CARTEA LUI NAUM

Autorul şi data scrierii

Naum a fost un proroc din Elcoş, posibil în Iuda. Este dificil să stabilim cu precizie data prorociei lui, dar putem nota că ocuparea Tebei (adică, a oraşului No-Amon) este privită ca şi cum ar fi avut loc. Acest eveniment a avut loc sub domnia lui Assurbanipal, în anii 664-663 î.Cr. În acelaşi timp, Ninive, subiectul propovăduirii lui Naum, sta încă în picioare. Ninive a căzut în 612 î.Cr., aşa că putem plasa scrierea acestei prorocii cu aproximaţie în perioada dintre aceşti ani. Însă nu putem să determinăm o dată mai precisă.

Schiţa conţinutului

Fiecare din cele trei capitole este o entitate în sine şi putem înţelege cel mai bine prorocia analizând aceste trei capitole unul după celălalt.

Un poem în formă de acrostih şi o vestire a judecăţii,1:1-15

Capitolul 1 se împarte în trei secţiuni principale: antetul (v. 1), descrierea măreţiei lui Dumnezeu (v. 2-8) şi vestirea judecăţii care urmează să vină (v. 9:15). Antetul descrie mesajul ca fiind o massa’, adică o „povară”, un cuvânt care de multe ori se referă la un mesaj ce implică ameninţare. El declară de asemenea că lucrarea este o „carte a prorociei lui Naum”, adică o carte în care viziunea primită de Naum este transpusă în formă scrisă. Caracterul supranatural al mesajului este recunoscut încă de la început.

Prorocul face de la bun început o afirmaţie cu privire la gelozia lui Dumnezeu. Datorită zelului pe care îl are Domnul, El este hotărât să-Şi ducă la îndeplinire scopurile Sale, atât prin instaurarea Împărăţiei Sale cât şi prin judecarea celor care I se împotrivesc.

Acest al doilea aspect al geloziei Lui este cel care predomină aici. Dumnezeu este încet la mânie, zice prorocul (v. 3); şi totuşi, El Se va răzbuna pe vrăjmaşii Lui. Când aceste însuşiri Îi sunt aplicate lui Dumnezeu, trebuie să înţelegem că ele sunt folosite antropomorfic; ele nu conţin conotaţiile sinistre care le caracterizează atunci când aceste însuşiri se referă la om. Faptul că Dumnezeu este capabil să îşi ducă la îndeplinire scopurile este un adevăr care exclude orice umbră de îndoială. El deţine controlul asupra forţelor naturii, asupra furtunii, asupra râurilor şi a mării, asupra Basanului, etc. Pentru cei care se încred în El, El este o fortăreaţă, dar pentru cei răi El este întuneric.

Duşmanii Domnului refuză să creadă că El îi va lovi. De aceea. Dumnezeu anunţă că la vremea când nu se vor aştepta, ei vor fi mistuiţi întocmai ca miriştea care este uscată de tot. Mai există, însă, şi o altă veste, cea a mântuirii; lui Iuda i se porunceşte să-şi praznuiască sărbătorile solemne şi să-şi împlinească juruinţele.

Împrejurarea şi jefuirea cetăţii Ninive,2:1-13

În 2:1-6, Naum îi descrie pe duşmanii care împresoară cetatea Ninive. Aceştia sunt mezii care vin din câmpiile Persiei şi şi-au îndreptat atacul împotriva asirienilor din câmpia Mesopotamiei. Ei sunt descrişi ca unii care sfarmă în bucăţi (v. 1). Atunci când atacă cetatea, ei deschid zăgazurile astfel încât apele râurilor vor trece peste mal, vor intra în cetate ca să-i nimicească palatul.

Huzzab, un cuvânt care se referă probabil la regină (cf. VSR, „suverana ei”), este dusă în captivitate şi slujnicele ei o urmează. (NBE traduce cuvântul cu „convoi de captivi”; J. D. W. Watts sugerează că este vorba de piedestalul de la o statuetă din templu). Ninive, obiectul atacului, a devenit ca un iaz de apă. În ea s-a făcut mult comerţ şi au fost aduse multe produse, încât ea este acum plină. Cu toate acestea, oamenii vor fugi din ea, iar cei care vor striga „Staţi!” nu-i vor putea opri pe cei care fug. Apoi începe un jaf violent, iar puţinii supravieţuitori care rămân în urma jafului privesc cu durere şi îngroziţi cetatea care este pustiită.

Ninive a fost cândva un leu, o adevărată groapă cu lei. Ea ieşise să caute pradă. Acum, însă, ea însăşi este urmărită şi a devenit o pradă. Ce a ajuns Ninive? Răspunsul este că Domnul oştirilor este împotriva ei şi că El a hotărât să acţioneze în aşa fel încât să o deposedeze de tărie şi putere.

O descriere a cetăţii şi o comparaţie cu Teba3:1-19

Capitolul 3 cuprinde o descriere a caracterului rău al cetăţii Ninive. Ea a fost o cetate sângeroasă şi plină de cruzime. A fost o cetate războinică, şi mulţi au fost ucişi. Prin desfrâul ei ea a vândut naţiuni şi s-a dedat la vrăjitorie. De aceea Domnul a pornit împotriva ei şi o va expune astfel încât va deveni bătaia de joc a tuturor celor ce o privesc.

Naum face apoi o scurtă comparaţie între Ninive şi Teba (3:8-15). Teba, capitala Egiptului de Sus, a devenit puternică, s-a desfătat în tăria ei şi s-a comportat ca şi Ninive, cu deosebirea că nimicirea ei a avut deja loc. Acelaşi lucru se va întâmpla cu Ninive. Nu mai există nici o scăpare. Astfel prorocul se apropie spre un punct culminant de o intensitate considerabilă şi anunţă că nu mai există nici un leac pentru rana Asiriei, „Rana ta nu se alină prin nimic” (3:19a).

În această prorocie care vesteşte nenorocirea învăţăm că Dumnezeul lui Israel, naţiunea pe care Asiria a dispreţuit-o, este în realitate Dumnezeul care deţine controlul asupra destinului şi asupra acţiunilor tuturor naţiunilor.

BIBLIOGRAFIE. 1975  Haldar,Studies in the Book of Nahum, 1947; Walter A. Maier,Nahum, 1959; J.H. Eaton,Obadiah, Nahum, Habakkuk, Zephaniah, TBC, 1961; J. D. W. Watts, Joel, Obadiah, Jonah, Nahumetc., CBC, 1975.

E.J.Y.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/07/naum-cartea-lui.html

MOISE

MOISE. Marele lider şi dătător al Legii prin care Dumnezeu i-a scos pe evrei din Egipt, făcând din ei o naţiune pentru a-L sluji, şi prin care i-a dus până în apropiere de ţara pe care a promis-o părinţilor lor.

Numele

În Exod 2:10 se spune: „I-a pus numele Moseh; „căci” a zis ea, „l-am scos (mesitihu) din ape”. Mulţi comentatori cred că fiica lui Faraon a fost cea care i-a dat numele lui Moise şi lucrul acesta i-a făcut să presupună că acest nume, Moseh, are origine egipteană, cuvântul egipt. ms, „copil” sau „(cel) născut”, explicând cel mai bine numele. Şi totuşi, cea care i-a dat numele a putut fi şi doica sau mama adevărată a lui Moise (de părerea aceasta este W. J. Martin). Exodul 2:10 leagă foarte clar numele Moise de faptul că acesta a fost scos din apă (masa, „a scoate”). Acest joc de cuvinte era ceva natural pentru un evreu, dar nu pentru un egiptean – lucru care ar favoriza punctul de vedere menţionat mai sus, conform căruia mama lui Moise a fost cea care i-a dat numele, şi nu fiica lui Faraon.

Din punctul de vedere morfologic Moseh, aşa cum este scris, este un participiu activ care înseamnă „cel care scoate”, şi poate fi o elipsă a unei expresii mai lungi. În secolul al 14-lea şi al 13-lea î.Cr., cuvântul egipt. ms, „copil”, (precum şi formele conexe cum ar fi Ramose, „Re s-a născut”) se pronunţa aproximativ masé şi nu există nici un motiv de ordin filologic sau de altă natură în baza căruia mama adoptivă a lui Moise, de origine egipteancă, să nu fi putut asimila cuvântul semitic masi, transformlndu-l în numele foarte obişnuit în limba ei, Mase, Moseh. Faceţi comparaţie cu cazuri de asimilări din ziele noastre, de exemplu asimilarea substantivului imperativ în limba română sub forma împărat. Astfel, numele Moise poate fi pur şi simplu semit, asimilat în limba egipteană pe când Moise trăia în Egipt. Majoritatea comentatorilor, însă, cred că fiica lui Faraon a fost cea care l-a numit Mose, „copil” (sau – mai puţin probabil; un nume care s-a terminat în –mose), care a fost preluat de evrei ca Moseh. Acest punct de vedere însă, nu reuşeşte să explice jocul de cuvinte semit, pe care nu avem nici un motiv obiectiv să-l respingem ca nefiind valabil din punct de vedere istoric, căci cu mult timp înainte de vremea lui Moise, aceasta era o practică frecventă atât în Egipt cât şi pretutindeni (inclusiv VT). Pe deasupra, punctul acesta de vedere ne pune în faţa unei dificultăţi de ordin fonetic cu privire la s-ul egiptean care apare ca s în Moseh însă ca s în Ramses şi Fineas în ebr. aşa cum a fost indicat cu mult timp în urmă de A. H. Gardiner, JAOS 56, 1936, p. 192-194 – o problemă care nu a fost rezolvată deloc de J.G. Griffiths, JNES 12, 1953, p. 225-231, care prezintă cel mai bine acest punct de vedere.

Viaţa şi cadrul istoric

Strămoşii

Moise s-a tras din seminţia lui Levi, din clanul lui Chehat şi din casa lui Amram (Exod 6:16 ş.urm.).

Întrucât numele părinţilor lui nu sunt menţionate în relatarea detailată a naşterii şi a copilăriei lui din Exod 2, se crede că, deşi născut de Iochebed, el a fost un urmaş mai distant al lui Amram, şi nu fiul lui. Lucrul acesta este aproape sigur, datorită faptului că Amram şi cei trei fraţi ai lui au avut foarte mulţi urmaşi după un an de la ieşirea din Egipt (Numeri 3:27 ş.urm.) (*CRONOLOGIA VT, III. b.)

Creşterea lui în Egipt

Ca să-şi salveze noul născut de parte bărbătească care urma să fie ucis împreună cu toţi ceilalţi noi născuţi de parte bărbătească ai evreilor în urma decretului lui Faraon, mama lui Moise şi-a aşezat copilaşul într-un coşuleţ de trestie uns cu smoală, l-a pus pe malul apei în stufăriş şi a pus-o pe sora lui, Miriam, să-l păzească. Curând la râu a sosit una din fiicele lui Faraon ca să se scalde împreună cu slujnicele ei, a găsit copilul şi i s-a făcut milă de el. Discretă, Miriam s-a oferit să-i găsească o doică pentru copil (de fapt, pe mama lui) şi aşa s-a întâmplat că viaţa lui Moise a fost salvată. Când doica l-a înţărcat, el a fost dat „mamei” sale adoptive, prinţesei egiptene (Exod 2:1-10). Nu ni se dă nici un detaliu cu privire la perioada care a urmat până când Moise a ajuns adult în societatea de la curtea Faraonului Egiptului, dar în perioada Noii împărăţii, în situaţia lui de băiat la curtea împărătească, el nu a putut evita să nu primească o educaţie, „înţelepciunea egiptenilor” pe care i-o atribuie Ştefan (Faptele Apostolilor 7:22).

Cunoştinţele pe care le avem astăzi cu privire la Egiptul antic ne arată belşugul Egiptului în prima parte a vieţii lui Moise petrecută aici. Faraonii din perioada Noii împărăţii (cca. 1550- 1070 î.Cr.) au avut reşedinţe şi harim-uri nu numai în marile capitale cum au fost Teba, Memfis şi Ramsesul, ci şi în alte părţi ale Egiptului. Caracteristic este harim-ul instituit de multă vreme în Eayum, unde doamnele faraonului supravegheau activităţile unei adevărate industrii casnice (A. H. Gardiner, JNES 12, 1953, p. 145-149, în special p. 149). Este posibil că unul dintre aceste harim-uri a fost prima casă a lui Moise în Egipt

În antichitate, copiii acestor femei din harim puteau fi educaţi de un supravegheator al harim-ului („un învăţător al copiilor împăratului”), F. L. Griffith şi P. E. Newberry, El Bersheh, 2, 1894, p. 40). La timpul potrivit prinţii primeau un tutore, de obicei un oficial înalt de la curte sau un ofiţer militar pensionat care era un colaborator apropiat al faraonului (H. Brunner,Altägyptische Erziehung, 1957, p. 32-33); fără îndoială că şi lui Moise i s-a întâmplat la fel.

Pe deasupra, ca semit în Egipt, lui Moise nu i-a fost deloc greu să înveţe sau să se folosească de cele aproximativ 20 de litere ale alfabetului liniar proto-canaanit, mai ales dacă a fost supus disciplinei şi mai exigente care-i cerea să înveţe zeci de caractere şi grupe de semne ale scrierii egiptene (deşi chiar şi acestea pentru a fi învăţate necesitau nu o minte strălucită, ci pur şi simplu sârguinţă). Faptul că Egiptul, şi nu Palestina, a fost căminul în care a crescut el, nu l-a împiedicat să se familiarizeze cu această scriere liniară simplă. Inscripţiile „proto-Sinaitice” din prima parte a sec. al 15-lea î.Cr. nu sunt decât nişte dedicaţii intime, note de lucru şi scurte epitafe (ca prinos) scrise de captivii semiţi din partea de E a deltei egiptene (sau din aşezările din jurul Memfisulu) angajaţi în minele de turcoază (cf. W.F. Albright, BASOR 110, 1948, p. 12-13, 22) şi ele zugrăvesc folosirea liberă a acelei scrieri de către semiţii aflaţi sub stăpânirea egipteană, cu aproape două secole înainte de Moise. Ceea ce scoate în evidenţă şi mai mult faptul că scrierea liniară a fost folosită în mod curent de semiţii din Egipt este un ostracon găsit în Valea Reginelor de la Teba, la aprox. 560 km S de Palestina, Sinai, sau de Delta (J. Leibovitch, Annales du Servicé des Antiquités de l’Égypte 40, 1940, p. 119, fig. 26, şi pl. 16, 19:50); un cuvânt care s-a păstrat în întregime poate fi citit ‘mht, „servitoare” (Albright, op. cit., p. 12, n. 33).

Străini la curtea din Egipt

Semiţii şi alţi asiatici puteau fi găsiţi la orice nivel al societăţii egiptene din perioada Noii împărăţii. Pe mângă miile de prizonieri aduşi din Canaan ca sclavi (cf. ANET, p. 246b, 247b), meseriaşi străini, luptători sirieni în armata egipteană (de ex. ANEP, fig. 157), tineri asiatici ca servitori la mese, purtători de evantaie etc., la curte (R.A. Caminos, Late-Egyptian Miscellanies, 1954, p. 117, 200-201), semiţii din Egipt puteau să avanseze până la cele mai înalte nivele ale piramidei sociale. Ei erau curieri între Egipt şi Siria (ANET, p. 258b), vizitii care ei înşişi aveau slujitori (J. Cerny, JEA 23, 1937, p. 186) şi negustori (Caminos, op. cit., p. 26: ’Aper-Ba’al); fiica unui căpitan de corabie Ben-’Anath a putut să se căsătorească cu un prinţ (W. Spiegelberg, Recueil de Travaux, 16,1894, p. 64).

În timpul dinastiei Ramses, asiaticii erau încă văzuţi mai bine decât ceilalţi. Astfel, unul dintre paharnicii de încredere ai regelui Merenptah a fost sirianul Ben-’Ozen din Sur-Basan (Stânca din Basan), care l-a însoţit pe vizir la supravegherea lucrărilor de construire a mormântului acelui faraon, în Valea Regilor (JEA 34, 1948, p. 74). În plus, chiar la sfârşitul celei de-a 19-a dinastii, pentru o scurtă perioadă de timp, un sirian a ajuns chiar să conducă Egiptul: este posibil ca el să fi fost înaltul dregător Bay, care s-a bucurat de o putere imensă (Cerni citat de Gardiner, JEA 44, 1958, p. 21-22).

Zeităţile canaaniţilor şi ale altor asiatici au fost acceptate în Egiptul din Noua împărăţie (Baal, Reşef, Aştarot, Anat etc.- cf. ANET, p. 249-250); şi ca şi în cazul nenumăratelor cuvinte împrumutate de la canaaniţi, şi temele literare ale canaaniţilor era larg răspândite, fiind ori împrumutate ori asimilate în cele egiptene (W.F. Albright, Archaeology and the Religion of Israel, 1953, p. 197-198 (răpirea lui ’Anat); T. H. Gaster, BO 9, 1952, p. 82-85, 232; şi G. Posener,Mélanges Isidore Lévy, 1955, p. 461-478 (lăcomia Mării); şi aluzie la întâmplarea lui Qazardi, ANET, p. 477b). Unii oficiali egipteni s-au mândrit că sunt capabili să rostească cuvinte canaanite şi cunosc geografia acestei ţări (ANET, p. 477b), ca să nu-i mai menţionăm pe cei care au trebuiau să înveţe scrierea cuneiformă a Babilonului pentru motive diplomatice (cf. Albright, Vocalization of the Egyptian Syllabic Orthography, 1934, p. 13, n. 50, şi JEA 23, 1937, p. 191, 196- 202).

În Madian şi Sinai

Moise îi compătimea pe fraţii lui care lucrau din greu (Faptele Apostolilor 7:24) şi a omorât pe un supravegheator egiptean pe care l-a văzut bătând un evreu (Exod 2:11 ş.urm.); dar fapta aceasta a ajuns la urechile lui Faraon, astfel încât Moise a fugit spre Răsărit trecând dincolo de graniţă, în Madian, ca să scape (Exod 2:15 ş.urm.). Fuga peste graniţa de E a fost de asemenea mijlocul de scăpare pe care l-a ales Sinuhe, cu 600 de ani mai devreme (ANET, p. 19) precum şi sclavii de mai târziu din sec. al 13-lea î.Cr. (ANET, p. 259b). Moise a ajutat pe fiicele unui preot madianit pe nume Reuel/Ietro, care era şi păstor, să-şi adape turmele şi s-a căsătorit cu una din ele, Sefora, care i-a născut un fiu pe nume Gherşom (Exod 2:16-22).

Prin minunea rugului aprins care nu se mistuia, Moise a fost chemat de Dumnezeu, Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov (Exod 3:6) şi nu al socrilor săi madianiţi/cheniţi, care şi aceştia erau urmaşi ai lui Avraam (cf. Geneza 25:1-6) şi este posibil ca ei şi ei să se fi închinat în continuare Dumnezeului lui Avraam. După o oarecare şovăială, Moise a răspuns chemării (Exod 3-4). Se pare că Moise a omis să-l taie împrejur pe unul din copiii săi, poate influenţat fiind de Sefora. În orice caz, temându-se că Moise va fi omorât de Dumnezeu, ea a tăiat băiatul împrejur, numindu-şi bărbatul „soţ de sânge” (Exod 4:24-26) pentru că tăierea împrejur era ceva obligatoriu pentru el şi poporul lui (probabil că nu şi pentru poporul ei?). Se pare că din momentul acesta Moise a plecat singur la drum, căci mai târziu o găsim pe Sefora plecând din casa lui Ietro şi întorcându-se la Moise (Exod 18:1-6).

În ajunul exodului

După ce s-a întâlnit cu fratele său şi cu bătrânii lui Israel (Exod 4:27-31), Moise împreună cu fratele lui Aaron s-au dus înaintea faraonului să-i ceară acestuia să-i permită poporului să ţină un praznic al Domnului în pustie. Dar plin de o atitudine dispreţuitoare, Faraon i-a respins sub pretextul că existau erau deja destule sărbători religioase şi praznice în care nu se lucra şi, după părerea lui, prin acestea evreii nu făceau decât să caute ocazii de a trândăvi (Exod 5:8,17).

Faptul că Moise a avut acces imediat la Faraon nu a fost un lucru foarte surprinzător, în special dacă faraonul din Exodul a fost Ramses al II-lea. P. Montet (L’Égipte et la Bible, 1959, p. 71) se referă în mod corect la papirusul Anastasi III, care descrie felul în care „tinerii lui (Pi-Ramasse) Marele Biruitor… stau lângă porţile lor… În ziua sosirii lui Wosermaetre-Setepenre” (adică, Ramses II)…, şi toţi ca unul dădeau glas fiecare cererii lui” (adică, regelui), cf. ANET, p. 471b. Pentru felul în care evreii au făcut cărămizile şi au folosit paie, vezi *cărămidă. Organizarea muncii pe echipe de lucrători sub supravegherea unor şefi de echipe care la rândul lor dădeau raportul supravegheatorilor, este autentică şi naturală.

În ceea ce priveşte absenţa de la lucru, *papirusurile egiptene includ cataloage de lucru care înregistrează absenţele zilnice, numele celor absenţi şi motivele pentru care au absentat. Un astfel de papirus arată că lucrătorii de la un mormânt împărătesc nu au lucrat odată 30 de zile din 48. Un catalog de absenţe a consemnat faptul că mai mulţi lucrători „au adus jertfe zeului lor” (A. Erman, Life in Ancient Egypt, 1894, p. 124-125), iar prescurtarea wsf, „inactiv”, nu este rară în asemenea cataloage. Faptul că evreii trebuiau să meargă cale de trei zile în pustie să sărbătorească praznicul şi că lucrul acesta nu a stârnit un antagonism religios din partea egiptenilor (Exod 8:26 ş.urm.; 10:9, 25 ş.urm.) este, din nou, cu totul realist, aşa cum ne arată Montet (op. cit p. 99-101 împreună cu notele) atunci când discută despre animalele sacre din Egipt, în special despre cultul taurului din provinciile Deltei (*VIŢELUL DE AUR).

După ce au fost refuzaţi categoric de Faraon, Dumnezeu l-a reasigurat pe Moise că El îşi va duce la îndeplinire legământul pe care l-a făcut cu urmaşii lor şi-i va scoate din Egipt, ducându-i în Palestina (Exod 6:2-9). Trebuie menţionat faptul că Exod 6:3 nu neagă faptul că patriarhilor le era cunoscut numele YHWH, cu toate că este posibil să nege faptul că patriarhii au cunoscut semnificaţia adevărată a acestui nume: cu privire la acest subiect vezi, W. J. Martin, Stylistic Criteria and the Analysis of the Pentateuch, 1955, p. 16-19, şi J.A Motyer,The Revelation of the Divine Name, 1959, p. 11-17. *Plăgile succesive i-au demonstrat lui Faraon puterea pe care o are Dumnezeul lui Israel atunci când judecă (Exod 7:14; 12:36). În ajunul ultimei urgii, omorârea întâilor născuţi, familiile lui Israel trebuiau să junghie un miel fără cusur şi să ungă cu sângele lui uşierii uşii şi pragul de sus, aşa ca Dumnezeu să nu-i nimicească pe întâii născuţi din casele lor: „jertfa de Paşte în cinstea Domnului” (Exod 12:27). B. Couroyer a sugerat (RB 62, 1955, p. 481-496) că termenul ebr. psh este un derivat al cuvântului egipt. p(‘)-sh, „lovitură, izbitură” (adică, a lui Dumnezeu), dar acest înţeles nu este compatibil cu toate tuturor utilizările acestui cuvânt în ebr. astfel încât originea lui este discutabilă.

De la Sucot la Sinai

Cu privire la data exodului din Egipt, vezi *cronologia VT; de asemenea, J. J. Bimson,Redating the Exodus and the Conquest, 1978; pentru a urmări ruta pe care au ieşit din Egipt, de la Ramses şi Sucot, vezi *tabăra de lângă mare, *Pitom; pentru călătoria prin pustiul Sinai, vezi *pustia exodului. Când Israel a tăbărât lângă yam sup, „marea trestiilor”, Faraon şi poporul lui au crezut că evreii au fost prinşi în cursă (Exod 14:1-9). În ceeace priveşte numărul de 600 de care (Exod 14:7), compară cu cifrele 730 şi 1092 (adică, 60 + 1032) de care siriene capturate în Canaan de Amenofis al II-lea (ANET; p. 246-247); cu privire la rolul carelor în armata egipteană, cf. R.O. Faulkner, JEA 39, 1953, p. 43. Dar Dumnezeu a despărţit apele, a condus pe poporul Său la loc sigur şi a făcut ca apele să se închidă la loc peste egipteni. Atunci Moise şi evreii şi-au ridicat glasul şi au cântat un cântec de laudă lui Dumnezeu, pentru triumful Lui (Exod 15).

Israel a tăbărât la poalele Muntelui Sinai şi Moise s-a urcat pe munte să se întâlnească cu Dumnezeu şi să primească condiţiile legământului („cele zece porunci” din Exod 20), care au stat la temelia rolului pe care l-a avut de aici încolo Israel, ca popor al lui Dumnezeu (El fiind marele Împărat), precum şi o serie de regulamente care stabileau felul în care trebuiau aplicate poruncile (Exod 21-23).

După căderea în idolatrie când s-au închinat înaintea *viţelului de aur şi după restaurarea legământului călcat atât de repede (Exod 32:1-35:3), au fost construite şi inaugurate ca locuri de închinare înaintea lui Dumnezeu Cortul întâlnirii, chivotul şi uneltele din interior (Exod 35:4-40:33). Tehnica folosită pentru Cortul întâlnirii care era portabil reflectă faptul că Moise cunoştea acest meşteşug egiptean, căci aceste tehnici au fost folosite în Egipt pentru construcţii portabile (religioase şi nereligioase) cu mai bine de 1000 de ani înainte de vremea lui (cf. K. A. Kitchen, THB 5/6, 1960, p. 17-13). Totuşi, natura simbolică şi didactică a jertfelor aduse în cortul întâlnirii este într-un contrast puternic cu ritualurile egiptene. Jertfele evreilor vorbesc într-un limbaj vizual despre caracterul ofensator al păcatului înaintea lui Dumnezeu şi despre necesitatea împăcării pentru a anula păcatul. Aceste jertfe nu erau o repunere magică şi eficace în scenă a vieţii de toate zilele, necesară pentru a-l ţine pe zeu bine hrănit şi bine dispus, ca şi în ritualul egiptean.

L-a Sinai s-a făcut un recensământ şi s-a stabilit felul în care trebuie Israelul să tăbărască şi să călătorească. Printre alte lucruri, în ajunul plecării de la Sinai (Numeri 5:1-10:10), a fost perfectat felul în care leviţii urmau să se îngrijească de cortul întâlnirii şi de lucrurile din el (Numeri 1-4). Felul în care trebuiau sa stea seminţiile în jurul cortului întâlnirii, în careu dreptunghiular este probabil de asemenea un semn că Dumnezeu S-a folosit de cunoştinţele pe care le-a dobândit Moise în Egipt (cf. Kitchen, op. cit., p. 11). Când vorbim despre trâmbiţele lungi de argint şi despre utilizarea lor pentru adunările civile ale poporului, precum şi în scopuri militare şi religioase (Numeri 10:1-10) trebuie să nu uităm că acelaşi gen de trâmbiţe au fost folosite în aceeaşi perioadă şi în Egipt (cf. H. Hickmann, La Trompette dans l’Égypte Ancienne, 1946. Carele, în special trase de boi erau folosite de regulă în campaniile faraonilor în Siria, începând cu Tuthmosi III (cca. 1470 î.Cr.) încoace (ANET, p. 204a, „car”), de ex. de Ramses II, la cca. 1270 î.Cr., la Cadeş (C. Kuentz, La Bataille de Qadech, 1928/34, p. 39, colţul din stângă). Comparaţi carele lui Moise trase fiecare de o pereche de boi, cu zece care (cuvântul egipt. grt, din ebr. glt, acelaşi cuvânt, în Numeri 7:3, 6-7) fiecare tras de şase perechi de boi, care au cărat materiale pentru 8.000 de pietrari ai lui Ramses IV (cca. 1160 î.Cr.) din valea Nilului în deşertul văii Hammamat, dintre Nil şi Marea Roşie, în condiţii foarte similare cu pustia Sinai (ARE, 4, nr. 467).

Din Sinai spre Iordan

În al doilea an după ieşirea din Egipt (Numeri 10:11), Israel a părăsit Sinaiul şi a ajuns la Cadeş-Barnea. De acolo Moise a trimis iscoade în Canaan. Ţara era bună, dar locuitorii ei erau puternici (Numeri 13:17-33). Aflând acest lucru, necredincioşii israeliţi s-au răzvrătit, dar Moise L-a rugat pe Dumnezeu să cruţe Israelul (Numeri 14:5-19). De aceea, Domnul a hotărât ca Israel să călătorească prin pustie 40 de ani, până când generaţia de răzvrătiţi va muri şi va fi înlocuită de una nouă (Numeri 14:20-35).

Este foarte uşor să uităm că, înainte de acest episod tragic, Israel urma să traverseze pustiul, din Egipt – prin Sinai – direct în Ţara promisă, în câţiva ani; cei 40 de ani în pustie nu a fost decât o schimbare de sentinţă (Numeri 14:12, 20-30, 33) şi nu a făcut parte din „primul şi cel mai bun” plan pe care l-a avut Dumnezeu pentru Israel. Atunci când citim în Exod 22-23 despre legile privitoare la agricultură, vii etc., ar trebui să ne aducem aminte de următoarele lucruri: înainte de Sinai, Israel trăise patru secole în Egipt, într-un mediu pastoral şi agricol (cf. Deuteronom 11:10) şi nici ei, nici strămoşii lor, patriarhii, nu au fost niciodată pribegi prin pustiu (cf. Geneza 26:12 şi 37:6-8), iar la Sinai ei s-au văzut la o distanţă nu prea mare de ţara unde aceste legi aveau să fie aplicate rapid. Nu era necesar ca Israel să se stabilească mai întâi în Canaan şi apoi să li se dea aceste legi, aşa cum se afirmă deseori (cf. Kitchen, op. cit. p. 13-14).

Cu privire la dubla răzvrătire a lui Core împotriva rolului eclesiastic (Numeri 16:3) şi a lui Datan şi Abiram împotriva autorităţii civile (Numeri 16:13) a lui Moise şi Aaron, vezi *pustia exodului. Această dublă răzvrătire a fost urmată de ameninţarea cu o răzvrătire generală (Numeri 16:41-50). La Cadeş-Barnea unde a murit Miram, Moise însuşi şi Aaron au păcătuit, punându-se pe ei înşişi în locul lui Dumnezeu: „Ascultaţi răzvrătiţilor! Vom putea noi (nu Dumnezeu) oare să vă scoatem apă din stânca aceasta?” (Numeri 20:10); pedeapsa a fost aceea că nici unuia din cei doi nu i s-a permis să intre în Ţara făgăduită, iar mai târziu, Moise a simţit această pedeapsă foarte acut (Deuteronom 3:24-27). Edomiţii (Numeri 20:14-21; precum şi Moab, cf. Judecători 11:17) au refuzat să-i permită lui Israel să treacă prin teritoriile lor, aşa că Israel a trebuit să le înconjoare graniţele. În vremea aceasta Aaron a murit şi a fost îngropat în Mt. Hor (Numeri 20:22-29). Şi totuşi, Israel s-a răzvrătit din nou. Dumnezeu i-a pedepsit trimiţând şerpi printre ei şi, din nou, Moise a mijlocit pentru ei. Dumnezeu i-a poruncit să înalţe un şarpe de bronz pe un stâlp (Numeri 21:4-9), ca oricine care au fost muşcaţi de şerpi să privească la acesta şi să trăiască, prin credinţa în Vindecătorul. După aceea, Israel a ajuns în împărăţia amoriţilor, a căror împărat era Sihon. Fără să fie provocat, Sihon a înaintat ca să atace Israelul, dar Dumnezeu l-a dat atât pe el cât şi ţara lui în mâinile lui Israel; Og, împăratul Basanului, care s-a împotrivit şi el lui Israel, a avut parte de aceeaşi soartă (Numeri 21:21-35).

În cele din urmă, Israel a tăbărât în câmpiile Moabului (Numeri 22:1; 25:1). A avut loc un al doilea recensământ şi s-au făcut pregătiri pentru împărţirea Ţării făgăduinţei. Israel a întreprins un război de pedepsire a lui Madian, iar seminţiilor lui Ruben, seminţiei lui Gad şi unei jumătăţi din seminţia lui Manase li s-au permis să intre în posesia Transiordaniei, cu condiţia că, după moartea lui Moise, îi vor ajuta pe fraţii lor, dincolo de Iordan.

Cartea *Deuteronom conţine cuvântul de rămas bun al lui Moise, pe care l-a rostit înaintea poporului. Legământul dintre Dumnezeu şi Israel a fost reînnoit şi a fost plasat sub sancţiunile blestemului şi ale binecuvântării, într-o manieră calculată în aşa fel încât să fie înţeleasă. În secolele 14/13 î. Cr. (aşa cum putem vedea şi în *legămintele sau tratatele care s-au găsit în arhivele statale ale hitiţilor, cf. G. E. Mendenhall, BA 17, 1954, p. 53-60 şi passim). În cele din urmă, Moise s-a îngrijit ca Israel să aibă legământul lege într-o formă scrisă, a aşezat-o aşa cum se cuvine alături de chivotul legământului (Deuteronom 31:24), le-a lăsat un cântec care să le ceară ascultare de acea Lege (Deuteronom 32, în special v. 44-47) şi i-a binecuvântat (Deuteronom 33) înainte să se urce pe Mt. Nebo ca să vadă ţara în care nu i-a fost sortit să intre, şi înainte de a muri în ţara Moab (Deuteronom 32:48-52; 34:1-8).

III. Lucrarea lui Moise

Lider

Ca un lider al poporului său, pe lângă faptul că a fost pregătit concret prin creşterea şi educaţia pe care a primit-o în Egipt (Faptele Apostolilor 7:22), la un nivel mult mai esenţial, Moise a fost de asemenea un lider suprem, fiind prin credinţa lui un om care a umblat aproape de Dumnezeu (Evrei 11:23-29; cf. Faptele Apostolilor 7:23-37). De repetate ori, Israel nu a reuşit să-şi menţină credinţa în Dumnezeul lor în orice împrejurare. Acest popor a călcat poruncile şi a refuzat să se lase condus de Dumnezeu, răzvrătindu-se împotriva lui Moise (uneori împotriva lui Moise şi Aaron) prin care îi conducea Dumnezeu (de ex. Numeri 14:4, 10; 16:41 ş.urm.). Chiar şi cei din familia lui nu l-au sprijinit pe Moise (Exod 32:1 ş.urm., 21; Numeri 12:1 ş.urm.). Într-adevăr, răbdarea lui Moise a fost mare (Numeri 12:3); el a mijlocit în permanenţă înaintea lui Dumnezeu pentru Israelul care păcătuia (de ex. Numeri 14:13 ş.urm.; 16:46 etc.) şi a rugat insistent acest popor să fie credincios lui Dumnezeu care l-a izbăvit (de ex.. Numeri 14:5-9). Faptul că el a fost un om cu o credinţă trainică în Dumnezeul cel nevăzut (Evrei 11:27b) şi temător de Numele lui Dumnezeu (cf. Numeri 14:13 ş.urm.) este singura explicaţie a realizărilor lui (cf. Filipeni 4:13).

Proroc şi legiuitor

Ca unul care s-a remarcat în special prin faptul că a declarat şi i-a învăţat pe oameni voia lui Dumnezeu, poruncile Lui şi despre natura Sa, Moise a fost modelul tipic al tuturor prorocilor adevăraţi de mai târziu, până la venirea Aceluia al cărui premergător era (Deuteronom 18:18; Faptele Apostolilor 3:22 ş.urm.), despre care toţi prorocii mărturisesc (Faptele Apostolilor 10:43). El a fost chemat de Dumnezeu (Exod 3:1; 4:17) nu numai să conducă poporul la ieşirea din Egipt, ci să le facă oamenilor de cunoscut voia lui Dumnezeu. Tipic este Exod 19:3,7: Dumnezeu îi vorbeşte lui Moise şi Moise vorbeşte poporului.

Moise avea părtăşie cu Dumnezeu perioade lungi (Exod 24:18) şi destul de frecvent (de ex. Exod 33:7-11), ca şi prorocii de mai târziu (cf. viaţa de rugăciune a lui Samuel, 1 Samuel 7:5; 8:6; 12:23; 15:11). Întocmai după cum legământul a fost declarat şi reînnoit prin Moise (Deuteronom 29:1), tot aşa şi prorocii de mai târziu au mustrat în mod repetat pe Israel pentru încălcarea legământului şi a condiţiilor lui (de ex. 1 Împăraţi 18:18; 2 Împăraţi 17:15,35-40; 2 Cronici 15:1 ş.urm., 12; Ieremia 6:16, 19; 8:7 ş.urm., 11:1-5, 6-10; Osea 6:7; Amos 2:4; Hagai 2:5; Maleahi 2:4 ş.urm.), cu toate că Ieremia (31:31-34) a putut de asemenea să anticipeze şi un nou legământ.

Termenul „cod” atribuit deseori diferitelor părţi ale Pentateuchului ne induce în eroare. Moise nu a fost un simplu promulgator al unui fel de „cod civil şi ideal al lui Napoleon” pentru Israel. Documente contemporane din Orientul Apropiat ce conţin tratate din sec. al 13-lea î.Cr., ne arată că Moise a fost inspirat de Dumnezeu să exprime relaţia lui Israel cu Dumnezeu sub forma unui tratat de „suzeranitate” sau a unui legământ, prin care un mare rege (în acest caz, Dumnezeu, Regele regilor) îşi supune un popor vasal (în cazul nostru, Israel), forma în discuţie fiind transferată în planul religios şi spiritual în mod unic. Aceasta a fost un fel de prezentare care la vremea aceea a fost înţeleasă de toţi. Pentru Israel, stipulaţiile de bază ale legământului lor erau Cele zece porunci, de fapt, legea morală ca şi expresie a voii lui Dumnezeu; iar obligaţiile în detaliu ale legământului au forma unui „statut” civil, înrădăcinat în legea morală a Celor zece porunci (de ex.. Exod 21-23; Deuteronom 12:26 etc.) şi chiar a unor reguli care reglementau forma practicilor religioase permise şi a celor interzise (de ex. Exod 25:1 ş.urm.; 35:10 ş.urm., Levitic); Viaţa lui Israel trebuia să se caracterizeze în orice domeniu prin curăţie morală şi sfinţenie, stări care rezultă din păstrarea legământului sau, în alte cuvinte, din împlinirea Legii. Pentru a atinge însă aceste stări, ei trebuiau să aştepte ca Dumnezeu să intreprindă altceva; cf. Galateni 3:23 ş.urm. (de asemenea, 15-22, în special v. 21 ş.urm.).

Întrucât legământul lui Israel nu a fost un simplu tratat care prevedea obligaţii politice, ci reglementa viaţa lor de zi cu zi înaintea lui Dumnezeu, prevederile lui slujeau de asemenea ca o bază minimă necesară de legi „civile” pentru popor. Având în vedere faptul că începând de pe la sfârşitul mileniului al 3-lea î.Cr. existau legi foarte detailate care erau emise de capii unor state, este inutil să considerăm că Legea din Pentateuh a fost dată nu în vremea lui Moise (secolul al 13-lea î.Cr.), ci la o dată mai târzie.

Numărul legilor „civile” din Pentateuh nu este nicidecum excesiv sau exagerat, dacă îl comparăm cu alte colecţii de legi. În Exod 21-23 pot fi distinse aproximativ 40 de „paragrafe”, în Levitic 18-20 mai bine de 20 de „paragrafe”, iar în Deuteronom 12-26 aproape 90 de „paragrafe”, de diferite lungimi, oscilând între un capitol întreg, sau jumătate de capitol după diviziunea textuală actuală a Scripturii, până la simple propoziţii, avem noi astăzi divizat textul Scripturii; în total, aprox. 150 de „paragrafe”, lăsând la o parte prevederile care au un caracter religios mai elocvent. Această cifră este rezonabilă dacă o comparăm cu cele 282 de paragrafe pe care le conţin Codul lui Hamurapi, cu cele 115 paragrafe care ne-au rămas din Legile Asiriene (majoritatea lor fiind pierdute) sau cu cele 200 de paragrafe ale legilor hetiţilor.

Autor

În vremea noastră, opiniile celor care au evaluat rolul de autor al lui Moise se împart într-o gamă foarte largă, cuprinsă între două teorii extreme, şi anume: ori că lui Moise i se atribuie fiecare silabă a Pentateuhului ori că se neagă chiar şi existenţa lui Moise.

Faptul că numele lui Moise a fost ataşat unor porţiuni ale Pentateuhului chiar de la început este arătat clar de însuşi textul biblic. Astfel, chiar în cel mai defavorabil caz, lui Moise i se atribuie rolul de autor pentru următoarele pasaje: un scurt document cu privire la judecata lui Dumnezeu împotriva lui Amalec (Exod 17:14); „cartea legământului” (Exod 24:4-8; cu privire la paralelele din afară, acesta trebuie să includă Exod 20 şi 21- 23, poruncile şi legile aferente); restaurarea legământului (Exod 34:27, cu referire la 34:10-26); un itinerarul (Numeri 33:1 ş.urm., care se referea la documentul care a stat la baza pasajului 33:3-40); marea parte a cărţii Deuteronom până la cap. 31 (Deuteronom 31:9-13, 24 ş.urm., care se referă la reînnoirea legământului şi la întărirea legilor lui care preced cap. 31); şi două poeme (Deuteronom 32; cf. 31:22; şi Psalmul 90 după titlu, în care nu există nici o dovadă care să pună la îndoială faptul că Moise a fost autorul). Referinţele ulterioare la Moise, în VT şi în NT cu privire la rolul lui de autor sunt catalogate de diferiţi cercetători ai Scripturilor, cum ar fi E. J. Young, IOT, 1949, p. 50 ş.urm.

Capacitatea multiplă a unui om de a scrie naraţiuni istorice, de a formula legi şi de a compune poeme nu este unică. Un exemplu de un astfel de om capabil din Egipt, care a trăit cu 7 secole înaintea lui Moise, ne este pus la îndemână probabil de Khety (sau Akhtoy), fiul lui Duauf, un scriitor din timpul faraonului Amenemhat I (cca. 1991-1962 S.d.Cr.), care se pare că a fost un educator, propagandist politic şi poet. El a scris Satira comerţului, pentru a fi folosită în şcolile pentru educarea scribilor; i s-a încredinţat se pare să dea o formă literară „Învăţăturilor lui Amenemhat I, un pamflet politic, şi este posibil să fi fost autorul binecunoscutului Imn al Nilului, deseori copiat de scribi, alături de celelalte două lucrări (cf. Gardiner, Hiratic Papyrin the British Museum, Third Series, 1935, 1, p. 40,43-44, şi Posener,Litterature et Politique dans l’Égypte de la XIIe Dynastie, 1956, p. 4,7,19, n. 7, 72-73). Totuşi, pe lângă acest „minim necesar” menţionat mai sus, nu avem nici un motiv obiectiv să considerăm că Moise nu ar fi scris, sau nu ar fi încredinţat altcuiva să scrie (prin dictare – aşa se explică pronumele personale la persoana a treia) o parte considerabil mai mare a actualului Pentateuh, deşi sunt diferite opinii cu privire la partea care ar trebui să i-o atribuim lui.

Faima ulterioară

Începând cu vremea lui Iosua (8:31; cf. 1 Împăraţi 2:3; 2 Împăraţi 14:6; Ezra 6:18 etc.) şi până în vremea NT (Marcu 12:26; Luca 2:22; Ioan 7:23), numele lui Moise a fost asociat cu VT în special cu Pentateuhul; observaţi 2 Corinteni 3:15, unde „Moise” stă ca o pars pro toto pentru VT. Iar cei care au stat cu Cristos pe munte la Schimbarea la faţă au fost Moise şi Ilie, reprezentanţii Legii şi ai prorocilor Vechiului Testament (Matei 17:3 ş.urm.).

BIBLIOGRAFIE

O.T. Allis, God Spake by Moses, 1951; G. von Rad, Moses, 1960; H.H. Rowley, Men of God, 1963, p. 1-36; idem, From Moses to Qumran, 1963, p. 135-63; R. Smend, Das Mosebild von Heinrich Ewald bis Martin Noth, 1959; H. Schmid, Mose, Überlieferung und Geschichte, 1968.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/07/moise.html

MOAB, MOABIŢII.

MOAB, MOABIŢII. Moab (în ebr. moab) a fost fiul lui Lot, care s-a născut din relaţia incestuoasă dintre acesta şi cea mai mare dintre fiicele lui (Geneza 19:37). Ţara ocupată de urmaşii lui s-a numit Moab, iar locuitorii ei moabiţi (mo abi). Inima Moabului a fost platoul de la E de Marea Moartă, dintre văile Arnonului şi Zeredului, cu toate că, timp îndelungat, Moabul s-a întins şi la N de Arnon. Înălţimea medie a platoului este de 100 m deasupra nivelului mării, dar el este brăzdat de defilee adânci. Arnonul se desparte la aprox. 21 de km de Marea Moartă şi apoi, încă de câteva ori, mai departe, în văi de adâncimi mai mici, „văile Arnonului” (Numeri 21:14). Biblia a păstrat numele mai multor oraşe moabite (Numeri 21:15, 20; 32:3; Iosua 13:17-20; Isaia 15-16; Ieremia 48:20 ş.urm.).

În perioada dinainte a exodului, Moabul a fost populat şi s-au construit aşezări omeneşti, până aproximativ în 1850 î.Cr. Urmaşii lui Lot au găsit o populaţie care locuia deja acolo, şi s-au căsătorit probabil cu aceştia, devenind grupul dominant după care a fost denumită întreaga populaţie. Cei patru împăraţi de la E au invadat Moabul şi au alungat pe locuitorii din Şave-Chiriataim (Geneza 14:15). Ori ca rezultat al acestei campanii, or datorită unor cauze necunoscute, Transiordania a intrat într-o perioadă nesedentară, până chiar înainte de anii 1300 î.Cr., când mai multe împărăţii din Epoca de fier au apărut simultan. Moab, ca şi alte împărăţii, a fost foarte bine organizată, cu agricultura şi creşterea vitelor bine dezvoltate, cu clădiri splendide, olărit deosebit, şi fortificaţii foarte puternice în formă de mici fortăreţe plasate strategic în jurul graniţelor lor. Moabiţii s-au extins în întreg platoul principal şi au ocupat zona de la N de Arnon, nimicindu-i pe locuitorii de mai înainte (Deuteronom 2:10-11,19-21; cf. Geneza 14:5). Aceste ţinuturi au fost ocupate în comun cu amoniţii care erau rudele apropiate ale moabiţilor.

Chiar înainte de exodul din Egipt, aceste ţinuturi de la N de Arnon i-au fost răpite Moabului de către Sihon, împăratului amoriţilor. Când Israelul a cerut permisiunea de a trece prin ţinutul lor pe „Drumul împărătesc” care traversa platoul, Moab a refuzat (Judecători 11:17). Posibil ca ei să fi avut legături comerciale (Deuteronom 2:28-29). Lui Moise i s-a interzis să atace pe Moabul în ciuda atitudinii neprietenoase a acestei naţiuni (Deuteronom 2:9), deşi de aici încolo Moabiţii aveau să fie expulzaţi din Israel (Deuteronom 23:3-6; Neemia 13:1).

Balac, împăratul Moabului, iritat de succesul Israelului, l-a chemat pe prorocul Balaam să blesteme pe Israel care tăbărâse dincolo de Arnon (Numeri 22-24; Iosua 24:9).

Când poporul Israel se pregătea să treacă Iordanul, a tăbărât în Câmpiile Moabului (Numeri 22:1; Iosua 3:1) şi au fost seduşi de femeile moabite şi madianite ca să participe la practicile idolatre (Numeri 25; Osea 9:10).

În zilele judecătorilor, Eglon, împăratul Moabului, a invadat ţara lui Israel până la Ierihon şi l-a asuprit pe Israel timp de 18 ani. Ehud, beniamitul, l-a asasinat (Judecători 3:12-30). Elimelec din Betleem a emigrat în Moab şi fiii lui s-au căsătorit cu femei moabite, cu Orpa şi cu Rut. Mai târziu, Rut s-a căsătorit cu Boaz şi a devenit străbunica lui David (Rut 4:18-22; Matei 1:5-16). Saul s-a războit cu moabiţii (1 Samuel 14:47), iar David şi-a adăpostit părinţii acolo în timp ce el era un fugar (1 Samuel 22:3- 4). Mai târziu, David a subjugat Moabul şi a omorât pe mulţi dintre ei (2 Samuel 8:2,12; 1 Cronici 18:2, 11). După moartea lui Solomon, Moab şi-a câştigat libertatea, dar a fost din nou subjugat de Omri, împăratul lui Israel. (*MEŞA; *MOAB, INSCRIPŢIE). Spre sfârşitul vieţii lui Ahab, Moab a început din nou să nu mai recunoască stăpânirea Israelului. Ioram, împăratul lui Israel, a cerut ajutor lui Iosafat, împăratul lui Iuda, şi împăratul Edomului pentru a câştiga controlul asupra Moabului, dar campania a fost lipsită de succes (2 Împăraţi 1:1; 3:4-27). Mai târziu, chiar ţara lui Iosafat a fost invadată de o coaliţie a moabiţilor, amoriţilor şi a edomiţilor, dar s-a produs o învălmăşeală şi aliaţii au început să se atace unul pe celălalt, aşa încât Iuda a scăpat (2 Cronici 20:1-30).

În anul morţii lui Elisei, mai multe cete de moabiţi au făcut incursiuni în Israel (2 Împăraţi 13:20). În ultima parte a secolului al 8-lea î.Cr., Moabul a fost subjugat de Asiria şi obligat să plătească tribut (Isaia 15-16), dar după căderea Asiriei, Moabul a fost din nou liber. În zilele lui Ioiachim, moabiţii au intrat în Iuda (2 Împăraţi 24:2). La căderea Ierusalimului în 587 î.Cr., nişte iudei s-au refugiat în Moab, dar s-au întors când Ghedalia a devenit guvernator (Ieremia 40:11 ş.urm.). În final, Moabul a fost subjugat de Nebucadneţar (Josephus, Ant. 10.181) şi a fost dominat pe rând de către perşi şi de diferite grupuri arabe. Moabiţii au încetat să mai existe ca şi naţiune, cu toate că în perioada post-exilică au fost cunoscuţi ca o rasă (Ezra 9:1; Neemia 13:1, 23). Alexander Jannaeus i-a subjugat în sec. al doilea î.Cr. (Josephus, Ant. 13.374).

Moabiţii sunt deseori menţionaţi în scrierile profetice şi judecata divină este rostită asupra lor (vezi Isaia 15-16; 25:10; Ieremia 9:26; 25:21; 27:3; Ezechiel 25:8-11; Amos 2:1-3; Ţefania 2:8-11).

Istoria Moabului începe să fie scoasă încetul cu încetul la suprafaţă de către arheologie. Săpăturile arheologice din Iordania nu au mers tot atât de repede ca şi cele de la V de Iordania, cu toate că în ultimele decenii lucrările au progresat. Aşezările importante care ne-au furnizat rezultate semnificative sunt Dibon, Aroer, Bab edh-Dhra şi mai multe aşezări din zona Lisan.

Cunoştinţele pe care le-am avut despre Moab din primele cercetări arheologice au fost îmbogăţite cu noile informaţii privitoare la perioadele de tranziţie dintre Epoca cuprului şi începutul Epocii bronzului şi tranziţia de mai târziu dintre începutul şi mijlocul epocii bronzului. La Bab edh-Dhra, un cimitir imens care datează de pe la începutul şi mijlocul Epocii bronzului a furnizat material din EB I şi EB IV. Săpăturile de la Aroer sprijină teoria că, în cea mai mare parte a mileniului al doilea, cea mai mare parte a Moabului nu era locuit. Această aşezare şi aşezarea Dibon au fost tipice importantelor cetăţi înconjurate de ziduri din Epoca fierului, care coincide cu perioada împăraţilor din Israel. La Dibon s-a descoperit o importantă piatră, cu o inscripţie pe ea. Începând cu sec. al şaselea î.Cr. şi până la sfârşitul sec. al patrulea î.Cr., viaţa stabilă din aceste aşezări a decăzut.

BIBLIOGRAFIE

F.M. Abel, Géographie de la Palestine, 1, 1933, p. 278-281; M. du Buit, Géographie de la Terre Sainte, 1958, p. 142-143; Nelson Glueck, The Other Side of Jordan, 1940, p. 150 ş.urm.; idem, AASOR 14-15, 18-19; A.D. Tushingham, The Excavations at Dibon (Dhiban) in Moab, AASOR 40, 1972; A.H. van Zyl, The Moabites, 1960; J. R. Bartlett, „The Moabites and Edomites”, în POTT, p. 229-258; N. Avigad, „Ammonite and Moabite Seals”, în J. A. Sanders (editor), Near Eastern Archaeology in the Twentieth Century, 1970, p. 284-295. J.A.T.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/07/moab-moabitii_28.html

MANĂ

MANĂ. O substanţă care a constituit hrana de bază a israeliţilor în timpul pribegiei de 40 de ani prin pustie (Exod 16:35). Când Israel a murmurat în pustia Sinai că nu are hrană, Dumnezeu le-a dat „pâine din cer” (Exod 16:4; Psalmul 78:23-24), şi nu a încetat să le-o dea, în ciuda murmurelor lor (Numeri 11:6; vezi Neemia 9:20), până când nu au intrat în Canaan şi au mâncat din roadele acelei ţări (Iosua 5:12). Israeliţii trebuiau să adune fiecare câte un omer (o unitate de măsură egală cu 2,2 l n.tr.) timp de cinci zile, iar a şasea zi o cantitate dublă, pentru a avea şi în ziua Sabatului, căci în ziua Sabatului mana nu mai cădea. De obicei mana nu se păstra până a doua zi, făcea viermi şi primea un miros greu; însă mana care trebuia păstrată pentru ziua Sabatului nu se altera, deoarece trebuia fiartă sau coaptă dinainte (Exod 16:4-5; 16-30). În fiecare dimineaţă după ce dispărea roua, pe pământ se găsea ceva rotund ca şi bruma, alburiu, ca şi sămânţa de coriandru sau ca nişte bobite de beldium, cu un gust ca şi mierea; putea fi măcinată şi folosită la gătit sau coaptă. Poporul a spus: „Ce (man) este aceasta?” şi au numit-o mană (man). Acestea sunt informaţiile pe care le avem în Exod 16:14-15,31; Numeri 11:7-9). La porunca lui Dumnezeu, a fost păstrat un omer de mană de către Aaron, ca o mărturie pentru generaţiile viitoare (Exod 16:33-34; Evrei 9:14).

Mulţi au făcut tot felul de speculaţii în ce priveşte natura exactă a acestei mane, şi se cunosc mai multe apariţii parţial similare în acest sens a acestei mane. Până în vremea noastră în Sinai, există anumite insecte care într-o anumită perioadă a anului, mai precis câteva săptămâni în luna iunie, produc excreţii în formă de miere extraflorală pe ramurile de tamarisc. Noaptea, aceste bobiţe cad de pe ramuri pe sol, până când căldura soarelui atrage furnicile care le adună. Bobiţele sunt mici, lipicioase, uşor colorate şi dulci ca zahărul, asemănându-se uimitor de mult cu descrierile care le găsim în Exod 16 şi Numeri 11. Alte insecte care produc această miere extraflorală sunt cunoscute în Sinai şi în multe alte părţi, de exemplu anumiţi greieri. Totuşi, produsele acestor insecte nu se potrivesc în toate caracteristicile cu descrierea biblică. Cu privire la acestea, vezi F.S. Bodenheimer, BA 10, 1947, p. 1-6; pentru o fotografie care prezintă o ramură de tamarisc cu aceste bobiţe, vezi W. Keller,The Bible as History, 1956, planşa de la paginile 112 şi 113. În partea de S a Algeriei, în 1932 şi de asemenea cu aprox 70 de ani înainte de acest an, în urma unei stări atmosferice neobişnuite, „au apărut precipitaţii cu o substanţă făinoasă albuirie, fără miros şi fără gust, care a acoperit corturile şi vegetaţia în fiecare dimineaţă” (A. Rendle Short, Modern Discovery and the Bible, 1952, p. 152). Tot în 1932, o substanţă albă ca mana a acoperit într-o dimineaţă o suprafaţă de 640 x 18 m pe o fermă în Natal, şi a fost mâncată de către băştinaşi (H.S. Gehman în WDB, p. 375a). Nici unul din aceste fenomene nu a satisfăcut datele biblice, şi de aceea furnizarea manei rămâne până la urmă de domeniul miracolului, în special în ceea ce priveşte continuitatea cantitatea şi periodicitatea de şase zile în care era furnizată. Exemplele paralele citate mai sus pot indica, totuşi, natura bazei fizice pe care a folosit-o Dumnezeu ca să furnizeze această hrană.

Mana a fost folosită de Dumnezeu atât ca o lecţie spirituală cât şi ca un mijloc de subzistenţă. Lui Israel i s-a spus că atunci când ducea lipsă de altă hrană („te-am lăsat să suferi de foame”), Dumnezeu prin trimiterea manei l-a învăţat că „omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice lucru care iese din gura Domnului” (Deuteronom 8:3, vezi v. 16). Dumnezeu le-a dat mana şase zile şi le-a reţinut-o în cea de-a şaptea zi ca să-i înveţe ascultarea, dar i-a găsit vinovaţi de neascultare (Exod 16:9, vezi v. 20, 25-30). Isus Cristos foloseşte mana, „pâinea din cer” pe care o dă Dumnezeu, ca un simbol care vorbeşte despre El, adevărata Pâine a vieţii, şi pune în contrast simbolul cu substanţa reală: „Părinţii voştri au mâncat mana în pustie şi au murit” (Ioan 6:49), dar a putut să spună: „Eu sunt Pâinea vieţii… care s-a pogorât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac” (Ioan 6:35, 51, şi vezi v. 26-59passim). Viaţa veşnică a fost pusă la dispoziţia omului prin meritul morţii lui Cristos (v. 51). În Apocalipsa 2:17, „mana ascunsă” reprezintă subzistenţa spirituală împărtăşită de către Duhul lui Cristos.

K.A.K.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/07/mana.html

CARTEA LUI MALEAHI

MALEAHI, CARTEA LUI

Autorul, data scrierii şi cadrul istoric

LXX ia cuvântul nu ca un substantiv propriu, ci ca pe un substantiv comun şi-l traduce cu „mesagerul meu”, care este de fapt semnificaţia cuvântului în limba ebr. Mulţi cercetători ai Scripturii sunt de acord cu traducerea LXX şi cred că numele autorului nu este dat. Dar prin analogie cu celelalte cărţi profetice care dau numele autorului sprijină punctul de vedere conform căruia numele pe care îl are cartea se referă la autor. Acest punct de vedere este sprijinit de una dintre targume care adaugă la titlu expresia „al cărui nume este Ezra, cărturarul”.

Din mărturiile pe care le găsim în însuşi conţinutul cărţii poate fi aproximată data când a fost scrisă prorocia. Jertfele se mai aduceau în Templu (1:7-10; 3:8). Implicaţia este că Templul era în picioare; mai mult, că el era în picioare de mai mult timp, lucru care ne sugerează că data pe care o căutăm este prin secolul al V-lea î.Cr. Acest lucru este confirmat de menţionarea în 1:8 a lui peha, care este cuvântul pentru un guvernator persan. Se pare că se practicau căsătorii mixte (2:10-12). Expresia „fiica unui dumnezeu străin” înseamnă „o femeie care are o religie străină”. Se pare că această practică de a se căsători cu persoane din afara poporului legământului a fost atât de răspândită încât legile care interziceau lucrul acesta au fost uitate de multă vreme. Jertfele din această perioadă nu mai erau aduse cu grijă (1:7). Preoţii L-au dispreţuit pe Domnul aducând daruri de mâncare necurate. Când se aduc jertfe cu cusur, acesta este semnul unei atitudini de nepăsare, şi o astfel de atitudine nu li se potriveşte cu zelul de la început de care au dat dovadă exilaţii reîntorşi acasă. Această atitudine pare să fi fost însoţită şi de o neglijenţă în ce priveşte plata zeciuielilor cerute (3:8-10). Abuzurile pe care le condamnă Maleahi sunt cele pe care a încercat să le corecteze Neemia.

Este imposibil să datezi cartea cu exactitate, dar este posibil să fi fost scrisă în timpul vizitei lui Neemia la Susa. Cel puţin aşa se pare că ea ne parvine aproximativ din această perioadă.

II.Schiţa conţinutului

Cartea conţine două părţi principale, iar scopul ei poate fi evaluat prin studierea conţinutului ei. Prima parte (cap. 1 şi 2) are de-a face cu păcatul lui Israel, iar cea de-a doua parte (cap. 3 şi 4) cu judecata care va veni asupra celor vinovaţi şi cu binecuvântarea de care vor beneficia cei care se pocăiesc. Am putea analiza cartea astfel:

Titlul (1:1)

Există o legătură între acest titlu şi cele scrise la începutul capitolului 3. Indiferent că Maleahi este sau nu este un nume propriu, acest cuvânt ne spune că el este un mesager al lui Dumnezeu.

Dragostea lui Dumnezeu pentru Israel (1:2-5)

Dumnezeu Îşi declară dragostea faţă de popor prin faptul că l-a ales pe Iacov şi l-a lepădat pe Esau. Acest lucru se vede din faptul că Edom este devastat şi refugiaţii din Edom nu vor reuşi niciodată să se reîntoarcă şi să reconstruiască, în timp ce Israel s-a întors deja în ţara promisă.

O descriere a păcatului lui Israel (1:6-2:9)

Prorocul începe acum să descrie cu îndrăzneală cele mai mari şi mai caracteristice păcate ale naţiunii care au atras mânia lui Dumnezeu asupra naţiunii. Dumnezeu este Tatăl poporului, căci El i-a hrănit şi i-a făcut să crească. Un tată merită cinste şi dragoste, dar Israel nu şi-a manifestat aceste atitudini faţă de Dumnezeu. Această plângere se referă în mod particular la preoţi, care sunt reprezentanţii poporului înaintea lui Dumnezeu. Aceşti preoţi care trebuiau să fie un exemplu de teamă sfântă în ceea ce priveşte închinarea, au dispreţuit, de fapt, numele Domnului. Închinarea în chip nevrednic i-a caracterizat şi pe strămoşii lor din secolele VIII şi VII î.Cr., până când pedeapsa exilului a căzut peste Iuda. Acum exilul este de domeniul trecutului, dar lecţia lui nu a fost învăţată. Restaurat în ţara sa, cu posibilitatea de a se închina în Templu, Iuda păcătuieşte şi acum împotriva Domnului, în acelaşi fel ca şi înainte.

Acuzaţiile care i se aduc lui Israel sunt prezentate sub forma unui dialog. La fiecare acuzaţie a Domnului se ridică o întrebare sau se contestă acuzaţia respectivă. De exemplu, Domnul îi acuză pe preoţi că au adus înaintea Lui daruri de mâncare necurate. Ei răspund: „Cu ce Te-am spurcat?” Reiese deci foarte clar că preoţii au adus Domnului jertfe care aveau cusur. Acest lucru era o încălcare directă a Legii, care cerea ca darurile să fie fără cusur. În schimb, ei au adus animale care erau oarbe şi slăbănoage şi, făcând lucrul acesta, şi-au manifestat dispreţul faţă de Domnul.

Când mâinile lor au adus astfel de jertfe, cum se puteau ei oare aştepta să fie primiţi de Domnul şi să găsească trecere înaintea Lui? (1:9). Mai bine ar fi ca porţile Templului să se închidă cu totul, decât să se aducă înaintea Domnului astfel de jertfe (1:10). Atât jertfa cât şi cel care o aducea erau de neacceptat înaintea Domnului, iar preoţii erau dispreţuiţi de popor.

Dumnezeu nu doreşte astfel de jertfe, căci chiar şi între Neamuri Numele Lui va fi mare, aşa încât I se vor aduce jertfe curate (1:11). Acestea nu se referă la jertfele pe care naţiunile păgâne le aduc dumnezeilor lor, ci la vremea când adevărata Evanghelie se va răspândi în toată lumea şi când toate popoarele I se vor închina Dumnezeului cel adevărat. Israel, însă, a întinat masa Domnului şi a găsit că a-L sluji pe Dumnezeu este un lucru plictisitor, lucru care a făcut din ei un popor care se amăgea şi care era egoist.

Dacă nu se vor pocăi, atunci un blestem va veni asupra preoţilor. În 2:5-7, Domnul arată clar care este adevărata datorie a preoţilor, şi astfel apare un contrast puternic între ceea ce ar trebui să fie preotul şi ceea ce era în realitate. Într-adevăr, prin exemplul slab pe care-l dădea, în loc să-i înveţe pe alţii, el îi ducea în rătăcire. El îi învăţa pe alţii cu părtinire (2:9b).

Condamnarea căsătoriilor mixte şi a divorţurilor (2:10-17)

Toţi israeliţii aveau acelaşi tată: Dumnezeu a fost acela care a întemeiat naţiunea. De aceea, ei trebuie să dea dovadă de unitate. În schimb, ei s-au comportat cu perfidie. Ei au profanat sfinţenia Domnului practicând căsătorii mixte (căsătorindu-se cu cei dintre Neamuri). Cei care au făcut lucrul acesta, însă, aveau să fie nimiciţi. Divorţul era un alt lucru frecvent, şi Domnul urăşte divorţul. Ei au început să justifice aceste păcate şi să aducă argumente raţionale în favoarea lor. Domnul declară că poporul L-a obosit cu cuvintele lor. Ei L-au ignorat şi au acţionat ca şi cum El nici nu ar fi existat.

Venirea zilei Domnului (3:1-6)

Maleahi începe acum să folosească un limbaj caracteristic prorociei, declarând că mesagerul Domnului va veni într-adevăr şi va pregăti ziua venirii Domnului pe care-L caută poporul. El va veni ca un topitor care va purifica şi va curăţa naţiunea, şi cine va putea sta în picioare în ziua venirii Lui? Ca rezultat al activităţii Lui, jertfele lui Iuda şi cele ale Ierusalimului vor fi plăcute înaintea Domnului (3:4). Dar venirea Lui va aduce cu sine judecata, şi aceasta va cădea asupra acelora care îi asupresc pe alţii. Negreşit însă, Iacov nu va fi nimicit cu totul, căci Domnul nu se schimbă; El rămâne credincios promisiunilor Lui (3:6).

Pocăinţa şi zeciuiala (3:7-12)

Apostazia naţiunii nu este un lucru nou, ci a continuat din vremuri străvechi. Aceasta s-a manifestat prin faptul că ei au încetat să-I mai dea lui Dumnezeu zeciuiala pe care o poruncise El. Acest lucru însemna că ei Îl furau pe Dumnezeu. Dacă naţiunea şi-ar aduce zeciuielile aşa cum ar trebui să o facă, Dumnezeu va răspunde închinării ei şi Îşi va revărsa peste ea o binecuvântare care va atrage atenţia şi altor naţiuni.

O promisiune de eliberare din mâna păgânilor (3:13-4:3)

Naţiunea rostise lucruri pline de resentiment împotriva lui Dumnezeu. Se pare că poporul considera că nu mai merita să-L slujească pe Dumnezeu. Dar printre ei mai erau şi dintre aceia care se temeau de Domnul, şi aceştia se încurajau unul pe celălalt. Domnul a luat aminte la aceştia, iar pe ei pe lângă faptul că-i va cruţa, îi va face moştenirea Lui. Ziua judecăţii va veni cu siguranţă şi îl va nimici pe cel îngâmfat, dar pentru cei ce se tem de Numele Domnului, neprihănirea va răsări ca un soare şi în aripile ei va fi vindecare, bucurie şi victorie.

Concluzie (4:4-6)

Prorocia se încheie cu sfatul ca poporul să-şi aducă aminte de Legea lui Moise şi cu vestea că înainte de a veni marea şi îngrozitoarea zi a Domnului va veni Ilie

BIBLIOGRAFIE

J.G. Baldwin, Haggai, Zechariah, Malachi, TOTC, 1972; D.R. Jones, Haggai, Zechariah and Malachi, TBC, 1962; J.M.P. Smith, in Mitchell, Smith and Bewer, Haggai, Zechariah, Malachi and Jonah, ICC, 1912. E.J.Y. J.C.B.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/07/maleahi-cartea-lui.html

De ce ortodoxia nu are influenţă în lume?

Anastasia Filat16 februarie 2008 Ortodoxie  

În acest articol am încercat să vorbesc de ce ortodoxia nu are influență în lume.

Dintr-un comentariu la articolul “Foloseşte telefonul mobil pentru proclamarea Evangheliei” de Vasile Filat, plasat pe www. unimedia.md : “De ce totusi ortodoxia nu are o influenta asupra lumii? De ce? Fiindca este o religie LIBERA care nu-ti impune, la fel cum face islamul, la femei sa poarte imbracamintea ca crestini: femeia crestina trebuie sa fie cu capul acoperit dupa exemplul dat de Maica Domului si ce vedem: femei, fete care sunt cu capul acoperit doar in biserica si acolo nu tot timpul.”

Din acest comentariu se înţelege că toată problema bisericii ortodoxe se limitează la faptul că femeile nu poartă capul acoperit, iar musulmanilor le merge bine fiindcă pot să-şi impună femeile să-şi acopere capul, chiar şi faţa?!

Apropo, am citit toată biblia şi nicăieri nu am găsit să se pomenească că Maica Domnului sau altcineva să poarte capul acoperit!.. Numai Apostolul Pavel în prima sa epistola către Corinteni le spune femeilor să poarte capul acoperit când se roagă sau prorocesc. Dar se pare că erau ceva reguli legate de cultura specifică de acolo, căci în acelaşi text (capitolul 11) Apostolul Pavel explică că unii folosesc subiectul acesta pentru a stârni ceartă. El scrie: “Judecaţi voi singuri: este cuviincios ca o femeie să se roage lui Dumnezeu desvălită? Nu vă învaţă chiar şi firea că este ruşine pentru un bărbat să poarte părul lung, pe cînd pentru o femeie este o podoabă să poarte părul lung? Pentru că părul i-a fost dat ca învălitoare a capului. Dacă iubeşte cineva cearta de vorbe, noi n’avem un astfel de obicei şi nici Bisericile lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 11:12-15).

Deci, părul este dat ca învelitoare a capului. Dar se pare că în Corint erau femei destrăbălate care umblau cu capul ras (posibil Pavel se referă la slujitoarele de la templele păgâne care se ocupau cu prostituţia), iar pentru femeile cumsecade era primit să poarte capul acoperit.

Nu este creştineşte şi nici drept când cineva se lagă doar de ţinuta femeilor. Doar acolo unde se vorbeşte că femeia să se roage cu capul acoperit, scrie că bărbatul să se roage cu capul dezvelit (cu toate că după Legea evreilor, preoţii întotdeauna trebuiau să poarte capul acoperit când slujeau Domnului). Dacă cei ce le cer femeilor să poarte totdeauna capul acoperit ar urma în totul raţionamentul lor ar trebui şi bărbaţilor să le ceară să poarte totdeauna capul dezgolit (şi vara când arde soarele şi iarna când este ger)?

Atâta timp cât o să ne preocupăm de forme şi nu o să ne gândim la o relaţie personală cu Dumnezeu prin cunoaşterea Lui, creştinismul nu va propăşi. Dumnezeu ne-a rânduit să fim lumina lumii aici pe pământ ca să-i ajutăm pe oameni să deosebească binele de rău şi să fim sarea pământului ca să oprim stricăciunea din societate. Atâta timp cât noi, creştinii, vom sta indiferenţi faţă de creşterea noastră spirituală şi faţă de imoralitatea din jur, care în zilele noastre este promovată pe toate căile posibile, nu vom propăşi, ci vom merge din rău în mai rău.

Domnul să ne ajute să simţim unii cu alţii şi să ne sprijinim unii pe alţii. Să nu ne dăm în cap unii altora… cum este specific poporului nostru, cu părere de rău… Să apreciem pe cei ce fac ceva pentru ţara aceasta, dar dacă nu-ţi place ce fac alţii, fă tu ceva mai bun…
Domnul să ne ajute…

https://moldovacrestina.md/ortodoxia-si-societatea/

Totalitarismul în biserică și ascultatrea de slujitori | Pastor Vasile Filat

Vasile Filat04 februarie 2020 #Video Blog

Există biserici în care slujitorii controlează excesiv membrii bisericii sale. Trebuie să fii supus unui astfel de slujitor?

 

BISERICA BUNAVESTIREA DIN CHIȘINĂU
Str. Ciocârliei 2/8, Chișinău, Rep.Moldova
Servicii Divine:
Duminică, 14:00 – 16:00
Joi, 18:30 – 19:30 – ceasul de rugăciune
tel. +373 (68) 060601
https://www.facebook.com/bunavestire

PENTRU MANUALE ȘI ÎNSCRIERE LA GRUPELE DE STUDIU BIBLIC ONLINE CONTACTAȚI LA:
info@precept.md
+373(69)966779

#pastorvasilefilat #slujitor

https://moldovacrestina.md/totalitarismul-in-biserica-si-ascultatrea-de-slujitori-pastor-vasile-filat/

Pagina de Teologie / Femeia, proorocia şi rugăciunea în public de Iosif Ţon

Femeia, proorocia şi rugăciunea în public

de Iosif Ţon

În 1 Corinteni 11: 3- 15, apostolul Pavel discută mai multe probleme, care trebuie înţelese în lumina versetului cu care începe discuţia: „Dar vreau să ştiţi că Cristos este Capul oricărui bărbat; că bărbatul este capul femeii şi că Dumnezeu este capul lui Cristos.”

Întreaga discuţie este despre ierarhia de autoritate pe care a instituit-o însuşi Dumnezeu: Dumnezeu este capul lui Cristos, Cristos este capul bărbatului, iar bărbatul este capul femeii.

O serie de reprezentante ale mişcării feministe au argumentat că în acest text „cap” nu are sensul de „autoritate”, ci are sensul de „sursă”, sau „punct de pornire”. Teologul american Grudem a arătat, într-un studiu foarte bine documentat, că textul biblic nu suportă această interpretare, ci numai pe cea înţeleasă de două mii de ani încoace, care spun că sensul cuvântului „cap” e cel de „autoritate.”

O altă problemă care produce intense dezbateri este cea a învelitorii capului femeii. În versetul 5, „capul dezvălit” pare să se refere la un anumit material (stofă) care să acopere capul femeii. În versetul 10, unde Cornilescu scrie că femeia „trebuie să aibă pe cap un semn al stăpânirii ei”, originalul grec scrie „trebuie ca femeia să aibă o autoritate pe cap” (ofelei he gyne exousian echein en te kefales). Iar în versetul 15, Pavel scrie că femeii „părul lung i-a fost dat ca învelitoare a capului.”

Femeile din Anglia şi din America arată spre acest verset din urmă când susţin că părul lung este suficientă învelitoare şi că nu mai este necesar şi un alt material pentru acoperire.

Nu intru în această discuţie, ci doar semnalez faptul că textul însuşi pune probleme sau, dacă vreţi, lasă deschisă uşa unor interpretări diferite ale întregii discuţii despre acoperirea capului.

Textul în care Pavel introduce în discuţie un alt principiu este tot în versetul 5: „Orice femeie care se roagă sau prooroceşte cu capul dezvălit îşi necinsteşte capul ei…”

Unii pun imediat întrebarea: Unde se roagă sau prooroceşte această femeie, acasă sau în adunare?

Răspunsul este simplu: Pe vremea aceea nu existau săli de adunare, ci toate adunările aveau loc în case, deci este clar că este vorba de rugăciunea femeii în public, când s-a adunat grupul de fraţi şi de surori laolaltă.

Ce trebuie să observăm aici mai întâi este că apostolul Pavel nu o opreşte pe femeie să se roage sau să proorocească în adunare! Singurul lucru pe care îl spune el este că atunci când se roagă sau prooroceşte să aibă capul acoperit.

Rugăciunea femeii în public, în adunare, nu este oprită în România decât într-o anumită ramură a fraţilor Creştini după Evanghelie. Nu ne oprim la aceasta.

Să ne întrebăm însă: Ce este proorocia? Tot Pavel răspunde în aceeaşi epistolă, în capitolul 14: „Cine prooroceşte, vorbeşte oamenilor, spre zidire, sfătuire şi mângâiere” (v.3); şi „Cine prooroceşte, zideşte sufleteşte Biserica” (v.4).

Voi încerca să dau aici o definiţie a proorociei. Este definiţia cea mai largă şi cea mai acceptată în lumea celor care cunosc Scriptura. Proroc este acela care, în singurătatea lui cu Dumnezeu, L-a auzit pe Dumnezeu spunându-i: „Du-te la popor (sau la un individ) şi spune-i…” Urmează mesajul pe care omul acela trebuie să-l transmită. Şi proorocul, de regulă, ajuns în faţa poporului, îşi începe mesajul cu cuvintele „Aşa zice Domnul…”.

Trebuie să facem precizarea extrem de importantă că mesajul pe care i-l încredinţează Dumnezeu se poate referi la trecut, la prezent, sau la ceva ce se va întâmpla în viitor. Prin urmare, esenţa proorociei nu este spunerea viitorului. Esenţa proorociei este faptul că ai primit un mesaj de la Dumnezeu şi că tu trebuie să-l transmiţi celor indicaţi ţie tot de Dumnezeu.

Desigur că mesajul acela poate conţine mustrări, avertismente, sau mângâieri, încurajări, îndrumări, învăţături, sau lucruri care se vor întâmpla în viitor.

Ce înseamnă să prooroceşti? Înseamnă să fi primit de la Dumnezeu un mesaj pentru Biserică, sau să fi avut îndemnul de la Dumnezeu să spui ceva Bisericii şi să transmiţi ceea ce ţi-a dat Dumnezeu. Bazat pe această învăţătură biblică, mi-am început multe predici cu aceste cuvinte: „Duhul Sfânt mi-a pus pe inimă să vă vorbesc despre…”

Mai trebuie să fac aici o clarificare. Niciodată nu găsim că Dumnezeu i-a spus unui proroc: Du-te în faţa poporului şi când vei fi acolo îţi voi şopti ce să spui.

Porunca Domnului Isus ca ucenicii lui să nu se gândească ce vor zice, deoarece li se va da chiar în ceasul acela nu se referă la predicare ci la momentul când vor fi arestaţi. În faţa autorităţilor, a poliţiei, etc., Domnul promite că Duhul Sfânt te va învăţa ce să zici!

Cât priveşte predicarea, Domnul Isus le porunceşte expres să le spună altora ce i-a învăţat El!!!

Să revenim la 1 Corinteni 11:3-15. Aici avem o discuţie în care Pavel ne dă o serie de principii. Unul dintre ele este că o femeie poate să se roage sau să proorocească, dar trebuie să o facă în anumite condiţii sau situaţii.

Adică, să aibă capul acoperit, sau să aibă pe cap o autoritate.

Trebuie să adăugăm că, aşa cum au semnalat mulţi în discuţia noastră, au existat femei proorociţe şi în Vechiul Testament şi în Noul Testament. Nicăieri fenomenul nu este criticat sau negat.

Acum urmează problema cea mai grea pentru interpretare. Tot în 1 Corinteni, la o distanţă de numai trei capitole, Pavel scrie: „Femeile să tacă în adunări, căci lor nu le este îngăduit să ia cuvântul în ele, ci să fie supuse, cum zice şi Legea.

Dacă voiesc să capete învăţătură asupra unui lucru, să întrebe pe soţii lor acasă; căci este o ruşine pentru o femeie să vorbească în Biserică” (14:34-35).

Această interdicţie nu numai că vine în contradicţie directă cu ceea ce a spus el în 11:5, ci şi cu ceea ce le-a scris el galatenilor: „Nu mai este nici iudeu, nici grec, nu mai este nici rob nici slobod, nici parte bărbătească nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Cristos Isus” (Gal.3:28).

Nu este oare ceea ce scrie el în 1 Cor. 14:34-35 în contradicţie cu această desfiinţare a barierelor naţionale, de condiţie socială şi de sex?

Oare Pavel însuşi a uitat când a scris 1 Cor. 14 ce a scris în 1 Cor. 11?

Este necesar să găsim o explicaţie a acestor texte care să facă să dispară orice contradicţie din cadrul scrierilor lui Pavel.

Ca să ajungem la o posibilă explicaţie, trebuie să citim şi ceea ce îi scrie Pavel lui Timotei „Femeia să înveţe în tăcere, cu toată supunerea.

Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai pe sus de bărbat, ci să stea în tăcere” (1 Timotei 2: 11-12).

Unde se află cheia? Trebuie să ne gândim la faptul că Timotei se afla în Efes (vezi 1 Tim.1:3) şi că Pavel îi dă instrucţiuni cum să păstorească această Biserică.

Existau două Biserici pe care Pavel le-a întemeiat şi în care el personal a petrecut ani de zile ca păstor şi învăţător. Aceste două oraşe aveam ceva în comun. În Corint exista un templu al zeiţei Afrodita, iar în Efes un templu al zeiţei Artemis (sau, cu numele roman, Diana). Ambele zeiţe erau legate de cultul fertilităţii şi ambele aveau sute de „preotese” care de fapt erau un fel de prostituate ale templului. Se credea că cei ce se culcau ce ele produceau fertilitate ogoarelor, cirezilor şi familiilor.

În oraşele acestea, femeile aveau parte esenţială în actul de cult, în închinare. Participarea aceasta a femeilor la un cult pentru creştini imoral punea femeile într-o situaţie cel puţin delicată. Participarea femeilor la viaţa Bisericii putea să fie imediat interpretată cu conotaţii imorale.

Observaţi că lui Timotei, Pavel îi scrie: „Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii”. Interdicţia ca femeia să participe la viaţa Bisericii era ceva care pornea de la Pavel însuşi. Era iniţiativa lui personală. De ce?

Explicaţia nu ne poate veni decât din situaţia existentă la Efes şi la Corint, unde participarea femeii la actul de cult era o acţiune păgână respingătoare.

Să formulăm atunci situaţia astfel.

În principiu, Pavel este de acord că femeia poate să se roage în Biserică şi să proorocească în Biserică. Dar la Corint şi la Efes, având în vedere situaţia de acolo, Pavel le spune femeilor să tacă în Biserică şi să nu participe cu nimic la viaţa Bisericii decât cu ascultare. Aceasta pentru a nu aduce Biserica în derâdere într-o lume perversă.

Unii spun că ceea ce fac eu aici este o interpretare „culturală” a Bibliei. Nu cred că termenul de „culturală” se potriveşte. Problema nu este să ne adaptăm la o cultură sau la alta. Problema e că există aparenţa că Pavel se contrazice pe sine însuşi şi contrazicerea nu mai este contrazicere când faci distincţia între declaraţie de principii şi cazul particular de la Corint şi de la Efes.

Că Pavel însuşi a ţinut seama de situaţia specifică de la Corint şi de la Efes nu trebuie să ne mire. Evanghelia aducea învăţături care condamnau cea mai mare parte a culturii păgâne. Evanghelia în sine era o ofensă la adresa gândirii şi a modului de viaţă din lumea greco-romană. A căuta să eviţi să dai apă la moara duşmanilor, cum făcea Pavel prin oprirea femeilor din acele două oraşe de a participa la viaţa publică a Bisericii nu era o adaptare la cultura acelei vremi, ci era doar un act de înţelepciune de a nu stârni critică atunci când era posibil să nu le dai prilej de blamare.

Să revenim la principiul general. Femeia poate să proorocească în Biserică, adică, să aducă un mesaj de instruire, de încurajare, de zidire sufletească. Dar femeia trebuie să facă lucrul acesta având „o autoritate pe cap” (v.10). Ce înseamnă aceasta? În context, aceasta înseamnă că femeia care prooroceşte să nu iasă de sub autorităţile pe care le are Biserica. Prin urmare, dacă păstorul sau prezbiterul adunării îi spune unei femei: „Soră, eşti profesoară de istorie. Expică-ne evenimentul acesta…” sau „Soră, eşti medic, cum vine problema cutare…?”

Dacă femeia solicitată vine în faţă şi dă învăţătura care i s-a cerut, în primul rând ea o face „avânde capul acoperit” sau „având autoritate pe cap”, adică ea se află sub autoritatea biblică a Bisericii. În al doilea rând, ea prooroceşte, adică zideşte sufleteşte Biserica. Putem zice că ea „predică”? Cine ne împiedică să spunem că proorocia este de fapt predicarea în Biserică?

Acesta a fost modul în care am explicat lucrurile în predica transmisă de radio Vocea Evangheliei din Oradea şi eu consider că am făcut o interpretare corectă a Scripturii.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/teologie_feb08.htm

Avortul copilului dorit (de Paul Sullins)

Simina Bălășoiu     04/02/2020

Mitul nescris al „avortului terapeutic” este acela potrivit căruia sarcinile sunt de două feluri: sarcini dorite, ai căror copii sunt aduși pe lume, și sarcini nedorite, ai căror copii sunt avortați. Dar adevărul nu este acesta. Cel puțin un avort din șapte în Statele Unite este al unui copil care a fost dorit. Recent am descoperit că riscul depresiei, sinuciderii sau anxietății provocat de astfel de avorturi era de aproape patru ori mai mare în astfel de cazuri decât în cazul avortului copiilor nedoriți. Studiul meu este prima cercetare cu caracter empiric care examinează aceste avorturi dureroase și invizibile.

Este adevărat că avorturile provoacă o vătămare din punct de vedere psihologic femeilor care trec prin această experiență? Instituțiile medicale și științifice cele mai avansate de astăzi, inclusiv American Psychological Association (APA), American Medical Association (AMA), National Academy of Sciences (NAS) și Academy of Medical Royal Colleges (AMRC) din Marea Britanie, ne asigură că nu, printr-o serie de afirmații similare care spun, potrivit NAS, că „femeile care fac un avort [nu] au probleme de sănătate psihică mai mari decât femeile care duc până la termen o sarcină nedorită”.

Dar comparația dintre avort și nașterea unui copil nedorit trece cu vederea un fapt bine documentat, dar rareori acceptat: multe avorturi – cel puțin unul din șapte în Statele Unite – sunt ale copiilor din sarcini despre care mamele afirmă că sunt dorite, nu nedorite. Dacă aceste avorturi sunt mai dureroase decât cele din sarcinile nedorite, atunci prin faptul că sunt ignorate, instituțiile de sănătate înțeleg în mod subtil adevăratul nivel de vătămare psihologică post-avort asupra femeilor.

Recent am cercetat datele din studiul National Longitudinal Study of Adolescent to Adult Health (studiul Add Health) pentru a vedea dacă o sarcină dorită afectează nivelul durerii psihologice resimțite după un avort. Rezultatul cercetării a fost publicat la sfârșitul anului trecut sub forma unui articol în revista medicala europeană Medicina. Studiul Add Health, recunoscut pe scară largă ca adunând cele mai reprezentative date culese din rândul populației Statelor Unite, este utilizat în mii de cercetări academice empirice. În plus față de măsurile extinse privind sănătatea mintală oferite de Manualul de Diagnostic și Clasificare Statistică a Tulburărilor Mintale (DSM) al Asociației Americane de Psihiatrie (APA), Add Health a interogat aproape 4000 de femei în trei momente de-a lungul vieții – la vârsta de 15, 22 și 28 de ani, iar întrebările au fost următoarele: dacă au fost vreodată însărcinate, cum s-a terminat sarcina și dacă au dorit să aibă un copil când au rămas însărcinate.

Adunând aceste date, am descoperit că până la vârsta de 28 de ani riscul de tulburare afectivă – însemnând depresie, anxietate sau gânduri serioase de sinucidere – era de aproape patru ori mai mare (69% versus 18%) pentru femeile care avortaseră un copil dintr-o sarcină dorită, comparativ cu cele care duseseră sarcina până la capăt. În mod cert, avortul copiilor din sarcinile dorite provoacă mult mai multă afecțiune psihică, iar copiii născuți din sarcini dorite provoacă mult mai multă bucurie, comparativ cu sarcinile nedorite.

Avortul copiilor doriți apare cel mai adesea din cauză că, deși mama s-ar putea să-și dorească copilul, ceilalți implicați sunt cei care nu-l doresc. În datele examinate din studiul Add Health, una din cinci femei care a făcut o dată un avort declară că a oprit o sarcină pe care și-o dorise. În anchetele asupra pacientelor întocmite de instituțiile medicale care fac avorturi, mai mult de o treime dintre femei declară că au făcut pe placul partenerului sau al părinților când au decis să avorteze. O cercetare făcută de Institutul pro-life Elliott estimează că „30 până la 60% dintre femeile care au avortat au făcut-o sub presiunea altor persoane.”

Pot fi, de asemenea, și alte tipuri de presiune. Într-un sondaj care chestiona asupra experienței de la clinică, cele mai multe femei declarau că se simt nesigure în privința întreruperii de sarcină sau grăbite să facă avortul, iar două treimi declarau că nu au primit deloc sau foarte puțină consiliere. Filmul Unplanned, lansat în 2019, bazat pe relatarea la persoana întâi a unei foste directoare de clinică specializată în avorturi, Abby Johnson, dramatizează cu un ochi rece și detașat procesul tipic care are loc în cazul admiterii pacientelor să facă avort, care are de-a face mai mult cu presiunea financiară implicată de avorturi decât cu monitorizarea atentă a femeilor pentru detectarea unor probleme certe sau potențiale de sănătate mintală. Multe femei este de înțeles că ajung să aibă remușcările sau regretul specific cumpărătorului în privința deciziei de a face avort.

Cercetarea mea empirică este în mod semnificativ prima care examinează avortul copiilor din sarcini dorite. Pentru cei mai mulți cercetători din această zonă de interes, aceste avorturi sunt invizibile deoarece nu se conformează mitului nescris al „avortului terapeutic”, în funcție de două tipuri de sarcini: sarcina dorită, când toți copiii sunt născuți, și sarcina nedorită, când toți copii sunt avortați.

Criticii și editorii au afirmat în repetate rânduri că „nu văd sensul” sau sunt „uimiți” de ideea ca o femeie poate privi retrospectiv și poate spune că de fapt ar fi vrut să păstreze copilul pe care l-a avortat, deși admit că femeile în mod obișnuit duc până la capăt sarcini nedorite și că „foarte multe femei își exprimă o anumită confuzie legată de avort” în clinică. Mai mulți comentatori mi-au spus că o femeie care a avortat probabil că prin definiție nu și-a dorit sarcina și astfel, în interviurile din studiul Add Health, nu ar fi putut răspunde așa cum în mod clar a răspuns. Studiul care arată poziția organizației AMRC se referă la această polarizare și admite explicit că toate sarcinile care se termină cu un avort sunt nedorite, excluzând din discuție cele mai dureroase tipuri de avort.

Încercarea de a trece cu vederea cele mai tulburătoare tipuri de avort nu este singurul punct orb al experților în medicină. Chiar dacă ar fi adevărat că femeile nu „au probleme de sănătate psihică mai mari” când fac un avort comparativ cu ducerea la termen a sarcinii, astfel de afirmații ratează total adevărul. Premisa sănătății mintale pentru avortul legal atât de răspândit este nu doar că acesta nu ar afecta psihic femeile, ci că acestea ar avea un beneficiu de pe urma lui, comparativ cu ducerea la termen a sarcinii.

Deși cercetătorii au dezbătut îndelung dacă problemele de sănătate mintală ale femeilor după avort sunt semnificativ mai mari sau mai mici, până acum, după 45 de ani de cercetare, niciun singur studiu (din ceea ce știu) nu a stabilit un beneficiu psihologic relevant din punct de vedere statistic pentru femeile care au făcut un avort comparativ cu cele care au născut un copil. Declarațiile privind avortul „nevătămător” ratează să ia în considerare și faptul că un „avort terapeutic” care să îmbunătățească sănătatea mintală a femeii – care este premisa Deciziei Roe vs. Wade din Statele Unite și justificarea pentru avortul legal din majoritatea țărilor occidentale – nu are dovezi la bază.

Ceea ce este în beneficiul sănătății mintale a unei femei însărcinate, afirmă în mod repetat studiile, este nașterea copilului. În studiul meu riscul tulburării afective a fost cu 29% mai mic până la 13 ani după ce unul sau mai mulți copii s-au născut din sarcini dorite și cu 12% mai mic chiar când un copil din sarcină nedorită a fost adus pe lume. Efectul psihologic deplin al unui avort, prin urmare, trebuie măsurat nu doar prin gradul absolut de durere pe care o femeie poate (sau nu) să o simtă, ci și prin costul de oportunitate al pierderii beneficiului psihologic – născut din bucurie, dintr-un întreg proces de creștere și educație, chiar și din zbatere – oferit de un copil pe care nu l-a avut.

Despre autor

Reverendul Paul Sullins deține titlul de doctor și este profesor de Sociologie la Catholic University of America, precum și cercetător asociat la Ruth Institute. Inițial pr. Sullins a ținut de Biserica Anglicană, iar actualmente este preot catolic căsătorit, cu familie inter-rasială compusă din soție și trei copii, din care doi adoptați. Traducere și adaptare după The Public Discourse. 

Simina Bălășoiu

Masterand la „Teoria și practica editării” în cadrul Facultății de Litere, Universitatea din București, master în „Limba română contemporană”, licențiată a aceleași facultăți, specializarea română-engleză, traducător (autorizat), cap limpede pentru copywriteri, redactor de carte, îngrijitor de ediții, designer de interior în timpul liber. Preocupată de promovarea valorilor familiei creștine.

ARTICOLE SIMILAREDE LA ACELAȘI AUTOR

Cerian contra Lumii (de Matthew Ristuccia)

Avortul nu este niciodată necesar pentru a salva viața unei femei (de Donna Harrison, Michelle Cretella, John Schirger, David Stevens și Jane Orient)

Polonia: Inițiativa cetățenească de prohibiție a avorturilor eugenice (în caz de malformație a copilului), mari șanse de a fi adoptată

Avortul copilului dorit (de Paul Sullins)

Vasile Hozan: Botezul meu în Duhul Sfânt

ON FEBRUARY 9, 2020 BY GEORGEIN MIRACOLE

Într-o vinere de Paște, Vinerea Patimilor, mă gândeam că într-o zi ca aceasta și pe tâlhar l-a iertat Domnul Isus. Cred că azi mă iartă și mă botează cu Duhul Sfânt și pe mine.

Ne-am sfătuit cu mai mulți tineri și tinere și am mers la locul de rugăciune, la sora Catița Rus. Ajunși acolo, femeia era foarte ocupată cu treburile casei și cu bucătăria. Ne primi ea, dar se observa că n-ar fi avut nevoie atunci de musafiri. Totuși se opri puțin cu noi de vorbă apoi făcurăm o rugăciune după obiceiul frățesc, care era ca și o obligație când intram într-o casă. Primul lucru pe care îl făceam era să ne plecăm pe genunchi și ne rugam, apoi ne ocupam de celelalte vorbe. Așa, după rugăciune ne întrebă ce doruri ne poartă, iar noi i-am spus că am vrea să stăruim după botezul cu Duhul Sfânt. Ea ne îndemnă să facem cum ne-am pus în gând că Domnul e bun și El dă Duhul Sfânt celor ce Îl cer, dar ea nu putea sta prea mult cu noi, având multe de făcut. Ca o paranteză vreau să vă spun că în vremea aceea, când mergeam cu frații la rugăciune și se dădea o lucrare primeam încunonștiințări foarte exacte și știam cu siguranță la cine se referee prorocia. Însă nu eram încă botezat, nu aveam darul vorbirii în limbi noi.

Toți se dacă eram mai înaintat în cele duhovnicești, mai mult ca cei prezenți din leatul meu, eu să primesc primul vorbirea în alte limbi. La rândul meu eram curios să văd cui îi va da Domnul prima data vorbirea în limbi și priveam în jur. Nu aveam o continuitate în rugăciune. Sora Catiță observându-mă mă prinse de degetul cel mic și mi-l răsuci între degetele ei provocându-mi durerea. Îmi făcu semn să nu mă mai uit, ci să mă rog. Rușinat am început să mă rog tare și să mă umilesc așa că m-a pornit plânsul.

Înainte de a închide ochii am examinat (hornul) coșul de fum al sobei. Era foarte bădăran lucrat și pros peste măsură, ba nu avea muchiile drepte și asta mi-a rămas în minte.

Ori, cum strângeam din ochi, tot hornul acela îl vedeam, nu puteam scăpa de această imagine. Diavolul prin aceasta mă împiedica să mă concentrez la rugă. Dumnezeu făcu ca imediat să văd în vedenie că un grup de îngeri ieșeau de la baza hornului și cântau rotindu-se și acoperindu-l de jos în sus la tavan, care de acum era înalt până la cer și îngerii fără sfârșit ca și cum ar izvorî de jos în sus.

Uitându-mă atent, am început fără să-mi dau seama, cum ș ice se întâmplă, dar am cântat în alte limbi cu îngerii și când m-am oprit din rugăciune toți erau așa de bucuroși căci eu primisem vorbirea în alte limbi.

Am avut momente când vorbirea în alte limbi, era în românește. Fiindcă eu am oprit vorbirea în limbi străine fiind amăgit de alte sfaturi și stări. În schimb atunci când puterea Duhului Sfânt mă cuprindea, ca o apă ce-mi inviora întreaga ființă, eu vorbeam cu fraze înalte și cuvinte frumoase venite de sus, dar în românește. În mod normal niciând nu aș și putut alcătui așa fraze.

https://www.amazon.com/Amintiri-Din-%C8%9Aar%C4%83-Vol-1-Romanian/dp/9736567060

https://kupdf.net/download/vasile-hozan-amintiri-din-538-ar-259-vol-1_5911e4b2dc0d609f28959e88_pdf

Cina Domnului în teologia lui Ignatie (35-100 d.Hr)

ON DECEMBER 30, 2019 BY GEORGEIN CREDINTA

Am întâlnit foarte puțini predicatori care să nege că Cina Domnului era mult mai frecventă decât ceea ce vedem astăzi în cele mai multe adunări neo-protestante și evanghelice. Cât timp această discuție rămâne un aspect pur teoretic, la nivel de dezbatere, nimeni nu pare să fie deranjat prea mult.

Multe persoane se lasă convinse de adevăr dacă acesta este expus pozitiv, fără să fie aplicat la situația lor. Astfel, poți auzi mulți oameni care sunt de acord că frecvența Cinei ar trebui să fie cel puțin săptămânală dar atunci când le arăți că practica lor este incosecventă cu declarațiile lor, aceștia bat în retragere și se apără cu tot felul de argumente care se apropie vertiginos de penibil.

Singurul argument puternic pentru credincioși mi se pare că este tradiția. Și este ciudat să vezi acest lucru între evanghelicii care au atât de multă alergie la tradiție. Ei se opun tradiției, dacă este a altora, nu a lor. Faptul că tradiția lor este mai recentă pur și simplu nu contează.

Cel mai probabil rărirea slujbelor cu Masa Domnului survine reacției de pendul imediat după reformă față de doctrina și practica falsă a bisericii catolice. Evanghelicii s-au tras deoparte și s-au tras atât de tare încât refugiul a devenit o altă extremă. Desigur, aceasta este poziția mea și ea este supusă criticii, ca orice altă idee.

Cel care a observat această eroare a fost Jean Calvin. El a militat constant și consecvent pentru reintroducerea slujbelor săptămânale de Masa Domnului. După sute de ani mișcarea Fraților a fost recunoscută pentru așezarea acestui obicei biblic – celebrarea săptămânală a Mesei Domnului.

Mișcările de reformare eclesiologică a bisericilor baptiste au readus în centru Masa Domnului, cu frecvența săptămânală, dar nu datorită tradiției mișcării fraților, ci datorită mișcărilor reformate și în special a lui Jean Calvin. Cred că este o reformare eclesiologică absolut necesară. Din nefericire, multe biserici reformate au readus în mentalul dogmatic colectiv o înțelegere reformată biblică asupra Cinei Domnului dar au păstrat frecvența lunară din motive cu totul neconvingătoare.

În continuare voi face o prezentare succintă a unor pasaje din anumite texte importante scrise în primele 200 de ani după perioada apostolilor. Nu cred că acestea sunt normative și nici nu sunt infailibile ca Scriptura dar ne pot da o idee generală despre felul în care era văzută Masa Domnului în acea perioadă.

Noi suntem de acord că au existat pervertiri de tot felul care au pătruns în biserică de-a lungul timpului dar nu putem arunca patristica pe geam doar pentru că sunt aspecte pe care noi le considerăm nebiblice. Trebuie să avem discernământ, să ne uităm în istorie și să vedem nu doar unde au greșit ei, ci și unde greșim noi. Eu cred că patristica poate fi cel puțin un loc din care putem observa anumite aspecte care ar trebui reformate astăzi

Voi aborda o serie de pasaje din scrierile lui Ignatie care a trăit între 35-105, foarte aproape de perioada apostolilor. A fost păstor în Antiohia și este încadrat între Părinții Apostolici. Pentru că doresc să comentez câte ceva asupra acestor citate voi ignora alte surse pe care le voi aborda probabil într-un alt loc.

Termenul „Euharistia” nu se referă la doctrina transubstanțierii cum cred cei mai mulți. Termenul euharistie provine de la termenul grecesc a mulțumit (gr. eucharistēsas). El este preluat din momentul instituirii Cinei Domnului unde Domnul a mulțumit pentru pâine și vin. Astfel, termenul este un verb care se referă la atitudine care trebuie să fie prezentă la Masa Domnului.

Ignatie către Efeseni, Capitolul XIII: 

„Sârguiți-vă să vă adunați mai des pentru Euharistia lui Dumnezeu și spre slava Lui. Când vă adunați des, sunt nimicite puterile Satanei iar prin unirea credinței voastre se risipește prăpădul lui.”

Ignatie îndeamnă la o celebrare multiplă săptămânală, ceea ce s-ar apropia de modelul bisericii de la Ierusalim care, evident, nu este un model standard dar este unul de reper. El motivează acest lucru spunând că adunarea laolaltă a bisericii este o formă de nimicire a puterilor Satanei. Mai mult, el afirmă că Masa Domnului este „spre slava Lui”. Iată motive suficiente pentru a ne aduna.

Cei care vor să găsească în primele secole o perspectivă pur memoralistă despre Cina Domnului vor trebui să caute prea mult pentru că este greu de găsit o asemenea poziție. Este adevărat că în prima parte a secolul II nu prea găsim afirmații care să susțină doctrina transubstanțierii, schimbarea elementelor fizice în trupul și sângele Domnului, dar nici simbolismul exagerat de astăzi nu îl putem vedea, cel puțin nu la părinții apostolici.

Ignatie către Efeseni, capitolul XX:

Mai ales dacă Domnul îmi va descoperi că fiecare din voi și toți îndeobște vă adunați în harul care vine din numele Său, într-o singură credință și în Isus Hristos – cel după trup din neamul lui David, Fiu al omului și Fiu al lui Dumnezeu, pentru ca voi să vă supuneți cu mintea neîmpărțită episcopului și prezbiteriului, frângând o pâine, care este leacul nemuririi și doctorie pentru a nu muri, ci a trăi veșnic în Isus Hristos.”

Este unul dintre cele mai fascinante pasaje. Este clar că formularea teologiei despre Masa Domnului era la început și multe expresii sunt foarte greu de interpretat datorită detaliilor puține pe care la avem la dispoziție. Ceea ce este evident în acest fragment este faptul că biserica se aduna în Numele lui Isus, prin harul Lui, în credința în Isus.

Ca și în toate epistolele sale Ignatie insistă pe supunere față de prezbiter. Contextul este lesne de înțeles pentru că Ignatie scrie aceste scrisori în drum spre Roma pentru a fi martirizat. În contextul persecuției și al răspândirii ereticilor Ignatie îndeamnă în toate epistolele sale la unitate și supunere față de prezbiteri și păstori.

La Ignatie vedem o perspectivă despre Masa Domnului care depășește limitarea la memorialism. Ceea ce nu găsim la Ignatie este doctrina transubstanțierii. El nu spune că Cina Domnului se transformă în trupul și sângele Domnului, ci că este leacul nemuririi. Perspectiva reformată mi se pare foarte apropiată de concepția Lui. Deși elementele Mesei Domnului rămân ceea ce sunt, totuși credinciosul se hrănește prin credință din Hristosul proslăvit.

Ignatie către Efeseni, capitolul V:

„Nimeni să nu se înșele! Dacă cineva nu-i înăuntru, unde este altarul, este lipsit de „pâinea lui Dumnezeu” … Cel care nu vine la adunare este un îngâmfat și singur s-a și despărțit, că este cris „Celor mândri Dumnezeu le stă împotrivă”.

Nu este clar pentru mine dacă Ignatie face referire la Masa Domnului dar așa se pare. Dacă acesta este cazul atunci el limitează Masa Domnului la strângerile publice ale adunării și condamnă vehement le „cel care nu vine la adunare”. Se pare că problemele de astăzi nu erau absente în vremea respectivă!

Este necesar să explicăm la ce se referă Ignatie când folosește deseori termenul „altar”. Întâi este important de observat că în citatul următor el folosește expresia „ca la un altar” arătând că face o paralelă. Pentru a înțelege mai bine semnificația termenului „altar” vă citez un alt pasaj din Epistola către Magnezieni capitolul VII: „Adunați-vă cu toții ca într-un templu al lui Dumnezeu, ca la un altar, în jurul unuia Isus Hristos, care a ieșit de la Unul Tatăl, care este unul și la Tatăl s-a întors”.

Vedem că Ignatie importă imaginea din Vechiul Testament a templului, altarului și jertfelor. El vede biserica ca Noul Templu, altarul un loc al slujirii iar Hristos ca centrul adunărilor. Acest lucru este întărit de un citat din Epistola către Efeseni (capitolul XV) unde spune: „Pe toate, dar, să le facem ca și cum Domnul ar locui în noi, ca să fim Temple ale Lui, că El este în noi Dumnezeul nostru precum și este și se va arăta înaintea feței noastre, dacă Îl iubim cu dreptate”. Iată dar că Ignatie se referă la adunarea credincioșilor ca fiind „temple ale Lui” pentru că Domnul locuiește acolo.

Ignatie către Smirneni, capitolul VII:

Capitolul VII: „De Euharistie și de rugăciune se depărtează pentru a nu mărturisi că Euharistia este trupul Mântuitorului nostru Isus Hristos, trupul care a pătimit pentru păcatele noastre și pe care Tatăl L-a înviat. Așadar, cei care se împotrivesc darului lui Dumnezeu mor datorită tăgadei lor.”

Ignatie numește Cina „darul lui Dumnezeu”. Nu este trist că ea s-a transformat dintr-o medodă a harului într-o metodă de manipulare. Dintr-o imagine a Evangheliei a devenit o pârghie pentru legalism. Participarea, pentru Ignatie, este atât de importantă, deși astăzi pare așa de neglijată, încât cei ce nu participă „se împotrivesc darului lui Dumnezeu”.

Când Ignatie spune că Euharistia este „trupul Mântuitorului” el nu spune nimic despre prezența fizică a trupului sau despre schimbarea elementelor fizice în trupul și sângele Domnului – toate acestea fiind adăugiri interpretative ulterioare din partea celor care își caută în părinții bisericii acoperire pentru doctrine dezvoltate secole mai târziu.

Ignatie către Smirneni, capitolul VIII:

Capitolul VIII: „Nimeni să nu facă fără episcop ceva din cele ce aparțin Bisericii. Acea Euharistie să fie socotită bună, care este făcută de episcop sau de cel căruia episcopul i-a îngăduit.”

În mod evident accentul lui Ignatie este aici spre unitatea bisericii. El vede Masa Domnului ca una făcută în biserică, cu toată biserica. În mod clar a lua Cina Domnului ocolind autoritatea aleasă de Hristos în biserică, este considerat ceva ca fiind total greșit. Este demn de menționat că nu doar episcopii dădeau Cina ci și aceia cărora episcopul le-a îngăduit. Astăzi, din păcate, nu doar în bisericile tradiționale, ci și în multe adunări evanghelice se consideră aproape un sacrilegiu ca un alt frate să împartă elementele Mesei Domnului.

Ignatie, către Filadelfieni, capitolul IV:

„Căutați dar să participați la o singură euharistie, că unul este trupul Domnului nostru Isus Hristos și unul este paharul spre unirea cu sângele Lui, unul este altarul, după cum unul este episcopul împreună cu prezbiterii și diaconii, cei împreună cu mine robi, pentru ca ceea ce faceți s-o faceți după Dumnezeu”.

Este deja redundant să repet accentul pus de Ignatie pe unitate. Aici folosește expresia „o singură euharistie”. El luptă contra dezbinărilor provocate de eretici, unii care negau trupul Domnului Isus și întruparea și astfel respingeau Masa Domnului. Frecvența cu care Ignatie vorbește despre Masa Domnului indică, fără dubii, că ea avea loc foarte des, săptămânal, așa cum arată într-un pasaj anterior.

Iată perspectiva baptistă – reformată de la anii 1600 despre care scriam adineauri, așa cum a fost ea redactată în Marturisirea de credință baptistă de la Londra:

30.7 Primitorii vrednici ai rânduielii, care sunt părtași în mod exterior la elementele vizibile ale acestuia, le primesc de asemenea în interior prin credință, spiritual, nu ca și trup și carne. Procedând astfel, ei se hrănesc spiritual din Hristos cel crucificat, și primesc toate beneficiile morții Sale. Trupul și sângele lui Hristos nu sunt prezente în mod fizic, ci spiritual prin credința celor care participă la acest sacrament, la fel cum elementele exterioare însele sunt percepute de simțurile exterioare ale omului.

Andrei Croitoru

https://baptistireformati.wordpress.com/2019/11/02/cina-domnului-in-teologia-lui-ignatie-35-100-d-hr/

DE CE ÎNCHINARE ÎMPREUNĂ CU ADUNAREA, FĂRĂ SOLO-URI?

ON JULY 7, 2017 BY GEORGEIN CREDINTA, MUZICA CRESTINA

1 Corinteni 14:26. Ce este de făcut atunci, fraţilor? Cînd vă adunaţi laolaltă, dacă unul din voi are o cîntare, altul o învăţătură, altul o descoperire, altul o vorbă în altă limbă, altul o tălmăcire, toate să se facă spre zidirea sufletească.

by Andrei Croitoru

După o perioadă destul de îndelungată de timp am tras concluzia că închinarea Noului Testament în Adunare trebuie să fie o închinare congregațională. Totuși, există anumite pasaje în Sfânta Scriptură care, zic unii, contrazic acest model.

Biserica nu este Templu și suprapunerea închinării de acolo cu cea din Noul Legământ este greșită. Avem de învățat din toată Scriptura dar nu putem suprapune după bunul plac.

1. Primul argument auzit foarte des este că deodată ce predica este “solo” la fel trebuie să fie și cântarea. Dar observați vă rog diferența fundamentală: predica reprezintă un om care vorbește din partea lui Dumnezeu și, de aceea, toți trebuie să asculte ce spune Dumnezeu. Cântarea este ceea ce noi îi spunem lui
   Dumnezeu. Dacă vrem să o facem singuri putem să o facem și acasă (în duș sau unde vrem noi) și nu este necesar să îi punem pe alții să ne asculte.
2. Observați apoi că textul nostru nicăieri nu spune: “dacă unul din voi are o cântare … să o cânte” ci spune “să se facă spre zidirea sufletească”. Aceasta este singura mențiune. Nu ni se prezintă forma de cântare – solo sau congregațională – ci scopul și efectul ei, adică să aducă zidire sufletească.
3. Desigur, cineva putea propune o cântare dar asta nu înseamnă că trebuia să o cânte singurel iar ceilalți să stea spectatori. Totuși, această discuție este imediat curmată de observarea faptului că în limba original termenul cântare este psalmon. Fiecare dintre noi înțelegem imediat despre ce este vorba. Nu erau solo-uri sau cântări compuse de frații din adunare, ci erau psalmi biblici. Evreii citeau și cântau psalmii împreună. Același lucru îl observăm la Cina cea de taină unde ucenicii împreună cu Hristos au cântat psalmii (articulat .. pentru că erau niște psalmi specifici folosiți pentru acea ocazie). Nu au fost solo-uri ci au urmat obiceiul evreiesc de a-i cânta împreună.
4. Nu spun că nu există situații permise în care cineva cântă o cântare înaintea adunării dar singurul motiv pentru care ar trebui să o facă este pentru ca adunarea să o învețe și să se închine împreună. Așadar, mai de folos ești susținând cu vocea ta bună (dacă o ai) toată congregația, nu să te arăți cu talentele tale înaintea adunării.
5. Chiar dacă textul ar fi folosit termenul imnuri (ca în alte pasaje) nu am fi justificați să-l interpretăm ca referindu-se la imnuri compuse de unul sau altul deoarece în contextul Cinei Domnului în care se cântau niște psalmi preciși Matei și Marcu folosesc pentru cântarea psalmilor termenul care descrie cântarea imnurilor (hymnēsantes). Cu alte cuvinte, conținutul cântărilor lor (deși aici nu se vorbește despre cântarea psalmilor, ci doar se precizează psalmii) era pur biblic.
6. Observați și accentul pus în acest pasaj pe cântare/psalmi. În tot pasajul, accentul lui Pavel este pe aspectul didactic. De aceea el folosește termenii: învățătură, descoperire, cunoștință, prorocie (v.6, 26). Vă las pe voi să cercetați pasajul și să descoperiți de câte ori se menționează expresii care au de-a face cu învățătura care trebuie dată adunării. Învățătura apostolului Pavel este departe de accentul excesiv pus astăzi pe muzică în definirea închinării biblice.

DE CE ÎNCHINARE ÎMPREUNĂ CU ADUNAREA, FĂRĂ SOLO-URI?

Cum ne închinăm?

ON FEBRUARY 8, 2020 BY GEORGEIN BIBLIA

Oamenii nu pot să creadă că Dumnezeu nu primește omul în închinare decât în termenii Lui. Asta numim noi principiul regulativ. Am observat din experiență că ori de câte ori vorbesc despre el, de la oameni ignoranți și aroganți până la doctori în teologie, batjocoresc acest principiu ca fiind absurd, extremist și imposibil de respectat. Exact reacția lui David la trăsnirea [poporu]lui Iuda. De fapt, oamenii se plâng că Dumnezeu este prea sfânt, prea strict și că nu se lasă mânjit de mâinile lui Uza. Principiul rămâne în picioare oricum iar dovada e trăsnirea lui Uza.

Oare să mai vorbesc despre inconsecvența celor care apelează și resping acest principiu în același timp? De exemplu, dacă chestionezi legitimitatea unor cadre și formațiuni “de închinare” ți se reproșează că Biblia nu vorbește despre absolut toate lucrurile posibile și imposibile. Trebuie observată eroarea de logică comisă – faptul că Biblia nu vorbește despre pistoane (ceea ce ei includ în “toate lucrurile”) nu înseamnă că nu vorbește despre închinare pentru că o face de sute de ori. Dar inconsecvența constă în faptul că aceiași oameni operează cu alt principiu (cel regulativ) când obiectează față de inovațiile post-moderne din bisericile contemporane și întreabă mereu: “unde scrie în Scriptură?”. Această întrebare presupune că ei se ghidează acum după Scriptură și că Scriptura este suficientă în a lămuri subiectul.

Vă imaginați această scenă absolut incredibilă unde un om care a cârmuit adunarea stă înaintea lui Dumnezeu la judecată și justifică inovațiile incredibile pe care le-a făcută în închinare după duhul și tiparul lumii acesteia astfel: “Doamne, de unde să știu eu că n-am avut voie să facem spectacol în adunare cu măscărici religioși pe care noi i-am numit “lideri”, care făceau performanță pe scenele bisericilor, deodată ce Biblia nu zice nimic despre cum să dăm cu grebla în grădină sau cât de lungi să fie șosetele. Deci, este evident că nu aveam de unde să știm exact cum te-ai fi așteptat să ne închinăm și cu atât mai puțin că ești atât de strict”?

Biblia nu este o carte care conține o interzicere a tuturor aberațiilor care ar putea apărea în închinare, motiv pentru care ne ghidăm după ceea ce scrie, nu după ceea ce nu scrie. Unii tremură de bucurie ca pruncii pentru că nu găsesc interdicții în Biblie pentru toate anomaliile pe care vor să le introducă în închinare, principiul după care ei se ghidează fiind acesta – putem face toate lucrurile despre care Biblia păstrează tăcerea. Urmează un dezastru total când aplici un asemenea principiu care numai biblic nu poate fi.

Andrei Croitoru

Related

DE CE ÎNCHINARE ÎMPREUNĂ CU ADUNAREA, FĂRĂ SOLO-URI?In „Credinta”

A intrat să găzduiască la un om păcătosIn „Incurajare”

Cina Domnului în teologia lui Ignatie (35-100 d.Hr)In „Credinta”

https://baptistireformati.wordpress.com/2020/01/26/cum-ne-inchinam/