şi să fi fariseu, dar realitatea a fost că prea puţini preoţi au avut spiritul fariseilor,  majoritatea dintre ei au aderat la partida saducheilor.  Spre deosebire de saduchei, fariseii aderau la o interpretare foarte alegorică a Legii.  Dincolo de textul scris, ei au adăugat o sumedenie de reguli şi rînduieli care au format  în timp „tradiţia” religioasă a lui Israel. Esenţa învăţăturii fariseilor a fost o îmbinare  paradoxală între îngustimea ascetică a celor care voiau să ţină cu credincioşie Legea  şi monumentala mîndrie orgolioasă a firii pămînteşti. Singura cale pentru împăcarea  acestor două extreme a fost făţărnicia” (Matei 15:1, 7; 16:1-3; Matei 23:13-36).  Fariseii ţineau morţiş la respectarea „formelor” care le ascundeau trista realitate a  goliciunii spirituale interioare.  Dintre toate grupările religioase, fariseii au fost cei mai aprigi duşmani ai Mîntuitorului.  În rîvna lor nebună, ei îl pîndeau la fiecare pas să-l prindă călcînd prevederile Legii.  Domnul Isus i-a înfruntat de multe ori în public scoţîndu-le la iveală superficialitatea,  făţărnicia şi lipsa de înţelegere spirituală a Scripturilor. După înălţarea Domnului Isus  la cer, un alt fariseu, crescut „în cea mai îngustă partidă” a acestui ordin, a  persecutat furibund Biserica. Dumnezeu a avut însă har şi pentru duşmanii Lui. Pe  drumul Damascului, Saul din Tars a fost trîntit în praful pămîntului şi a fost mîntuit  printr-o totală prăbuşire lăuntrică (Fapte 7:58; 8:1; 9:1-6; 26:4-11; Filip. 3:4-6).
  5. IRODIANII.Această gardă numită după numele dregătorului Irod era un fel de  poliţie neoficială a Templului. Sub ochiul îngăduitor al stăpînirii romane, irodienii  patrulau prin curţile Templului şi prin oraş căutînd să impună norodului hotărîrile  dregătorului. Romanii nu aveau acces în Templu şi nici nu erau prea interesaţi în  disputele religioase interne ale iudeilor, aşa că ei au îngăduit existenţa acestei forţe  poliţieneşti independente (Mat. 22:16; Marcu 3:6).
  6. ZILOŢII.Membrii acestei grupări erau naţionaliştii fundamentalişti şi fanatici ai  vremii. Activînd ca o mişcare de guerilă sau ca o ceată de haiduci, aceşti evrei erau  gata să-şi dea viaţa pentru eliberarea Israelului de sub stăpînirea romană. Virtutea lor  supremă era „răscoala” şi uciderea unui număr cît mai mare de romani. Modelul lor  suprem de inspiraţie era Iuda Macabeul, sub care se răsculaseră evreii cu cîteva sute  de ani înainte şi, în ciudă forţei militare nesemnificative, reuşiseră să scuture jugul  asupririi străine. În cartea Faptele Apostolilor aflăm că mulţi alţi patrioţi evrei au  încercat să repete isprava Macabeilor şi că răscoalele lor erau privite cu simpatie şi  nădejde de tot poporul (Fapte 5:35-39). Domnul Isus şi-a ales din această partidă pe  unul dintre cei doisprezece ucenici ai Săi: Simon Zilotul (Luca 6:15).
  7. SINEDRIUL.În timpul Domnului Isus, sinedriul era tribunalul suprem şi forul care  reglementa şi conducea treburile civile şi religioase ale naţiunii (Mat. 26:59; Marcu  14:55; l5:1; Fapte 4:15; 5:21; 22:30; 24:20). Pe lîngă Sinedriul Central funcţionau a  serie întreagă de sinedrii locale (Mat. 5:22). Deşi membrii Sinedriului pretindeau că se  trag din astfel de organizaţii fondate încă de pe timpul lui Moise, este greu să trasăm  istoria acestui organism mai devreme de revenirea din robia babiloniană. Sinedriul a  luat fiinţă numai după acel eveniment şi numai din cauză că poporul nu a mai avut un  împărat sau o preoţie care să asigure unitatea şi identitatea neamului. Sinedriul este  sinonim cu ceea ce înţelegem astăzi prin „sinod” sau „senat”. În Faptele Apostolilor  5:21 acestui organism al puterii i se spune: „Sobor”.  Ca organizare, sinedriul era constituit dintr-un număr de 71 de persoane. Mişna şi  Gemara, două culegeri de tradiţii iudaice, ne spun că în acest total intrau: (1) marele  preot, (2) douăzeci şi patru de „căpetenii preoţeşti”, care reprezentau cele 24 de  cete ale preoţimii (1 Cron. 24:4, 6), (3) douăzeci şi patru de „bătrîni”, ca  reprezentanţi ai populaţiei civile (aceştia mai erau numiţi şi „bătrînii norodului” -Mat.  21:23; Fapte 4:8), (4) douăzeci şi doi de „cărturari”, experţi cunoscători ai  prevederilor civile şi religioase ale Legii. Ori de cîte ori se aminteşte despre Sinedriu se  presupune adunarea la un loc a tuturor acestor reprezentanţi ai diferitelor fracţiuni  din Israel. Domnul Isus se referă la Sinedriu atunci cînd îi anunţă pe ucenici că: „El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească mult din partea bătrînilor, din partea  preoţilor celor mai de seamă şi din partea cărturarilor; că are să fie omorît şi că a  treia zi are să învieze” (Mat. 16:21). Se prea poate ca Domnul Isus să fii avut în  vedere structura Sinedriului, cu un preşedinte şi 70 de membrii, atunci cînd Şi-a ales  70 de ucenici pe care i-a trimis înaintea Lui prin satele lui Israel (Luca 10:1). S-ar  putea ca, în chip simbolic, această activitate să fi anunţat trecerea autorităţii  naţionale în mîinile Lui şi ale reprezentanţilor Săi.

Textul Noului Testament şi transmiterea lui

Colectarea cărţilor Noului Testament a fost un proces lent din care ne-au rămas  puţine urme. Evangheliile şi epistolele au fost scrise în perioade şi locuri diferite şi au  fost trimise la destinaţii diferite. Originalele au fost scrise probabil pe papirus, un fel  de hîrtie subţire şi fragilă făcută din tulpina plantei de papirus, care creşte în  mlaştinile din Egipt şi din Orientul Mijlociu. Ele erau scrise de mînă cu pană şi cu  cerneală (3 Ioan 3) şi, de obicei, erau trimise prin mesageri la persoanele sau  Bisericile pentru care erau destinate (Rom. 16:1; Efes. 6:21, 22; Col. 4:7-9, 16).  Este imposibil de stabilit cînd au fost create primele colecţii ale cărţilor Noului  Testament. Copii ale Evangheliilor şi epistolelor trebuie să fi fost în circulaţie la o dată  timpurie, în scrierile lui Pavel există frînturi din cuvintele spuse de Isus, deşi acestea  s-ar putea să fi fost luate din tradiţia orală şi nu din relatări scrise. „Toate epistolele  [lui Pavel]” sînt menţionate în 2 Petru (3:15, 16) încă înainte de sfîrşitul primului  secol, şi ele trebuie să fi fost publicate toate împreună, întrucît nu apar niciodată  singure în manuscrise. Pe la mijlocul secolului al doilea, Evanghelia după Luca a fost  separată de Faptele şi a fost combinată cu Evangheliile după Matei, Marcu şi Ioan,  pentru a prezenta din patru unghiuri viaţa lui Cristos. Iustin Martirul (cca 140) a făcut  aluzie la „memoriile apostolilor”, iar Irenaeus (cca 180) a menţionat pe nume cele  patru Evanghelii. Tatian (cca 170) le-a combinat în prima armonie a Evangheliilor,  numită Diatesaron, care a avut o circulaţie largă în Biserica răsăriteană şi a fost  folosită în general pentru citire în public pînă la începutul secolului al cincilea.  Celelalte scrieri ale Noului Testament, cunoscute ca epistolele generale (soborniceşti)  şi Apocalipsa, nu au constituit de la început un grup fix, deoarece ele nu au apărut  într-o ordine uniformă în lucrările celor mai vechi părinţi ai Bisericii. Treptat, ele au  fost incluse în colecţia mai mare alături de celelalte, pînă cînd, la începutul secolului  al treilea, a fost conturat Noul Testament aşa cum există astăzi.

Transmiterea textului  Cărţile Noului Testament au fost reproduse la început fie de persoane individuale,  pentru a le utiliza ei înşişi, fie de scribi de meserie pentru biserici şi mănăstiri. De  obicei, copiile erau făcute cîte una o dată, dar pe măsură ce au crescut cerinţele,  probabil că sclavi pregătiţi au transcris mai multe copii simultan, prin dictare, în  procesul de transcriere s-au strecurat în manuscrise erori care au fost perpetuate de  copişti ulteriori, aşa încît a apărut un număr mare de variante. Pe măsură ce s-au  înmulţit copiile, numărul de variante a avut tendinţa să crească, dar însăşi mulţimea  documentelor a mărit probabilitatea ca textul original să fie păstrat în cel puţin cîteva  dintre ele.  De la începutul secolului al doilea pînă la sfîrşitul celui de-al treilea, Biserica a suferit  persecuţii intermitente din partea stăpînirii romane. Creştinii erau arestaţi, judecaţi de  judecători locali şi condamnaţi la moarte. Deseori Scripturile lor erau confiscate, şi ca  urmare multe manuscrise au fost distruse, iar altele au fost deteriorate, făcînd  supravieţuirea lor precară. Pe un manuscris al Evangheliilor, datînd din secolul al  cincilea, Codex Washingtoniensis (W), se văd urme care arată că a fost copiat din  cîteva surse diferite care s-ar putea să fi fost fragmente mai vechi care au  supravieţuit devastării ce a însoţit persecuţia iniţiată de Diocleţian (302-311 d.Cr.),  în timpul acestei perioade, producerea de manuscrise trebuie să fi fost sporadică şi  probabil că multe copii au fost făcute de persoane care aveau prea puţină educaţie  sau deprindere de a scrie. Divergenţele majore în textul Noului Testament datează din  perioada dinainte de Constantin şi poate reflecta presiunile şi confuzia care au  dominat lumea creştină. Odată cu încetarea persecuţiei în urma victoriei lui Constantin şi cu adoptarea  creştinismului ca religie de stat în anul 313 d.Cr., creştinii au început să pregătească  texte scripturale pentru folosinţă publică. Constantin însuşi a comandat cincizeci de  exemplare ale Bibliei ca să fie distribuite la bisericile mari din cetăţile imperiului.  Aceste „ediţii autorizate” au devenit fără îndoială prototipuri pentru multe manuscrise  mai mici, în timp ce alte manuscrise, care s-ar putea să fi fost şi mai vechi, au fost  reproduse în mănăstiri şi în comunităţile mai mici. Din secolul al patrulea şi pînă în  secolul al doisprezecelea, Noul Testament a fost publicat fie pe porţiuni, cum sînt  Evangheliile sau epistolele lui Pavel, fie în volume complete numite pandecte.  În acest proces au fost folosite noi materiale de scris. Papirusul era prea fragil pentru  a fi folosit în servicii publice sau în bibliotecile mănăstirilor. Scribii foloseau în general  vellum, foi subţiri din piele de viţel, sau pergament, confecţionat din piei de miel. Din  vremea lui Constantin şi pînă în epoca tiparului, aceste materiale au dominat; hîrtia a  fost necunoscută pînă la o dată relativ tîrzie.  În ciuda capacităţii mediocre şi a cunoştinţelor limitate ale multor scribi, textul pe  care l-au reprodus ei a fost surprinzător de corect. Manuscrisele pe care le aveau la  dispoziţie pentru copiere conţineau deseori greşeli. Neatenţia şi prejudecăţile au  afectat uneori judecata scribului care a modificat sau a „corectat” originalul. Pe de  altă parte, unii dintre scribii ale căror nume sînt cunoscute din semnăturile lor erau  fenomenal de exacţi şi arată prin exactitatea lor uluitoare că s-au străduit să urmeze  cu fidelitate originalul. Deşi nici unul dintre ei nu era infailibil, puţini dintre ei au  modificat sau au falsificat textul în mod deliberat.

 Sursele textului  În ciuda numeroaselor posibilităţi de eroare, Noul Testament este probabil cea mai  demnă de încredere lucrare scrisă care a supravieţuit din antichitate. Pentru  reconstituirea textului lui există mai multe resurse decît pentru orice alt document din  epoca clasică. Un fragment mic de papirus, Fragmentul Rylands din Evanghelia după  Ioan, s-ar putea să fi fost scris la mai puţin de cincizeci de ani de la moartea  autorului Evangheliei, în timp ce papirusul Chester Beatty, care a conţinut iniţial o  mare parte a Noului Testament, a fost produs în jurul anului 250 d.Cr. Prin contrast,  dialogurile lui Platon, lucrările dramaturgilor greci şi poemele lui Virgiliu ne-au parvenit  numai prin copii foarte puţine la număr şi care sînt separate de originale prin aproape  1400 de ani. Nu este improbabil ca în viitor să fie descoperit un papirus din primul  secol, conţinînd vreo Evanghelie sau vreo epistolă, ducînd astfel textul scris pînă în a  doua generaţie a Bisericii creştine.  Pentru reconstituirea textului Noului Testament există în prezent cinci tipuri diferite  de surse. Prima şi cea mai importantă dintre acestea o constituie manuscrisele care  conţin textul grecesc şi care au fost păstrate din vremuri străvechi. Fragmentul  Rylands, care a fost menţionat mai sus, o bucată pătrată de papirus cu latura de 4  cm, papirusul Chester Beatty, care conţine porţiuni din Evanghelii, Faptele, epistolele  lui Pavel, Apocalipsa şi Papirusul Bodmer, care conţine scrieri ale lui Ioan, datează din  secolul al treilea sau mai de mult. Cele mai vechi manuscrise cuprinzătoare sînt Aleph,  sau Codex Sinaiticus, aflat acum în British Museum, şi B, sau Codex Vaticanus,  aparţinînd Bibliotecii Vaticanului din Roma. Amîndouă au fost scrise în secolul al  patrulea şi s-ar putea să fi fost printre copiile pe care le-a comandat Constantin  pentru biserici. Iniţial ele au conţinut întreg Noul Testament, deşi din amîndouă s-au  pierdut cîteva pagini.  Manuscrisele amintite mai sus aparţin categoriei cunoscută ca „uncială”, numită astfel  pentru că textul era scris cu litere mari de peste doi centimetri. Este evident că ele  au fost pregătite pentru citirea în public şi au fost copiate cu multă grijă. Din acest  motiv textul uncial este socotit în general cel mai demn de încredere.  Un al doilea text, numit „cursiv”, a folosit scriere cursivă de mînă. Literele, în loc să  fie scrise separat, ca în manuscrisele unciale, erau legate prin ligaturi. Multe  manuscrise cursive erau pentru folosinţă privată; altele au fost pregătite pentru citire  în public, în general, ele aparţin unei perioade mai tîrzii decît uncialele, începînd cu  secolul al zecelea şi pînă în secolul al cincisprezecelea, după introducerea tiparului în  Europa, în unele cazuri, ele par să fi păstrat un text paralel cu cel al manuscriselor  unciale; majoritatea conţin textul larg răspîndit al Bisericii bizantine.  O altă sursă de informaţii o constituie numeroasele „versiuni” sau traduceri care au  fost făcute în perioada de expansiune misionară a Bisericii. Pe măsură ce Evanghelia a  fost răspîndită în partea de apus a imperiului roman, unde se vorbea limba latină, şi  înspre răsărit, în ţinuturile aramaice din Orientul Mijlociu, Scripturile au fost traduse în  latină şi în siriană. Aceste două versiuni s-ar putea să fi fost produse deja în a doua  jumătate a secolului al doilea şi s-au bazat pe manuscrise greceşti mai vechi decît  oricare manuscris care a supravieţuit pînă acum. Deşi nu este posibil întotdeauna să  se stabilească prin traducere care a fost cuvîntul exact folosit în scrierea originală,  versiunile redau destul de exact ordinea generală şi conţinutul textului original.  Există un mare număr de manuscrise latine care datează din secolul al patrulea pînă  în secolul al şaptelea, iar unele sînt chiar mai vechi. Există prea puţină uniformitate  Între ele; au existat aproape la fel de multe versiuni cîţi copişti. Explicaţia este că ele  au fost produse în mod independent una de alta, sau că prima traducere a fost  modificată atît de mult şi copiată atît de neatent încît variantele s-au înmulţit cu  repeziciune. Prima alternativă pare mai probabilă, deoarece liderii Bisericii apusene din  primele veacuri vorbeau atît greaca cît şi latina şi foloseau într-o mai mare măsură  Testamentul grecesc pentru studiu şi pentru învăţătură. Unele dintre manuscrisele  vechi, cum este Codex D (Bezae) din secolul al cincilea, erau bilingve, arătînd prin  aceasta că persoanele care le-au folosit cunoşteau mai bine latina decît greaca.  Proliferarea traducerilor latine a devenit atît de derutantă încît Papa Damasus, în anul  384 d.Cr., l-a însărcinat pe Ieronim să producă o nouă versiune latină standard.  Folosind cele mai vechi manuscrise greceşti pe care le-a putut găsi, el a corectat  textul latin şi a produs versiunea Vulgata (obişnuită), care continuă să fie Biblia  standard a Bisericii romano-catolice.  Versiunea siriană veche este reprezentată în principal de două manuscrise ale  Evangheliilor: Manuscrisul Curetonian siriac, descoperit de Willian Cureton în British  Museum printre nişte manuscrise aduse de la o mănăstire din deşertul Nitrian din  Egipt, şi Manuscrisul Sinaitic siriac, care a fost găsit în anul 1892 de două surori,  Agnes Lewis şi Margaret Gibson, în mănăstirea Sf. Caterina de la Muntele Sinai.  Acesta din urmă este un palimpsest, un manuscris care a fost şters parţial şi rescris.  Ambele manuscrise datează din secolul al cincilea, şi multe pasaje din ele se  aseamănă mult cu vechile manuscrise latine. Alături de aceste versiuni, ar trebui să notăm şi lucrarea lui Tatian, Diatesaron, prima  încercare de a întocmi o armonie a celor patru Evanghelii, datînd din secolul al doilea.  Un fragment descoperit recent arată că Diatesaron exista atît în greacă cît şi în  siriacă şi că armonia siriacă era o traducere. A fost folosită pe larg mai ales în  Biserica răsăriteană, pînă la începutul secolului al cincilea, cînd Rabbula, episcopul de  Edesa (411 d.Cr.), a decretat că bisericile trebuie să folosească cele patru Evanghelii  independente, cunoscute sub numele de „Cele separate”. El a patronat versiunea  Peshitta, un echivalent siriac al traducerii Vulgata, care este în prezent versiunea  oficială a Bisericii siriene.  În secolele care au urmat, au fost produse alte versiuni, unele direct din textul  grecesc, altele din latină sau siriacă. Versiunea armeniană veche, cunoscută acum  numai prin pasaje sporadice care apar într-o versiune armeniană mai nouă, versiunile  georgiană, coptică, etiopiana şi gotică au fost produse înainte de începutul secolului  al şaptelea. Ele au păstrat asemănări cu textele vechi, dar sînt mai puţin valoroase  pentru studiu decît versiunea latină şi cea siriacă. Astăzi există mai mult de o mie de  versiuni ale Noului Testament sau ale unor părţi ale lui, dar ele nu afectează  caracterul esenţial al textului, care este deja bine conturat.  O a treia sursă importantă de cunoştinţe cu privire la textul primar o constituie  scrierile părinţilor Bisericii, conducătorii şi învăţătorii creştinismului din primele şase  secole, care au folosit pe larg limbajul Noului Testament în predicile şi în cărţile lor. În  multe cazuri, referirile sînt doar aluzii; un mare număr dintre ele par să fie inexacte,  dar pot fi identificate; în alte cazuri, sînt citate suficient de multe versete  consecutive ca să arate clar care a fost textul original, în ciuda faptului că multe  dintre aceste „citate” erau disparate, o parte atît de mare din Noul Testament apare  în scrierile patristice încît dacă ar fi pierdute toate copiile Noului Testament, pe baza  acestor lucrări textul ar putea fi reconstituit aproape în întregime, cu excepţia cîtorva  versete. Armonia dintre aceste aluzii sau citate şi pasajele din diferite manuscrise  furnizează indicii valoroase pentru stabilirea datei, locului de origine şi tipului de text  pe care îl reproduc.  De exemplu, Ciprian, un predicator creştin care a trăit în Africa de Nord în jurul anului  250 d.Cr., a citat pe larg dintr-o versiune latină. Citatele sale corespund îndeaproape  cu pasaje din manuscrisul k, un manuscris latin vechi din secojul al patrulea sau al  cincilea. Armonia dintre ele arată că manuscrisul k conţine un text care trebuie să fi  fost răspîndit pe larg în Africa de Nord pe la jumătatea secolului al treilea şi, prin  urmare, este mai vechi decît Vulgata lui Ieronim.  „Lecţionarele” sau colecţiile de texte folosite în închinarea liturgică a Bisericii,  păstrează unele pasaje din Evanghelii şi din epistole. Ele sînt mult mai puţin  importante decît sursele menţionate anterior, întrucît este evident că sînt incomplete  şi întrucît datează în cea mai mare parte din secolul al nouălea sau mai tîrziu, întrucît  ele au fost folosite pentru citirea în public a  Scripturilor, uniformitatea lor a fost păstrată cu grijă şi ele sînt folositoare pentru  identificarea tipului de text pe care Biserica medievală l-a decretat oficial. Cîteva texte disparate au fost găsite scrise pe ostraca, cioburi de lut care au fost  folosite de oamenii foarte săraci pentru însemnări. Datorită naturii lor, nu se putea  scrie pe ele un text mai mare; este cert că nimeni nu a putut păstra o Evanghelie  întreagă sau o epistolă pe ostraca, şi cu atît mai puţin întreg Noul Testament. Ele ne  permit să cunoaştem modul în care erau perpetuate citatele populare şi, deşi acestea  au fost expuse greşelilor în mai mare măsură decît manuscrisele pregătite cu grijă,  uneori ele redau corect pasaje din texte contemporane.  În timpul primelor patrusprezece secole ale erei noastre, Noul Testament a fost  transmis prin manuscrise. Majoritatea acestor documente erau în posesia bisericilor  centrale mari şi ale mănăstirilor sau în bibliotecile oamenilor bogaţi, deşi nu este  imposibil ca oameni de rînd să fi avut copii ale Evangheliilor sau epistolelor, în secolul  al cincisprezecelea au avut loc două evenimente care au afectat puternic răspîndirea  Noului Testament: inventarea tiparului de către Johann Gutenberg, în anul 1437, şi  cucerirea Constantinopolului de către turci, în 1453.  Căderea Constantinopolului a dus la dezmembrarea Imperiului Bizantin, care a fost  ultimul moştenitor direct al culturii greco-romane. Curtea imperială a fost un centru  de cultură greacă, iar biblioteca ei a conţinut cea mai bună colecţie de manuscrise  clasice şi biblice din lumea civilizată. Multe dintre acestea s-au pierdut, dar un mare  număr au fost transferate la mănăstiri răspîndite în toată Asia Mică; altele au fost  luate de învăţaţi care au fugit spre apus, în Europa, unde au reintrodus educaţia  greacă în şcolile Bisericii apusene. Renaşterea interesului faţă de greaca clasică a dus  la o nouă familiarizare cu Testamentul grecesc, care fusese înlocuit aproape complet  de versiunea latină în Apus. Învăţaţii au început să colecteze şi să studieze aceste  manuscrise care fuseseră neglijate timp de secole şi au început să discute valoarea  lor. Prima carte scoasă de Johann Gutenberg din tiparniţa sa din Mainz, în Germania, a  fost faimoasa Biblie latină Gutenberg sau Mazarin, care a apărut în anul 1456.  Reproducerea mecanică a textului tipărit a garantat uniformitate, a eliminat  posibilitatea erorilor pe scară largă şi a redus costul de producţie, aşa încît oamenii  de rînd puteau să aibă copii ale Scripturilor, în timp ce copiile în manuscris ale textului  grecesc sau ale traducerilor anterioare au circulat cu zecile, copiile tipărite puteau fi  distribuite cu sutele. Interesul nou pentru studiul biblic, care a urmat după răspîndirea  pe scară largă a Bibliei, a promovat în secolul al şaisprezecelea reforma protestantă  sub conducerea lui Luther, Calvin şi a colaboratorilor lor. Biblia germană a lui Luther a  fost un agent plin de putere pentru trezirea şi luminarea compatrioţilor săi.

Caracterul evangheliilor

Dincolo de aparenta lor deosebire în tratarea sau aranjarea detaliilor, cele patru  Evanghelii se bucură de o extraordinară unitate. Din această cauză, nu puţini au fost  aceia care au încercat să combine conţinutul celor patru biografii ale Domnului Isus  într-un fel de „Armonie a Evangheliilor”, mai scurtă ca lungime şi cu evenimentele  vieţii Domnului Isus aranjate într-o cronologie definitivă. În ciuda strădaniilor, acea  „unică” biografie s-a încăpăţînat să nu apară. Singurul lucru realizat a fost acela de a  arăta că cele patru Evanghelii sînt autentice prin felul în care se verifică una pe alta.  De fapt, nu este bine şi nu este nici înţelept să căutăm să „unificăm” Evangheliile. Ele  nu ne-au fost date cu scopul acesta. A încerca să le combini într-o scriere unică,  înseamnă a fi de acord să laşi afară tocmai acele deosebiri care le dau identitatea  specifică. Cu siguranţă că Duhul Sfînt nu le-a inspirat pentru ca ele să fie apoi  „editate” de noi. Ceea ce au scris Evangheliştii nu trebuie alterat în nici un chip.  Matei, Marcu, Luca şi Ioan, am putea spune noi, au fost un soi de scriitori  „impresionişti”. Relatările lor nu sînt nici cronici istorice şi nici jurnale zilnice ale  Domnului Isus. Ele sînt un fel de portrete pictate cu creionul. Intenţia celor care  le-au scris nu a fost aceea de a ne lăsa fişe cu date cronologice, ci aceea de a face  o descriere a vieţii Aceluia care a venit din cer ca să mîntuiască pămîntul.  A încerca să persişti în lucrarea de armonizare a Evangheliilor înseamnă a-ţi risipi  zadarnic ani preţioşi de studiu. Despre un astfel de „perseverent” încăpăţînat din  Anglia se spune că ar fi primit următoarea replică din partea unui comentator caustic:  „El este cu adevărat un „soi rar de slujitor al Bisericii”, care îşi cheltuieşte timpul şi  puterea pentru a împăca patru oameni care nu s-au certat niciodată”. Totuşi, de ce  găsim în Noul Testament patru Evanghelii?

  1. Noi credem că Dumnezeu ne-a dat nu una, ci patru Evanghelii, pentru a ne stîrni  interesul şi curiozitatea. În acest context este bine să ne amintim că Noul Testament  este singura carte din lume în care doctrinele sînt prezentate sub forma unei înşiruiri  de „scrisori”. Epistolele, departe de a fi expuneri formale şi academice, sînt scrieri  pline de viaţă, de intrigă şi de evenimente care sînt parcă acolo tocmai pentru a ne  capta interesul şi pentru a ne face să pătrundem şi să reţinem mai uşor „tainele” vieţii  creştine.  În mod asemănător, faptele vieţii Domnului Isus, pe care se întemeiază întreaga  credinţă creştină, sînt aduse înaintea ochilor noştri, nu prin enumerări plictisitoare, ci  prin patru expuneri vii, puţin diferite una de alta, dar toate înfăţişînd aspecte  fascinante din existenţa uimitoare a Fiului lui Dumnezeu.  Pe lîngă aceasta, este mai bine că sînt patru Evanghelii, nu numai una singură şi  pentru inima îndrăgostită de cer. Ea poate astfel să-L vadă mai bine în toată  frumuseţea Lui pe Acela care s-a coborît din slavă pentru a ne duce pe toţi acolo. Pe  biroul unui prieten care îşi iubeşte foarte mult soţia, chiar în faţa ochilor lui, se  găseşte un suport de fotografii în care sînt montate, nu una, ci patru fotografii ale ei.  L-am întrebat de ce le-a aşezat toate în acelaşi loc. Mi-a răspuns simplu că nu a  putut să se oprească la una singură dintre ele. În mod singular, fiecare dintre ele  redă ceva caracteristic din figura celei iubite. Există zile cînd una dintre poze îi  mîngîie mai mult inima. Alteori, o alta îi este mai dragă. Deşi mintea a încercat să facă  o selecţie, inima nu a fost mulţumită decît atunci cînd toate patru au fost păstrate  împreună.  Oare inima noastră nu se află în aceiaşi postură? Ne-am mai putea lipsi astăzi de  vreuna dintre cele patru Evanghelii. Şi dacă am vrea să le micşorăm numărul, pe care  am fi gata s-o lăsăm la o parte? Dumnezeu a ştiut că avem nevoie de fiecare dintre ele.
  2. Există apoi o paralelă fascinantă între specificul celor patru Evanghelii şi chipul  celor patru „făpturi vii” arătate în viziunea din începutul cărţii profetului Ezechiel. Cele  patru „făpturi vii” sau „heruvimi” sînt descrise de Ezechiel astfel:  „Cît despre chipul feţelor lor era aşa: înainte, toate aveau o faţă de om; la dreapta  lor, toate patru aveau cîte o faţă de leu, la stînga lor, toate aveau cîte o faţă de  bou, iar înapoi, toate patru aveau cîte o faţă de vultur” (Ezechiel 1:10).  Leul simbolizează puterea supremă, domnia; omul, inteligenţa cea mai înaltă; boul,  slujirea cea mai umilă; vulturul stă pentru plutire maiestoasă pe cer, pentru taină şi  pentru divinitate.  În Matei ne întîlnim cu Mesia – împăratul („leul”)  În Marcu dăm de Robul Domnului venit să slujească („boul”)  În Luca îl vedem pe Fiul Omului („omul”)  În Ioan ne ridicăm privirea la Fiul lui Dumnezeu („vulturul”)  Avem nevoie de toate aceste patru imagini pentru a întregi adevărul. Ca Suveran,  Domnul Isus a venit să domnească. Ca Rob al Domnului, El a venit să slujească şi să  sufere. Ca Fiu al Omului, El a venit să fie părtaş şi să se identifice cu noi. Ca Fiu al lui  Dumnezeu, El a venit ca să ni-L arate pe Tatăl şi ca să ne răscumpere întorcîndu-ne  acasă. Cît de minunată este această întrepătrundere de caractere – suveranitate şi  smerenie; umanitate şi dumnezeire!
  3. Cifra „4″ este importantă şi ca semnificaţie. În limba originală în care au fost scrise  cărţile Bibliei, literele aveau şi semnificaţia cifrelor. Din această cauză există o  corespondenţă numerică a cuvintelor. De exemplu, cifra „3″ şi cifra „7″ sînt  reprezentative pentru persoana dumnezeirii şi pentru noţiunea de perfecţiune. Cifra  „4″ este în mod special reprezentativă pentru om ca şi creatură terestră, iar 6 îl  reprezintă pe om ca păcătos. Punînd aceste lucruri împreună, înţelegem cum cifra de  „666″ din cartea Apocalipsei este simbolică pentru „omul păcatului care se dă drept Dumnezeu”, Anticristul.  Domnul Isus are ca şi corespondent numeric valoarea „111″ şi El se va înfrunta cu  „666″ pentru a reface perfecţiunea creaţiei Dumnezeieşti: „777″.  Revenind la cifra „4″ ca simbol al omului aşezat în circumstanţele terestre este  suficient să spunem că aproape toate sectoarele noastre de existenţă sînt  condiţionate de ea:  a. Orientarea noastră geografică este reglementată de existenţa celor 4 puncte cardinale: Est, Vest, Nord şi Sud.  b. Orientarea noastră în lumea înconjurătoare este reglementată de cele 4  dimensiuni: lungime, lăţime, adîncime şi înălţime.  c. Există 4 anotimpuri terestre: primăvara, vara, toamna şi iarna; şi tot patru părţi în  care este împărţită ziua terestră: dimineata, după-amiaza, seara şi noaptea.  d. Cei din vechime şi-au dat seama că trăim într-o lume compusă din patru  „elemente” materiale fundamentale: pămîntul, aerul, focul şi apa.  e. Tot în număr de patru sînt şi membrii familiei umane: tatăl, mama, fiul şi fiica.  f. Şi tot patru la număr sînt şi fazele lunii care reglementează procesiunea  calendaristică a lunilor anului.  g. Încă de la începuturile omenirii, relatate de cartea Genezei, ni se spune că  organizarea societăţii umane ca grup se face după factorul numeric 4:  „Iată spiţa neamului fiilor lui Noe:… Aceştia sînt fiii lui… după familiale lor, după limbile  lor, după ţările lor, după neamurile lor” (Gen. 10:5, 20, 31)  Aceiaşi împărţire după factorul numeric „4″ o găsim menţionată de şapte ori în cartea  Apocalipsei (Apocalipsa 5:9; 7:9; 10:11; 11:9; 13:7; 14:6; 17:15). Şi în Geneza şi în  Apocalipsa, ordinea sau numirea categoriilor este uneori diferită, totuşi, întotdeauna  numărul lor rămîne invariabil 4!  Numărul „4″ aşezat alături de Evanghelii ne trimite cu gîndul la soluţia pe care  Dumnezeu o oferă pentru rezolvarea problemei omului.  4. Cele patru Evanghelii îmbrăţişează într-un mod semnificativ şi întreaga umanitate în  toate compartimentările ei rasiale şi culturale.  Matei, aşa cum vom mai avea ocazia să vedem, îşi scrie Evanghelia în mod special pentru evrei.  Marcu, însoţitor de călătorie al lui Petru, îşi scrie Evanghelia avîndu-i în obiectiv pe  cei care raţionau potrivit cu structura romană.  Luca, medicul personal şi însoţitorul lui Pavel, îşi adaptează relatarea la gîndirea  greacă.  Ioan, a cărui scriere ocupă o poziţie unică datorită faptului că el depăşeşte poziţia  istoricului trecînd la aceea a celui care explică semnificaţiile profunde ale  evenimentelor vieţii lui Cristos, îşi scrie Evanghelia mult timp după ce celelalte trei  erau în circulaţie şi se adresează prin excelenţă Bisericii. Scopul lui Ioan este să dea  un răspuns ereziilor apărute în Biserică şi să-L prezinte pe Cristos în toată  „maiestoasa Lui dumnezeire”. Fără a face deosebiri rasiale, Ioan oferă întregii omeniri  „harul şi adevărul” venite prin „Cuvîntul care S-a făcut trup”.  Încă de mult s-a făcut observaţia că cele trei popoare din vechime – iudeii, Romanii şi  Grecii -reprezintă, mai bine ca oricare altele, trei tipuri umane care persistă să  convieţuiască în întreaga istorie a omenirii. Ele simbolizează religiozitatea, cultura şi  administraţia (în mod special administraţia legală şi comercială). Primele trei Evenghelii  au vorbit deci specific atunci şi continuă să vorbească şi astăzi, în timp ce cea de a  patra le încununează mesajul oferindu-L întregii lumi pe Cel ce s-a făcut Cuvînt, ca o  comunicare dumnezeiască dată omenirii.  Este evident că scrierea lui Matei trebuie să fie cea dintîi dintre toate cele patru şi  trebuie aşezată chiar la început, întrucît Evanghelia lui „leagă” conţinutul celor două  Testamente.  La fel de clar este şi că Ioan trebuie aşezat la urmă. Clarificările şi completările aduse  de el, la o dată cînd ceilalţi Evanghelişti lăsaseră deja de mult pana din mînă şi cînd  istoricitatea lui Cristos fusese suficient de bine înscrisă în cronici, trebuiesc citite ca  o lărgire a orizontului dincolo de marginile lumii noastre înspre realităţile şi chemările  lumii divine.  Este minunat ca Matei, Evanghelia împăratului, să se termine cu învierea, dată ca o  supremă dovadă şi încoronare a caracterului mesianic al Domnului Isus.  Este minunat ca Marcu, Evanghelia Robului smerit să se încheie cu „înălţarea Celui  smerit” spre locul de domnie în slavă.  Este minunat ca Luca, Evanghelia omului desăvîrşit în faptă şi caracter să se termine  cu promisiunea multiplicării acestei vieţii în rîndul mulţimilor de urmaşi.  Este cu desăvîrşire minunat ca Ioan, Evanghelia desăvârşitului Fiu al lui Dumnezeu să  se încheie anunţînd tuturor că Domnul Isus va reveni ca să-şi desăvârşească lucrarea  începută.  În numărul lor de patru, în specificul lor şi în paralelele care le aseamănă şi le  contrastează, Evangheliile alcătuiesc o capodoperă de diversitate în unitate. Mesajul  lor către lumea noastră este complet şi inconfundabil. La ceea ce s-a scris nu mai  este nevoie să se adauge nimic, şi din cele scrise nimic nu trebuie scos afară. În faţa  acestei desăvârşiri, mintea noastră se pleacă cu adoraţie şi cu uimire, asemeni celui  care, însetat fiind, a găsit apa proaspătă de izvor şi o soarbe cu extatică încîntare.

MATEI

Titlul: În originalul grec, Evanghelia poartă titlul: „Kata Mataion” – „după Matei”.

 Autorul: Experienţa convertirii lui Matei ne este dată de el însuşi (Mat. 9:9-17).  Numele lui cel vechi, „Levi, fiul lui Alfeu” (Marcu 2:14), este înlocuit cu „Matei” care  tălmăcit înseamnă „darul lui Dumnezeu”. Probabil că această poreclă i-a fost dată ca  o amintire a harului pe care i l-a făcut Domnul Isus atunci cînd l-a chemat la Sine.  Aduceţi-vă aminte că Matei şi-a deschis inima şi casa ca să-L găzduiască pe Domnul  Isus. Nu numai atît, dar, aşa cum a remarcat un comentator, Matei şi-a luat cu sine  şi pana atunci cînd a părăsit vama ca să-L urmeze pe Domnul. Mîinile lui care  serviseră altădată înrobirea şi jaful, s-au dat în întregime lui Isus.

Conţinutul cărţii: Nici una dintre cele 4 Evanghelii nu este o biografie în sensul  modern al cuvîntului. De fapt, apostolul Ioan îşi exprimă îndoiala că o astfel de  biografie ar fi posibil de întocmit vreodată:  „Mai sînt multe alte lucruri, pe care le-a făcut Isus, care, dacă s-ar fi scris cu  deamăruntul, cred că nici chiar în lumea aceasta n-ar fi putut încăpea cărţile care  s-ar fi scris” (Ioan 21:25).  Matei îl prezintă pe Domnul Isus drept împăratul mesianic promis de Dumnezeu  Israelului (Mat. 1:23; 2:2, 6; 3:17; 4:15-17; 21:5, 9; 22:44, 45; 26:64; 27:11,  27-37). Fiind obişnuit să ţină evidenţe sistematice, fostul vameş ne dă o cronică  foarte ordonată a vieţii şi misiunii împărăteşti a Domnului Isus. Despre venirea  împărăţiei a vorbit Ioan Botezătorul (Matei 3:1-2). Acelaşi mesaj l-a avut şi Domnul  Isus în debutul misiunii Sale publice (Matei 4:23). Aceiaşi proclamaţie au fost trimişi  să o facă şi cei 12 apostoli ai Domnului (Matei 10:1-7).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Numirea „Împărăţia cerurilor” apare de 28 de  ori în textul Evangheliei lui Matei şi niciodată în celelalte scrieri ale Noului Testament.  Evanghelistul foloseşte 130 de citate din cărţile Vechiului Testament pentru a le  dovedi evreilor că Isus Cristos este Mesia. Expresia: „ca să se împlinească ceea ce  fusese vestit prin prooroci” este folosită de 9 ori de Matei şi nici ea nu mai apare în  textul vreuneia dintre celelalte Evanghelii.  Evanghelia lui Matei este singura în care este menţionat cuvîntul: „Biserică” (16:18;  18:17). Termenul grecesc folosit – eclesia – înseamnă „adunarea celor chemaţi afară  cu un scop”, „mulţimea celor puşi de o parte”. În Vechiul Testament, Israel fusese  „poporul ales al lui Dumnezeu”. Situaţia aceasta începuse odată cu chemarea lui  Avraam şi cu punerea lui deoparte (Gen 12:1; Deut. 7:6-8). De fapt, Ştefan numeşte  naţiunea lui Israel chiar cu termenul de „Biserică” atunci cînd spune: „El este acela  care, în adunarea Israeliţilor din pustie…” (Fapte 7:38). Evreii fuseseră poporul „pus  deoparte de Dumnezeu”, în Noul Testament, Biserica nu mai este compusă numai din  evrei. În această adunare nu se mai fac distincţii rasiale (Galat. 3:28). Din ea pot  face parte şi evreii şi cei dintre neamuri. Chiar şi Matei, care scrie în mod special  evreilor, are în Evanghelia lui elemente „universaliste” care îi includ şi pe cei dintre  neamuri. Iată numai cîteva exemple: Magi din răsărit vin să se închine pruncului Isus  (Matei 2:1-12), Domnul face minuni pentru cei dintre neamuri şi chiar îi laudă pentru  credinţa lor (Matei 8:5-13; 15:21-28), împărăteasa din Şeba este lăudată pentru  osteneala pe care a depus-o ca să vină să audă înţelepciunea dumnezeiască aşezată  în Solomon (Matei 12:42). În ceasul hotărîtor al misiunii Sale, Domnul Isus se întoarce  la o profeţie făcută despre neamuri (Matei 12:14-21), chiar şi în pildele pe care le dă,  Isus arată că binecuvîntările refuzate de Israel vor fi împărţite neamurilor (Matei  22:8-10; 21:40-46), predica rostită pe Muntele Măslinilor promite că mesajul  Evangheliei „va fi propovăduit în toată lumea, ca să slujească drept mărturie tuturor  neamurilor” (Matei 24:14), iar împuternicirea dată ucenicilor după înviere este de a se  duce să facă ucenici „din toate neamurile” (Matei 28:19-20).

SCHIŢA CĂRŢII  I. APARIŢIA ÎMPĂRATULUI 1-10  A. Persoana Sa (cap. 1-4)  B. Principiile Sale (cap. 5 – 7)  C. Puterea Sa (cap. 8-10)  (Notă: Anunţul caracteristic acestei perioade este: „Împărăţia cerurilor este aproape”  (3:2; 4:17; 10:7)  II. RĂSCOALĂ ÎMPOTRIVA LUI 11-13  A. Mesajul Său este respins (11:1-9)  B. Lucrarea Lui este negată (11:20-30)  C. Principiile Lui sînt respinse (12:1-21)  D. Persoana Lui este atacată (12:22-50)  E. Urmarea: Împărăţia devine o „taină” refuzată acelei generaţii (pildele Împărăţiei din  cap. 13)  III. RETRAGEREA ÎMPĂRATULUI 14 – 20  (Domnul părăseşte mulţimile pentru a petrece timpul împreună cu grupul restrîns al  ucenicilor)  A. Înainte de mărturisirea lui Petru (14:1 -16:12)  B. Mărturisirea lui Petru (16:13-28)  (Cea dintîi anunţare a Crucii -16:21)  C. După mărturisirea lui Petru (17:1 – 20:34)  (A doua anunţare a Crucii -17:22)  (A treia anunţare a Crucii – 20:17-19)  IV. LEPĂDAREA ÎMPĂRATULUI 21-27  („De aceea vă spun că împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi…” 21:43)  A. Prezentarea Lui însuşi ca Împărat (21:1-16)  B. Înfruntarea cu conducătorii (21:17 – 23:39)  C. Mesajul Său profetic (24 – 25)  D. Suferinţele şi moartea Sa (26 – 27)  V. ÎNVIEREA ÎMPĂRATULUI 28

MARCU

Titlul: În originalul grec, cartea poartă titlul: „Kata Markon” – „după Marcu”.

Autorul: Să trecem în revistă mai întîi ceea ce ştim despre acest personaj:  a. Mama lui s-a numit Maria (Miriam – în ebraică), dar el însuşi a purtat un nume evreiesc „Ioan” şi unul roman „Marcus”, ceea ce ne poate arăta sau că a avut un  tată roman sau că tatăl său îşi cîştigase (sau cumpărase, vezi Fapte 22:28)  cetăţenia romană.  b. Familia lui s-a bucurat de o oarecare prosperitate materială, subliniată de altfel şi  de prosperitatea unchiului său Barnaba (Fapte 4:37).  c. În casa lor s-au întîlnit adeseori ucenicii Domnului Isus după înălţarea învăţătorului  lor la cer. De fapt, Ioan Marcu a fost prins fără voia lui în lanţul evenimentelor şi se  pare că era cît pe ce să o păţească pentru amestecarea lui în anturajul care-l  însoţea adesea pe „Rabinul din Nazaret”. Cu siguranţă că el este acela despre care se  vorbeşte în Marcu 14:51-52.  „După El mergea un tînăr, care n-avea pe el decît o învelitoare de pînză de in. Au pus  mîna pe el; dar el şi-a lăsat învelitoarea, şi a fugit în pielea goală”.  Numai Ioan Marcu putea cunoaşte şi scrie asemenea detalii despre propria lui  păţanie!  d. Despre Marcu mai aflăm şi că a fost „fiul lui Petru”:  „Biserica aleasă cu voi, care este în Babilon, vă trimete sănătate. Tot aşa şi Marcu,  fiul meu” (1 Petru 5:13). Această exprimare plină de afecţiune ne arată două lucruri:  că Petru l-a „născut” pe Marcu în credinţa creştină şi că dealungul întregii sale vieţi,  Marcu a continuat să fie un fiu al lui Petru. Există evidenţe clare că între cei doi au  fost legături comune de slujire.  Papias, unul din presbiterii Bisericii din secolul întîi, scrie că Ioan apostolul a spus  următoarele: „Marcu, fiind traducătorul lui Petru, a notat totul cu fidelitate, nu într-o  ordine cronologică a evenimentelor, căci el n-a umblat cu Domnul, ci doar l-a auzit pe  Petru povestind”. Se pare că Petru, pescar lipsit de o educaţie aleasă, a continuat să  vorbească cu predilecţie limba aramaică şi că de cîte ori a trebuit să vorbească în  afara iudeii l-a folosit pe Ioan Marcu în slujba de interpret. Ani de-a rîndul deci, Ioan  Marcu a fost „gura” prin care Petru a vorbit neamurilor. Probabil că după moartea  marelui apostol, oamenii l-au îndemnat pe Ioan Marcu să continue să le povestească  ceea ce spusese Petru. Spre bătrîneţe, Marcu însuşi a aşternut pe hîrtie viaţa  Domnului Isus aşa cum o ştia de la Petru şi această scriere a lui a devenit cea de a  doua Evanghelie aşezată în Noul Testament. Cine o va citi ştiind toate acestea, va  recunoaşte uşor pasajele în care este evidentă contribuţia lui Petru şi îşi va explica  de ce această scrierere „din memorie” este mai scurtă decît toate celelalte trei  Evanghelii.

Conţinutul cărţii: Deşi a ştiut multe despre Domnul Isus, Marcu a scris cea mai  scurtă dintre cele patru Evanghelii. Toţi cei ce au studiat Evanghelia lui Marcu au  remarcat că ea este o carte de acţiune. Marcu nu este preocupat nici de împlinirea  profeţiilor şi nici de clarificarea genealogiilor. Discursurile, atunci cînd apar, sînt date  în forme prescurtate. Nu întîlnim în textul lui Marcu nici un fel de genealogie a  Mîntuitorului. Accentul este pus pe activitatea depusă de Domnul Isus în slujba  oamenilor.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Evanghelia lui Marcu nu are nici un fel de  introducere. Toate celelalte au un cuvînt de lămurire sau un preambul care să  prezinte scopul scrierii. Marcu trece direct la redarea faptelor vieţii Domnului Isus.  Cuvîntul caracteristic lui Marcu este: „îndată…” El este repetat mereu, de parcă  autorul ar fi dorit să ne atragă atenţia că personajul pe care ni-L prezintă este mereu  grăbit şi ocupat cu lucrarea pe care a venit să o facă. Marcu nu redă discursurile  Domnului Isus, dar ne dă în schimb minunile săvîrşite de El. În textul Evangheliei sale  găsim nu mai puţin de 20 de minuni săvîrşite de Domnul.  Tema Evangheliei lui Marcu este: „Cristos – Robul” şi se găseşte în textul din Marcu  10:45:  „Căci Fiul omului n-a venit ca să I se slujească, ci El să slujească, şi să-şi dea viaţa  răscumpărare pentru mulţi”.

SCHIŢA CĂRŢII  I. Slujirea lui Cristos ca Rob, 1-10  A. Pregătirea, 1:1-13  1. prin misiunea lui Ioan Botezătorul, 1:1-8  2. prin botezul Lui, 1:9-11  3. prin ispitirile Lui, 1:12-13  B. Propovăduirea Lui, 1:14-20  C. Puterea Lui, 1:21-3:12  D. Anturajul Lui, 3:13-35  E. Pildele Lui, 4:1-34  F. Prerogativele Lui, 4:35-9:1  G. Prevestirile Lui 9:2-50  H. Predicarea în Ferea, 10:1-52  II. Sacrificiul lui Cristos ca Rob, 11-15  A. Duminică: Intrarea triumfală în Ierusalim, 11:1-11  B. Luni: Blestemarea smochinului şi curăţirea Templului, 11:12-19  C. Marţi: Discursuri şi învăţături, 11:20-13:37  D. Miercuri: Uns de Maria şi trădat de Iuda, 14:1-11  E. Joi: Cina şi trădarea, 14:12-52  F. Vineri: Judecata şi pătimirea, 14:53-15:47  III. Biruinţa lui Cristos ca Rob, 16  A. Duminică: învierea Lui, 16:1-8  B. Arătările Lui, 16:9-18  C. Înălţarea Lui, 16:19-20

LUCA

Titlul: În originalul grec, cartea poartă titlul: „Kala Loukon” – „după Luca”.

Autorul: Din introducerile pe care le găsim la începutul „Evangheliei lui Luca” şi a  cărţii „Faptele Apostolilor” se vede foarte clar că ambele au fost scrise de un singur  autor: „Luca” şi că amîndouă au fost destinate aceluiaşi om: „Teofil”. Cine a fost  acest Luca?  1. Un tovarăş de călătorie al lui Pavel. Schimbarea de la „au trecut atunci prin Misia”  din Fapte 16:8, la „După vedenia aceasta a lui Pavel, am căutat îndată să ne ducem  în Macedonia…” din 16:10 ne spune că Luca s-a alăturat apostolului Pavel la Troa.  După aceasta, Luca a devenit tovarăşul de lucru nedespărţit al lui Pavel. Cu el a  călătorit la Filipi (16:12), iar şase ani mai târziu tot cu el a plecat din Filipi (20:6). Au  fost împreună la Ierusalim (21:17), cînd mulţimea dezlănţuită a încercat să-l linşeze  pe Pavel. Au fost împreună în cei doi ani de detenţie la Cezareea (24:27 şi 27:1).  Împreună au fost şi în călătoria plină de peripeţii înspre Roma, cînd s-a spart corabia  cu ei (27:1 – 28:16). Împreună au fost la Roma, cu ocazia procesului judecat de Nero  şi tot împreună au fost, se pare, şi în ultimele clipe dinainte de martirajul marelui  apostol (Col. 4:14; 2 Tim.4:2; Filimon 24).  2. Medic iubit de apostoli. Aflăm lucrul acesta din încheierea scrisorii lui Pavel către  Biserica din Colose: „Luca, doctorul prea iubit…” (Col. 4:14). Probabil că Luca a dat  îngrijiri medicale multora şi în multe locuri, ajungînd să fie iubit şi preţuit de Biserici.  Dacă citim bine, vedem că şi însoţirea cu Pavel s-a făcut într-o vreme cînd Pavel  avea nevoie de îngrijire medicală datorită unui atac acut de boală a ochilor (compară  „Galatia” din Fapte 16:6 cu „noi” din 16:10 şi Galateni 4:13-15)

Conţinutul cărţii: Evanghelia lui Luca poate fi numită Evanghelia Omului Isus Cristos.  Această afirmaţie nu este o blasfemie care neagă dumnezeirea Celui născut în  Nazaret, ci este o proclamare a „întrupării” care a făcut posibilă „ispăşirea şi  răscumpărarea”. Luca ni-L prezintă pe Domnul Isus ca descendent, nu numai al lui  Avraam (lucrarea lui Matei), ci şi al lui ADAM, strămoşul tuturor oamenilor (vezi  genealogia din cap. 3:23-38). Prin aceasta el îl aşează în şuvoiul scurgerii istoriei  umane, ca Cel venit nu numai să participe deplin, dar şi să reaşeze omenirea în  prerogativele pierdute de neascultarea lui Adam. Învierea Domnului Isus dintre cei  morţi este dovada dată tuturor de Dumnezeu că „în Isus” se poate reveni „acasă”.  Viaţa veşnică este oferită încă o dată omenirii prin Golgota. Cristos a venit să se facă  pentru un timp „ca noi” pentru a putea să ne facă pentru veşnicie „ca El”.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Faptul că a stat atît de mult alături de Pavel îl  face pe Luca să fie legătura firească dintre Dumnezeul evreilor, prin apostolul  neamurilor, către oamenii de pretutindeni. Influenţa exercitată de propovăduirea lui  Pavel este evidentă în teologia Evangheliei scrisă de Luca. Remarcaţi cum la  capitolul: „Instituirea Cinei Domnului” asemănările merg chiar şi pînă la folosirea  aceloraşi cuvinte.

SCHIŢA CĂRŢII  Prefaţa: Metoda şi scopul scrierii, 1:1-4A.  I. Identificarea Fiului Omului, 1:5-4:13  A. Anunţarea naşterii lui Ioan Botezătorul, 1:5-25  B. Anunţarea naşterii Fiului Omului, 1:26-56  C. Naşterea lui Ioan Botezătorul, 1:57-80  D. Naşterea Fiului Omului, 2:1-20  E. Isus ca prunc adus la Templu, 2:21-38  F. Isus ca şi copil adus la Templu, 2:39-52  G. Botezul Fiului Omului, 3:1-22  H. Genealogia Fiului Omului, 4:1-13  II. Slujirea Fiului Omului, 4:14-9:50  A. Începuturile slujirii Lui, 4:14-30  B. Autoritatea slujirii Lui, 4:31-6:11  C. Tovarăşii Săi de lucru, 6:12-49  1. Chemarea ucenicilor, 6:12-16  2. Caracteristicile ucenicilor, (Marea Predică), 6:17-49  D. Lucrările slujirii Lui, 7:1-9:50  1. slujirea celor bolnavi, 7:1-10  2. slujirea celor morţi, 7:11-17  3. slujirea celor îndoielnici, 7:18-35  4. slujirea celor păcătoşi, 7:36-50  5. alte slujiri, 8:1 -9:50  III. Lepădarea Fiului Omului, 9:51-19:27  A. Refuzat de samariteni, 9:51-56  B. Refuzat de oamenii din preajmă, 9:57-62  C. Trimiterea celor 70, 10:1-24  D. Refuzat de un învăţător al Legii, 10:25-37  E. Primit în Betania, 10:38-42  F. Despre rugăciune, 11:1-13  G. Refuzat de neam, 11:14-36  H. Refuzat de farisei şi cărturari, 11:37-54  I. Refuzat, dar îi mai învaţă o dată, 12:1-19:27  IV. Osîndirea Fiul Omului, 19:28-23:56  A. Duminică: 19:28-44  B. Luni: 19:45-48  C. Marţi: 20:1-21:38  D. Miercuri: 22:1-6  E. Joi: 22:7-53  F. Vineri: 22:54-23:55  G. Sîmbătă: 23:56  V. Biruinţa Fiului Omului, 24:1-53  A. Biruitor asupra morţii, 24:1-12  B. Împlinitor al profeţiilor, 24:13-35  C. Biruitor asupra îndoielilor ucenicilor, 24:36-43  D. Biruitor dăruit Bisericii, 24:44-48  E. Biruitor împărţind biruinţa, 24:49  F. Biruitor înălţat în slava, 24:50-53

IOAN

Titlul: În originalul grec, cartea poartă titlul: „Kata Ioannen” – „după Ioan”.

 Autorul: Despre Ioan ştim că a fost fiul lui Zebedei şi frate cu Iacov, împreună se  ocupau cu pescuitul şi s-au întîlnit pentru prima dată cu Domnul Isus pe malul mării,  pe cînd îşi cîrpeau mrejele (Matei 4:21; Marcu 1:19). Ioan a avut toată viaţa lui o  relaţie deosebită cu Simon Petru, pe care l-a cunoscut încă dinainte de a deveni  ucenic al Domnului Isus. Luca 5:10 ne spune că ei pescuiau împreună. Probabil că  Petru era încă de pe atunci un om pe care vîrsta şi mai ales personalitatea l-au  ajutat să ocupe o poziţie de lider între ceilalţi. Marcu ne spune că aceşti pescari  aveau deja creiată între ei o oarecare intimitate:  „După ce a ieşit din sinagogă, a intrat împreună cu Iacov şi Ioan în casa lui Simon şi a  lui Andrei” (Marcu 1:29). Pe Ioan şi Petru îi întîlnim apoi împreună în grupul restrîns de  ucenici pe care i-a luat Domnul Isus cu Sine peste tot (Petru, Iacov şi Ioan sînt  împreună cu Isus pe Muntele schimbării la faţă, în grădina Gheţimani, etc.). Tot  împreună sînt trimişi să pregătească Pastele înainte de răstignirea Domnului (Luca  22:8), împreună se duc în curtea Marelui Preot (Ioan 18:16), împreună îi vedem  fugind la mormînt să verifice învierea (Ioan 20:1-10) şi tot împreună îi găsim după  înălţarea lui Isus la cer, în activităţile Bisericii primare (Fapte 3:1). Cei doi fuseseră  tovarăşi în meseria de pescari şi Mîntuitorul i-a transformat în „pescari de oameni”  (Marcu 1:17).  Înainte de a deveni ucenic al lui Isus, Ioan a fost ucenic al lui Ioan Botezătorul (Ioan  l:35-40).

Conţinutul cărţii: Spre deosebire de ceilalţi trei Evanghelişti care s-au străduit să  aştearnă pe hîrtie viaţa Domnului Isus într-o ordine oarecum cronologică, Ioan  porneşte în scrierea Evangheliei sale de la cu totul alte premize.  Evanghelia lui este gîndită ca o necesară „completare” a celorlalte trei. Cu siguranţă  că aţi remarcat faptul acesta. Primii Evanghelişti ne-au lăsat scris de unde a venit  Isus, în ce sătuc a fost născut, care i-au fost părinţii, copilăria, peregrinările,  peripeţiile, lucrările, moartea şi învierea, dar, concentrîndu-se preponderent asupra a  ceea ce a făcut Domnul Isus, ei nu ne-au spus destul despre cine a fost de fapt El.  Supravieţuind ca longevitate tuturor celorlalţi apostoli, şi ajungînd să trăiască într-o  epocă în care divinitatea, nu istoricitatea lui Cristos era contestată, Ioan s-a apucat  să scrie căutînd să-şi convingă cititorii că: „Isus este” nu numai fiul Mariei şi al lui  Iosif, ci şi „Cristosul, Fiul lui Dumnezeu”. Numai un astfel de Isus a putut aduce  oamenilor mîntuirea: „şi crezînd, să aveţi viaţa în Numele Lui” (Ioan 20:31)  Acesta este punctul central în care Ioan se deosebeşte de ceilalţi Evanghelişti. Cei  trei îl prezintă pe Isus, el merge mai departe şi-L interpretează pe Isus. Ei ni-L  prezintă pe Domnul din afară, Ioan pătrunde mai adînc şi ni-L arată aşa cum era pe  dinăuntru. Cei trei subliniază „omenescul” din viaţa lui Isus, Ioan ne descopere  „divinul” din fiinţa şi lucrările Lui. Sinopticii sînt concentraţi asupra faptelor, Ioan ne  lămureşte doctrinele.  Aceste caracteristici care ne coboară în intimitatea fiinţei Domnului Isus sînt factorii  care ne fac să „simţim” Evanghelia lui Ioan mai „diferit” decît pe celelalte Evanghelii.  Comentariile aşezate de Ioan în jurul „rostirilor” Domnului Isus sînt adevărate studii  care s-ar cere examinate cu cea mai mare atenţie, dar de care nu ne putem ocupa în  spaţiul restrîns al acestei introduceri.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: O altă nestemată a Evangheliei lui Ioan este  aşezarea întregului plan al mîntuirii într-o secvenţă de şapte miracole succesive  săvîrşite de Domnul Isus. Evanghelistul ne avertizează că el nu a avut intenţia să  scrie tot ceea ce ştie, ci că a „ales” anumite întîmplări ca să ne ajute „să credeţi că  Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi crezînd, să aveţi viaţa în Numele Lui”(Ioan  20:30-31)  1.- Schimbarea apei în vin (Ioan 2)  – „efectul primirii Cuvîntului într-o inimă de piatră” (25)  2.- Vindecarea fiului unui slujbaş (Ioan 4)  – „acceptarea prin credinţă” (4:50)  3.- Vindecarea ologului (Ioan 5)  – „un răspuns pozitiv la porunca divină” (5:8)  4. – Înmulţirea plinilor (Ioan 6)  – „săvârşirea mîntuirii” (6:32-33)  5.- Umblarea pe mare (Ioan 6)  – „un ajutor dincolo de puterile umane” (6:21)  6.- Vindecarea unui orb din naştere (Ioan 9)  – „vedere nouă într-o lume nouă” (9:3)  7. – Învierea lui Lazăr (Ioan 11)  – „nemuritor prin Isus Cristos” (11:25)  Primele trei sînt ilustraţii pentru condiţiile mîntuirii, ultimele trei sînt consecinţele  mîntuirii în viaţa celui credincios, iar cea de a patra este cheia întregii misiuni a lui  Cristos. Pentru a înţelegere mai bună a Evangheliei lui Ioan, vă îndemnăm să citiţi şi  comentariile făcute epistolelor scrise de el.  Schiţa generală a Evangheliei lui Ioan urmăreşte tainic planul intrării Marelui Preot în  CORTUL ÎNTILNIRII. Prin „iluminare” divină Ioan înţelege că umbrele simbolice din  Vechiul Testament au fost împlinite în viaţa Mîntuitorului. Cortul dat de Dumnezeu  Israelului drept loc de întîlnire dintre divinitate şi oameni se transformă astfel într-o  fascinantă anticipare a lucrării lui Dumnezeu, care, prin Cristos, a vrut să-şi „împace  lumea cu Sine” (2 Cor. 5:19).  Cei care au citit Evanghelia lui Ioan în limba greacă au rămas surprinşi şi încurcaţi de  faptul că la începutul scrierii el proclamă:  „Şi cuvîntul s-a făcut trup, şi a LOCUIT printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am  privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” (Ioan 1:14)  Acolo unde în limba română este „a locuit”, în limba greacă este „a cortuluit”, termen  imposibil de tradus în limba noastră pentru că nu există. Ceea ce a vrut să facă Ioan  a fost să atragă atenţia cititorilor că viaţa Domnului Isus va fi prezentată ca o  „dezlegare” a misterelor ascunse în tiparul Cortului Întîlnirii: viaţa lui terestră va fi  prezentată drept lucrare de Mare Preot străbătînd mai întîi curtea de afară, apoi  Sfînta cameră a Cortului şi pătrunzînd în final în Sfînta Sfintelor, cu propriul Său sînge  pe care-l va turna pe Capacul Ispăşirii.  În cîteva ocazii, Domnul Isus se identifică pe Sine cu acel „Eu sînt”, „Iehova” prin  care s-a făcut cunoscut Dumnezeu lui Moise. Cîteva pasaje în care Ioan afirmă  categoric divinitatea Domnului Isus sunt: Ioan 1:1;  8:58; 10:30; 14:9, 20:28. Ca  Dumnezeu întrupat, Isus Cristos se prezintă pe Sine prin cîteva expresii tipice: „Eu  sînt pîinea vieţii” (Ioan 6:35, 48), „Eu sînt lumina lumii” (Ioan 8:12; 9:5), Eu sînt uşa  (Ioan 10:7, 9), „Eu sînt păstorul cel bun” (Ioan 10:11, 14), „Eu sînt învierea şi viaţa”  (Ioan 11:25), „Eu sînt calea, adevărul şi viaţa” (Ioan 14:6), „Eu sînt adevărata viţă”  (Ioan 15:1-5).

SCHIŢA CĂRŢII  I. Întruparea Fiului, 1:1-18  II. Prezentarea Fiului, 1:19-4:54  A. De către Ioan Botezătorul, 1:19-34  B. pentru ucenicii lui Ioan, 1:35-51  C. La nunta din Cana, 2:1-11  D. La Templu, 2:12-25  E. pentru Nicodim, 3:1-21  F. Încă o dată de Ioan Botezătorul, 3:22-36  G. pentru femeia samariteancă, 4:1-42  H. pentru un slujbaş împărătesc, 4:43-54  III. Confruntările Fiului, 5-12  A. La un praznic în Ierusalim, 5:1-47  1. Semnul supranatural, 5:1-9  2. Reacţia formalismului, 5:10-18  3. Cuvîntarea, 5:19-47  B. La un Paşte din Galileea, 6:1-71  1. Semnul supranatural, 6:1-21  2. Cuvîntarea, 6:22-40  3. Reacţia celor fireşti, 6:41-71  C. La un praznic al corturilor, 7:1-10:21  1. Controversa nr.1: cuvîntarea, 7:1-29  2. Reacţia ascultătorilor, 7:30-36  3. Controversa nr.2: cuvîntarea, 7:37-39  4. Reacţia ascultătorilor, 7:40-53  5. Controversa nr.3: cuvîntarea, 8:1-58  6. Reacţia ascultătorilor, 8:59  7. Controversa nr.4: semnul supranatural, 9:1-12  8. Reacţiile, 9:13-41  9. Controversa nr.5: cuvîntarea, 10:1-18  10. Reacţii împărţite, 10:19-20  D. La praznicul înnoirii Templului, 10:22-42  1. Cuvîntarea, 10:22-30  2. Refuzul şi acceptarea, 10:31-42  E. La casa din Betania, 11:1-12:11  1. Semnul supranatural, 11:1-44  2. Reacţiile lor, 11:45-57  3. Maria Îl unge cu mir, 12:1-8  4. Reacţiile lor, 12:9-11  F. La Ierusalim, 12:12-50  1. Intrarea triumfală, 12:12-19  2. Învăţăturile Lui, 12:20-50  IV. În şcoala Fiului, 13:1-16:33  A. Despre iertare, 13:1-20  B. Despre trădare şi trădător, 13:21-30  C. Despre plecarea Lui, 13:31-38  D. Despre cer, 14:1-14  E. Despre Duhul Sfînt, 14:15-26  F. Despre pacea lăuntrică, 14:27-31  G. Despre rodnicie, 15:1-17  H. Despre lume ca sistem, 15:18-16:6  I. Despre misiunea Duhului Sfînt, 16:7-15  J. Despre revenirea Lui, 16:16-33  V. Mijlocirea Fiului, 17:1-26  VI. Răstignirea Fiului, 18:1-19:42  A. Arestarea, 18:1-11  B.Judecata, 18:12-19:15  1. Înaintea lui Ana, 18:12-23  2. Înaintea lui Caiafa, 18:24-27  3. Înaintea lui Pilat, 18:28-19:16  C. Răstignirea, 19:17-37  D. Înmormîntarea, 19:38-42  VII. Învierea Fiului, 20:1-21:25  A. Mormîntul gol, 20:1-10  B. Arătările Domnului cel înviat, 20:11-21:25  1. pentru Maria Magdalena, 20:11-18  2. pentru ucenicii fără Toma, 20:19-25  3. pentru ucenicii cu Toma, 20:26-31  4. pentru şapte dintre ucenici, 21:1-14  5. pentru Petru şi pentru ucenicul pe care-i iubea Isus, 21:25  VIII. Infinitatea Fiului, 21:25

FAPTELE APOSTOLILOR

Titlul: În manuscrisele originale din limba greacă, cartea este numită: „Proxeis” –  „Faptele”. Scopul cărţii este arătat în chiar titlul ei: „Faptele Apostolilor”. Unii au fost  de părere că titlul ar fi mai corect în alte variante ca: „Faptele Domnului Isus după  înviere” (ţinînd cont de cuvintele scrise de Luca în introducere: „…în cea dintîi carte  am vorbit despre tot ce a început să facă Isus… pînă în ziua care s-a înălţat la cer”,  concluzia ar fi că cea de a doua carte cuprinde faptele făcute de acelaş Isus după  înălţarea la cer!). Alţii ar fi preferat: „Faptele Duhului Sfînt” şi nu puţini sînt cei care  remarcă, asemenea lui Marshall, că: „Nu le putem numi Faptele Apostolilor, atîta  vreme cît, ignorînd activităţile celorlalţi apostoli, ele nu vorbesc decît despre unele  fapte petrecute numai în vieţile lui Petru şi Pavel. Mai corect ar fi să le numim: „Unele  fapte ale unor apostoli”!  Părerea noastră este că numele pe care-l poartă cartea este cel mai potrivit, atîta  vreme cît asistăm la activităţile unui grup de oameni, trimişi de Isus Cristos în lume,  îmbrăcaţi în puterea Duhului Sfînt şi care răspîndesc mesajul lor pe temelia mărturiei  lor colective.

Autorul: Este clar că autorul acestei cronici istorice este Luca, doctorul care a scris  şi Evanghelia care-i poartă numele. Introducerea cărţii ne spune clar acest lucru:  „Teofile, în cea dintîi carte a mea, am vorbit despre ce a început Isus să facă şi să  înveţe pe oameni, de la început, pînă în ziua în care S-a înălţat la cer, după ce, prin  Duhul Sfînt, dăduse poruncile Sale apostolilor pe care-i alesese” (Fapte 1:1-2).

Data: Luca a scris această cronică prin anii 62-63 d.Cr., pe la sfîrşitul celei dintîi  detenţii a lui Pavel în Roma. Trebuie spus că Luca a scris probabil sub directa  supraveghere a lui Pavel. Cartea nu poate fi plasată mai tîrziu, deoarece nu descrie  nici persecuţia creştinilor din Roma sub Nero (64 d.Cr.), nici moartea marelui apostol  (68 d.Cr.), şi nici căderea Ierusalimului (70 d.Cr.).

Conţinutul cărţii: Cartea Faptele Apostolilor este o trecere firească de la  evenimentele Evangheliilor la conţinutul epistolelor. Din structura cărţii înţelegem că  Duhul Sfint a inspirat scrierea acestei cronici din cel puţin trei motive majore:  1. Să ilustreze programul de răspîndire al Evangheliei.  „Şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria, şi pînă la marginile  pămîntului” (Fapte 1:8). Faptele Apostolilor debutează cu naşterea Bisericii în ziua de  Rusalii şi se încheie odată cu ajungerea lui Pavel la Roma.  2. Să adeverească autoritatea apostolică a lui Pavel.  Această autoritate a fost mult comentată şi contestată în rîndul iudeilor. Luca scrie  cronica cu gîndul de a arăta tuturor că Domnul Isus este Acela care l-a chemat pe  Pavel, Acela care l-a învăţat şi Acela care l-a folosit pentru trimiterea Evangheliei la  neamuri. Mai mult, Luca vrea să spună tuturor că Pavel este egalul lui Petru în  lucrarea Evangheliei. Nu încape nici o îndoială că Luca simţea amărăciunea din sufletul  lui Pavel. Epistolele acestui apostol al neamurilor sînt pline de pasaje în care el simte  nevoia să se apere şi să se justifice. În multe locuri, persoana şi Evanghelia lui  fuseseră vorbite de rău. Înarmat cu o mare doză de simpatie pentru Pavel şi martor la  lucrările minunate pe care Dumnezeu le făcea prin apostol, Luca s-a aşternut la  treabă hotărît să dovedească Bisericii că Dumnezeu i-a dat lui Pavel autoritate  apostolică.  Pentru a-şi împlini acest de al doilea scop, Luca îşi aşează materialul scrierii într-un  plan alcătuit minuţios şi echilibrat în desfăşurare. El alege din activităţile lui Petru şi  Pavel exact acele evenimente care îi pun pe picior de egalitate. S-ar părea că Luca  ar vrea să spună tuturor: „Voi îl respectaţi pe Petru? Ei bine, eu vă voi arăta că Pavel  nu este cu nimic mai prejos”.  PETRU   PAVE Prima predica (cap.2) Prima predică (13) Vindecarea slăbănogului (3) Vindecarea slăbănogului (14) Simon Magul (8) Elima vrăjitorul (13) Puterea umbrei lui (5) Basmale cu puteri vindecătoare (19) Punerea mîinilor lui (8) Punerea mîinilor lui (19) Închinarea către Petru (10) Închinarea către Pavel (14) Învierea Tabitei (9) Învierea lui Eutih (2) Întemniţarea lui Petru (12)  Întemniţarea lui Pavel (28) În situaţia în care Pavel a devenit autorul celor mai multe din epistolele Noului  Testament, nu-i de mirare că s-a părut potrivit Duhului Sfînt să-l inspire pe Luca în  scrierea Faptelor Apostolilor ca să ne arate tuturor cine este acest apostol şi cum a  apărut el în sînul Bisericii primare. Fără scrierea lui Luca, epistolele lui Pavel ar fi fost  mult mai greu de acceptat şi de asimilat.  3. Pentru a arăta cea de a doua refuzare a împărăţiei de către evrei.  Din predicile rostite de Petru la Rusalii şi imediat după aceea reiese foarte clar că  dorinţa lui Dumnezeu ar fi fost ca evreii să se pocăiască şi să înceapă evenimentele  prevestite de proorocul Ioel: „Şi acum ştim, fraţilor că din neştiinţă aţi făcut aşa, ca  şi mai marii voştri. Dar Dumnezeu a împlinit astfel ce vestise mai dinainte prin gura  tuturor proorocilor Lui: că adică, Cristosul Său va pătimi. Pocăiţi-vă dar, şi  întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la  Domnul vremuri de înviorare şi să trimeată pe Cel ce a fost rînduit mai dinainte pentru  voi: pe Isus Cristos” (Fapte 3:16-20). După învierea Sa din morţi, Domnul Isus a stat  de vorbă cu ucenicii timp de 40 de zile despre: „lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 1:3). Rusaliile au fost începutul semnelor prevestitoare instaurării  acestei împărăţii. Semnele, vindecările şi minunile au făcut parte şi ele din acest  debut timpuriu al împărăţiei. Autorul Faptelor Apostolilor ne arătă însă că evreii nu au  primit mesajul apostolilor şi cum, încet – încet, Dumnezeu s-a îndepărtat de la Israel,  a făcut să înceteze iarăşi semnele împărăţiei şi l-a trimis pe Pavel „la neamuri” (Fapte  22:21).  Cronica lui Luca acopere o perioadă de aproximativ 30 de ani din viaţa Bisericii  primare. Ea consemnează trecerea de la Iudaism la credinţa personală în Isus Cristos  ca Mîntuitor. Considerat la început doar ca o „sectă” iudaică”, creştinismul se  desprinde încet – încet de graniţele Israelului ducînd vestea despre Domnul Isus  Cristos înspre marginile pămîntului.  Evenimentele petrecute în primii 30 de ani din viaţa Bisericii sînt foarte importante.  Doctrinele şi practica Bisericii primare s-au cristalizat în anii aceştia de înaintare a  Evangheliei. Astăzi, pentru ca o învăţătură sau practică să poată fi considerată  validă în Biserică, ea trebuie să fi fost subiectul unei învăţături a Domnului Isus şi o  practică a Bisericii primare. Iată de ce cronica lui Luca a devenit filtrul care  reglementează învăţătura şi practica bisericii creştine din toate timpurile.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Cartea „Faptelor” este o carte de tranziţie:  de la Evanghelii la Epistole, de la Iudaism la Creştinism, de la Lege la Har, de la evrei  în exclusivitate la orice făptură şi de la împărăţia lui Dumnezeu la Biserica lui Cristos.

SCHIŢA CĂRŢII  I. Creştinismul în Ierusalim, 1-8:3  A. Domnul cel înviat, 1:1-26  Domnul Isus lămureşte, 1:1-5  Domnul Isus trimite, 1:6-11  Domnul Isus alege, 1:12-26  B. Rusaliile: Naşterea Bisericii, 2:1-47  Puterea de la Rusalii, 2:1-13  Predica de la Rusalii, 2:14-36  Prozeliţii de la Rusalii, 2:37-47  C. Vindecarea slăbănogului, 3:1-26  Minunea, 3:1-11  Mesajul, 3:12-26  D. Începutul prigoanei, 4:1-37  Prigoana, 4:1-22  Rugăciunea, 4:23-31  Resursele, 4:32-37  E. Compromis şi confruntare, 5:1-42  Refuzarea compromisului intern, 5:1-11 Biruinţa în confruntare externă, 5:12-42  F. Noi lucrători pentru noi lucrări, 6:1-7  G. Ştefan, cel dintîi martir, 6:8-8:3 Întărîtarea norodului, 6:8-15  Înfruntarea doctrinară, 7:1-53  Omorîrea lui Ştefan, 7:54-8:3  II. Creştinismul în Palestina şi Siria, 8:4-12  A. Împrăştierea creştinilor, 8:4-40 Samaritenii primesc Cuvîntul, 8:4-25  Etiopeanul primeşte Cuvîntul, 8:26-40  B. Convenirea lui Pavel, 9:1-31  Pavel îl primeşte pe Domnul, 9:1-19  Biserica îl primeşte pe Pavel, 9:20-31  C. Convertirea celor dintre neamuri, 9:32-11:30  Pregătirea lui Petru, 9:32-10:22  Predica lui Petru, 10:23-48  Apărarea lui Petru, 11:1-18  O nouă biserică la Antiohia, 11:19-30  D. Irod îi prigoneşte pe creştini, 12:1-25  Omorîrea lui Iacov, 12:1-2  Închiderea şi eliberarea lui Petru, 12:3-19  Moartea lui Irod, 12:20-23  Răspîndirea Cuvîntului, 12:24-25  III. Creştinismul – către marginile pămîntului, 13:1-28:31  A. Prima călătorie misionară, 13:1-14:28  Evenimentele din Antiohia, 13:1-3  Evenimentele din Cipru, 13:4-12  Evenimentele din cetăţile Galatiei, 13:13-14:20  Evenimentele din drumul de întoarcere, 14:20-28  B. Consiliul de la Ierusalim, 15:1-35  Deosebirea de vederi, 15:1-5  Discuţia, 15:6-18  Decizia, 15:19-29  Comunicarea hotărîrii în Antiohia, 15:30-35  C. A doua călătorie misionară, 15:36-18:22  Formarea echipei misionare, 15:36-40  A doua vizită la Biserici, 15:41-16:5  Trecerea în Europa, 16:6-10  Lucrarea în Filipi, 16:11-40  Lucrarea în Tesalonic, Berea şi Atena, 17:1-34  Lucrarea în Corint, 18:1-17  Încheierea călătoriei, 18:18-22  D. A treia călătorie misionară, 18:23-21:26  La Efes: Puterea Cuvîntului, 18:23-19:41  În Grecia, 20:1-5  Asia Mică: Troa şi presbiterii din Efes, 20:6-38  Din Milet la Cezareea, 21:1-14  Pavel în Biserica din Ierusalim, 21:15-26  E. Călătoria spre Roma, 21:27-28:31  Arestarea şi cuvîntarea de apărare, 21:27-22:29  Pavel înaintea Sinedriului, 22:30-23:10  Pavel escortat spre Cezareea, 23:11-35  Pavel se apără înaintea lui Felix, 24:1-27  Pavel se apără înaintea lui Festus, 25:1-27  Pavel se apară înaintea lui Agripa, 26:1-32  Călătoria pe mare şi naufragiul, 27:1-44  Pavel în Malta şi spre Roma, 28:1-16  Pavel la Roma, 28:17-31

Epistolele Noului Testament

Înainte de a trece la un studiu asupra fiecărei epistole în parte, se cade să ne oprim  puţin şi să aruncăm o privire de ansamblu asupra locului pe care îl ocupă grupul de  epistole în întregul Scripturii.  În Biblie există ordine şi armonie. Cînd vom ajunge în cer, vom continua să ne  minunăm de extraordinara complexitate şi frumuseţe a acestei Cărţi scrise de Duhul  Sfînt al lui Dumnezeu.  Cei ce au studiat Vechiul Testament ştiu că cele 66 de cărţi ale lui sînt aşezate  simetric în grupe distincte. Există un „ritm” al simetriei numerice în care a fost alcătuit  Vechiul Testament. Acest ritm este dat de succesiunea de cifre: 17+5+17 sau mai  amănunţit: (5+12)+5 + (5+12). În acest ritm, mesajul trece de la cărţile istorice la  cele poetico-didactice şi ciclul se încheie cu cele profetice.  Cine studiază Noul Testament căutînd o simetrie numerică va rămîne fără o concluzie  mulţumitoare. Cărţile Noului Legămînt nu curg ritmat ca cele ale Vechiului Testament.  Ele se întrepătrund într-o construcţie interioară logică alcătuind un monument al  biruinţei Evangheliei. Am putea numi această aranjare a celor 27 de cărţi din Noul  Testament: „Arcul de triumf al credinţei creştine”.  Iată mai jos reprezentarea grafică a aranjării celor 27 de cărţi:  1 Timotei 2 Timotei Tit Filimon 2 Tesaloniceni Apocalipsa 1 Tesaloniceni Iuda Coloseni 3 Ioan Filipeni 2 Ioan Efeseni 1 Ioan Galateni 2 Petru 2 Corinteni 1 Petru 1 Corinteni Iacov ROMANI EVREI MATEI MARCU LUCA IOAN FAPTELE A. Această aranjare ne ajută să exprimăm cu o mai mare uşurinţă mesajul credinţei  creştine. Iată numai cîteva din concluziile extrase din această prezentare:  1. Temelia  Credinţa creştină este întemeiată pe fapte concrete, nu pe iluzii sau speculaţii  filosofice. Apostolul Pavel le spune credincioşilor din Corint: „Vă fac cunoscut, fraţilor,  Evanghelia pe care v-am propovăduit-o, pe care aţi primit-o, în care aţi rămas, şi prin  care sînteţi mîntuiţi, dacă o ţineţi aşa după cum v-am. propovăduit-o; altfel,  degeaba aţi crezut. V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că  Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat  a treia zi, după Scripturi; şi că S-a arătat lui Chifa, apoi celor doisprezece. După  aceea S-a arătat la peste cinci sute de fraţi deodată, dintre care cei mai mulţi sînt  încă în viaţă, iar unii au adormit. În urmă S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor.  După ei toţi, ca unei stîrpituri, mi S-a arătat şi mie. Căci eu sînt cel mai neînsemnat  dintre apostoli; nu sînt vrednic să port numele de apostol, fiindcă am prigonit Biserica  lui Dumnezeu” (1 Cor. 15:1-9). Istorisirea acestor evenimente se găseşte în primele 5  cărţi ale Noului Testament.  2. Stîlpul Bisericii dintre neamuri  Învăţătura Bisericii alese dintre neamuri ne este dată nouă prin Pavel, apostolul  neamurilor. Despre „isprăvnicia lui Pavel” ca trimis al lui Dumnezeu pentru neamuri  puteţi citi în multe locuri ale Noului Testament, dar mai ales în apologia lui din Galateni  1:11 – 2:10. Iată rezumatul apărării sale:  „După 14 ani, m-am suit la Ierusalim… şi le-am arătat Evanghelia, pe care o  propovăduiesc eu între neamuri, îndeosebi celor mai cu vază, ca nu cumva să alerg  sau să fi alergat în zadar… Cei ce sunt socotiţi ca fiind ceva… Aceştia, zic, ei cei  mai cu vază nu mi-au adaus nimic. Ba dimpotrivă, cînd au văzut că mie îmi fusese  încredinţată Evanghelia pentru cei netăiaţi împrejur, după cum lui Petru îi fusese  încredinţată Evanghelia pentru cei tăiaţi împrejur, căci Cel ce făcuse din Petru  apostolul celor tăiaţi împrejur, făcuse şi din mine apostolul neamurilor, mi-au dat  Mie mîna dreaptă de însoţire, ca să mergem să propovăduim; noi, la neamuri, iar ei la  cei tăiaţi împrejur.”  Mesajul lui Pavel a fost croit de Dumnezeu după specificul ascultătorilor săi dintre  neamuri şi, nu de puţine ori, i-a deranjat pe credincioşii proveniţi dintre evrei. Petru  însuşi a avut problemele lui cu Pavel. Totuşi, chiar şi Petru recunoaşte că Pavel şi-a  primit mesajul de la Domnul şi că, în esenţă, şi Pavel şi apostolii trimişi de Domnul la  evrei propovăduiesc aceiaşi „veste bună”:  „Să credeţi că îndelunga răbdare a Domnului nostru este mîntuire, cum v-a scris şi  preiubitul nostru frate Pavel, după înţelepciunea dată lui, ca şi în toate epistolele lui,  cînd vorbeşte despre lucrurile acestea. În ele sînt unele lucruri grele de înţeles, pe  care cei neştiutori şi nestatornici le răstălmăcesc ca şi pe celelalte Scripturi, spre  pierzarea lor” (2 Petru 3:15-16). Specificul isprăvniciei lui Pavel l-a constituit „taina Bisericii” despre care vorbeşte el în  Efeseni 3:1-21. Vă îndemnăm să citiţi întregul pasaj din care noi spicuim doar  următoarele:  „Iată de ce eu, Pavel, întemniţatul lui Isus Cristos pentru voi, neamurilor…  (Dacă cel puţin aţi auzit de isprăvnicia harului lui Dumnezeu, care mi-a fost dată faţă  de voi. Prin descoperire dumnezeiască am luat cunoştinţă despre taina aceasta… Că  adică neamurile sînt împreună moştenitoare cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi şi  iau pane cu noi la aceiaşi făgăduinţă în Cristos Isus, prin Evanghelie…”).  Ca un desăvîrşit pedagog, Pavel şi-a aranjat mesajul Evangheliei într-o structură  simplă şi clară, uşor de înţeles şi lesne de ţinut minte. Cele trei secţiuni ale mesajului  propovăduit de el au fost: Credinţa, Dragostea, şi Nădejdea. Credinţa trata  problemele trecutului, Dragostea se ocupa de viaţa de înviere şi de sfinţire, iar  Nădejdea grupa învăţăturile despre evenimentele viitoare. Această metodă a lui Pavel  se observă din felul în care se adresează bisericilor în epistole, atenţionîndu-le asupra  lucrurilor în care erau deficitare:  „Acum dar, rămîn acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare  dintre ele este dragostea” (1 Cor.l3:13).  „De aceea şi eu, de cînd am auzit despre credinţa… şi despre dragostea voastră… mă rog ca să pricepeţi care este nădejdea…”(Efeseni 1:15-18)  „…am auzit despre credinţa voastră… şi despre dragostea voastră… din pricina  nădejdii care vă aşteaptă…” (Col. 1:4-5).  „…căci ne aducem aminte… de lucrarea credinţei voastre, de osteneala dragostei  voastre şi de tăria nădejdii în Domnul nostru Isus Cristos!” (1 Tesal. 1:3).  „…credinţa voastră merge mereu crescînd, şi dragostea fiecăruia… se măreşte tot  mai mult. Aceasta este o dovadă lămurită despre dreapta judecată a lui Dumnezeu,  întrucît veţi fi găsiţi vrednici…” (2 Tesal. 1:3-5).  Aceasta „învăţătură a Bisericii creştine” este aşezată în primele 9 Epistole ale Noului  Testament, grupate în stîlpul din stînga a schemei prezentate. Structural, primele 4  epistole vorbesc despre Cruce, ca esenţă a doctrinei despre mîntuire. Deasupra lor  este clădită apoi grupa următoarelor 3 care se ocupă cu Biserica, ca trup spiritual  armonios al celor care au crezut în Cruce. Urmează deasupra grupa ultimelor 2 care  prezintă Venirea Domnului ca eveniment sigur şi ca sursă de motivaţie pentru  perseverenţa sfinţilor.  3. Stîlpul Bisericii evreieşti  Mesajul adresat creştinilor proveniţi dintre evrei este grupat în cea de a doua parte a  Noului Testament. Cei care au fost folosiţi de Domnul pentru această lucrare au fost  „stîlpii” bisericii din Ierusalim: Iacov, Petru, Ioan şi Iuda (Galateni 1:18-19; Fapte  15:7, 13).  Epistolele adresate evreilor sînt tot în număr de 9, grupate în stîlpul din partea  dreaptă a schemei prezentate. Ele încep cu cea adresată de Duhul Sfînt chiar aşa,  „evreilor” şi culminează cu cea adresată de însuşi Domnul Isus, ca o „apocalipsă”  („descoperire”) a evenimentelor prin care va trece pămîntul.  Caracterul lor creştin, fac ca aceste epistole să fie abordabile şi folositoare pentru  toţi creştinii. Totuşi, la o cercetare mai atentă, fiecare dintre ele îşi va dezvălui  aroma ei proprie evreiască. S-a spus, de exemplu, că „Apocalipsa” este o carte  neglijată astăzi de Biserică. Conţinutul ei este pentru mulţi obscur şi rupt de lupta  noastră de zi cu zi cu păcatul. Sînt predicatori care nu citesc această carte cu anii!  Cum se explică aceasta?  Explicaţia este simplă: Biserica trăieşte cu învăţătura dată de la Romani la  Tesaloniceni. Apocalipsa este o carte a evreilor. Cînd îi va veni vremea, evreii o vor  înţelege şi o vor preţui cum se cuvine. Majoritatea evenimentelor descrise în cartea  Apocalipsa se petrec după răpirea Bisericii şi este semnificativ faptul că numele de  Biserică nici nu apare dincolo de capitolul 3 al cărţii.  Iacov scrie „către cele doisprezece seminţii care sînt împrăştiate” (Iacov 1:1). Petru  trimite scrisori către „aleşii care trăiesc ca străini, împrăştiaţi prin Pont, Galatia,  Capadocia, Asia şi Bitinia” (1 Petru 1:1; 2 Petru 3:1). Ioan le scrie unor credincioşi evrei (3 Ioan 7). Iuda şi Apocalipsa sînt evreieşti în aluzii şi conţinut.  4. Frontonul  Cei doi stîlpi ai arcului sînt consolidaţi de epistolele adresate lucrătorilor din Biserică.  Ele sînt aşezate semnificativ chiar între cele două grupe de epistole amintite anterior.  În cele 4 epistole pastorale, „Meşterul zidar” Pavel îşi instruieşte colaboratorii,  învăţîndu-i cum să „împartă drept Cuvîntul adevărului” (2 Tim. 2:15), şi cum „să se  poarte în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu” (1 Tim.3:15)  Grija de căpătîi a acestor lucrători din vremea Bisericii trebuia să fie recunoaşterea  complexităţii situaţiei, recunoaşterea diferenţelor dintre oamenii cu care aveau de  lucrat şi dobîndirea unei strategii de lucru care să-i învrednicească să se poarte în  aşa fel încît „să nu fie pricină de păcătuire nici pentru iudei, nici pentru Greci, nici  pentru Biserica lui Dumnezeu” (1 Cor. 10:32).  Reprezentarea grafică a cărţilor Noului Testament sub forma unui arc de triumf  deschide orizontul unor meditaţii şi comentarii care ar merita scrierea unui volum  întreg de studii. Noi ne mărginim aici să sugerăm doar cîteva din ideile generale ale  unui astfel de studiu.  a. În întregul scrierilor există un progres continuu dinspre încununarea lui Isus cu spini  pe Cruce înspre momentul încununării cu slavă din Noul Ierusalim.  În „Epistolele Bisericii” se desfăşoară o creştere continuă. Primele 4 vorbesc despre  Cruce, următoarele 3 despre Biserică, iar ultimele 2 anunţă viitoarea Venire a  Domnului.  În „Epistolele creştinilor evrei” creşterea este de la accentul pus pe „credinţă” şi  „fapte” din primele 2 epistole (Evrei, Iacov), la accentul pus pe „nădejde” şi  „creştere” în următoarele două (1, 2 Petru). Celelalte 4 vorbesc despre „dragoste” şi  despre importanţa luptei pentru păstrarea „credinţei” (1, 2, 3 Ioan, Iuda), în timp ce  „Apocalipsa” încununează totul, vorbindu-le celor „biruitori” despre „răsplătire”.  b. Între cei doi „stîlpi” ai arcului există corespondenţe fascinante. Ei se contrastă şi  se completează reciproc.  Amîndoi „stîlpii” pornesc cu cîte un veritabil tratat de doctrine – pentru Biserica  creştină acesta este Romani, iar pentru cei dintre iudei este epistola intitulată chiar  aşa: „către evrei”.  Amîndoi „stîlpii” sfîrşesc prin a anunţa revenirea Domnului şi proclamarea „ordinii  viitoare” – în primul caz avem Epistolele către Tesaloniceni, iar în al doilea,  Apocalipsa.  La începutul primului stîlp, apostolul Pavel prezintă pentru toţi oamenii mîntuirea prin  Crucea Domnului Isus drept „singura Cale”, în timp ce stîlpul evreiesc porneşte din  contextul legii lui Moise prezentîndu-L pe Isus Cristos drept „calea mai bună” („un  eliberator mai bun”, „o preoţie mai bună”, „o jertfă mai bună”, „un legămînt mai bun”,  etc.)  La capătul primului stîlp, epistolele scrise către Tesaloniceni prezintă revenirea  Domnului Isus în mod special în relaţie cu Biserica (pentru Biserică), în timp ce  varianta evreiască a celui de al doilea stîlp ni-L prezintă pe Isus Cristos revenind  pentru Israel şi în relaţie directă cu neamurile lumii.  c. Arcul ne arată ordinea în care trebuie să predicăm Adevărul creştin.  Cele trei secţiuni caracteristice din grupul celor 9 epistole ale Bisericii creştine ne  arată aceasta, în primele 4, credinţa creştină este îndemnată să privească înapoi la  Cruce şi să crească în putere. În grupul celor 3 epistole de la mijloc, dragostea este  chemată să-şi îndrepte privirile în sus, înspre Mirele ceresc şi să înveţe să depindă  numai de El, iar în ultimele 2, nădejdea este chemată să privească înainte spre  aşteptata întîlnire cu Mîntuitorul.  Într-adevăr, cel păcătos nu are nevoie la început nici de doctrina despre Biserică şi  nici de cea despre Venirea Domnului. El trebuie să afle despre Cristosul răstignit la  Cruce, aşa ca în primele 4 epistole numite şi „Evanghelistice”. După aceea, cel  răscumpărat prin sîngele Mielului şi născut din nou prin lucrarea Duhului are nevoie să  intre în părtăşia minunată a Bisericii, bucurîndu-se de desăvîrşita unitate a celor  mîntuiţi, între pămînt şi cer, credinciosul trebuie să afle acum despre „trupul” mistic al  lui Cristos, despre „Mireasa” Mielului, despre „Templul Duhului Sfînt” şi despre viaţa de  rodire.  În final, învăţătura creştină trebuie să ne poarte înspre momentul culminant al întîlnirii  noastre cu slăvitul nostru Domn, care „va schimba trupul stării noastre smerite şi-l va  face asemenea trupului slavei Sale” (Filip. 3:21)  C.J. Ellicott comenta astfel: „În Galateni şi Romani găsim (aşa cum a arătat-o şi  Reforma din secolul XVI) un tezaur de adevăr despre creştinismul personal; chiar şi  gîndul justificării, dominant în ele, duce orice suflet în situaţia de a sta faţă în faţă cu  propriile-i păcate şi cu mîntuirea, în acea criză dintre viaţă şi moarte cînd rămînem  conştienţi doar de două existenţe – a lui Dumnezeu şi a noastră înşine. Efeseni,  Filipeni şi Coloseni sînt tezaurul de adevăr despre realitatea Bisericii universale a lui  Cristos. Ideea centrală este Cristos-Capul trupului mistic alcătuiţi din toţi creştinii  veacurilor. Ce mai lipseşte?  1, 2 Tesaloniceni adaugă adevărul despre destinul final al Bisericii, culminînd istoria  existenţei ei cu intrarea în odaia de nuntă a Mielului spre săvîrşirea unirii veşnice cu  Fiul. În aceste două epistole către Tesaloniceni, doctrina despre Cruce şi aceea  despre Biserică nu apar decît foarte vag şi simplist. Accentul se pune pe perspectiva  întoarcerii Domnului pentru Biserica Sa.”

ROMANI

Epistola către Romani este „magnum opus”-ul apostolului Pavel. Niciuna dintre  celelalte scrieri ale sale nu este la fel de bogată sau de organizată. În această  scriere întîlnim deopotrivă „cunoştinţele” lui Pavel şi „cunoştinţa” lui în arta de a le  aranja într-un tratat de teologie sistematică. Dintre toate cărţile scrise cîndva,  aceasta este cea care a influenţat cel mai mult evoluţia şi cursul gîndirii creştine.  Fiecare creştin ar trebui să studieze conţinutul acestei epistole. Ea este „alfabetul”  credinţei, dar nu se opreşte aici, ci, în profunzimi, se dovedeşte busola tuturor  călătoriilor prin doctrinele Bibliei. A deveni familiar cu învăţăturile aceste scrieri este  tot una cu a fi „înrădăcinat” în credinţă şi a dobîndi certitudini divine în problemele  cruciale ale vieţii, morţii şi eternităţii.

Titlul: În originalul grec, cartea poartă titlul: „Pro Romaious” – „către Romani”.  Cetatea Romei a fost fondată în anul 735 î.Cr. şi ajunsese pe vremea lui Pavel să fie  cea mai măreaţă capitală a lumii, cu o populaţie de peste un milion de oameni.

Data: Pavel scrie această epistolă către creştinii din Roma în anul 57 d.Cr., pe cînd  se afla în oraşul Corint, în casa lui Gaiu (Rom. 16:23; l Cor. 1:14). Scrierea a ajuns la  Roma prin intermediul lui Fivi, diaconiţă a bisericii din Chencrea, unul din cartierele  portuare ale Corintului (Rom. 16:1, 2).

 Contextul istoric: Privind la vremea în care a fost scrisă această carte, vedem că  nevoia după un aşa tratat doctrinar era evidentă. Cînd Pavel s-a apucat de scris  trecuseră deja aproximativ 25 de ani de propovăduire a Evangheliei de-a lungul şi  de-a latul Imperiului Roman. Comunităţile creştine se răspîndiseră pretutindeni,  apărînd în toate colţurile Imperiului. Era inevitabil ca această nouă învăţătură să  ridice întrebări chinuitoare în inimile celor ce o întîlneau pentru prima oară. Cum se  împăca Evanghelia iertării cu „dreptatea” lui Dumnezeu? Ce mai rămînea din  „neprihănirea” cerută de Dumnezeu dacă păcătoşii erau iertaţi prin oferta gratuită a  „harului”? Ce fel de relaţie era între această „Evanghelie” şi străvechea „Lege a lui  Moise”? Nu-l desfinţa ea pe Moise? Şi ce mai rămînea din legămîntul „Avraamic”? Cum  se putea ca „neamurile” să aibă parte de privilegiile aceluiaşi legămînt făcut cu evreii?  Ce se va alege din nivelul moral, dacă se răspîndeşte acum vestea că Dumnezeu nu-i  mai priveşte pe oameni prin filtrul pretenţiilor Legii, ci prin uşa deschisă a harului? Nu  vor ajunge oare oamenii să creadă că este bine să păcătuim mai mult ca să se  înmulţească şi mai mult harul? Ce mai rămînea valabil din promisiunile făcute de  Dumnezeu Israelului? Mai rămînea în picioare statutul de popor al „legămîntului”? Va  mai avea Israelul, care-L respinsese pe Mesia, un rol în istoria viitoare a lumii? Nu  cumva „legămîntul cel nou” semnifica şi lepădarea Israelului ca popor? Multora dintre  evreii evlavioşi li se părea că noua „Cale” propusă de Pavel (Fapte 22:4; 24:22)  aruncă pe fereastră tocmai tradiţiile şi moştenirile care le erau cele mai dragi.  Iată deci că pentru mulţi se cerea o explicaţie mai clară şi cumva definitivă asupra  noii învăţături apărute în Biserica creştină.

Autorul: Exista un singur om capabil de o asemenea lucrare! Dumnezeu pregătise  deja un om care să primească această însărcinare! Lui Anania, Dumnezeu îi spusese:  „Du-te, căci el (Pavel) este un vas, pe care l-am ales, ca să ducă Numele Meu  înaintea neamurilor, înaintea împăraţilor, şi înaintea fiilor lui Israel.” (Fapte 9:15)  Cu pregătirea lui temeinică de Fariseu, cu conştiinţa lui delicată şi cu credinţa lui  puternică în religia evreilor, Pavel îşi dăduse seama, chiar mai mult decît împotrivitoni  lui, de aspectul contradictoriu al învăţăturii ce-i fusese încredinţată. Dumnezeu a  trebuit să-l convingă mai întîi pe el însuşi de temeinicia creştinismului. Faptul că a  primit „Evanghelia lui” direct prin revelaţie dumnezeiască (Gal. 1:1, 11-17), nu l-a  scutit pe Pavel de zbucium lăuntric şi de multă frămîntare sufletească. În capitolul 9  el face mărturisirea: „simt o mare întristare şi am o durere necurmată în inimă…  pentru fraţii mei, rudele mele trupeşti” (9:2-3).  S-ar cuveni să spunem acum ceva, pe scurt, despre apostolul Pavel. Dar cine poate  spune ceva „pe scurt” despre acest om extraordinar?  Iată ce scrie C.A. Fox despre marele apostol: „Mai multe calităţi, aparent  contradictorii, au fost puse împreună de Dumnezeu pentru a împleti fiinţa lăuntrică a  lui Pavel. Prin experienţa lui personală, el combină cunoştiinţe nemijlocite din cele trei  sfere sociale care-i împărţeau pe oamenii din vremea lui. A fost ales din cea mai  îngustă sectă a Iudaismului. Ca Fariseu, cunoştea legalismul evreu pe dinăuntru şi pe  dinafară. A fost scos dintr-un mediu îmbibat cu cea mai aleasă cunoştinţă a culturii  greceşti, căci şi-a trăit anii formării lui într-unul dintre cele mai importante centre de  educaţie helenistică, Tarsul Ciliciei, şi şi-a însuşit temeinic eleganţa literaturii  greceşti. Mai mult, încă de la naştere, s-a bucurat de privilegiile multiple ale celui cu  „cetăţenia Romană”. Putem spune deci că Pavel a fost evreu pînă la măduvă, Grec în cel mai deplin sens al  cuvîntului şi cetăţean Roman prin naştere. Dincolo de toate acestea, el a unit în  personalitatea sa o neobişnuită vigoare intelectuală, o mare putere a voinţei, o  simţire adîncă şi o mare compasiune pentru oameni.  Spunînd toate acestea, mai trebuie să adăugăm un lucru, probabil cel mai important  dintre toate. Iudaismul lui Pavel s-a frînt în întîlnirea directă cu Cristos pe drumul  Damascului. Convertirea lui brusca şi capitularea lui necondiţionată, l-au făcut cel mai  potrivit vas pentru a demonstra evreilor că Isus este viu şi că El este Mesia, Cel care  trebuia să vină. Experienţa lui l-a ajutat să prezinte creştinismul nu ca pe ceva  antagonist Iudaismului, ci ca pe o urmare firească, ca pe o continuare şi ca pe o  împlinire a lui.

Destinatarii epistolei: Cînd a scris această epistolă, Pavel încă nu fusese la Roma.  Avea însă dorinţa aceasta arzătoare şi plănuia să călătorească într-acolo. Apostolul  îşi dăduse seama de importanţa strategică a Bisericii stabilite în chiar capitala  Imperiului. De acolo se puteau răspîndi apoi în toată lumea învăţăturile noii Evanghelii.  Formată din evrei şi din neamuri, comunitatea creştină din Roma crescuse repede,  probabil şi prin venirea multor creştini convertiţi din alte părţi ale Imperiului. Pavel îşi  numeşte cititorii cînd evrei (2:17-29; 4:1; 7:1), cînd neamuri (1:13; 11:13-32; 15:15, 16, etc.). În încheierea scrisorii, el salută 26 persoane, dintre care două treimi  au nume greceşti.

Conţinutul cărţii: Avînd în vedere componenţa Bisericii din Roma, Pavel construieşte  o prezentare măiastră a adevărurilor măreţe ale creştinismului, care să-i dumirească  şi pe evrei şi pe cei dintre neamuri. O schiţă a întregii scrisori ar cuprinde trei secţiuni  terminate fiecare cu cîte o doxologie (8:38, 39; 11:33-36; 16:27-27)  Nu este nici o îndoială că primele 8 capitole sînt doctrinare ocupîndu-se cu doctrinele  fundamentale ale Evangheliei. Secţiunea de la mijloc are un caracter naţional,  clarificînd relaţia Israelului, ca naţiune, cu noua Evanghelie, iar ultima parte este o  porţiune devoţională, care ilustrează pe scurt aplicarea noii învăţături la viaţa  practică de toate zilele.  1. DOCTRINAL: expoziţie – Cum mîntuieşte Evanghelia pe păcătoşi.  2. NAŢIONAL: explicaţie – Cum se aplică Evanghelia Israelului.  3. DEVOŢIONAL: aplicaţie – Cum se trăieşte Evanghelia.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: În faimoasa lui „Prefaţa (a studiul epistolei  către Romani”, Martin Luther, celebrul reformator german, scrie următoarele:  „Ca să pornim la drum, trebuie mai întîi să lămurim cîteva probleme de limbaj. Este  absolut esenţial să nu începem studierea acestei epistole mai înainte de a vedea ce  înţelege Sfîntul apostol Pavel prin termeni ca: Lege, păcat, har, credinţă, neprihănire,  fire pămîntească, duh, etc. Fără lămurirea acestor termeni, citirea epistolei poate  rămîne fără nici o valoare practică.  Iată de exemplu acest cuvînt mic: „Lege”. El nu trebuie luat în înţelesul lui social  obişnuit care defineşte normele după care cetăţenii ştiu ce trebuie să facă şi ce  trebuie să nu facă. Acest aspect este valabil numai în ce priveşte legile sociale  omeneşti în care sînt judecate şi apreciate numai faptele, fără să se ţină în socoteală  atitudinea inimii.  Legea lui Dumnezeu este altfel. Dumnezeu judecă după ceea ce este în străfundurile  inimii şi de aceea Legea Lui nu se opreşte la aspectul exterior al faptelor. Ea se  pogoară în adîncimile fiinţei umane pretinzîndu-i nu numai un anumit fel de  comportament, ci şi un anumit fel de simţire. Legea lui Dumnezeu pedepseşte chiar şi  fapte aparent bune, atunci cînd acestea nu izvorăsc dintr-o pornire sinceră a inimii.  Ipocrizia şi minciuna nu sînt tolerate.  Psalmul 116:11 decretează: „Orice om este înşelător”, făcîndu-i pe toţi oamenii  mincinoşi în comportamentul lor. Într-adevăr, omul nu poate ţine din toată inima  Legea lui Dumnezeu. Este în natura noastră să ne placă parcă dinadins răul şi să nu  ne atragă ceea ce este bine. Şi dacă inima noastră nu-şi găseşte plăcerea în ce este  bine, atunci este clar că nici un om nu poate ţine în mod absolut Legea divină.  Aceasta nu înseamnă altceva decît că omul este păcătos în străfundul naturii sale şi  că această stare de păcat atrage asupra noastră mînia lui Dumnezeu, indiferent dacă  aparent trăim ca nişte oameni respectabili făcînd în exterior fapte considerate de toţi  ca fiind „bune”.  Concluzia pe care o trage Sfîntul apostol Pavel în cuprinsul capitolului 2 din epistola  către Romani este că pînă şi iudeii sînt păcătoşi, căci „nu cei ce aud Legea sînt  neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea aceasta, vor fi socotiţi  neprihăniţi” (2:13) El înţelege prin aceasta că niciunul, prin faptele făcute, nu este un  împlinitor al legii. Dimpotrivă, el îi acuză pe toţi, direct în faţă, de comiterea celor mai  flagrante încălcării ale Legii:  „Tu care zici: „Să nu preacurveşti”, preacurveşti?” (2:22).  „Căci prin faptul că judeci pe altul, te osîndeşti singur; fiindcă tu, care judeci pe  altul, faci aceleaşi lucruri” (21).  Ce vrea să spună Pavel este aceasta: „Da, ştiu că tu trăieşti în exterior o viaţă care  pare să respecte prevederile Legii şi că îi judeci pe ceilalţi care nu fac la fel ca tine;  ştiu că eşti foarte priceput să vezi paiul din ochiul aproapelui tău, dar de bîrna care îţi  împiedică vederea n-ai habar!”  „Adevărul este că şi dacă ţii în aparenţă Legea, cu fapte exterioare, din pricina  pedepsei sau de dragul răsplătirii, în lăuntrul fiinţei tale faci lucrarea aceasta fără nici  o plăcere, împotriva pornirilor naturale şi numai împins de la spate. Dacă ţi s-ar da  voie, ai face deîndată exact ceea ce acum Legea te opreşte.”  „Concluzia firească care se impune este că în lăuntrul tău, tu urăşti Legea. Atunci ce  importanţă mai are că tu îi înveţi pe alţii să nu fure, cînd ştim că tu ai hoţia în inimă,  şi ai fura din toată inima dacă te-ai lăsa dus de pornirile inimii tale? Nu vezi cîtă  ipocrizie se ascunde în dosul unei măşti de decenţă? Tu îi înveţi pe alţii, dar nu te  poţi convinge nici pe tine însuţi. De fapt, respectînd ceea ce tu, ca evreu, numeşti Lege, n-ai ajuns s-o şi înţelegi vreodată.”  Legea nu ne poate rezolva problemele, în capitolul 5 al epistolei, Sfîntul Pavel spune  clar că Legea nu a venit ca să ne facă mai buni, ci doar ca să scoată în evidenţă  păcatul. Cu cît Legea ne pretinde mai multe, cu atîta noi ne împotrivim ei, urînd-o din  toată inima.  Acesta este motivul pentru care, Pavel spune în capitolul 7:14 că: „Legea este  duhovnicească, dar eu sînt… rob păcatului”. Cum se înţelege aceasta? Iată cum:  dacă Legea ar fi fost dată numai pentru trupul exterior, ea ar fi putut fi satisfăcută  prin fapte exterioare; dar atîta vreme cît Legea este duhovnicească, nimeni nu o  poate împlini, pentru că ne este împotrivă firea noastră păcătoasă. Numai Dumnezeu  ne poate schimba inima şi ne poate dărui una care îl poate ridica pe om la nivelul Legii  lui Dumnezeu. Numai prin lucrarea de înnoire făcută de Duhul Sfînt putem ajunge să  dorim să facem voia lui Dumnezeu, nu de frica pedepsei sau din obligaţie, ci dintr-o  pornire sinceră a inimii.  „Legea, care este duhovnicească” nu poate fi împlinită decît de un om făcut  „duhovnicesc” prin lucrarea de înnoire a Duhului. Acolo unde Duhul Sfînt încă nu a  intrat, rămîne în continuare păcatul, rămîne împotrivirea tacită faţă de Lege şi  duşmănia faţă de prevederile ei. Aceasta se întîmplă cu toate că, mintal, noi  recunoaştem că voia lui Dumnezeu este bună, dreaptă şi sfîntă.  Căutaţi să vă familiarizaţi cu felul acesta de gîndire al lui Pavel şi veţi ajunge să vă  daţi singuri seama că „făcînd faptele Legii” şi „împlinirea Legii” sînt două lucruri cît se  poate de deosebite. Faptele Legii sînt însumarea a tot ceea ce face cineva din  dorinţa sinceră de a respecta perceptele divine prin strădaniile puterilor proprii. Oricît  de sincere sînt însă aceste strădanii, ele sînt însoţite mereu de o stare de  înverşunare a inimii şi de o constrîngere a pornirilor lăuntrice, care fac în ultimă  instanţă faptele exterioare tot una cu ipocrizia, golindu-le de orice valoare. Aceasta  este cauza care-l face pe Pavel să scrie în Romani 3:20:  „Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii, deoarece prin  Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului”.  Cît de caraghioşi sînt unii care-i învaţă pe cei din Biserici „să se pregătească să  primească harul făcînd faptele necesare”! Cum ar putea un om să se pregătească  făcînd faptele, atîta timp cît inima i se împotriveşte şi-l umple de fiere amară? Cum  s-ar putea ca o astfel de „faptă” făcută din obligaţie sau constrîngere a inimii să fie  plăcută înaintea lui Dumnezeu?  Pe de altă parte, a împlini Legea înseamnă a face faptele ei din dragoste, cu o inimă  voioasă şi binevoitoare, fără a simţi presiunea necesităţii sau apăsarea constrîngerii.  Această atitudine voioasă şi binevoitoare a inimii este produsul lucrării Duhului Sfînt în  lăuntrul celui mîntuit:  „…pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul  Sfînt, care ne-a fost dat” (5:5).  Dar Duhul Sfînt nu este dat decît „prin”, „în urma” şi „ca rezultat” al credinţei  mîntuitoare în Domnul Isus Cristos. Aceasta este ceea ce spune Pavel în introducerea  sa:  „Pavel… pus deoparte să vestească Evanghelia lui Dumnezeu, pe care o făgăduise  mai înainte prin proorocii Săi în Sfintele Scripturi.  „Ea priveşte pe Fiul Său, născut din sămînţa lui David, în ce priveşte trupul, iar în ce  priveşte duhul sfinţeniei dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea  morţilor; adică pe Isus Cristos, Domnul nostru, prin care am primit harul…” (Romani  1:1-5).  Schimbarea inimii se face prin lucrarea Duhului, care la rîndul Său nu este dat decît  ca rezultat al credinţei. Putem spune aşadar fără nici o ezitare că singurele fapte  bune sînt cele care sînt o consecinţă a credinţei. Numai „neprihănirea care se capătă  prin credinţă” poate împlini Legea, căci numai din meritul cîştigat de Cristos primim în  dar lucrarea Duhului care ne transformă inima făcînd-o să-i placă lucrurile cerute de  Dumnezeu.  Aceasta este de altfel şi definiţia harului, care nu este un fel de certificat pentru  libertatea de a face tot ceea ce ne pofteşte inima păcătoasă. Harul este dorinţa şi  puterea pe care ne-o dăruieşte Dumnezeu pentru a-l împlini voia Sa sfîntă.  Credinţa nu desfinţează faptele Legii, ci le face accesibile celui mîntuit:  „Deci, prin credinţă desfinţăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea”  (Rom. 3:31).  „Păcatul” este un alt termen care trebuie explicat. În Sfînta Scriptură, păcatul nu  este numai săvârşirea faptelor care încalcă prevederile Legii, ci denumeşte un întreg  complex de sentimente şi atitudini ale inimii care ne îndemnă să călcăm Legea.  Dumnezeu nu se opreşte la aparenţe, ci pune degetul direct pe rană atunci cînd „nu  se uită la ce izbeşte ochiul, ci priveşte la inimă”. Înainte de a deveni fapte, păcatele  noastre erau ascunse în cutele infinit de sensibile ale inimii:  „Dar ce iese din gură, vine din inimă, şi aceea spurcă pe om. Căci din inimă ies  gîndurile rele, uciderile, preacurciile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase,  hulele. Iată lucrurile care spurcă pe om” (Matei 15:17-20).  Prin urmare, credinţa este singura noastră cale spre neprihănire, căci credinţa ne  aduce în inimă lucrarea Duhului Sfînt.  În Ioan 16:8-9, Domnul Isus spune că singurul păcat care nu li se va ierta oamenilor  este necredinţa:  „Cînd va veni El (Duhul Sfînt) va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul,  neprihănirea şi judecata.  În ce priveşte păcatul: fiindcă ei nu cred în Mine”.  Cel ce crede are deschisă calea spre neprihănirea pornită dintr-o inimă spălată de  sîngele Domnului Isus şi înnoită de lucrarea transformatoare a Duhului. Dintr-o astfel  de inimă vor curge apoi „rîuri de apă vie, cum zice Scriptura” (Ioan 7:38).  Înainte de a exista fapte bune sau rele, există o inimă stăpînită de credinţă sau de  necredinţă Inima firii pămînteşti este rădăcina tuturor relelor. Ea este„capul şarpelui”  despre care vorbeşte Scriptura şi despre care i-a fost promis lui Adam că va fi zdrobit  sub picioarele seminţei lui (Gen 3-15)”

SCHIŢA CĂRŢII  > EPISTOLA CĂTRE ROMANI – „Neprihănirea dată-n dar”  INTRODUCERE (1:1-17)  1. Neprihănirea lui Dumnezeu este ceea ce ne trebuie  l:18-1:32 Omenirea L-a părăsit pe Dumnezeu şi a pierdut neprihănirea.  2:1-2:16 neamurile, fără Lege, sînt vinovate.  2:17-3:8 iudeii, sub Lege, sînt şi ei vinovaţi.  3:9-3:20 Rezultatul: Vinovăţia întregii omeniri.  2. Neprihănirea lui Dumnezeu ne este dăruită  3:21 Nu prin ţinerea Legii.  3:22, 23 Prin credinţă (calea).  3:24 Din harul divin acordat (izvorul).  3:24, 25 În urma morţii lui Cristos (prilejul).  3:26-31 Fără plată pentru neamuri, ca şi pentru evrei (scopul).  4:1-25 Exemplificată în Avraam şi în David (exemplele).  5:1-11 Are ca urmare mari binecuvîntări (rezultatul).  5:12-21 Rezumatul: Mîntuirea este oferită întregii omenirii.  3. Neprihănirea lui Dumnezeu este realizată în noi  6:1-13 Noi am murit faţă de păcat şi trăim pentru Dumnezeu.  6:14-7:25 Noi am murit faţă de Lege şi trăim sub har.  8:1-13 Noi am murit faţă de fire şi trăim prin Duhul.  4. Neprihănirea lui Dumnezeu ne este asigurată  8:14-25 Sîntem fii şi ne aşteaptă slava.  8:26-27 Mijlocirea Duhului  8:28-34 Scopul etern al Tatălui  8:35-39 Dragostea statornică a Fiului.  5. Neprihănirea lui Dumnezeu este la lucru pentru noi  Cap.9 Israelul a fost ales în trecut.  Cap. 10 Israelul este îndepărtat în prezent.  Cap.11 Israelul va fi restaurat în viitor.  6. Neprihănirea lui Dumnezeu este arătată prin noi  Cap.12, 13 În cadrul activităţilor spirituale, sociale şi cetăţeneşti.  Cap.14-16 În cadrul părtăşiei şi slujirii noastre creştine.

1 CORINTENI

Probabil că nici una dintre epistolele apostolului Pavel nu a fost scrisă unui grup mai  frămîntat de probleme, de compromisuri cu păcatul şi de lupte ca această scrisoare  adresată creştinilor din oraşul Corint. Au existat glasuri care au spus că Biserica din  Corint poate fi numai în parte şi cu greu considerată o Biserică „creştină”. Totuşi,  faptul că Pavel o numeşte aşa şi mai ales faptul că Duhul Sfînt a socotit că scrisorile  adresate de apostol credincioşilor de acolo merită să fie păstrate în canonul Noului  Testament, ne îndeamnă să avem o altă părere. Este bine să stăruim cu atenţie  asupra acestei Biserici şi să vedem ce mesaj găsim în epistolele adresate ei pentru  viaţa Bisericilor de astăzi.

Titlul: În originalul grec, cartea se numeşte: „Pros Korinthious A” – „Către Corinteni A”  (sau „întîia”).

Autorul: Pavel este nu numai autorul acestei epistole, ci şi fondatorul Bisericii din  Corint (1 Cor. 4:14-15).

Contextul scrierii: Corintul era un mare centru comercial, cultural, religios şi vai, un  mare centru al desfrîului. Intrarea apostolului în oraş s-a petrecut la mai bine de o  sută de ani după ce Iulius Cezar reconstruise cetatea, transformînd-o într-o nouă  capitală a Ahaiei. Din punct de vedere maritim, Corintul era un oraş situat pe  promontoriul dintre două porturi: Chencrea la est şi Laceum la vest. Această poziţie  i-a asigurat accesul traficului maritim comercial din toată lumea. Cînd spuneai Corint,  spuneai afluenţă materială, tranzacţii comerciale, garnizoane militare, lux, afluenţă  materială şi… iar afluenţă materială. Cînd Pavel aminteşte de: „aur, argint şi pietre  preţioase” în capitolul 3, el vorbeşte cu oameni care cunoşteau foarte bine valoarea  acestor mărfuri.  La 16 kilometri de porţile cetăţii se întindeau cîmpurile destinate Jocurilor Istmice, un  corespondent al Jocurilor Olimpice de astăzi. Din patru în patru ani veneau acolo  atleţi din toată lumea să se întreacă în tot felul de jocuri dintre care cursele, boxul şi  luptele erau cele mai renumite. Pavel face aluzie la aceste întreceri în capitolul 9.  Sus pe înălţimea Acropolis, dominînd şi la propriu şi la figurat cetatea, se înălţa mîndru  Templul Afroditei, zeiţa iubirii şi a fertilităţii. O mie de preotese practicau prostituţia  ca parte a ritualului de închinăciune. Corintul era un oraş al viciului. Pe străzi se  plimbau bărbaţi homosexuali care-şi lăsaseră părul să crească ca la femei. Vorbind despre ei, Pavel scrie în l Cor. 11:4:  „Nu vă învaţă chiar şi firea că este ruşine pentru un bărbat să poarte părul lung…”  Ne putem închipui ce mare trebuie să fi fost dezgustul lui Pavel la vederea decadenţei  morale din jur. Nici în Antiohia nu întîlnise o aşa combinaţie de „înţelepciune” lumească  şi imoralitate animalică. În toată Biblia nu se găseşte o descriere mai vie a stării de  păcat a omenirii decît aceea făcută de Pavel în capitolul 1 al epistolei către Romani.  Este suficient să spunem că acel comentariu trist fusese scris pe vremea în care  apostolul se afla în cetatea Corintului.  Pavel a venit la Corint după ce vizitase Atena. Acolo avusese o experienţă nu prea  încurajatoare cu cei ce-l ascultaseră (Fapte 17:15-34). Probabil că starea lui  sufletească nu era prea bună. Grecia nu părea să fie un cîmp bun pentru Evanghelie.  După îngîmfata Atena, a urmat decăzutul Corint! Nu-i de mirare că Dumnezeu a  trebuit să i se arate noaptea şi să-l încurajeze:  „Noaptea, Domnul a zis lui Pavel într-o vedenie: „Nu te teme; ci vorbeşte şi nu tăcea,  căci Eu sînt cu tine; şi nimeni nu va pune mîna pe tine, ca să-ţi facă rău: vorbeşte,  fiindcă am mult norod în această cetate”. Aici a rămas un an şi şase luni, şi învăţa  printre Corinteni Cuvîntul lui Dumnezeu” (Fapte 18:9-10).  Primii cu care s-a întîlnit Pavel au fost Aquila şi Priscila, evrei creştini, victime a expulzării evreilor din Roma sub Claudiu Cezar. Pentru că se ocupau şi ei cu facerea  corturilor, casa lor a devenit şi casa lui Pavel. După ce Sila şi Timotei, care fuseseră  în Macedonia, au întregit echipa misionară, Pavel s-a dedat cu totul propovăduirii,  fiind susţinut material de ceilalţi (Fapte 18:5).  În Fiecare zi de Sabat el predica în Sinagogă „dovedind iudeilor că Isus este  Cristosul”. Două convertiri notabile s-au produs ca urmare a predicării: Iust, un evreu  a cărui casă era vecină cu Sinagoga şi-n casa căruia s-a mutat Pavel, şi Crisp,  fruntaşul Sinagogii, care s-a întors la Domnul cu toată casa lui (Fapte 18:7-8) Aşa a  luat fiinţă Biserica Nou Testamentală din Corint alcătuită din bărbaţi şi femei, evrei şi  dintre neamuri, sclavi şi oameni liberi. Despre caracterul şi caracteristicile acestei  adunări găsim ceea ce spune Pavel în cap.l:26-31 şi 6:9-11:  „De pildă, fraţilor, uitaţi-vă la voi care aţi fost chemaţi: printre voi nu sînt mulţi  înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales…”, „Nu ştiţi că cei  nedrepţi nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi în privinţa aceasta:  nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici malahii, nici sodomiţii, nici  hoţii, nici cei lacomi, nici beţivii, nici defăimătorii, nici răpăreţii nu vor moşteni  Împărăţia lui Dumnezeu. Şi aşa eraţi unii din voi! Dar aţi fost spălaţi, aţi fost  sfinţiţi…”

Conţinutul cărţii: 1 Corinteni este o scrisoare plină de mînie, de mustrare, de  corectare şi de învăţătură. După cele 18 luni petrecute în Corint, Pavel a plecat la  Efes unde a stat 3 ani de zile. Fiind acolo, el a primit o scrisoare din partea  credincioşilor din Corint în care i se cerea părerea despre căsătorie şi despre carnea  rămasă de la jertfele păgîne. Trei foarte cunoscuţi membrii ai adunării din Corint i-au  adus lui Pavel scrisoarea la Efes: Ştefanas, Fortunat şi Ahaic (1 Cor. 16:17, 18). Nu  încape nici o îndoială că între Pavel şi aceşti trei fraţi din Corint au avut loc discuţii  amănunţite din care apostolul a aflat despre starea decăzută a credincioşilor  Corinteni. Răspunsul lui Pavel este îndreptat deci nu numai spre problemele ridicate de  ei, ci înspre combaterea şi corectarea tuturor relelor despre care aflase.  Situaţia ar putea fi descrisă în aceste cuvinte: Cei din Corint fuseseră cu adevărat  întorşi la Cristos şi formau acum o adunare de copii ai lui Dumnezeu. Ei o rupseseră în  teorie pentru totdeauna cu idolatria şi cu practicile idolatre. Totuşi, ei nu puteau,  peste noapte, să se desprindă de ceea ce fusese aşezat an după an „în ei” şi nu  ştiau cum să se deslipească de ceea ce continua să se întîmple „în jurul lor”. Practica  vieţii lor nu se ridicase la nivelul „teoriei”.  Misionarii de astăzi ne povestesc despre situaţii asemănătoare în care se găsesc unii  convertiţi din ţările păgîne. Acceptarea lui Cristos este amestecată adeseori cu forme  tradiţionale de idolatrie străveche. Oamenii nu se pot desprinde imediat de „formele”  care le-au dat identitatea naţională timp de secole. Se ajunge astfel la o stare de  impas, pe care unii încearcă să o depăşească pe calea compromisurilor. Aşa şi-au  făcut loc în Biserică, de-a lungul veacurilor, tot felul de sărbători şi de obiceiuri  păgîne ca: rugăciunea pentru cei morţi, teama de spiritele celor morţi, pomana pentru  sufletul morţilor, cultul regenerării de la schimbarea anilor, descîntecele şi sărbătorirea  unor zile preluate din calendarele păgîne. În relaţia cu păcatul, compromisul înseamnă  însă „robie” spirituală (6:12). Corintenii au avut nevoie ca cineva să le spună că nu  există nici o cale de mijloc: ori cu Dumnezeu, ori cu lumea păgînă. O alegere trebuia  făcută şi această alegere trebuia făcută repede. Acesta este în esenţă mesajul din l  Corinteni 5 şi 6. Duhul Sfînt este întristat într-o adunare în care este tolerat păcatul:  „Nu ştiţi că voi sînteţi Templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în  voi?… căci Templul lui Dumnezeu este sfînt şi aşa sînteţi şi voi”(3:16-17}…”să fi fost  dat afară din mijlocul vostru”, „Daţi afară dar din mijlocul vostru pe răul acela”(5:2,  13) „Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul vostru şi  în duhul vostru, care sînt ale lui Dumnezeu” (6:20)

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Una dintre cele mai frumoase lecţii pe care le  dă Pavel Corintenilor este lecţia exemplului personal. Ca reprezentant al lui Cristos  într-o lume pierdută, apostolul se dă pe sine pildă celor din greu încercata Biserică a  Corintului. Sub presiunea lumii, credincioşii din toate timpurile au avut nevoie de lideri  care nu numai să le spună ce au de făcut, ci să le şi arate cum trebuie trăită viaţa  creştină. În capitolul 4:16 el spune: „de aceea vă rog să călcaţi pe urmele mele”,  adăugînd în capitolul 11:1: „Călcaţi pe urmele mele, întrucît şi eu calc pe urmele lui  Cristos”.   Iată cele zece pasaje în care Pavel se dă drept exemplu demn de urmat:  1. Loialitate în mesaj, metodă şi motivaţie (2:1-5).  2. Seriozitate în punerea temeliei şi în zidirea de deasupra (3:10-23).  3. Credincioşie în lucrul încredinţat lui (4:1-6)  4. Răbdare în suferinţele pentru Cristos. 4:9-16  5. Consideraţie pentru fratele mai slab. 6:12; 8:13  6. Renunţare la drepturi şi privilegii. 9:12-18  7. Negare de sine pentru cîştigarea altora. 9:19-23  8. Autodisciplinare a trupului şi a comportamentului. 9:27; 10:33  9. Stăpînire de sine în adunările publice. 14:18-20  10. Rîvnă şi recunoştinţă. 15:9-10

SCHIŢA CĂRŢII  Introducere (1:1-9)  I. MUSTRARE PENTRU DEZBINARE 1 – 6  (Corintenii se complăceau în a da slavă oamenilor -1:12)  Partidele ataşate oamenilor sînt rele:  – pentru că mîntuirea prin Cruce înlătură orice fel de înţelepciune omenească  (v.18-31)  – deoarece adevărata înţelepciune este dată de Duhul Sfînt; ea nu aparţine oamenilor  (v.5-13)  – deoarece „învăţătorii” nu sînt decît „slujitori”; puterea este a Domnului (3:5, 6, 21;  4:1)  – atîta timp cît această „fală” (5:2) este ipocrită (5:6), căci credincioşii continuau să  se complacă în mijlocul unor păcate murdare ca incestul, dările în judecată şi  abuzurile de tot felul.  II. RĂSPUNSURI LA PROBLEME RIDICATE 7-15  (Corintenii i-au scris lui Pavel despre aceste probleme – 7:1)  cap. 7 – Răspuns la problema: „căsătorie sau celibat?”  cap. 8-10 – Despre carnea rămasă de la jerfele păgîne. Principiul (cap.8), exemplul lui Pavel (9),  avertismente din Scriptură (10),  rezolvarea (10:23-11:1)  cap.11 – Ţinuta femeii în adunare (v.2-16) şi comportarea la Cina Domnului  (v.17-34).  cap. 12-14 – Răspuns în problema darurilor spirituale. Distribuite de Duhul (12),  sărace fără dragoste (13), inferioare profeţiei (14).  cap. 15 – Răspuns la problema învierii sfinţilor. Relaţia cu învierea lui Cristos (v. 1  -19), perspectiva (v.20-34), trupurile celor înviaţi (v.35-49), „taina” (v.50-58).  Apendice – cap. 16

2 CORINTENI

„V-am scris cu multă mîhnire, şi cu strîngere de inimă, cu ochii scăldaţi în lacrimi, nu  ca să vă întristaţi, ci ca să vedeţi dragostea nespus de mare pe care o am faţă de  voi” (2 Cor. 2:1).

 Titlul: în originalul grec, cartea se numeşte: „Pros Korinthious B”- „Către Corinteni B ”  (sau a doua”).

Autorul: S-ar putea ca alte epistole să fie mai profunde decît aceasta, dar niciuna  dintre ele nu este mai caldă şi mai personală ca ea. În niciuna din celelalte nu se  revarsă inima lui Pavel mai plenar ca în aceasta şi din nici o alta nu aflăm mai multe  despre viaţa şi frămîntările apostolului.

Data: Asa cum am văzut deja, cea dintîi epistolă a lui Pavel către Corinteni a fost  scrisă pe cînd apostolul se află în Efes (1 Cor.l6:8). La scurt timp după scrierea ei, el  a fost obligat să fugă din cetate din pricina răscoalei puse la cale de argintarul  Dimitrie şi de ceata lui idolatră. Zelul pentru zeiţa lor Artemis (Diana) şi mai cu seamă  preocuparea pentru cîştigul lor de făcători de machete ale Templului păgîn, i-a ridicat  pe aceştia împotriva lui Pavel şi a Evangheliei (Fapte 19:21-41).  De la Efes, apostolul a plecat înspre Troa, apoi a trecut prin provinciile nord-estice  ale Mării Egee pentru a ajunge în ţinuturile Macedoniei. După ce a vizitat bisericile de  acolo, Pavel s-a îndreptat spre sud, ajungînd iarăşi în Grecia, vizitînd din nou Ahaia şi  Corintul şi zăbovind acolo încă trei luni de zile (Fapte 20:1-3). Era a treia vizită pe  care avea să le-o facă celor din Corint (2 Cor. 12:14; 13:1).  În intervalul de timp scurs între plecarea şi reîntoarcerea în Corint, Pavel a scris  această a doua epistolă. Locul scrierii a fost probabil Filipi, iar circumstanţele prin  care trecea apostolul au fost dintre cele mai chinuitoare.

 Contextul scrierii: Pavel scrie aceste rînduri dintr-una din cele mai grele şi mai  întunecate situaţii în care s-a aflat vreodată. Apostolului i-a fost dat să  experimenteze necazul şi deznădejdea pentru ca să ne poată scrie nouă şi să ne  ajute să trecem la rîndul nostru prin clipele noastre de încercare (2 Cor. 1:3-4).  Lui Pavel nu-i era indiferent ceea ce se putea petrece în Corint. Credinciosul său  tovarăş de lucru, Tit, ar fi trebuit să-l aştepte deja la Filipi, cu un raport despre cele  petrecute în cetate după plecarea sa. Faptul că el întîrzia să apară nu făcea decît să  sporească şi mai mult neliniştea şi temerile apostolului (2 Cor. 2:12, 13). De fapt,  asupra lui Pavel se aruncaseră parcă dintr-o dată toate îndoielile, toate dezamăgirile  şi toate atacurile diavolului, cufundîndu-l pe încercatul apostol într-unul din cele mai  negre şi mai sfîşietoare momente din întreaga lui carieră de luptător pentru propăşirea  şi apărarea Evangheliei:  „Căci şi după venirea noastră în Macedonia, trupul nostru n-a avut nici o odihnă. Am  fost necăjiţi în toate chipurile: de afară lupte, dinăuntru temeri” (7:5)  Se părea că cei din Corint erau cu totul porniţi împotriva lui. Pe de altă parte Galatia  căzuse pradă ereziilor iudaizatoare şi acceptaseră „o altă Evanghelie” (Galat. 1:6-9).  În Efes, scăpase ca prin urechile acului din mîinile lui Dimitrie şi a celor ce au aţîţat  cetatea împotriva lui. Se luptase cu oameni, dar lupta fusese atît de cruntă încît  apostolul o aseamănă cu o luptă de gladiatori împotriva, „fiarelor” (1 Cor. 15:32).  Gîndul că îşi lăsase mica turmă de urmaşi ca pe nişte miei în mijlocul lupilor nu-i da  odihnă. Sub acest potop de grijuri, sănătatea lui a cedat din nou făcînd loc unui atac  de boală, care ameninţa să-i curme viaţa:  „În adevăr, fraţilor, nu voim să vă lăsăm în necunoştinţă despre necazul care ne-a  lovit în Asia, de care am fost apăsaţi peste măsură de mult, mai pe sus de puterile  noastre, aşa că nici nu mai trăgeam nădejde de viaţă. Ba încă ne spunea gîndul că  trebuie să murim…” (2 Cor. l:8-9).  Dumnezeu avea însă alte planuri cu Pavel. Tit soseşte din Corint cu veşti  îmbucurătoare. Ca un răspuns dat primei epistole a lui Pavel, prin biserica din Corint  trecuse focul curăţitor al pocăinţei. Asprimea condamnărilor apostolului, disciplina  anunţată de el, mustrarea şi atenţionarea căzuseră pe un pămînt bun, pregătit de  Dumnezeu şi care nu zăbovise să dea la iveală roade de pocăinţă (2 Cor. 7:6:16).  Într-atît de bucuros a fost Pavel de raportul dat de Tit, încît s-a aşternut imediat la  scris şi le-a trimis această a doua scrisoare. Tit a călătorit cu ea înapoi la Corint ca  să se desăvârşească lucrarea bună începută acolo (8:16, 17, 23).

Cuprinsul cărţii: Oricît de îmbucurător a fost raportul dat de Tit lui Pavel, el a  cuprins şi aspecte problematice care nu puteau fi trecute cu vederea. Chiar dacă cei  din Corint dăduseră dovadă că au o mare rîvnă în ce priveşte sfinţenia, nu se poate  spune că toţi au primit sfaturile lui Pavel. Pavel îşi exprimă poziţia faţă de aceştia în  mod clar:  „De multă vreme voi vă închipuiţi că vrem să ne apărăm înaintea voastră! Noi vorbim  înaintea lui Dumnezeu în Cristos; şi toate aceste lucruri le spunem, prea iubiţilor,  pentru zidirea voastră. Fiindcă mă tem ca nu cumva, la venirea mea, să vă găsesc  aşa cum n-aş vrea să vă găsesc şi eu însumi să fiu găsit de voi aşa cum n-aţi vrea.  Mă tem să nu găsesc gîlceavă, pizma, mînii, dezbinări, vorbiri de rău, bîrfeli, îngîmfări,  tulburări. Mă tem ca la venirea mea la voi, să nu mă smerească din nou Dumnezeul  meu cu privire la voi, şi să trebuiască să plîng pe mulţi din cei ce au păcătuit mai  înainte, şi nu s-au pocăit de necurăţiei, curvia şi spurcăciunile, pe care le-au făcut”  (2 Cor. 12:19-21).  Unii dintre Corinteni începuseră să critice unele aşa zise „neajunsuri şi slăbiciuni” ale  apostolului. „Persoana” lui Pavel era atacată în mod special. Iată cîteva din lucrurile  de care îl învinuiau adversarii lui din Corint:  a. Laşitate şi fugă de suferinţe în faţa prigoanei. (Pavel răspunde în 11:23-33)  b. Şovăială şi nestatornicie în felul în care-şi schimba mereu planurile. (Pavel  răspunde în 1:15-23)  c. Lipsa de scrisori de „acreditare” din partea Bisericii din Ierusalim. (Pavel răspunde  în 3-1-5-12:11-13)  d. Simplitatea şi lipsa de elocvenţă a felului lui de vorbire. (Pavel răspunde în l: 12;  10:10 şi 11:6)  e. Aparenta lui lipsă de personalitate. (Pavel răspunde în 10:10-13)  f. Plăcerea lui de a se muta din loc în loc. (Pavel răspunde în 10:13-18)  g. Poziţia lui dubioasă în ceea ce priveşte Legea lui Moise. (Pavel răspunde în cap.3 şi  4)  h. Rîvna lui suspectă în adunarea de ajutoare materiale. (Pavel răspunde în cap.8;  7:2; 12:14-16)  i. Zvonul despre anumite experienţe „în spirit” care-i făceau discutabilă sănătatea  mintală. (Pavel răspunde în 5:13; 12:1-10)  Oricît de neplăcută i-ar fi fost lui Pavel justificarea în faţa oamenilor, ea trebuia  făcută deoarece la mijloc era nu numai persoana sau reputaţia lui, ci lucrarea lui în  biserica din Corint şi credibilitatea lui în celelalte biserici. Eficienţa întregii lui lucrări  depindea şi de felul în care îl înţelegeau oamenii.  Iată motivele pentru care s-a născut această a doua epistolă către cei din Corint.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Această epistolă este o pledoarie de apărare  a lui Pavel. Din ea aflăm despre necazurile apostolului şi despre felul în care-l tratau  unii credincioşi din Biserici. Epistola trece însă dincolo de lămurirea poziţiei lui Pavel  între credincioşii Corintului. În textul ei găsim unele dintre cele mai frumoase pasaje  de teologie creştină. Iată numai cîteva dintre ele: „făptura cea nouă” (2 Cor.  5:17-19), „esenţa predicării creştine” (2 Cor. 4:5, 6; 5:17-19), „vasul de lut” (2 Cor.  4:7-18), descoperirile lui Pavel (2 Cor. 12:1-6) şi „ţepuşul” trimis pentru smerire (2  Cor. 12:7-10).

SCHIŢA CĂRŢII  Introducere (1:1, 2)  1. Pavel dă socoteală de activitatea sa.  (Pavel- lucrătorul)  (A) în ce priveşte motivaţia sa (cap. 1 -2)  Planurile lui Pavel (1:12-2:4)  Iertarea celui pedepsit (2:5-13)  Slujba apostolului (2:14-17)  (B) în ce priveşte caracterul mesajului său (cap.3-5)  Un mesaj al vieţii noi (3:1-6)  Un mesaj al Noului Legămînt (3:7-18)  2. Pavel îşi îndeamnă urmaşii  (Pavel – părintele spiritual)  (A) în ce priveşte lucrurile spirituale (cap.6-7)  Împotriva „înjugărilor nepotrivite” (6:14-18)  (B) în ce priveşte lucrurile materiale (cap.8-9)  Dărnicia creştină (8:1-15)  3. Pavel răspunde criticilor (Cap. 10-13)  (Pavel – Apostolul)  (A) criticii şi acuzaţiile lor Autoritatea apostolului (10:1-19)  Purtarea lui Pavel (11:1-15)  Suferinţele lui Pavel (11:16-33)  Descoperirile lui Pavel (12:1-6)  Ţepuşul lui Pavel (12:7-10)  (B) Apostolul şi dovezile apostoliei lui  Semnele apostoliei (12:11-21)  Îndemn la pocăinţă (13:1-10)  Concluzie (13:11-14)

GALATENI

„O galateni nechibzuiţi! Cine va fermecat pe voi? Copilaşii mei, pentru care iarăşi simt  durerile naşterii, pînă ce va lua Cristos chip în voi!” – Galateni 3:1; 4:19

 Titulul: În originalul grec, cartea poartă numele: „Pros Galatas” – „Către Galateni”.

Autorul şi data: Prima vizită a lui Pavel în ţinuturile Galatiei a avut loc într-un timp de  grea suferinţă fizica pentru apostol. Iată ce găsim scris:  „Ştiţi că, în neputinţa trupului v-am propovăduit Evanghelia pentru întîia oară. Şi  n-aţi arătat nici dispreţ, nici dezgust pentru ceea ce era o ispită pentru voi în trupul  meu; dimpotrivă, m-aţi primit ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe însuşi Cristos  Isus… vă mărturisesc că, dacă ar fi fost cu putinţă, v-aţi fi scos pînă şi ochii şi mi  i-aţi fi dat” (Gal. 4:13-15).  Se prea poate ca boala lui Pavel să fi fost o suferinţă cronică a ochilor care l-a făcut  neplăcut la vedere. În ciuda acestui fapt, galatenii l-au îndrăgit şi probabil că  apostolul şi-a petrecut convalescenţa de cîteva luni în mijlocul lor, predicîndu-le  mîntuirea prin credinţa în jertfa lui Cristos.  A doua vizită a lui Pavel n-a fost nici pe departe aşa de plăcută pentru apostol.  Credinţa celor din Galatia se alterase şi îndreptările cerute de Pavel nu au fost primite  de loc cu entuziasm:  „Mă mir că treceţi aşa de repede de la Cel ce v-a chemat prin harul lui Cristos, la o  altă Evanghelie…” Voi alergaţi bine, cine v-a tăiat calea ca să n-ascultaţi de adevăr?  „„M-am făcut eu oare vrăjmaşul vostru, pentru că v-am spus adevărul?” (Gal. 1:6;  5:7; 4:16).  Pe fondul acestor stări, după plecarea apostolului dintre ei, apare această scrisoare  (anul 56 d.Cr.). Ea este mai mult o lucrare polemică decît o scrisoare obişnuită. Este  pus în discuţie felul de creştinism pe care l-au dezvoltat galatenii după ce Pavel a  plecat din mijlocul lor. Un foarte potrivit început la studiul epistolei către Galateni  este textul din l Cor. 3:10-15:  „După harul lui Dumnezeu, care mi-a fost dat, eu, ca un meşter zidar înţelept, am pus temelia, şi un altul clădeşte deasupra. Dar fiecare să ia bine seama cum clădeşte  deasupra… lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă…”

Contextul scrierii: Cînd Pavel a scris această scrisoare a fost plin de o sfîntă  indignare. Inima lui de lucrător al Evangheliei era sfîşiată de durere. Ca şi în cazul  Corintenilor, Pavel tremura pentru credincioşia celor convertiţi faţă de Mîntuitorul lor:  „Căci sînt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit  cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Cristos ca pe o fecioară curată”. (2 Cor.  11:2)  Galatia, ca şi Corintul fuseseră vizitate de „tulburători” veniţi din Iudeea. Aceşti  iudaizatori răspîndiseră pretutindeni otrava lor, răstălmăcind Evanghelia şi  transformînd-o în ceva ce Domnul Isus nu a intenţionat niciodată să spună sau să  facă. Atacul lor se îndrepta în două direcţii: împotriva lui Pavel însuşi şi împotriva  mesajului propovăduit de el.  Vorbele lor sunau cam aşa: „Cine este la urma urmei acest Pavel? El nu a fost cu cei  doisprăzece. S-a făcut „apostol” el însuşi. Nu-i de mirare că mesajul lui este ciuntit,  lăsînd afară părţi esenţiale ale Evangheliei. Haideţi să vă spunem noi cum stau  lucrurile…”  Care era mesajul iudaizatorilor? La prima vedere, ei păreau că adaugă numai cîte  puţin la mesajul mîntuirii. „Credeţi în Cristos”, spuneau ei, că doar se considerau  creştini, „dar să faceţi bine să vă şi tăiaţi împrejur”. Argumentul lor era că şi Pavel, la  început a recomandat şi practicat acest ritual pentru cei nou convertiţi. Într-adevăr,  în Fapte ni se aminteşte că după ce l-a luat cu sine pe Timotei, „l-a tăiat împrejur,  din pricina iudeilor, care erau în acele locuri; căci toţi ştiau că tatăl lui era grec”  (Fapte 16:1-3).  Acum, tăierea împrejur nu ar fi fost un lucru aşa de mare ca să se facă o rupere în  Biserică din cauza ei, dar Pavel a văzut puţin mai departe. Dacă cei din Galatia  acceptau să fie tăiaţi împrejur, aceasta nu va fi decît primul pas pe un drum fără  întoarcere înspre revenirea la ţinerea întregii Legi (Gal. 5:3). Aceasta însemna  „pierderea libertăţii” (Gal.4:9), „robie spirituală” (Gal. 5:1), părăsirea Evangheliei.  Evanghelia este vestea bună despre mîntuirea dată în dar prin harul lui Dumnezeu.  Dacă adaugi ceva harului, mîntuirea nu mai este gratuită, ci se capătă prin fapte.  Nu-i de mirare că Pavel era furios. Iată cîteva exclamaţii categorice pe care nu  ne-am fi aşteptat să le găsim în gura apostolului:  „Mă tem să nu mă fi ostenit degeaba pentru voi” (Gal. 4:11).  „Iată, eu, Pavel, vă spun că, dacă vă veţi tăia împrejur, Cristos nu vă va folosi la  nimic” (Gal. 5:2).  „Şi schilodească-se odată cei ce vă tulbură!” (Gal. 5:12).  Pentru cititorul modern s-ar putea să pară că Pavel a exagerat în reacţia lui contra  învăţătorilor veniţi din Iudeea. La urma urmei, credeau şi ei în Domnul Isus şi erau  fraţi cu toţi credincioşii! Dilema era însă cu mult mai adîncă. La ceasul disputei,  problema era dacă noua religie a creştinilor are caracter universal sau dacă mîntuirea  adusă de Cristos este numai pentru cei din neamul iudeilor. Ca să fii mîntuit, era  suficient să crezi în Jertfa de la Golgota, sau trebuia mai întîi să accepţi să devii  iudeu? Trebuia să accepţi şi să-ţi însuşeşti toate obiceiurile evreieşti? Trebuia să te  îmbraci ca un evreu şi să împlineşti ritualurile religiei evreilor (cum predicau  „iudaizatorii” veniţi pe urmele lui Pavel)?  Dacă aceşti „iudaizatori” ar fi fost lăsaţi să-şi facă jocul, probabil că noua învăţătură  adusă de Domnul Isus, „Calea cea nouă” cum o numeşte Pavel, ar fi murit de la sine  în perimetrul primului secol. Dar n-a fost aşa. Istoria ni-l arată pe Pavel triumfînd.  Biserica a înaintat cucerind întregul imperiu roman de atunci. Evanghelia nu a fost  legată de Templu, de sacrificii sau de Legea lui Moise, lucruri despre care neamurile  păgîne nu ştiau nimic şi nici nu vroiau să ştie. Prin străduinţele lui Pavel, ale lui Ştefan  şi ale altor lucrători ca ei, creştinismul a ieşit din găoacea evreiască, patronată de  Biserica din Ierusalim, devenind o religie transculturală cu caracter universal. Acesta  i-a fost destinul trasat de însuşi întemeietorul ei:  „Duceţi-vă în toată lumea, şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură. Cine va crede  şi se va boteza, va fi mîntuit” (Marcu 16:15).

 Conţinutul cărţii: Scrisoarea se desfăşoară în trei mişcări distincte, fiecare acoperind  cîte două capitole. Primele două capitole sînt „narative” şi se ocupă de Pavel însuşi,  autoritatea lui apostolică şi natura dumnezeiască a Evangheliei propovăduite de el.  Următoarele două capitole sînt o „dispută” privitoare la natura şi mesajul Evangheliei  creştine, iar ultimele două capitole sînt „îndemnuri” adresate direct galatenilor. Cu  alte cuvinte, primele două capitole sînt „personale”, următoarele două sînt  „doctrinale”, iar cele două de la urmă sînt „practice”.

Cuvinte cheia şi teme caracteristice:  1. Poziţia lui Pavel între apostoli  Iudaizatorii veniţi în Galatia contestau cu tărie autoritatea lui Pavel. Atacul era  îndreptat asupra calităţii lui de apostol şi asupra calităţii Evangheliei vestite de el.  Întradevăr, Pavel a fost o figură controversată în mişcarea creştină de la începutul  primului secol. Faptul că el nu a fost de la început cu Domnul Isus şi că nu a fost  martor al învierii Domnului îl descalificau în ochii multora ca „apostol autentic”. El nu-i  însoţise pe apostoli „în toată vremea în care a trăit Domnul Isus…  cu începere de la  botezul lui Ioan pînă în ziuă cînd s-a înălţat la cer”. În Faptele Apostolilor l:16-26 ni  se spune că Matia a fost ales „apostol” în locul vînzătorului Iuda, exact pentru  calităţile care-i lipseau lui Pavel şi astfel cercul de 12 „martori ai învierii” (Fapte 1:22)  fusese reîntregit.  Pe cine reprezenta atunci acest Pavel?  Capitolele 1 şi 2 sînt apărarea lui Pavel împotriva acuzaţiilor aduse. În acest text  găsim temelia apostolici lui Pavel şi specificul misiunii încredinţate lui de Domnul.  În capitolul 1, Pavel îşi numeşte mesajul său „Evanghelia propovăduită de mine”(Gal.  1:11) recunoscînd că ea se deosebeşte în unele aspecte de „Evanghelia propovăduită  la Ierusalim”.  Într-adevăr, în dezvoltarea Bisericii, Dumnezeu a hotărît ca Pavel să fie acela care să  depăşească graniţele Iudaismului şi să ducă vestea mîntuirii înspre marginile  pămîntului. Ucenicii Domnului s-au concentrat la început mai ales asupra „oilor  pierdute ale casei lui Israel” şi numai împotriva voinţei şi încredinţării lor au acceptat  uneori să meargă la neamuri (vezi vizita lui Petru în cetatea Samariei şi vizita lui Petru  în casa sutaşului Corneliu – Fapte 8 şi 10-11). A trebuit ca Dumnezeu să-l aleagă pe  Pavel şi să-l trimeată ca „apostol al neamurilor”. Recrutat pe drumul Damascului şi  învăţat direct de Cristosul cel înviat, probabil în pustiul Arabiei, acest Pavel a stîrnit la  început tulburare oriunde şi-a propovăduit mesajul numit atît de semnificativ  „Evanghelia mea” (Rom. 2:16). Tulburarea a fost suficient de mare pentru a provoca  adunarea unui Consiliu al Bisericii la Ierusalim (Fapte 15). Spre surprinderea noastră  aflăm din textul care consemnează lucrările adunării din Ierusalim că în sînul Bisericii  erau „unii din partida fariseilor, care crezuseră… şi care ziceau că neamurile trebuie  să fie tăiate împrejur, şi să li se ceară să păzească Legea lui Moise” (Fapte 15:5) Nu-i  de mirare că înfruntarea dintre ei şi Pavel şi Barnaba a dat naştere la „multă vorbă”  (Fapte 15:7). A trebuit ca Petru şi Iacov, „care sînt priviţi ca stîlpi” (Galat. 1:9) să ia  cuvîntul şi să lămurească lucrurile. Ce au spus ei?  În primul rînd, Petru şi-a amintit cu acest prilej ceea ce ar fi trebuit să nu uite şi  anume că de fapt chemarea pe care i-o dăduse Dumnezeu fusese să facă tocmai  slujba pentru care era acuzat acum Pavel:  „Fraţilor, ştiţi că Dumnezeu, de o bună bucată de vreme, a făcut o alegere între voi  ca, prin gura mea, neamurile să audă cuvîntul Evangheliei, şi să creadă” (Fapte  15:7).  Apoi Petru le aduce aminte că în cazul lui Corneliu:  „Dumnezeu, care cunoaşte inimile, a mărturisit pentru ei, şi le-a dat şi lor Duhul Sfint  ca şi nouă. N-a făcut nici o deosebire între noi şi ei, întrucît le-a curăţit inimile prin  credinţă” (Fapte 15:8-9).  Concluzia lui Petru şi îndemnul lui au fost:  „Acum dar, de ce ispitiţi pe Dumnezeu, şi puneţi pe grumazul ucenicilor un jug, pe  care nici părinţii nostrii, nici noi nu l-am putut purta? Ci credem că noi, ca şi ei,  sîntem mîntuiţi prin harul Domnului Isus” (Fapte 15:10-11).  Nu-i de mirare că după astfel de vorbe rostite de Petru „toată adunarea a tăcut” şi  că au ascultat cu mai multă atenţie rapoartele misionare aduse de Pavel (Fapte  15:12).  Ultimul care a vorbit a fost Iacov. Cuvîntarea lui este deosebit de importantă. Cu  maturitatea care-l caracteriza, Iacov explică din profeţii cum Dumnezeu a hotărît o  vreme în care neamurile să fie în centrul atenţiei divine în detrimentul Israelului,  întărind cuvintele lui Petru, Iacov spune:  „Simon a spus cum mai întîi Dumnezeu Şi-a aruncat privirile peste neamuri, ca să  aleagă din mijlocul lor un popor, care să-i poarte Numele. Şi cu faptul acesta se  potrivesc cuvintele proorocilor, după cum este scris: „După aceea, (după ce anume?-  n.n.) Mă voi întoarce, (nu te poţi întoarce decît dacă te-ai depărtat! – n.n.), şi voi  ridica din nou cortul lui David din prăbuşirea lui, îi voi zidi dărîmăturile, şi-l voi înălţa  din nou; pentru ca rămăşiţa deoameni să caute pe Domnul, ca şi toate neamurile  peste care este chemat numele Meu, zice Domnul, care face aceste lucruri, şi căruia  îi sînt cunoscute din veşnicie” (Fapte 15:14-18).  Sînt convins că foarte puţini dintre evrei se gîndiseră cum trebuie la profeţia aceasta,  după cum tot foarte puţini o bagă astăzi în seamă în sînul Bisericii. Importanţa ei este  dublă: ea i-a anunţat pe evrei că Dumnezeu se va întoarce pentru o vreme înspre  neamuri şi anunţă neamurile că în final Dumnezeu va ridica din prăbuşirea lui, cortul lui  David!  Concluzia şi îndemnul lui Iacov au fost:  „De aceea, eu sînt de părere să nu se mai pună greutăţi acelora dintre neamuri care  se întorc la Dumnezeu…” (Fapte 15:19).  Cînd Pavel îşi scrie scrisoarea către galateni, problemele nu erau încă atît de clare.  Ierusalimul şi „fariseii” din Biserică îşi trimeteau încă „misionarii” să „convertească  adunările creştine născute de Pavel”. Tulburarea şi confuzia domneau pretutindeni.  Iată de ce apostolul simte nevoia să se apere şi să apere adevărul mesajului  Evangheliei sale:  „Fraţilor, vă mărturisesc că Evanghelia propovăduită de mine nu este de obîrşie  omenească; pentru că n-am primit-o, nici n-am învăţat-o de la vreun om, ci prin  descoperirea lui Isus Cristos…”(Galateni 1:11-23)  Pavel mărturiseşte că, deşi independent de apostolii de la Ierusalim, el n-a lucrat fără  cunoştinţa şi încuviinţarea lor (Galateni 2:1-9). Această recunoaştere a Evangheliei  lui Pavel fusese pusă la îndoială de atitudinea lui Petru în Antiohia:  „Dar cînd a venit Petru în Antiohia, i-am stătut împotrivă în faţă, căci era de osîndit”  (Galateni 3:1). Deosebirea pe care a făcut-o Petru între creştinii dintre evrei şi  creştinii dintre neamuri trebuia osîndită pe faţă şi Pavel nu a ezitat să o facă. Era în  joc mîntuirea mulţimilor care primiseră credinţa:  „Nu vreau să fac zadarnic harul lui Dumnezeu; căci dacă neprihănirea se capătă prin  Lege, degeaba a murit Cristos” (Galateni 2:21).  Pentru iudaizatori, ca să fii un bun creştin trebuia mai întîi să crezi în Cristos şi apoi  să ajungi să împlineşti toată Legea. Cu alte cuvinte, pentru a deveni pe deplin  creştin, trebuia să devii de asemenea „iudeu”; să accepţi tăierea împrejur, Sabatul şi  toate celelalte ceremonii iudaice. Pentru Pavel, aşa ceva era exact contrariul  creştinismului. Mîntuirea s-ar fi putut obţine atunci, nu prin har, ci prin ceea ce putea  face un om, printr-un semn în carne şi prin abilitatea cuiva de a ţine Legea. Pavel  ştia însă că mîntuirea se primea prin har şi numai prin credinţă. Toate strădaniile  omului nu puteau duce nicăieri. Ceea ce era necesar era nu împlinirea Legii, ci  declararea unui faliment total, abandonarea de sine la picioarele crucii lui Cristos şi  aruncarea în braţele iubitoare ale Mîntuitorului. iudeul era înclinat să spună: „Doamne  uite lucrările pe care le-am făcut. Iată semnul tăierii mele împrejur. Dă-mi acum  mîntuirea pe care mi-am cîştigat-o.” Pavel privea aşa ceva drept o blasfemie la  adresa sacrificiului ispăşitor al lui Cristos.  „Dar, spuneau iudeii, cel mai mare lucru din viaţa noastră ca popor al lui Dumnezeu  este Legea dată nouă prin Moise. Fără ea n-am fi ştiut ce înseamnă să trăieşti după  placul lui Dumnezeu. Cum să renunţăm acum la ea? Cum să renunţăm la trecutul  nostru de popor al Domnului?”  „Foarte bine, răspundea Pavel în capitolul 3:1-29, să vedem atunci cine este  strămoşul nostru: Moise sau Avraam? Avraam cu siguranţă. Şi cum a căpătat Avraam  trecere înaintea lui Dumnezeu, prin faptele Legii sau prin credinţă?  „Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi credinţa aceasta i-a fost socotită neprihănire”  (Gal. 3:6)  „Scriptura, de asemenea, fiindcă prevedea că Dumnezeu va socoti neprihănite pe  neamuri, prin credinţă, a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună: „Toate  neamurile vor fi binecuvîntate în tine.” Şi că nimeni nu este socotit neprihănit prin  Lege, este învederat, căci „cel neprihănit va trăi prin credinţă”.  Însă Legea nu se întemeiază pe credinţă; ci ea zice: „Cine va face aceste lucruri, va  trăi prin ele”. Cristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii… pentru ca binecuvîntarea  vestită lui Avraam să vină peste neamuri, în Cristos Isus” (Gal. 3:8-14)  Într-adevăr, „sămînţa” lui Avraam este acest Isus Cristos în care sînt binecuvîntaţi  toţi credincioşii (Gal. 3:16).  Pentru Pavel, Legea a funcţionat ca un „pedagog spre Cristos” (Gal. 3:24). Pedagogul  era pe atunci sluga ce ducea elevul la şcoala maestrului său. Rolul pedagogului înceta  odată cu apariţia profesorului:  „După ce a venit credinţa, nu mai sîntem sub îndrumătorul acesta… Nu mai este nici  iudeu, nici grec, nu mai este nici rob, nici slobod… fiindcă toţi sînteţi una în Cristos  Isus. Şi dacă sînteţi ai lui Cristos, sînteţi „sămînţa” lui Avraam, moştenitori prin  făgăduinţă” (Gal. 3:25-29).  Se poate spune că Iudaismul a fost „leagănul creştinismului” şi noi am putea adăuga  „şi era gata, gata să-i fie şi mormîntul!”  A trebuit ca Dumnezeu să-l ridice pe Pavel, acest Moise al Bisericii, pentru ca prin el  să fim eliberaţi din robia „învăţăturilor începătoare” ale Legii. Cu entuziasmul cu care  Moise a ridicat înaintea poporului tablele Legii, Pavel ridică steagul Crucii lui Cristos.  Moise venise să ne dea „mărturia” şi ne-a făcut „robi ai păcatului care clocoteşte în  noi”. Pavel ne prezintă un Cristos al Crucii care a venit să ne facă „cu adevărat  slobozi” (Ioan 8:36). El are „toată puterea în cer şi pe pămînt” şi poate face acest  lucru!  2. Roada Duhului Sfînt  Pavel scrie unei colectivităţi de oameni care se ocupau cu agricultura. Din această  pricină el îşi alege termeni corespunzători, dovedind o mare flexibilitate în exprimare şi  o deosebită pricepere în adaptarea mesajului la puterile şi vocabularul ascultătorilor.  Vorbind despre rezultatele produse de lucrarea Crucii în viaţa celor credincioşi, el le  numeşte „ROADA” şi le prezintă în contrast cu „faptele firii pămînteşti” (Gal. 5:16-26).  Cele 17 fapte ale firii sînt contrastate cu cele 9 rodiri ale Duhului. Să nu credeţi  cumva că această exprimare simplă este şi simplistă! Roada Duhului, aşa cum o  prezintă aici Pavel, este aşezată în trei grupe distincte de cîte trei şi cuprinde într-o  minunată aşezare transformarea totală pe care o face Duhul lui Dumnezeu atunci cînd  pătrunde în viaţa cuiva.  Rodire către Dumnezeu: „Dragostea, bucuria, pacea,  Rodire către alţii: îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine,  Rodire faţă de noi înşine: credincioşia, blîndeţea, înfrinarea poftelor.”  Concluzia acestei prezentări este cuprinsă în Gal. 6:7-9. Acest pasaj ne arată că nu-l  putem „duce” pe Dumnezeu. Fiecare îşi va primi răsplata după alegerea pe care a  făcut-o:  „Cine seamănă în firea pămîntească, va secera din firea pâmîntească putrezirea; dar  cine seamănă în Duhul, va secera din Duhul viaţa veşnică” (Gal. 6:8).  Secerişul nu se va face după cît de mult am ştiut, ci după cît de mult am semănat!  3. „Semnele Domnului Isus Cristos”  Acestea sînt semne pe care le purta Pavel pe trupul lui şi pentru care îl batjocoreau  unii (Gal. 6:17). Cuvîntul grec folosit aici este„stigmata”şi se poate traduce prin:  sigiliu, semnul de proprietate aşezat uneori pe spatele, pe faţa sau pe braţul unui  sclav şi pe pielea unor animale.  Care să fi fost „stigmata” lui Pavel?  Erau semnele bătăilor şi loviturilor primite pentru mărturia lui creştină!  „…arătăm că sîntem vrednici slujitori”…„în lovituri fără număr… De cinci ori am  căpătat de la iudei patruzeci de lovituri fără una; de trei ori am fost împroşcat cu  pietre; de trei ori s-a sfărîmat corabia cu mine…” (2 Cor. 6:4; 11:23-25)  Mîinile bătătorite ale unui lucrător îi arată osteneală, cicatricile lui Pavel, pentru care  unii îl puneau în rînd cu „tulburătorii” şi cu făcătorii de rele, dovedeau credincioşia lui  în slujirea creştină. Faţa arsă de soare a căpitanului de marină, rănile unui soldat şi  ridurile de pe fruntea unei mame nu sînt semne de dispreţuit. „Semnele Domnului Isus”  purtate de Pavel pe trupul lui nu erau temei de batjocură! „Iudaizatorii” aveau scrisori  de acreditare de la Ierusalim, Pavel purta pe trupul său semnele unei acreditări mult  mai înalte. Ce suferinţe înduraseră „iudaizatorii” pentru Evanghelie? Niciuna. Ei au  ştiut să-şi păzească pielea. Pavel în schimb devenise „dizgraţios” la privit pentru că  se făcuse una cu „Omul durerii”!

SCHIŢA CĂRŢII  „Eliberare prin Evanghelie”  Cuvînt de salut (1:1-5)  1. Autenticitatea Evangheliei lui Pavel (1 şi 2) Veritabilă în ce priveşte originea ei (cap. 1)  Veritabilă în ce priveşte natura ei (cap. 2)  2. Superioritatea Evangheliei creştine (3 şi 4)  În noile relaţii pe care le produce (cap.3) În privilegiile pe care le aduce (cap. 4)  3. Adevărata slobozenie prin Evanghelie (5 şi 6)  Slujba iubirii pune capăt robiei Legii (5:1-15)  Duhul pune capăt robiei în firea pămăntească (5:16-6:10)  Cuvînt de încheiere (6:11-18)

EFESENI

Aşa cum s-a putut observa deja, Romani şi Galateni sînt „visteriile” în care se găsesc  comorile de adevăr despre mîntuirea personală prin credinţa în Crucea Domnului Isus  Cristos. Ele au adus lumii mesajul mîntuirii prin credinţă:  „Dar acum s-a arătat o altă neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, fără Lege…  şi  anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Cristos, pentru toţi  şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nici o deosebire” (Rom. 3:21-22).  Următoarele trei epistole de care ne vom ocupa în continuare, Efeseni, Filipeni şi  Coloseni, ne pun în faţa unui tablou care depăşeşte cadrul mîntuirii personale,  ajungînd să ne descopere, dincolo de poziţia noastră în Cristos şi a lui Cristos în noi,  poziţia pe care o ocupă Domnul Isus Cristos în economia planului pe care-l are  Dumnezeu cu lumea.  Ideea centrală a lor este prezentarea lui Cristos drept „Cap” al întregii creştinătăţi  care-i formează „trupul”.

Titlul: Numirea „Pro Efesious” – „Către Efeseni” nu există în toate copiile găsite.

Autorul: Efeseni, Coloseni, Filimon şi Filipeni sînt supranumite şi „epistolele  captivităţii”, deoarece au fost scrise de Pavel în timpul cînd se afla în închisoare.

 Data: În timpul primei detenţii în închisoarea Romei (60-62 d.Cr.)

Contextul scrierii: Pavel se afla din nou închis. De data aceasta nu la Cezareea, ci  la Roma. Apostolul se numeşte pe sine: „întemniţatul lui Isus Cristos pentru voi”  (Efeseni 3:1). El îşi sfătuieşte cititorii cu autoritatea unuia care este „întemniţat  pentru Domnul” (Efes. 4:1), devenind pentru Evanghelie „un sol în lanţuri” (Efes.  6:20). Epafra vine să-l viziteze şi-i aduce veşti nu prea bune despre Biserica din  Colose. Pavel tocmai vroia să-l trimită la Colose pe Onisim, sclavul fugit de la stăpîn şi  acum „încreştinat” de apostol. Profitînd de această „potrivire”, Pavel se aşterne iarăşi  la masa de scris şi le adresează Colosenilor o scrisoare în care tratează „rătăcirea”  care apăruse în această Biserică. În timpul scrierii, apostolul îşi dă seama însă că  subiectul este mult prea important pentru a nu fi împărtăşit şi celorlalte Biserici. De  aici se naşte hotărîrea lui de a dezvolta tema abordata în scrisoarea către Colose,  amplificînd-o într-un fel de „scrisoare circulară” către toate bisericile. Iniţial, această  scrisoare le-a fost adresată celor din Laodicea. Intenţia lui Pavel a fost ca între  biserici să se facă apoi un schimb de scrisori, astfel ca toţi să le citească pe toate:  „După ce va fi citită această epistolă la voi, faceţi aşa ca să fie citită şi în Biserica  Laodicienilor; şi voi, la rîndul vostru, să citiţi epistola care vă va veni din Laodicea”  (Coloseni 4:16).  Manuscrisele cele mai timpurii nu păstrează precizarea: „către Efeseni”, iar noi sîntem  îndreptăţiţi să credem că această epistolă este de fapt o copie a acelei scrisori  adresate celor din Laodicea. Epistola ar putea purta de fapt orice nume ca destinaţie,  căci ea nu se adresează unei situaţii locale, ci prezintă învăţături pe care trebuie să  le cunoască Bisericile de pretutindeni şi din totdeauna.  Filimon, Coloseni şi Efeseni pleacă deci împreună din mîna lui Pavel într-un timp în care  acesta se găsea în închisoare. Scrisorile sînt purtate probabil de Tihic despre care găsim scris şi în Efeseni şi-n Coloseni (Col. 4:7-9; Efeseni 6:21).

Conţinutul cărţii: Efeseni este cea mai profundă scriere a lui Pavel, „regina tuturor  epistolelor” lui. Efeseni şi Coloseni seamănă foarte mult în limbaj una cu alta. Nu mai  puţin de 75 de versete din cele 155 de versete ale scrisorii către cei din Efes se  găsesc aproximativ identic în scrisoarea adresată Colosenilor. Şi acest fapt întăreşte  convingerea noastră că, plecînd de la o problemă locală, apostolul a dezvoltat-o apoi  într-o lucrare adresată tuturor Bisericilor.

Tema epistolei către Efeseni este strîns legată de tema epistolei scrisă Colosenilor.  Gîndul central din scrisoarea către cei din Colose este „atotsuficienţa lui Isus  Cristos”.  În Isus Cristos locuiesc „toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei”. (Col. 2:3) „Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătateasă locuiască în El”. (Col. 1:19) „Căci în El  locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii”. (Col. 2:9) El este singurul prin „care  avem răscumpărarea, prin sîngele Lui, iertarea păcatelor”. (Col. 1:14) Toată epistola  adresată Colosenilor este clădită pe ideea că Cristos este „atotsuficient” pentru  toate nevoile noastre.  Epistola scrisă Efesenilor este o dezvoltarea a acestei idei. Întreaga epistolă poate fi  rezumată în două versete plasate în primul capitol:  „…căci a binevoit să ne descopere taina voiei Sale, după planul pe care-l alcătuise în  Sine însuşi, ca să-l aducă la îndeplinire la plinirea vremurilor, spre a-Şi uni iarăşi  într-unul, în Cristos, toate lucrurile; cele din ceruri şi cele de pe pămînt” (Efes. 1:  9-10).

Mesajul central al epistolei este: refacerea acelui „Unu” cosmic dinaintea căderii;  redobîndirea unităţii prin Cristos; unirea cerului cu pămîntul prin poziţia şi lucrarea lui  Isus Cristos.  Cristos este în acelaşi timp şi centrul în care trebuie să se întîlnească toate lucrurile  şi substanţa care le leagă pe toate împreună. Toate sînt unite „în El”, dar şi „prin El”.  Există în lume o „rupere” care a adus durere şi suferinţă. Păcatul neascultării i-a  separat pe cei vinovaţi de Dumnezeu producînd o stare de tensiune, un dezechilibru  în tot ceea ce există. Scrisoarea către Efeseni ne ajută să ne dăm seamă mai întîi de  existenţa acestei stări de conflict care este în natură, în om, între oameni, în timp, în  eternitate, între neamuri, între fiinţele cereşti, între om şi Dumnezeu şi ne îndreaptă  apoi spre convingerea că această stare se poate îndepărta numai atunci cînd toate  lucrurile, toate puterile şi toţi oamenii se vor uni „în Cristos”. Sarcina supremă a  Bisericii, aşa cum o vede Pavel, este să spună tuturor celor vii că unitatea dintre toţi  oamenii şi dintre oameni şi lumea în care trăim, unitatea după care tînjim cu toţii în  familie şi în societate nu poate fi realizată în afara lui Cristos. Mesajul Bisericii trebuie  însoţit de o demonstraţie practică a realizării unei vieţi noi în perimetrul celor ce l-au  primit pe Cristos. Iată de ce Stott numeşte comentariul său în epistola către Efeseni:  „Societatea cea nouă a lui Dumnezeu”.  Chiar şi un cititor superficial observă imediat că cele 6 capitole ale scrisorii sînt  împărţite în două jumătăţi distincte. „Doxologia” de la sfîrşitul capitolului 3 este un fel  de piatră de hotar între două secţiuni clar deosebite.  Prima parte a epistolei, cuprinzînd capitolele de la 1 la 3, este doctrinală, iar cea de a  doua jumătate, aşezată în capitolele 4, 5 şi 6 este practică.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Prima jumătate a epistolei se ocupă cu  dezvăluirea „poziţiei” noastre în Cristos, iar a doua jumătate ne arată „practica” în  care trebuie să se evidenţieze această poziţie. În primele capitole vedem ceea ce a  cîştigat Cristos pentru noi la Golgota, iar în cele de la urmă vedem ce fel de viaţă  vrea El să desfăşoare în noi şi prin intermediul nostru. Fiecare din cele două secţiuni  debutează cu cîte un verset care-i anunţă tema:  Despre POZIŢIA noastră în Cristos: „Binecuvîntat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului  nostru Isus Cristos, care ne-a binecuvîntat cu tot felul de binecuvîntări duhovniceşti,  în locurile cereşti, în Cristos” (Efes. l:3).  Despre PRACTICA pe care trebuie s-o manifestăm: „Vă sfătuiesc dar eu, cel  întemniţat pentru Domnul, să vă purtaţi într-un chip vrednic de chemarea, pe care  a-ţi primit-o…” (Efes. 4:1)  Caracteristic epistolei către Efeseni este şi „Taina ascunsă de veacuri în Dumnezeu”  despre care vorbeşte Pavel în cap. 3:4-10. Ea este o învăţătură despre care a vorbit  Domnul Isus, dar nu a explicat-o în timpul vieţii Sale pămînteşti. Proclamarea acestei  învăţături a fost misiunea specifică pentru care l-a ales Dumnezeu pe apostolul Pavel.  Pusă în cuvinte foarte simple „taina” descoperită este vestea că Cristos, în loc să  preia imediat după venirea pe pămînt „domnia” în împărăţia terestră pe care o  aşteptau evreii, va accepta dimpotrivă să fie lepădat, să sufere, să moară pe o cruce  şi după înviere şi înălţare, să dispară complet de pe scena lumii pămîntene. Taină  fusese că, după ce se va aşeza la dreapta Tatălui, primind o autoritate şi o putere  superioară tuturor creaturilor din veacul acesta sau din veacul viitor, El va strînge la  Sine un număr de „aleşi” indiferent din ce neam fac parte, pe care îi va duce într-o  intimitate atît de mare cu Sine însuşi, încît ei nu vor mai putea fi numiţi cu alţi  termeni decît aceia de: „trupul” Său, „mireasa” Sa şi „Templul” Său. Aceste trei  metafore definesc, fiecare, unitatea credincioşilor cu Cristos în viaţă („trupul”), în  dragoste („mireasa”) şi în slavă („templul ).  Imaginea luptătorului îmbrăcat cu „toată armătura lui Dumnezeu” din finalul epistolei  este un tablou cum nu se poate mai nimerit pentru încheierea epistolei. În faţa a tot  ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi credincioşii, nu trebuie să ne culcăm pe perna  moale a delăsării, ci trebuie să veghem şi să ne apărăm împotriva atacurilor Diavolului.  Apostolul Pavel ne spune tuturor: „Întăriţi-vă în Domnul şi în puterea tăriei Lui”  (Efeseni 6:10).

SCHIŢA CĂRŢII  Cuvînt de salut (cap.1:1, 2)  1. Poziţia noastră în Cristos (cap. 1-3)  a. Recunoştinţă pentru binecuvîntările duhovniceşti (1:3-14)  b. Rugăciune pentru pătrundere duhovnicească a lucrurilor (1:15-23)  c. O nouă poziţie în Cristos (2:1-10)  d. O nouă relaţie prin Cristos (2:11-22)  e. Priceperea Tainei divine (3:1-12)  f. Primirea Plinătăţii divine (3:13-21)  2. Practica unei vieţii în Cristos (cap. 4-6)  În viaţa Bisericii (4:1-16)  În viaţa fiecărui credincios (4:17-32)  Viaţa creştină este o viaţă:  a. trăită în dragoste (5:1-20)  b. trăită separat de imoralitate (5:3-7)  c. trăită în lumină (5:8-14)  d. trăită în înţelepciune (5:15-20)  e. trăită în supunere reciprocă (5:21-6:9)  f. trăită în biruinţă (6:10-20)  Cuvînt de încheiere (6:21-24)

FILIPENI

Titlul: În originalul grec, cartea poartă numele: „Pros Filippesious” – „Către Filipeni”.

Autorul: Pavel a sosit pentru prima dată în Filipi prin preajma anului 52 d.Cr.  Începuturile Bisericii din Filipi sînt relatate de Luca în capitolul 16 din Faptele  Apostolilor. El ne spune că Pavel a avut o vedenie în care un om din Macedonia i-a  spus: „Treci în Macedonia şi ajută-ne!” (Fapte 16:9). Ca răspuns la vedenie,  apostolul a luat corabia din Troa pentru Neapolis („oraşul nou”) de pe continentul  Europei şi s-a îndreptat repede spre cetatea Filipi. Vizita şi lucrarea lui Pavel în  cetate s-au centrat în jurul a trei persoane: Lidia, vînzătoarea de purpură, roaba cu  un duh de ghicire pe care a eliberat-o Pavel şi temnicerul cetăţii. Lucrarea lui Cristos  în Filipi a început deci cu o femeie din Asia (Tiatira), cu o sclavă din Grecia şi cu un  Roman. Acestora li s-au adăugat cei cîţiva evrei reprezentaţi de „femeile” adunate la  rugăciune pe malul apei. Împreună, aceştia au format nucleul noii Biserici (Fapte 16:40).

Data: Epistola către Filipeni a fost scrisă în anul 62 d.Cr., cam la treizeci de ani după  înălţarea Domnului Isus la cer şi cam la zece ani după ce apostolul Pavel predicase  pentru prima oară în Filipi.

Contextul scrierii: Creştinismul era încă tînăr, plin de putere şi de entuziasm.  Biserica apăruse ca o revărsare de prospeţime într-o lume intrată în putrefacţia  păcatului. Totul în jur părea că se prăbuşeşte. Religiile de altădată nu mai erau decît  umbre. Filosofiile se transformaseră în păreri discutabile. Deasupra tuturor se  aşezase, strivind tot, sandala imperială a Romei. Forţa subjugase încă o dată spiritul.  Carnea şi pornirile ei puseseră stăpînirea pe lume. Egoismul, cruzimea, jaful şi uciderea  erau răspîndite la culme pe toată faţa pămîntului.  „Ce este Adevărul?” nu mai preocupa aproape pe nimeni. „Adevărul” zilei era dictat de  cei care deţineau puterea. Religiozitatea, evlavia şi înfrînarea nu se mai întîlneau  decît pe alocuri. „Omul” era în centrul preocupărilor lumii. Cezarul fusese declarat  „Zeu” şi astfel de zei dictau destinul popoarelor. În confuzia care domnea  pretutindeni, Evanghelia creştină a apărut ca un fulger în noapte, brăzdînd  întunerecul care se lăsase greu. Ea se prezenta tuturor ca o veste nouă venită din  ceruri şi într-adevăr de aşa ceva aveau nevoie oamenii. Învăţătura ei antagoniza  pretenţiile Romei care-l ridicase pe Cezar printre zei. Evanghelia prezenta calea  inversă, calea prin care Dumnezeu însuşi coborîse în mijlocul oamenilor. Biserica  creştină prezenta lumii, nu o nouă învăţătură şi nici o nouă formă de organizare, ci o  Persoană care a trăit o viaţă exemplară. Fusese o viaţă trăită între oameni, dar  într-atît de deosebită, într-atît de unică în măreţia ei, în iubirea ei ne-pămînteană, în  absoluta ei puritate şi-n completa ei dăruire de sine, încît această viaţă atrăgea cu  puterea ei de fascinaţie pe toţi cei care aflau de existenţa ei. Isus-Mîntuitorul,  arătase lumii pentru prima dată ce face şi cum este Dumnezeul care a creiat  universul.  Viaţa acestui întemeietor al creştinismului nu se sfîrşise odată cu moartea. Ea  continua să trăiască dincolo de înviere, manifestîndu-se cu putere în existenţa şi  faptele Bisericii. Cristos trăia şi în cer, dar şi în creştinii primului secol.  Filipi era un fel de Romă în miniatură. Limba oficială era latina, dar pretutindeni pe  străzi se vorbea greceşte. Numele vechi al cetăţii Filipi fusese mai întîi Datos, iar apoi  Krenides, care se poate traduce prin „izvoarele” sau „puţurile”. Numele de „Filipi” îi  fusese dat de tatăl lui Alexandru cel Mare, Filip, care îşi făcuse o avere imensă cu  aurul scos din minele din împrejurimi. Cetatea se afla într-o regiune extraordinar de  bogată. Un sol fertil şi un subsol încărcat de metale preţioase îi aduseseră foarte  curînd celebritatea. Dincolo de toate acestea, plasarea oraşului într-o depresiune  montană care funcţiona ca o veritabilă „poartă” între Europa şi Asia, îi adusese  afluenţă comercială şi-l determinase pe Cezar Augustus să declare cetatea Filipi:  „Colonie Romană”. Coloniile din Imperiu nu erau cuceriri noi, ca în terminologiile  folosite de noi astăzi. Ele erau mai degrabă oraşe noi, formate din „Legionari” retraşi  la pensie după împlinirea datoriilor militare. Aşa se explică faptul că, în ciuda numărului  de locuitori greco-macedoneni, majoritatea cetăţenilor din Filipi se numeau „romani”:  „I-au dat pe mîna dregătorilor şi au zis: „Oamenii aceştia ne tulbură cetatea; sunt nişte ludei, care vestesc nişte obiceiuri pe care noi, Romanii, nu trebuie să le primim,  nici să le urmăm” (Fapte 16:20-21).  În Filipi existau puţini iudei. Fără îndoială că pe aceştia îi adusese acolo, nu caracterul  militar al oraşului, ci comerţul înfloritor care-i trecea porţile. Numărul mic explică de  ce iudeii nu aveau o Sinagogă acolo, ci doar „un loc de rugăciune”, aşezat lîngă un  curs de apă, unde se puteau îndeplini spălările rituale evreieşti (Fapte 16:13).  Acest grup de credincioşi a devenit imediat cea mai scumpă adunare pentru inima lui  Pavel. Relaţiile dintre apostol şi cei din Filipi nu au fost niciodată tulburate de  neîncredere sau de păcate ascunse, aşa cum a fost cazul cu alte Biserici înfiinţate de  Pavel. „Din cea dintîi zi” a existenţei lor, cei din Filipi s-au alăturat eforturilor lui Pavel  pentru înaintarea Evangheliei în lume:  „Mulţumesc Dumnezeului meu pentru toată aducerea aminte pe care o păstrez pentru  voi. În toate rugăciunile mele mă rog pentru voi, cu bucurie pentru partea, pe care o  luaţi la Evanghelie, din cea dintîi zi pînă acum… Întrucît, atît în lanţurile mele, cît şi în  apărarea şi întărirea Evangheliei, voi sînteţi toţi părtaşi aceluiaşi har” (Filipeni 1:3-9).  Credincioşii din Filipi s-au identificat cu strădaniile şi suferinţele apostolului,  trimiţîndu-i suportul lor material ori de cîte ori au avut ocazia. Cel puţin de două ori  i-au trimis lui Pavel ajutor în Tesalonic (Filipeni 4:16). Apoi cînd apostolul a părăsit  Macedonia i-au trimis din nou (Filipeni 4:15) şi i-au trimis iarăşi cînd avea nevoie de  ajutor în sudul Greciei, acolo unde apostolul s-a ferit să primească ceva de la  Corintenii care, cel puţin în privinţa dărniciei, aveau o cu totul altfel de inimă (2 Cor. 11:9).  Din epistola lui Pavel către Filipeni aflăm că grija lor pentru apostol a continuat să se  manifeste şi după „întemniţarea” lui în Roma (Filip. 4:10-19).

Conţinutul cărţii: Această scurtă epistolă nu este o lucrare de lămuriri doctrinare, ci  pur şi simplu o „scrisoare”. Comentatorii o numesc: „Cea mai puţin dogmatică dintre  toate epistolele lui Pavel”. Caracterul ei este practic, nu profesoral; corectiv, nu  informativ; o scrisoare de dragoste, de recomandare şi de mulţumire. Desigur, tot  textul ei este impregnat cu învăţătură creştină, dar aceasta apare numai ca un  fundal pentru desfăşurarea ideilor şi îndemnurilor apostolului. Problemele din Filipi nu  ajunseseră de fapt să fie „probleme”: doar puţină mîndrie, puţină lipsă de unitate,  puţină ceartă, puţin murmur şi un început de amărăciune. Cele patru capitole ale  cărţii sînt scrise de Pavel pentru a atinge cîteva scopuri:  a. Epistola este o scrisoare de mulţumire. Trecuseră aproximativ 10 ani de cînd se cunoştea cu cei din Filipi şi aceştia tot mai continuau să-l mai trimită suport material.  b. Epistola este o informare despre situaţia lui Epafrodit, trimisul filipenilor pe lîngă  Pavel. Se pare că cei din Filipi l-au trimis pe acest Epafrodit la Pavel nu numai ca să-i  ducă banii, ci şi ca să rămînă cu el şi să-i slujească. Din păcate, Epafrodit s-a  îmbolnăvit însă foarte serios. Cînd s-a vindecat, l-a cuprins dorul de cei de acasă şi  mai era şi îngrijorat la gîndul că cei din Filipi aflaseră de suferinţa lui. Apostolul Pavel  s-a hotărît să-l trimeată acum înapoi. Nevrînd însă ca unii din Filipi să-l considere pe  Epafrodit ca pe unul care şi-a părăsit slujirea, Pavel îl trimite împreună cu o scrisoare  de recunoştinţă în care-l laudă puţin: „Primiţi-l deci în Domnul cu toată bucuria; şi  preţuiţi pe astfel de oameni. Căci pentru lucrul lui Cristos a fost el aproape de  moarte, şi şi-a pus viaţa în joc, ca să împlinească ce lipsea slujbei voastre pentru  mine” (Filip. 2:29-30).  c. Epistola este un îndemn la trăirea în unitate. Pavel aflase că două femei din  adunarea din Filipi creiaseră o stare de tensiune între fraţi: „Deci, dacă este vreo  îndemnare în Cristos… faceţi-mi bucuria deplină şi aveţi o simţire, o dragoste, un  suflet şi un gînd… Îndemn pe Evodia şi îndemn pe Sintichia să fie cu un gînd în  Domnul. Şi pe tine, adevărat tovarăş de jug, te rog să vii în ajutorul femeilor  acestora, care au lucrat împreună cu mine pentru Evanghelie…” (Filip.4:l-3).  d. Epistola este un mesaj de încurajare în faţa valului de persecuţie care se pornise  peste creştini. De fapt, apostolul Pavel a părăsit el însuşi cetatea Filipi după ce a fost  bătut pe nedrept cu nuiele şi pus în mod abuziv şi ilegal în închisoare. Aruncat  împreună cu Sila în „temniţa din lăuntru, cu picioarele în butuci” el a fost folosit în  mod minunat de Dumnezeu pentru „Evanghelizarea” deţinuţilor şi pentru convertirea  temnicerului. Am putea spune deci că cei din Filipi au moştenit de la Pavel  persecuţia:  „Căci ai privire la Cristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeţi în El, ci să şi  pătimiţi pentru El… fără să vă lăsaţi înspăimîntaţi de potrivnici; lucrul acesta va fi  pentru ei o dovadă de pierzare, şi de mîntuirea voastră, şi aceasta de la Dumnezeu”  (Filip, l:29, 28).  e. Epistola este un avertisment împotriva infiltrărilor „iudaizatorilor”: „Păziţi-vă de cîinii  aceia; păziţi-vă de lucrătorii aceia răi; păziţi-vă de scrijilaţii aceia! „Căci cei tăiaţi  împrejur sîntem noi, care slujim lui Dumnezeu, prin Duhul lui Dumnezeu, care ne lăudăm în Cristos Isus, şi care nu ne punem nădejdea în lucrurile pămînteşti” (Filip. 3:2, 3).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Există anumite idei majore care se repetă în  epistolă:  1. Ideea bucuriei creştine (1:4, 18, 25; 2:16, 17, 18, 28; 3:1, 3; 4:1, 4). Bucuria  despre care vorbeşte Pavel în această epistolă este „bucuria-roadă a Duhului Sfînt”,  care caracterizează toate momentele vieţii creştine. Ea poate fi experimentată  indiferent de vitregia împrejurărilor sau de momentele de suferinţă în firea  pămîntească. Pavel şi Sila s-au rugat şi au cîntat cîntări de laudă chiar dacă fuseseră  bătuţi crunt cu nuielele şi le erau picioarele puse în butuci (Fapte 16:25).  Un comentator din secolul trei spune că întregul mesaj al epistolei ar putea fi rezumat în aceste cuvinte: „Eu, Pavel, mă bucur! Voi vă bucuraţi?”  2. Ideea „cîştigului în Cristos”. Lucruri contradictorii care răstoarnă toate socotelile,  descoperind creştinilor orizonturi noi care trebuiesc explorate (1:21, 23; 3:7, 8, 14;  4:19).

SCHIŢA CĂRŢII  Introducere (1:1 -2)  I. Scurtă dare de seamă  a. Rugăciune pentru filipeni, 1:3-11  b. Pavel suferă pentru Evanghelie, 1:12-26  c. Filipenii sufăr pentru Evanghelie, 1:27-30  II. Apel la smerenie 2:1-30  a. Dorinţa lui Pavel, 2:1-4  b. Pilda lui Cristos, 2:5-16  c. Pilda lui Pavel, 2:17-18  d. Pilda lui Timotei, 2:19-24  e. Pilda lui Epafrodit, 2:25-30  III. Apel la cunoaştere, 3:1-21  a. Avertisment împotriva ereziei, 3:1-9  b. Pilda alergării lui Pavel, 3:10-17  c. Avertisment împotriva trăirii în pacat, 3:17-21  IV. Apel la pace, 4:1-23  a. Pace între fraţi, 4:1-3  b. Pace cu Domnul, 4:4-9  c. Pace în orice situaţie, 4:10-19  Încheiere, 4:20-23

COLOSENI

Scrisoarea lui Pavel către Biserica din Colose s-a născut în timpuri grele, cînd  învăţătura curată a Evangheliei era sub atacul pervertitor al ereziilor filosofiei  gnostice. Din închisoarea Romei, Pavel aşterne pe hîrtie rînduri de scriere profundă cu  implicaţii care trec dincolo de timp şi de spaţiu prezentîndu-ni-L pe Cristos în  copleşitoarea Lui importanţă cosmică. Pentru cititorul de azi, cele scrise de Pavel pot  şi trebuie să constituie un ghid înspre înţelegerea persoanei şi lucrării Domnului Isus  Cristos.

Pentru titlul, autorul şi data vezi introducerea la Epistola către Efeseni.

Contextul scrierii: Oraşul Colose era situat la aproape 170 de kilometri distanţă de  Efes şi îşi înşira locuitorii de-a lungul şerpuitoarei văi a rîului Licus. Pe albia rîului la  vale, după un drum de 18 kilometri, ajungeai aproape de vărsarea Licusului în rîul  Meander în ţinuturile oraşelor Laodicea şi Ierapole. Aceste două cetăţi stăteau faţă în  faţă pe cele două maluri ale rîului şi-şi înlesneau una alteia dezvoltarea.  La vremea cînd scrie Pavel, toate cele trei cetăţi erau cuprinse în provincia Romană a  Asiei. Locuitorii acestor oraşe erau bogaţi şi afluenţi atît în cele materiale, cît şi în  cele culturale. Deşi greu încercaţi de activităţile vulcanice din străfunduri, care le-au  pricinuit adeseori cutremure devastatoare, locuitorii n-au vrut să părăsească aceste  meleaguri ale belşugului. Mai tîrziu apostolul Ioan avea să mustre Biserica din  Laodicea pentru nevegherea ei, pentru superficialitatea credinţei ei şi pentru  încrederea ei în lucrurile materiale (Apoc. 3:17-18).  Despre Biserica din Colose ştim precis că ea nu a fost înfiinţată de Pavel (Col. 2:1).  Se pare că cel ce le vestise Evanghelia fusese unul dintre discipolii şi colaboratorii lui  Pavel, Epafras (Col. 1:6-7).  Activitatea acestui lucrător se întindea peste toate Bisericile din valea rîului Licus.  Rîvna lui este recunoscută şi lăudată de Pavel (Col. 4:12-13).  Pentru a înţelege mai bine ce se întîmplase în Colose este bine să-i comparăm pe cei  de acolo cu exemplul pe care Pavel se străduia să-l dea tuturor. Dacă vă mai aduceţi  aminte, Pavel mărturisise celor din Filipi că el „aleargă spre ţintă”, căutînd „să-L  cunoască pe Cristos” şi să se identifice duhovniceşte cu itinerarul parcurs de Cristos  în suferinţa, moartea şi învierea Sa. Mesajul apostolului era mărturia unuia care nu se  putea opri la jumătate de drum, mulţumindu-se numai cu jumătăţi de măsură. El dorea  mereu mai mult şi… mai mult din Cristos. Prin comparaţie cu el, ceea ce se întîmplase  în Colose era că cei de acolo nu se puteau mulţumi… numai cu Cristos!  Pavel îl dorea pe Domnul, cei din Colose doreau şi „altceva” pe lîngă Domnul.  Fără îndoială că în aceste centre ale Asiei pătrunsese învăţătura otrăvită a gnosticilor  greci. Despre această filosofic şi despre pretenţiile ei tulburi vom avea ocazia să  vorbim mai mult în introducerile la epistolele scrise de apostolul Ioan. Pînă atunci este  suficient să spunem că această erezie:  a) ataca persoana şi suficienţa lucrării făcute de Cristos pentru mîntuirea lumii.  b) adăuga Evangheliei învăţături străine care o transformau într-o simplă „alternativă”  a celorlalte „căutări filosofice ale omenirii”.  Gnosticismul era o şcoală filosofică bazată pe o cunoaştere tainică („gnoza”) obţinută  printr-un proces de iniţiere în urma căruia li se împărtăşeau discipolilor cunoştinţe  despre starea lumii şi despre căile spre refacerea „unităţii şi armoniei cosmice  primordiale”. Gnosticii priveau lumea ca pe o succesiune de şapte sfere concentrice  ale existenţei cu centrul în Dumnezeu. La mijloc era sfera prezenţei divine, după care  se înşirau apoi sferele, din ce în ce mai inferioare, ale „domniilor, dregătoriilor, şi  stăpînirilor cereşti”. Născut accidental în cea mai periferică sferă a existenţei, sfera  materiei, omul era chemat să caute să se desprindă de ea şi să trăiască în spirit  marea aventură a călătoriei prin „sferele cereşti” înspre „pleroma” sau locul plinătăţii  dumnezeirii.  Formulată în termeni foarte apropiaţi creştinismului, această învăţătură a gnosticilor a  făcut prăpăd în sînul Bisericilor primare. Comentatorii moderni o văd ca pe o încercare  tardivă, dar energică a Diavolului de a împiedica răspîndirea mesajului curat al  Evangheliei mîntuitoare prin jertfa de la Calvar.  Redus la cîteva cuvinte, avertismentul lui Pavel spune celor din Colose că nu tot ce  seamănă a Evanghelie este Evanghelie. Aduceţi-vă aminte ce le spusese Galatenilor:  „Mă mir că treceţi aşa de repede de la Cel ce v-a chemat prin harul lui Cristos, la o  altă Evanghelie. Nu doar că este o altă Evanghelie; dar sînt unii oameni care vă  tulbură şi voiesc să răstoarne Evanghelia lui Cristos. Dar chiar dacă noi înşine sau un  înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie, deosebită de aceea pe care  v-am propovăduit-o noi, să fie anatema!  Cum am mai spus, o spun şi acum; dacă vă propovăduieşte cineva o Evanghelie,  deosebită de aceea pe care aţi primit-o, să fie anatema!” (Gal.1:6-9).  Erezia care pătrunsese în Colose era o încrucişare de noţiuni filosofice orientale şi de  restricţii alimentare iudaice. Gnosticismul reuşise să strîngă sub acelaşi acoperiş idei  contrare şi nu de puţine ori contradictorii. Nu era pentru prima oară şi vai, nici pentru  ultima oară, cînd speculaţii rafinate filosofice se uneau cu regulile rigide ale unei religii  a faptelor şi ritualelor exterioare. Extremele se ating în eroare pentru că, aşa cum  spunea cineva: „dacă mergi suficient de mult înspre est, ajungi cu siguranţă la vest”.  Biserica trebuie să ştie să se ferească de atacurile învăţăturilor greşite. Iată un pasaj  din instrucţiunile pe care i le dă Pavel mai tînărului Timotei:  „Dar Duhul spune lămurit că în vremurile din urmă, unii se vor lăsa de credinţă, ca să  se lipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor, abătuţi de făţărnicia unor  oameni care vorbesc minciuni, însemnaţi cu fierul roş în însuşi cugetul lor. Ei opresc  căsătoria şi întrebuinţarea bucatelor, pe care Dumnezeu le-a făcut ca să fie luate cu  mulţumiri de către ceice cred şi cunosc adevărul” (1 Timotei 4:1-3).

Conţinutul scrierii: Întreaga epistolă către cei din Colose este un răspuns dat  atacului învăţătorilor eretici. Mesajul central al scrisorii este: „Cristos, plinătatea  Dumnezeirii”, iar intenţia declarată a apostolului este aceea de a-i convinge pe cei ce  L-au primit pe Cristos că, dacă îl au pe El, nu mai au nevoie de nimic altceva.  Punctul central al întregii scrisori se găseşte în versetul 9 din capitolul 2. În acest  text, Pavel aşează „pleroma” de care vorbeau gnosticii în chiar fiinţa lui Cristos:  „Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cufilosofia, şi cu o amăgire deşartă, după datina  oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii, şi nu după Cristos. Căci în El  locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii. Voi aveţi totul deplin în El, care este capul oricărei domnii şi stăpîniri” (Col. 2:8-10).  Apostolul prezintă planul lui Dumnezeu de a reface „unitatea şi armonia cosmică  primordială” nu prin ceea ce spuneau gnosticii, ci prin Cristos:  „El ne-a izbăvit de sub puterea întunerecului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului  dragostei Lui, în care avem răscumpărarea, prin sîngele Lui, iertarea păcatelor.  El este CHIPUL DUMNEZEULUI CELUI NEVĂZUT, cel întîi născut din toată zidirea.  Pentrucă prin El au fost făcute toate lucrurile care sînt sub ceruri şi pe pămînt, cele  văzute şi cele nevăzute; fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpîniri.  Toate au fost făcute prin El şi pentru El.  El este mai înainte de toate lucrurile şi toate se ţin prin El.  El este Capul trupului, al Bisericii.  El este începutul, cel dintîi născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă  întîietatea.  Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El, şi SĂ ÎMPACE TOTUL CU  SINE prin El, atît ce este pe pămînt cît şi ce este în ceruri, făcînd pace, prin sîngele  crucii Lui” (Col. 1: 13-20).  Pentru Pavel, rezolvarea problemei umane, nu este „aventuroasa călătorie prin sferele  cereşti”, ci primirea lui Cristos în inimă, căci, întrucît omul nu putea ajunge singur la  slavă, Dumnezeu a coborît slava la nivelul nostru şi ne-a oferit-o prin Cristos:  „Vreau să zic: taina ţinută ascunsă din veşnicii şi în toate veacurile, dar descoperită  acum sfinţilor Lui, cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia  slavei tainei acesteia între neamuri, şi anume: Cristos în voi, nădejdea slavei!” (Col.  1:26-27).  Conştient de existenţa unor „domnii şi stăpîniri” care se opun lui Dumnezeu prin învăţături greşite şi care vor să-I zădărnicească planurile, Pavel scrie:  „A dezbrăcat domniile şi stăpînirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a  ieşit biruitor asupra lor prin cruce” (Col. 2:15).  În ce priveşte „datinile religioase”, Pavel îi absolvă pe creştini de necesitatea  respectării lor:  „Nimeni dar să nu vă judece cu privire la mîncare sau băutură, sau cu privire la o zi  de sărbătoare, cu privire la o lună nouă, sau cu privire la o zi de Sabat, care sînt  umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Cristos” (Col. 2:16-23).  Soluţia tuturor problemelor de viaţă creştină este aşezată de Pavel în viaţa de înviere  care trebuie să pulseze în vinele noastre. La sfinţenia creştină se ajunge nu prin  „îmbunătăţirea şi disciplinarea firii pămînteşti”, ci prin primirea unei naturi din Cristos  care va rodi de la sine:  „Dacă deci aţi înviat împreună cu Cristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde  Cristos şade la dreapta lui Dumnezeu. Gîndiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe  pămînt. Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu” (Col.  3:1-3).

SCHIŢA CĂRŢII  Cuvînt de introducere (1:1-8)  Rugăciune pentru „umplere” şi „purtare într-un chip vrednic” (1:9-14)  1. DOCTRINĂ – „să vă umpleţi” (cap.1-2)  Cristos – plinătatea lui Dumnezeu în creaţie (1:15-18)  Cristos – plinătatea lui Dumnezeu în răscumpărare (1:19-23)  Cristos – plinătatea lui Dumnezeu în Biserică (1:24-2:7)  Cristos – plinătatea lui Dumnezeu în luptă cu erezia (28-23)  2. PRACTICA – „să vă purtaţi într-un chip vrednic” (cap.3-4)  Viaţa nouă – şi fiecare credincios (3:1-11)  Viaţa nouă – şi credincioşii între ei (3:12-17)  Viaţa nouă – şi relaţiile de familie (3:18-21)  Viaţa nouă – şi relaţiile de muncă (3:22-4:1)  Încheiere (4:2-18)

1 TESALONICENI

„Binecuvîntata noastră nădejde!”  Cu „1 şi 2 Tesaloniceni” am ajuns la ultimele dintre epistolele dedicate Bisericii dintre  neamuri. De la Romani şi pînă la Tesaloniceni am urmărit dezvoltarea învăţăturilor date  nouă de Dumnezeu prin apostolul neamurilor: Pavel. Încununarea învăţăturii lui Pavel  este învăţătura despre revenirea Domnului Isus, iar 1 şi 2 Tesaloniceni se ocupă  tocmai cu această problemă.

Titlul: În originalul grec, cartea este numită „Pros Thessalonikeis A” – „Către  Tesaloniceni A”, deoarece ea a fost aşezată pereche cu cea de a doua epistolă a lui  Pavel către cei din Tesalonic.

Autorul: În legătură cu începuturile Bisericii din Tesalonic şi cu implicaţiile lui Pavel în dezvoltarea ei este bine să recitim textul din Fapte 17:1-14. O citire paralelă a  pasajelor din Fapte 17:13-16; 18:1-5; şi 1 Tesaloniceni 3:1-8 ne va ajuta şi mai mult  să ne formulăm o imagine de ansamblu.  Pe scurt, ceea ce ştim despre Biserica din Tesalonic este faptul că ea a fost născută  de Pavel în urma propovăduirii în sinagoga evreiască din Tesalonic. Deşi numărul celor  convertiţi dintre iudei nu a fost prea mare, Biserica a ajuns destul de numeroasă prin  adăugarea unui număr mare de credincioşi dintre neamuri.  Succesul propovăduirii lui Pavel a provocat invidia şi alarmarea comunităţii evreieşti,  care s-a pus în mişcare ca un stup de viespi. Ei au agitat întreaga cetate, au tocmit  un număr de „oameni fără căpătîi” şi s-au năpustit asupra creştinilor. Intenţia lor a fost să se răfuiască cu Pavel şi cu Sila, însă…  „Fiindcă nu i-au găsit, au tîrît pe Iason şi pe cîţiva fraţi înaintea dregătorilor cetăţii şi  strigau: „Oamenii aceştia, care au răscolit lumea, au venit şi aici, şi Iason i-a găzduit.  Ei toţi lucrează împotriva poruncilor Cezarului, şi spun că este un alt împărat: Isus”  (Fapte 17:-7) Este clar că ei au luat din Evanghelia lui Pavel numai ceea ce le-a convenit,  transformînd îngrijorarea lor religioasă într-o presupusă problemă politică cu implicaţii  sociale. Viclenia lor a reuşit şi astfel asupra creştinilor din Tesalonic a început foarte de timpuriu un val de persecuţie.  Pavel şi Sila s-au deplasat la Berea şi se părea că propovăduirea lor va avea un alt  efect asupra comunităţii iudaice, dar „viespile turbate” din Tesalonic au venit şi  acolo:  „Dar iudeii din Tesalonic, cînd au auzit că Pavel vestea Cuvîntul lui Dumnezeu şi în  Berea, au venit acolo, ca să turbure şi să aţîţe noroadele” (Fapte 17:13).  Aşa că Pavel a trebuit să plece şi din Berea, îndreptîndu-se către Atena.  Putem spune deci că Biserica din Tesalonic era compusă în majoritate din credincioşi  dintre neamuri, cu un mic grup de evrei care crezuseră în cele spuse de Pavel, dar cu  întreaga comunitate evreiască din jurul Sinagogii pusă în mişcare într-o aprinsă  lucrare de persecuţie.

Data: Pavel scrie această epistolă în preajma anului 51 d.Cr. din oraşul Corint.

Contextul scrierii: În timpul lui Pavel, Tesalonic era un port important şi în acelaşi  timp oraşul capitală al provinciei Macedonia. Grecul Casander a întărit această  aşezare în anul 315 î.Cr. şi l-a numit după numele soţiei sale, Tesalonica, o soră  vitregă a lui Alexandru Macedon. Romanii au cucerit apoi Macedonia în anul 168 î.Cr.  şi au reorganizat întreaga provincie stabilind capitala la Tesalonic. În timpul domniei  lui Cezar August, oraşul a primit statutul special de „oraş liber” şi a fost condus de un  grup de magistraţi, numiţi şi „politarhi”. Popolaţia a crescut la peste 200.000 de  oameni, iar poziţia maritimă i-a înlesnit o bunăstare înfloritoare. Oraşul supravieţuieşte  şi astăzi în Grecia, sub numele de „Salonic”.  Cele două scrisori adresate celor din Tesalonic ne prezintă un Pavel care stătuse  îndelung de vorbă cu noii convertiţi despre lucrurile viitoare şi mai ales despre  revenirea Domnului:  „Cît despre venirea Domnului nostru Isus Cristos şi strîngerea noastră laolaltă cu El…  Nu vă aduceţi aminte cum vă spuneam lucrurile acestea, cînd eram încă la voi? Şi  acum ştiţi bine ce-l opreşte ca să nu se descopere… (ştiţi, pentru că v-am spus! – n.n.)” (2 Tes. 2:5, 6).  De fapt, fiecare capitol al celei dintîi epistole se sfîrşeşte cu o referinţă la venirea  Domnului (1 Tes. 1:10; 2:19; 3:13; 4:17; 5:23).

Conţinutul cărţii: După ce Pavel a fost silit să plece în grabă din Tesalonic, inima lui  a continuat să fie preocupată de starea şi progresul Bisericii de acolo. Ştirile bune pe  care i le-a adus Timotei în urma vizitei făcute acolo, l-au făcut pe apostol să scrie  această scrisoare. Conţinutul ei este o îmbărbătare a Bisericii, un răspuns dat unei  lipse de înţelegere asupra stării celor morţi la venirea Domnului şi un îndemn la o viaţă  de sfinţenie în aşteptarea măreţelor evenimente viitoare. Accentul epistolei este pus  pe statornicia credinţei în Cristos (1 Tes. 3:8) şi pe o continuă creştere în dragoste şi  curăţie (1 Tes. 1:3-10; 2:12-20; 3:10-13; 4:1-5:28). Cartea se ocupă şi cu celelalte  aspecte ale vieţuirii creştine, totul fiind impulsionat de această anticipaţie fericită a  revenirii Domnului Isus în slavă.  Nimeni nu a spus vreodată că învăţătura despre lucrurile viitoare şi mai ales cea  despre venirea Domnului nu va naşte greşeli de interpretare şi de aplicare în practică.  Ar fi fost chiar de mirare dacă Diavolul nu s-ar fi năpustit cu înverşunare să anihileze  extraordinarul impact al acestor învăţături.  Satan are două metode de împiedicare a planurilor lui Dumnezeu. Una este este  aceea de a-i opri, pur şi simplu, pe oameni să ia cunoştinţă de lucrările lui Dumnezeu,  iar a doua constă în pervertirea învăţăturilor primite de oameni din partea lui Dumnezeu.  Credincioşii din Tesalonic aflaseră de la Pavel despre lucrurile viitoare şi despre  venirea Domnului, aşa că Diavolul nu mai putea împiedica această revelare. Tot ceea  ce-i mai rămăsese de făcut era să încerce să denatureze această învăţătură şi să-i  facă pe cei credincioşi să o aplice în mod greşit în practică.  Problema celor din Tesalonic s-a ivit atunci cînd unii dintre credincioşii adunării au  murit şi Diavolul a semănat în inimile celor rămaşi deznădejdea şi tristeţea. Cumva, cei  din Tesalonic ştiau că Domnul îi va lua la cer, dar nu le era deloc clară soarta celor  care vor muri pînă la venirea Domnului. Pavel le răspunde la această nedumerire în 1  Tes. 4:13-18.  Este evident că greşelile de interpretare nu se elimină prin restrîngerea învăţăturii, ci  prin mai multă învăţătură. Aceasta a fost metoda folosită de Pavel. El nu a spus un  fel de: „Iertaţi-mă fraţilor! Îmi dau seama că v-am băgat în lucruri pe care nu este  bine să le ştiţi. Mai bine nu vă spuneam despre venirea Domnului”, ci i-a condus pe  cei din Tesalonic la o înţelegere mai profundă.  Remarcaţi autoritatea celor spuse de Pavel:  „Iată, în adevăr, ce vă spunem prin Cuvîntul Domnului…” (1 Tes. 4:15).  Aici nu mai este vorba despre păreri personale sau despre interpretări de ale lui Pavel. Domnul Isus personal i-a încredinţat acest mesaj pentru Biserică!

Cuvinte cheie şi terne caracteristice: Epistola cuprinde descoperirea unor aspecte  ale „răpirii” Bisericii la venirea Domnului, pe care nu le mai găsim în nici o altă epistolă.  Textul ne dă o cronologie a secvenţelor în care se vor petrece evenimentele legate  de învierea celor morţi, transformarea celor vii şi ridicarea credincioşilor „în nori”  pentru a-L întîlni acolo pe Domnul (1 Tes. 4:16-18).

SCHIŢA CĂRŢII  1 Tesaloniceni – Cristos, nădejdea noastră.  Cuvînt de salut 1:1  I. PRIVIND ÎNAPOI: Cum au fost ei salvaţi (cap. 1-3)  a) CONVERTIRE EXEMPLARĂ (cap.1)  Au cunoscut puterea Evangheliei (5), au devenit exemple (6, 7) şi martori (8-10)  b) EVANGHELISM EXEMPLAR (cap.2)  În motivare (1-6), în conduită (7-12), în mesaj (13-16)  c) PURTARE DE GRIJĂ EXEMPLARĂ (cap.3)  Preocupare (1-5), creştere (6-8), rugăciune fierbinte (9-13)  II. PRIVIND ÎNAINTE: Cum trebuie ei să trăiască (cap. 4-5)  a) Chemare şi conduită (4:1-12)  În lumina voiei lui Dumnezeu.  b) Mîngîiere şi îndemn (5:12-24)  În aşteptarea venirii Domnului.  c) Rînduială şi credincioşie (5:12-24)  În trăirea părtăşiei creştine.  Cerere şi benedicţia (5:25-28)

2 TESALONICENI

Aşa cum am arătat deja, cele nouă „Epistole ale Bisericii Creştine” sînt aşezate într-o  succesiune de trei grupe de 4 epistole, 3 epistole şi respectiv 2 epistole. Primele  patru vorbesc despre CRUCE ca esenţă a doctrinei despre mîntuire, următoarele trei  vorbesc despre BISERICĂ ca trup spiritual armonios, compus din cei care au crezut în  Cristos, iar ultimele două, aşezate pereche, prezintă VENIREA DOMNULUI ca  eveniment sigur şi sursă de motivaţie pentru perseverenţa sfinţilor. În primele patru,  credinţa priveşte înapoi la Cruce şi este întărită. În cele trei de la mijloc, dragostea  priveşte sus la Mirele ceresc şi creste în devotament. În ultimele două, cele scrise  tesalonicenilor, nădejdea priveşte înainte spre sfîrşitul care se apropie şi se aprinde  de dor.

Titlul: În originalul grec, cartea poartă numele de „Pros Tessalonikeis B” – „Către  tesaloniceni B”.

Autorul: Pavel scrie această epistolă ca o revenire asupra unor probleme care  fuseseră deja discutate (2 Tes. 2:5), dar fuseseră între timp denaturate de  interpretări mincinoase.

Data: Probabil tot în jurul anului 51 d.Cr. la un anumit interval de timp după scrierea  primei epistole.

Contextul scrierii: Pentru circumstanţele istorice, recitiţi ceea ce a fost scris în  introducerea făcută primei epistole. Din punct de vedere spiritual, această a doua  scrisoare s-a născut datorită unui „fals” viclean prin care „cineva” alterase învăţătura  despre ziua revenirii Domnului.

Conţinutul cărţii: Cea de-a doua epistolă către Tesaloniceni, este o urmare firească  a celei dintîi, în care Pavel le prezentase credincioşilor adevărul despre venirea zilei  Domnului (1 Tes. 5:1-11). La scurtă vreme după citirea acelei epistole, în Biserica din  Tesalonic se întîmplase însă ceva neprevăzut. Profitînd de faptul că Pavel nu-şi scria  el însuşi corespondenţa din cauza bolii lui de ochi, ci o dicta altora (Rom. 16:22; 1  Cor. 16:21), „cineva” s-a găsit să scrie o „epistolă” pastorală plină de erezii despre  venirea zilei Domnului. Din cauză că nu-i cunoşteau scrisul de mînă, pentru o vreme  falsul a trecut neobservat. Cînd Pavel a aflat, s-a grăbit să le scrie cea de a doua  epistolă. Aşa a apărut 2 Tesaloniceni.  „Cît priveşte venirea Domnului nostru Isus Cristos şi strîngerea noastră laolaltă cu El,  vă rugăm, fraţilor, să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră, şi să nu  vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la  noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi venit chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun  chip…” (2 Tesal. 2:1-3).  Pentru ca lucrarea de rătăcire să nu se mai repete, Pavel vrea să-i înarmeze pe  tesaloniceni cu un semn de recunoaştere şi de verificare a epistolelor sale:  „Urarea de sănătate este scrisă cu mîna mea: Pavel. Acesta este semnul în fiecare  epistolă; aşa scriu eu” (3:17).  Erezia adusă de scrisoarea „apocrifă” era aceea că „ziua Domnului ar fi şi venit chiar”.  Sensul era că Domnul nu se va întoarce vizibil şi trupeşte, ci ar fi vorba despre o  reîntoarcere „în Duhul”, ca ceea petrecută la Rusalii, în această interpretare, „ziua  Domnului” nu ar mai trebui aşteptată ca un eveniment glorios aşezat în viitor, ci ea ar  trebui înţeleasă ca o vreme de har, o perioadă de „o zi” în calendarul lui Dumnezeu în  care „o zi este ca o mie de ani şi o mie de ani sînt ca o zi”. Din această perspectivă,  ziua Domnului era interpretată ca fiind vremea Bisericii.  Dacă veţi asculta cu atenţie în jur, eroarea aceasta mai persistă şi în zilele noastre.  Corecţia făcută de Pavel este energică şi imediată. El spune că „ziua Domnului”, ca  eveniment unic în planul lui Dumnezeu, nu va veni decît după ce pămîntul va  cunoaşte două evenimente catrastrofice:  a. „lepădarea de credinţă” (2:3), înţeleasă ca un refuz mondial al ofertelor lui  Dumnezeu de rezolvare a problemelor lumii, ca o totală apostazie în care umanitatea îi  va întoarce spatele lui Dumnezeu şi  b. „descoperirea omului fărădelegii” numit şi, „fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă  mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu”, sau de ce este vrednic de închinare.  Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dîndu-se drept Dumnezeu” (2:3).  Într-un sens foarte vag, omenirea trăia încă din vremea lui Pavel evenimente  pregătitoare acestei apariţii mondiale:  „Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte  acum, să fie luat din drumul ei” (2 Tes. 2:7)  Totuşi, nimic din ceea ce s-a petrecut atunci sau din ceea ce se petrece acum nu se  poate compara cu ce va fi atunci cînd: „…se va arăta acel Nelegiut…” (2 Tes. 2:8)  „Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi de  puteri mincinoase, şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei cesîntpe calea pierzării,  pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mîntuiţi” (2:9-10).  Lucrarea acestui „Anticrist” va fi îngăduită de Dumnezeu ca o pedeapsă trimeasă  asupra lumii care L-a refuzat pe Cristos. Dumnezeu le va da ceea ce au cerut de-a  lungul secolelor, o lume fără Cuvîntul lui Dumnezeu, fără opreliştile prezenţei Duhului  lui Dumnezeu; o lume cufundată în părtăşia celui care însumează toate realizările  „separării şi împotrivirii faţă de Dumnezeu”: Satan însuşi.  Domnia lui Anticrist va fi pregătirea decorului pentru scena finală a istoriei omenirii,  cînd Dumnezeu va aduce pedeapsa divină asupra lumii păcătoase. Lui Satan îi va fi îngăduit să păşească în arenă pe faţă, identificîndu-se cu lumea înşelată de el,  conducînd-o şi însufleţind-o într-o ultimă zvîrcolire împotriva dumnezeirii.  „Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o  minciună; pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcerea în  nelegiuire, să fie osîndiţi” (2 Tes. 2:11-12)  Dumnezeu nu va lăsa nimănui sarcina de a-L confrunta pe „potrivnicul” Său.  Înfruntarea finală va fi între Diavol şi Domnul Isus însuşi, iar victoria Domnului va fi  deplină: „pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale, şi-l va prăpădi cu  arătarea venirii Sale” (2 Tes. 2:8).  O altă greşală a celor din Tesalonica a fost „trăirea în neorînduială”. Bazaţi pe faptul  că venirea Domnului este aproape, cei ce aveau înclinaţii spre „lene” au găsit pretext  pentru părăsirea ocupaţiilor zilnice şi pentru începerea unui trai „de pe o zi pe alta”.  Astfel de oameni deveniseră o povară pentru adunare şi o proastă mărturie faţă de  cei de afară. Nu este de mirare că Pavel i-a mustrat cu asprime: „Cine nu vrea să  muncească, nici să nu mănînce” (2 Tes. 3:6-15). Venirea Domnului nu este o scuză  pentru leneşi. Creştinul trebuie să-şi slujească Domnul pînă în cea din urmă clipă a  existenţei sale.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Una dintre cele mai interesante remarci ale  lui Pavel este aceea din 2 Tes. 2:7: „Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze;  trebuie numai ca cel ce o opreşte acum, să fie luat din drumul ei”.  Pe cine prezintă apostolul cu aceste cuvinte? Cea mai probabilă interpretare este  aceea că Pavel a vorbit aici despre prezenţa şi lucrarea Duhului Sfînt în dispensaţia  Bisericii. Se cuvine să-i mulţumim împreună lui Dumnezeu pentru că în vremea de  acum a pus o „piedică” în calea Diavolului. Slavă Domnului că Satan nu poate face tot  ceea ce voieşte!  În timpul Mileniului, Satan va fi legat „completamente”, scos din activitate şi ţinut  pentru o vreme în „abis”, dar, pînă atunci, la sfîrşitul perioadei de har în care ne aflăm „cel ce o opreşte acum” îi va fi luat din cale. Libertatea de lucrare a Diavolului va  creşte şi va fi: „Vai de voi, pămînt şi mare! Căci Diavolul s-a pogorît la voi, cuprins de  o mînie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme” (Apoc.l2:12).  Abia atunci îşi va da el pe faţă întreaga răutate şi putere de distrugere, căci nu va  mai fi limitat să caute să-i înşele pe sfinţi prefăcîndu-se într-un „înger de lumină” (2  Cor.11:14), ci se va putea manifesta în toată cruzimea lui: „ca un leu care răcneşte  şi caută pe cine să înghită” (1 Petru 5:8).  Atunci, el va apare ca: „fiara ieşită din mare” şi ca „fiara ieşită din pămînt” cu chipul  omului identificat sub taina numărului 666 (Apoc. 13). Întrupat în această fiinţă  umană împuternicită cu resurse nemaivăzute în istoria lumii, Diavolul va uimi întîi  lumea înşelînd-o, pentru ca apoi să o stăpînească chinuind-o.  De ce „trebuiesc” să se întîmple toate acestea? Pentru că numai în felul acesta  omenirea, care L-a refuzat pe Cristos, va învăţa pe propria ei piele ce groaznică este  vieţuirea fără prezenţa Domnului, într-o ultimă şi culminantă lecţie, Dumnezeu va  arăta tuturor ce înseamnă să te răscoli „împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său”  (Ps. 2 lămurit în Fapte 4:25-28).  Dar chiar atunci cînd se va părea că 666 a învins toată creaţia, se va arăta din cer  desăvârşitul „7” al Dumnezeirii. Mîntuitorul lumii se va coborî în slavă, vizibil „ca  fulgerul care răsare de la răsărit şi se vede pînă la apus”, şi-l va nimici pe Diavol „cu  suflarea gurii Sale şi cu arătarea venirii Sale” (2 Tesal. 2:8).

SCHIŢA CĂRŢII  „Aşteptînd, veghind şi lucrînd cu răbdare”  Cuvînt de salut (1:1, 2) I. ALINARE – în nădejdea revenirii Lui (cap. 1)  Odihni într-o viaţă de încercări (3-7)  Răsplăti în viitor la venirea Lui (8-12)  II. AVERTIZARE – în privinţa timpului venirii Lui (cap. 2)  Cînd şi cum va veni (1-12)  De ce şi cum să aşteptăm (13-17)  III. ANGRENARE – în pregătire pentru venirea Lui (cap. 3)  Încurajare pentru ce este bun (1-5)  Mustrare pentru ce este rău (6-15)  Benedicţie şi semnătură (3:16-18)

1 TIMOTEI

Titlul: În originalul grec, cartea poartă numele: „Pros Timotheon A” – „Către Timotei –  A”. Despre Timotei ştim că a fost un copil născut dintr-o căsătorie „mixtă” între un  tată grec şi o mamă evreică (Fapte 16:1). Încă din cea mai fragedă pruncie, Timotei  a luat cunoştinţă cu scrierile sfinte evreieşti prin mama lui, numită Eunice şi prin  bunica lui, numită Lois (1 Tim. 1:5; 3:15). S-a convertit cu ocazia primei vizite a lui  Pavel la Listra (1 Cor. 4:17; 1 Tim. 1:2; 2 Tim. 1:2). Cu ocazia celei de a doua vizite  în Listra, Pavel hotărăşte să-l ia cu el şi-l taie împrejur din pricina iudeilor (Fapte  16:1-3). Este clar că pînă la ceasul acela, Timotei fusese privit de evrei ca un produs  „compromis” al unei căsătorii „nelegiuite” şi crescut de un tată care n-a vrut să  respecte asezămintele tradiţionale ale religiei evreilor. Crescut de Pavel şi ordinat în  lucrarea creştină (1 Tim. 4:14; 2 Tim. 1:6), Timotei devine colaboratorul şi însoţitorul  apostolului în călătoriile sale prin Troa, Berea, Tesalonic şi Corint (Fapte 16 – 18; 1  Tes. 3:1, 2). În timpul celei de a treia călătorii misionare, Timotei lucrează împreună  cu Pavel sau este trimis ca reprezentant al apostolului în Efes, Macedonia şi Corint.  Timotei a stat cu Pavel în timpul primei lui detenţii la Roma şi s-a înapoiat împreună  cu apostolul la Filipi (Filip. 2:19-23). Mai tîrziu, Pavel îl lasă la Efes pentru a  supraveghea lucrarea de acolo (1 Tim. 1:3), dar cînd este iarăşi închis, apostolul îl  roagă să vină alături de el la Roma (2 Tim. 4:9, 21). Textul din Evrei 13:23 ne spune  că Timotei însuşi a călcat pe urmele apostolului gustînd din viaţa amară a închisorii.  Personalitatea lui Timotei este remarcabilă. Bolnăvicios (1 Tim. 5:23), timid (1 Tim.  1:7) şi fără experienţă (1 Tim. 4:12), el a lucrat cu devotament alături de Pavel,  dovedind abilitate de predicator, credincioşie de ucenic, rîvnă de apostol şi  perseverenţă de misionar.

Autorul: Epistolele pastorale sînt o expresie a grijei apostolului Pavel pentru Biserici şi  pentru ucenicii pe care el i-a promovat în lucrarea Evangheliei. „Tu dar, copilul meu,  întăreşte-te în harul care este în Cristos Isus. Şi ce ai auzit de la mine în faţa multor  marturi, încredinţează la oameni de încredere, care să fie în stare să înveţe şi pe alţii”  (2 Tim. 2: 1-2). Extraordinara răspîndire a creştinismului din primele veacuri poate fi  explicată numai dacă ţinem seama că atunci Biserica se răspîndea nu prin „teologie”,  ca astăzi, ci prin „ucenicie” (Fapte 18:23-28).

Data: Pavel scrie această scrisoare în preajma anului 63 d.Cr. la puţin timp după  eliberarea lui din închisoarea de la Roma. Trecuseră 7 ani de cînd apostolul îi  avertizase pe presbiterii bisericii din Efes de pericolul „lupilor răpitori” care se vor  strecura în Biserică şi nu vor cruţa turma (Fapte 20:29, 30). Temerile apostolului se  confirmaseră între timp. Urmaşii lui Imeneu şi Alexandru, pe care Pavel îi dăduse pe  mîna Satanei, ca să se înveţe să nu hulească (1 Tim 1:20-21) ridicaseră din nou  capul (1 Tim. 4:1-3). Acum în Efes era lucrător Timotei şi Pavel revine în scrisoarea  pe care o trimite asupra aceloraşi teme discutate cu episcopii Bisericii.

 Contextul scrierii: Timotei primeşte aceste epistole ale lui Pavel în timpul şederii lui  în Biserica din Efes. Pavel lucrase cu mult spor în oraşul acela şi inima lui era legată  tare de credincioşii de acolo. De fapt, lucrarea lui Dumnezeu în Efes a fost aşa de  puternică, iar numărul convertiţilor la creştinism a fost aşa de mare încît într-un  interval de timp de 50 de ani templele păgîne au rămas goale şi multe dintre ele au  trebuit închise. Iată ce găsim scris în cronica din cartea Faptele Apostolilor:  „În urmă, Pavel a intrat în sinagogă, unde vorbea cu îndrăzneală. Timp de trei luni a  vorbit cu ei despre lucruri privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu şi căuta să înduplece  pe cei ce-l ascultau. Dar, fiindcă unii rămîneau împietriţi şi necredincioşi, şi vorbeau  de rău Calea Domnului înaintea norodului, Pavel a plecat de la ei, a despărţit pe  ucenici de ei, şi a învăţat în fiecare zi pe norod în şcoala unuia numit Tiran. Lucrul  acesta a ţinut doi ani, aşa că toţi ceice locuiau în Asia, iudei şi Greci, au auzit  Cuvîntul Domnului” (Fapte 19:8-10).  Fără îndoială că expresia: „toţi ceice locuiau în Asia au auzit Cuvîntul Domnului” nu  înseamnă că toţi locuitorii Asiei au venit ei înşişi la Pavel în Efes sau că toţi s-au  înscris în şcoala lui Tiran. Răspîndirea deosebită a Evangheliei s-a făcut prin cei  pregătiţi de Pavel în acea şcoală a lui Tiran şi trimişi apoi să propovăduiască mai  departe. Tactica lucrării lui Pavel a fost să atingă personal centrele majore din  Imperiu şi să instruiască acolo pe lucrătorii care să răspîndească apoi în jur  Evanghelia. În vremea aceea nu existau Seminarii şi nici şcoli teologice. Metoda  folosită de apostol pentru multiplicarea numărului de vestitori ai Evangheliei este  descrisă în cea de a doua epistolă către Timotei:  „Dar tu, copilul meu, întăreşte-te în harul care este în Cristos Isus. Şi ce ai auzit de  la mine, în faţa multor marturi, încredinţează la oameni de încredere, care să fie în  stare să înveţe şi pe alţii” (2 Tim. 2:1-2).  Apostolul îl sfătuieşte pe Timotei să preia tactica lui de lucru şi să „se multiplice” pe  sine, instruind lucrători care să poarte mai departe Evanghelia. În textul de mai sus  sînt cuprise patru nivele de lucrători implicaţi în lucrarea creştină:  1) Pavel – l-a instruit pe Timotei şi pe mulţi alţii („în faţa multor marturi”).  2) Timotei – este îndemnat să încredinţeze învăţătura primită la alţi „oameni de  încredere”.  3) Aceşti „oameni de încredere” – vor trebui aleşi după capacitatea for de a fi „în  stare să înveţe şi pe alţii”.  4) Acei „alţii” necunoscuţi încă, dar care se vor integra apoi în această „ştafetă nevăzută” a Evangheliei.  Un alt lucru pe care trebuie să-l spunem despre caracteristicile acelei perioade este  faptul că în vremea aceea Bisericile nu aveau clădiri afectate ţinerii de servicii divine.  Grupurile de creştini se întruneau în casele celor credincioşi (Rom. 16:5, 23), în aer  liber sau în săli luate cu chirie (Fapte 8-10). Clădirile de Biserici au apărut numai după  200 de ani de la moartea lui Pavel, cînd, în urma decretului dat de Constantin cel  Mare, a fost încetată persecuţia asupra credincioşilor şi creştinismul a devenit religie  de Stat. În vremea lui Timotei, existau sute de „Biserici” mici care se adunau prin  case (Filimon 2), sub călăuzirea unor lideri locali numiţi fie „presbiteri”, fie „păstori”,  fie „episcopi” (Fapte 20:17, 28).

Conţinutul cărţii: Epistolele către Timotei şi Tit sînt veritabile cursuri de „teologie  pastorală”. Oricine vrea să-l aibă pe Pavel drept profesor, poate citi aceste lucrări ale  lui. În vremea aceea, Timotei a funcţionat ca reprezentant apostolic în Efes şi  probabil şi în alte părţi ale Asiei. Misiunea lui a fost să „aşeze presbiteri”, să  corecteze învăţăturile greşite şi să supravegheze viaţa Bisericilor înfiinţate de Pavel.  Din textul cărţii reiese clar că epistola este o continuare a învăţăturilor pe care Pavel  i le-a dat lui Timotei prin viu grai (1 Tim. 1:3-4). Scopul urmărit de Pavel cu colaboratorii săi mai tineri este exprimat foarte clar în 1 Tim. 3:14-15: „Îţi scriu  aceste lucruri cu nădejdea că voi veni în curînd la tine. Dar dacă voi zăbovi, să ştii  cum trebuie să te porţi în casa Dumnezeului celui viu, stîlpul şi temelia adevărului”.  Cine citeşte cu atenţie scrisorile pastorale scrise de Pavel observă foarte repede că  toate sînt un fel de testament al apostolului. Ucenicii lui sînt îndemnaţi în mod repetat  să „păstreze” ceea ce le fusese încredinţat (1 Tim. 1:18-19; 3:9; 6:14, 20; 2 Tim.  1:13, 14; 2:2). Averea lăsată de apostol urmaşilor săi este identificată în 1 Tim.  1:11: „Evanghelia slavei fericitului Dumnezeu care mi-a fost încredinţată mie”.  Epistolele pastorale sînt o ilustrare a schimbului de ştafetă dintre două generaţii de  lucrători: Pavel i-a crescut pe colaboratorii săi prin exemplu personal şi prin  învăţătură (Filip. 3:17; 4:9). Acum este rîndul lui Timotei să ducă ştafeta mai  departe. Metoda de creştere trebuie să rămînă mereu aceiaşi: exemplul personal şi  învăţătura (1 Tim. 4:12-13, 16).  Conţinutul epistolei este foarte clar şi foarte sistematic aşezat: după o scurtă  explicare a motivului pentru care a fost scrisă cartea (1 Tim. 1:1-17), urmează  îndemnul lui Pavel pentru „păstrarea” moştenirii spirituale lăsate de Pavel (1 Tim.  1:18-20). Acest „depozit de învăţătură” este apoi descris în două secţiuni  caracteristice: prima parte cuprinde învăţătura despre Biserică şi despre organizarea  ei (1 Tim. 2 şi 3), iar a doua parte cuprinde învăţătura despre lucrătorul creştin şi  despre felul lui de comportament faţă de diferite categorii de credincioşi din Biserică  (1 Tim. 4-6).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Tema întregii cărţi este sintetizată în  următoarea expresie: „Ca să şti cum să te porţi în Biserică” (1 Tim. 3:15).  1 Timotei şi Tit sînt cele două epistole care ne prezintă caracterul şi caracteristicile  liderilor spirituali ai Bisericii: ce sînt ei în ei înşişi (1 Tim. 3:2), ce sînt ei în relaţiile cu  alţii (1 Tim. 3:3), ce sînt ei în familiile lor (1 Tim. 3:4-5) şi ce sînt ei în relaţiile cu  lumea din jur (1 Tim. 3:6-7).

SCHIŢA CĂRŢII  „Manualul presbiterilor”  Introducere 1:1-17  Îndemn, 1:18-20  I. Biserica şi organizarea ei 2-3  a. Lucrarea în Biserică, 2:1-7  b. Rugăciunea în Biserică, 2:8  c. Poziţia femeii în Biserică, 2:9-15  d. Lucrătorii Bisericii  Presbiterii, 3:1-7  Diaconii, 3:8-14  II. Conduita lucrătorul creştin 4-6  a. În combaterea învăţătorilor mincinoşi, 4:1-6  b. În practicarea evlaviei, 4:7-11  c. Într-o pildă de viaţă şi învăţătură, 4:11-16  d. În relaţiile cu cei tineri şi cu cei bătrîni, 5:1 -2  e. În îngrijirea văduvelor din Biserică, 4:3-16  f. În relaţiile cu ceilalţi presbiteri, 5:17-25 g. În relaţiile cu cei aflaţi în robie, 6:1-8  h. În relaţiile cu cei bogaţi, 6:9-19  Repetarea îndemnului, 6:20-21

2 TIMOTEI

Această epistolă este „cîntecul de lebădă” al lui Pavel.

Titlul: În originalul grec, cartea poartă numele: „Pros Timotheon B” – „Către Timotei  B”. Pentru descrirea raportului dintre Pavel şi Timotei vă rugăm să citiţi introducerea  la „1 Timotei”.

Autorul: Cel ce scrie aceste rînduri duioase este Pavel, „tatăl spiritual” al lui Timotei  şi al atîtor altora. Bătrîn, obosit, bolnav şi aflat aproape de clipa plecării lui la Domnul,  apostolul se mai apleacă încă o dată asupra foii şi scrie cu „lacrimi de suflet” o  epistolă de dragoste creştină.

Data: După eliberarea lui Pavel din prima lui detenţie în închisoarea din Roma (Fapte  28:30), apostolul călătoreşte prin Efes (1 Tim 1:3), Creta (Tit 1:5), Nicopoli (Tit  3:12), Milet (2 Tim 4:20) şi Troa (2 Tim. 4:13). Pavel avea însă de împlinit o profeţie  (Fapte 21:11-13), aşa că drumurile vieţii lui îl duc iarăşi în închisoarea Romei (2 Tim.  l:16-17), unde îşi aşteaptă judecata şi execuţia (2 Tim. 4:6-8). Datele acestea  fixează timpul scrierii celei de a doua epistole către Timotei cam prin anul 66 d.Cr.  spre sfîrşitul domniei împăratului roman Nero.

Contextul scrierii: Închisoarea este ultimul loc din care ne-am putea aştepta să  primim o scrisoare de încurajare, iar condamnatul la moarte este ultimul om din lume  de la care te aştepţi să auzi cuvinte de îmbărbătare. Totuşi, situaţiile acestea  paradoxale s-au petrecut întocmai cu Timotei şi cu Pavel.

Conţinutul scrierii: Această ultimă epistolă scrisă de Pavel este un mesaj de întărire  şi încurajare din partea apostolului pentru mai tînărul şi mai timidul său colaborator  aflat în continuare la Efes. Departe de a se considera un învins, Pavel, ca un veritabil  soldat al crucii, îi mai face ultima instrucţie lui Timotei. Veteranul predă armele  recrutului înainte de lăsarea sa la vatră (2 Tim. 4:6, 18).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Tema întregii cărţi poate fi luată din  expresia: „un bun ostaş al lui Cristos” (2 Tim. 2:3). Alte teme importante din epistolă  sînt: „Inspirarea Scripturilor” (2 Tim. 3:16-17), credincioşie pînă la capăt (2 Tim.  8-9), „cununa neprihănirii” (2 Tim. 4:6-8), mîntuirea finală (2 Tim. 4:18). Nicăieri în  altă carte a Noului Testament nu găsim o descriere mai amănunţită a stării  caracteristice a omenirii la vremea sfîrşitului (2 Tim. 3:1-9; 4:3-4).

SCHIŢA CĂRŢII  Chemare la credincioşie  Introducere, 1:1-2  I. Adevăratul lucrător şi încercările prezente 1-2  Chemări personale:  a. „înflăcărează”, 1:6  b. „Să nu-ţi fie ruşine de mărturisirea Domnului”, 1:8  c. „întăreşte-te”, 2:1  d. „sufere”, 2:3  e. „adu-ţi aminte de Domnul”, 2:8  f. „adu-ţi aminte de exemplul meu”, 1:12; 2:9-10; 4:5-8  Chemări pastorale:  a. „adu-le aminte”, 2:14  b. „roagă-i fierbinte”, 2:14  c. „împarte drept Cuvîntul adevărului”, 2:15  d. „fereşte-te de vorbăriile goale”, 2:16  e. „fereşte-te de întrebările nebune”, 2:23  II. Adevăratul lucrător şi încercările viitoare 3-4  Chemări personale:  a. „fereşte-te de relele lumii”, 3:1-13  b. „rămîi în Cuvîntul Domnului”, 3:14-15  c.„adu-ţi aminte de pilda mea”, 3:10-11  d. „adu-ţi aminte de Scriptură”, 3:16-17  Chemări pastorale:  a. „propovăduieşte Cuvîntul”, 4:2  b. „rabdă suferinţele”, 4:5  c. „fă lucrul unui evanghelist”, 4:5  d. „împlineşte-ţi bine slujba”, 4:5  e. „adu-ţi aminte de judecata şi de împărăţia viitoare”, 4:1  f. „adu-ţi aminte de cununa răsplătirii”, 4:8  Încheiere, 4:9-22

TIT

Titlul: În originalul grec, cartea poartă numele: „Pros Titon” – „Către Tit”.  Destinatarul acestei epistole este unul dintre convertiţii apostolului Pavel (Tit 1:4) şi  în acelaşi timp unul dintre colaboratorii săi mai tineri. Importanţa lui Tit în dezvoltarea  Bisericii creştine din primul veac este adesea trecută cu vederea. Totuşi, omul acesta  a fost unul dintre pilonii lucrării misionare între neamuri. Lucrarea lui misionară s-a  întins pînă în Dalmaţia, Yugoslavia de astăzi. Tit este menţionat de 13 ori în cărţile  Noului Testament. El a fost primul convertit dintre neamuri, pe care Pavel l-a dat  exemplu în adunarea Consiliului Bisericii din Ierusalim: „Nici chiar Tit, care era cu mine,  măcar că era grec, n-a fost silit să se taie împrejur, din pricina fraţilor mincinoşi,  furişaţi şi strecuraţi printre noi, ca să pîndească slobozenia, pa care o avem în Cristos  Isus” (Gal. 2:1-4).  După ce a fost încercat în alte misiuni în care şi-a dovedit rîvna, maturitatea şi  credincioşia, Tit a primit din partea lui Pavel una dintre cele mai importante şi dificile  însărcinări: să rămînă în Creta ca să pună „în rînduială ce mai rămîne de rînduit şi să  aşeze presbiteri în fiecare cetate” (Tit 1:5). Tit a fost unul dintre constructorii  edificiului Bisericii din primul veac. Ironic, numele pe care l-a purtat el a fost şi numele  celui care în anul 70 d.Cr. a distrus complet Ierusalimul şi edificiul Templului: împăratul  roman Titus.

Autorul: Epistola este încă o lecţie de „teologie pastorală” pe care Pavel o dă tuturor  păstorilor de-a lungul veacurilor prin intermediul destinatarului său imediat: Tit.

Data: Pavel scrie această epistolă în aceiaşi perioadă în care scrie şi cea dintîi  epistolă către Timotei (63 d.Cr.), adică în intervalul de timp cuprins intre cele două detenţii în închisoarea Romei.

Contextul scrierii: Insula Creta este o fîsie de pămînt lungă de 230 de kilometri  ieşită deasupra nivelului apelor acolo unde Marea Mediterană se uneşte cu Marea  Egee. La vremea lui Pavel, cultura populaţiei de pe acele meleaguri era plină de  mitologii şi curente filosofice păgîne. Tradiţional, insula fusese desemnată ca locul de  naştere al lui Zeus, patronul panteonului grecesc, şi ca rezidenţă a minotaurului,  jumătate om, jumătate bou, căruia regele Minos îi aducea sclavi ca jertfă de mîncare.  Evanghelia s-a răspîndit repede printre locuitorii insulei şi adunările au apărut  pretutindeni în oraşele insulei. Tit, unul dintre colaboratorii de încredere ai lui Pavel, a  primit de la apostol sarcina, deloc uşoară, de a colinda Bisericile din oraşele Cretei şi  de a supraveghea instalarea „presbiterilor”. Dincolo de aceasta, Pavel îi cere lui Tit  să-i înveţe pe toţi credincioşii că fiecare are o lucrare de făcut pentru Domnul.  Bărbaţi şi femei, tineri şi bătrîni, toţi trebuie să trăiască printre oameni ca o mărturie  vie a credinţei lor creştine. Răspîndirea Evangheliei trebuia să fie făcută pe baza  acestei mărturii colective a Bisericii.

Conţinutul cărţii: Epistola către Tit este foarte asemănătoare în conţinut cu prima  epistolă trimisă lui Timotei: amîndouă prezintă rînduială care trebuie instaurată în  Biserici, amîndouă prezintă caracterul şi caracteristicile pe care trebuie să le aibă cei  ce vor să fie promovaţi ca presbiteri sau diaconi ai Bisericii şi tot amîndouă  accentuează frumuseţea relaţiilor care trebuie să existe între membrii adunării  creştine. Există însă o deosebire între cele două epistole: 1 Timotei scoate în relief  „învăţătura” despre organizarea Bisericii, iar Tit accentuează importanţa „faptelor”  membrilor Bisericii. Una vorbeşte despre „teorie”, iar cealaltă despre „practică” (Tit  2:14; 3:8, 14).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Versetul care rezumă elocvent întreaga epistolă  este: „Adevărat este cuvîntul acesta, şi vreau să spui apăsat aceste lucruri, pentru  ca cei ce au crezut în Dumnezeu, să caute să fie cei dintîi în fapte bune. Iată ce  este bine şi de folos pentru oameni!” (Tit 3:8).  Teme mai importante din conţinutul cărţii sînt: calităţile şi responsabilităţile pastorale  (Tit 1:5-9), norme de etică în viaţa celor credincioşi (Tit 2:1-10), revenirea Domnului  Isus (Tit 2:11-14) şi procesul de mîntuire (Tit 3:3-7).

SCHIŢA CĂRŢII  Introducere, 1:1-4  I. Pentru presbîterii Bisericii 1  a. Ca slujitori ai Bisericii – supraveghetori, 1:5, 6  b. Ca oameni – fără prihană, 1:6-9  c. Ca lucrători – sănătoşi în credinţă, 1:10-16  II. Pentru categorii de credincioşi 2  a. Bărbaţii şi femeile în vîrstă, 2:2-3  b. Slujirea femeilor în vîrstă, 2:4  c. Pentru femeile tinere, 2:5  d. Pentru tineri, 2:6  e. Importanţa exemplului personal, 2:7-8  f. Pentru cei ce sînt robi, 2:9-14  g. Importanţa autorităţii apostolice, 2:15  III. Pentru toţi membrii Bisericii 3  a. Îndemn la fapte bune, 3:1 -2  b. Faptele bune ca un rezultat al mîntuirii, 3:3-7  c. Faptele bune ca o mărturie pentru alţii, 3:8  d. Separarea de cei ce produc dezbinare, 3:9-11  Încheiere, 3:12-15

FILIMON

Titlul: În originalul grec, cartea poartă numele: „Pros Philemona” – „Către Filimon”.  Destinatarul epistolei este un om care reprezintă „paradoxurile” în care trăiau creştinii  primului secol. Filimon a fost un creştin stăpîn de sclavi. Evanghelia Domnului Isus  este o forţă revoluţionară care trebuie să transforme oamenii şi relaţiile lor sociale.  Cazul prezentat de epistola lui Pavel către Filimon este o ilustraţie a puterii de  transformare exercitată de Evanghelie asupra celor ce o primesc şi i se supun.

Autorul: Această epistolă este mai scurtă şi mai personală decît oricare altă scriere  a lui Pavel. Ea nu tratează probleme de credinţă, ci caută să rezolve o criză apărută  în relaţia dintre doi membrii ai Bisericii lui Cristos. Fără nici o îndoială, în afara  epistolelor pe care le avem în Noul Testament, apostolul a mai scris multe alte scrisori  ca aceasta. Filimon ne descopere latura pastorală a caracterului lui Pavel, talentul lui  neasemuit de a se apropia de oameni şi abilitatea lui de a-i apropia pe oameni de  Dumnezeu. Conţinutul epistolei nu prezintă nici un adevăr doctrinar major, dar textul  este plin de tact, de delicateţe şi de bun simţ creştin. Maturitatea unui lucrător  creştin se vede din felul în care el ştie să se descurce în situaţii neobişnuite şi  complicate. Epistola către Filimon este o demonstraţie a maturităţii creştine atinse de  Pavel. În ea observăm o impresionantă împletire de autoritate apostolică şi gingăşie  pastorală.

Data: Epistola către Filimon este una din cele patru epistole scrise de Pavel din  închisoarea Romei (vezi introducerea la epistola către Coloseni). Ea a fost trimisă în  acelaşi timp cu epistolele scrise celor din Laodicea (Efeseni), Colose şi Filipi, adică în  preajma anului 60 d.Cr. Versetul 22 ne spune că apostolul era închis, dar spera să fie  eliberat în curînd: „pregăteşte-mi un loc de găzduire, căci trag nădejde să vă fiu  dăruit, datorită rugăciunilor voastre”.

Contextul scrierii: Cadrul social din primul secol a pus multe şi chinuitoare probleme  înaintea Evangheliei. Faptul că lumea era împărţită în sclavi şi oameni liberi şi că ţările  se aflau sub stăpînirea nemiloasă a Romei a pus la grea încercare etica Bisericii  creştine. Epistola către Filimon este un astfel de exemplu. Va putea dragostea  propovăduită de creştinism să schimbe relaţiile dintre oameni? Va avea ea suficientă  tărie pentru a împăca de pildă un stăpîn de sclavi cu sclavul fugar care se întoarce  acasă? Răspunsul îl vom căpăta odată cu parcurgerea textului epistolei.

Conţinutul cărţii: Epistola către Filimon este o poveste de dragoste. Ea este  corespondentul cărţii Rut din Vechiul Testament, cu deosebirea că în Rut avem de a  face cu dragostea firească dintre oameni, iar în Filimon ne întîlnim cu dragoste „în  Domnul” care se manifestă între membrii colectivităţii creştine.  Eroii acţiunii sînt în număr de trei: Pavel, Filimon şi Onisim. La ceasul cînd scrie  această scrisoare, Pavel se afla în închisoarea Romei. Dincolo de a fi preocupat de  situaţia sa, el lucrează pentru Domnul şi continuă lucrarea care i-a fost atît de dragă:  maturizarea unor caractere creştine în cei pe care i-a convertit prin Evanghelie.  Acţiunea cărţii este simplă: Pe cînd era încă în Iudeea, Pavel a predicat în multe  oraşe şi a trecut şi prin casa lui Filimon, care găzduia o adunare tînără de convertiţi  la creştinism. Personalitatea lui Pavel a lăsat o puternică impresie asupra lui Filimon şi  asupra celorlalţi din casa lui. La scurt timp după plecarea apostolului, din casa lui  Filimon a fugit unul dintre sclavi: Onisim. Ca să-şi piardă urma, el s-a refugiat la  Roma, unde putea trece neobservat în mulţimea pestriţă de locuitori. Prin coincidenţe  pe care nu le cunoaştem, Onisim a ajuns să-l asculte pe Pavel în discuţiile pe care le  purta cu evreii din Roma (Fapte 28:17-31) şi a fost convertit de Pavel la creştinism.  După ce apostolul l-a ţinut pe lîngă el o vreme, Onisim a fost pus în faţa unui examen  greu, care să-i încerce calitatea transformărilor pe care le-a lucrat Duhul lui  Dumnezeu în inima lui. Ca o dovadă de pocăinţă, un creştin trebuie să caute să  îndrepte răul pe care l-a săvîrşit înainte de convertire, aşa că apostolul Pavel i-a  cerut lui Onisim să se întoarcă în Iudeea şi să accepte din nou sclavia în casa lui  Filimon, răscumpărînd astfel „paguba” produsă de fuga lui. Pavel nu-l trimite cu mîna  goală, ci îi dă să ducă lui Filimon o scrisoare din partea sa. Aceasta este „epistola  către Filimon”. Cine o citeşte cu atenţie, îşi dă repede seama că apostolul Pavel  urmărea să „vîneze doi iepuri dintr-un singur foc”. Cazul lui Onisim este folosit şi  pentru educarea sclavului fugit, dar şi pentru educarea stăpînului de sclavi în spiritul  dragostei şi iertării creştine. Versetele 13 şi 14 ne arată că Pavel l-a trimis pe Onisim  „doar ca să aibă de unde veni”: „Aş fi dorit să-l ţin la mine, ca să-mi slujească în  locul tău cît sînt în lanţuri pentru Evanghelie. Dar n-am vrut să fac nimic fără învoirea  ta, pentru ca binele, pe care mi-l faci, să nu fie silit, ci de bună voie”. Toată  cheltuiala şi timpul pierdut cu transportul lui Onisim este suportată de apostol ca o  investiţie în caracterul celor doi oameni. Citită din acest unghi, epistola îşi dezvăluie  farmecul şi frumuseţea, asemeni unei flori care îşi deschide petalele.  A reuşit Pavel ceea ce-şi propusese? L-a iertat Filimon pe Onisim şi a acceptat el să  i-l trimită înapoi lui Pavel? Păstrarea acestei scrisori şi multiplicarea ei în copii care au  ajuns pînă în zilele noastre este dovada clară că răspunsul la ambele întrebări a fost  unul afirmativ. Cazul lui Onisim a fost cunoscut în toată comunitatea creştină şi a  contribuit fără îndoială la rezolvarea multor altor conflicte apărute între fraţi din stări  sociale şi materiale diferite. Urmarea a fost că Evanghelia a fărîmiţat bucăţică cu  bucăţică imperiul Roman şi postulatele lui nedrepte de forţă pe care era aşezat,  contribuind astfel la prăbuşirea lui mondială.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Una din temele caracteristice acestei  epistole este „triunghiul iubirii”. Pavel îi scrie lui Filimon cam aşa: Eu te iubesc pe tine  şi ştiu că tu mă iubeşti pe mine, dar eu îl iubesc şi pe Onisim, aşa că dragostea ta  pentru mine trebuie să se manifeste şi în atitudinea ta faţă de el („ca pe un frate  prea iubit, mai ales de mine, şi cu atît mai mult de tine, fie în chip firesc, fie în  Domnul! Dacă mă socoteşti dar ca prieten al tău, primeşte-l ca pe mine însumi” v.  16-17). La scară umană, acest triunghi al iubirii este replica triunghiului dintre  Dumnezeu şi oameni (1 Ioan 4:20-21).

EVREI

Epistola către evrei răsare înaintea noastră ca un maiestuos vîrf de munte care  domină toate culmile din depărtare. Ea este unul dintre cele două tratate de teologie  sistematică din Noul Testament. Primul, epistola către Romani, a marcat intrarea în  secţiunea dedicată epistolelor Bisericii dintre neamuri. Epistola către evrei marchează  acum trecerea la cea de a doua secţiune a epistolelor creştine: epistolele Bisericii  creştine a evreilor. Ceea ce urmează de aici înainte (Iacov, 1, 2 Petru, 1, 2, 3 Ioan,  Iuda şi Apocalipsa) formează colecţia de epistole adresate prioritar evreilor. Ele sînt  împreună „stîlpul evreiesc” din edificiul arcului de triumf al credinţei creştine menţionat  de noi în descrierea aşezării cărţilor Noului Testament.  Niciuna dintre cele nouă epistole dedicate evreilor nu sînt adresate unei „biserici”, ci  evreilor ca persoane particulare, ca grupuri distincte sau ca naţiune. Primul verset din  epistola către evrei arată această schimbare de ton: „După ce a vorbit în vechime  părinţilor noştri prin prooroci, în multe rînduri şi în multe chipuri (tipuri simbolice –  n.n.), Dumnezeu…”  Aceasta nu înseamnă însă că cei dintre neamuri nu pot beneficia de pe urma citirii  acestor epistole. Adevărurile cuprinse în ele sînt universal valabile, utile şi accesibile  tuturor acelora care şi-au pus nădejdea în Domnul. Epistola către evrei, de pildă, ne  arată clar supremaţia şi finalitatea revelaţiei mîntuitoare a lui Dumnezeu în Cristos. Nu  există nici o singură altă cale de mîntuire. Nu există nimic care să poată fi pus alături  de persoana şi lucrarea Mîntuitorului. La ce este şi la ceea ce a făcut El nu mai poate  fi adăugat nimic şi din toate acestea nimic nu trebuie scos sau neglijat.

Titlul: În original cartea poartă numele: „Pros Ebraious” – „Către evrei”. Epistola este  evreiască în temă, în conţinut şi în alcătuire. Terminologia folosită în text este aceea  folosită în Sinagoga evreiască. Chiar şi numirea epistolei este făcută în vocabularul  tipic sinagogii: „Vă rog, fraţilor, să primiţi bine acest cuvînt de sfătuire, căci v-am  scris pe scurt” (Evrei 13:22). Predica autorului, fiind scrisă, nu vorbită, poate fi  asemuită unei părţi din „Midraş”-ul evreilor creştini preocupat cu tălmăcirea creştină  aplicată unor pasaje din Vechiul Testament şi mai ales din cartea Psalmilor. Numai în  cuprinsul capitolului întîi găsim citate din Psalmul 2, 45, 102, 104 şi 110. În capitolul 2  sînt citate texte din Psalmul 8:4-6. În capitolul 3 este citat Psalmul 95:7-11. În  capitolele 5 şi 6 găsim Psalmul 110:4, iar în capitolul 10 ne întîlnim cu pasaje din  Psalmul 40:6-8. Unii au numit această epistolă: „Cea de-a cincea Evanghelie”. Primele  patru descriu misiunea terestră a Domnului Isus, iar aceasta descrie misiunea Lui în  cer, la dreapta Tatălui.

Autorul: Deşi este atribuită lui Pavel, epistola care evrei nu-şi prezintă în nici un fel  autorul şi nu ne dă nici un indiciu pentru identificarea lui. Împotriva părerii conform  căruia Pavel ar fi autorul acestei cărţi este realitatea că Pavel a primit de la Domnul o  misiune „pentru neamuri”. Discuţiile pentru stabilirea numelui celui care a scris  această epistolă au continuat de-a lungul veacurilor pînă astăzi: Clement din  Alexandria (150-215 d.Cr.) îl propune ca autor pe Pavel. Origen (185-253 d.Cr.) a  fost de părere că gîndurile sînt ale lui Pavel, dar redactarea este a altui autor.  Tertulian l-a sugerat pe Barnaba, Luther l-a propus pe Apolo, iar alţi comentatori au  vorbit despre Filip, Evanghelistul sau despre Aquila şi Priscila. Consiliul întrunit la  Cartagina în anul 397 d.Cr. îi atribuie lui Pavel scrierea a 14 epistole, printre care şi a  aceleia scrisă evreilor. Probabil că şi noi va trebui să ne oprim la faimoasa remarcă a  lui Origen: „Numai Dumnezeu însuşi ştie cine este autorul uman al epistolei”. Cît  priveşte identitatea autorului divin, acesta este Dumnezeu însuşi.

Data: Clement al Romei citează din această epistolă într-una dintre lucrările sale,  ceea ce face ca o dată după 96 d.Cr. să nu poată fi luată în consideraţie. Faptul că  este citat sistemul aducerii jertfelor fără nici o aluzie la încetarea lui, ne conduce la  concluzia că epistola a fost scrisă chiar şi înainte de căderea Ierusalimului şi  distrugerea Templului (70 d.Cr.). Totuşi, destinatarii epistolei par a fi fost creştini  deja de multă vreme (Evrei 5:12; 10:32-34), poate chiar creştini din a doua generaţie  (Evrei 2 :13-14). Aceste observaţii fixează data scrierii epistolei undeva între anii  64-68 d.Cr.

Contextul scrierii: La data cînd a fost scrisă această epistolă, evreii, ca neam, îl  refuzaseră de două ori pe Isus Cristos ca Mesia: prima dată cu ocazia răstignirii şi a  doua oară după Rusalii. Totuşi, mulţimi mari de evrei au crezut în Domnul şi au format  colectivităţi creştine compacte şi distincte de comunităţile religioase evreieşti  grupate în jurul Templului şi al sinagogilor. Această „rămăşiţa” care a primit noua  revelaţie a lui Dumnezeu s-a aflat atacată deopotrivă din două părţi: din partea  autorităţilor civile romane care s-au năpustit furibund asupra mişcării acestui „nou  împărat: Isus” (Fapte 17:7) şi din partea autorităţilor religioase tradiţionale evreieşti  hotărîte să stăvilească orice dezvoltare ulterioară a acestei alternative spirituale  numită: „Calea cea nouă” (Fapte 13:25-26; 19:9; 24:14, 22; Rom. 7:6).

Conţinutul cărţii: Din cauza persecuţiei pornite împotriva creştinilor şi din cauza  presiunii exercitate de concetăţenii lor religioşi, pentru mulţi evrei, părăsirea  creştinismului şi întoarcerea la sistemul ritualistic iudaic părea o alternativă mai sigură  şi mai comodă. Iată motivul pentru care autorul acestei cărţi îşi îndeamnă cititorii „să păstreze pînă la sfîrşit încrederea nezguduită şi nădejdea” în Cristos (Evrei 3:6) şi să  „meargă spre cele desăvîrşite” (Evrei 6:1). Epistola către evrei are cel puţin trei  scopuri precise:  a. Ea vrea să confirme valabilitatea creştinismului evreiesc prin evidenţierea faptului  că venirea lui Isus Cristos a împlinit toate năzuinţele Iudaismului şi că în El au fost  realizate toate profeţiile şi perceptele Legii din Vechiul Testament.  b. Ea vrea să-i avertizeze pe evreii care au îmbrăţişat creştinismul asupra a două  pericole: (1) pericolul întoarcerii la Iudaism şi (2) pericolul cochetării superficiale cu  învăţătura creştină fără luarea unei hotărîri ferme şi definitive.  c. Ea vrea să atragă atenţia creştinilor de pretutindeni asupra superiorităţii şi  suveranităţii lui Cristos. Lucrarea Lui este superioară faţă de toate ritualurile şi  instituţiile ceremoniale iudaice, iar persoana Lui este aşezată de Dumnezeu deasupra  oricărei alte personalităţi sau oficialităţi religioase.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Firul roşu care traversează toată cartea  este ideea „superiorităţii lui Cristos” (Evrei 1:4; 6:9; 7:7, 19, 22; 8:6; 9:23; 10:34;  11:16, 35, 40; 12:24). Epistola cuprinde o expunere a comparaţiei şi contrastului  dintre lucrurile „bune” ale Iudaismului şi lucrurile „mai bune” aduse de Cristos. Domnul  Isus este „mai bun” decît îngerii, decît Moise, decît Iosua, decît Aaron; iar Legămîntul  cel Nou este „mai bun” decît Legămîntul mozaic (Evrei 8:7-13). Textul epistolei către  evrei ni-L prezintă mai clar ca oriunde pe Dumnezeul-Om, Isus Cristos aşezat ca Mare  Preot la dreapta măririi lui Dumnezeu şi mijlocind pentru mîntuirea oamenilor (Evrei  4:14-5:10; 6:20-8:13).  Mesajul întregii cărţi poate fi rezumat în conţinutul a două pasaje:  „Astfei, fiindcă avem un Mare Preot însemnat, care a străbătut cerurile – pe Isus, Fiul  lui Dumnezeu – să rămînem tari în mărturisirea noastră. Căci n-avem un Mare Preot  care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit  ca şi noi, dar fără păcat. Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului,  ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie”  (Evrei 4:14-16)  „Şi noi, dar, fiindcă sîntem înconjuraţi cu un nor aşa de mare de martori, să dăm la o  parte orice piedică, şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne, şi să alergăm ai  stăruinţă în alergarea care ne stă înainte” (Evrei 12:l5.

SCHIŢA CĂRŢII  I. MESAGERUL „MAI BUN”: FIUL  a. Superioritatea fata de profeţi, 1:1-3  b. Superioritatea fată de îngeri, 1:4-14  Paranteză: Pericolul neglijării, 2:1-4  c. Întruparea, 2:5-18  II. APOSTOLUL „MAI BUN”  a. Superioritatea fată de Moise, 3:1-6  Paranteză: Pericolul necredinţei, 3:7-19  b. Superioritatea persoanei Sale, 4:1-10  Paranteză: Pericolul neascultării, 4:11-13  III. PREOTUL „MAI BUN”  a. Comparaţia cu Aaron, 4:14-5:4  b. Rînduială lui Melhisedec, 5:5-7:25  Rînduit, 5:5-6  Autorul mîntuirii, 5:7-10  Paranteză: Pericolul imaturităţii, 5:11-6:12  Înainte mergătorul, 6:13-20  Un preot viu, 7:1-17  Întărit prin jurămînt, 7:18-25  c. Relaţia cu jertfele, 7:26-28 IV. LEGĂMÎNTUL „MAI BUN”  a. Stabilirea legămîntului, 8:1-13  b. Conţinutul vechiului legămînt, 9:1-10  c. Cristos şi Noul Legămînt, 9:11 -28  V. JERTFA „MAI BUNĂ”  a. Neputinţa Legii, 10:1-4  b. Jertfa lui Cristos, 10:5-18  Paranteză: Pericolul respingerii, 10:19-31  VI. CALEA „MAI BUNĂ”: CREDINŢA  a. Necesitatea credinţei, 10:32-39  b. Exemple de credinţă, 11:1-40  c. Exersarea credinţei, 12:1-17  d. Obiectivul credinţei. 12:18-24  Paranteză: Pericolul refuzului, 12:25-29  VII. PRACTICAREA CREDINŢEI  a. În relaţiile sociale, 13:1 -6  b. În relaţiile spirituale, 13:7-17  Salutări personale, 13:18-25

SCHIŢĂ TEMATICĂ  I. ISUS – Un eliberator „mai bun”  a. Isus Omul-Dumnezeu – mai bun ca îngerii  b. Isus Noul Apostol – mai bun ca Moise  c. Isus Noua Căpetenie – mai bun ca Iosua  d. Isus Noul Preot – mai bun decît Aaron  II. GOLGOTA – Un Legămînt „mai bun”  a. are promisiuni mai bune  b. descinde dintr-un Cort mai bun  c. este pecetluit cu o jertfă mai bună  d. aduce rezultate mult mai bune III. CREDINŢA – Calea mai bună  a. este răspunsul cerut de Dumnezeu  b. a fost calea aleşilor lui Dumnezeu  c. trebuie să privească acum spre Domnul  d. este arătată prin trăirea în sfinţenie  Cuvînt de încheiere

IACOV

Titlul: În original, cartea poartă numele: „Iakobou Epistole” – „Epistola lui Iacov”.

Autorul: În cuprinsul Noului Testament întîlnim trei persoane care au purtat acest  nume: (1) Iacov, fiul lui Zebedei şi fratele lui Ioan, care a fost din numărul celor 12  apostoli şi care a devenit primul apostol martir în anul 44 d.Cr. (despre el citim în Mat.  4:21; 10:2; 17:1, Luca 5:10; Fapte 12:1-2), (2) Iacov, fiul lui Alfeu, şi el unul dintre  cei 12, dar despre el nu ştim nici un fel de detalii (Mat. 10:3; Marcu 3:18; Luca 6:15;  Fapte 1:13) şi (3) Iacov, unul dintre cei patru fraţi mai mici ai Domnului Isus (Matei  13:55; Marcu 6:3). Acest Iacov a fost la început un obstacol în calea oamenilor  către Isus (Matei 13:55), apoi a căutat să-L oprească pe Domnul din activitatea Lui  (Matei 12:46-50). Acestea s-au întîmplat pentru că Iacov n-a crezut în dumnezeirea  lui Isus (Ioan 7:5). După înviere, Domnul Isus i s-a arătat în mod special (1 Cor. 15:7)  convingîndu-l pe deplin, alipindu-l de grupul celorlalţi apostoli (Fapte 1:14) şi  rînduindu-l să fie promovat în fruntea Bisericii din Ierusalim, alături de Ioan şi Petru  (Fapte 12:17; 15:13-29; 21:17-18; Gal. 1:19; 2:9, 12; Iuda 1). Toate evidenţele îl  indică pe acest al treilea Iacov drept autor al epistolei.

Data: Iosif Flavius, un istoric evreu, scrie că Iacov, fratele Domnului a fost martirizat  în anul 62 d.Cr., aşa că trebuie să plasăm data scrierii epistolei ceva mai devreme.  Lipsa oricăror aluzii la controversele doctrinare discutate la Consiliul de la Ierusalim,  ne îndreptăţeşte să plasăm data scrierii probabil undeva între anii 48-50 d.Cr. Dacă  aşa stau lucrurile, atunci avem de a face cu cea mai timpurie scriere creştină dintre  toate cele care s-au păstrat pînă în zilele noastre.

Contextul scrierii: În calitatea sa de presbiter al bisericii din Ierusalim, Iacov scrie  această epistolă către: „cele doisprezece seminţii care sînt împrăştiate” (Iacov 1:1).  Expresia folosită identifică grupurile de evrei care trăiau în afara hotarelor Palestinei.  Convertiţii lui Petru din ziua de Rusalii fuseseră şi ei „iudei, oameni cucernici din toate  neamurile care sînt sub cer” (Fapte 2:5). Fără nici o îndoială că aceşti noi creştini  s-au înapoiat în ţinuturile lor şi au dus în comunităţile lor vestea despre lucrarea lui  Isus Mesia. Iacov scrie pentru membrii Bisericii care se află în tranziţia dinspre  Iudaismul apostolilor spre universalitatea Evangheliei vestite de Pavel. A spune însă  că accentul pe care-l pune Iacov pe importanţa faptelor este o încercare de  corectare a învăţăturii lui Pavel înseamnă a face o mare greşală. La ora aceea, Pavel  nu-şi scrisese nici epistola către Romani şi nici epistola către Galateni. Asupra evreilor  convertiţi la creştinism se dezlănţuise persecuţia şi prigoana. De aceea, Iacov îşi  începe epistola îndemnîndu-i să reziste în „feluritele încercări” (Iacov l:2) şi o termină  sfătuindu-i să fie „îndelung răbdători”: „Fiţi şi voi îndelung răbdători, întăriţi-vă inimile,  căci venirea Domnului este aproape” (Iacov 5:7, 8)

Conţinutul cărţii: Textul are cinci aspecte caracteristice: (1) nu există nici o referire  la creştinii dintre neamuri sau la relaţia dintre creştinii evrei şi creştinii proveniţi dintre  alte popoare, aşa cum găsim în epistolele scrise la o dată mai tîrzie, (2) în afară de  faptul că este pomenit numele Domnului Isus, textul nu cuprinde practic nici o  dezbatere sau dizertaţie teologică, ceea ce ne trimite iarăşi la o dată timpurie, cînd  creştinismul era considerat numai un fel de Iudaism mesianic, (3) aluziile la  învăţăturile lăsate de Domnul Isus sînt atît de sărace încît ne îndeamnă să credem că  această epistolă a fost scrisă chiar înainte de publicarea Evangheliilor, (4) Iacov  foloseşte termenul de „sinagogă” alături de acela de Biserică (Iacov 2:2; 5:14) ceea  ce arată că evreii creştini erau organizaţi după tiparul simplu al rînduielilor  aşezămintelor de învăţătură iudaice (Iacov 3:1; 5:14), şi (5) Iacov nu aminteşte, în  nici un fel, dezbaterile sau hotărîrile luate la Consiliul de la Ierusalim (anul 49 d.Cr.)  Conţinutul epistolei poate fi grupat sub tema: „Credinţa adevărată este o credinţă  militantă, care se manifestă prin fapte”. Ideile majore ale epistolei sînt următoarele:  credinţa ne ajută să biruim toate încercările vieţii (capitolul 1), credinţa ne ajută să  arătăm aceiaşi bunăvoinţă faţă de toţi oamenii (capitolul 2), credinţa ne transformă şi  inima şi felul nostru de vorbire (capitolul 3), credinţa ne învaţă să trăim cu evlavie în  toate aspectele vieţii (capitolul 4) şi această credinţă ne face să aşteptăm venirea  Domnului Isus ca pe o rezolvare a tuturor suferinţelor şi necazurilor (capitolul 5).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Epistola lui Iacov a fost înţeleasă greşit de  mulţi şi considerată de o mai mică valoare spirituală. Verificarea calităţii credinţei prin  mărturia faptelor exterioare rămîne însă, oricît nu ne-ar place, singura omologare  acceptată de Dumnezeu: „După roadele lor îi veţi cunoaşte” (Mat. 7:16-20).  Faptul că Pavel spune că Avraam a fost socotit neprihănit prin credinţă, iar Iacov  afirmă că acelaşi Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte (Iacov 2:21) nu este nici  un fel de contradicţie. Pavel şi Iacov se referă la două evenimente succesive din  viaţa lui Avraam. Socotit neprihănit prin credinţă atunci cînd „L-a crezut pe  Dumnezeu pe cuvînt” şi a ieşit din ţara lui, Avraam şi-a dovedit apoi calitatea  credinţei sale prin faptul că L-a ascultat pe Dumnezeu şi a fost gata să-l aducă pe  Isaac ca jertfă (Iacov 2:21). Înaintea lui Dumnezeu, credinţa este cea care justifică  omul, iar faptele sînt cele care omologhează credinţa. Chiar Iacov subliniază această  dublă verificare atunci cînd, după versetul omologării credinţei lui Avraam prin fapte,  citează versetul la care se va opri mai tîrziu Pavel: „Astfel s-a împlinit Scriptura care  zice: „Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi i s-a socotit ca neprihănire” (Iacov 2:23).  Unii au încercat să spună că ar exista în textul lui Iacov două feluri de credinţe: una  cu fapte şi una fără fapte. O astfel de interpretare îl nedreptăţeşte pe autorul  acestei epistole. Iacov nu face deosebire între două feluri de credinţe, ci între  credinţa vie şi credinţa moartă, adică inexistentă.  Epistola lui Iacov rămîne şi astăzi o „oglindă” în care ne putem analiza calitatea  credinţei noastre (Iacov l:22-24). Ea trebuie citită cel puţin din timp în timp, pentru a  ne feri de ipocrizie şi de formalismul religios, gol şi lipsit de viaţă. O schiţă â cărţii  este greu de făcut şi nu este neapărat necesară.

1 PETRU

„V-am scris ca să vă adeveresc că adevăratul har al lui Dumnezeu este harul acesta,  de care v-aţi alipit”

Titlul: În original, epistola începe cu cuvintele: „Petros apostolos Iesou Christou” –  „Petru, apostol al lui Isus Cristos”. De aici se trage şi numele ei: „Petrou A” – „Petru A”.

Autorul: Epistola este incontestabil un produs al lui Petru, apostolul Domnului, fratele  lui Andrei şi fiul lui Iona (Mat. 16:17). Locul său de naştere a fost Betsaida, sat de  pescari pe malul mării Galileii (Ioan l:41-42). Petru a fost unul dintre cei trei ucenici  care au format anturajul intim al Domnului Isus (Marcu 5:37; 9:2; 14:33). În cîteva  ocazii, Petru s-a bucurat de o atenţie specială din partea Mîntuitorului (Luca 5:10;  Matei 16:17; Luca 22:31-32; Ioan 13:6-10). După înviere şi Rusalii, Petru a devenit  purtător de cuvînt pentru grupul apostolic. El a călătorit intens, vizitînd Bisericile şi  exercitînd asupra lor autoritatea apostolică. Toate scrierile şi cuvîntările sale sînt  pline de autoritate şi de înţelepciune. Mai ştim despre Petru că a fost căsătorit şi că  a fost însoţit în călătoriile sale de soţia sa (1 Cor. 9:5). Unde nu a ajuns să meargă  personal, apostolul a trimis scrisori pastorale. Se pare că această primă epistolă a  fost trimisă prin Silvanus (1 Petru 5:12). Acest colaborator apostolic a mai făcut  astfel de servicii şi pentru Pavel (2 Cor. 1:19; 1 Tes. 1:1; 2 Tes. 1:1).

Data: Epistola a fost probabil scrisă în anul 64 d.Cr., cu puţin timp înainte de  izbucnirea prigoanelor lui Nero împotriva creştinilor.

Contextul scrierii: Viaţa lui Petru a suferit o schimbare dramatică după învierea  Domnului Isus, iar persoana sa a ajuns să ocupe un loc proeminent în Biserica  primară. Misiunea lui Petru a fost îndreptată în mod special înspre poporul evreu. Iată  cum clarifică apostolul Pavel această situaţie:  „…mie îmi fusese încredinţată Evanghelia pentru cei netăiaţi împrejur, după cum lui  Petru îi fusese încredinţată Evanghelia pentru cei tăiaţi împrejur, – căci Cel ce făcuse  din Petru apostolul celor tăiaţi împrejur, făcuse şi din mine apostolul neamurilor – şi  cînd au cunoscut harul care-mi fusese dat, Iacov, Chifa şi Ioan, care sînt priviţi ca  stîlpi, mi-au dat mie şi lui Barnaba, mîna dreaptă de însoţire, ca să mergem să  propovăduim: noi la neamuri, iar ei la cei tăiaţi împrejur” (Gal. 2:7-10).  După ce citim cuvintele lui Pavel, înţelegem foarte clar de ce epistolele lui Iacov,  Petru şi Ioan sînt grupate separat într-o secţiune dedicată scrierilor îndreptate  prioritar către creştinii iudei. De fapt, Petru ne spune el însuşi în debutul epistolei sale  că le scrie: „aleşilor care trăiesc ca străini, împrăştiaţi prin Pont, Galatia, Capadocia,  Asia şi Bitinia” (1 Petru 1:1).  Nu este foarte clar dacă Petru s-a aflat la data scrierii în Babilonul de pe rîul Eufrat (1  Petru 5:12) sau dacă această numire este o metaforă sub care este ascunsă  identitatea Romei, în orice caz, acest Petru devenise între timp unul dintre  conducătorii grupului apostolic. El a fost purtătorul lor de cuvînt în ziua de Rusalii  (Fapte 2) şi asupra activităţii lui este concentrată atenţia primelor 12 capitole din  cartea Faptelor Apostolilor. După ce Pavel a preluat misiunea cu Evanghelia între  neamuri, Petru a rămas să misioneze printre evrei, dar aceasta nu înseamnă că el nu  s-a ocupat şi de cei proveniţi din alte popoare. De fapt, majoritatea noilor Biserici  creştine formate erau deja grupări mixte, în care deosebirile dintre iudei şi neamuri  trecuseră pe planul al doilea.

Conţinutul cărţii: Petru îşi trimite scrisoarea către creştinii care trăiau ca „străini”  într-o lume din ce în ce mai ostilă Bisericii. În mijlocul nemurilor înfuriate şi al evreilor  fanatici, creştinii începuseră să sufere din cauza ataşamentului lor faţă de Cristos.  Petru le scrie pentru a-i întări în credinţă. Apostolul îi încurajează să se poarte într-un  chip demn de persoana şi lucrarea Mîntuitorului. Fiind născuţi prin credinţă la o  nădejde nouă, ei sînt sfătuiţi să urmeze pilda lui Cristos. Petru le spune că  asemănarea lor cu Cristos trebuie să se materializeze în două domenii: credinţa lor  trebuie să-i conducă la o viaţă de supunere şi la o viaţă de acceptare a suferinţei.  Ca cetăţeni, ei trebuie să fie supuşi autorităţilor, ca robi, ei trebuie să le fie supuşi  stăpînilor lor, ca soţi şi soţii şi ca membrii în adunare, ei trebuie să fie supuşi unii  altora. În 1 Petru, credinţa îi face pe cei credincioşi să „se supună” (1 Petru 2:13-19;  3:l-7), să „sufere” (1 Petru 2:19-21; 3:14, 17; 4:1, 12:16) şi să „aştepte venirea  Domnului” (1 Petru 1:3, 13, 21; 3:15; 4:13; 5:14).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Duhul Sfînt a rînduit epistolele în grupuri  semnificative. Am văzut cum după Credinţa din evrei au urmat Faptele din Iacov ;  acum vom vedea cum Petru ca autor de scrieri inspirate se distinge ca un apostol al  nădejdii, tot aşa cum Pavel a fost un apostol al credinţei, iar Ioan a fost un apostol al  iubirii. Cuvîntul „nădejde” apare în 1 Petru 1:3, 13, 21; 3:15.

SCHIŢA CĂRŢII  Introducere, 1:1-2  I. NĂDEJDEA CEA VIE  a. nădejdea vie pusă în practică, 1:3-12  b. cuvîntul viu pus în practică, 1:12-2:3  c. piatra cea vie şi poziţia noastră, 2:4-10  II. VIAŢA DE MĂRTURIE  a. ca cetăţeni, 2:12-17  b. ca robi, 2:18-25  c. ca soţi şi soţii, 3:1-7  d. ca străini între oameni, 3:8-4:6  e. în relaţiile dintre membrii Bisericii, 4:7-11  III. „ÎNCERCAREA DE FOC”  a. „Bucurie” şi „încredere” în încercare, 4:12-19  b. Presbiteri credincioşi în slujbă, 5:1-4  c. Toţi să trăiască în smerenie şi aşteptare, 5:5-11  Încheiere, 5:12-14

2 PETRU

Titlul: În originalul grec, cartea poartă numele: „Petrou B” -„Petru B”.

Autorul: Primul verset al cărţii îl prezintă pe autor drept „Simon Petru, rob şi apostol  al lui Isus Cristos” (2 Petru 1:1). Numele de „Simon” este o aducere aminte a vieţii lui  Petru dinainte de întîlnirea cu Domnul Isus, „Petru” este numele pe care l-a primit  acest apostol prin Cristos. „Petru” înseamnă „stîncă” şi desemnează simbolic  stabilitatea şi statornicia. Viaţa şi scrisorile apostolului sînt marcate din plin de aceste  caracteristici. 2 Petru 3:1 ne spune clar că epistola este o continuare a mesajului din  prima scrisoare: „Prea iubiţilor, aceasta este a doua epistolă pe care v-o scriu. În  amîndouă caut să vă trezesc mintea sănătoasă prin înştiinţări”.

Data: Cea de a doua epistolă a fost scrisă la puţin timp după cea dintîi, probabil din  acelaşi loc. Pentru mai multe detalii vă rugăm să citiţi introducerea făcută celei dintîi epistole a lui Petru.

Contextul scrierii: Cea de a doua epistolă a lui Petru este o chemare la seriozitate  şi la curăţie. 1 Petru s-a ocupat cu problemele care au asaltat Biserica din afară. 2  Petru tratează problemele care pot măcina viaţa Bisericii din lăuntru. Apostolul le  scrie credincioşilor ca să-i avertizeze de pericolul „învăţătorilor mincinoşi” strecuraţi în  rîndul credincioşilor. El începe prin a le atrage tuturor atenţia asupra vieţii lor  personale de umblare cu Domnul. Vieţuirea creştină presupune perseverentă şi  sîrguinţă în credinţă şi fapte, în cunoştinţă şi înfrînare, în răbdare şi evlavie, în  dragoste de fraţi şi în iubire de oameni. Prin contrast cu acestea, învăţătorii mincinoşi  sînt dedaţi plăcerilor, obraznici, pofticioşi şi lacomi. Ei batjocoresc venirea Domnului şi  Judecata viitoare, lansîndu-se în desfrîuri şi petreceri. Petru vrea să le aducă aminte  tuturor că deşi este îndelung răbdător, Domnul îşi va împlini planurile cu pămîntul şi va  răsplăti fiecăruia după faptele lui. Cine ştie aceasta, face bine dacă trăieşte frumos şi  în curăţie, pregătindu-se în fiecare zi a călătoriei lui înspre lucrurile viitoare.

Conţinutul cărţii: Aşa cum a fost arătat deja, cea de a doua epistolă a lui Petru  este un avertisment împotriva lucrării proorocilor mincinoşi: „În norod s-au ridicat şi  prooroci mincinoşi, cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura pe  furiş erezii nimicitoare, se vor lepăda de Stăpînul, care i-a răscumpărat, şi vor face să  cadă asupra lor o pierzare năpraznică. Mulţi îi vor urma în destrăbălările lor. Şi, din  pricina lor, calea adevărului va fi vorbită de rău” (2 Petru l-2).  Această a doua espistolă seamănă foarte mult cu cea de a doua epistolă scrisă de  Pavel lui Timotei. Şi Petru, ca şi Pavel, se aşează la scris cu sentimentul că viaţa lui  se apropie foarte repede de sfîrşit: „Dar socotesc că este drept, cît voi mai fi în  cortul acesta, să vă ţin treji aducîndu-vă aminte; căci ştiu că dezbrăcarea de cortul  meu va veni deodată, după cum mi-a arătat Domnul nostru Isus Cristos” (2 Petru  1:14; Ioan 21:18-19). Amîndouă epistole sînt luminoase, chiar dacă întrevăd viitoarea  lepădare de credinţă şi decadenţa care va caracteriza „zilele din urmă”. Secretul  optimismului autorilor lor este în faptul că amîndoi priveau dincolo de orizontul  timpului, spre revenirea Domnului Isus şi spre încoronarea Lui în slavă.

Teme importante din cuprinsul epistolei lui Petru sînt: perseverenţa sfinţilor ca un  răspuns dat „alegerii divine” (2 Petru l:4-14), aducerea aminte despre „schimbarea la  faţă” petrecută cu Domnul pe munte (2 Petru 1:15-18), învăţătura despre inspirarea  şi tălmăcirea Scripturilor (2 Petru 1:19-21), învăţătura despre venirea Domnului (2  Petru 3:4-13, precum şi îndemnurile la vigilenţă şi credincioşie (2 Petru 3:14-17).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Tema centrală a epistolei este  „cunoaşterea”. Nimic nu este mai important într-o vreme de rătăciri spirituale decît o  cunoaştere adecvată a Scripturilor. Verbul „a cunoaşte” şi derivatele lui apar de 13  ori în textul scrisorii. O altă caracteristică a acestei epistole este caracterul ei  escatologic. Aflat el însuşi în preajma morţii, Petru sfătuieşte Biserica să se încreadă  în promisiunile Domnului şi să creadă că El îşi va duce la bun sfîrşit programul său cu  lumea şi că în curînd vom păşi sub un cer noii pe un „pămînt în care va locui  neprihănirea” (2 Petru l:21; 3:10-13).

SCHIŢA CĂRŢII  Introducere, 1:1  I. Îndemnare apostolică  a. Promisiuni scumpe, 1:2-4  b. Progres spre ţintă, 1:5-7  c. Priorităţi sfinte, 1:8-11  II. Mărturie apostolică  a. Mărturie despre adevăr, 1:12-15  b. Trăire în adevăr, 1:16-18  c. Studiu despre adevăr, 1:19-21  III. Avertizare apostolică  a. Învăţătura proorocilor mincinoşi, 2:1-3  b. Exemple de prooroci mincinoşi, 2:4-9  c. Caracterul proorocilor mincinoşi, 2:10-19  d. Soarta proorocilor mincinoşi, 2:20-22  IV. Nădejdea apostolică  a. Cei ce se îndoiesc de promisiuni, 3:1-7  b. Certitudinea împlinirilor profetice, 3:8-10  c. Vieţuirea în aşteptarea marilor împliniri, 3:11-18

1 IOAN

Titlul: Cu toate că numele autorului nu apare nicăieri în text, numele acestei epistole  este în originalul grec: ”Ioanou A” – „Ioan A”, ceea ce o face cea dintîi epistolă dintre  cele trei ale lui Ioan.

Autorul: Între Evanghelia lui Ioan şi aceste trei epistole atribuite lui există o  identitate de stil care nu poate fi contestată de nimeni. Apostolul Ioan a fost fiul lui Zebedei şi fratele lui Iacov, cel dintîi martir al Bisericii creştine. Ioan şi Iacov au fost împreună cu Petru în cercul „celor trei” pe care Domnul Isus i-a luat pretutindeni cu  Sine. La Cruce, Domnul Isus i-a încredinţat lui Ioan îngrijirea mamei Sale (Ioan 19:26).  După înviere, înălţare şi Rusalii, Ioan a devenit unul din stîlpii spirituali ai Bisericii din  Ierusalim.

 Data: Ioan a scris această epistolă către Bisericile din Asia Mică, amintite şi în  Apocalipsa. Probabil că data scrierii a fost undeva între anii 85-95 d.Cr. Fiind mai  tînăr, Ioan a supravieţuit tuturor celorlalţi apostoli şi a ajuns să fie privit ca apărător  al credinţei creştine într-o vreme cînd „ereziile” atacau crezul Bisericii creştine.

Contextul scrierii: Fără nici o îndoială, studiul cărţilor Bibliei, şi al epistolelor  „ioanine” în special, trebuieşte făcut şi cu ochiul şi inima păstorului, căci pe lîngă  datele statistice, istorice sau stilistice pe care le înregistrează mintea exegetului,  textul biblic mai prezintă şi un mesaj personal, „către credincioşi”.  Fără a nega deosebitul conţinut teologic al acestor scrieri, dorim să subliniem  existenţa unui mesaj preponderent personal, adresat unei adunări particulare, (sau  unui grup din adunare), care se afla într-o anumită situaţie:  „Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci dacă ar fi fost dintre  ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci, ei au ieşit ca să se arate că nu toţi sînt dintre ai  noştri” (1 Ioan 2:19).  Pretutindeni forma de adresare este: „eu”, „voi”, „noi” obişnuită în conversaţia celor  care se cunosc, iar destinatarii epistolelor sînt numiţi „copilaşi preaiubiţi”. Autorul îi  iubeşte pe cei cărora le scrie. Este profund preocupat de protejarea lor faţă de  influenţele lumii şi faţă de ereziile falşilor învăţători. Doreşte creşterea lor spirituală în  dragoste, credinţă şi sfinţenie. Pentru realizarea acestor deziderate, el face mereu  apel la ceea ce ei sînt şi la ceea ce ei cunosc. Îi îmbărbătează, îi mustră, polemizează  cu ei, şi îi învaţă. Toate aceste amănunte sînt particulare activităţii unui păstor şi se  regăsesc astăzi în viaţa acelora pe care acelaşi Mare Păstor i-a chemat,  învrednicindu-i să le încredinţeze o parte a turmei Sale.  Fără nici o îndoială, epistolele au şi un caracter polemic. Ele nu sînt în nici un caz  tratate teologice scrise în liniştea academică a vreunei biblioteci, ci mesaje fierbinţi,  izvorîte din necesitatea stringentă a rezolvării problemelor care se iviseră. Dintre  toate aceste probleme care apăruseră în Biserică, cea dintîi epistolă a lui Ioan se  ocupă cu propaganda insidioasă a unor falşi învăţători: „Copilaşilor, nimeni să nu vă  înşele” (1 Ioan3:7), „V-am scris aceste lucruri în vederea celor ce cautăsă vă  rătăcească” (1 Ioan 2:26).  După unii comentatori erezia din Biserica la care se referă apostolul Ioan poate fi  încadrată în erezia „Docetismului”. Numele acestui sistem derivă de la verbul grecesc  „dokein” – „a părea”, „a fi aparent”. În dogmatica lor Isus „părea” a fi om, era uman  numai „în aparenţă”, căci în El era o teofanie asemănătoare cu celelalte „arătări” din  Vechiul Testament, care se iveau oridecîteori Dumnezeu sau îngerul Domnului se  descopereau oamenilor sub formă umană.  Astăzi noi cunoaştem această erezie din scrierile „patristice” în care „părinţii  bisericeşti” au folosit chiar această primă epistolă a lui Ioan pentru a o combate.  Printre ei i-am putea cita pe Ignatius, Polycarp şi Tertulian.  Un studiu atent al frazeologiei lui Ioan ne va arăta însă că erezia din Biserica de pe  timpul lui Ioan nu era legată aşa de mult de realitatea trupului lui Cristos, ci mai mult  de relaţia dintre aspectul uman al lui „Isus” şi aspectul divin al „Fiului” şi al  „Cristosului”. Accentul negaţiei nu se pune prea mult pe umanitatea reală a lui Isus, ci  pe identitatea „Cristosului pre-existent” cu „Omul Isus”.  Acest lucru i-a condus pe majoritatea comentatorilor la concluzia că ereticii pomeniţi  în epistole pot şi trebuie să fie încadraţi în gruparea „gnosticilor”.  Să încercăm o scurtă prezentare a acestui sistem. „Gnosticismul” este un termen  generic care cuprinde de fapt mai multe sisteme dogmatice păgîne, dar şi evreieşti  sau chiar pseudo-creştine: un fel de sincretism filozofico-religios prin care se creeau  bazele unui sistem universal valabil, accesibil tuturor oamenilor, indiferent de climatul  spiritual în care s-au născut. La origine, gnosticismul a fost o învăţătură păgînă care a reuşit să combine în sine  elemente ale intelectualismului occidental cu fondul mistic propriu orientului. Plummer  rezumă acest sistem la două coordonate fundamentale: „impuritatea materiei” şi  „supremaţia conştiinţei”. Într-adevăr preocuparea de bază a acestor „gnostici” era  tocmai eliberarea spiritului de trup, pe care-l priveau numai ca pe o „închisoare  materială a spiritului”.  Conceptul de „materie coruptă definitiv şi păcătoasă în structură” a fost comun  ambelor sisteme de religie, occidental şi oriental. Părerea aceasta a dat naştere unei  teorii despre existenţa unei succesiuni valorice de „eoni” sau emanaţii din Fiinţa  Supremă. Aceste sfere concentrice succesive de „eoni” se aflau la distanţe din ce în  ce mai mari de „pleroma” sau mediul existenţei de Sine a Fiinţei Supreme, valoarea lor divină scăzînd direct proporţional cu îndepărtarea de sursa de sfinţenie. La periferia  tuturor, ultima din ierarhia valorică a fiinţării, s-ar fi aflat lumea materială.  A. Trebuie să remarcăm faptul că polemica pe care o duce Ioan cu ei are ca obiect  „întruparea”, posibilitatea ca Dumnezeul absolut în sfinţenie să se dezbrace de slavă  şi să ia chip de om. Într-adevăr religia creştină susţine că Fiul lui Dumnezeu s-a  întrupat El însuşi şi că trupul fiecărui credincios devine un „templu sfînt” al Duhului lui  Dumnezeu.  Departe de a putea accepta o mîntuire prin „trupul jertfit de Cristos”, gnosticii erau  adepţii unei mîntuiri prin „iluminarea spiritului”. Această „iluminare” se putea produce  printr-o cunoaştere „esoterică” însuşită în cadrul unor ceremonii speciale. Iniţiaţii  deveneau „psuchikoi”, oameni care şi-au trezit puterile latente ale sufletului,  ridicîndu-se deasupra muritorilor de rînd.  Cea mai timpurie tradiţie asociază Epistolele lui Ioan cu viaţa Bisericii din Asia Mică.  Subscriem şi noi acestei păreri cu atît mai mult cu cît se ştie că „gnosticismul” se  infiltrase mai ales în mişcarea creştină din acele regiuni, iar prezenţa unui „mare”  iniţiat ca Cerintius din Efes nu putea rămîne fără un răspuns public din partea  apostolului Ioan.  Despre Cerintius, Irineu ne spune că el „susţinea că Isus nu ar fi fost născut dintr-o  fecioară, ci ar fi fost fiul natural al Mariei şi al lui Iosif, lucru care bineînţeles că nu l-a  împiedicat de fel să devină cel mai drept şi mai înţelept dintre toţi oamenii timpului  său. Mai tîrziu, mult mai tîrziu, după botezul său, Cristosul a coborît asupra acestui  om normal, sub forma unui porumbel, simbol al trimisului de la Supremul Stăpîn. Din  acea clipă, omul Isus a început să-L propovăduiască pe Tatăl „cel necunoscut” şi să  înfăptuiască minuni. La sfîrşitul vieţii lui Isus, „divinul” Cristos l-a părăsit şi l-a lăsat  singur să fie prins, să sufere, şi să moară. Toate aceste evenimente penibile au fost  trăite numai de pămîntescul Isus, în timp ce Cristosul s-a detaşat impasibil, senin şi de neatins ca orice fiinţă spirituală”.  În esenţă, erezia lui Cerintius consta în această separare categorică a omului Isus de  Cristosul divin (sau Duhul) emanat iniţial şi apoi reîntors neatins în „pleroma”.  Un cititor atent va remarca imediat că textul epistolelor lui Ioan conţine cîteva  expuneri de argumente îndreptate tocmai împotriva ereziilor lui Cerintius.  Fără a-l mai numi în mod expres în text, Ioan pare a se referi la el în 1 Ioan 2:22:  „Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Isus este Cristosul? Acela este  Anticristul, care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul”. Tot aşa în 1 Ioan 4:3 şi în 2 Ioan 7:  „Duhul lui Dumnezeu să-L cunoaşteţi după aceasta: Orice duh, care mărturiseşte că  Isus Cristos a venit în trup, este de la Dumnezeu; şi orice duh, care nu mărturiseşte  pe Isus, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Anticrist, de a cărui venire aţi  auzit. El chiar este în lume acum”, „Căci în lume s-au răspîndit mulţi amăgitori, care  nu mărturisesc să Isus Cristos vine în trup. Iată amăgitorul, iată Anticristul!”  Ioan scrie în capitolul 5:6 că: „El, Isus Cristos, este Cel ce a venit cu apă şi cu  sînge; nu numai cu apă (referire la epifania de la botez), ci cu apă şi cu sînge”  (sîngele se referă la suferinţele şi moartea Sa).  Cu alte cuvinte, spre deosebire de Cerintius care susţinea că „Cristosul divin” s-a  pogorît asupra lui Isus după botez şi că L-a părăsit înainte de moarte, Ioan  accentuează faptul că Isus Cristos, persoană unică şi unitară a trecut şi prin botez şi  prin moarte.  B. Despre latura morală a sistemului „gnostic” găsim informaţii în scrierile lui Irineus şi  Eusebius.  Conform mărturiilor acestor doi autori, erezia morală a lui Cerintius a fost:  „…împreunarea între bărbaţi… mult timp cunoscută sub numele de Nicolaitism”.  Despre Nicolaiţi citim şi în Apocalipsa 2:6, 14, 15 unde sînt amintiţi ca unii „cu fapte  şi cu o învăţătură” pe care Dumnezeu „le urăşte”.  Acestei depravări morale, Ioan îi dă răspuns în 1 Ioan 3:3, 9 şi mai ales în 1 Ioan 3:6:  „Oricine are nădejdea aceasta în el, se curăţeste, după cum El este curat”, „Oricine  este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte… pentru că este născut din Dumnezeu” şi  „Oricine rămîne în El, nu păcătuieşte; oricine păcătuieşte nu L-a văzut, nici nu L-a  cunoscut”.  Pentru Ioan, naşterea din Dumnezeu şi trăirea într-o practică împotriva ordinii stabilite  de Dumnezeu prin creaţie sînt incompatibile şi ireconciliabile.  C. A treia caracteristică a „gnosticilor”, incluzîndu-l bineînţeles şi pe Cerintius, pare a  fi fost totala lor lipsă de dragoste. Proclamîndu-se un fel de „aristocraţie” a  iluminaţilor, singurii care au ajuns să cunoască „adîncimile”, gnosticii erau stăpîniţi de  un profund dispreţ faţă de ceilalţi oameni şi în primul rînd faţă de creştini. Ioan răspunde acestei învăţături astfel: „Cine zice că este în lumină, şi urăşte pe  fratele său, este încă în întunerec pînă acum” (1 Ioan 2:9).  Cuvîntul „dragoste” este folosit de atîtea ori în epistolele lui Ioan încît creştinii din  toate timpurile au ajuns să-l supranumească „apostolul iubirii”. Se pare că Ioan şi-a  meritat cu prisosinţă acest frumos nume. Într-unul din comentariile sale la Galateni  6:10, Ieronim ne spune ceva caracteristic despre viaţa „binecuvîntatului Ioan  Evanghelistul”: „Ajuns la o vîrstă înaintată în Efes, apostolul era de obicei purtat pe  braţe şi adus în mijlocul adunării, căreia îi repeta mereu unul şi acelaşi mesaj al  dragostei: „Copilaşilor, iubiţi-vă unii pe alţii”. Cîteodată ei îl întrebau: „Învăţătorule,  de ce ne spui mereu asta?” Răspunsul lui era invariabil acesta: „Pentru că este  porunca Domnului şi pentru că dacă o împliniţi numai pe aceasta este deajuns…”  Concluzia tuturor celor spuse pînă aici este că împotriva ereziilor despre persoana lui  Isus Cristos, împotriva indiferentismului moral şi împotriva aroganţei lipsite de dragoste a gnosticilor cerintieni, apostolul Ioan îşi clădeşte răspunsul pe trei stîlpi de  forţă ai adevăratului creştinism: credinţa în Isus ca şi Cristos întrupat, ascultarea de  poruncile Domnului şi trăirea în dragostea frăţească.

Conţinutul cărţii: Ioan încearcă să-i păzească pe cei din Biserică de primejdia  acestor „falşi învăţători”, care tulburau viaţa credincioşilor. El atrage atenţia asupra a  trei caracteristici ale lor: originea lor diabolică, influenţa lor drăcească şi învăţătura  lor falsă. Iată de ce el îi numeşte:  1. „Falşi profeţi” (1 Ioan 4:1). Un profeţeşte un om care vorbeşte sub directa influenţă a unei puteri supranaturale. Profetul adevărat este „gura” prin care vorbeşte  Dumnezeu. Profetul mincinos este dimpotrivă „gura” prin care se face auzit „duhul  rătăcirii”. Iată de ce examinarea învăţăturii unui profet este sinonimă cu o „cercetare  a duhurilor” (1 Ioan 4:1-6).  2. „Amăgitori” (2 Ioan 7). Prin aceasta apostolul îi indentifică cu acei care duc  poporul în rătăcire, promiţîndu-le lucruri care nu există de fapt.  3. „Anticrişti” (1 Ioan 2:18 cf.v. 22; 4:3; 2 Ioan 7). Mesajul învăţăturii lor neagă  personalitatea divin-umană a Domnului Isus Cristos.  Trebuia să remarcăm faptul că de fiecare dată apostolul Ioan ne spune că aceste  persoane nedorite în colectivitatea Bisericii erau „mulţi”; „mulţi falşi profeţi”, „mulţi  amăgitori” şi „mulţi anticrişti”. Acest lucru ne este confirmat şi de faptul că ei au  reuşit pentru o perioadă de timp să treacă drept membrii ai Bisericii. În momentul  scrierii epistolei dintîi această fracţiune „ne-creştină” se separase de Biserică: „au  ieşit din mijlocul nostru” şi „s-au dus în lume” (1 Ioan 2:19; 2 Ioan 7). Totuşi aceasta  ruptură a reuşit să-i tulbure pe mulţi dintre membrii adunării, aşa că Ioan s-a văzut  nevoit să le scrie. El îi laudă pe cei care prin rămînerea lor în Cristos „i-au biruit” pe  duşmanii adevărului (1 Ioan 4:4).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Tema principală a acestei epistole este:  „Certitudinea creştină”. Verbele cele mai folosite în textul ei sînt: „ginoskein” – a  cunoaşte, a observa, a pricepe (de 15 ori), şi „eidenai” – a fi sigur pe ceea ce şti.  Cuvîntul caracteristic acestei epistole este: „parresia” -„îndrăzneală, încredere în  atitudine”.  Certitudinea creştină este o realitate cu două aspecte, (a) unul obiectiv (pentru că  religia creştină este o sumă de adevăruri), şi (b) unul subiectiv (pentru că fiecare  creştin a fost „născut din nou” şi are în sine „arvuna vieţii veşnice”. Epistola lui Ioan este tocmai o expunere şi o argumentare a acestor două aspecte ale certitudinii  creştine.  Cunoaşterea creştină este o cunoaştere absolută şi duce la o certitudine absolută.  Bineînţeles că este vorba despre aspectul calitativ al cunoaşterii, nu de cel  cantitativ. Creştinul este cel care cunoaşte „adevărul” lucrurilor. El cunoaşte adevărul  despre lume şi despre starea ei (1 Ioan 5:19, 2:18, 3:15), adevărul despre el însuşi,  despre datoria şi destinul lui (1 Ioan 2:10, 11, 29; 3:2; 5:18), şi mai presus de toate,  creştinul cunoaşte adevărul despre Dumnezeu şi despre Isus Cristos, (1 Ioan 5:20;  2:13, 14; 4:6, 7).  Ca să ajungem la certitudinea creştină despre persoana şi lucrarea lui Cristos avem în  primul rînd:  1. Evenimentul istoric. Domnul Isus Cristos a fost „trimis” (1 Ioan 4:9, 10, 14). El „a  venit” (1 Ioan 5:20) şi „s-a manifestat” său „a fost arătat” („ephanerothe” în 1 Ioan  l:2; 3:5, 8; 4:9). Această venire a Lui a fost „în trup” (1 Ioan 4:2; 2 Ioan 7), cu „apă  şi cu sînge” (1 Ioan 5:6).  Toate aceste realităţi îl obiectivizează şi-L îmbracă în modul cel mai absolut cu  experienţa naşterii, cu botezul şi cu trăirea morţii. Evenimentul în sine nu a putut  trece neobservat. Cel care a venit în „trup” a trăit printre oameni şi prin relatările lor  ajungem la a doua sursă a cunoaşterii:  2. Mărturia apostolilor – „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii  noştri, ce am privit şi am pipăit cu mîinile noastre, cu privire la Cuvîntul vieţii – pentru  că viaţa a fost arătată, şi noi am văzut-o, şi mărturisim despre ea, şi vă vestim viaţa  veşnică, viaţă care era la Tatăl, şi care ne-a fost arătată; – deci, ce am văzut şi  auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră  este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Cristos”, „Şi noi am văzut şi mărturisim că Tatăl a  trimis pe Fiul casă fie Mîntuitorul lumii” (1 Ioan 1:1-3; 4:14).  Al treilea lucru care ne dă certitudine este:  3. „Ungerea Duhului Sfînt”. Ea funcţionează ca un al şaselea simţ prin care putem  pătrunde toate lucrurile (1 Corint. 2:10) ca să ajungem la „gnosis”, la cunoaştere:  „Cît despre voi, ungerea pe care aţi primit-o de la El, rămîne în voi, şi n-aveţi  trebuinţă să vă înveţe cineva; ci, după cum ungerea Lui vă învaţă despre toate  lucrurile şi este adevărată, şi nu este o minciună, rămîneţi în El, după cum v-a învăţat  ea” (1 Ioan 2:20, 27 cf. 3:2; 4:13).  Această cale de cunoaştere este în lăuntrul creştinului şi se întregeşte cu dovezile  exterioare ale „apei şi sîngelui” (1 Ioan 5:6, 8, 9).  În demonstraţia pe care o face pentru a-i convinge pe credincioşi despre certitudinea  vieţii veşnice, Ioan este cel puţin tot atît de preocupat să aducă argumente care să  dovedească faptul că cei care nu cred în Fiul lui Dumnezeu nu au viaţa veşnică, oricît  de „iluminaţi” ar fi ei.  Distincţia aceasta între adevăraţii creştini pe care vrea să-i întărească şi adversarii  eretici cu care se înfruntă este vizibilă în tot conţinutul epistolei. Pretutindeni întîlnim  „voi” şi „ei”:  Aceste două grupări distinctive există şi astăzi. Unii, încrezuţi şi plini… de ceea ce de  fapt nici nu posedă, iar ceilalţi, frecventatori din obicei ai bisericilor, care nu au  siguranţa mîntuirii şi cărora li se pare chiar o obrăznicie să susţii că aşa ceva poate  exista! Toţi aceştia trebuie să afle că există o siguranţă creştină, o veritabilă  certitudine care nu este nici arogantă, nici înşelătoare, ci dimpotrivă luminoasă şi cu prisosinţă revelată de însuşi Dumnezeu.  Pentru a confirma şi cerceta calitatea credinţei, apostolul Ioan le propune creştinilor  trei teste caracteristice:  1. Testul teologic (teoretic). Prin acest test se verifică mesajul credinţei noastre.  Adevărata credinţă susţine că Isus este „Fiul lui Dumnezeu” (1 Ioan 3:23, 5:5, 10,  12, 20) şi că „Cristosul a venit în trup” (1 Ioan 4:2, 6; 2 Ioan 7).  Nici un sistem de dogme sau doctrine care neagă preexistenta eternă a lui Isus sau  încarnarea lui istorică nu poate fi acceptat ca fiind creştin: „Oricine tăgăduieşte pe  Fiul, n-are pe Tatăl” (2:23).  2. Testul moral. Testul acesta trebuie să verifice dacă noi trăim în neprihănire şi în  păzirea poruncilor lui Dumnezeu. În epistola lui Ioan, păcatul este arătat a fi total  incompatibil cu natura lui Dumnezeu, care este din acest punct de vedere definit prin  „lumină” (1:5). Păcatul este un accident nedorit în lumea lui Dumnezeu, de aceea  Ioan ne spune că Fiul lui Dumnezeu „s-a arătat ca să ia (să înlăture) păcatele; şi în El  nu este păcat” (3:5). Concluzia limpede care reiese din aceste două afirmaţii este  aceea că oricine este născut „din Dumnezeu”„nu păcătuieşte” pentru că a pus capăt  unei vieţi de păcat (1 Ioan 3:9).  Orice experienţă „mistică”, presupusă a fi creştină, însoţită de imoralitate trebuie  imediat abandonată: „Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric,  minţim şi nu trăim adevărul” (1:6). 3. Testul social. Cel de al treilea test verifică atitudinea noastră faţă de ceilalţi.  „Dumnezeu este dragoste” postulează Ioan, aşa că toţi cei născuţi din El trebuie să  moştenească această aplecare plină de afecţiune faţă de ceilalţi oameni.  „Prea iubiţilor, să ne iubim unii pe ceilalţi; căci dragostea este de la Dumnezeu. Şi  oricine iubeşte, este născut din Dumnezeu, şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cine nu  iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan  4:7, 8).  A nu fi în stare să treci aceste trei teste ale certitudinii despre viaţa veşnică  înseamnă a nu fi de fapt copil al lui Dumnezeu:  „Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric, minţim şi nu trăim  adevărul” (1:6).  „Cine zice: „Îl cunosc”, şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos, şi adevărul nu  este în el” (2:4).  „Cine zice că este în lumină, şi urăşte pe fratele lui, este încă în întuneric pînă acum” (2:9).  O certitudine solidă despre Cristos şi despre viaţa veşnică este singura forţă care poate anima mărturisirea creştină a Bisericii.

SCHIŢA CĂRŢII  Prefaţa (1:1-4)  I. Mesajul apostolic şi implicaţiile lui morale (1:5 – 2:2)  Împotriva:  a. negării faptului că păcatul rupe părtăşia noastră cu Dumnezeu (1:6, 7)  b. negării faptului că păcatul există în însăşi natura noastră (1:8, 9)  c. negării faptului că păcatul se arată pe sine în purtarea noastra (1:10- 2:2)  II. Prima aplicare a testelor (2:3-27)  a. ascultarea sau „testul moaral” (2:3-6)  b. dragostea sau „testul social” (2:7-11)  c. o digresiune despre Biserică (2:13-14)  d. o digresiune despre lume (2:15-17)  e. credinţa sau „testul doctrinal” (2:18-27)  III. A doua aplicare a testelor (2:28 – 4:6)  a. o detailare a testului moral = neprihănirea (2:28 – 3:10)  b. o detailare a testului social = dragostea (3:11-18)  c. o digresiune despre siguranţă şi despre îndoială (3:19-24)  d. o detailare a testului doctrinal = credinţa (4:1-6)  IV. A treia aplicare a testelor (4:7 – 5:5)  a. o nouă dezvoltare a testului social = dragostea (4:7-12)  b. o combinare a testelor doctrinal şi social (4:13-21)  c. o combinare a celor trei teste (5:1-5)  V. Cei trei martori şi siguranţa pe care ne-o dau ei (5:6-17)  a. cei trei martori (5:6-12)  b. siguranţa noastră ca o consecinţă (5:13-17)  VI. Trei afirmaţii şi o scurtă îndrumare (5:18-21)  a. „Ştim” că neprihănirea este divină (5:18)  b. „Ştim ” că lumea zace în păcat (5:19)  c. „Ştim” că Evanghelia este mîntuitoare (5:20)  d. De aceea să ne păzim de tot ceea ce nu este de la Dumnezeu (5:21)

2 IOAN

Cele trei epistole ale lui Ioan sînt adresate în ordine: unei Biserici, unei familii şi unei  persoane. Cea de a doua epistolă este singura scriere din Biblie adresată unei mame  creştine.

Titlul: În originalul grec, cartea poartă numele: „Ioannou B” – „Ioan B” spre a fi  deosebită de cea dintîi epistolă a lui Ioan.

Autorul: Fără nici o îndoială că „Presbiterul” amintit la începutul epistolei este apostolul Ioan. Limbajul folosit este acela al autorului celei de a patra Evanghelii.  Numai el goate folosi un fond atît de restrîns de cuvinte şi totuşi să exprime o gamă  atît de variată de adevăruri. Într-adevăr, Ioan foloseşte cele mai simple cuvinte cu  putinţă; vocabularul lui este acela al unui copil la vîrsta de 5-7 ani, dar conţinutul de  informaţii, bogăţia de idei şi imagini sînt fascinant de bogate. Apostolul scrie despre:  adevăr, lumină, dragoste, umblare, rămînere, viaţă, apă, ură şi moarte. Însemnătatea  acestor cuvinte trece însă cu mult peste folosul lor obişnuit, devenind ferestre spre  nişte realităţi spirituale profunde.

Data: Epistola a fost scrisă probabil în preajma anului 90 d.Cr.

Contextul scrierii: Este clar că cea de a doua epistolă trebuie aşezată în aceleaşi  circumstanţe spirituale şi istorice ca şi prima epistolă. Este interesant să remarcăm  că Duhul Sfînt ne-a lăsat un instructaj complet de comportament în condiţii de  atacuri asupra Bisericii. În 1 Ioan ni s-a spus cum trebuie să se comporte adunarea  ca întreg, în 2 Ioan ni s-a spus cum trebuie să se comporte fiecare familie din  adunare, iar în 3 Ioan ni s-a spus cum trebuie să se comporte fiecare credincios în  parte.  Cei ce încearcă să spiritualizeze conţinutul acestei epistole spun că ar fi adresată  unei Biserici pe care autorul o numeşte conspirativ: „aleasă Doamnă şi copiii ei” (2  Ioan 1:1). O citire atentă a versetului 4 şi mai ales 10-13 ne va arăta însă că  aceasta este o tălmăcire forţată. Ce fel de Biserică ar fi aceea în care numai „unii din  copiii tăi umblă în adevăr”?  Casa acestei mame creştine căreia îi scrie apostolul era o casă creştină. Ioan nu  pierde ocazia să-şi exprime bucuria pentru atmosfera în care erau crescuţi copiii  acestei femei. „Umblarea” lor era „în adevăr”, dar pericolul era şi el pe aproape.  Proorocii mincinoşi dădeau tîrcoale celor ce mergeau pe calea dreaptă şi căutau să se  furişeze în casele lor şi să le strecoare în suflet veninul învăţăturilor lor drăceşti. În  condiţii normale, ospitalitatea este o înaltă virtute creştină, dar în contactele cu  „amăgitorii” (1 Ioan 7), ospitalitatea se poate dovedi primul pas spre dezastru. Aşa  cum remarca cineva: „Minciuna este un misionar plin de rîvnă. Ea merge din casă în casă căutînd să convertească cît mai multe persoane”. Cu maturitatea care-l  caracteriza, apostolul Ioan o sfătuieşte pe această mamă creştină să-şi păzească cu  vigilenţă „cuibul”.

Conţinutul cărţii: În cea dintîi epistolă, Ioan ne-a informat că un grup de oameni din  Biserică părăsiseră adunarea şi învăţătura creştină: „Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar  nu erau dintre ai noştri. Căci dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci ei  au ieşit ca să se arate că nu toţi sînt dintre ai noştri” (1 Ioan 2:19). Ieşiţi din adunare, aceşti „amăgitori” colindau din casă în casă, infiltrîndu-se prin Biserici şi oferind creştinilor „cunoştinţe mai înalte decît Evanghelia”, propovăduită în Biserică.  Apostolul Ioan o avertizează pe această mamă creştină să nu se lase tîrîtă în erezie  şi să-i refuze categoric pe cei ce vor încerca să o depărteze de Domnul: „Păziţi-vă  bine să nu vă pierdeţi rodul muncii voastre, ci să primiţi o răsplată deplină. Oricine o  ia înainte, şi nu rămîne în învăţătura lui Cristos, n-are pe Dumnezeu” (2 Ioan 8-9).  Dragostea de oameni este o virtute, compromisul cu ereticii este un păcat, iar  părtăşia cu batjocoritorii Domnului este la fel de vinovată ca şi păcătuirea.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Cuvîntul „adevăr” apare de cinci ori în  primele 4 versete. Întreaga epistolă este un avertisment împotriva asaltului minciunii  şi împotriva imposturii celor care colindau din casă în casă ca să „buimăcească familii  întregi, învăţînd pe oameni, pentru un cîştig mîrşav, lucruri pe care nu trebuie să le  înveţe” (Tit 1:11). Tema generală a epistolei este „statornicia în Evanghelia Domnului”  şi este enunţată în versetul 6: „Şi dragostea stă în vieţuirea după poruncile Lui.  Aceasta este porunca în care trebuie să umblaţi, după cum aţi auzit de la început”.

SCHIŢA CĂRŢII  Introducere, 1-3  I. ASCULTAREA DE PORUNCA DOMNULUI  a. Umblarea în adevăr, 4-5  b. Umblarea în dragoste, 6  II. VEGHERE ÎN ASCULTARE DE DOMNUL a. Avertisment împotriva falşilor învăţături 7-9  b. Avertisment împotriva falsei ospitalităţi, 10-11  Încheiere, 12-13

3 IOAN

Titlul: În originalul grec, cartea poartă numele: „Ioannou G” – „Ioan G”, „gama” fiind a treia literă din alfabetul grecesc.

Autorul: Acelaşi „presbiter” care a scris şi cea de a doua epistolă este şi autorul  acesteia (2 Ioan 1; 3 Ioan 1). De data aceasta, apostolul Ioan se adresează nu  Bisericii şi nici unei familii ci unui frate din Biserică.

Data: A doua şi a treia epistolă a lui Ioan au fost probabil scrisori de salut care au  însoţit cea dintîi epistolă spre destinatarii ei. Data scrierii lui 3 Ioan deci trebuie să fie  plasată tot în preajma anului 90 d.Cr.

Contextul scrierii: Cea de a treia epistolă s-a născut pe fondul aceloraşi frămîntări  care tulburau viaţa Bisericii creştine din Asia spre sfîrşitul vieţii lui Ioan. Rămas ultimul  ucenic al Domnului în viaţă, Ioan veghează asupra adunărilor creştine şi asupra celor  care funcţionează ca lideri spirituali ai Bisericii.

Conţinutul cărţii: Această a treia epistolă a lui Ioan este scurtă în conţinut, dar  plină de informaţii care trebuiesc toate studiate. Epistola poate fi considerată o  scrisoare de însoţire şi recomandare pentru „cărăuşii” trimişi să răspîndească epistola  scrisă de Ioan pentru apărarea credinţei în acele timpuri de atacul furibund al  ereticilor „gnostici”: „Vei face bine să îngrijeşti de călătoria lor, într-un chip vrednic  de Dumnezeu; căci au plecat pentru dragostea Numelui Lui, fără să primească ceva  de la neamuri. Este datoria noastră dar, să primim bine pe astfel de oameni, ca să  lucrăm împreună cu adevărul” (3 Ioan 7-8).  La fel de bine însă, epistola poate fi citită ca şi un studiu în comportamentul liderilor spirituali ai Bisericii. Ioan, Gaiu, Diotref şi Dimitrie sînt tot atîtea tipuri de slujitori ai  Bisericii. Ioan este „presbiterul” cu autoritate apostolică, Gaiu este lucrătorul tînăr  plin de rîvnă care se avîntă dincolo de limitele puterilor sale (3 Ioan 2-3). Creşterea  lui spirituală era supravegheată direct de Ioan. În Biserica în care se afla, Gaiu este  prins Între exemplul rău dat de Diotref („Diotref, căruia îi place să aibă întîietatea  între ei, nu vrea să ştie de noi. Ne cleveteşte cu vorbe rele, nu primeşte pe fraţi şi  împiedică şi pe cei ce voiesc să-i primească, şi-i dă afară din Biserică” – v. 9-10) şi  exemplul bun dat de Dimitrie („Toţi, chiar şi Adevărul, mărturisesc bine despre  Dimitrie; şi noi mărturisim despre el; şi ştii că mărturisirea noastră este adevărată” –  v.12). Sfatul pe care Ioan i-l dă lui Gaiu este să nu se lase biruit de rău şi să se ia  după exemplul bun stabilit de Dimitrie: „Prea iubitule, nu urma răul, ci binele. Cine  face binele este de la Dumnezeu; cine face răul n-a văzut pe Dumnezeu” – v. 11).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: În textul acestei epitole ne întîlnim iarăşi cu  „umblarea în adevăr” (3 Ioan 4), cu „umblarea în dragoste” (3 Ioan l, 6, 7) şi cu grija  lui Ioan pentru Biserica Domnului. Intimitatea dintre apostol şi credincioşi este  ilustrată cum nu se poate mai bine de exprimarea dorinţei lui Ioan de a sta de vorbă  cu ei „gura” către gură” (2 Ioan 12; 3 Ioan 13).

SCHIŢA CĂRŢII  Introducere, 1  I. GAIU – LUCRAREA ÎN ADEVĂR ŞI ÎN DRAGOSTE  Un lucrător în creştere  a. Credincioşie faţă de adevăr, 3-4  b. Slujire fată de fraţi, 5  c. Umblare în dragoste, 6  d. Colaborare cu fraţii, 7-8  II. DIOTREF, LUCRAREA ÎN FIREA PĂMÎNTEASCĂ  Un lider firesc  a. Îi place să aibă întîietatea, 9  b. Nu vrea să ştie de alţii, 9  c. Îi cleveteşte pe alţi lucrători, 10  d. Nu primeşte pe fraţi, 10  e. Crede că este„proprietarul” Bisericii, 10  f. Dă afară pe cine vrea el, 10  g. Va trebui să fie disciplinat, 10  h. Este un pericol pentru creşterea altora, 10  III. DIMITRIE, LUCRAREA VORBITĂ DE BINE  Un exemplu demn de urmat  a. Sprijinit pe Cuvîntul lui Dumnezeu, 12,  b. Vorbit de bine de fraţii din Biserică, 12  c. Confirmat de apostoli, 12  Încheiere, 13-14

IUDA

Titlul: Cartea se numeşte în original: „Iouda” – „Iuda”, după numele celui ce a scris-o.

Autorul: Numele celui care a scris-o este dat chiar în conţinutul cărţii (v.1). Acest  Iuda a fost un alt frate al Domnului Isus (Mat. 13:55; Marcu 6:3). El nu se consideră  în numărul celor 12 apostoli (Iuda 17), ci se prezintă ca „frate al lui Iacov” (Iuda 1).  În mod obişnuit, în vremea aceea o persoană se identifica pe sine după numele tatălui  său. Motivul pentru care Iuda a făcut excepţie de la regula aceasta a fost probabil  dublu: (1) din modestie şi respect, el n-a vrut să facă aluzie la relaţia lui de familie cu  Isus Cristos, şi (2) el crede că poate fi identificat foarte bine în funcţie de relaţia cu  Iacov, fratele său mai mare care ajunsese între timp unul dintre liderii proeminenţi în  Biserica din Ierusalim.

Data: Epistola a fost scrisă probabil cîndva în perioada cuprinsă între anii 65-80 d.Cr.  Erezia pe care o combate Iuda a apărut în Biserica primară destul de repede şi a fost  combătută cu putere de Pavel, Ioan şi Petru. De fapt, epistola lui Iuda poate fi  considerată ca o reluare a celei de a doua epistole a lui Petru. Între 2 Petru 2:1-22 şi  Iuda 4-18 există o asemănare imposibil de trecut cu vederea. Probabil că Iuda a avut  de confruntat aceleaşi probleme ca şi Petru şi s-a folosit de epistola şi autoritatea  apostolului pentru a-şi întări şi mai mult punctul de vedere.

Contextul scrierii: În timp ce Iuda se pregătea să le scrie fraţilor despre mîntuire, el  se vede silit să-şi schimbe subiectul pentru a combate activitatea şi învăţătura unui  grup de oameni plini de vicii, care circulau prin Biserici şi căutau „să schimbe în  desfrînare harul lui Dumnezeu” (Iuda 3-4). Nu este greu să recunoaştem în acest grup  de prooroci mincinoşi pe „amăgitorii” pe care-i prevestise Petru (2 Petru 2:1) şi pe  care-i combătuse cu atîta putere Ioan (vezi 1 Ioan). Aparent aceşti învăţători  mincinoşi căutau să-i convingă pe cei credincioşi că harul iertării se întinde nu numai  în trecut, dar şi în prezent. Ei considerau mîntuirea ca pe un fel de paşaport spre  lumea trăirii în pofte şi păcate. Ei negau dumnezeirea lui Cristos şi reduceau  creştinismul la o sumă de cunoştinţe teoretice fără legătură cu viaţa de toate zilele.

Conţinutul cărţii: Cine citeşte această epistolă îşi dă repede seama că Iuda scrie  prin excelenţă evreilor. Mulţimea de citate şi exemple din Vechiul Testament se  succed fără nici o lămurire suplimentară, indicînd faptul că Iuda presupunea că  cititorii lui sînt de mult familiarizaţi cu istoria Israelului şi cu conţinutul Scripturilor.  Iuda le aminteşte creştinilor felul în care s-a purtat Dumnezeu în trecut cu  necredinciosul Israel, cu îngerii neascultători, cu oraşele păcătoase Sodoma şi  Gomora şi cu aceeia care, asemenea lui Cain, Balaam şi Core, s-au răzvrătit împotriva  Domnului (Iuda 5, 6, 7, 8-10, 11). După un scurt pasaj în care descrie imoralitatea  acestor prooroci mincinoşi, Iuda încheie scurta lui epistolă printr-un avertisment  fierbinte, printr-o chemare urgentă la statornicie (Iuda 12-19, 20-23) şi printr-una  din cele mai frumoase benedicţii din Biblie (Iuda 24-25).

SCHIŢA CĂRŢII  Introducere, 1-2  I. ATACUL DUŞMANILOR  a. Urgenţa apelului din epistolă, 3  b. Doctrina învăţătorilor mincinoşi  – schimbă harul în desfrînare, 4  – tăgăduiesc dumnezeirea lui Cristos, 4  c. Soarta învăţătorilor mincinoşi Exemplul  Îngerilor căzuţi, 6  Exemplul Sodomei şi Gomorei, 7-8  d. Metoda învăţătorilor mincinoşi  – pîngăresc trupul, 8  – batjocoresc dregătoriile, 8-10  Exemplul lui Cain, 11  Exemplul lui Balaam, 11  Exemplul fiilor lui Core, 11  e. Falsitatea învăţătorilor mincinoşi  Şase metafore care condamnă:  – ca nişte stînci ascunse, 12  – ca nişte nori fără apă, 12  – ca nişte pomi tomnatici fără rod, 12  – ca nişte pomi dezrădăcinaţi, 12  – ca nişte valuri înfuriate ale mării, 13  – ca nişte stele rătăcitoare, 13  f. Iminenta lor pedepsire  Profeţia patriarhului Enoh, 14-16  II. LUPTA CELOR CREDINCIOŞI  a. A fost vestită de apostoli, 17-19  b. Trebuie practicată de credincioşi  – ”zidiţi-vă sufleteşte”, 20  – „rugaţi-vă prin Duhul”, 20  – „ţineţi-vă în dragostea lui Dumnezeu”, 21  – „aşteptaţi îndurarea Domnului nostru”, 21  – „mustraţi pe cei ce se despart de voi”, 22  – „căutaţi să mîntuiţi pe unii”, 23  – „feriţi-vă de compromisuri cu păcatul”, 23  III. NĂDEJDEA CELOR CREDINCIOŞI  a. Dumnezeu poate să-i păzească, 24-25

APOCALIPSA

Titlul: În original, cartea poartă numele: „Apokalypsis Iesou Christou” – „Descoperirea lui Isus Cristos”. Această numire ne atrage atenţia asupra Domnului Isus ca sursă şi  subiect general ai tuturor lucrurilor tratate în textul cărţii.

Autorul: Nu încape nici o îndoială că Cel ce ne trimite această epistolă despre Sine şi  despre desfăşurarea istoriei viitoare este însuşi Domnul Isus Cristos. Ioan este numai  „instrumentul uman”, „scribul” ales pentru a ne transmite mesajul primit de la Domnul.  Numele lui Ioan apare de patru ori în textul cărţii (Apoc. 1:1, 4, 9; 22:8). Conţinutul  cărţii adevereşte şi el că cel ce a scris-o a fost un evreu, cunoscător foarte versat  în Scriptură, unul dintre conducătorii spirituali ai Bisericilor din Asia Mică, el însuşi  foarte religios şi foarte convins că mişcarea începută de Cristos va triumfa în curînd  asupra forţelor demonice care sînt prezente în lume. Apostolul Ioan corespunde cel  mai bine unei descrieri ca aceasta.

Data: Cartea Apocalipsei a fost scrisă într-o vreme în care creştinismul intra într-o  perioadă de grea persecuţie din partea autorităţilor din Imperiul Roman. Cei mai mulţi  comentatori sînt de părere că data scrierii trebuie să fi fost în preajma anului 95 d.Cr.

Contextul scrierii: Din momentul în care autorităţile romane au început să impună în  imperiu cultul Cezarului declarat zeu, creştinii – care-L considerau împărat pe Isus şi  nu acceptau să i se închine Cezarului – au intrat în conflict deschis cu statul.  Apocalipsa îi avertizează pe creştinii din Smirna despre vremurile grele care vor urma  (Apoc. 2:10). Antipa, marturul credincios (Apoc. 2:13) căzuse deja împreună cu alţii,  ca primele victime produse de persecuţie (Apoc. 6:9). Ioan însuşi se găsea exilat pe  insula Patmos (Apoc. l:9), probabil un fel de închisoare a imperiului. Nu este de mirare  că, sub presiunile evenimentelor vremii, unii din Biserică începuseră să predice o cale  a compromisului (Apoc. 2:14-15, 20), care trebuia combătută repede, mai ales avînd  în vedere vremurile şi mai cumplite care trebuiau să vină.

Conţinutul cărţii: Cartea are ca scop să-i încurajeze pe cei credincioşi să stea tari în  credinţă şi să nu se plece sub presiunea momentului. Autorul ei îi informează pe  cititori că în curînd se va produce confruntarea finală dintre Dumnezeu şi Diavol care  se va solda cu zdrobirea Diavolului şi biruinţa glorioasă a Mielului lui Dumnezeu. Pînă  atunci însă, creştinii sînt îndemnaţi să stea tare şi să se împotrivească Diavolului chiar  şi cu preţul vieţii. Ei trebuie să ştie că au fost pecetluiţi cu sigiliul veşniciei şi că vor fi  răzbunaţi la venirea Domnului Isus, cînd cei răi vor fi pedepsiţi pe vecie, iar cei  credincioşi vor primi cununa răsplătirilor şi intrarea liberă în eternitatea fericită a unirii  desăvîşite cu Fiul lui Dumnezeu.  Pentru a înţelege bine cartea Apocalipsei, cititorul trebuie să ştie că ea este scrisă  într-o formă literară specifică. Ezechiel, Daniel, Isaia şi unii dintre profeţi cuprind şi ei  pasaje „apocaliptice”. Acest gen de literatură este caracterizat de elemente profund  simbolice prin care se încearcă să ni se transmită cunoştinţe despre realităţi care ne  depăşesc în mod normal limitele cunoaşterii noastre bazată pe experienţă şi simţuri.  Cu toate că la prima vedere viziunile şi imaginile descrise de Ioan par stranii pentru  cititorul modern, cartea se poate înţelege deoarece textul însuşi ne pune la dispoziţie  „cheia” unora dintre simbolurile cărţii (de exemplu: stelele sînt îngeri, sfetnicele sînt  Biserici – Apoc l:20 – „curva cea mare” este Babilonul, iar Ierusalimul ceresc este mireasa Mielului – Apoc 21:9-10).  Există patru şcoli de interpretare ale cărţii Apocalipsei: cea preteristă, cea idealistă,  cea istoricistă şi cea viitoristă. Luîndu-le pe rînd acestea susţin că:  (1) Preteristă – textul cărţii este simbolic şi legat de evenimentele care au venit  asupra Bisericii în secolul I. Astăzi, cartea are doar un caracter documentar, de  mărturie a ceea ce s-a întîmplat deja şi din care putem scoate principii veşnic  valabile.  (2) Idealistă – textul se adresează unor Biserici reale, dar are numai un caracter  simbolic, ilustrînd lupta dintre bine şi rău, cu triumful final al binelui. Apocalipsa este  redusă la nivelul unei culegeri de fabule.  (3) Istoricistă – textul este adresat unor Biserici reale, dar capătă un caracter  alegoric în care se poate observa o descriere a istoriei din vremea aceea şi pînă la  vremea sfîrşitului. Apocalipsa este transformată într-o carte de istorie „cifrată” care  poate rivaliza cu oricare carte de istorie din şcolile lumii. În dosul simbolurilor pot fi  recunoscute: căderea Romei, mahomedanismul, papalitatea, reformaţia, etc.  (4) Viitoristă – natura textului şi felul în care trebuie el tălmăcit sînt reglementate de  „cheia” din Apoc. 1:19: „Scrie lucrurile, pe care le-ai văzut, lucrurile care sînt şi cele  care au să vină după ele”. Apocalipsa este privită ca o cronică a vieţii creştine din  „vremea Bisericii” şi ca o anunţare a evenimentelor viitoare din perioada sfîrşitului.  Spre deosebire de interpretarea istoricistă, această interpretare nu caută să  recunoască istoria trecută a lumii în textul Apocalipsei. Ea rezervă descrierile din  carte pentru evenimente încă viitoare, care îşi aşteaptă în curînd împlinirea.  Majoritatea celor care interpretează „viitorist” cartea Apocalipsei văd în scrisorile  trimise celor şapte Biserici, nu numai nişte epistole cu caracter local, ci descrieri ale  unor etape caracteristice prin care va evolua starea creştinismului pînă în vremea  sfîrşitului (Apoc. 2 şi 3). Restul cărţii nu s-a întîmplat încă. Evenimentele descrise  începînd cu capitolul 4 al cărţii se vor declanşa în preajma sau chiar la cea de a doua  venire a Domnului. Capitolul 20 descrie trecerea prin vremea Mileniului spre vremea  judecării omenirii, iar ultimele două capitole descriu starea de după judecată, în  fericirea eternă a părtăşiei cu Dumnezeu şi cu cerul.  Deşi recunoaştem ceva bun în fiecare dintre cele patru feluri de interpretare, noi  recomandăm tuturor metoda viitoristă. Ea este cel mai aproape de respectarea  spiritului Scripturii şi se armonizează cel mai bine cu ceea ce ştim deja din informaţiile  transmise nouă grin intermediul celorlalte cărţi profetice. Vechiul Testament a vestit,  în repetate ocazii, venirea unei împărăţii în care „Cineva”, venit din linia împărătească  a lui David, va domni la Ierusalim peste Israelul refăcut şi reinstalat în propria lui tară,  extinzîndu-şi influenţa domniei lui binefăcătoare asupra tuturor neamurilor lumii.  Aceste profeţii sînt atît de clare şi în număr atît de mare, că a încerca să le  „spiritualizezi” pe toate, ar însemna o necinstire a inspiraţiei Duhului Sfînt asupra autorilor lor. Mai există şi acel aspect dublu al lucrării mesianice pe care nu l-au putut înţelege  pentru o vreme evreii. Mesia trebuia să vină şi să sufere şi să împărătească. Astăzi,  noi ştim că de fapt a fost vorba despre două veniri succesive ale Domnului. Prima  dată el a venit în Ierusalim ca să moară pentru păcatele lumii, iar a doua oară se va  întoarce în acelaşi Ierusalim ca să-şi instaureze glorioasa Lui împărăţie. Noul  Testament nu ne spune cît timp va trebui să treacă între aceste două veniri  succesive. El ne dă doar unele evenimente care vor anunţa iminenţa celei de a doua  veniri şi declanşarea crizei mondiale care se va sfîrşi cu biruinţa finală a Mielului (Mat.  24:27-31; 2Tes. 2:1-12; 2Tim. 3).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Istoria lumii se desfăşoară între prima şi  ultima carte a Bibliei. Geneza ne arată unde au început toate, iar Apocalipsa ne arată  unde şi prin ce se vor sfîrşi toate lucrurile.  Apocalipsa este o succesiune de serii de „şapte”. Se vorbeşte despre: şapte Biserici  (Apoc 1:4, 11), şapte duhuri (Apoc 1:4), şapte sfeşnice de aur (Apoc 1:12),  şaptestele (Apoc. 1:16), şapte peceţi (Apoc. 5:1), şapte coarne şi şapte ochi (Apoc.  5:6), şapte trîmbiţe (Apoc. 8:2), şapte tunete (Apoc. 10:3), şapte semne (Apoc.  12:1, 3; 13:13-14; 15:1; 16:14; 19:20), şapte cununi împărăteşti (Apoc. 12:3),  şapte plăgi (Apoc. 15:7), şapte potire de aur (Apoc. 15:7), şapte munţi (Apoc.  17:9), şi şapte împăraţi (Apoc. 17:10). Cifra „7″ reprezintă în simbolistica iudaică  „perfecţiunea divină”. Cartea Apocalipsa ni-L arată pe Dumnezeu la lucru, în toată  desăvîrşirea înţelepciunii Lui, contestat, dar nebiruit, atacat, dar mereu la cîrma  istoriei, fără să se grăbească şi fără să întîrzie, conducînd totul spre împlinirea  planurilor Lui măreţe şi desăvîrşite.  Cartea Apocalipsei poate şi trebuie să fie înţeleasă. Nici o altă carte a Bibliei nu este  mai clară în desfăşurarea mesajului ei. Primele cinci capitole descriu prima mişcare a  acţiunii prin care Cristos este încununat pe tronul din ceruri. Partea cuprinsă între  capitolele 6 şi 20 descrie cea de a doua mişcare a acţiunii spre încununarea lui  Cristos ca Domn pe tronul terestru. Finalul cărţii înalţă acţiunea spre apogeul  încununării lui Cristos peste toată „noua creaţie”. Cu planul acesta în minte,  elementele particulare ale cărţii îşi găsesc repede locul şi semnificaţia.

SCHIŢA CĂRŢII  Introducere, 1:1-9  I. CRISTOS – pe tronul cerului  a. Fiul Omului între cele şapte sfeşnice, 1:10-20  b. Scrisorile către cele şapte Biserici, 2:1-3:22  c. Tronul slavei şi închinăciunea din cer, 4:1 -5:14  II. Luarea în stăpînire a pămîntului  d. Ruperea celor şapte peceti, 6:1-17  O paranteză:  Pecetluirea celor 144.000 din Israel, 7:1-8  Mulţimea mlhtuitilor din Necazul cel Mare, 7:9-17  e. Cele şapte trîmbiţe, 8:1-9:21  O paranteză:  Ierusalimul în vremea Necazului cel Mare, 10-11  f. Cele şapte personaje, 12-13  (femeia însărcinată, pruncul, balaurul roşu, Mihail, vulturul, fiara, a doua fiară)  O paranteză:  Pecetluirea celor 144.000, 14:1-5  Vulturul cu Evanghelia veşnică, 14:6-7  Avertismente rmpotriva Minării la fiară, 14:8-13  Motivul pentru Armaghedon, 14:14-20  g. Cele şapte potire, 15-21  O paranteză: Babilonul sub mînia lui Dumnezeu, 17-18  h. Împărăţia de 1.000 de ani, 20:1-6  i. Ultima împotrivire şi osînda lui Satan, 20:7-10  î. Judecata cea din urmă, 22:11-15  III. CRISTOS – domneşte în noua creaţie  j. Un cer nou şi un pămînt nou, 21-2

Mai multe materiale pentru Theophilos  şi cărţi electronice găsiţi pe Internet la:  www.theophilos.3x.ro

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.