Închide

Pastor Din Wuhan, Scrisoare Catre Crestinii Din Intreaga Lume: Epidemia Nu Ne Poate Desparti De Dragostea Lui Hristos! — Ciprian Barsan

Un pastor chinez a scris o scrisoare catre crestinii lumii, in care descrie situatia cu care se confrunta din cauza epidemiei de coronavirus, mentionand totodata oportunitatea de a-L predica pe Hristos, in acest context. Pastorul, ramas anonim (din motive de securitate), este unul dintre milioanele de cetateni chinezi aflati in carantina totala impusa de autoritati […] […]

Ginecologul: „Scoate-afară șobolanu”. Pr. Ioan Istrati: Eu sunt cel care nu a fost avortat / Mărturii despre criza de sarcină #92 — Știri pentru viață

de Pr. Ioan Istrati, Facebook O femeie a rămas însărcinată. Sarcina era ok, burta era destul de mică, bebelușul dădea din picioare. În luna a cincea, femeia a făcut iminență de avort, hemoragie uriașă. Profesorul ginecolog de la Iași a zis: dă-l afară, că n-are nici 5% șanse să supraviețuiască. Femeia: mai bine mor decât… via […]

EVANGHELII APOCRIFE  Evanghelia arabă a copilăriei Mântuitorului

download - Copie

ÎN NUMELE TATĂLUI ŞI AL FIULUI ŞI AL SFÂNTULUI DUH, UN SINGUR DUMNEZEU

Cu ajutorul şi îngăduinţa Supremei Divinităţi începem să scriem cartea minunilor lui Isus Cristos, Stăpânul, Domnul şi Mântuitorul nostru, intitulată Evanghelia copilăriei, în pacea Domnului. Amin.

  1. Cuvintele lui Isus în leagăn
  2. Am găsit ceea ce urmează în cartea preotului Iosif. Acesta a trăit pe vremea lui Cristos, iar unii zic că ar fi fost însuşi Caiafa.
  3. Aşadar el povesteşte că Isus a vorbit pe când se afla în leagăn zicând mamei sale, Maria: “Eu sunt Isus, Fiul lui Dumnezeu, Logosul pe care l-ai născut, după cum ţi-a vestit îngerul Gabriel. Tatăl meu m-a trimis ca să izbăvesc lumea”.

II Călătoria la Betleem

În anul 309 al erei lui Alexandru a venit poruncă de la Augustus ca fiecare să se înscrie în locul unde s-a născut. Aşadar Iosif s-a ridicat şi, luând-o pe Maria, a plecat din Ierusalim către Betleem. Când au ajuns lângă o peşteră, Maria i-a zis lui Iosif că i se apropie sorocul naşterii şi nu mai poate continua drumul până în oraş. “Hai să intrăm în peştera aceasta”, a zis ea. Soarele stătea să apună. Atunci Iosif a plecat în grabă să-i caute o femeie de ajutor. Cum tot umbla încolo şi-ncoace zări o bătrână evreică născută în Ierusalim şi-i zise: “Fii binecuvântată! Rogu-te, vino şi intră în această peşteră unde o femeie se pregăteşte să nască!”.

III. Moaşa din Ierusalim

Bătrâna şi Iosif ajunseră la peşteră după apusul soarelui. Intrară. Şi, iată, încăperea era plină de lumini mai frumoase decât cele ale unor lămpi sau candelabre şi mai strălucitoare decât razele de soare. Pruncul, învelit în scutece şi aşezat într-o iesle, sugea liniştit la sânul mamei sale, Maria. Priveau amândoi miraţi la lumina aceea. Atunci bătrâna o întrebă pe Maria: “Tu eşti mama pruncului?”. Şi după ce Maria încuviinţă din cap bătrâna zise: “Nu semeni deloc cu celelalte fiice ale Evei”. Maria răspunse: “După cum Fiul meu nu seamănă întru nimic cu ceilalţi prunci, tot astfel şi cea care L-a născut nu are egal între femei”. Bătrâna zice: “Stăpâna mea, iată, eu am venit să-ţi cer un leac, căci de multă vreme sufăr de paralizie”. Atunci stăpâna noastră Maria i-a zis: “Pune-ţi mâinile deasupra copilului! “. Şi cum făcu aceasta, îndată se însănătoşi. Apoi a ieşit din peşteră zicând: “De acum voi fi roaba şi slujitoarea pruncului acestuia câte zile-oi avea!”.

Închinarea păstorilor

Atunci sosiră şi păstorii. Ei aprinseră focul şi fremătau de bucurie. Şi, iată, li s-au arătat oştirile cereşti lăudând şi slăvind pe Dumnezeu. Păstorii se luară după ele, astfel încât peştera deveni pentru o clipă asemeni unui Templu al lumii cereşti. Laolaltă glasuri cereşti şi pământeşti slăveau şi preamăreau pe Dumnezeu la naşterea lui Cristos. Văzând atâtea miracole clare bătrâna evreică îi mulţumi lui Dumnezeu aşa: “Îţi mulţumesc, o, Dumnezeule, Dumnezeule al lui Israel, că ai îngăduit ochilor mei să vadă naşterea Mântuitorului lumii”.

Tăierea împrejur

În ziua a opta pruncul trebuia să fie tăiat împrejur. L-au tăiat chiar acolo, în peşteră. Bătrâna evreică a luat pieliţa (alţii spun că i-a luat cordonul ombilical! – n.n., C.B.) şi a pus-o într-o sticluţă cu ulei de nard mai vechi, pe care a dat-o unui fiu al ei, parfumar, zicându-i: “Ai grijă să nu vinzi nimănui sticluţa cu nard, chiar dacă ţi s-ar oferi trei sute de dinari! “. Aceasta e sticluţa pe care a cumpărat-o Maria, păcătoasa, şi a vărsat-o peste capul şi picioarele Domnului nostru, Isus Cristos, ştergându-le apoi cu părul său.

După zece zile au adus pruncul la Ierusalim, iar în a patruzecea zi de la naştere au mers cu el la Templu, înaintea Dornnului, şi au jertfit pentru dânsul; lucru prescris şi de Legea lui Moise în felul următor: “Toţi întâi născuţii de sex bărbătesc vor fi numiţi sfinţi ai lui Dumnezeu!”.

Prezentarea la Templu

Când Fecioara Maria, mama sa, îl ţinea fericită în braţe, bătrânul Simion l-a văzut strălucind ca un stâlp de lumină; era înconjurat de îngeri, care-l proslăveau asemenea gărzii din jurul unui rege. Simion se apropie în grabă de Maria şi, întinzând mâinile către ea, zise Domnului Cristos: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace; căci ochii mei văzură îndurarea Ta, pe care ai pregătit-o spre mântuirea tuturor popoarelor, lumină pentru toate neamurile şi slavă pentru poporul Tău, Israel”. Ana, profetesa, a luat şi ea parte la ceremonie mulţumindu-i lui Dumnezeu şi urându-i fericire Mariei.

VII. Închinarea magilor

La naşterea Domnului Isus în Betleemul Iudeii, pe vremea regelui Irod, au venit trei magi de la Răsărit şi au intrat în Ierusalim, după cum prorocise Zarathustra; şi au adus cu ei daruri: aur, smirnă şi tămâie. Închinându-se, au oferit darurile pruncului Isus. Maria a luat un scutec şi l-a dat 1or drept mulţumire pentru atâtea bogăţii. Ei l-au primit cu cea mai înaltă cinstire. Tot atunci li s-a arătat un înger sub chipul stelei ce-i călăuzise la venire; s-au luat după raza ei şi au pornit la drum; şi au ţinut-o aşa până au ajuns în patria lor.

VIII. Sosirea magilor în patria lor

Regii şi principii le-au ieşit înainte şi, plini de nerăbdare, i-au întrebat ce-au văzut şi ce-au făcut, cum au călătorit la dus şi la întors, dar mai ales ce-au adus de-acolo? Magii au arătat scutecul primit de la Maria. Atunci au făcut mare sărbătoare şi, după obiceiul lor, au aprins un foc şi i s-au închinat. Apoi au aruncat scutecul în mijlocul flăcări1or, care l-au înghiţit îndată. Dar după ce focul s-a stins, ei au găsit scutecul ca la început, de parcă flăcările nici nu l-ar fi atins. Atunci au început să-l sărute şi să şi-l pună peste cap ori peste ochi zicând: “Acesta este Adevărul; mare minune că focul n-a reuşit să-l facă scrum sau măcar să-l ardă un pic”. Apoi I-au luat şi cu cea mai aleasă cinstire l-au pus în vistieria lor.

VII. Mânia lui Irod

Când Irod văzu că magii îl păcăliseră, fiindcă nu mai trecuseră la întoarcere pe la el, îi chemă pe toţi preoţii şi înţelepţii din Iudeea şi le zise: “Lămuriţi-mă, unde trebuia să se nască Cristosul (unsul)? ” Şi cum aceia răspunseră că în Betleemul Iudeii, Irod începu să urzească moartea Domnului Isus Cristos.

Atunci un înger al Domnului i-a apărut lui Iosif în vis şi i-a zis: “Scoală-te, ia pruncul şi pe maica lui şi plecaţi în Egipt!”. La primul cântat al cocoşilor ei se sculară şi porniră la drum.

Fuga în Egipt

Iosif se tot gândea cum avea să-şi pregătească acea călătorie. Când veni dimineaţa, văzu că făcuseră un pic de drum. Deja se apropiau de un oraş mare unde se afla un idol căruia toţi ceilalţi idoli şi zei ai egiptenilor îi aduceau daruri şi ofrande. Aici slujea un preot care transmitea locuitorilor Egiptului şi ai ţinuturilor sale tot ce spunea Satana prin gura idolului. Iar preotul avea un fiu în vârstă de trei ani, posedat de câţiva demoni. Sărmanul copil vorbea vrute şi nevrute, împroşcând cuvinte grele, iar când îl apucau pandaliile îşi sfâşia veşmintele, rămânând în pielea goală, şi azvârlea cu pietre după oameni.

În oraş exista şi un sanatoriu consacrat acelui idol. Sosind dar Iosif împreună cu Maria şi instalându-se aici, toţi s-au înspăimântat. Atunci căpeteniile şi preoţii idolilor au alergat într-un suflet la idolul cel mare şi l-au întrebat: “Ce-i cu vâlva şi cutremurarea ce s-au iscat pe pământul nostru?”. Idolul le-a zis: “A venit la noi un zeu ascuns, care este cu adevărat Dumnezeu; nici un alt zeu, în afară de El, nu merită cultul divin, căci numai El este Fiul lui Dumnezeu. Pământul însuşi, cum l-a presimţit, s-a cutremurat; la venirea Lui s-a zguduit şi s-a despicat. Noi ne temem cumplit de puterea lui uriaşă”. Chiar în clipa aceea idolul se prăbuşi. Toţi locuitorii Egiptului şi mulţi alţii pe deasupra alergară să vadă dezastrul.

Vindecarea unui copil posedat

Fiul preotului, apucat de boala lui obişnuită, intră în sanatoriu. Aici dădu peste Iosif şi peste Maria, de care toţi ceilalţi se temeau să se mai apropie. Stăpâna Maria spălase scutecele Domnului iar acum le întindea la uscat pe nişte scânduri. Copilul posedat de demoni veni, luă un scutec şi-l puse pe cap. În clipa aceea demonii începură să-i iasă din gură, în chip de şerpi ori de corbi, şi s-o ia la fugă. Iar copilul începu să laude pe Dumnezeu şi să mulţumească Domnului care-l vindecase.

Când tatăl aceluia văzu că s-a vindecat, îl întrebă: “Fiule, ce s-a întâmplat cu tine? Cum te-ai vindecat?”. Fiul răspunse: “Când demonii s-au năpustit peste mine, m-am îndreptat spre sanatoriu. Acolo am întâlnit o femeie sfântă cu un prunc. Tocmai întindea rufele proaspăt spălate pe nişte scânduri. Atunci eu am înhăţat un scutec dintre acelea şi, punându-mi-l pe cap, îndată m-au lăsat demonii şi au fugit”. Plin de o imensă bucurie, tatăl a zis: “Fiule, poate că pruncul acela este însuşi Fiul Dumnezeului Celui viu care a creat cerurile şi pământul. Căci, de cum a trecut El pe lângă noi, idolul s-a sfărâmat şi toţi zeii s-au prăbuşit şi au pierit sub puterea lui uriaşă”.

XII. Temerile Sfintei Familii

Astfel s-a împlinit profeţia care zice: “Din Egipt l-am chemat pe Fiul meu”. Dar Iosif şi Maria, auzind că idolul acela s-a prăbuşit şi a pierit, s-au înfricoşat şi s-au temut. Atunci au zis aşa: “Când eram în Israel, Irod şi-a pus în gând să ia viaţa lui Isus şi pentru aceasta a ucis toţi pruncii din Betleem şi din împrejurimi. Iar acum nu-i nici o îndoială că egiptenii, îndată ce vor auzi de sfărâmarea idolului lor, ne vor arde de vii”.

XIII. Tâlharii

Plecând de acolo au ajuns într-un loc bântuit de tâlhari. Aceştia, după ce jefuiseră mai mulţi drumeţi de haine şi bagaje, îi legară fedeleş. Dintr-o dată tâlharii aud o larmă uriaşă, aidoma larmei stârnite de alaiul unui Rege magnific, care pleacă din reşedinţa sa însoţit de armată, de cavalerie şi în bubuituri de darabană. Buimăciţi, tâlharii o luară la fugă lăsând acolo tot ce furaseră.

Ostatecii se ridicară, îşi desfăcură unii altora legăturile şi, luându-şi bagajele, o porniră la drum. Ceva mai încolo se întâlniră cu Iosif şi Maria şi-i întrebară: “Unde este regele acela care se apropia făcând atâta larmă încât, la auzul ei, tâlharii ne-au lăsat şi noi am putut scăpa teferi?”. Iosif le răspunse: “Vine în urma noastră!”.

XIV. Femeia îndrăcită

Apoi au sosit în alt oraş, unde se afla o femeie stăpânită de diavol. Într-o noapte, când ea se dusese după apă, blestematul şi răzvrătitul acela de diavol intră în ea. Sărmana femeie nu mai suporta nici să fie îmbrăcată, nici să şadă în casă. Degeaba o legau cu funia sau cu lanţul. Rupea tot şi fugea dezbrăcată prin pustietăţi. Ori se aşeza la răspântii şi printre lespezi de morminte şi azvârlea cu pietre după oameni, aducând multe necazuri pe capul alor săi.

Când o văzu, Mariei i se făcu milă. Şi diavolul o părăsi îndată, sub chipul unui om tânăr care fugea şi zicea: “Vai mie din pricina ta, Marie, şi a Fiului tău!”. Aşa a scăpat femeia aceea de chin. Apoi, venindu-şi în fire, s-a ruşinat de goliciunea ei şi s-a dus acasă ferindu-se să dea ochii cu careva. După ce s-a îmbrăcat a povestit tatălui şi tuturor alor săi cum se petrecuseră lucrurile. Iar aceştia, cei mai de seamă cetăţeni ai oraşului, i-au găzduit pe Maria şi pe Iosif cu toată cinstirea cuvenită.

Mireasa mută

A doua zi, după ce şi-au luat merinde pentru drum, au plecat de acolo. Pe la chindii ajunseră în altă cetate, unde tocmai se făcea o nuntă. Numai că, prin urzelile diavolului cel blestemat şi prin farmece vrăjitoreşti, mireasa amuţise şi nu mai putea vorbi defel.

Când Maria a intrat în cetate cu Fiul său, Domnul Cristos, în braţe, mireasa cea mută a zărit-o. A întins mâinile către Domnul Cristos şi, smulgându-L de la pieptul Mariei, L-a luat în braţe, L-a strâns tare la sânul ei şi L-a sărutat; apoi a început să-L legene dintr-o parte într-alta stând aplecată deasupra Lui. Şi, ca prin farmec, limba i se dezlegă şi urechile i se destupară. Şi-i mulţumi lui Dumnezeu, slăvindu-l, că o făcuse iarăşi sănătoasă. Iar locuitorii acelei cetăţi jucară toată noaptea de bucurie că Dumnezeu şi îngerii Lui coborâseră la ei.

XVI. Altă femeie îndrăcită

Şi au rămas acolo trei zile, ţinuţi la mare cinste şi petrecând minunat. După care şi-au pus merinde pentru drum, şi-au luat rămas bun de la oameni şi au mas într-altă cetate unde, cum era firesc, aveau de gând să înnopteze. Aici trăia o femeie virtuoasă. Odată, pe când îşi spăla rufele la râu, diavolul cel blestemat cu chip de şarpe se năpusti asupra ei şi i se-ncolăci în jurul pânteculuil8. Şi de-atunci noapte de noapte o chinuia cumplit.

Ei bine, femeia aceea, văzând-o pe stăpâna Maria cu pruncul, Domnul Cristos, la sân, i-a zis mânată de dorinţă: “Stăpână, lasă-mă să iau în braţe pruncul şi să-l sărut!”. Maria a lăsat-o. Şi îndată ce L-a atins cu mâinile, Satana a slobozit-o şi a luat-o la fugă. Nici că l-a mai văzut femeia de atunci. Drept pentru care toţi cei de faţă au adus slavă Dumnezeului Preaânalt. Iar femeia i-a răsplătit din belşug pe drumeţi.

XVII. Leproasa

A doua zi, aceeaşi femeie a luat apă înmiresmată ca să-l spele pe Isus. După ce l-a spălat, a adunat apa şi a vărsat o parte din ea peste trupul mâncat de lepră al unei copile care locuia acolo. Şi îndată copila se vindecă de lepră. Atunci locuitorii cetăţii au zis: “Fără nici o îndoială Iosif, Maria şi Pruncul acesta sunt zei, nu oameni”. Şi pe când cei trei se pregăteau să plece de acolo, iată, se apropie de ei fata care fusese bolnavă de lepră şi-i roagă să o ia tovarăşă de drum.

XVIII. Un copil lepros

Ei încuviinţară iar fata li se alătură. Aşa ajunseră într-un oraş a cărui cetăţuie aparţinea unui principe foarte vestit. În cetăţuie erau şi locuinţe pentru oaspeţi. Făcură popas aici. Fata intră în camera soţiei principelui şi, găsind-o pe aceasta tristă şi cu ochii în lacrimi, o întrebă care era pricina durerii? “Să nu te mire, a răspuns aceasta, că mă vezi plângând. Căci mare mâhnire mă apasă şi până acum n-am îndrăznit să mă destăinui nimănui”. Fata i-a zis: “Poate dacă-mi dezvălui mie şi mă iei părtaşă la suferinţa ta, voi găsi un leac”. “Te rog numai să păstrezi secretul şi să nu-l zici nimănui”, răspunse soţia principelui. “Eu sunt căsătorită cu un principe care stăpâneşte o mulţime de cetăţi. Dar multă vreme după ce m-a luat de soţie eu nu i-am dăruit nici un fiu. Când, în sfârşit, i-am dăruit unul, acesta a fost lepros. Văzându-l astfel, principele l-a renegat iar mie mi-a zis: „Ori ucide-l, ori încredinţează-l unei doici, care să-l crească într-un loc pustiu de unde nimeni să nu mai ştie ceva despre el! De tine mă rup cu totul, căci după ceea ce mi-ai făcut nici nu mai vreau să te văd”. De atunci parcă mi-am pierdut minţile şi zac aici răpusă de durere. Vai, fiul meu! Vai, soţul meu!”.

Atunci copila a grăit aşa: “Nu-ţi spuneam eu că voi găsi leac pentru nenorocirea ta? Ascultă-mă! Şi eu eram leproasă, dar m-a curăţit un zeu care se numeşte Isus, fiul Mariei”. Femeia întrebă îndată: “Unde se află zeul acesta de care îmi vorbeşti?”. “Chiar lângă tine”, răspunse copila. “Au mas cu toţii sub acoperişul casei tale.” “Cum se poate aşa ceva”, grăi femeia, “arată-mi, unde sunt?”. “Iată-i-răspunse copila, pe Iosif şi pe Maria. Pruncul lor se numeşte Isus. El este cel care m-a scăpat de boală şi de chin”. “O să-mi arăţi şi mie – zise femeia – cum te-ai vindecat de lepră, nu-i aşa?”. “Cum să nu!?”, răspunse copila: “Am luat apa în care mama şi-a spălat pruncul şi am vărsat-o peste mine. Şi îndată mi-a trecut lepra”.

Atunci soţia principelui se ridică şi-i pofti pe aceia să-i fie oaspeţi. Iar pentru Iosif pregăti un banchet strălucitor, la care veniră cei mai de seamă bărbaţi din cetate. A doua zi de dimineaţă luă apa înmiresmată unde tocmai fusese îmbăiat Isus şi, aducându-l pe fiul său, îl stropi cu ea. Şi pe loc fiul se curăţă de lepră. Iar mama, slăvind şi mulţumind lui Dumnezeu, zise: “O, Isuse, fericită mama care Te-a născut! Căci pe cei de aceeaşi fire cu tine îi cureţi cu apa în care a fost scăldat trupul Tău!”. Apoi a copleşit-o cu daruri pe stăpâna Maria şi şi-a luat rămas bun de la ea cu toată cinstirea cuvenită.

XIX. Tânărul fermecat

Sosiră în altă cetate, unde au vrut să rămână peste noapte. Poposiră aşadar în casa unui om abia însurat, care însă, atins de puterea unei vrăji, nu se putea bucura de nevastă-sa. Dar cum şi-au petrecut ei noaptea sub acoperişul aceluia, îndată i s-a desfăcut vraja. A doua zi, la răsăritul soarelui, se pregăteau să plece. Atunci bărbatul le ieşi înainte şi, drept mulţumire, făcu în cinstea lor un ospăţ mare.

Povestea unui măgar

Aşa că au plecat de-acolo abia în ziua următoare. Pe când se apropiau de altă cetate, văzură trei femei care se întorceau plângând de la cimitir. Maria zise copilei care-i însoţea: “Mergi şi întreabă-le cine sunt şi ce nenorocire li s-a întâmplat?”. Ele însă n-au vrut să răspundă. Dar au întrebat-o pe copilă: “Voi de unde veniţi şi încotro vă duceţi? Nu vedeţi că se lasă noaptea!?”. “Sântem drumeţi – a răspuns copila – şi căutăm un loc de mas pentru noapte”. Atunci femeile i-au zis: “Veniţi şi înnoptaţi la noi”. Şi au mers după ele. Au fost primiţi într-o casă nouă, frumos gătită, ce mai!, gospodărie în toată regula. Asta se întâmpla pe timp de iarnă.

Copila intră în odaia celor trei femei şi le găsi din nou plângând în hohote şi jeluindu-se. Lângă ele se afla un măgar acoperit cu un veşmânt fastuos. Femeile îi puseseră dinainte un braţ de susan, îl sărutau întruna şi-i dădeau să mănânce. Copila, mirată, le întrebă ce-i cu măgarul acela în mijlocul odăii? Iar femeile răspunseră printre lacrimi: “Măgarul pe care-l vezi era fratele nostru, născut din acelaşi pântece ca şi noi. După moartea tatălui nostru ne-a rămas o avere uriaşă. Cum nu aveam decât un frate, am hotărât să-l însurăm şi să-i facem o nuntă omenească. Dar nişte femei roase de invidie l-au vrăjit pe ascuns. Şi într-o noapte, puţin înainte de mijirea zorilor, când uşile casei erau încuiate, am văzut că fratele nostru s-a preschimbat într-un măgar, aşa cum îl vezi şi tu, cu ochii tăi. Vai, ce tristeţe! Şi tată nu avem, ca să ne mângâie! Am chemat pe toţi învăţaţii, pe toţi magii şi vrăjitorii din lume. Degeaba! De câte ori ne copleşeşte durerea ieşim împreună cu mama şi plângem la mormântul părintelui nostru. Apoi ne întoarcem acasă”.

XXI. …ce-şi recapătă adevăratul chip

Cum auzi copila vorbele acestea zise: “Mai înduraţi puţin şi n-o să mai plângeţi! Căci leacul durerii voastre se află aproape, chiar aici, în casă. Cândva eu însămi am avut lepră, dar îndată ce-am cunoscut-o pe femeia cu pruncul Isus, abia născut, care m-a stropit cu apa de la îmbăierea lui, m-am vindecat. Sânt încredinţată că are leac şi pentru necazul vostru. Aşa că mergeţi la stăpâna mea, Maria, chemaţi-o la voi în odaie şi destăinuiţi-i secretul. Apoi, cu umilinţă, rugaţi-o să vă ajute”.

Auzind cuvintele fetei, cele trei au alergat la stăpâna Maria, au adu-o în odaie şi au stat înaintea ei plângând în hohote şi zicând: “O, Stăplna noastră, Maria, ai milă de, roabele Tale! Căci nu-i nimeni mai în vârstă, ori cap al familiei care să aibă grijă de noi. Iată, măgarul acesta din faţa ta este fratele nostru. Dar nişte femei l-au vrăjit şi l-au adus în halul în care-l vezi. De aceea te rugăm, îndură-te de noi!”. Mariei i se făcu milă de nenorocirea lor. Îl luă pe Domnul Isus şi îl aşeză pe spatele măgarului, plângând laolaltă cu cele trei femei şi zicând către Isus Cristos: “Fiule, vindecă măgarul acesta prin puterea Ta nemăsurată şi fă-l iarăşi om înzestrat cu judecată precum era la început!”. Numai ce-au ieşit aceste cuvinte din gura stăpânei Maria, că măgarul s-a şi transformat în om – un tânăr fără cusur. Apoi cu toţii – tânărul, mama şi surorile lui – s-au închinat stăpânei Maria. Iar pe Copil l-au ridicat deasupra capului, chiar de mai multe ori, zicând: “Fericită este femeia care Te-a născut, o, Isuse, Mântuitorul lumii! Fericiţi sunt ochii care se înfruptă din bucuria chipului Tău!”.

XXII. Căsătoria

Atunci surorile au grăit către maica lor: “Iată, fratele nostru şi-a redobândit chipul omenesc cu ajutorul Domnului nostru Isus Cristos şi prin mijlocirea copilei, care ne-a îndreptat către Maica şi către Fiul ei. Cum fratele nostru este neînsurat, credem că se cuvine să i-o dăm de soţie chiar pe această copilă, slujitoarea Mariei”. Apoi s-au dus la Maria şi au întrebat-o. Şi ea a fost de acord. Au pus la cale o nuntă ca-n poveşti. Tristeţea li s-a preschimbat în bucurie şi bocetul în horă. Au râs, s-au veselit, au cântat şi au jucat în haine mândre şi strălucitoare. Apoi au recitat Profeţii şi-au lăudat aşa pe Domnul: “O, Isuse, Fiu al lui David, care preschimbi tristeţea-n bucurie şi jalea-n veselie!”. Iosif şi Maria au rămas acolo zece zile. La plecare au fost conduşi cu mare cinste de către gazde. Acestea, după ce-şi luară bun rămas, începură din nou să plângă. Dar mai amarnic decât toţi plângea copila.

XXIII. Tâlharii

De acolo începea un ţinut pustiu, bântuit de hoţi şi de tâlhari. Deşi Iosif şi Maria ştiau prea bine ce-i aşteaptă, totuşi au hotărât să traverseze locul pe timp de noapte. La un moment dat, zăresc doi tâlhari întinşi pe pământ, iar alături de ei o mulţime întreagă (tovarăşi de-ai lor), care dormeau somn greu. Cei doi tâlhari se numeau Titus şi Damachus. Şi i-a zis Titus lui Damachus: “Te rog, lasă-i pe oamenii aceştia în pace, ca să nu-i simtă tovarăşii noştri! “. Damachus însă nici n-a vrut s-audă. Atunci Titus i-a zis: “Uite, ia de la mine patruzeci de drahme despăgubire”. Ba i-a întins şi brâul cu care era încins, pentru ca acela să nu deschidă gura şi să vorbească.

Când a văzut stăpâna Maria ce mare bine le-a făcut tâlharul, i-a zis: “Domnul Dumnezeu te va sprijini cu dreapta Sa şi-ţi va ierta toate păcatele!”. Iar Domnul Isus i-a răspuns Maicii Sale: “O, Mamă, peste treizeci de ani, când iudeii mă vor răstigni în Ierusalim, aceşti doi tâlhari vor fi ridicaţi pe cruce împreună cu mine: Titus, la dreapta, iar Damachus, la stânga mea. Şi-n ziua următoare Titus va intra înaintea mea în paradis”. Maria a zis: “Să te ferească Dumnezeu de una ca asta, Fiule!”. Apoi s-au îndreptat către cetatea idolilor, care, la apropierea lor, s-a preschimbat în dune de nisip.

XXIV. Sfânta Familie în Matareea

De acolo au apucat-o spre oraşul sicomorilor, adică Matareea de astăzi. La Matareea Isus a făcut un izvor în care Maica Lui i-a spălat cămaşa. Din suflarea Domnului amestecată cu apa s-a răspândit un balsam minunat în tot ţinutul acela.

XXV. Sfânta Familie în Memfis

Apoi au coborât la Memfis, unde l-au văzut pe Faraon. Au rămas în Egipt vreme de trei ani. Iar Domnul Isus a făcut multe minuni care nu se găsesc scrise nici în Evanghelia copilăriei, nici în Evanghelia completă.

XXVI. Întoarcerea acasă

După trei ani au plecat din Egipt către casă. Dar când au ajuns la hotarele Iudeei, Iosif s-a temut să intre. Fiindcă, deşi Irod murise, pe tron se afla acum fiul aceluia, Archelaos. În cele din urmă o luă totuşi prin Iudeea. Atunci îi apăru un înger al Domnului şi-i zise: “O, Iosif, mergi în cetatea Nazaret şi rămâi acolo!”. Într-adevăr e lucru de mirare ca Stăpânul tuturor ţinuturilor să fie purtat astfel şi plimbat de colo-colo prin propria-i împărăţie.

XXVII. Bolile din Betleem

Cetatea Betleemului era plină de boli grele. Copiilor le supurau ochii, iar peste puţin timp mureau. Trăia acolo o femeie cu un copil bolnav, la un pas de moarte. Ea veni la stăpâna Maria, pe când aceasta îl îmbăia pe Isus Cristos, şi-i zise: “O, Maria, uită-te şi la fiul meu care se chinuie din pricina bolii!”. Maria o ascultă şi-i zise: “Ia un pic din apa în care mi-am îmbăiat pruncul şi stropeşte-ţi fiul!”. Femeia făcu întocmai şi îndată copilul se linişti. După ce dormi puţin se trezi vindecat şi sănătos. Atunci mama copilului, în culmea bucuriei, veni la Maria să-i mulţumească. Dar acesta îi zise: “Mulţumeşte-i lui Dumnezeu, căci El i-a vindecat fiul! “.

XXVIII. Alt copil bolnav

Tot acolo trăia o femeie vecină cu prima. Fiul ei suferea de aceeaşi boală. Şi cum, sărăcuţul, aproape orbise, plângea întruna, zi şi noapte. Atunci mama copilului vindecat i-a zis vecinei: “De ce nu te duci cu el la Maria? Căci şi eu l-am dus pe-al meu când era la un pas de moarte şi îndată s-a vindecat cu apa în care fusese îmbăiat trupul Fiului ei, Isus”. Cum auzi femeia aşa ceva, merse degrabă şi, spălându-şi copilul cu apa aceea, îndată i se tămăduiră acestuia Şi trupul, şi ochii. Apoi veni cu fiul ei la Maria să-i povestească minunea. Dar Maria îi porunci să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru vindecare şi să păstreze taina celor întâmplate.

XXIX. Copilul aruncat în foc şi în apă

Tot în cetate trăiau două femei căsătorite cu acelaşi bărbat. Fiecare avea câte un copil. Şi amândoi copiii erau bolnavi de friguri. Una dintre femei se numea Maria, iar fiul ei, Cleopa. Într-o zi mama lui Cleopa se ridică, îşi luă copilul, merse la stăpâna Maria, Maica lui Isus şi oferindu-i un ştergar frumos îi zise: “O, Maria, primeşte de la mine acest ştergar şi dă-mi în schimbul lui un scutec al Fiului tău!”. Maria se învoi. Atunci mama lui Cleopa se întoarse acasă şi făcu din scutec o cămaşă cu care-l îmbrăcă pe copil. Şi aşa îl vindecă. Dar fiul celeilalte muri a doua zi. De atunci mare duşmănie se iscă între ele.

Fiecare se ocupa de treburile gospodăriei o dată la două săptămâni. Venise rândul Mariei, mama lui Cleopa. După ce aprinse cuptorul pentru copt pâine, ea plecă să aducă aluatul dospit din altă încăpere. Îl lăsă pe Cleopa lângă foc. Duşmanca ei, cum îl văzu pe acesta singur-singurel, îl înşfăcă şi mi ţi-l azvârli drept în cuptorul încins. Apoi fugi de-acolo. Maria se întoarse şi-l găsi pe Cleopa râzând în cuptorul care era atât de rece de parcă nici n-ar fi aprins focul. Îşi dădu seama că Azrami I-a aruncat în mijlocul flăcărilor. După ce l-a scos de acolo pe băiat, s-a dus cu el la stăpâna Maria şi i-a povestit păania. Dar Maria, Maica Domnului, i-a zis: “Taci şi nu mai spune la nimeni! Căci mă tem să nu ţi se întâmple ceva rău”.

Altă dată Azrami, duşmanca, merse la fântână ca să scoată apă. Aici nu era nimeni în afară de Cleopa, care se juca liniştit. Cum îl văzu, Azrami puse mâna pe el şi mi ţi-l azvârli direct în fântână. Apoi se întoarse repede acasă. Nişte oameni care veniseră după apă îl găsiră pe copil plutind la suprafaţă. Coborâră îndată şi-l scoaseră afară. Cuprinşi de cea mai mare uimire începură să laude pe Dumnezeu. Atunci veni şi mama băiatului; îl luă în braţe şi plângând se duse cu el la stăpâna Maria şi-i zise: “O, stăpână, oare nu vezi ce mi-a făcut duşmanca? Iată, mi-a aruncat copilul în fintână. Acum e teafăr dar odată şi odată tot o să mi-l piardă”. Maria îi răspunse: “Dumnezeu te va răzbuna pentru asta”.

Şi într-o zi, când duşmanca s-a dus să scoată apă, i s-au împleticit picioarele în frânghie şi ea a căzut în fintână. Au venit ei, oamenii, şi au tras-o afară, dar avea capul zdrobit şi toate oasele frânte. Astfel a murit de moarte rea şi s-a împlinit cuvântul psalmului: “Au săpat un puţ adânc; dar au căzut în groapa pe care o făcuseră”.

XXX. Un viitor apostol

Altă femeie avea doi gemeni: amândoi bolnavi. Unul dintre ei muri după câtva timp, celălalt abia-şi mai ţinea sufletul. Maică-sa îl luă, veni cu lacrimi în ochi la Maria şi-i zise: “O, stăpână, ajută-mă, salvează-mă, căci am avut doi fii şi, iată, pe unul l-am îngropat, iar pe celălalt mi-l pândeşte moartea! Uite cum ar trebui să-l rog şi să-l invoc pe Dumnezeu – şi începu a zice: „O, Doamne, Tu eşti blând şi milostiv şi sfint; mi-ai dăruit doi fii. Pe unul mi l-ai luat înapoi, lasă-mi-l, te rog, măcar pe celălalt!””.

Mariei, văzând-o cum plânge de fierbinte, i se făcu milă şi-i zise: “Aşază-ţi fiul în patul fiului meu şi acoperă-l cu hainele acestuia!”. Copilul îşi dăduse deja ochii peste cap. Dar cum îl aşeză în patul în care dormea Cristos, îndată ce simţi mirosul veşmintelor Domnului Isus Cristos, deschise ochii. Apoi o strigă pe mama lui, îi ceru pâine şi începu să mănânce. Femeia zise: “O, Maria, acum ştiu că în tine sălăşluieşte puterea lui Dumnezeu, căci Fiul tău vindecă pe toţi cei de o fire cu el numai prin atingerea hainelor sale”. Copilul vindecat nu era altul decât viitorul apostol Bartolomeu din Evanghelie.

XXXI. Femeia leproasă

De faţă se afla şi o femeie leproasă, care, apropiindu-se de Maria, mama lui Isus, zise: “Stăpâna mea, ajută-mă!”. Maria o întrebă: “Cu ce să te ajut – cu aur, cu argint, ori poate vrei să te cureţi de lepră?”. Şi femeia o întrebă: “Dar cine oare mă poate curăţi?”. Atunci Maria, stăpâna, îi zise: “Mai aşteaptă puţin, cât îmi spăl pruncul, pe Isus, şi-l culc în pat”. Şi femeia aşteptă. După ce-l aşeză pe Isus în pat, Maria îi dădu femeii apa în care îşi îmbăiase pruncul şi-i zise: “Ia din apa aceasta şi stropeşte-ţi trupul!”. Femeia făcu întocmai şi se vindecă. Apoi aduse laudă şi prinos de mulţumire lui Dumnezeu.

XXXII. Nevasta leproasă părăsită de bărbat

Trei zile a rămas femeia în casa Mariei. Când se întoarse în cetatea ei se întâlni cu un prinţ care tocmai se căsătorise cu fiica altui prinţ din partea locului.. Numai că acesta descoperi, la scurt timp, pe fruntea soţiei sale, semnul leprei sub formă de stea. Desfăcu îndată căsătoria, declarând-o nulă. Femeia, văzând în ce stare se aflau, copleşiţi de durere şi plângând în hohote, îi întrebă ce li s-a întâmplat? Dar ei răspunseră: “Lasă-ne, femeie, în pace şi nu ne mai iscodi. Căci pricina durerii noastre n-o putem spune nimănui”. Totuşi ea stărui; îi rugă să-şi deschidă inimile, poate va şti să le găsească leacul. După ce-i arătară semnul leprei de pe fruntea fetei, femeia zise: “Şi eu, cea pe care o vedeţi înaintea voastră, am avut lepră. Dar într-o zi, ducându-mă la Betleem cu o treabă oarecare, am întâlnit într-o peşteră o femeie cu numele Maria. Aceasta avea un fiu pe nume Isus. Când a văzut că sunt leproasă i s-a făcut milă şi mi-a dat apa în care-l îmbăiase pe fiul ei. Eu am luat-o, mi-am turnat-o pe trup şi m-am pomenit vindecată. Atunci ei o întrebară: “N-ai vrea să ne-o arăţi şi nouă pe stăpâna Maria?”. Ea răspunse că da.

Îndată se sculară şi porniră spre Betleem, la Maria, încărcaţi cu daruri de mare preţ. După ce intrară şi-i oferiră darurile, o aduseră pe fata leproasă şi i-o arătară. Maria le vorbi aşa: “Pogoare-se mila Domnului asupra voastră!”. Şi dându-le puţină apă din aceea în care-I îmbăiase pe Cristos, porunci ca sărmana fată să fie spălată. Şi cum o spălară; îndată se făcu bine. Toţi cei de faţă începură atunci să laude pe Dumnezeu. Apoi se întoarseră bucuroşi în cetatea lor aducând slavă Domnului. Iar prinţul, auzind că soţia i se vindecase, o primi în casă şi făcu a doua oară nunta… fără să uite a-i mulţumi lui Dumnezeu pentru sănătatea redată femeii sale.

XXXIII. Fata îndrăcită

Trăia acolo o copilă chinuită de diavol. Blestematul îi apărea de multe ori sub chipul unui şarpe uriaş gata-gata s-o înghită. Apoi îi sugea tot sângele din trup de ajunsese biata fată ca un cadavru. De câte ori se apropia jivina, ea îşi împreuna mâinile deasupra capului şi striga cât putea: “Vai de viaţa mea, cum nu este nimeni să mă scape de şarpele acesta nemilos!?”. Părinţii şi cei care-i stăteau în preajmă, ori numai o întâlneau, amarnic îi mai căinau soarta. Mulţime de oameni se strângeau în jurul ei şi toţi plângeau şi se jeluiau auzind-o pe ea cum plânge şi se vaită: “O, fraţilor şi prietenilor, oare nu este nimeni să mă scape de ucigaşul acesta?”. Dar iată că într-o bună zi glasul copilei ajunse până la urechile fetei de prinţ ce fusese vindecată de lepră. Aceasta ieşi pe terasa castelului şi o văzu pe biata copilă plângând cu mâinile încrucişate deasupra capului. Lângă ea se jeluiau o mulţime de oameni. Atunci îl întrebă pe soţul îndrăcitei dacă îi mai trăia soacra. Şi cum el răspunse că amândoi părinţii copilei erau în viaţă, ea îi zise: “Cheam-o pe soacra ta la mine!”. Iar când o văzu pe aceasta o întrebă: “Copila nebună este fiica ta?”. Femeia tristă, cu lacrimi în ochi răspunse: “Da, este fiica mea”. Atunci fata prinţului zise: “Păstrează secretul pe care ţi-l voi mărturisi: am fost bolnavă de lepră, dar Maria, Maica lui Isus Cristos, m-a vindecat. Dacă vrei ca fiica ta să-şi recapete minţile, ia-o cu tine la Betleem şi caut-o pe Maria, Maica lui Isus. Fii sigură că o va însănătoşi. Eu una cred că te vei întoarce bucuroasă”.

Cum auzi femeia cuvintele fetei de prinţ, o luă pe fiică-sa şi plecă la Betleem. Aici se duse direct la Maria şi-i povesti necazul. După ce o ascultă, Maria îi dădu un pic de apă din aceea în care spălase trupul fiului său, Isus, şi-i porunci s-o toarne peste fată. Apoi îi mai dădu şi un scutec al Domnului Isus zicându-i: “Ia scutecul acesta şi, ori de câte ori ţi-o apărea vrăjmaşul, arată-i-l!”. După care îşi luă rămas bun de la ele.

XXXIV. Vindecarea

O luară înapoi spre casă. Dar iată că veni şi ceasul în care diavolul obişnuia să se năpustească asupra ei. Blestematul îi apăru sub înfăţişarea unui şarpe uriaş, la a cărui vedere copila se înspăimântă. Maică-sa îi zise: “Nu-ţi fie teamă, fata mea! Lasă-l să se apropie şi, când o fi lângă tine, pune-i în faţă scutecul pe care ni l-a dat Maria. Şi-o să vedem ce se-ntâmplă”.

Diavolul, preschimbat în şarpe cumplit, venea tot mai aproape. Trupul copilei se închircise de spaimă. Dintr-o dată scoase la iveală scutecul, i-l puse pe cap şi-i acoperi ochii. Atunci limbi de flăcări şi bucăţi de jăratic ţâşniră din scutec şi se năpustiră asupra şarpelui. Mare minune se întâmplă când şarpele dădu cu ochii de scutecul Domnului Isus, din care ieşeau vâlvătăi. Prinse a striga cu glas înfricoşat: “Ce este între mine şi tine, o, Isuse, fiul Mariei!? Unde să mă ascund?”. Cuprins de mare spaimă se întoarse cu spatele şi plecă de la copilă. De atunci nu i se mai arătă. Sărmana avu, în sfârşit, parte de linişte. Pentru aceasta îi mulţumi lui Dumnezeu, împreună cu cei care văzuseră minunea cu ochii lor.

XXXV. Iuda Iscarioteanul

Trăia acolo o femeie care avea un fiu muncit de diavol. Acesta, pe nume Iuda, când punea diavolul stăpânire pe el, muşca pe toţi cei ce se întâmpla a-i sta în preajmă. Iar dacă nu găsea pe nimeni îşi muşca mâinile şi celelalte părţi ale trupului. Faima stăpânei Maria şi a Fiului său, Isus, ajunse până la urechile mamei lui Iuda. Aceasta se sculă, îşi luă copilul şi se duse cu el la Maria.

Tocmai atunci Iacob şi Iosif îl scoseseră pe Isus afară, ca să se joace cu ceilalţi copii. Pe când şedeau ei în curte, veni şi Iuda şi se aşeză la dreapta lui Isus. Şi cum îl apucară pandaliile, vru să-l muşte pe Isus de mână, dar nu putu. Îl lovi totuşi în coasta dreaptă atât de tare, încât Acela începu să plângă.

Atunci a ieşit dracul din Iuda, fugind, sub înfăţişarea unui câine turbat. Copilul care l-a lovit pe Isus şi din care a ieşit dracul cu chip de câine nu era altul decât Iuda Iscarioteanul, vânzătorul lui Isus; iar în coasta în care îl lovise Iuda, aveau să-i înfigă şi iudeii suliţa.

XXXVI. Figurinele din lut

Isus împlinise şapte ani. Îşi petrecea timpul cu prieteni de aceeaşi vârstă. Se jucau plăsmuind din lut statuete care înfăţişau boi, măgari, păsări şi diferite alte vieţuitoare. Fiecare ţinea să-şi impună opera lăudându-şi talentul şi priceperea. Isus le zise prietenilor săi: “Voi porunci statuetelor mele să se mişte”. Atunci prietenii îl întrebară: “Nu cumva te crezi Fiul Creatorului?”. Dar Isus porunci statuetelor să se mişte; şi ele chiar începură să ţopăie. După aceea le dădu o altă poruncă şi ele se opriră.

Modelase şi figurine de vrăbii şi de alte păsări, care începeau să zboare ori să se oprească din zbor, după cum le poruncea el. Când le întindea apă şi mâncare, ele beau şi mâncau. Copiii merseră acasă şi povestiră totul părinţilor. Iar aceştia ziseră: “Copii, nu vă mai jucaţi cu Isus! Feriţi-vă de el şi vă păziţi, căci e un vrăjitor!”.

XXXVII. Stofele vopsitorului

Într-o zi, tot hârjonindu-se cu alţi copii, Isus intră în atelierul unui vopsitor pe nume Salem. Aici se aflau grămezi de stofe aduse pentru a fi vopsite. Isus le luă pe toate şi le aruncă într-un vas plin cu albastru de India. Când veni Salem şi văzu în ce hal arătau stofele, începu să urle ca un nebun şi să-l certe pe Isus zicând: “Ce mi-ai făcut, fiu al Mariei? Toţi oamenii din oraş or să mă înjure. Căci unul dorea să-i vopsesc stofa într-o culoare, altul într-alta, după plac. Dar ai venit tu şi s-a isprăvit cu toate”. Atunci Domnul Isus îi zise: “Spune-mi la ce stofă ai vrea să schimbi culoarea şi eu ţi-o schimb”. Şi îndată începu să scoată din vas stofele şi să le coloreze după cum îi cerea vopsitorul, până când nu mai rămase nici una. Iudeii, văzând asemenea minune, lăudară pe Dumnezeu.

XXXVIII. Isus îl ajută pe Iosif

Iosif umbla cu lucrul prin toată cetatea. Oamenii îl chemau să le facă ciubere, paturi şi lăzi pentru haine. Unde se ducea, îl lua cu el şi pe Isus. Şi ori de câte ori Iosif greşea măsura vreunei lucrări, cu o palmă sau cu un cot, trebuind ori s-o mai scurteze, ori s-o mai lungească, Domnul Isus numai ce-şi întindea mâinile către lucrarea cu pricina şi ea se făcea cum ar fi dorit Iosif. Acesta nici nu punea mâna şi, la drept vorbind, Iosif era un tâmplar destul de nepriceput.

XXXIX. Iosif în faţa regelui

Într-o zi îl chemă însuşi regele din Ierusalim Şi-i zise: “Ascultă, Iosif, vreau să-mi meştereşti un tron după măsura locului în care stau eu de obicei”. Iosif n-avu încotro şi se apucă de lucru. Doi ani a rămas în palatul regelui, până ce a isprăvit tronul. Dar când l-a pus la locul său, a văzut că tronul era mai îngust cu două palme. Regele s-a mâniat foarte tare. De frică, Iosif şi-a petrecut noaptea nemâncat.

Isus l-a întrebat de ce-i era atât de frică. Iosif i-a răspuns: “Pentru că tot ce-am făcut în aceşti doi ani s-a pierdut”. Dar Isus îi zice: “Nu te teme şi nu-ţi amărî sufletul! Uite, tu apuci de-o parte a tronului, eu, de cealaltă, şi-l îndreptăm!”. Iosif făcu aşa cum îl învăţase Isus şi, trăgând amândoi – unul într-o parte, altul, în cealaltă -, aduseră tronul la măsura potrivită.

Cei care au văzut minunea au încremenit de uimire. Apoi, când şi-au revenit, au 1ăudat pe Dumnezeu. Lemnul din care a fost făcut tronul era un lemn renumit în vremea lui Salomon, fiul lui David. Se folosea la multe şi felurite lucrări.

XXXX. Copiii preschimbaţi în iezi

Altă dată Isus ieşi în drum şi văzu un grup de copii adunaţi la joacă. Se luă după ei, dar aceia se ascunseră. Tot căutându-i, Isus ajunse la poarta unei case unde mai multe femei stăteau la taifas. Se opri şi le întrebă în ce parte o apucaseră copiii? Şi cum ele îi răspunseră că nu se afla nimeni acolo, Isus grăi: “Dar cei din cuptor ce sunt?”. “Nişte iezi de trei ani”, răspunseră femeile. Atunci Isus începu să strige: “Ieşiţi, iezilor, de-acolo şi veniţi la păstorul vostru!”. Îndată copiii, prefăcuţi în iezi, ieşiră din cuptor şi prinseră a ţopăi în jurul lui Isus.

Văzând una ca asta femeile îngenuncheară la picioarele lui Isus cuprinse de uimire şi de teamă. Îşi împreunară mâinile şi-l rugară: “O, Isuse, Stăpânul nostru, Fiul Mariei, cu adevărat eşti păstorul cel bun al Israelului! Fie-ţi milă de roabele Tale, care stau dinaintea Ta şi care nu s-au îndoit niciodată; căci Tu ai venit, o, Stăpâne al nostru, ca să vindeci, iar nu ca să ucizi!”. Isus le răspunse: “Fiii lui Israel sunt ca etiopienii printre celelalte popoare”. Femeile ziseră din nou: “Tu, Doamne, le ştii pe toate şi nimic nu-ţi este ascuns. Aşa că Te rugăm, Iubitorule, redă-le copiilor acestora, robii Tăi, chipul ce l-au avut înainte!”. Isus grăi: “Haideţi, copii, să mergem şi să ne jucăm!”. Şi îndată, sub ochii femeilor, iezii se preschimbară, la loc, în copii.

XLI. Isus rege

În luna Adar Isus i-a strâns pe copii în jurul său, ca un rege. Aceştia şi-au aşternut hainele pe pământ, iar el s-a aşezat deasupra. Apoi i-au pus pe cap o coroană împletită din flori şi au stat la dreapta şi la stânga lui. Oricine trecea pe acolo era adus cu forţa şi obligat să se închine regelui. Abia după aceea îi îngăduiau să-şi continue drumul.

XLII. Simon Cananeanul

Pe când petreceau ei aşa, se apropiară câţiva oameni care duceau pe targă un copil. Acesta plecase în pădure, împreună cu alţi prieteni de vârsta lui, ca să caute lemne. Aici dădu peste un cuib de prepeliţă. Întinse mâna să culeagă ouăle când un şarpe veninos zvâcni din cuib şi-l muşcă. Bietul copil începu să strige după ajutor. Prietenii, sosiţi în grabă, îl găsiră zăcând la pământ, ca şi mort. Merseră după rudele lui, care-l ridicară să-l aducă în oraş.

Aşa au ajuns la locul unde şedea Isus în chip de rege, înconjurat de ceilalţi copii, în chip de slujitori. Aceştia, cum au zărit convoiul, au şi ieşit în calea celui ce fusese muşcat de şarpe zicând către însoţitorii săi: “Veniţi să-l salutaţi pe rege!”. Şi cum sărmanii oameni, copleşiţi de durere, nu voiau să se abată din drum, i-au târât cu forţa.

Se pomeniră aşadar în faţa Domnului Isus. El îi întrebă: “De ce purtaţi copilul acesta pe targă?”. După ce-i răspunseră că fusese muşcat de un şarpe, Domnul Isus vorbi către ceilalţi copii: “Haideţi să ucidem şarpele acela!”. Părinţii băiatului muşcat cerură îngăduinţa să plece acasă, deoarece fiul lor se zbătea în chinurile morţii. Dar copiii răspunseră: “Oare n-aţi auzit porunca regelui: „Haideţi să ucidem şarpele!”!? Nu vreţi să-l ascultaţi?”. Ajunseră la cuibul de prepeliţă. Domnul Isus îi întrebă pe copii: “Aici este sălaşul şarpelui?”.

Aceia încuviinţară. Atunci, la chemarea Domnului, şarpele ieşi fără zăbavă şi I se supuse. Iar Domnul îi porunci: “Du-te şi suge tot veninul pe care l-ai vărsat în trupul copilului acestuia!”. Îndată şarpele se târî până la mâna copilului şi-şi trase înapoi tot veninul. Apoi Isus îi aruncă un blestem şi pe loc jivina se rupse în două. Iar copilul, mângâiat de Domnul, se însănătoşi. După ce se trezi începu să plângă. Atunci Domnul Isus îi zise: “Nu plânge, pentru că în curând vei fi ucenicul meu!”. Acesta era chiar Simon Cananeanul, despre care se aminteşte în Evanghelie.

XLIII. Isus şi Iacob

Altă dată Iosif îl trimise pe fiul său Iacob să aducă lemne din pădure. Isus merse împreună cu el. Ajungând la locul unde se găseau vreascuri, Iacob se apucă să le culeagă. Dintr-o dată, o viperă blestemată ţâşni şi-l muşcă de mână. Iacob începu să strige şi să plângă. Văzându-l în ce hal era, Isus se apropie şi suflă peste rană. Şi îndată se vindecă.

XLIV. Copilul întors dintre morţi

Într-o zi, pe când Isus se afla cu alţi copii, care se jucau pe un acoperiş, unul dintre ei căzu de foarte sus şi muri pe loc. Ceilalţi se împrăştiară care încotro. Isus rămase singur pe acoperiş. Când veniră părinţii şi rudele copilului căzut îi ziseră lui Isus: “Tu l-ai îmbrâncit pe fiul nostru!”.

Degeaba le spunea el că n-au dreptate. Ei strigau întruna: “Copilul nostru a murit şi iată ucigaşul!”. Atunci Isus zise: “Nu mă vorbiţi de rău! Dacă nu mă credeţi pe mine, haideţi să-l întrebăm chiar pe fiul vostru! El va scoate adevărul la lumină”. Şi Isus coborâ, se aplecă deasupra celui mort şi, cu glas puternic, întrebă: “Zenon, cine te-a aruncat de pe acoperiş?”. Mortul deschise gura şi răspunse: “Doamne, nu tu m-ai îmbrâncit, ci Spaima, ea m-a prăvălit!”. Isus îi sfătui pe cei de faţă să asculte cu luare-aminte cuvintele copilului. Şi toţi îl slăviră pe Dumnezeu pentru minunea aceea.

XLV. Ulciorul spart

Odată Maria îl trimise pe Isus la fintână, ca să aducă apă. Dar când se întorcea el, ulciorul, plin ochi, se izbi de ceva şi se făcu ţăndări. Atunci Isus îşi desfăcu repede batista, adună apa în ea şi i-o duse maicii sale care, văzându-l, rămase mută de uimire. Ea aduna şi păstra în inimă tot ceea ce vedea.

XLVI. Vrăbiile de noroi

Altă dată Isus se juca împreună cu alţi copii încropind mici iezere. El plăsmui douăsprezece vrăbii, pe care le aşeză de jur-împrejurul iezerului său, câte trei pe fiecare latură. Era în zi de sabat.

Chiar atunci se apropie de ei un iudeu, fiul lui Ana, şi, văzându-i cu ce se ocupau, zise mânios şi plin de indignare: “Cum aşa, faceţi figurine din noroi în zi de sabat?”. Şi odată se repezi şi le strică iezerele. Isus lovi cele douăsprezece vrăbii cu palma, iar ele îşi luară zborul ciripind.

Apoi fiul lui Ana se apropie şi de Isus şi-i călcă malurile iezerului în picioare. Toată apa se scurse pe de lături. Atunci Isus îi zise: “Cum s-a scurs apa aceasta, aşa să se scurgă şi viaţa din tine!”. Şi copilul se uscă pe loc.

XLVII. Blestemul

Într-o seară Isus se întorcea acasă împreună cu Iosif. Pe neaşteptate apăru înaintea lor un copil care, din fugă, îl îmbrânci atât de tare pe Isus, încât acesta căzu la pământ. Atunci Domnul zise: “Cum m-ai lovit pe mine, aşa să cazi şi tu şi să nu te mai ridici!”. Şi chiar în clipa aceea copilul se prăvăli la pământ şi-şi dădu sufletul.

XLVIII. Învăţătorul neînvăţat

Trăia în Ierusalim un om pe nume Zaheu, care-i învăţa pe copii. Acesta îi zise lui Iosif: “De ce nu-l aduci pe Isus la mine, ca să-l învăţ literele?”. Iosif încuviinţă. Îi împărtăşi hotărârea sa şi Mariei.

Astfel îl duseră pe Isus la învăţător. Cum îl văzu, învăţătorul îi ceru să spună aleph. Şi după ce a spus aleph, învăţătorul îi porunci să spună beth. Dar Isus răspunse: “Mai întâi să-mi explici care este semnificaţia lui aleph şi după aceea voi pronunţa şi beth”. Văzând că învăţătorul îşi îndreaptă nuiaua asupra lui, Isus îi spuse toate înţelesurile lui aleph şi ale lui beth. Apoi vorbi despre formele literelor – despre faptul că unele litere sunt drepte, altele răsucite, iar altele în spirală; unele au puncte, altele nu au puncte; spuse şi de ce o anumită literă se află înaintea altei litere. Acestea şi multe alte lucruri începu el să le înşire şi să le clarifice, despre care învăţătorul nu întâlnise nimic în cărţile sale.

La sfârşit Isus îi zise învăţătorului: “Ia seama la ce-ţi voi spune!”. Şi în chip limpede şi distinct începu să recite: aleph, beth, ghimel, daleth, până la tau. Atunci învăătorul, plin de uimire, grăi: “Copilul acesta cred că s-a născut înaintea lui Noe”. Apoi merse la Iosif şi-i zise: “Mi-ai adus la şcoală un copil mai învăţat decât toţi învăţătorii”. Maria întări zicând: “Fiul tău nu are nevoie de nici o învăţătură!”.

XLIX. Învăţătorul pedepsit

Totuşi îl duseră la un profesor mai învăţat. Acesta, cum îl văzu, îi zise: “Pronunţă aleph!”. Şi după ce spuse Isus aleph, profesorul îi porunci să pronunţe beth. Dar Isus răspunse: “Mai întâi să-mi explici semnificaţia literei aleph şi după aceea voi pronunţa şi beth! “. Atunci profesorul ridică mâna să-l lovească. Pe dată însă mâna i se uscă, iar el rămase mort.

Văzând cele întâmplate, Iosif îi zise Mariei: “De acum înainte nu-l mai lăsăm afară din casă, fiindcă oricine i se împotriveşte e pedepsit cu moarte”

Isus Învăţătorul

Când a împlinit doisprezece ani l-au dus la Ierusalim, la sărbătoarea Paştilor. După sărbătoare părinţii s-au întors acasă, dar Isus a rămas în Templu, printre învăţaţii, bătrânii şi cărturarii israeliţi. Îi iscodea cu privire la lucrurile pe care aceştia le cunoşteau ori răspundea el însuşi la întrebările lor. Şi i-a întrebat el: “Al cui fiu este Mesia?”. Iar ei au răspuns: “Fiul lui David”. Atunci el le-a zis: “Cum, dar, Duhul îl numeşte pe El Domn când grăieşte: „Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale”?”.

Atunci primul cărturar îl întrebă: “Ai citit tu Sfintele Scripturi?”. “Da” – a răspuns Isus – “şi Scripturile şi ceea ce este cuprins în ele”. După aceea le explică pe rând cărţile Legii, precum şi preceptele, hotărârile şi tainele cuprinse în cărţile Profeţilor, lucruri ce-s mai presus de mintea oricărei creaturi. La urmă cărturarul acela zise: “Eu unul mărturisesc că până acum n-am dobândit şi nici nu mi-a fost dat să aud o asemenea învăţătură. Cine-o fi, oare, copilul acesta?”.

LIIsus şi astronomul

Se găsea acolo şi un filozof priceput în astronomie. El îl întrebă pe Isus dacă studiase astronomia. Atunci Isus începu să vorbească: despre numărul sferelor şi cel al corpurilor cereşti; despre natura mişcărilor lor; despre opoziţii; despre forma lor triunghiulară, pătrată sau hexagonală; despre revoluţia lor pe bolta cerească; chiar şi despre poziţia lor în minute şi secunde precum şi despre alte lucruri pe care nici o minte nu le poate cuprinde.

LII. Isus şi fizicianul

Tot printre acei filozofi se găsea şi unul priceput în ştiinţele naturii. El îl întrebă pe Isus dacă studiase cumva şi medicina. Atunci Isus începu să-i vorbească: despre fizică şi metafizică; despre hypofizică şi hyperfizică; despre calităţile trupului; despre tumori şi despre efectele lor; despre numărul membrelor, al oaselor, al venelor, al arterelor şi al nervilor; despre efectul căldurii şi al uscăciunii, pe de o parte, precum şi despre toate câte se produc din cauza acestor fenomene, pe de altă parte; apoi despre lucrările sufletului în trup şi despre simţurile şi virtuţile sale; despre cum se nasc vorbirea, mânia şi pofta nesăţioasă; în sfârşit, despre unirea sufletului cu trupul şi despre despărţirea lor, precum şi despre altele pe care mintea nici unei creaturi nu le-ar putea cuprinde. Atunci filozoful se ridică, se închină în faţa lui Isus şi-i zise: “O, Doamne, din clipa aceasta voi fi ucenicul şi slujitorul Tău!”.

LIII. …după trei zile

Pe când vorbeau ei aşa despre unele şi despre altele, iată că sosi acolo Maria, Maica Domnului, care-l tot căutase prin împrejurimi trei zile, împreună cu Iosif. Văzându-l printre cărturari – cărora, ba le punea întrebări, ba le răspundea la întrebări – îi zise: “Fiule, pentru ce ne-ai făcut aceasta? Iată, eu şi cu tatăl tău am obosit de când te căutăm!”. Dar el le-a grăit: “De ce mă căutaţi? Oare nu ştiţi că se cuvine să stau în casa Tatălui meu?”. Ei însă n-au înţeles vorbele lui. Atunci cărturarii o întrebară pe Maria: “Acesta este fiul tău?”. Ea făcu semn că da. Şi ei ziseră: “Ferice de tine, femeie care ai născut un asemenea copil!”. Apoi Isus se întoarse cu ei la Nazaret şi-i ascultă în toate. Iar mama lui păstra în inima sa toate aceste cuvinte. Între timp Isus sporea cu vârsta, cu înţelepciunea şi cu harul la Dumnezeu şi la oameni.

LIV. Viaţa ascunsă

Din ziua aceea îşi ascunse minunile tainice şi se ocupă cu studiul Legii până la vârsta de treizeci de ani. Atunci Tatăl proclamă în mod public, la Iordan: “Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru care am binevoit!”. Tot atunci se arătă şi Duhul Sfânt sub chipul unui porumbel alb.

Epilog

Acesta este Cel pe care, în genunchi, Îl adorăm; Cel care ne-a dăruit fiinţă şi viaţă slobozindu-ne din pântecele maicilor noastre; Cel care s-a întrupat pentru noi şi ne-a răscumpărat, ca să îmbrăţişeze cu mila Sa veşnică şi să ne arate îngăduinţa Sa izvorâtă dintr-o imensă dărnicie, bunătate, generozitate şi bunăvoinţă. A Sa este slava şi bunătatea şi puterea şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin.

http://apocrife.ro/evanghelia-araba-a-copilariei-mantuitorului/19/

EVANGHELII APOCRIFE APOCALIPSA LUI PETRU

download - Copie

Apocalipsa lui Petru

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sfântul Petru cel căruia i se atribuie scrierea Apocalipsei lui Petru

Apocalipsa lui Petru (sau Revelațiile lui Petru) este un exemplu de un text simplu, popular creștin timpuriu din secolul al II-lea. Apocalipsa lui Petru este un exemplu de literatură apocaliptică cu conotații elenistice. Textul este păstrat în două versiuni incomplete ale originalului grec pierdut care a fost scris în limba greacă comună (Koine)[1], și o versiune etiopiană[2], care diferă considerabil. Manuscrisul grecesc a fost necunoscut în prima versiune până când a fost descoperit în timpul săpăturilor conduse de Sylvain Grébaut în perioada 1886 – 1887 într-o necropolă deșertică laAkhmim din Egiptul de Sus. Fragmentul constă dintr-un pergament în limba greacă care a fost atent depus în mormântul unui călugăr creștin din secolul al VIII-lea saual IX-lea. Manuscrisul se află la Muzeul Egiptean din Cairo. Versiunea etiopiană a fost descoperită în anul 1910.

Cuprins

Datare

Terminus post quem – momentul după care Apocalipsa lui Petru a fost scrisă – este dezvăluit prin utilizarea sa în cartea apocrifă 4 Ezdra, care a fost scrisă aproximativ în anul 100, și este utilizat în capitolul 3 al Apocalipsei[3]. Apocalipsa lui Petru era scrisă din punct de vedere intelectual simplu, cu accente elenistice grecești și face parte din același gen ca și literatura pseudo-clementină, care era foarte populară înAlexandria. Ca și literatura pseudo-clementină, Apocalipsa lui Petru a fost scrisă pentru publicul larg și a avut un număr mare de cititori.

Conținut

Apocalipsa lui Petru este concepută ca un discurs al lui Hristos cel Înviat către credincioșii săi, oferind o viziune întâi despre cer, și apoi despre iad. În forma unei nekyia[4][5], Apocalipsa lui Petru prezintă detalii despre pedepsele în iad pentru fiecare tip de păcat, detalii care mai târziu vor fi redate de către Hieronymus Bosch, și descrie plăcerile din cer pentru fiecare virtute.

În cer, în această viziune,

  • Oamenii au pielea albă și lăptoasă, părul creț și sunt, în general, frumoși
  • Pământul este acoperit veșnic de flori și miresme plăcute
  • Oamenii poartă haine strălucitoare din lumină, la fel caîngerii
  • Toată lumea cântă în rugăciunicorale

În iad:[6]

  • mincinoșii sunt spânzurați de limbă
  • femeile care și-au făcut părul pentru a momi astfel bărbați sunt spânzurate de păr
  • bărbații adulterini sunt spânzurați de organul genital

„Apocalipsa lui Petru” oferă cea mai veche mărturie din literatura creștină a acelor reprezentări imagistice ale raiului șiiadului care au exercitat o influență atât de răspândită și de îndelungată. Imaginile sale se înrudesc foarte puțin sau deloc cu „Cartea lui Daniel„, „Cartea lui Enoh” sau „Apocalipsa Sfântului Ioan„. Singurele sale paralele din scriptura canonică, cu excepția notabilă a celei de a Doua Epistole a lui Petru, se pot găsi în Isaia 66:24, Marcu 9:44, 48 și în parabola din Luca16:19. Această apocalipsă este într adevăr iudaică prin severitatea moralei sale și chiar prin frazeologia întrebuințată (cf. utilizarea frecventă a cuvântului „drept” și ideea că Dumnezeu și nu Hristos va veni să-i judece pe păcătoși). Dar adevăratele paralele, dacă nu și adevăratele surse, ale imageriei sale cu privire la răsplățile și pedepsele ce îi așteaptă pe oameni după moarte pot fi găsite în credințele grecești care și au lăsat amprenta asupra unor pasaje cum este, de pildă,Viziunea lui Er de la sfârșitul Republicii lui Platon.

Raiul din „Apocalipsa lui Petru” este asemănător cu Câmpiile Elizee și cu Insulele Binecuvântaților. Aici, sfinții sunt încoronați cu flori și sunt frumoși la chip, intonând cântece de laudă în aerul înmiresmat, pe un tărâm strălucind de razele soarelui. Pe lângă acest rai, Noul Ierusalim al Apocalipsei pare auster, dar este o cetate spirituală: „Cetatea n-are trebuință nici de soare, nici de lună, ca s-o lumineze; căci o luminează slava lui Dumnezeu, și făclia ei este Mielul”.

La fel și în cazul chinurilor prin care trec păcătoșii în „Apocalipsa lui Petru”. Aici nu ne aflăm în Sheolul evreiesc, sau printre focurile din câmpia lui Hinnom, ci ne aflăm printre caznele din Tartar și noroiul clocotitor al lacului aherusian. De aceea nu este surprinzător că în viziunile de același gen de mai târziu chiar numele ce țin de infernul grecesc sunt atribuite unor locuri din iad.

„Apocalipsa lui Petru” arată o remarcabilă afinitate de idei cu a Doua Epistolă a lui Petru; mai prezintă o paralelă importantă și cu Oracolele sibiline (cf. Orac Sib., II, 225 sqq.), în timp ce influența sa este aproape sigur că s-a făcut simțită în „Faptele Sf. Perpetua” și în viziunile povestite în „Faptele lui Toma” și în „Istoria lui Varlaam și Iosafat”. A fost cu siguranță una din sursele din care s-a inspirat scriitorul „Viziunii lui Pavel”. Și direct sau indirect poate fi considerată sursa tuturor viziunilor medievale despre lumea de dincolo.

Fragmentul începe în mijlocul unui discurs eshatologic al lui Iisus, exprimat probabil după Înviere, fiindcă versetul 5 sugerează că discipolii au început să predice Evanghelia. Se termină brusc în momentul enumerării păcătoșilor din iad și a pedepselor acestora. Fragmentele păstrate în scrierile lui Clement din Alexandria și ale lui Methodiu au aparținut probabil sfârșitului care nu s-a mai păstrat din carte; cel păstrat de Macarie cel Mare a aparținut probabil discursului eshatologic de la început. Ținând cont de întinderea întregii cărți de la 270 de versete la 300, fragmentul de la Akhmîm conține aproape jumătate.

Istoric

Clement din Alexandria posibil să fi considerat Apocalipsa lui Petru ca parte a Sfintei ScripturiEusebiu, în Historia Ecclesiae(VI. 14. 1), descrie o operă pierdută a lui Clement, Hypotyposes care dădea „trimiteri prescurtate la toate Scripturile canonice, fără a fi omise toate cele care [acum] sunt contestate, mă refer la Cartea lui Iuda și alte epistole generale. De asemenea, Epistola lui Barnaba și așa numita Apocalipsa lui Petru[7]. Așadar această lucrare trebuie să fi existat în prima jumătate a secolului al doilea, care este data de comun acceptată a scrierii canonice, A Doua Epistolă a lui Petru[8]. Deși numeroasele referiri la acesta scriere fac dovada că se găsea într-o largă circulație, în cele din urmă Apocalipsa lui Petru nu a fost acceptată în canonul creștin.

Manuscrisul a fost descoperit în 1886 de către Misiunea Arheologică Franceză într o veche necropolă din Akmîm în Egiptul de Sus. A fost publicat la Paris în 1892 (Bouriant, „Mémoires publiés par les membres de la Mission Archéologique Française au Caire”, T. ix., fasc. 1, 1892). Manuscrisul se află acum la Muzeul Gizeh și s-a susținut că a fost compus între secolele al VIII lea și al XII lea. Până la descoperirea fragmentului, despre „Apocalipsa lui Petru” se știa din următoarele surse:

Așa numitul „Fragment muratorian” – un inventar de scrieri sacre publicat prima dată deMuratori în 1740 și descoperit de acesta într.un manuscris din secolul al VIII-lea sau al X-lea ce aparținea bibliotecii ambrosiene din Milano (și care înainte aparținuse mănăstirii din Bobbio) – este atribuit pe baza dovezilor interne celei de a doua jumătăți a secolului al II-lea (vezi Westcott, „Canon of the N.T.”, p. 514.). La rândul 69 se spune: „și numai „Apocalipsele lui Ioan și Petru” le-am primit, pe care (ultima) unii dintre noi nu ar fi citit-o în biserică”.

Clement Alexandrinul(c. 200 d.Hr.), în lucrarea sa „Hypotoposes”, a făcut, potrivit mărturiei lui Eusebiu (H. E., VI, 14), „scurte prezentări ale tuturor Scripturilor canonice, fără să le uite chiar și pe cele îndoielnice – mă gândesc la „Cartea lui Iuda” și la celelalte epistole generale. De asemenea „Epistola lui Barnaba” și cea numită „Apocalipsa lui Petru”. De asemenea, în „Eclogae Prophetiae„, cap. 41, 48 și 49, acesta dă trei, iar după unii patru, citate din „Apocalipsa lui Petru”, pomenindu-i numele de două ori.

Catalogus Claromontanus„, un inventar răsăritean de scrieri sfinte, ce aparține secolului al III lea, are la sfârșit „Apocalipsa lui Petru” (vezi Westcott, Canon, p. 555).

Metodiu, episcop de Olimppe la începutul secolului al IV-lea, scrie în „Symposium”, II. 6: „Și am mai învățat din Scripturile de inspirație dumnezeiască că cei născuți înainte de vreme, chiar dacă sunt vlăstarul unui adulter, sunt dați îngerilor purtători de grijă”. Deși Petru nu este menționat aici pasajul are același înțeles ca și unul din citatele date de Clement Alexandrinul.

Eusebiu(†339 d.Hr.), în „Istoria bisericească”, III. 2 și 25, face referire directă la „Apocalipsa lui Petru”; Macarie cel Mare (începutul secolului al V lea), o citează în „Apocritica”, IV. 6 iar Sozomen (mijlocul secolului al V lea), pomenește de ea în H. E., VII. 19.

În lista celor „Șaizeci de cărți”, un document datat în secolul al V-lea sau al VI-lea, „Apocalipsa lui Petru” este menționată printre textele apocrife (vezi Westcott, Canon, p. 551).

Așa numita „Stihometrie a lui Nichifor” – o listă cuprinzând scripturi și note referitoare la întinderea lor, atribuită luiNichifor, patriarh al Constantinopolului(806 814 d.Hr.), include „Apocalipsa lui Petru” printre antilegomene sau scrierile controversate ale Noului Testament, și îi dă un număr de trei sute de versete, cu treizeci mai multe decât „Catalogus Claromontanas” amintit mai sus.

Autorul de anale armeanMkhitan (secolul al XIII lea), într o listă de antilegomene ale Noului Testament, pomenește „Apocalipsa lui Petru” după „Evanghelia după Toma” și înainte de „Periodoi Pauli„, și observă că el însuși a fost cel care a copiat aceste cărți (conform Harnack, „Geschichte der altchristlichen Literatur”).

Din aceste relatări putem bănui că „Apocalipsa lui Petru” a fost scrisă înainte de mijlocul secolului al II-lea și că a cunoscut o largă circulație; a ajuns destul de cunoscută și trebuie să fi trecut printr-o schimbare considerabilă găsindu-și un loc în canon, dar până la urmă a fost respinsă și, pe termen lung, uitată cu totul. Dar chiar și înainte de descoperirea de la Akhmîm, caracterul general al cărții a fost dedus din rarele fragmente păstrate de vechii scriitori, precum și din elemente comune conținute în alte scrieri apocaliptice de mai târziu ce par să fi avut ca sursă ultimă o carte cum este „Apocalipsa lui Petru”. Astfel de scrieri sunt „Apocalipsa lui Ezdra„, „Viziunea lui Pavel„, „Patimile Sf. Perpetua” și viziunile din „Istoria lui Varlaam și Iosafat„.

Apocalipsa gnostică a lui Petru

Un alt text, care a primit titlul modern de Apocalipsa gnostică a lui Petru a fost găsit în biblioteca Nag Hammadi.

Mai există și o altă „Apocalipsă a lui Petru”, în arabă, scrisă mai târziu, ale cărei manuscrise se găsesc la Roma și laOxford. Se numește „Apocalipsa lui Petru sau povestirea lucrurilor arătate acestuia de Iisus Hristos care s-au petrecut de la începutul lumii și care se vor petrece până la sfârșitul lumii sau a doua venire a lui Hristos„. Se spune că această carte a fost scrisă de Clement, căruia Petru i-a împărtășit tainele ce i-au fost revelate. Însuși scriitorul numește această scriere „Librum Perfectionis” sau „Librum Completum„.

Ru’ya Butrus

Există mai mult de 100 de manuscrise dintr-o lucrare arabo-creștină intitulată Ru’ya Butrus[9][10] care este în limba arabă înseamnă Viziunea sau Apocalipsa lui Petru. Aceste manuscrise pot fi găsite în Georg GRAG, Die Arabische Christliche Schriftsteller, în seria Vatican Studi i Testi. În plus, cataloagele de manuscrise etiopiene continuă să fie adunate de către William MacComber și alții, astfel că numărul de manuscrise etiopiene pentru acestă lucrare continua să crească.

Traduceri în limba română

„Apocalipsa lui Petru”, în „Apocalipse apocrife ale Noului Testament„, Traducerea textelor și îngrijire ediție: Gheorghe FedoroviciMonica MedeleanuEditura Herald, Colecția Manuscris, București, 2007, ISBN: 978-973-7970-62-6, pp. 165-179.

Evanghelii Apocrife

http://apocrife.ro/categoria/evangheliile-apocrife/

EVANGHELIE, EVANGHELII, EVANGHELIST.

download - Copie

EVANGHELIE  (gr. euangelion, „veste bună”). În literatura clasică acest cuvânt indica răsplata dată pentru aducerea de veşti bune. Indica de asemenea mesajul propriu-zis, care la origine a fost anunţarea victoriei, dar mai târziu s-a aplicat şi altor mesaje care aduceau bucurie. Faptul că este întâlnit de mai mult de 75 de ori în NT indică o nuanţă creştină distinctă. Evanghelia este Vestea Bună că Dumnezeu, în Isus Cristos, a împlinit promisiunile Sale către Israel şi calea mântuirii a fost deschisă pentru toţi. Evanghelia nu trebuie prezentată în contrast cu VT, ca şi cum Dumnezeu Şi-ar fi schimbat felul în care îi tratează pe oameni, ci Evanghelia este împlinirea promisiunii din VT (Matei 11:2-5). Isus Însuşi a văzut în profeţia lui Isaia o descriere a propriei Sale lucrări (Luca 4:16-21).

Marcu defineşte „Evanghelia lui Dumnezeu” în 1:14 (traducerea VA, folosind textul bizantin, adaugă „Împărăţiei”) şi spune: „S-a împlinit vremea şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape”. Credinţa duce la mântuire; respingerea duce la condamnare (Marcu 16:15-16). Aceeaşi Evanghelie a fost proclamată de primii vestitori ai creştinismului, dar acum mesajul esenţial este făcut mai explicit prin moartea şi învierea lui Isus, Cristosul. În timp ce Evanghelia a venit cu Isus (evenimentul – Cristos este Evanghelia), ea a fost prevestită în promisiunea de binecuvântare dată de Dumnezeu lui Avraam (Galateni 3:8) şi a fost promisă în scrierile profetice (Romani 1:2).

Nu numai că Evanghelia vine cu putere (1 Tesaloniceni 1:5), ci ea este puterea lui Dumnezeu (Romani 1:16). Ea revelează dreptatea (neprihănirea, îndreptăţirea) lui Dumnezeu şi duce la mântuirea tuturor celor care cred (Romani 1:16-17). Pavel priveşte Evanghelia ca o însărcinare sacră (1 Timotei 1:11). Astfel, el se află sub obligaţia divină de a o proclama (1 Corinteni 9:16) şi le cere fraţilor să se roage pentru el ca să poată duce la îndeplinire misiunea sa cu îndrăzneală (Efeseni 6:19), chiar dacă întâmpină împotrivire (1 Tesaloniceni 2:2) şi suferinţă (2 Timotei 1:8). Evanghelia este „cuvântul adevărului” (Efeseni 1:3), dar ea este ascunsă pentru oamenii necredincioşi (2 Corinteni 4:3-4) care cer o confirmare supranaturală sau o dovadă raţională (1 Corinteni 1:21-23). După cum impactul teologic deplin al Evangheliei a fost înţeles de Pavel în urma unei revelaţii (Galateni 1:11-12), tot astfel Evanghelia vine cu puterea sa mântuitoare în urma primirii ei cu credinţă (Evrei 4:2).

Folosirea termenului „Evanghelie” pentru desemnarea primelor patru cărţi ale NT este de dată mai târzie (sec. 2 d.Cr.).

BIBLIOGRAFIE. 735 Becker, NIDNTT 2, p. 107-115; C. H. Dodd, The Apostolic Preaching and its Developments, 1936; R. H. Mounce, The Essential Nature of New Testament Preaching, 1960; G. Friedrich în TDNT 2, p. 705-735.

R.H.M.

EVANGHELII. Forma de plural, „evanghelii” (gr. euangelia), nu ar fi fost înţeleasă în epoca apostolică, nici în următoarele două generaţii; esenţa mărturiei apostolice este că există o singură euangelion adevărată; oricine proclamă alta, spune Pavel, este anatema (Galateni 1:8 ş.urm.). Cele patru scrieri care în mod tradiţional sunt puse la începutul NT sunt, în sens propriu, patru scrieri despre o singură Evanghelie – „Evanghelia lui Dumnezeu… cu privire la Fiul Său” (Romani 1:1-3). Abia pe la jumătatea secolului al 2-lea d.Cr. a ajuns să fie folosită forma de plural; astfel, Justin Martirul spune că „memoriile compuse de apostoli” sunt numite „evanghelii” (First Apology 66). Scriitorii mai vechi folosesc singularul, fie că se referă la o singură scriere a Evangheliei, fie că se referă la un set de asemenea scrieri (Didache 8.2; Ignatius, Philadelphians 8. 2). Titlurile tradiţionale ale celor patru scrieri dau de înţeles că în ele se află Evanghelia sau Vestea Bună despre Cristos, aşa cum o relatează fiecare dintre cei patru evanghelişti. Folosirea termenului la singular pentru a indica toate cele patru scrieri a continuat încă mult timp după primul caz atestat de folosire a pluralului.

I. Faza orală

Majoritatea materialului din evangheliile noastre a existat pentru o perioadă considerabilă de timp în formă orală, înainte de a primi forma scrisă cu care suntem familiari.

a. Cuvintele lui Isus

Isus a început lucrarea Sa în Galilea prin „propovăduirea Evangheliei lui Dumnezeu”; conţinutul acestei evanghelii a fost că s-a împlinit vremea şi că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape; El i-a îndemnat pe ascultătorii Săi să se pocăiască şi să creadă Vestea Bună (Marcu 1:14 ş.urm.; cf. Luca 4:18-21). Propovăduirea Lui nu a fost ca un fulger din senin; ea a fost împlinirea promisiunii lui Dumnezeu comunicată în vechime prin profeţi. Dumnezeu a cercetat pe poporul Său; acesta a fost mesajul principal nu numai al propovăduirii lui Isus ci şi al lucrărilor Sale minunate (Luca 7:16), care erau semne că împărăţia răului se prăbuşea acum când începea instaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu (Matei 12:22-29; Luca 11:14-22). Aceeaşi temă o întâlnim în pildele lui Isus, care îi cheamă pe ascultătorii Lui la decizie şi la veghere, având în vedere sosirea Împărăţiei.

Pe lângă lucrarea Sa publică, Isus S-a îngrijit să le dea ucenicilor învăţături sistematice într-o formă pe care s-o poată memora uşor. Controversele Lui cu fariseii şi cu alţi oponenţi au dus de asemenea la afirmaţii care, odată auzite, nu puteau fi uitate cu uşurinţă, afirmaţii care le-au prins bine ucenicilor mai târziu când au fost confruntaţi cu probleme controversate, când a fost folositor să-şi aducă aminte ce a spus Învăţătorul.

b. Tradiţia apostolică

În Epistolele din NT există câteva referiri la „tradiţia” (gr. paradosis) primită prin apostoli de la Domnul lor şi transmisă de ei, la rândul lor, la convertiţii lor. Această tradiţie, în sensul cel mai deplin, cuprinde mărturia apostolilor la „tot ce a început Isus să facă şi să înveţe pe oameni, de la început, până în ziua când S-a înălţat la cer” (Faptele Apostolilor 1:1 ş.urm.; cf. 1:21 ş.urm.). Această mărturie a fost prezentată şi perpetuată în diferite feluri – în principal prin propovăduirea misionară, în învăţăturile date celor convertita şi în închinarea creştină. O schiţă a adevărurilor esenţiale ale propovăduirii misionare este dată de Pavel în 1 Corinteni 15:3 ş.urm. – „că Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi, şi că S-a arătat” la un număr mare de martori oculari, dintre care unii sunt numiţi, şi cei mai mulţi dintre ei erau încă în viaţă atunci când scria Pavel. Fie că Evanghelia a fost predicată de el adaugă Pavel în continuare, sau de apostolii originali, adevărurile esenţiale ale mesajului erau aceleaşi (1 Corinteni 15:11). Lucrul acesta este confirmat de dovezile din Epistolele ne-pauline şi de fragmente din propovăduirea creştină primară care sunt rezumate în Faptele Apostolilor. În cadrul propovăduirii erau prezentate evenimentele mântuitoare; Isus era proclamat Domn şi Cristos- oamenii erau chemaţi să se pocăiască şi să primească iertarea prin El.

Câteva fragmente ocazionale din învăţăturile date celor convertiţi apar an Epistole şi din acestea reiese clar că această învăţătură afirma ceea ce i-a învăţat Isus Însuşi. Astfel, când dă învăţături despre căsătorie, Pavel citează porunca Domnului Isus care interzice divorţul (1 Corinteni 7:10), şi citează de asemenea afirmaţia Domnului despre întreţinerea predicatorilor Evangheliei (1 Corinteni 9:14). Există însă dovezi pentru o instruire mai sistematică prin metoda catehetică; când numărul celor convertiţi a crescut, în special în cursul misiunii printre Neamuri, „şcolile” pentru pregătirea învăţătorilor au devenit aproape o necesitate şi, în mod inevitabil, au fost întocmite rezumate ale învăţăturii lui Isus, prezentate fie oral, fie în scris. Ne putem imagina un asemenea cadru pentru „colecţiile de ziceri” pe care le-au folosit Matei şi Luca, iar ulterior s-a considerat că şi Evanghelia după Matei a fost elaborată într-o asemenea şcoală; cf. K. Stendahl, The School of St. Matthew, 1968.

Lucrările şi cuvintele lui Isus trebuie să fi fost amintite şi în timpul închinăciunii. În zilele de început ale credinţei era greu pentru cei care L-au cunoscut pe Isus să nu-şi spună unul altuia, când se întâlneau sau când se întruneau pentru părtăşie şi închinăciune: „Îţi aduci aminte cum Domnul…?” În mod deosebit, Cina Domnului oferea un prilej regulat pentru a povesti din nou despre moartea Lui, împreună cu evenimentele care au precedat-o şi care au urmat după ea (1 Corinteni 11:26).

Fiind povestită şi repovestită în închinarea creştină şi în propovăduirea misionară (cf. 1 Corinteni 2:2; Galateni 3:1) naraţiunea patimilor a devenit un tot unitar închegat la o dată timpurie – o concluzie care poate fi dovedită prin critica formei evangheliilor care există în prezent. Prin metoda de critică a formei s-a încercat izolarea şi clasificarea diferitelor secţiuni independente care au fost aduse laolaltă în scrierea evangheliilor şi s-a încercat imaginarea cadrului de viaţă în care s-au format şi modul în care s-au păstrat în faza de transmitere orală. (*CRITICA BIBLICĂ, III.)

II. Evangheliile scrise

Începutul scrierii evangheliilor, aşa cum ne-am aştepta, coincide cu sfârşitul primei generaţii creştine. Când cei „ce le-au văzut cu ochii lor de la început şi au ajuns slujitori ai Cuvântului” (Luca 1:2) s-au apropiat de moarte, necesitatea unei scrieri care să conţină mărturia lor s-a simţit cu mai multă acuitate decât oricând. Aceasta este perioada în care tradiţia din secolul al 2-lea plasează începutul scrierii evangheliilor şi pe bună dreptate: toate cele patru evanghelii canonice pe care le avem în prezent pot fi, probabil, datate în decurs de patru decenii, între 60 şi 100 d.Cr. Nu este necesar să presupunem că transmiterea mărturiei apostolice a fost făcută în exclusivitate pe cale orală înainte de anul 60 d.Cr. – cel puţin unii dintre acei „mulţi” care, potrivit cu Luca 1:1, au încercat să alcătuiască o istorisire organizată a evenimentelor evanghelice au încercat, probabil să scrie înainte de anul 60 d.Cr. – dar nu s-a păstrat nici un document anterior acelei date decât cele incluse în evangheliile noastre scrise.

În cele patru evanghelii pot fi observate câteva curente diferite de tradiţie. În această privinţă, cât şi în altele, Evanghelia după Ioan este independentă de celelalte evanghelii şi este mai bine să fie examinată separat. Celelalte trei evanghelii sunt legate între ele, până acolo încât se pretează foarte bine la studiul „sinoptic” – adică, textul lor poate fi aranjat în trei coloane paralele aşa încât elementele lor comune şi diferite să poată fi examinate cu uşurinţă. Acesta este motivul pentru care sunt cunoscute de obicei ca „evanghelii sinoptice” – un nume care le-a fost dat pentru prima oară de J. J. Griesbach în 1774.

a. Evangheliile sinoptice

Un studiu comparativ al evangheliilor după Matei, Marcu şi Luca ne permite să observăm că există mult material comun în toate trei sau în două dintre ele. Esenţa a 606 versete din cele 661 ale Evangheliei după Marcu (dacă nu luăm la socoteală Marcu 16:9-20) apare într-o formă prescurtată în Matei; vreo 380 de versete din Marcu apar din nou în Luca. Putem spune de asemenea că din cele 1.068 de versete din Matei, vreo 500 conţin esenţa a 606 versete din Marcu, iar din cele 1.149 de versete din Luca vreo 380 sunt paralele cu Marcu. Numai 31 de versete din Marcu nu au paralelă nici în Matei şi nici în Marcu. Matei şi Luca au fiecare aproape 250 de versete care conţin un material comun care nu are parelelă în Marcu; uneori acest material comun care apare în Matei şi Luca foloseşte un limbaj aproape identic, iar alteori diferenţele verbale sunt considerabile. Vreo 300 de versete din Matei nu au paralelă în nici o altă Evanghelie; acelaşi lucru este adevărat cu privire la 520 de versete din Luca.

Nu există nici o cale simplă de explicare satisfăcătoare a acestei distribuiri a materialului comun şi specific din evangheliile sinoptice. Nu există nici un motiv aprioric pentru a susţine că una dintre evanghelii este mai veche decât alta, pentru a susţine că una este o sursă şi celelalte au folosit-o pe prima. Obiectivitatea unei analize statistice nu poate garanta o soluţie. O soluţie poate fi obţinută numai dacă o analiză critică efectuată în urma adunării tuturor datelor relevante şi a evaluării alternativelor posibile. Dacă după un secol şi jumătate de studiu sinoptic intens, nu s-a ajuns la unanimitate aceasta s-ar putea datora insuficienţei datelor sau limitării nejustificate a domeniului de studiu. Cu toate acestea, anumite concluzii au fost mai larg acceptate decât altele.

Una dintre aceste concluzii este vechimea mai mare a Evangheliei după Marcu şi folosirea ei ca sursă principală de către ceilalţi doi evanghelişti sinoptici. Această concluzie, despre care se susţine, în general, că a fost pusă pe o bază stabilă de C. Lachmann în 1835, se bazează nu numai pe dovezile formale că uneori Matei şi Marcu coincid în privinţa ordinii, deosebindu-se de Luca; că Marcu şi Luca sunt mai fregvent în concordanţă, deosebindu-se de Matei; dar Matei şi Luca nu se deosebesc niciodată de Marcu (lucrul acesta ar putea fi explicat şi în alt mod), ci şi pe examinarea comparată în detaliu a modului în care materialul comun este redat în cele trei evanghelii, secţiune după secţiune. În marea majoritate a secţiunilor situaţia poate fi înţeleasă cel mai bine dacă se pleacă de la premisa că relatarea lui Marcu este folosită ca sursă de unul sau de amândoi ceilalţi evanghelişti. Prea puţini cercetători au considerat vreodată că Luca ar fi putut fi sursa pentru ceilalţi doi, iar ideea că Marcu este o prescurtare a lui Matei a fost susţinută multă vreme, în mare măsură datorită influenţei lui Augustin. Dar în pasajele în care Matei şi Marcu au material comun, Marcu este mai complet decât Matei, şi nicidecum o prescurtare; în numeroase cazuri, cele două relatări paralele pot fi explicate mult mai bine dacă presupunem că Matei condensează materialul lui Marcu, decât dacă presupunem că Mar cu amplifică materialul lui Matei. Deşi Matei şi Luca nu sunt niciodată de acord în ceea ce priveşte ordinea dată de Marcu, uneori prezintă concordanţe comparativ cu Marcu, dar în aceste cazuri este vorba în principal de îmbunătăţiri gramaticale sau stilistice ale textului din Marcu, dar aceste cazuri nu sunt numeroase şi nu sunt suficient de semnificative încât să contracareze dovezile generale în favoarea priorităţii Evangheliei după Marcu.

Elementul comun specific lui Marcu din tradiţia sinoptică este cel mai important datorită relaţiei strânse dintre cadrul lui Marcu şi propovăduirea apostolică. Această relaţie nu depinde atât de mult de tradiţia potrivit căreia Petru este autoritatea din spatele naraţiunii lui Marcu (o tradiţie întărită de dovezile interne din anumite secţiuni ale naraţiunii) ci se bazează mai curând pe faptul (demonstrat de C. H. Dodd) că schiţa propovăduirii creştine primare, comparabilă cu acele schiţe care pot fi observate în câteva pasaje din Epistolele NT şi din relatările cuvântărilor din Faptele, a oferit firul călăuzitor pe care Marcu a înşirat cele câteva secţiuni ale materialului Evangheliei.

Materialul comun pentru Marcu şi una sau două dintre celelalte evanghelii sinoptice constă mai ales din naraţiuni. (Excepţiile principale sunt pildele din Marcu 4 şi discursul escatologic din Marcu 13). Pe de altă parte, materialul nespecific lui Marcu şi care este comun pentru Matei şi Luca este format mai ales din cuvinte ale lui Isus. Aproape că am putea spune că materialul specific lui Marcu se referă la ce a făcut Isus; materialul nespecific lui Marcu se referă la învăţăturile lui Isus. Avem aici o distincţie comparabilă cu cea făcută de obicei (deşi este exagerată) între „propovăduirea” (kerygma) şi „învăţătura” (didache) apostolică. Materialul nespecific lui Marcu şi comun pentru Matei şi Luca poate fi numit, pentru convenienţă şi fără nici o prejudecată, materialul „Q”, conform unui obicei de datare de la începutul secolului al 20-lea.

Acest material, care cuprinde între 200 şi 250 de versete, se poate să fi fost preluat de un evanghelist de la celălalt, sau amândoi se poate sa fi folosit o sursă comună. Pot fi găsiţi prea puţini care să sugereze că Matei a preluat material de la Luca, deşi unii ar găsi că acest lucru este mai uşor de presupus decât posibilitatea ca Luca să fi preluat material de la Matei. Această ultimă idee continuă să găsească sprijin, dar este deosebit de vulnerabilă deoarece presupune că Luca a creat dezordine în aranjamentul relativ ordonat în care apare materialul „Q” în Evanghelia după Matei, fără să dea nici un motiv plauzibil pentru lucrul acesta.

Presupunerea că materialul „Q” a fost derivat de Matei şi Luca dintr-o sursă comună ridică mai puţine dificultăţi decât orice altă alternativă propusă.

Când încercăm să reconstruim această presupusă sursă comună trebuie să ne ferim de ideea că am putea face lucrul acesta într-o formă completă. Totuşi, ceea ce putem reconstitui din acest material ne aduce aminte de tiparul general al cărţilor profetice din VT. Aceste cărţi conţin în general o relatare a chemării profetului, o prezentare a primelor profeţii într-un cadru narativ, dar nu menţionează moartea profetului. Prin urmare, materialul „Q” pare să fi provenit dintr-o compilare care a început cu relatarea botezului lui Isus de către Ioan şi a ispitirilor din pustie; acestea constituie preludiul la lucrarea Sa, şi este urmată de un grup de afirmaţii ale Sale plasate într-un cadru narativ foarte sumar; nu există nici o urmă că ar fi conţinut relatarea patimilor. Există patru grupe principale de învăţături care pot fi intitulate: (i) Isus şi Ioan Botezătorul; (ii) Isus şi ucenicii Săi; (iii) Isus şi oponenţii Săi; (iv) Isus şi viitorul.

Întrucât singurul nostru mijloc de reconstituire a acestei surse este furnizat de materialul specific lui Marcu şi comun pentru Matei şi Luca, nu putem răspunde în mod satisfăcător la întrebarea dacă Marcu a folosit şi el o parte a acestui material. Este probabil că materialul este mai vechi decât Marcu; poate să fi fost folosit pentru catehism în misiunea pentru Neamuri care avea ca bază Antiohia. Faptul că o parte a materialului „Q” în Matei şi Luca este aproape identic, iar în altă parte există diferenţe de limbaj, a fost explicat uneori prin posibilitatea existenţei a două tradiţii distincte în „Q”, dar este mai probabil că materialul „Q” a fost tradus în greacă din aramaică şi că Matei şi Luca au folosit uneori aceeaşi traducere, iar alteori au folosit traduceri diferite, în această privinţă este potrivit să ne amintim afirmaţia lui Papias (apud Eus., EH 3.39) că „Matei a întocmit logia în ebraică (aramaică) şi fiecare a tradus-o cum a putut mai bine”. Logia („oracolele”, „zicerile”) este un termen deosebit de potrivit pentru conţinutul unei asemenea compilaţii pe care am încercat să o identificăm în materialul „Q”.

Celelalte surse care au fost folosite de Matei şi Luca sunt şi mai greu de reconstituit decât „Q”. Matei pare să fi inclus material dintr-o altă culegere de ziceri, paralelă cu „Q”, dar care a fost păstrată în Iudea, nu în Antiohia – culegere care este numită „M”. Luca a inclus o secţiune de material distinct (care se găseşte, în mare între cap. 9 şi 18) şi care este posibil să fi fost obţinut din Cezarea – un material numit „L”. Este îndoielnic că aceste „surse” au fost într-o formă scrisă înainte de a fi fost preluate de evanghelişti. Despre Luca s-a spus ca ar fi amplificat materialul „Q” pe care l-a avut la dispoziţie, folosind informaţii obţinute la Cezarea şi în altă parte, producând astfel versiunea preliminară a Evangheliei sale, numită uneori „Proto-Luca”, în care au fost introduse ulterior secţiuni de material specific lui Marcu. Pentru o evaluare a ipotezei „Proto-Luca”, vezi D. Guthrie, New Testament Introduction, 1970, p. 175-183. În general cercetătorii sunt de acord că Matei a îmbinat sursele sale în timp ce Marcu le-a combinat. Istorisirile naşterii cu care încep evangheliile după Matei şi Luca nu se încadrează în schema generală a criticii sinoptice; în ce priveşte aceste naraţiuni, nu poate fi exclusă folosirea unor documente semitice. Dar trebuie să subliniem faptul că oricât de fascinantă şi instructivă ar fi critica sursei Evangheliei, evangheliile însele sunt mult mai importante decât sursele lor. Este bine să examinăm ce surse puteau fi folosite de evanghelişti; este şi mai bine să examinăm în ce fel au utilizat ei aceste surse. În ultimii ani s-a recunoscut tot mai mult că în studiul Evangheliei critica redactării ocupă un loc la fel de important ca şi critica tradiţiei – aceasta din urmă se ocupă de urmărirea istoriei tradiţiilor pe care le-au primit evangheliştii, iar prima se concentrează asupra contribuţiei evangeliştilor individuali la tratatea şi prezentarea tradiţiilor. Fiecare dintre evangheliile sinoptice este o unitate independentă, nu doar un colaj; fiecare Evanghelie are o imagine proprie despre Isus şi lucrarea Lui şi fiecare are o contribuţie specială la imaginea de ansamblu pe care ne-o dă NT despre Isus.

b. Evanghelia a patra

Evanghelia după Ioan reprezintă o tradiţie (creştină) primitivă care s-a păstrat independent de tradiţia sinoptică, nu numai în memoria ucenicului preaiubit ci şi într-o comunitate creştină vie, comunitatea care probabil a produs mai târziu Odele lui Solomon. Cadrul comun extins pe care îl are Evanghelia după Ioan cu textele de la Qumran şi legăturile dintre structura ei şi citania sinagogii din Palestina, ne-au ajutat în ultima vreme să înţelegem că tradiţia ioanină îşi are rădăcinile în Palestina iudaică, deşi atunci când această Evanghelie a căpătat forma literară la sfârşitul primului secol creştin au fost avute în vedere nevoile unei societăţi mai diversificate din perioada elenistă. Schiţa fixă a propovăduirii apostolice poate fi observată în Evanghelia a patra „la fel de clar ca şi în Evanghelia după Marcu” (C. H. Dodd,The Apostolic Preaching and its Developments, 1950, p. 69). (*IOAN, EVANGHELIA DUPĂ.)

III. Evanghelia în patru scrieri

La scurtă vreme după publicarea celei de-a Patra evanghelii, cele patru evanghelii canonice au început să circule ca şi o colecţie şi au fost păstrate astfel până în zilele noastre. Nu ştim cine le-a pus pentru prima oară laolaltă ca un grup de patru scrieri – atât Efesul cât şi Roma au revendicat lucrul acesta. Scriitorii catolici şi gnostici, deopotrivă, arată nu numai cunoaşterea Evangheliei în patru scrieri ci şi recunoaşterea autorităţii ei. Evanghelia adevărului de Valentin (cca. 140-150 d.Cr.), scoasă recent la lumină alături de scrierile gnostice de la *Chenoboskion, nu a fost concepută ca un supliment sau o înlocuire a celor patru evanghelii canonice, a căror autoritate o recunoaşte; dimpotrivă, este o serie de meditaţii despre „Evanghelia adevărată” care este cuprinsă în cele patru (şi în alte cărţi ale NT). Marcion face excepţie când respinge evangheliile după Matei, Marcu şi Ioan şi când proclamă că singura Evanghelie (euangelion) autentică este cea după Luca (editată de el însuşi). Documentele reacţiei anti-marcionite (de ex. prologul anti-marcionit la evanghelii şi, mai târziu, Canonul Muratorian) nu prezintă Evanghelia în patru scrieri ca pe un lucru nou, ci reafirma autoritatea ei ca răspuns la criticile lui Marcion.

În jumătatea de secol care a urmat după anul 95 d.Cr. Theodor Lahn a putut găsi numai patru citate din evanghelii în scrierile creştine care s-au păstrat şi acestea nu provin din cele patru evanghelii canonice. Afirmaţia că „memoriile apostolilor”, despre care Iustin spune că erau citite în biserică alături de scrierile profeţilor, erau de fapt cele patru evanghelii are un caracter destul de probabil prin faptul că urmele de material evanghelic în lucrările lui, care puteau proveni din Evanghelia lui Petru sau Evanghelia lui Toma sunt foarte reduse comparativ cu urmele din cele patru evanghelii canonice.

Situaţia devine mai clară când ajungem la Tatian, ucenicul lui Iustin, a cărui armonie a evangheliilor sau Diatessaron (alcătuită în cca. 170 d.Cr.) a rămas multă vreme ediţia favorită (dacă nu chiar ediţia „autorizată”) a evangheliilor din biserica asiriană. Afară de un fragment mic dintr-o ediţie greacă a Diatessaron-ului descoperită la Dura-Europos, pe Eufrat, şi publicată în 1935, cunoştinţele noastre despre această lucrare au fost indirecte, până recent, ele fiind bazate pe traduceri (dintre care unele erau din surse secundare sau terţiare) din textul sirian. Dar în 1957 a fost identificat într-un pergament din colecţia A. Chester Beatty o porţiune considerabilă a comentariului original al lui Ephraem la Diatessaron (comentariu scris pe la jumătatea secolului al 4-lea); acest text a fost editat cu o traducere latină făcută de L. Leloir în 1963 şi aruncă multă lumină asupra istoriei vechi a Diatessaron-ului.

Tatian a început compilarea sa cu Ioan 1:1-5 şi probabil că a încheiat-o cu Ioan 21:25. Cele patru evanghelii i-au furnizat materialul pentru armonia sa; inserarea unor materiale extra-canonice poate fi observată uneori (probabil din Evanghelia după Evrei), dar nu afectează adevărul fundamental, după cum acesta nu este afectat nici de modificările ocazionale ale unor exprimări din evanghelii pentru a reflecta concepţia encratică a lui Tatian. (*CANONUL NOULUI TESTAMENT.)

Supremaţia celor patru evanghelii pe care o atestă lucrarea lui Tatian este confirmată cam un deceniu mai târziu de Irenaeus. El a considerat caracterul împătrit al Evangheliei ca pe un fapt acceptat cu privire la creştinism, la fel de axiomatic ca şi cele patru colţuri ale pământului sau cele patru vânturi ale cerului (Adv. Haer. 3. 11. 8). Contemporanul său, Clement din Alexandria, are grijă să facă distincţie între „cele patru evanghelii care ne-au fost transmise” şi scrierile necanonice din care se inspira uneori, cum este Evanghelia egiptenilor (Miscellanies 3. 13). Tertullian nici măcar nu se inspiră din asemenea scrieri necanonice, limitâdu-se la cele patru evanghelii canonice, cărora le acordă o autoritate unică deoarece autorii lor au fost fie apostoli, fie oameni având legături strânse cu apostolii. (La fel ca şi alţi creştini apuseni, el aranjează cele patru evanghelii în aşa fel în cât cele două evanghelii „apostolice”, Matei şi Ioan, să preceadă Luca şi Marcu.) Origen (cca. 230 d.Cr.) rezumă atitudinea generală înrădăcinată de mult atunci când vorbeşte despre „cele patru evanghelii, singurele cărţi care nu sunt contestate în Biserica lui Dumnezeu de sub tot cerul” (Commentary on Matthew în Eus., EH 6. 25. 4). (La fel ca şi Irenaeus, Origen le aranjează în ordinea cu care suntem noi familiari.)

Toate cele patru evanghelii sunt anonime, în sensul că nici una dintre ele nu include numele autorului. Prima referire la Marcu şi Matei ca evanghelişti o găsim în scrierile lui Papias, episcop de Hierapolis în Frigia, în prima jumătate a secolului al 2-lea. Afirmaţia lui, bazată pe autoritatea „bătrânului”, că „Marcu, traducătorul lui Petru, a scris întocmai toate cuvintele şi faptele Domnului pe care le-a menţionat el (Petru), dar nu în ordine…”, este fără îndoială o referire la Evanghelia a doua pe care o avem noi. Afirmaţia lui despre modul în care a fost alcătuită logia lui Matei (citată mai sus, în secţiunea II.) este mai problematică şi continuă să fie controversată, fie că se referă la prima Evanghelie a noastră, fie că se referă la o colecţie a zicerilor (cuvintelor) lui Isus (aşa cum s-a sugerat în acest articol), fie că se referă la un şir de profeţii mesianice, sau la altceva. Cele mai vechi referiri explicite la Luca şi Ioan ca evanghelişti ne parvin din prologul anti-marcionit la evanghelii (care se bazează într-o oarecare măsură pe o lucrare pierdută a lui Papias) şi din scrierile lui Irenaeus. Irenaeus a rezumat în felul următor explicaţia pe care a primit-o: „Matei a scris o Evanghelie pentru evrei, în limba lor, în timp ce Pavel şi Petru predicau la Roma şi întemeiau biserica de acolo. După plecarea lor, Marcu, ucenicul şi traducătorul lui Petru, ne-a lăsat de asemenea în scris esenţa propovăduirii lui Petru. Luca, însoţitorul lui Pavel, a scris într-o carte Evanghelia proclamată de acel apostol. Apoi Ioan, ucenicul Domnului, care s-a aplecat pe pieptul Lui, a publicat şi el Evanghelia sa în timp ce se afla la Efes în Asia” (Adv. Haer. 3.1.1).

Fără să aprobăm tot ce spune Irenaeus, putem fi de total de cord că în evangheliile canonice avem mărturia apostolilor despre revelaţia mântuitoare a lui Dumnezeu în Cristos, păstrată în patru scrieri. (Vezi articole despre cele patru evanghelii.)

BIBLIOGRAFIE. 1933 Aland şi alţii, Studia Evangelica, 1959; C. H. Dodd, The Apostolic Preaching and its Developments, 1936; idem, History and the Gospel, 1938; W. R. Farmer, The Synoptic Problem , 1976; T. W. Manson, The Sayings of Jesus, 1949; idem, Studies in the Gospels and Epistles, 1961; D. E. Nineham (ed.), Studies in the Gospels, 1955; B. Orchard şi T. R. W. Longstaff (ed.), J. J. Griesbach: Synoptic and Text-critical Studies, 1978; N. Perrin, Rediscovering the Teaching of the Evangelists, 1968; J. H. Ropes, The Synoptic Gospels, 1934; W. Sanday, The Gospels in the Second Century, 1876; B. de Solages, A Greek Synopsis of the Gospels, 1959; V. H. Stanton, The Gospels as Historical Documents, 3 vol., 1903-20; B. H. Streeter, The Four Gospels, 1924; V. Taylor, The Gospels, 1960; idem, The Formation of the Gospel Tradition, 1933.

F.F.B.

EVANGHELIST. Cuvântul tradus în NT „evanghelist” este un substantiv derivat de la verbuleuangelizomai, „a anunţa veşti” şi este redat de obicei în traduceri prin „a predica Evanghelia”. (Termenul din NT se aseamănă cu termenul ebr. (mebasser, mebasseret), în Isaia 40:9; 52:7). Verbul este întâlnit foarte frecvent în NT şi este aplicat lui Dumnezeu (Galateni 3:8), Domnului nostru (Luca 20:1) şi membrilor de rând ai Bisericii (Faptele Apostolilor 8:4), cât şi apostolilor aflaţi în călătorii misionare. Substantivul „evanghelist” apare numai de trei ori în NT. Timotei (2 Timotei 4:5) este îndemnat de Pavel să facă lucrul unui evanghelist; cu alte cuvinte, să facă cunoscute adevărurile Evangheliei. Timotei l-a însoţit pe apostol în călătoriile sale misionare, dar din îndemnurile adresate în cele două scrisori este clar că atunci când i-a scris Pavel lucrarea lui era în mare măsură locală şi pastorală. Faptul că el este îndemnat să facă lucrarea unui evanghelist arată că un evanghelist poate fi în acelaşi timp păstor şi învăţător.

În Faptele Apostolilor 21:8 Filip este descris ca „evanghelistul”. Filip fusese ales ca unul dintre cei Şapte din Faptele Apostolilor 6, iar după persecutarea lui Ştefan el a avut un rol proeminent în propovăduirea Evangheliei în părţile neevanghelizate (de ex. Faptele Apostolilor 8:5, 12, 35, 40). Deşi era evanghelist, el nu a fost inclus în rândul apostolilor (Faptele Apostolilor 8:14). O distincţie similară este făcută între Timotei şi apostoli în 2 Corinteni 1:1 şi Coloseni 1:1. Se va vedea că, deşi apostolii erau evanghelişti, nu toţi evangheliştii erau apostoli. Această distincţie este confirmată în Efeseni 4:11, unde slujba de „evanghelist” este menţionată după „apostol” şi „prooroc”, dar înainte de „păstor” şi „învăţător”. Din acest pasaj reiese clar că darul de evanghelist era un dar distinct în biserica creştină; şi deşi toţi creştinii îndeplineau această slujbă sacră, după cum se ivea prilejul, erau unii oameni chemaţi şi înzestraţi în mod special de Duhul Sfânt pentru această lucrare.

Mai târziu în istoria Bisericii termenul „evanghelist” a fost folosit pentru a indica scriitorul uneia dintre cele patru evanghelii.

BIBLIOGRAFIE. 115 Coenen, NIDNTT 2, p. 107-115.

D.B.K.

dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/evanghelist.html

EVANGHELIA DUPĂ IOAN

download - Copie

EVANGHELIA DUPĂ IOAN

Schiţa conţinutului

Revelaţia lui Isus către lume, 1:1-12:50

(i) Prologul (1:1-18).

(ii) Manifestarea lui Isus (1:19-2:11).

(iii) Mesajul nou (2:12-4:54).

(iv) Isus, Fiul lui Dumnezeu (5:1-47).

(v) Pâinea vieţii (6:1-71).

(vi) Conflictul cu iudeii (7:1-8:59).

(vii) Lumina lumii (9:1-41).

(viii) Păstorul cel bun (10:1-42).

(ix) Învierea şi viaţa (11:1-57).

(x) Umbra crucii (12:1-36a).

(xi) Epilog (12:36b-50).

Revelaţia lui Isus către ucenicii Săi, 13:1-17:26

(i) Cina Domnului (13:1-30)

(ii) Cuvântări de rămas bun (13:31-16:33).

(iii) Rugăciunea lui Isus pentru ucenici (17:1-26).

Glorificarea lui Isus, 18:1-21:25

(i) Patimile lui Isus (18:1-19:42).

(ii) Învierea lui Isus (20:1-31).

(iii) Însărcinarea ucenicilor (21:1-25).

Scopul

Un enunţ clar al scopului lui Ioan este dat în Ioan 20:30 ş.urm. (Vezi W. C. van Unnik, TU 73, 1959, p. 382-411.) Ioan a efectuat o selecţie dintr-un număr mare de „semne” şi scopul său în relatarea aceasta a fost să-i aducă pe cititori la credinţa că Isus este Cristosul (adică, Mesia) şi Fiul lui Dumnezeu, iar în felul acesta să-i aducă să primească viaţa veşnică.

Din această afirmaţie putem trage anumite concluzii care sunt atestate pe larg de conţinutul Evangheliei. În primul rând, scrierea este în esenţă un document evanghelistic. În al doilea rând, metoda explicită constă în prezentarea lucrărilor şi cuvintelor lui Isus în aşa fel încât acestea să arate natura persoanei Sale. În al treilea rând, descrierea acestei persoane ca Mesia sugerează că autorul s-a gândit probabil la cititori evrei. Totuşi, întrucât se pare că Ioan a scris pentru cititori din afara Palestinei care nu cunoşteau toate obiceiurile evreieşti, ipoteza că el a scris în special pentru evreii din Diaspora şi pentru prozeliţii din sinagogile elenistice este o ipoteză plauzibilă. (Vezi J. A. T. Robinson, Twelve NT Studies, 1962, p. 107-125.) Faptul acesta nu exclude din sfera sa pe cititorii ne-evrei, deşi este puţin probabil ca Evanghelia să fi fost scrisă în primul rând pentru a-i converti pe ne-evreii interesaţi (vezi C. H. Dodd, The Interpretation of the Fourth Gospel, 1953).

Acest scop principal nu exclude alte scopuri subordonate. Astfel, Ioan accentuează în mod conştient aspectele care contrazic părerile greşite sau antagoniste despre Isus, păreri susţinute de evreii din zilele sale. Se poate să fie şi o încercare de a corecta venerarea prea zeloasă a lui Ioan Botezătorul. În al doilea rând, în special în 13-17, Ioan se adresează creştinilor şi le dă învăţături cu privire la viaţa în biserică. Dar ideea că scopul principal al lui Ioan a fost să corecteze concepţia escatologică a bisericii (cum susţine C. K. Barrett) nu poate fi dovedită, deşi aceasta nu înseamnă că am nega faptul că Evanghelia conţine învăţături escatologice. În al treilea rând, se susţine adesea că Ioan a scris pentru a da o replică gnosticismului. Această părere poate să dobândească oarecare plauzibilitate datorită scopului Epistolei 1 Ioan, dar nu este atât de evidentă cum se presupune uneori; totuşi, nu încape îndoială că Ioan a fost conştient de pericolul gnosticismului atunci când a scris, iar Evanghelia sa este o armă excelentă împotriva acestui curent filozofic.

III. Structura şi conţinutul teologic

Structura istorică

Privită ca lucrare istorică, Evanghelia după Ioan este selectivă. Începe cu întruparea Cuvântului preexistent al lui Dumnezeu în Isus (1:1-18) şi după aceea trece direct la zilele de început ale lucrării lui Isus – botezul Lui de către Ioan, chemarea primilor ucenici (1:19-51) şi întoarcerea Sa de la Iordan în Galilea (1:43). Dar scena activităţii Sale nu este limitată în principal la Galilea, ca în naraţiunile sinoptice. Numai câteva dintre incidentele relatate au loc acolo (1:43-2:12; 4:43-54; 6:1-7:9). Într-o împrejurare scena este Samaria (4:1-42), dar cel mai adesea scena este Ierusalimul, de obicei pe vremea unor sărbători evreieşti (2:13; 5:1; 6:4; 7:2; 10:22; 11:55; vezi A. Guilding, The Fourth Gospel and Jewish Worship, 1960. Ultimul dintre aceste incidente este învierea lui Lazăr, care i-a determinat pe liderii evrei să hotărască să-L elimine pe Isus (11:45 ş.urm.), deşi, la fel ca în evangheliile sinoptice, duşmănia lor era în creştere de mai multă vreme (de ex. 7:1). De aici încolo naraţiunea urmează cursul familiar din evangheliile sinoptice – ungerea din Betania (12:1-11), intrarea triumfală (12:12-19), Cina Domnului (13), descrisă fără nici o referire la aspectele ei sacramentale, arestarea (18:1-12), judecata lui Isus şi lepădarea lui Petru (18:13-19:16), răstignirea şi învierea (20-21). Totuşi, în această secţiune există mult material care nu este găsit în evangheliile sinoptice, în special ultimele cuvântări şi rugăciunea (14-16; 17), detaliile judecăţii înaintea lui Pilat (18:28-19:16) şi arătările după înviere.

Nu este nevoie să punem la îndoială faptul că această schiţă istorică ar corespunde în linii mari cu ordinea reală a evenimentelor, deşi trebuie să ţinem cont că Ioan a relatat numai câteva incidente şi le-a aranjat din perspectiva prezentării lui Isus ca Mesia.

Conţinutul teologic

(i) Evanghelia după Ioan ca revelaţie. Schiţa istorică de mai sus este vehicolul pentru prezentarea teologică a lui Isus. Scopul lui Ioan este să reveleze gloria lui Isus ca Fiu al lui Dumnezeu, în calitate de Fiu preexistent El a fost părtaş la gloria Tatălui (17-5, 24), iar în viaţa Lui pământească gloria Sa a fost demonstrată lumii – sau mai degrabă, celor care au avut ochii ca să o vadă (1:14) – prin seria de semne pe care le-a făcut (2:11). Totuşi, în aceste semne Isus nu a căutat propria Sa glorie, ci gloria Tatălui (5:41; 7:18). Revelaţia lui Isus către lume este tema capitolelor 1-12, care se încheie cu un pasaj rezumativ şi cu o schimbare clară a temei (12:36b-50). Întrucât lumea, în general, nu a crezut în El (12:37), Isus S-a întors spre ucenicii Săi şi în cap. 13-17 avem o revelaţie a gloriei Sale către ucenici, arătată în slujirea umilă şi ucenicii au fost chemaţi şi ei la o viaţă în care Dumnezeu să fie glorificat (15:8; 21:19). Aici îşi găseşte exprimarea şi o temă care a fost sugerată anterior, anume, faptul că Isus este glorificat în mod suprem în patimile şi moartea Sa. Astfel, a treia secţiune a Evangheliei (cap. 18-21) ne arată că a sosit ceasul în care Isus este glorificat ca Fiul lui Dumnezeu şi în care El îl glorifică pe Dumnezeu.

În acelaşi timp Evanghelia poate fi privită ca o revelaţie a adevărului (1:14, 17). Lumea este caracterizată în Evanghelie prin greşeală, imperfecţiune şi păcat, deoarece a pierdut contactul cu Dumnezeu, care este Cel adevărat (7:28); Isus aduce lumii adevărul lui Dumnezeu (18:37). El însuşi este întruparea adevărului (14:6) şi va fi succedat de Duhul adevărului (14:17). El îi conduce pe oameni la o închinare adevărată înaintea lui Dumnezeu (4:23 ş.urm.) şi îi eliberează de greşelile diavolului (8:44) prin cunoaşterea adevărului (8:32). În contrast cu satisfacţiile goale ale lumii, El aduce pâine adevărată şi reală pentru sufletele oamenilor (6:32, 55).

(ii) Semne şi mărturii. Sunt două modalităţi în care această revelaţie le este prezentată oamenilor. Mai întâi, sunt semnele sau lucrările pe care le-a făcut Isus, dintre care şapte (dacă excludem învierea) sunt relatate pe larg. Ele sunt semne nu numai pentru că sunt dovezi ale unor puteri miraculoase şi supranaturale (4:48) ci şi pentru că prin caracterul lor ele arată că autorul lor este trimis de Dumnezeu (9:16) ca Mesia şi Fiul lui Dumnezeu (3:2; 6:14; 7:31); astfel, ele autentifică persoana Lui pentru cei care au ochi ca să vadă (2:23; 12:37).

De obicei aceste semne constituie baza pentru o cuvântare sau un dialog în care este arătată semnificaţia lor spirituală. Există de asemenea ceva ce am putea numi o altă serie de semne în cuvinte. De şapte ori (6:35; 8:12; 10:7, 11; 11:25; 14:6; 15:1; la care poate că am putea adăuga 8:24) Isus spune: „Eu sunt…” O serie de concepte – care existau deja în limbajul religios curent – sunt preluate de Isus şi folosite pentru a exprima cine este El şi ce a venit să facă. Un lucru deosebit de semnificativ este faptul că folosirea acestor declaraţii „Eu sunt” constituie o revendicare voalată divinităţii.

În al doilea rând, gloria lui Isus este atestată de martori. Isus Însuşi a venit să depună mărturie despre adevăr (18:37), iar despre El au depus mărturie Ioan Botezătorul, femeia din Samaria, mulţimea care a văzut semnele făcute de El (12:17), ucenicii (15:27), martorul de la cruce (19:35) şi evanghelistul însuşi (21:24). Mărturii sunt aduse de asemenea de Scripturi (5:39), de Tatăl (5:37) şi de semnele făcute de Isus (10:25). Aceste mărturii au fost menite să-i conducă pe oameni la credinţă (4:39; 5:34).

(iii) Persoana lui Isus. Aceste semne şi mărturii sunt menite să arate că Isus este în primul rând Fiul lui Dumnezeu care le oferă oamenilor viaţă. Încă de la începutul Evangheliei se afirmă că El este Cuvântul (*LOGOS) lui Dumnezeu (1:14, 17). Deşi acest termen specific nu este repetat în Evanghelia după Ioan, este clar că restul Evangheliei este o expunere şi o justificare a doctrinei despre Cuvântul făcut trup. Folosirea termenului „Cuvântul” este o alegere deosebit de fericită, deoarece în felul acesta Ioan s-a putut adresa întâi evreilor care făcuseră deja câţiva paşi în direcţia considerării Cuvântului creator al lui Dumnezeu (Psalmul 33:6) ca fiind o fiinţă separată de Dumnezeu (vezi descrierea figurată a înţelepciunii în Proverbe 8:22 ş.urm.), s-a mai putut adresa creştinilor care propovăduiau Cuvântul lui Dumnezeu şi care îl identificau practic cu Isus (vezi Coloseni 4:3 şi Efeseni 6:19), precum şi păgânilor educaţi care considerau Cuvântul ca principiul ordinii şi raţiunii în univers (stoicismul popular). Dar ceea ce spune Ioan merge mult mai departe decât tot ce sa spus anterior.

În a doilea rând, Isus este Mesia din familia lui David, care era aşteptat de evrei (7:42). De fapt, marea întrebare a evreilor a fost dacă acest Isus era Mesia (7:26 ş.urm.; 10:24) şi mărturia ucenicilor este tocmai că El este Mesia (1:41; 4:29; 11:27; 20:31).

În al treilea rând, El este Fiul omului. Acest termen este cheia pentru felul în care Isus S-a privit pe Sine în evangheliile sinoptice, unde termenul este asociat cu trei idei: „tăinuirea” Mesianităţii Lui, necesitatea suferinţei Lui şi funcţia lui de Judecător la parousia Sa (a doua venire). Aceste idei sunt latente în Ioan (vezi 12:34; 3:14; 5:27), dar accentul cade pe două idei: că Fiul omului a fost trimis din cer ca să-L reveleze pe Dumnezeu şi ca să fie Mântuitorul oamenilor (3:13; 9:35) şi că El este glorificat prin „înălţarea” Lui ca să moară (12:23-34).

În al patrulea rând, El este Fiul lui Dumnezeu. Probabil că acesta este cel mai important titlu al lui Isus în Evanghelia după Ioan. Întrucât miezul Evangheliei este că Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său ca Mântuitor (3:16), scopul lui Ioan este să-l conducă pe cititor ca să accepte afirmaţia lui Isus (19:7) şi să facă aceeaşi mărturisire ca şi ucenicii (1:34, 49; 11:27), că Isus este Fiul lui Dumnezeu. În calitate de Fiu, El Îl revelează pe Tatăl (1:18) şi este părtaş împreună cu Tatăl la darea vieţii şi la judecată (5:19-29). Prin credinţa în El oamenii primesc mântuire (3:36) şi libertate (8:36).

În al cincilea rând, a spune că Isus este Fiul lui Dumnezeu înseamnă a-I atribui dumnezeire deplină. Astfel, Cel care la început este descris ca şi Cuvântul lui Dumnezeu este El ÎnsuşiDumnezeu (1:1) şi este proclamat Domn şi Dumnezeu de către oameni pe pământ (20:28, afirmaţie care reprezintă punctul culminant al Evangheliei; vezi de asemenea 1:18).

(iv) Lucrarea lui Isus. Un alt set de titluri exprimă ce a venit să facă Isus pentru oameni şi ce le oferă El. Acestea sunt rezumate în 14:6, unde Isus declară că El este calea, adevărul şi viaţa. Ultimul dintre aceste cuvinte, viaţa, este Cuvântul favorit al lui Ioan în sensul de „mântuire”. Lumea oamenilor este într-o stare de moarte (5:24 ş.urm.) şi este destinată să fie judecată (3:18,36). Ceea ce le oferă Isus oamenilor este viaţa, definită de Ioan ca şi cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lui Isus Cristos (17:3). Astfel, Isus Însuşi poate fi numit „viaţa” (1:4; 11:25; 14:6), Dătătorul „apei vii” (adică, apa care dă viaţă, 4:14) şi pâinea vieţii (6:33 ş.urm.). A-L primi pe Isus prin credinţa în El (3:36; 6:29) înseamnă a primi pâinea vieţii, iar a mânca trupul Lui şi a bea sângele lui Isus (o expresie în care mulţi cercetători văd o aluzie la Cina Domnului) înseamnă a te împărtăşi din viaţa veşnică (6:54).

Acelaşi adevăr este prezentat prin descrierea lui Isus ca lumina lumii (8:12), în special în cap. 9. Starea oamenilor este descrisă ca orbire (9:39-41) sau întuneric (3:19; 12:46) iar Isus este cel care vindecă orbirea şi care dă lumină celor ce umblă în întuneric. El este descris de asemenea ca şi calea către Dumnezeu (14:1-7). La această idee se face aluzie în 10:9, unde El este uşa staulului, dar aici vine în prim plan o altă idee – Isus este Păstorul cel bun care îşi dă viaţa pentru oile Sale şi care le adună în staul. În această descriere sunt conţinute trei idei vitale. Mai întâi, Isus este adevărata împlinire a promisiunii din VT că Dumnezeu va trimite un Păstor pentru poporul Său. (Observaţi că „viaţa” şi „lumina” sunt descrieri evreieşti ale Legii care îşi găseşte împlinirea în Isus.) În al doilea rând, moartea Lui nu se datorează doar opoziţiei duşmanilor Săi, ci este o moarte mântuitoare pentru oameni (10:11), o moarte prin care ei sunt atraşi la Dumnezeu (12:32). Numai printr-o moarte jertfitoare poate fi îndepărtat păcatul (1:29) şi numai aşa i se poate da viaţă lumii (6:51b). În al treilea rând, imaginea turmei introduce ideea de biserică.

(v) Viaţa nouă. Isus este zugrăvit ca şi Mântuitorul lumii (4:42). În prezenţa Lui oamenii sunt confruntaţi cu momentul decisiv în care ei fie că-L acceptă şi trec de la moarte la viaţă (5:24), fie că rămân în întuneric până în ziua judecăţii (12:46- 48).

O asemenea acceptare a lui Isus are loc atunci când Tatăl îi atrage pe oameni la Fiul Său (6:44). Prin lucrarea Duhului lui Dumnezeu, a cărui lucrare depăşeşte priceperea umană, are loc o schimbare radicală cunoscută ca naşterea din nou (3:1-21), prin care un om devine un fiu al lui Dumnezeu (1:12).

Din perspectiva umană, această schimbare este produsul credinţei, care este centrată în Fiul lui Dumnezeu, înălţat pe cruce ca să mântuie lumea (3:14-18). Trebuie făcută distincţia între două feluri de credinţă – acceptarea intelectuală a afirmaţiilor lui Isus (11:42; 8:24; 11:27; 20:31), care nu este suficientă în sine, şi predarea totală în mâna Lui (3:16; 4:42; 9:35-38; 14:1).

O asemenea credinţă este strâns legată de cunoaştere. În timp ce oamenii de rând nu au o cunoaştere adevărată a lui Dumnezeu (1:10; 16:3), prin cunoaşterea lui Isus oamenii îl pot cunoaşte pe Tatăl (8:19; 14:7). Conţinutul acestei cunoaşteri nu este enunţat explicit de Ioan; aici nu este vorba de revelaţii ezoterice caracteristice religiilor misterelor. Singurul indiciu pe care îl avem este că modul în care oamenii Îl cunosc pe Dumnezeu şi sunt cunoscuţi de El este analog cu modul în care Isus îl cunoaşte pe Tatăl şi este cunoscut de El (10:14 ş.urm.).

Trebuie spus totuşi un lucru. Această relaţie nouă este caracterizată prin dragoste. Ucenicii sunt părtaşi la o relaţie de dragoste reciprocă cu Dumnezeu, la fel ca şi aceea care există între Tatăl şi Fiul (3:35; 14:31), deşi trebuie remarcat că dragostea lor este îndreptată spre Fiul şi nu spre Tatăl (14:23; 15:9; 17:26; 21:15-17; cf. 5:42; 1 Ioan 4:20 ş.urm.).

Sunt folosite şi alte expresii pentru a descrie comuniunea dintre ucenici şi Isus. Ni se spune că ei rdmm în El (6:56; 15:4-10) şi că El rămâne în ei (6:56; cf. 14:17). Prepoziţia „în” este importantă şi pentru descrierea relaţiei reciproce prin care Dumnezeu locuieşte în Isus, iar Isus locuieşte în ucenicii Săi (14:20, 23; 17:21, 23, 26).

(vi) Poporul lui Dumnezeu. Deşi cuvântul „biserică” nu este găsit în Evanghelia după Ioan, ideea este prezentă. A fi ucenic înseamnă în mod automat a fi membru al turmei al cărei Păstor este Isus. Isus foloseşte de asemenea ideea de viţă (15:1-8). O viţă nouă înlocuieşte viţa veche (adică, poporul Israel); Isus Însuşi este butucul, iar de la El viaţa curge spre ramuri facilitând rodirea.

Viaţa ucenicilor este caracterizată printr-o dragoste care urmează exemplul lui Isus, care a spălat umil picioarele ucenicilor Săi (13:1-20, 34 ş.urm.). O asemenea dragoste este în contrast cu atitudinea lumii care urăşte şi persecută pe ucenici (15:18-16:4, 32 ş.urm.), iar rezultatul este că biserica dă dovadă de unitatea pentru care S-a rugat Isus în cap. 17.

Dar biserica nu este o societate închisă; alţi oameni pot ajunge la credinţă prin cuvântul ucenicilor (17:20). Faptul acesta este confirmat în cap. 21, unde este dezvoltată ideea de misiune sau trimitere (20:21). Cei 153 de peşti sunt un simbol al vestirii Evangheliei la toţi oamenii, iar însărcinarea de Păstor bun este transmisă de învăţător ucenicilor Săi.

(vii) Escatologic. Isus priveşte în viitor la viaţa care va continua în biserică după glorificarea Sa (14:12). În anticiparea celei de-a doua veniri a Sale, El promite că va veni la biserică (14:18) în persoana Duhului Duhul vine la ucenici ca indivizi (7:37-39) şi la biserică (14:16 ş.urm., 26; 15:26; 16:7-11, 13-15) şi funcţia Lui este că ia locul lui Isus (ca un „alt Mangâietor Sfătuitor”) şi să-L glorifice.

Se poate spune că în Evanghelia după Ioan viitorul este „realizat” în prezent; Isus vine iarăşi la ucenicii Săi prin Duhul Său; ei sunt deja părtaşi la viaţa eternă, iar judecata are deja loc. Totuşi, ar fi greşit să conchidem că în Evanghelia după Ioan activitatea viitoare a lui Dumnezeu este înlocuită de activitatea Lui prezentă. Evanghelia proclamă la fel ca şi restul NT venirea viitoare a lui Isus (14:3; 21:23) şi judecata viitoare a tuturor oamenilor (5:25-29).

Probleme textuale şi critica sursei

Două pasaje găsite în AV (şi în trad. românească) în Evanghelia după Ioan nu fac parte din textul original şi au fost trecute în paranteză în traducerile moderne. Acestea sunt Pericope de Adulteria (7:53-8:11), o întâmplare autentică despre Isus care a fost păstrată în afara evangheliilor sinoptice şi care şi-a croit drum în anumite MS. târzii ale Evangheliei după Ioan, şi explicaţia despre tulburarea apei (5:3b-4), care este omisă în cele mai bune MS.

O problemă specială este ridicată de cap. 21. În timp ce E. C. Hoskyns susţine că a fost o parte integrantă a Evangheliei originale, majoritatea cercetătorilor cred, fie că a fost o adăugire făcută de autor mai târziu (idee mai puţin probabilă), fie că a fost adăugată de altcineva. Argumentul principal este că 20:31 pare să fie concluzia cărţii; unii cercetători consideră că există diferenţe stilistice între cap. 21 şi cap. 1-20, dar după părerea lui C. K. Barrett acestea nu sunt decisive în sine.

Unii cercetători (de ex. R. Bultmann) cred că ordinea prezentă a materialului din Evanghelia după Ioan nu este aceea dată de autor, ci a fost alterată considerabil, probabil prin faptul că foile de papirus au fost combinate într-o ordine greşită. Totuşi, nu există dovezi textuale în sprijinul acestei idei, deşi fenomenul nu este necunoscut în literatura antică. Este clar că variaţiile în ordinea textului găsite în cap. 18 în anumite ms. sunt modificări ulterioare şi Tatian (cca. 170), care a făcut anumite modificări ale ordinii atunci când a combinat evangheliile într-o singură naraţiune, nu vine în sprijinul reconstituirilor moderne. Majoritatea comentatorilor recenţi consideră că Evanghelia are sens aşa cum este.

Au fost făcute încercări, cele mai ample de către R. Bultmann, de a urmări folosirea surselor scrise şi activitatea editorială în Evanghelia după Ioan. Deşi folosirea unor asemenea surse este probabilă, există un acord insuficient cu privire la amploarea lor. Este probabil că Evanghelia a trecut prin câteva etape de compunere şi lucrul acesta face ca analiza să fie extrem de dificilă.

Cadrul de idei

După o perioadă în care Evanghelia după Ioan a fost privită ca o carte elenistă, cele mai apropiate paralele ale sale fiind găsite în iudaismul elenizat, în religiile misterelor şi chiar în filozofia greacă. În prezent este redescoperit cadrul Evangheliei care este în esenţă iudaic.

Multe dovezi au fost găsite în tradiţiile aramaice care stau la baza evangheliilor sinoptice şi a Evangheliei după Ioan (M. Black, An Aramaic Approach to the Gospels and Acts, 1967). La baza Evangheliei după Ioan s-ar putea afla o colecţie aramaică de afirmaţii (ale lui Isus), aramaică fiind limba maternă a lui Isus. În Evanghelia după Ioan ideile sunt exprimate adesea cu ajutorul juxtapunerii sau a paralelismului care sunt specifice literaturii semitice. Toate indicaţiile sunt că Evanghelia după Ioan are un cadru lingvistic aramaic, deşi teoria că a fost scrisă original în aramaică este neconvingătoare.

Aceasta înseamnă că este probabil ca ideile din Evanghelia după Ioan să fie iudaice, aşa cum stau de fapt lucrurile. Deşi există relativ puţine citate, majoritatea ideilor cheie din Evanghelia după Ioan au fost luate din VT (de ex. cuvântul, lumina, păstorul, Duhul, pâinea, viţa, dragostea, mărturia) şi Isus este zugrăvit ca împlinirea VT.

Pot fi găsite şi paralele cu gândirea iudaică contemporane, în special cu iudaismul rabinic ortodox şi este normal ca Isus şi urmaşii Săi să fi fost de acord cu cercetătorii VT din vremea lor şi să fi fost influenţaţi de ei – atât pozitiv cât şi negativ (cf. Ioan 5:39; 7:42). Întrucât iudaismul din Palestina a fost supus influenţelor elenistice timp de aproape două secole, nu este necesar să căutăm o altă sursă de influenţă asupra lui Ioan. Gradul de asemănare dintre ideile din Evanghelia după Ioan şi din scrierile lui Filon din Alexandria a fost estimat în moduri diferite.

Textele iudaice secrate de la Qumran ne ajută de asemenea să completăm cadrul Evangheliei după Ioan, deşi importanţa lor pentru înţelegerea NT tinde să fie exagerată. De obicei este atrasă atenţia asupra dualismului dintre lumină şi întuneric şi asupra speranţelor mesianice găsite în aceste texte, dar rădăcinile acestor idei se află în VT şi este puţin probabil că este necesar să fie postulată o influenţă directă de la Qumran asupra lui Ioan. (Vezi F. M. Braun, RB 62, 1955, p. 5-44; J. H. Charlesworth (ed.), John and Qumran, 1972.)

Alte influenţe formative posibile sunt discutate în detaliu de C. H. Dodd. El respinge pe bună dreptate mandaismul, un sincretism păgân-creştin ale cărui scrieri au apărut mult mai târziu decât Evanghelia după Ioan. Totuşi, el acordă o atenţie considerabilă religiei eleniste a misterelor, descrisă în special în Corpus Hermeticum (*LITERATURA ERMETICĂ); o serie de tratate care, în forma lor prezentă, probabil că provin din Egipt, din secolul al 3-lea. Deşi acestea conţin paralele de idei interesante care demonstrează că Evanghelia după Ioan ar fi putut fi înţeleasă şi de păgâni, nu numai de evrei, este puţin probabil să existe o afiliere strânsă de idei. (Cf. G. D. Kilpatrick în Studies in the Fourth Gospel, ed. F. L. Cross, 1957.)

În secolul al 2-lea a existat un *gnosticism creştin dezvoltat şi trebuie să credem că în secolul 1 a existat o formă oarecare de „pre-gnosticism”, reflectat în polemica din Coloseni şi 1 Ioan. Teoria că Ioan a fost influenţat de ereticii gnostici cărora li se împotriveşte (cf. II., mai sus) a fost propusă de E. F. Scott (The Fourth Gospel, 1908, p. 86-103); mai recent R. Bultmann şi E. Kasemann au argumentat că în Evanghelia după Ioan Isus este prezentat în termenii miturilor gnostice. Părerea lui C. H. Dodd potrivit căreia creştinismul ioanin este complet diferit de gnosticism, în ciuda unui fond comun (op. cit., p. 114) se potriveşte mult mai bine cu faptele reale.

În cadrul începuturilor scrierile lui Ioan ocupă un loc unic şi reprezintă un fir de gândire independent. Totuşi, învăţătura lor este cea a bisericii creştine în general şi diferenţele faţă de scrierile lui Pavel, de pildă, sunt mai mult diferenţe de formă decât de conţinut. (Cf. A. M. Hunter, The Unity of the New Testament, 1943.)

Dovezi externe

Existenţa Evangheliei după Ioan în Egipt înainte de anul 150 d.Cr. este atestată de Papirusul Ryland 457, cel mai vechi fragment dintr-un manuscris al NT.

Folosirea Evangheliei după Ioan ca o Evanghelie autoritară alături de celelalte trei este atestată de Papirusul Egerton 2, datat de asemenea înainte de anul 150 (C. H. Dodd, New Testament Studies, 1953, p. 12-52). Evanghelia a fost folosită de Tatian în Diatessaron, iar Irenaeus (cca. 180) vorbeşte despre un canon format din patru evanghelii. Este cert ca Evanghelia după Ioan a fost cunoscută şi folosită în cercurile eretice gnostice – de ex. de Ptolomaeus, un ucenic al lui Valentinus, de Evanghelia lui Petru (cca. 150) şi (cu destul de multă certitudine) de autorul Valentinian al Evangheliei Adevărului. Cunoaşterea Evangheliei după Ioan de către alţi scriitori din această perioadă este dificil de atestat. În scrierile lui Ignatius (cca. 115) şi Iustin (cca. 150-160) există urme de limbaj ioanin, dar nu se ştie cu certitudine dacă aceasta indică dependenţa literară.

Tradiţiile cu privire la autorul Evangheliei după Ioan sunt date de Irenaeus, care spune că Ioan, ucenicul Domnului, a scos Evanghelia la Efeseni Această tradiţie este repetată de Clement din Alexandria (cca. 200) şi în prologul anti-marcionit la Evanghelia după Ioan; totuşi, datarea acestuia în secolul al 2-lea este suspectă. Canonul Muratorian (cca. 180-200) dă o legendă potrivit căreia autorul este apostolul Ioan, iar faptul că autorul a fost apostolul Ioan a fost acceptat de Ptolomaeus. Dar Papias, care a avut acces direct la tradiţiile apostolice, păstrează tăcere în această problemă, iar Policarp, care – potrivit lui Irenaeus – a fost un asociat al lui Ioan, citează Epistolele dar nu şi Evanghelia. Nici lucrarea apocrifă Faptele lui Ioan nu spune nimic despre Evanghelie. La începutul secolului al 3-lea a existat oarecare opoziţie faţă de ideea că autorul a fost apostolul Ioan, probabil datorită faptului că Evanghelia a fost folosită de către gnostici.

VII. Autorul

La sfârşitul secolului al 19-lea ideea că apostolul Ioan a scris Evanghelia a Patra a fost larg acceptată pe baza dovezilor externe de mai sus şi pe baza dovezilor interne. Acestea din urmă au fost formulate de B. F. Westcott şi de J. B. Lightfoot (Biblical Essays, 1893, p. 1-198), care au demonstrat ca Evanghelia a fost scrisă de un evreu din Palestina, de un martor ocular la evenimentele relatate, de un apostol şi, în particular, de apostolul Ioan, care este menţionat ca „ucenicul pe care-L iubea Isus”.

Au fost aduse o serie de argumente împotriva acestui raţionament. Mai întâi, este teoria că *Ioan a murit ca martir la o vârstă tânără, dar această teorie este respinsă, pe bună dreptate, de majoritatea cercetătorilor.

În al doilea rând, pretinsele inexactităţi geografice şi istorice ale lui Ioan sunt aduse ca argumente împotriva faptului că autorul ar fi fost un martor ocular. Totuşi, cele mai recente date arheologice au confirmat într-un mod izbitor exactitatea Evangheliei după Ioan (cf. R. D. Porter, TU 73, 1959, p. 329-337). Cu privire la problema istorică, vezi mai jos.

În al treilea rând, se susţine că apostolul Ioan ar fi fost incapabil să scrie o asemenea Evanghelie. El a fost un om fără educaţie – o părere care îşi găseşte singurul temei inadecvat într-o exegeză dubioasă a textului din Faptele Apostolilor 4:13 şi care ignoră analogii cum este aceea cu Bunyan, căldărarul de la Badforn. Ca apostol nu se poate ca el să fi scris o Evanghelie atât de diferită de celelalte trei – o părere care nu ia în considerare scopul special al Evangheliei după Ioan şi faptul că nici o altă Evanghelie nu a fost scrisă direct de un apostol, ca să avem un termen de comparaţie. Ca evreu el nu ar fi putut stăpâni atât de bine ideile elenistice, aşa cum se vede în Evanghelie – vezi, însă, V., mai sus. În fine, nimeni nu ar putea să fie atât de orgolios încât să se numească pe sine „ucenicul pe care-l iubea Isus” – totuşi, acesta este doar un argument subiectiv (cei care îi dau greutate pot pune folosirea titlului pe seama scribului lui Ioan).

În al patrulea rând, cel mai solid argument este reticenţa cu care biserica a acceptat Evanghelia după Ioan. Credibilitatea lui Irenaeus a fost pusă la îndoială (dar cu o justificare incertă) şi s-a observat că oamenii care ar fi de aşteptat să cunoască Evanghelia după Ioan şi să citeze din ea, nu o fac. Împotriva acestei idei trebuie menţionată slăbiciunea generală a argumentelor bazate pe lipsa menţionării (cf. W. F. Howard, The Fourth Gospel in Recent Criticism and Interpretation, 1955, p. 273) şi faptul că dovezile pentru acceptarea şi folosirea celorlalte trei evanghelii sunt aproape la fel de sumare înainte de perioada în care găsim toate cele patru evanghelii acceptate împreună. În fine, suntem în necunoştinţă completă cu privire la împrejurările publicării Evangheliei după Ioan, cu excepţia unei note sumare din 21:24.

Aşadar, putem considera că suntem îndreptăţiţi să dăm la o parte orice teorie care contestă legătura dintre apostolul Ioan şi această Evanghelie. Avem atunci trei posibilităţi. Întâi, se poate ca Ioan însuşi să fi compus Evanghelia cu ajutorul unui secretar. În al doilea rând, se poate ca un ucenic al lui Ioan să fi folosit memoriile lui Ioan sau o tradiţie ioanină ca bază pentru Evanghelie. A treia posibilitate, care este o variantă a celei de-a doua, ar fi că a existat o „şcoală” ioanină, care ar putea fi legată de S Palestinei, şcoală în care a fost dezvoltată teologia caracteristic ioanină şi ai cărei membri au produs scrierile ioanine. Totuşi, este greu să aducem dovezi decisive în favoarea sau împotriva unei asemenea teorii. (O putem compara cu ipoteza lui K. Stendahl despre o „şcoală a lui Matei”, pentru care dovezile sunt de asemenea şubrede.)

Este dificil să alegem între aceste teorii. Dar tradiţia potrivit căreia Ioan a dictat Evanghelia este larg răspândită (cf. R. V. G. Tasker, TNTC, 1960, p. 17-20) şi poartă semnele autenticităţii. Există temeiuri puternice pentru a susţine o asociere strânsă între apostolul Ioan şi scrierea Evangheliei.

(Vezi de asemenea *IOAN, EPISTOLELE LUI.)

VIII. Provenienţa şi data

Tradiţia veche îl leagă pe apostolul Ioan de Asia Mică şi în special de Efeseni O legătură cu Asia Mică este potrivită pentru Ioan 1-3 şi este necesară pentru Apocalipsa; fie că autorul Apocalipsei este evanghelistul, fie că este un asociat al lui, faptul acesta întăreşte cazul în favoarea Asiei.

Totuşi, nu putem ignora alte locuri care au fost sugerate. Aparenta lipsă de cunoaştere a Evangheliei după Ioan în Asia conferă greutate afirmaţiilor că a fost scrisă în Alexandria: Evanghelia după Ioan a fost folosită aici foarte devreme de către gnostici (vezi de asemenea şi papirusurile), climatul de idei (iudaism elenistic) putea fi considerat propice, iar îndepărtarea Alexandriei ar fi putut explica circulaţia înceată a Evangheliei. Totuşi, nu există nici o tradiţie care să-l lege pe Ioan de Alexandria. S-a propus de asemenea Antiohia, dar fără prea mult succes. Unii au asociat Evanghelia după Ioan cu S Palestinei, ţinând seama de cadrul de idei, dar lucrul acesta confirmă numai faptul că autorul a fost un locuitor al Palestinei.

Evanghelia este datată de obicei în anii 90. Această părere este bazată pe presupusa dependenţă a lui Ioan de evangheliile sinoptice (vezi însă IX, mai jos) şi de caracterul post-paulin al teologiei sale. Deşi nu este necesar să considerăm că Evanghelia după Ioan a depins de teologia paulină, este greu să evităm impresia că nu este o scriere timpurie. Dacă este legată de Efes, trebuie plasată după lucrarea lui Pavel acolo; faptul acesta este confirmat de data Epistolelor 1-3 Ioan, care nu se poate să fi fost înainte de anii 60. Dacă Evanghelia este legată de vreun alt loc de compunere, de ex. Palestina, o dată mai timpurie, este posibilă dar puţin probabilă. Esenţa în disputa cu privire la „cadrul palestinian” este că nu mai este necesar ca data să fie foarte târzie pentru a explica dezvoltarea ideilor. (Cf. J. A. T. Robinson, op. cit., p. 94-106.)

Relaţia cu evangheliile sinoptice

Cunoaşterea tradiţiei sinoptice

Părerea acceptată până în urmă cu vreo 40 de ani a fost că Ioan a cunoscut evangheliile sinoptice, sau cel puţin Marcu şi Luca, şi că a scris pentru a le corecta, pentru a le completa sau pentru a le înlocui. O critică serioasă a acestei păreri a venit din partea lui P. Gardner-Smith (St. John and the Synoptic Gospels, 1938), B. Noack (Zur Johanneischen Tradition, 1954) şi C. H. Dodd (Historical Tradition in the Fourth Gospel, 1963), care au argumentat că Ioan s-a bazat pe tradiţia orală care a stat la baza evangheliilor sinoptice şi că a scris independent de acestea. Cele mai apropiate puncte de contact sunt între Ioan şi Luca, în special în naraţiunea patimilor, dar este îndoielnic dacă aceasta dovedeşte dependenţa literară; se poate ca Luca să fi avut acces la tradiţiile relatate de Ioan sau se poate chiar să-l fi cunoscut personal pe autor (cf. G. W. Broomfield, John, Peter and the Fourth Gospel, 1934).

Trebuie luate în considerare şi dovezile externe. Informaţiile lui Papias despre Marcu şi Logia provin de la „bătrânul” Ioan, care s-ar putea să fie asociat cu compunerea Evangheliei după Ioan. Clement din Alexandria a scris: „La sfârşit, Ioan, înţelegând că faptele exterioare au fost relatate limpede în Evanghelie, fiind îndemnat de prietenii săi şi inspirat de Duhul Sfânt a compus o Evanghelie spirituală”. Desigur, putem accepta această descriere a Evangheliei după Ioan ca o Evanghelie spirituală şi fără să credem că Ioan a scris-o ca urmare a cunoaşterii celorlalte evanghelii, dar este dificil să credem că el nu a cunoscut deloc conţinutul lor, chiar dacă nu a avut copii ale lor în faţa sa atunci când a scris. Prin urmare, întrebarea rămâne în continuare deschisă.

Compararea naraţiunilor

Se ridică două probleme. Prima este dacă naraţiunile sinoptice şi cea ioanină sunt compatibile unele cu altele şi dacă pot fi încadrate într-o singură relatare. Au fost făcute mai multe încercări de a le combina într-un mod suficient de convingător pentru ca în felul acesta să fie revărsată mai multă lumină asupra tuturor evangheliilor. (E. Stauffer, Jesus and His Story, 1960.) Lucrul acesta este posibil întrucât cele două relatări descriu activitatea lui Isus în perioade diferite şi în localităţi diferite; ideea învechită că evangheliile sinoptice se ocupă prea puţin de lucrarea de slujire lui Isus în Ierusalim (afară de naraţiunea patimilor) este discreditată în prezent. Desigur, trebuie să ţinem cont că nici una dintre evanghelii nu pretinde să dea o naraţiune cronologică exactă, aşa încât o reconstituire detaliată a evenimentelor este imposibilă.

A doua problemă este legată de cazurile în care par să existe contradicţii istorice între evanghelii, inclusiv cazurile în care se susţine că Ioan ar corecta în mod intenţionat informaţiile date în evangheliile sinoptice. Exemple de felul acesta sunt motivul arestării lui Isus (în special, motivul omiterii învierii lui Lazăr din evangheliile sinoptice; vezi un răspuns posibil în J. N. Sanders, NTS 1, 1954-1955, p. 34); data curăţirii Templului; data cinei de pe urmă şi a răstignirii (vezi N. Geldenhuys, Commentary on the Gospel of Luke, 1950, p. 649-670). S-ar putea ca amploarea unor asemenea dificultăţi să fie exagerată, dar trebuie să recunoaştem că există probleme reale la care încă nu au fost găsite răspunsuri. În orice caz, conţinutul naraţiunilor Evangheliei nu este afectat de aceste diferenţe.

Discursurile din Evanghelia după Ioan

Învăţătura atribuită lui Isus în Evanghelia după Ioan se deosebeşte în mod simţitor în stil şi conţinut de aceea din evangheliile sinoptice. Idei familiare cum sunt Împărăţia lui Dumnezeu, demonii, pocăinţa şi rugăciunea lipsesc, şi apar subiecte noi, cum sunt adevărul, viaţa, lumea, statornicia şi mărturia. În acelaşi timp există legături strânse şi complexe între cele două tradiţii şi apar teme comune, de ex. Tatăl, Fiul omului, credinţa, dragostea şi trimiterea. Stilul şi vocabularul sunt de asemenea diferite. În Evanghelia după Ioan nu găsim pilde şi Isus vorbeşte adesea în discursuri lungi sau în dialoguri care nu au paralele în evangheliile sinoptice.

De aceea, mulţi teologi cred că Ioan ne dă propriile sale idei şi meditaţii asupra cuvintelor lui Isus, şi nu ipsissima verba, chiar cuvintele lui Isus. Această concluzie este sprijinită cu tărie de faptul că un stil şi un conţinut similar este găsit în 1 Ioan. Totuşi, afirmaţia aceasta trebuie făcută cu grijă, în primul rând, Evanghelia după Ioan conţine multe afirmaţii care sunt similare ca formă şi conţinut cu afirmaţiile din evangheliile sinoptice (cf. B. Noack, op. cit., p. 89-109; C. H. Dodd, op. cit., p. 335-349) şi care au un drept egal să fie considerate autentice. În al doilea rând, există cel puţin un pasaj în evangheliile sinoptice (Matei 11:25-27) care parcă ar fi copiat din Evanghelia după Ioan şi care este un avertisment împotriva presupunerii facile că Isus din evangheliile sinoptice nu a folosit acelaşi limbaj ca şi Isus din Evanghelia după Ioan. În al treilea rând, aceleaşi vestigii de vorbire aramaică şi aceeaşi aderare la modelele evreieşti de discuţie pot fi întâlnite în Evanghelia după Ioan şi în cele sinoptice.

Astfel, putem spune cu destul de multă încredere că afirmaţiile redate de Ioan au o bază istorică fermă ca fiind cuvintele adevărate ale lui Isus. Totuşi, ele au fost păstrate într-un comentariu al lui Ioan din care pot fi separate numai cu mare dificultate. (Cf. problema din Galateni 2:14 ş.urm.; unde se termină cuvintele lui Pavel adresate lui Petru şi unde începe meditaţia lui asupra lor?) Aceasta nu este o concluzie radicală. Un teolog atât de conservator cum este Westcott, de pildă, a considerat că în Ioan 3:16-21 avem cuvintele lui Ioan şi nu ale lui Isus.

Istoria şi interpretarea din Evanghelia după Ioan

Scopul lui Ioan (vezi II., mai sus) impune ca, cel puţin în schiţa generală, conţinutul Evangheliei după Ioan să fie privit ca istorie; Evanghelia nu ar atinge deloc acest scop dacă Ioan ne-ar da o compoziţie legendară concepută ca să concretizeze propovăduirea bisericii despre Isus ca Mesia, în loc să redea faptele istorice care stau la baza acelei propovăduiri şi care îi conferă autenticitate, (vezi C. F. D. Moule, The Phenomenon of the NT, 1967, p. 100-114.)

S-a sugerat deja că multe dintre dificultăţile prezentate de obicei ca argumente împotriva istoricităţii Evangheliei după Ioan nu sunt nicidecum atât de serioase pe cât se susţine. De fapt, există o tendinţă crescândă de a recunoaşte că Evanghelia după Ioan conţine tradiţii istorice importante despre Isus şi că o înţelegere adecvată a vieţii Lui pământeşti nu poate fi obţinută numai din evangheliile sinoptice (cf. T. W. Manson, BJRL 30, 1947, p. 312-329; A. M. Hunter, According to John, 1968).

Pe de altă parte, impresia generală pe care ne-o dă Evanghelia după Ioan, după ce citim evangheliile sinoptice, este că aici avem o interpretare a vieţii lui Isus şi nu doar o strictă relatare a vieţii Lui. Învăţătura pe care o dă El este diferită şi tabloul personalităţii Lui este de asemenea diferit, în special în ce priveşte conştiinţa Lui de Sine cu privire la Mesianitatea şi Filiaţia Sa. Totuşi, ar fi neînţelept să accentuăm peste măsură aceste diferenţe. Isus nu este mai puţin uman în Evanghelia după Ioan decât în celelalte evanghelii şi chiar „secretul mesianic” din evangheliile sinoptice nu lipseşte complet din Evanghelia după Ioan. F. F. Bruce merge până acolo încât afirmă că nu există nici o discrepanţă fundamentală între Isus din evangheliile sinoptice şi cel din Evanghelia după Ioan (New Testament Documents, 1960, p. 60 ş.urm.).

Aceasta înseamnă că Ioan nu contrazice celelalte evanghelii ci interpretează Persoana care este zugrăvită în ele. În timp ce ceilalţi evanghelişti ne dau o fotografie a lui Isus, Ioan ne dă un portret (W. Temple, op. cit., vezi mai jos, p. xvi). În consecinţă, în lumina a ce s-a spus, Evanghelia după Ioan poate fi folosită ca o sursă de informaţii pentru viaţa lui Isus şi pentru modul în care Ioan interpretează viaţa aceea, chiar dacă este imposibil să le separăm complet pe acestea două. Viaţa pământească a lui Isus nu poate fi înţeleasă pe deplin dacă o separăm de revelaţia de Sine ca şi Domnul înviat al bisericii Sale. Sub inspiraţia Duhului (cf. 14:26; 16:14) Ioan a scos în relief semnificaţia vieţii pământeşti a lui Isus; el interpretează povestirea despre Isus şi, făcând aceasta, el ne dă „adevăratul sens al povestirii pământeşti”, ca să folosim cuvintele lui A. M. Hunter (Introducing New Testament Theology, 1957, p. 129).

BIBLIOGRAFIE. Comentarii asupra textului englezesc: B. F. Westcott, 1882 şi mai târziu (şi asupra textului grec, 1908); E. C. Hoskyns şi F. N. Davey, 21947; W. Temple, 1945; R. H. Lightfoot, 1956; R. V. G. Tasker, TNTC, 1960; G. A. Turner şi J. R. Mantey, 1964; J. Marsh, Pelican, 1968; J. N. Sanders şi B. A. Mastin, BNTC, 1968; R. E. Brown, AB, 1971; L. Morris, NIC/NLC, 1971; B. Lindars, NCB, 1972, ICC, 1928; C. K. Barrett, 1955; R. Schnackenburg, vol. 1, 1968; R. Bultmann, 1971; în limba germană: R. Schnackenburg, HTKNT, vol. 1, 1965 (vezi mai sus); vol. 2, 1971; vol. 3, 1976…..1978  F. Howard,The Fourth Gospel in Recent Criticism and Interpretation, 1955; C. H. Dodd, TheInterpretation of the Fourth Gospel, 1953; idem,Historical Tradition in the Fourth Gospel, 1963; E. Malatesta, St. John’s Gospel 1920-1965, 1967;J. L. Martyn, History and Theology in the Fourth Gospel, 1968; A. M. Hunter, According to John, 1968; E. Kâsemann, The Testament of Jesus, 1968; R. T. Fortna, The Gospel of Signs, 1970; C. K. Barrett, The Gospel of John and Judaism, 1975; J. Painter, John: Witness and Theologian, 1975; S. S. Smalley, John: Evangelist and Interpreter, 1978.

I.H.M.

http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/evanghelia-dupa-ioan.html

ETICA BIBLICĂ

download - Copie

ETICA BIBLICĂ.

Principiul distinctiv

Caracterul distinct al învăţăturii etice biblice este ilustrat bine de derivarea cuvintelor „etică” şi „morală”. Amândouă derivă de la rădăcini (gr. şi lat.) care înseamnă „obicei”. Ceea ce se subînţelege este că ne purtăm într-un mod corect din punct de vedere etic atunci când facem ceea ce ne dictează obiceiurile. Noi descoperim modul în care sunt făcute de obicei lucrurile şi apoi tragem concluzia că acestea sunt lucrurile pe care ar trebui să le facem.

În contrast puternic cu această abordare, etica biblică este centrată în jurul lui Dumnezeu. În loc să urmeze opinia majorităţii sau conformarea la purtarea obişnuită, Scripturile ne încurajează ca atunci când căutăm linii călăuzitoare morale, să luăm ca punct de pornire pe Dumnezeu şi cerinţele Lui – nu omul şi obiceiurile lui.

(a) Standardul de bunătate este personal. Dacă vrem să descoperim natura bunătăţii, Biblia ne în dreaptă privirile spre persoana lui Dumnezeu Însuşi. Numai El este bun (Marcu 10:18) şi voia Lui exprimă tot ce este „bun, plăcut şi desăvârşit” (Romani 12:2). În deşertul Sinai Iahve i-a promis lui Moise: „Voi face să treacă pe dinaintea în toată bunătatea – în rom. „frumuseţea” – Mea” (Exod 33:19) şi promisiunea a fost onorată cu o revelaţie specială a caracterului Domnului (Exod 34:6 ş.urm.). Spre deosebire de orice alt învăţător moral, Dumnezeu este consecvent în totalitate. Voia Lui este în armonie cu caracterul Lui.

(b) Sursa cunoaşterii morale este revelaţia. Potrivit Bibliei, cunoaşterea binelui şi răului nu este atât obiectul unei cercetări filozofice cât este acceptarea revelaţiei divine. În cuvintele lui Pavel, cunoaşterea voii lui Dumnezeu (care este echivalent cu a descoperi ce este bine sau corect) vine prin instruirea în legea Sa (Romani 2:18). Prin urmare, în timp ce filozoful cercetează datele pentru a trage concluziile corecte, scriitorii biblici se mulţumesc să proclame voia revelată a lui Dumnezeu, fără să simtă nevoia de a justifica judecata emisă.

(c) Învăţătura morală este formulată ca o poruncă, nu ca un enunţ. La suprafaţă, cea mai izbitoare diferenţă între Biblie şi un manual secular de etică este modul în care este comunicată învăţătura morală. Pentru a găsi argumente bazate pe raţionamente pentru a justifica cerinţele etice din Biblie trebuie să recurgem aproape în exclusivitate la cărţile poetice din VT (cf. Proverbe 5:1 ş.urm.). În restul Scripturii judecăţile morale sunt enunţate simplu, fără să fie argumentate cu raţionamente. Un filozof care nu-şi sprijinieşte părerile cu argumente bine întemeiate nu se poate aştepta să fie luat în serios de oameni ca oamenii să-l ia în serios. Dar scriitorii biblici, atunci când au crezut că transmit oamenilor voia lui Dumnezeu, nu au simţit nevoia unui argument logic pentru a sprijini poruncile morale date.

(d) Cerinţa etică fundamentală este să-L imităm pe Dumnezeu. Întrucât Dumnezeu însumează bunătatea în propria Sa Persoană, idealul suprem al omului – potrivit Bibliei – este să-L imite pe Dumnezeu. Această cerinţă este reflectată în expresia repetată în VT: „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt” (Levitic 11:44 ş.urm.- etc.), precum şi în modul în care cuvintele importante din vechiul legământ, hesed („dragoste statornică”) şi ‘emunah („credincioşie”) sunt folosite pentru a descrie atât caracterul lui Dumnezeu cât şi cerinţele Lui morale pentru om. Ideea este aceeaşi în NT. Creştinii trebuie să manifeste în viaţa lor îndurarea Tatălui ceresc, a spus Isus, şi chiar perfecţiunea Lui morală (Luca 6:36; Matei 5:48). Şi pentru că Isus poartă „întipărirea fiinţei Lui” (Evrei 1:3), chemarea de a-L imita pe El are aceeaşi forţă (cf. 1 Corinteni 11:1). Noi îl imităm pe Tatăl atunci când transpunem în viaţă dragostea Fiului (Efeseni 5:1 ş.urm.).

(e) Religia şi etica sunt inseparabile. Toate încercările de a ridica un zid de despărţire între preceptele morale ale Bibliei şi învăţătura ei religioasă eşuează. Întrucât etica biblică este teocentrică, învăţătura morală a Scripturii îşi pierde credibilitatea când este îndepărtat suportul religios (cf. de ex. Fericirile, Matei 5:3 ş.urm.). Religia şi etica sunt legate între ele la fel ca şi legătura dintre fundaţie şi clădire. Cerinţele morale ale Decalogului, de exemplu, sunt întemeiate pe faptul că activitatea răscumpărătoare a lui Dumnezeu (Exod 20:2); o mare parte a învăţăturii morale a lui Isus este prezentată ca o deducţie făcută pe baza unor premize religioase (cf. Matei 5:43 ş.urm.). Acelaşi principiu este ilustrat de structura literară a Epistolelor lui Pavel. În afară de faptul că oferă exemple concrete de învăţături morale bazate pe temelii religioase (de ex. 1 Corinteni 6:18 ş.urm.; 2 Corinteni 8:7 ş.urm.; Filipeni 2:4 ş.urm.), Pavel îşi structurează epistolele pentru a urma acelaşi tipar. Secţiunea teologică principală, prezentată cu grijă, este trambulina pentru lansarea unei învăţături etice clare (cf. în special, Romani, Efeseni, Filipeni). Etica creştină izvorăşte din doctrina creştină şi cele două sunt inseparabile.

Vechiul Testament

(a) Legământul. Legământul pe care l-a făcut Dumnezeu prin Moise (Exod 24) a avut o semnificaţie etică directă şi cu implicaţii cuprinzătoare. În particular, ideea de har, sugerată prima dată prin faptul că Domnul a ales un partener pentru legământ (Deuteronom 7:7 ş.urm.; 9:4), stabileşte tema pentru învăţătură morală din tot VT.

Harul lui Dumnezeu oferă principalul motiv pentru a asculta de poruncile Lui. Apelurile la frica reverenţioasă nu lipsesc din VT (cf. Exod 22:22 ş.urm.), dar harul oferă cel mai adesea stimulentul pentru o comportare bună. Oamenii, în calitatea lor de parteneri la legământul lui Dumnezeu, sunt invitaţi să fie recunoscători faţă de actele Lui de dragoste nemeritată; ei sunt îndemnaţi să împlinească voia Lui în semn de recunoştinţă pentru harul Lui, nu să se supună terorizaţi de ameninţarea pedepsei. Astfel, sclavii trebuie trataţi cu generozitate, deoarece Dumnezeu i-a tratat cu generozitate pe sclavii evrei din Egipt (Deuteronom 15:12 ş.urm.). Comercianţilor li se cere să nu înşele la cântar, ci să ţină cont că Dumnezeul dreptăţii este Cel care i-a izbăvit pe strămoşii lor (Levitic 19:36). Străinii trebuie să fie trataţi cu aceeaşi bunătate pe care Domnul a arătat-o faţă de poporul Său – „căci şi voi aţi fost străini în ţara Egiptului” (Levitic 19:33 ş.urm.). Într-un cuvânt, cerinţa legământului lui Dumnezeu este „să păziţi poruncile Mele şi să le împliniţi”, pentru că „Eu sunt Domnul… care v-am scos din ţara Egiptului, ca să fiu Dumnezeul vostru” (Levitic 22:31 ş.urm.).

Legământul a încurajat de asemenea conştiinţa solidarităţii colective a Israelului. Efectul ei nu a fost numai unirea individului cu Dumnezeu, ci şi unirea tuturor membrilor legământului într-o singură comunitate (vezi limbajul folosit de Pavel pentru a descrie efectul noului legământ în Efeseni 2:11 ş.urm.). Repetarea în Biblie a expresiei „carne şi sânge” (sau „os din oasele…”) ilustrează plastic acest principiu; folosită mai întâi într-o relaţie personală directă în Geneza 2:23, a putut fi aplicată de o persoană şi la familia sa lărgită (Judecători 9:1 ş.urm.), a putut fi aplicată de naţiune când şi-a declarat loialitatea faţă de liderul său (2 Samuel 5:1) şi – în zilele de mai târziu – chiar şi pentru a descrie relaţia unui evreu faţă de rasa sa (Romani 11:14 ş.urm.). Aşa se face că atunci când un om a călcat una din poruncile lui Dumnezeu, întreaga comunitate a fost implicată în păcatul lui (Iosua 7:1 ş.urm.); iar când un om a trecut prin greutăţi, fiecare s-a simţit obligat să-i vină în ajutor.

De aici derivă accentul foarte puternic pe care VT îl pune pe etica socială. Solidaritatea colectivă a dus direct la preocuparea pentru bunăstarea aproapelui. În comunitatea închisă care forma o unitate, fiecare persoană era importantă. Săracii aveau aceleaşi drepturi ca şi bogaţii deoarece şi unii şi alţii intrau sub acelaşi legământ. Membrii mai slabi ai societăţii erau protejaţi în mod special (cf. reglementările concrete din Exod 22 şi 23, cu prevederile lor pentru apărarea văduvei, a orfanului, a străinului şi a săracului).

(b) Legea. Legământul a furnizat contextul pentru ca Dumnezeu să dea Legea. În consecinţă, o trăsătură distinctivă a Legii VT a fost accentul pe care l-a pus pe menţinerea unor relaţii corecte. Preocuparea ei principală nu a fost să stabilească un gard în jurul idealurilor etice abstracte, ci să cimenteze relaţii bune între oameni şi între oameni şi Dumnezeu. Aşa se face că majoritatea preceptelor specifice sunt formulate la persoana a doua şi nu la persoana a treia. Tot din această cauză observăm şi atitudinea foarte pozitiva şi caldă adoptată de cei aflaţi sub Lege faţă de ţinerea Legii (cf. Psalmul 19:7 ş.urm.; 119:33 ş.urm., 72) şi recunoaşterea faptului că cea mai gravă consecinţă a încălcării Legii nu era pedeapsa materială ci ruperea relaţiilor (cf. Osea 1:2).

Miezul Legii îl găsim în Cele Zece Porunci (Exod 20:3 ş.urm.; Deuteronom 5:7 ş.urm.), care se ocupă cu relaţiile cele mai fundamentale. Nici un sumar nu ar putea fi mai cuprinzător. Ele exprimă sanctitatea fundamentală care guvernează crezul, închinarea şi trăirea – sanctitatea fiinţei lui Dumnezeu, a închinării aduse Lui, a Numelui Lui şi a zilei Lui; sanctitatea căsătoriei şi a familiei, a vieţii, proprietăţii şi adevărului. Contextul în care sunt date este cel al izbăvirii (Exod 20:2) şi relevanţa lor nu încetează la venirea lui Cristos (Matei 5:17 ş.urm.; Romani 13:9; Iacov 2:10 ş.urm.).

În afară de faptul că este rodul lucrării izbăvitoare a lui Dumnezeu, Decalogul are rădăcini adânci în poruncile creaţiei din Geneza 1 şi 2. Acestea sunt porunci cu privire la procreatie şi la responsabilitatea stăpânirii asupra restului creaţiei (Geneza 1:28), porunci cu privire la Sabat (Geneza 2:2 ş.urm.), cu privire la lucru (Geneza 2:15) şi cu privire la căsătorie (Geneza 2:24). Toate acestea împreună (la fel ca şi Decalogul), ating toate domeniile principale ale vieţii şi comportării umane şi oferă liniile călăuzitoare de bază pentru a urmări un stil de viaţă care este în armonie cu idealul Creatorului.

Căderea omului în păcat nu a făcut nimic pentru a abroga aceste porunci. Relevanţa lor permanentă este subliniată în restul Scripturii (cf. Geneza 3:16, 19; 4:1-2,17, 25; 5:1 ş.urm.; 9:7). Dar Căderea a afectat în mod substanţial conţinutul concret al legii VT. În afară de sancţiunile penale, au fost necesare prevederi noi care să se ocupe de situaţiile complet diferite pe care le-a creat păcatul. Faptul că Moise a permis divorţul (Deuteronom 24:1 ş.urm.) este un asemenea exemplu. Această prevedere a fost o concesie pe care a făcut-o Dumnezeu în cazul relaţiilor din căsătorie care au fost distruse de păcat, nu o anulare a rânduielii stabilite cu privire la căsătorie, la creaţie (Geneza 2:24; cf. Matei 19:3 ş.urm.). Aici, ca şi în altă parte, trebuie să fim atenţi să nu facem o confuzie între Dumnezeu ceea ce îngăduie şi ceea ce aprobă; tot aşa, trebuie să facem întotdeauna distincţie netă între etica biblică şi purtarea echivocă a unor oameni ai lui Dumnezeu prezentaţi în Biblie.

(c) Profeţii. Profeţii din secolul al 8-lea au fost numiţi pe bună dreptate „politicienii legământului”. Condiţiile sociale s-au schimbat dramatic din vremea lui Moise. Contemporanii lui Amos aveau case de vară şi case de iarnă. Afacerile au prosperat. Se făceau speculaţii financiare şi se împrumutau bani pe scară mare. Erau făcute alianţe şi schimburi culturale cu ţări străine. În faţa acestor fapte, legea legământului nu a putut să dea prea mult ajutor celor care erau confruntaţi cu dilemele morale ale unui mediu complet diferit. Dar profeţii aveau rolul să interpreteze Legea prin descoperirea principiilor ei fundamentale şi prin aplicarea lor la problemele morale concrete din vremea lor.

În mod deosebit, ei au exprimat preocuparea profundă a Legii pentru dreptate socială. Reflectând în mod corect asupra preocupării Legii faţă de cel slab, Amos şi Osea îi critică fără cruţare pe cei care vând pe săraci pentru o pereche de încălţăminte, care acceptă mită, care folosesc măsuri şi greutăţi false sau care, în general, asupresc pe săraci (Amos. 2:6; 5:12; Mica 6:11). Isaia şi Osea declanşează un atac deosebit de virulent asupra acelora care încearcă să ascundă eşecurile lor morale în spatele unei faţade de religiozitate (Isaia 1:10 ş.urm.; Osea 6:6). Lui Dumnezeu îi este scârbă de zilele de sărbătoare şi de cântâri, au spus profeţii, câtă vreme nedreptatea şi nelegiuirea înfloresc (Amos 5:21 ş.urm.). O umblare smerită cu Dumnezeu înseamnă a face dreptate şi a te purta cu bunătate (Mica 6:8).

Profeţii au corectat de asemenea orice dezechilibru care putea să fi rezultat din aplicarea legii legământului. Accentul pus de legământ pe solidaritatea colectivă, de exemplu, se poate să fi înceţoşat în gândirea unora ideea responsabilităţii personale. De aceea Ezechiel, în special, încearcă să arate că înaintea lui Dumnezeu fiecare individ este răspunzător, din punct de vedere moral, pentru ceea ce face; nimeni nu poate arunca vina pe ereditate sau pe condiţiile şi mediul social (Ezechiel 18:20 ş.urm.). De asememnea, interesul special arătat de Dumnezeu faţă de Israel prin legământ a dat naştere în gândirea unora la un naţionalism nesănătos şi îngust care i-a făcut să-i dispreţuiască pe străini. Profeţii au făcut corecturile necesare insistând asupra faptului că standardele morale ale lui Dumnezeu se aplică în mod uniform. Dragostea Lui îi cuprinde pe etiopieni la fel ca şi pe israeliţi (Amos 9:7). Iar Israelul nu va scăpa de judecata Lui pentru păcat, pretinzând că are o poziţie specială ca popor ales al Domnului; de fapt, spune Amos, o cunoaştere privilegiată a lui Dumnezeu atrage după sine o responsabilitate şi un risc mai mare (Amos 1:1; 3:2).

Enormitatea păcatului şi imensitatea prăpastiei dintre Dumnezeul sfânt şi oamenii păcătoşi i-a impresionat profund pe profeţi (cf. Habacuc 1:13; Isaia 6:3 ş.urm.). Ei au ştiut că nu poate fi construită nici o punte peste această prăpastie (cf. Ieremia 13:23) decât printr-un act special al harului divin. Înnoirea omului depinde de lucrarea Duhului lui Dumnezeu (Ezechiel 37:1 ş.urm.) şi de un legământ nou pe care Dumnezeu Însuşi are să-l scrie în inimile oamenilor (Ieremia 31:31 ş.urm.).

III. Noul Testament

(a) evangheliile. Isus a dat dovadă de mult respect faţă de Legea morală a VT; El nu a venit ca să abroge legea, ci ca să o împlinească (Matei 5:17 ş.urm.). Dar El nu i-a învăţat pe oameni ca un legiuitor. Deşi El a exprimat cea mai mare parte a învăţăturilor Sale morale sub formă de imperative (de ex. Matei 5:39 ş.urm.; Mica 10:9) şi a învăţat cu autoritatea unui legiuitor (cf. Matei 7:42 ş.urm.; Mica 1:22), scopul Său nu a fost să prezinte un cod cuprinzător de reguli pentru trăirea morală. Legea prescrie sau interzice anumite lucruri; Isus S-a preocupat mai mult să expună şi să ilustreze caracterul general al voii lui Dumnezeu. Legea se ocupă de acţiuni; Isus S-a ocupat mai mult cu caracterul şi cu motivele care inspiră acţiunea.

Modul în care Isus a interiorizat cerinţele Legii este ilustrat frumos în Predica de pe Munte. Legea a interzis omorul şi adulterul. Isus (fără să îngăduie vreuna dintre aceste fapte) a pus accentul pe gândurile şi atitudinile care stau în spatele acestor acţiuni. Omul care a nutrit ură faţă de aproapele său, sau care a dezbrăcat-o în gând pe soţia aproapelui său, plin de poftă, nu poate scăpa de acuzarea morală (a susţinut Isus), spunând că el nu a călcat litera legii (Matei 5:21 ş.urm., 27 ş.urm.). Fericirile, cu care începe Predica (v. 3 ş.urm.), subliniază aceeaşi idee. Ele nu conţin o listă de regulii, ci un set de fericiri adresate celor ale căror vieţi exemplifică atitudinile după voia lui Dumnezeu. Pe de altă parte, păcatele pe care le condamnă Isus sunt în principal păcatele spiritului şi nu cele ale cărnii. El a spus surprinzător de puţin, de pildă, despre păcatele sexuale. În două cazuri când I-a fost atrasă atenţia asupra păcatului sexual (Luca 7:37 ş.urm.; Ioan 8:3 ş.urm.), El a întors în mod intenţionat reflectorul spre motivele rele ale criticilor. El a păstrat cele mai usturătoare mustrări pentru atitudinile greşite ale minţii şi ale inimii – orbirea morală, lispa de sensibilitate şi mândria (Matei 7:3 ş.urm.; Mica 3:5; Luca 18:9 ş.urm.).

Felul în care abordează Isus dragostea oferă o altă ilustraţie a modului în care El a întărit şi a dezvoltat învăţătura morală a VT. Ambele părţi ale binecunoscutului rezumat al legii în dragoste (Marcu 12:28 ş.urm.) sunt luate direct de pe paginile VT (Deuteronom 6:4; Levitic 19:18). Dar El a trecut peste convingerile rasiale ale multor contemporani atunci când a interpretat într-un mod nou a doua dintre aceste porunci. Prea adesea porunca: „Să iubeşti pe aproapele tău” a fost luată în sensul „Să iubeşti pe aproapele tău – în legământ – şi numai pe el”. Prin pilda Samariteanului milostiv (Luca 10:29 ş.urm.), Isus i-a învăţat că iubirea aproapelui trebuie să includă pe orice om care este la nevoie, indiferent de rasă, crez sau cultură. El a dat cerinţelor dragostei un caracter universal.

În dezvoltarea ideii iubirii aproapelui, Isus a identificat mila (îndurarea) ca şi trăsătura distinctivă. Alte feluri de dragoste – care sunt tratate în mod pozitiv în NT – sunt fie un răspuns la ceva atrăgător în persoana iubită (cum este cazul dorinţei fizice şi a prieteniei), fie o dragoste limitată la membrii unui grup (cum este dragostea în familie). Isus ne-a învăţat că adevărata iubire a aproapelui acţionează independent de atractivitatea obiectului dragostei. Dragostea este determinată de nevoie, nu de merit, şi nu aşteaptă nimic în schimb (Luca 6:32 ş.urm.; 14:12 ş.urm.). Nu este limitată la un grup. În toate aceste moduri de manifestare este o oglindire a dragostei lui Dumnezeu (Ioan 3:16; 13:34; Luca 15:11 ş.urm.; cf. Galateni 2:20; 1 Ioan 4:7 ş.urm.).

Când tânărul bogat a răspuns entuziast la sumarul Legii dat de Isus, replica Domnului a fost: „Tu nu eşti departe de Împărăţia lui Dumnezeu” (Marcu 12:34). Aşadar, în afară de faptul că dragostea este pilonul central al Legii lui Dumnezeu, ea este şi poarta de intrare în Împărăţia Lui, iar învăţătura lui Isus despre Împărăţie este încărcată de semnificaţii etice. Cei care intră în Împărăţie sunt cei care se supun stăpânirii lui Dumnezeu; când va veni Împărăţia, arunci se va face voia Lui. Dumnezeu le dă celor din Împărăţia Sa călăuzire cerească şi puterea de a transpune în practică deciziile etice corecte.

Tocmai această accesibilitate a puterii morale supranaturale conferă sens unor cerinţe ale lui Isus, care altfel ar fi imposibile (cf. Matei 5:48). El nu a fost preocupat de triumfuri (pocăinţa este asociată de asemenea cu Împărăţia – Marcu 1:15), dar majoritatea imperativelor Sale morale au fost adresate celor care erau deja în Împărăţia Lui, iar asigurarea subînţeleasă este că toţi aceia care se supun conducerii lui Dumnezeu pot avea parte de puterea Sa pentru a converti convingerile lor etice în acţiuni.

Deoarece Împărăţia este o realitate prezentă în Cristos, călăuzirea şi puterea Regelui sunt disponibile aici şi acum. Dar întrucât există de asemenea un sens în care plinătatea venirii Împărăţiei este încă iminentă, există o notă constantă de urgenţă în învăţătura morală a lui Isus. Când stăpânirea lui Dumnezeu asupra oamenilor va fi revelată deplin, va avea loc judecata şi numai un nebun ar ignora avertismentele date de Împărăţia lui Dumnezeu (cf. Luca 12:20). Acesta este motivul pentru care Evanghelia cheamă la pocăinţă (Matei 4:17).

(b) Restul Noului Testament. Aşa cum este de aşteptat, Epistolele oferă paralele clare la învăţătura morală a evangheliilor, chiar dacă citează cuvintele lui Isus surprinzător de rar (cf. 1 Corinteni 7:10; 9:14). Dar întrucât ele au fost scrise ca răspunsuri practice la probleme acute survenite în cadrul bisericilor, tonul învăţăturii lor morale este puţin diferit. Din evanghelii s-ar părea că Isus a învăţat mai ales principii generale, lăsându-i pe ascultătorii Săi să facă aplicaţiile. În Epistole, pe de altă parte, aplicaţiile sunt prezentate adesea în termeni foarte precişi. Păcatul sexual, de exemplu, este analizat în destul de mare detaliu (cf. 1 Corinteni 6:9; 2 Corinteni 12:21) iar păcatele comise în vorbire sunt tratate la fel de detaliat (cf. Romani 1:29 ş.urm.; Efeseni 4:29; 5:4; Coloseni 3:8; Iacov 3:5 ş.urm.).

O altă caracteristică a învăţăturii etice a Epistolelor sunt aşa numitele coduri de conduită în familie (Efeseni 5:22 ş.urm.; Coloseni 3:18 ş.urm.; 1 Timotei 2:8 ş.urm.; Tit 2:2 ş.urm.; 1 Petru 2:18 ş.urm.). Acestea sunt secţiuni scurte care dau învăţături cu privire la relaţiile adecvate, în special în căsnicie, în familie şi la serviciu. Tonul lor este remarcabil de conservator, la fel ca şi secţiunile despre relaţiile dintre credincioşi şi autorităţile seculare (cf. Romani 13:1 ş.urm.; Tit 3:1; 1 Petru 2:13 ş.urm.). Deşi comunitatea creştină primară a aşteptat cu ardoare instaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu, creştinii nu au respins structurile de bază ale autorităţii pe care era fondată viaţa societăţii. Chiar şi în cartea Apocalipsei, în care vălul limbajului apocaliptic care acoperă condamnarea guvernului Romei de către Ioan este foarte transparent, sfinţii sunt chemaţi la martiraj, nu la revoluţie. Cu toate acestea, seminţele schimbării sociale pot fi găsite în NT, în special în relaţiile pe care creştinii sunt îndemnaţi să le aibă între ei în biserică (cf. Galateni 3:28).

Tema Împărăţiei nu este atât de proeminentă în Epistole ca şi în evanghelii, dar se pune acelaşi accent pe nevoia omului de a avea călăuzire şi putere de la Dumnezeu pentru o viaţă morală. În limbajul lui Pavel, unirea cu Cristos (2 Corinteni 5:17) şi prezenţa lăuntrică a Duhului (Filipeni 2:13) ridică viaţa morală a creştinului pe un plan nou. Fiind hrănit cu Cuvântul lui Dumnezeu (Evrei 5:14), credinciosul răscumpărat capătă o capacitate mai mare de a discerne între bine şi rău (cf. Romani 12:2); prin prezenţa lăuntrică a Duhului el are o putere nouă de a face ce ştie că este bine.

Se spune uneori că în revolta sa împotriva legalismului evreiesc şi întărit de încrederea sa în puterea Duhului de a-l informa şi de a-l transforma pe credincios, Pavel (în special) ar fi afirmat că legea morală a VT a devenit perimată în Cristos. Există desigur câteva pasaje în Epistole care, dacă sunt luate singure, ar putea sugera o asemenea idee (de ex. Galateni 3:23 ş.urm.; Romani 7:6; 10:4; 2 Corinteni 3:6), dar este important să observăm că Pavel foloseşte cuvântul „lege” în mai multe sensuri. Când îl foloseşte ca o prescurtare pentru justificarea prin lege” (de ex. Romani 10:4), el arată clar că trăirea prin Lege este atât perimată cât şi periculoasă pentru creştini. Dar atunci când foloseşte cuvântul pentru a indica exprimarea voii lui Dumnezeu (de ex. Romani 7:12), el este mult mai pozitiv. El nu se jenează să citeze Decalogul (de ex. Efeseni 6:2 ş.urm.) şi scrie pe larg despre un principiu al legii care acţionează în viaţa creştină (Romani 8:2; 1 Corinteni 9:21; Galateni 6:21; cf. Iacov 1:25; 2:12). Aici, ca şi în altă parte, învăţătura NT se îmbină cu cea a VT. În măsura în care exprimă cerinţele morale fundamentale ale lui Dumnezeu, Legea îşi păstrează valabilitatea, deoarece numai Dumnezeu exprimă în persoana şi în voia Sa tot ce este bun şi drept.

BIBLIOGRAFIE. 1972  B. Bruce,The Ethics of the Old Testament, 1909; C. H. Dodd,Gospel and Law, 1951; W. Eichordt, The Theology of the Old Testament, 2, 1967; D. H. Field, Free To Do Right, 1973; N. L. Geisler, Ethics, 1971; C. F. H. Henry, Christian Personal Ethics, 1957; W. Ullie, Studies in New Testament Ethics, 1961; T. W. Manson, Ethics and the Gospel, 1960; L. H. Marshall, The Challenge of New Testament Ethics, 1966; J. Murray, Principles of Conduct, 1957; A. Nygren, Agape and Eros, 1953; R. Schnackenburg, The Moral Teaching of the New Testament, 1965; G. F. Thomas, Christian Ethics and Moral Philosophy, 1955; A. R. Vidler, Christ’s Strange Work, 1963; J. W. Wenham, The Goodness of God, 1974; J. H. Yoder, The Politics of Jesus, 1972.

D.H.F.

http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/etica-biblica.html

Pagina de Apologetică / Biblia, un mesaj extraterestru de Chuck Missler

download - Copie

Pagina de Apologetică

Octavian C. Obeada - Apologet Baptist Pagina de Apologetică este realizată de

Octavian C. Obeada

Preşedintele Misiunii Vox Dei

Apologet Baptist

Eroarea, într-adevăr, nu este niciodată expusă în deformarea ei goală, ca nu cumva, fiind astfel expusă, să fie deodată detectată. Aceasta însă este ornată cu şiretenie într-o haină atractivă, ca prin această formă exterioară, să o facă să apară pentru cel neexperimentat (pe cât de ridicolă pară să fie expresia) mai adevărată decât adevărul în sine” (Irineu, Împotriva Ereziilor 1.2).

Cuvântul „erezie” provine de la grecescul hairesis, care înseamnă „alegere”, sau „sciziune”. La început termenul de erezie nu purta cu sine înţelesul negativ pe care îl are acum. Dar, pe măsură ce biserica timpurie a crescut în scopul şi influenţa ei în zona Mediteraneană, diferiţi învăţători au propus idei controversate cu privire la Hristos, Dumnezeu, mântuire, şi alte teme biblice. Devenise necesar pentru biserică să determine ce era şi nu era adevărat conform Bibliei. De exemplu, Arius de Alexandria (320 d. Hr.) a învăţat că Isus era o creaţie. Era aceasta adevărat? Era aceasta important? Ulterior au apărut alte erori. Docetiştii au învăţat că Isus nu era uman. Modaliştii au negat Trinitatea. Gnosticii au negat întruparea lui Hristos. Din necesitate, biserica a fost forţată să se confrunte cu aceste erezii prin a proclama ortodoxia. Şi prin a face astfel, a adus condamnare asupra acestor erezii şi ereticii au devenit o realitate.

 

Articolele din acest număr:

 

 Marcionismul [pagina 1] [click aici…]
 Marcion, canonul, Legea şi istoricul Isus [pagina 1] [click aici…]
 Biblia, un mesaj extraterestru [pagina 2] [click aici…]

Biblia, un mesaj extraterestru

de Chuck Missler

 Vom explora Biblia într-un mod neobişnuit… ca un mesaj sau de fapt ca un sistem integrat de mesaje… 66 de cărţi scrise de 40 de autori pe parcursul a mii de ani. Vom încerca de asemenea să demostrăm că originea ei este în afara domeniului timpului şi pentru a ne aminti câte ceva din mesajul din seara trecută cei mai mulţi dintre noi suferă de o preconcepţie: anume că timpul este liniar şi absolut. Când am fost la şcoală, am trasat o linie pe tablă sau pe o bucată de hârtie, de la stânga la dreapta, iar capătul din stânga semnifica începutul a ceva, în timp ce capătul din dreapta era sfârşitul a ceva, fie viaţa unei persoane sau a unei civilizaţii, sau altceva de felul acesta. Avem tendinţa să privim timpul ca fiind liniar şi absolut. Din pricina acestei concepţii, atunci când ne gândim la veşnicie avem imaginea unei linii care merge spre dreapta la infinit. Ne gândim la Dumnezeu ca fiind o Persoană care are resurse nelimitate de timp, şi cu toate acestea, dacă studiem provocările fizicii de azi, descoperim, din primele provocări lansate de dr. Albert Einstein şi validările ulterioare, că de fapt timpul este o proprietate fizică, şi am studiat în detaliu acest aspect în seara trecută]. Cunoaştem acum că trăim şi existăm într-o lume care are mai mult de trei dimensiuni. Dr. Einstein a descoperit patru, şi de atunci încoace multe alte lucruri ne fac să credem că trăim într-o lume cu cel puţin zece dimensiuni. Timpul însăşi, cel mai esenţial, este o proprietate fizică. El variază odată cu masa, acceleraţia şi forţa gravitaţională. Unele dovezi despre care am vorbit în seara trecută sunt ceasurile atomice a caror viteza creste cu o zecime la puterea saisprezece (1/10)16 cu fiecare metru castigat in altitudine variind în funcţie de forţa gravitaţională. Am vorbit despre experimentul cu avionul în care Biroul Naţional de Standarde din 1971 a pus într-un avion ceasuri atomice, l-a trimis să zboare în jurul pământului spre Răsărit, şi a pierdut 0,06 microsecunde… iar altul care a zburat spre Apus a câştigat 0,27 microsecunde… comparate cu un ceas fix care a rămas în repaus la sol, şi aşa mai departe.

Am mai vorbit şi despre acel exemplu ipotetic interesant cu doi astronauţi… unul din ei folosind transformarea Lorenz care derivă din lucrarea lui Einstein… dacă trimitem un astronaut, unul din doi fraţi gemeni născuţi în acelaşi moment, până pe Alfa Centauri, cea mai apropiată stea care se află la aproximativ 4,5 ani lumină de Pământ, să călătorească până acolo şi înapoi cu o viteză de jumătate din viteza luminii, lui i se va părea că călătorit 18 ani, dar noi pe pământ descoperim  că fratele lui geamăn a îmbătrânit cu 20 de ani şi 9 luni. Deci unul din cei doi va fi cu 2 ani şi 9 luni mai tânăr. Asta ne pune în încurcătură. Dar să considerăm situaţia în care l-am trimite să călătorească pe Alfa Centauri cu 99% din viteza luminii. Atunci pentru el Alfa Centauri s-ar afla la aproximativ 4,5 ani, deci ar călători cam 4,5 ani până acolo, însă pe pământ ar trece 318 ani până atunci. Dacă s-ar întoarce cu aceeaşi viteză, ar descoperi că pe Pământ au trecut şase secole… o descoperire uimitoare pentru el, care din punctul său de vedere a călătorit doar 9 ani. Aceste exemple demostrează pe scurt că timpul este relativ şi variază odată cu masa, acceleraţia şi forţa gravitaţională.

Este interesant că Biblia Îl descrie pe Dumnezeu ca trăind veşnic. Dumnezeu nu este supus forţei gravitaţionale. Dumnezeu nu este o Persoană care are la dispoziţie timpul în cantităţi infinite. El există cu totul în afara domeniului timpului. Asta a vrut  Isaia să spună când a zis,la Isaia 57 15 Caci asa vorbeste Cel Preainalt a carui locuinta este vesnica sau El este Unul care locuieste in vesnicie  sau Elafost Cel care a locuit in vesnicie Astfel  Dumnezeu are un mod interesant de a-şi autentifica measajul. Dacă El a avut tehnologia de a ne crea la început, dacă El are tehnologia şi mijloacele de a ne transmite un mesaj, oare cum Îşi va autentifica mesajul? Cum va face oare să cunoaştem că mesajul este într-adevăr de la El şi că nu este o născocire sau o escrocherie de un fel sau altul? Unul din modurile sugerate de Isaia este Isaia 46- 10 Eu am vestit de la  inceput ce are sa se intimple si cu mult innainte ce nu este inca Cu alte cuvinte, El Îşi autentifică mesajul dovedind că sursa lui este cu totul din afara timpului. El scrie istoria dinainte. În mod normal noi numim aceasta “proorocie.” Dar în toată Scriptura noi vedem că Dumnezeu este transcendent, că El este cu totul în afara timpului. În 2 Timotei 1:9 se spune, “El ne-a mântuit şi ne-a dat o chemare sfântă, nu pentru faptele noastre, ci după hotărârea Lui şi după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de veşnicii [înainte de începerea timpului]…” În anumite traduceri se spune “înainte de începutul lumii…” însă dacă privim cuvântul din limba greacă este “Kronos” care înseamnă Timp… “înainte de începerea timpului.”

Unul din lucrurile care m-au fascinat, eu având înclinaţii spre inginerie, este faptul că Biblia pare că are unele din proprietăţile hologramelor. De exemplu, cei mai mulţi dintre noi sunt familiari cu fotografia. O fotografie este o reprezentare a unei imaginii într-un anumit cadru spaţiu-timp. Ea se realizează cu lentile şi suntem familiari cu procesul fotografic. Holograma este un mod de captare a imaginii fără a folosi lentile. De fapt ea captează frecvenţa şi manifestarea luminii. Dacă luminezi un obiect cu un laser şi dacă expui un film la aceeaşi lumină de laser, poţi să faci să captezi fenomenul greutăţii, şi asta s-ar numi în limbaj ingineresc transformare 4-D a imaginii. O hologramă are nişte proprietăţi foarte neobişnuite. Ea este practic o fereastră într-un spaţiu tri-dimensional. Dacă eu îmi ţin Biblia în faţa cravatei, şi unul din voi îmi face o fotografie, cravata mea ar fi ascunsă în spatele Bibliei şi din fotografie n-aţi avea posibilitatea să spuneţi ce cravată am purtat. Dar dacă aţi avea în mână o hologramă, v-aţi putea uita în spatele Bibliei pentru a vedea felul cravateiTrebuia cu această ocazie să fac şi eu ca şi Mark… şi să îmi iau o cravată  impresionanta marca Rush Limbaugh, însă] am folosit acest exemplu simplu pentru a vă descrie faptul că holograma este o fereastră tri-dimensională într-un spaţiu

Holograma are nişte proprietăţi interesante. Dacă faci o gaură într-o fotografie, vei pierde o parte din fotografia respectivă, însă dacă tai o bucată dintr-o hologramă pierzi foarte puţin, fiindcă poţi să priveşti pe după tăietură să vezi ce era în spatele ei, deci începeţi să vă daţi seama  că este vorba de nişte proprietăţi neobişnuite. Dacă iau o hologramă şi o tai în două, obţin două holograme. Poate spuneţi, “Nu poţi obţine ceva din nimic.” Nu, pierzi într-adevăr din rezoluţie… dar este interesant că Biblia are câteva din aceleaşi proprietăţi. Unde este capitolul despre botez? Unde este capitolul despre mântuire? Ia orice subiect major şi vei descoperi că este distribuit în toată Scriptura, şi dacă ai rupe o pagină n-ai pierde complet mesajul scris pe ea. S-ar putea să pierzi din rezoluţie, s-ar putea să ai pierderi majore, dar vei prinde totuşi mesajul central.

Încă ceva în legătură cu Scriptura. Dacă ai lua pe rând proprietăţile luminii, şi nu voi enumera aici toate proprietăţile ei matematice… fiecare din ele ar o functie. Una din ele este că atunci când sursa luminii se află la infinit… spunem că razele sunt drepte si paralele la infinit, deci nu-si schimb directia.  Exact despre acest lucru vorbeşte Iacov 1:17, unde se spune despre Tatăl, “Orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de sus, coborându-se de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare.” Descoperim lucrul foarte interesant că există un paralelism deliberat între natura aparentă a luminii şi natura lui Dumnezeu.

Dacă ai fi inginer în comunicaţii, şi ai proiecta un sistem de comunicaţii, unul din lucrurile pe care le-ai face, mai ales dacă te-ai aştepta la bruiaje ostile, ar fi să proiectezi sistemul tău să transmită pe toată lăţimea de bandă disponibilă. Este interesant că şi Biblia este proiectată în acest fel. Exploatează întreaga lăţime de bandă. Adică fiecare adevăr din Scriptură este răspândit de la Geneza 1 până la Apocalipsa 22. Această realitate a integrităţii mesajului ei este una din descoperirile cele mai uimitoare pe care le vei face pe parcursul maturizării tale în înţelegerea biblică… dar exact aşa ai face şi tu dacă ai proiecta ceva care să reziste bruiajelor ostile ale vrăjmaşului. Exact asta avem noi şi exact asta spune Dumnezeu. În Isaia El spune că va fi învăţătură peste învăţătură… “…învăţătură peste învăţătură, învăţătură peste învăţătură, poruncă peste poruncă, poruncă peste poruncă, puţin aici, puţin acolo” (Is.28:10)***** Este distribuit câte puţin, în felul în care un chimist ar descrie un gaz sau ceva asemănător. Şi, pentru a temina cu exemplul hologramei, lucrul interesant este că dacă ai găsi pe masă o hologramă fără să ştii ce este, ţi s-ar părea că ai găsit ceva defect, întunecat, o bucată de film ceţoasă şi cenuşie, şi ai arunca-o. Şi totuşi, dacă o vei privi în lumina de laser cu care a fost creată iniţial, vei obţine o imagine, o imagine tri-dimensională. Şi Biblia este în acelaşi mod. În lumina naturală, ea nu are nimic deosebit. Omul firesc nu poate discerne lucrurile care necesită discernământ spiritual. Însă dacă priveşti această Hologramă în Lumina care a creat-o la început, ea dă la iveală o imagine… imaginea lui Isus Hristos! În lumina obişnuită El n-are o formă sau o strălucire care să te atragă. Sunt interesante aceste paralele… Am putea petrece mult timp continuând să privim la paralele, dar să trecem mai departe. Este o altă dimensiune a Scripturii la care aş vrea să privim.

Când am vizitat Israelul în urmă cu mai mulţi ani, am auzit o vorbă a rabinilor care prinde cumva în ea ceea ce vreau să spun. Ei spun că nu vom înţelege cu adevărat Scripturile decât la venirea lui Mesia, însă atunci când vine Mesia El va întrerupe pasajele noastre… va întrerupe cuvintele, şi chiar va întrerupe literele… şi chiar şi spaţiile dintre litere! Prima dată când am auzit aşa ceva, m-am cam amuzat. De fapt am respins idea, considerând-o o exagerare colorată, până am parcurs din nou Matei, capitolul 5 versetele 17 şi 18, unde Isus Însuşi spune, “Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu vor trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile.” Am înţeles că iota sau frântura de slovă este echivalentă la ei cu ceea ce la noi ar fi punctul de la “i” sau cu liniuţa care taie litera “t.” O iotă este ca un fel de apostrof mic, iar “frântura de slovă” ar fi o spirală decorativă la anumite litere, şi am înţeles dintr-o dată chiar din cuvintele Domnului nostru că aceşti rabini aveau poate mai multă dreptate decât eram eu înclinat să le dau.

Acum aş vrea să analizăm încă câteva exemple. Unul din lucrurile care mă fascinează ca inginer este integritatea mesajului până în cele mai mici detalii. Este ceva interesant: unul dintre lucrurile surprinzătoare este că cea mai veche proorocie din Biblie  a fost rostită înainte de potopul lui Noe de către Enoh şi se găseşte nu în Geneza ci în Iuda. Enoh prooroceşte despre a doua venirea a lui Isus Hristos, zicând, înainte de potopul lui Noe, “Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor, şi să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi, de toate faptele nelegiuite pe care le-au făcut în chip nelegiuit, şi de toate cuvintele de ocară, pe care le-au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiţi.” El vorbeşte despre A Doua Venire, însă proorocia lui e făcută înainte de potop.

Aş vrea să vă prezint câteva lucruri în legătură cu Potopul lui Noe. Unul din ele este că potopul n-a venit ca o surpriză. S-a predicat despre acest potop timp de patru generaţii fiindcă Enoh, Metusala, Lameh şi Noe au fost predicatori… patru descendenţi începând de la Enoh… însă unul din lucrurile cele mai remarcabile este naşterea fiului lui Enoh. Când sunt într-un grup de studiu biblic cu mai mulţi, îi întreb, “Cine este cel mai bătrân din Biblie?” Toţi răspund, “Metusala. A trăit 969 de ani.” Cei mai mulţi oameni ştiu asta. Şi-i întreb apoi, “Cum poate el să fie cel mai bătrân din Biblie şi totuşi a murit înainte de tatăl său?” Mulţi se uită la mine încurcaţi, fiindcă uită cine a fost tatăl. Acesta a fost Enoh, care n-a murit, însă Metusala, fiul lui Enoh, a murit… mulţi nu înţeleg contextul.

Vedeţi, Enoh se pare că a primit o proorocie despre Potop… judecata care vine. Dumnezeu i-a spus lui Enoh că atâta timp cât fiul său va trăi nu va veni potopul, şi de aceea el şi-a numit fiul Metusala. Numele acesta vine din două rădăcini din limba ebraică. Rădăcina “Meth” înseamnă “moarte.” Este întâlnită de 125 de ori în Vechiul Testament. A doua parte a numelui vine din verbul “shelach” care înseamnă “a aduce” sau “a trimite.” Astfel, numele Metusala transmite înţelesul de “moartea lui va aduce…” Este interesant că la un studiu al cărţii Geneza vei descoperi că fiul lui Metusala, Lameh, i s-a născut la vârsta de 187 de ani, apoi lui Lameh i s-a născut fiul său Noe la 182 de ani, şi potopul a venit când Noe avea 600 de ani. Dacă faci un calcul pe hârtie, vei vedea că potopul a venit în anul morţii lui Metusala, deci numele său a fost o proorocie despre Potop, şi începem astfel să înţelegem felul mesajului predicat de Enoh.

Oridecâte ori mă opresc asupra acestor lucruri mă amuz, fiindcă… îţi poţi imagina cum a fost să creşti un astfel de copil ca Metusala? De fiecare dată când răcea, toţi vecinii intrau în panică! Când citim Cartea Geneza… Geneza 1 şi 2, Creaţia… lucruri extraordinare. Ţi-ai putea petrece întreaga viaţă studiind aceste două capitole. Geneza 3 este saminta care germineaza tema esentiala a întregii Biblii şi explicaţia situaţiei dificile a omului. Un capitol foarte bogat şi tulburător şi plin de învăţătură, apoi vine capitolul 4 cu Cain şi Abel de asemenea… cu evenimente majore. De la capitolul 6 avem Potopul şi este extraordinar. Capitolul 5 din Geneza, însă, este unul din acele capitole peste care de obicei sari când parcurgi Geneza. Adică… ce-i ăsta? O genealogie—şi aş vrea să vă împărtăşesc acum câteva surprize, atât pentru frumuseţea surprizei, cât şi ca instruire în metodologie. Este uimitor felul cum absolut toate lucrurile din Scriptură, dacă cineva se străduieşte într-adevăr să o studieze, îl vor răsplăti pe cel harnic. Să privim deci la genealogia din capitolul 5 al Genezei. De la Adam la Noe sunt zece oameni, şi chiar am învăţat multe lucruri interesante ascunse în spatele numelui lui Metusala.

Să examinăm câteva din celelalte nume. Problema este că ceea ce citim în Bibliile noastre este transliterat. Celelalte cuvinte sunt şi ele traduse din ebraică, dar când traducătorii au ajuns la numele proprii au încercat să prindă, în mare, pronunţia originală. Cel dintâi nume este în ebraică Adoma, adică Adam. Ce înseamnă el în ebraică? “Om.” Este destul de uşor de ghicit acest lucru. Adam a avut un fiu cu numele Set. Set înseamnă “numit,” şi dacă privim în urmă în Geneza 4:25, vom vedea că atunci când l-a născut pe Set, Eva a simţit că el este cel numit să fie un înlocuitor pentru Abel pe care l-a omorât Cain. Deci rădăcina Set înseamnă “numit.” Dacă din întâmplare te apuci de un astfel de studiu, trebuie să-ţi spun că cele mai multe concordanţe nu sunt de mare folos în ce priveşte numele proprii. Acesta este un exerciţiu de vocabular care cere unelte speciale de felul unui dicţionar al rădăcinilor de cuvinte. ****[La fel ca în limba noastră, cei mai mulţi dintre noi nu ştim prea multe despre înţelesul original al numelor pe care le purtăm, şi pentru a-l descoperi ar fi nevoie de un studiu mai special.] Un Lexicon Strong obişnuit sau altceva similar nu-ţi vor fi de mare ajutor. Va trebui să sapi mult mai adânc, şi eu voi încerca să vă prezint aceste nume fără a vă lua prea mult timp.

Am văzut că Set înseamnă numit. Să mergem mai departe. Enos este fiul lui. Se pare că Enos înseamnă muritor, firav sau mizerabil. Vine din rădăcina “anosh,” care înseamnă incurabil. Acest cuvânt este folosit pentru rană, durere, calamitate, boală, ticăloşie… deci numele Enos poartă o încărcătură serioasă în înţelesul lui original. Fiul lui s-a numit Cainan, şi multe din traducerile noastre îl scriu greşit. Ei presupun că vine dintr-o rădăcină aramaică, şi-l numesc Canaan. Nu este aşa. Este “Kenaan” sau “Cainan” şi are înţelesul de întristare sau bocet sau elegie. Dacă priviţi în Numeri 24, Balaam face un joc de cuvinte în legătură cu Kenaaniţii sau Cheniţii, descendenţii lui Kenaan, care înseamnă întristare şi aşa mai departe. Deci Cainan  sau Kenaan înseamnă întristare. Însă după ce ai un tată numit muritor şi un fiu al cărui nume este întristare, cred că s-au săturat de astea, deci când li s-a născut un fiu l-au numit Mahalaleel. Mahalaleel este cam lung, dar este frumos. Mahal înseamnă binecuvântat sau laudă, iar El este numele pentru Dumnezeu. Cei mai mulţi ştim că “El” este un nume pentru Dumnezeu, deci Mahalaleel înseamnă pe scurt “Dumnezeul cel binecuvântat.” Este un nume foarte concis. Puteţi observa că ei includeau de multe ori numele lui Dumnezeu în numele copiilor lor, de exemplu Daniel, şi altele. Mahalaleel a avut un fiu cu numele Iared. Acest nume vine dintr-un verb care înseamnă, “va coborî.” Unii învăţaţi presupun că în vremea lui au început evenimentele ciudate din Geneza 6… când Benielohim, fiii lui Dumnezeu, au intrat la fetele oamenilor dând naştere acelor făpturi ciudate numite Nefelim sau uriaşii, cei căzuţi, la care face poate referire însuşi Domnul Isus când spune, “Ce s-a întâmplat în zilele lui Noe, se va întâmpla la fel şi în zilele Fiului omului…” şi unii suspectează că aceste lucruri au început să se întâmple în zilele lui Iared. Este o simplă presupunere, însă este interesantă. Evident, Iared a avut un fiu cu numele Enoh, despre care am discutat deja, însă se pune întrebarea, “Care este înţelesul numelui Enoh?” Se pare că vine dintr-o rădăcină care înseamnă început sau învăţătură. Este un termen de natură academic. Fiul său este Lameh. În acest caz avem chiar şi la noi un cuvânt care este încă în uz. Vorbim despre lamentare sau tânguire, şi Lameh înseamnă disperare, lucru deloc surprinzător. Este interesant că toţi am auzit de Noe, însă ce înseamnă oare numele Noe? În Geneza 5:29 Lameh ne explică: “El i-a pus numele Noe, zicând: Acesta ne va mângâia pentru osteneala şi truda mâinilor noastre, care vin din acest pământ, pe care  l-a blestemat Domnul.” Astfel, cuvântul Noe derivă din nochim care înseamnă “a aduce mângâiere sau uşurare.” Numele Noe înseamnă mângâiere sau odihnă.

Veţi spune, “Grozav, Chuck. Ne-ai târât prin genealogia asta de zece nume. Ce ai vrut să ne arăţi?” Să citim deci genealogia, dar nu în ebraică, ci în limba noastră. Dacă am citi genealogia în capitolul 5 din Biblia noastră, am citi astfel: Adam, Set, Enos, Cainan, Mahalaleel, Iared, Enoh, Metusala, Lameh şi Noe… aşa nu ne spune prea mult nici mie, nici ţie. Însă numai ce am văzut care este înţelesul acestor nume. Deci să citim genealogia lui Noe pe limba noastră: Omul, este numit, muritor, întristare, Dumnezeul cel binecuvântat, va coborî, învăţând, că moartea Sa va aduce, celui disperat, mângâiere, odihnă. De fiecare dată când citesc astfel mi se ridică pielea pe mine, mă înfior! Nu este remarcabil?

Întâi de toate, vreau să ştiţi că nu aveţi cum să mă convingeţi că un grup de rabini evrei au ticluit ascunderea mesajul Evangheliei creştine într-o genealogie a Torei! Nu se poate! Dacă te-ai lua după principiile criticii textuale, ai ajunge fără doar şi poate la concluzia că această carte a Genezei a fost scrisă după scrierea Noului Testament… evident, asta este o glumă. Întregul Vechi Testament a fost tradus în greceşte cu trei secole înainte de naşterea lui Hristos… şi acesta este doar unul din detalii… vom explora mai multe în doar câteva momente. Un motiv pentru care îmi place să folosesc acest exemplu particular este pentru că el demonstrează un lucru pe care, dacă-l înţelegi, va face să se evapore cele mai multe din dificultăţile tale referitoare la Biblie—anume descoperirea că avem în mână 66 de cărţi care, deşi scrise de 40 de autori diferiţi într-o perioadă de peste o mie de ani, constituie totuşi un sistem integrat de mesaje… cum ar spune un inginer. Nu vreau să spun doar că există o temă a Vechiului Testament care se împlineşte în Noul… deşi acest lucru este cu siguranţă adevărat. Este mult mai mult decât atât. Veţi descoperi că fiecare număr, fiecare nume de locaţie, fiecare detaliu se află acolo printr-un plan supranatural… şi că fiecare detaliu indică spre o Persoană… Mesia, Acel care trebuia să vină, Acel care urma să răscumpere pe om din situaţia penibilă în care ajunsese. Foarte, foarte ciudat!

Să  mai privim la câteva exemple. Mai este ceva în Biblie şi proorocul Osea scrie despre aceasta în 12:10. Dumnezeu spune, “Eu am vorbit proorocilor, am dat o mulţime de vedenii, şi am spus pilde prin prooroci…”  Nu doar că precizia tehnică a textului în sens detailat, indicativ, poartă câteva nivele de semnificaţie… ci întreaga compoziţie generală a textului este întocmită meticulos şi inteligent pentru a transmite şi alte înţelesuri pe lângă cele primare, şi aş vrea să vă prezint unul din cele mai bune exemple… ceea ce evreii numesc “akedah,” când Avraam l-a adus jertfă pe Isaac. In Geneza 22 avem o istorie ciudată în care Dumnezeu îi cere lui Avraam să-l aducă jertfă pe fiul său. Acest lucru îi şochează pe mulţi. Sacrificiu uman, de copil! Dar dacă priveşti cu atenţie… n-am acum timp să trec prin tot textul, verset cu verset. Mi-ar lua o oră şi jumătate sau mai bine pentru a privi la toate detaliile, însă dacă citiţi veţi descoperi că Dumnezeu îi spune lui Avraam să-l ia pe Isaac, fiul său pe care-l iubeşte. Sunt aici mai multe lucruri pe care le putem învăţa. Mai întâi, câţi fii avea Avraam? Doi. Însă din punctul de vedere al lui Dumnezeu, şi pentru scopurile Sale în acest moment, El îl ia în considerare doar pe Isaac ca singurul fiu acceptabil pentru o asemenea jertfă. El este fiul născut prin credinţă, prin Duhul, prezis în mod supranatural, iar Ismael este privit ca fiu al cărnii—noi însă avem aici un ţel special.

Dumnezeu îi mai spune, “…pe singurul  tău fiu, pe care-l iubeşti, pe Isaac…” şi dacă înţelegi Scriptura vei descoperi un principiu pe care cercetătorii îl numesc legea celei dintâi menţiuni. La fiecare concept biblic pe care-l depistezi, vei vedea că cel dintâi loc în care îl găseşti poartă de obicei o semnificaţie foarte deosebită, şi este interesant că acesta este primul loc în care apare în Scriptură cuvântul iubire sau dragoste, deci să descoperim ce mai urmează. Ştim de asemenea că Avraam, până la Geneza 22, a învăţat multe lucruri, şi el ascultă imediat ce i se spune. În ziua următoare el pleacă în călătoria de trei zile, şi dacă studiezi comentariile la Evrei 11, Romani 4 şi Galateni 3, vei descoperi că în ce-l priveşte pe Avraam, el îl socotea mort pe fiul său încă de când a primit porunca. Aşa scrie în Evrei 11:19.

Dar să ne oprim la faptul că urmează o călătorie de trei zile. Deci pentru Avraam, fiul său este mort timp de trei zile… în mintea lui, fiindcă ştim cu toţi istoria. Când ajunge acolo, evident se petrece înlocuirea din ultima clipă. Este interesant, şi deja începem să suspectăm subtilitatea întocmirii textului. Vedem că în timpul călătoriei de trei zile Avraam ia cu el două slugi şi un măgar alături de Isaac. Deci sunt patru persoane… Avraam, Isaac, cele două slugi şi măgarul… şi călătoresc timp de trei zile până la un loc numit Muntele Moria. Cele două slugi şi măgarul rămân la poalele muntelui. Avraam şi Isaac urcă pe deal. Lemnele sunt puse în spinarea lui Isaac, şi acesta îi pune lui Avraam în timp ce urcau o întrebare interesantă. “Unde este mielul?”… iar Avraam îi dă un răspuns interesant. Oridecâte ori am citit acest lucru, şi l-am citit de multe, de foarte multe ori, mi-a scăpat totuşi înţelesul. M-am gândit că Avraam evită sau amână să răspundă când îi zice fiului său, “Dumnezeu însuşi va purta grijă de mielul pentru arderea de tot.” Şi amândoi au mers de comun acord înainte, aşa spune de fapt în ebraică, dar când te uiţi mai cu băgare de seamă observi ceva interesant. Dumnezeu le va da mielul, adică pe Cine? Pe Sine Însuşi… Mielul lui Dumnezeu, şi cred că cei mai mulţi din noi, cei care am înţeles această istorie, începem să înţelegem că această întâmplare este o prezentare scenică a unui eveniment care va avea loc după vreo două mii de ani, când un alt Tată Îl va da cu adevărat pe Fiul Său ca jertfă pentru păcat… astfel că Avraam împlinea profeţia în avans.

Acest lucru se numeşte un prototip… sau un model. Cuvântul “prototip sau arhetip este un cuvânt livresc carturaresc. Noi astăzi am spune o machetă. Dacă eşti arhitect care construieşte într-un spaţiu deosebit vei face o machetă a construcţiei pe care intenţionezi s-o realizezi. Dacă proiectezi o aripă de avion, vei construi un model sau o machetă matematică al aripii pentru a înţelege comportamentul ei… sau alte aspecte. Suntem familiari cu machetele în lumea noastră. Termenul erudit, livresc, carturaresc pentru aşa ceva, mai ales în contextul biblic, este “prototip” sau prefigurare. Aici Avraam este în mod evident un prototip sau o prefigurare a Tatălui, şi bineînţeles Isaac este un prototip al Fiului. Tatăl care îşi oferă Fiul ca jertfă pe acest deal. Este interesant să descoperim că Avraam ştia că împlineşte o proorocie în acel moment. De unde ştim asta? Fiindcă în Geneza 22:14, după ce totul s-a încheiat, după ce îngerul l-a oprit în ultima clipă şi le-a arătat  înlocuitorul pentru fiul său, Avraam numeşte locul respectiv Iehova Jire, după cum se arată în unele traduceri, “De aceea se zice şi azi: „La muntele unde Domnul va purta de grijă”…” Cu alte cuvinte, Avraam dă locului acela un nume profetic. El înţelege cumva că acel loc era destinat să fie locul împlinirii a ceea ce interpreta el în chip profetic.

Foarte mulţi oameni sunt în încurcătură în legătură cu locul exact în care s-au împlinit toate acestea. Dacă veţi privi însă la harta topologică,topografica a Muntelui Moria—şi eu am una acum în mână si fiecare liniuta arata o schimbare de zece metri in altitudine si cam pe aic ieste baza unui lant muntos

Unde ve-ţi descoperi că e vorba de trei munţi aici. Aici, în partea stângă este Muntele Sionului… literal. Dincoace, în partea dreaptă a imaginii este Muntele Măslinilor. Chiar aici, în mijloc, este o ridicătură numită Muntele Moria. Aici este Valea Chedronului, la sud este Valea Hinom, şi aici sus exista în acea perioadă Valea Teropian cunoscută şi sub alte nume. Se pare că cele două slugi cu măgarul au rămas aici jos, iar Avraam şi Isaac au urcat până sus pe culme pentru jertfă. Există mai multe tradiţii, mai ales în iudaism, că Avraam … l-a adus pe Isaac ca jertfă în zona care se numeşte acum Muntele Templului. Mie-mi este greu să cred asta, fiindcă ştim că la acel moment în zona de miază-zi exista o aşezare iebusită. Eu personal cred, pentru mai multe motive, că Avraam l-a condus pe Isaac pe vârful dealului, fiindcă cred că totul s-a petrecut în afara unei aşezări omeneşti. Cred că Muntele Templului n-are nimic de a face cu jertirea lui Isaac, cum spun tradiţiile de astăzi. Motivul pentru care Muntele Templului este amestecat în toată această tradiţie este pentru că David s-a rugat lui Dumnezeu să schimbe o urgie, din pricina unui păcat al său, şi până la urmă David a cumpărat aria lui Ornan, sau Oruna. Aria în care se treiera grâul era ca o curmătură în munte, unde exista un curent de aer mai puternic de care oamenii se foloseau pentru a treiera grâul: aruncau grâul cu lopata în sus, boabele cădeau, iar pleava uşoară era vânturată. După această operaţiune sfârşeai prin a obţine două grămezi… grâul curat era la un loc, îl puneai în saci şi mergeai la piaţă, iar pleava înşirată pe cărare era numai bună pentru a i se da foc. Aceasta era aria de treierat, aşa arăta. Acolo s-a construit mai târziu Templul, într-o astfel de parcelă de teren, dar aş vrea să remarcaţi faptul că trebuie să urci de la vreo 600 de metri altitudine la baza dealului  la vreo 741 de metri acolo unde se găsea Templul, însă nu acolo era vârful Golgotei. Să privim mai cu atenţie la această zonă. Venind de pe Muntele Templului, la 741 de metri altitudine, continui să urci până ajungi în vârf, la 777 de metri deasupra nivelului mării; acolo se găseşte locul numit Golgota. Sunt fascinat să descopăr că Avraam l-a adus pe Isaac ca jertfă împlinind profeţia, probabil nerealizând deplin că peste 2000 de ani în acelaşi punct un alt Tată va da pe Fiul Său ca jertfă pentru păcat, şi credincioşia lui Avraam în împlinirea a ceea ce Dumnezeu i-a spus este ceea ce face această profeţie atât de impresionantă.

Mulţi oameni cunosc Geneza 22. Dacă dai câteva pagini mai departe în Geneza 24, îl vei găsi pe Avraam că îl trimite pe robul său cel mai bătrân să-i găsescă o mireasă lui Isaac. În capitol se vorbeşte despre robul care primeşte misiunea, pleacă într-o ţară depărtată, o găseşte şi o pune la încercare pe Rebeca lângă o fântână, apoi o cheamă şi face pregătirile pentru ca ea să vină cu el. A fost alegerea ei să se căsătorească cu un bărbat pe care nu l-a văzut niciodată şi să călătorească cu bătrânul rob înapoi la Beerşeba pentru a fi nevasta lui Isaac. Istoria detaliată este în Geneza 24. Încă odată, dacă eşti sensibil şi atent, vei înţelege mai mult decât scrie acolo. Din nou Avraam este un prototip al Tatălui. Robul cel bătrân caută o mireasă pentru Isaac. Cine este în rolul robului? Duhul Sfânt. Este interesant… în Geneza 24 nu se spune, însă dacă te duci înapoi în Geneza 15 vei descoperi că numele celui mai în vârstă rob al lui Avraam este Eliezer care înseamnă… ce credeţi? Mângâietor!

Este fascinant… daţi-mi voie să vă mai arăt încă un detaliu aici… Este interesant că  în tot Vechiul Testament când există un model ca acesta descoperim că Eliezer, sau ar trebui să spun Duhul Sfânt, este aproape invizibil. Isus le spune ucenicilor Săi de ce. El spune, “Când va veni Mângâietorul… nu va vorbi de la El…” şi sunt interesante extremele acestea, fiindcă aici în Geneza 24 nu vei găsi numele, în cazul nostru Eliezer… ci doar “robul cel bătrân”. Când te uiţi în Cartea Rut îl găseşti pe Boaz în rolul de rudă cu drept de răscumpărare şi o găseşti pe Rut care este mireasa dintre Neamuri—incredibil. Nu poţi înţelege capitolul 5 din Apocalipsa până nu înţelegi mai întâi Cartea Rut ca fiind o carte profetică. Cine a prezentat-o pe Rut lui Boaz? Un slujitor fără nume, “slujitorului însărcinat cu privegherea secerătorilor,” şi este interesant din nou că Duhul Sfânt este în acest rol, deci începem să vedem design-ul divin. Intervenţia Domnului  se vede în toate aceste lucruri, şi evident că El o alege pe Rebeca lângă fântână, şi apoi îi dă daruri în timpul călătoriei ei pe drumul de întoarcere către mirele ei. Din nou e vorba de o similitudine sau de un prototip. Avraam, ni-l arată pe Tatăl, Eliezer ni-l arată pe Duhul Sfânt, şi îl avem pe Isaac ca model al Mirelui, Isus Hristos, şi avem aici pe Rebeca ca Mireasa Sa.

Mai este ceva. Întorcându-ne la Geneza 22 remarcăm un lucru. Avraam şi Isaac s-au urcat pe munte. Acolo erau când s-a întâmplat substituirea din ultima clipă, şi când au primit berbecele drept înlocuire. Avraam numeşte acel loc Iehova Iire. Am privit deja la acest lucru. Apoi, în versetul 19, ni se spune, “Avraam s-a întors la slugile sale…” Aceştia erau cei doi care au rămas la poalele dealului cu măgarul. “…Avraam s-a întors la slugile sale şi s-au sculat şi au plecat împreună la Beer-Şeba, căci Avraam locuia la Beer-Şeba.” Dacă priveşti cu atenţie la versetul 19, rămâi cu o impresie ciudată. Când citeşti sau când citesc acest verset, ne vine în gând întrebarea, “Unde este Isaac?” Din restul istoriei este evident că Isaac s-a coborât împreună cu Avraam de pe munte, nu-i aşa? Însă priveşte în versetul 19 cu foarte mare atenţie. Aici sunt arătaţi cei prezenţi: Avraam s-a întors la slugile sale şi s-au sculat şi au plecat împreună la Beer-Şeba, căci Avraam locuia la Beer-Şeba. Dacă examinezi textul descoperi ceva foarte, foarte interesant: Unde este Isaac? Isaac este şters din înregistrarea istorică până în clipa unirii cu mireasa lui—din momentul în care este dat sau oferit ca jertfă până în momentul unirii cu soţia lui, două capitole mai târziu. Eu cred că este ceva foarte interesant.

Să trecem la alt subiect. Probabil aţi citit articole despre codificările din Torah. Un rabin numit Wiess Mandel a început să caute aceste observaţii manual, în urmă cu peste patruzeci de ani. A descoperit că privind la fiecare literă “enth”intr-o ordine pe care tu o alegi ca de ex din 5 in 5 litere sau din 7 in 7 litere s-ar părea că în Torah, adică în cele cinci cărţi ale lui Moise,  sunt cuprinse mesaje ciudate… Şi dacă ai citit cumva revistele, au existat articole în diferite reviste… chiar şi în revista Institutului de Statistică Matematică în urmă cu vreo doi ani s-a scris un articol privitor la secvenţele de litere echidistante din Torah. Folosind computerele de astăzi, pot fi descoperite tot felul de corespondenţe ciudate […]

Aş vrea să vă împărtăşesc doar câteva exemple. Suntem la cartea Geneza şi puteţi vedea pe ecran aici în faţa dumneavostră termenul ebraic pentru Torah—ţineţi minte că ei scriu de la dreapta la stânga. Priviţi aici ceea ce am putea numi un ‘T’ şi apoi ORH. Este o aproximare brută a cuvântului TORAH. Este interesant că dacă vei căuta prima literă Dau apoi numeri 49 de litere, următoarea literă este volve, dacă continui cu alte 49 de litere ajungi la un rest şi peste alte 49 de litere ajungi la un hay, şi astfel observi că acest cuvânt, TORAH, poate fi regăsit la distanţa fixă de 49 de caractere între fiecare două litere care-l alcătuiesc.

Poate spui, “Ei bine, este un lucru curios, dar probabil este doar o coincidenţă.” Unii rabini îţi vor spune că acest cuvânt, “coincidenţă” nu este un cuvânt koşer. Tu spui că este o curiozitate a cărţii Geneza, dar eu îţi spun că ciudăţenia merge mai departe. Dacă treci la cartea Exodul şi acolo se întâmplă acelaşi lucru! Cauţi primul Dau, numeri 49 de litere şi următorul este un volve, 49 de litere, urmează rest, **** alte 49 de litere şi găseşti pe hay  şi  din nou ai format cuvântul Torah. ‘Interesant,” vei spune. “Să continuăm!”  Eu inteleg sau sint in control sau stiu ce fac Deschizi la cartea Leviticul, cauţi, dar nu-ţi iese socoteala. Treci la cartea Numeri. Îţi iese doar dacă iei literele de la Torah în ordinea inversă. Deci dacă te duci la hay apoi numeri literele, găseşti cuvântul Torah citit pe dos… adică cum l-am citi noi, şi amintiţi-vă că limba noastră şi ebraica se citesc din sensuri opuse… deci îl scriu de la coadă. Este curios. Treci la cartea Deuteronomul, acelaşi lucru, adică citit invers. Deci spui, “Stai un moment, nu înţeleg. Geneza şi Exodul este Torah, citit normal. Leviticul nu are această regulă, Numeri şi Deuteronomul are Torah scris invers.” Pe de o parte din ce ai descoperit până acum se pare că nu este un accident această aşezare a literelor, şi totuşi cineva şi-a bătut mult capul… doar să descopere acest lucru. Îţi poţi imagina să faci aşa ceva cu mâna, fără alt ajutor?  Dar cum se face că în cartea Liviticul, care este prinsă ca într-un sandwich între celelale cărţi, regula nu există? Să ne uităm mai cu atenţie la cartea Leviticul. Vom descoperi că dacă folosim intervale de şapte—şi nu trebuie să vă explic aici semnificaţia lui şapte în Scripturi. Cărţile despre structura heptatică a Scripturii ar umple o bibliotecă—deci, e interesant că dacă luăm numele de nedescris al lui Dumnezeu—pe care, pentru a nu intra în alte controverse îl voi rosti Yahweh sau Iehova, şi vi-l scriu aici pe tablă pentru a vedea literele din ebraică—numărând tot la şapte litere vom găsi numele Yahweh. Foarte interesant, şi cred că începi să înţelegi mesajul, fiindcă Torah arată mereu spre Yahweh! Ce încep eu să înţeleg de aici este ceva mai mult decât codificări sau reguli sau istorie. Cu cât studiezi mai cu atenţie textul, cu atât vei vedea mai bine urmele intervenţiei sau a mâinii lui Dumnezeu asupra lui, vei înţelege că este inepuizabil, şi că îţi comunică despre Dumnezeu.

Să vă prezint un exemplu foarte speculativ. Vreau să vă spun că unele din lucrurile pe care vi le-am arătat până acum le-aş apăra drept corecte până la ultima suflare—asta nu înseamnă că am neapărat dreptate, ci înseamnă că eu cred cu adevărat că sunt bine fundamentate—însă cel pe care vi-l voi prezenta acum este puţin diferit, şi vi-l prezint doar ca ipoteză sau speculaţie: se poate să vi se pară provocator, dar înainte de a începe trebuie să ştiţi câteva lucruri. Trebuie să ştiţi că evreii, în comunităţile lor, citesc Tora în tot timpul unui an. Începând cu *****Roşhaşana, există un sistem de citire a Torei în fiecare zi din an, şi asta înseamnă parcurgerea Torei în timpul unui an. Toate sinagogile din lume citesc în aceeaşi zi aceeaşi porţiune din Scriptură. Trebuie să mai ştiţi că ebraica are în general 22 de litere, mai ales consoane.  Vocalele sunt subînţelese, iar spaţiile dintre cuvinte nu existau în original, în vremea lui Moise. Cred că spaţiile dintre cuvinte n-au fost adăugate decât pe vremea lui Ezra, iar punctele care arată vocalele, pe care le vedem acum în limba ebraică, au fost o adăugire ulterioară, însă ebraica originală n-a avut spaţii între cuvinte iar sunetele şi spaţiile erau subînţelese, lucru interesant. Mai este încă un lucru pe care trebuie să-l ştiţi, şi anume că litera “hay” [h] este folosită ca o abreviere, într-un anumit sens, pentru Ruah Elohim, sau Duhul Sfânt. Când lui Avram i-a fost schimbat numele în Avraam [sau original, din Abram în Abraham], şi a lui Sarai în Sara [original, din Sarai în Sarah], acest lucru s-a făcut simplu, prin adăugarea literei “hay” **** la numele lor, sugerând suflarea, pe Ruah Elohim. Deci litera “hay” este folosită ca abreviere într-un anumit context, ca aluzie la Duhul Sfânt. Tu spui, “OK, Chuch. Ce vrei să spui?”

Ei bine, ar trebui să ştiţi că în urmă cu câtva timp, în toate sinagogile din lume s-a citit Geneza 15. Geneza 15 este pasajul faimos unde Dumnezeu îi confirmă lui Avraam (de fapt la acel moment, lui Avram) legământul referitor la ţară. Este un capitol dramatic în care Dumnezeu trimite peste Avraam un somn adânc, un capitol în care se aduce o jertfă iar animalele de jertfă au fost despicate—modul de sigilare a unui legământ în acele zile era ca părţile implicate în legământ să treacă împreună printre elementelor jertfei. În acest caz însă Dumnezeu trimite un somn adânc peste Avram, şi trece El Însuşi, singur, printre animalele despicate, demostrând că legământul a fost unilateral. Avram n-a trebuit să facă nimic, a fost un legământ prin care Dumnezeul universului se angaja să dea ţara lui Israel urmaşilor lui Avraam, şi mai târziu acest lucru este reconfirmat lui Isaac şi lui Iacov. Acesta este mesajul cheie, mesajul central, în legătură cu dreptul lui Israel asupra ţării, şi îşi are rădăcinile în Geneza 15.

Însă în versetul 17, traducerea noastră spune, “După ce a asfinţit soarele, s-a făcut un întuneric adânc; şi iată că a ieşit un fum ca dintr-un cuptor, şi nişte flăcări au trecut printre dobitoacele despicate.” Când citeşti acest capitol, acesta este locul în care Dumnezeu sigilează legământul şi trece printre bucăţile înşirate. Este însă interesant să citeşti pasajul în ebraică. În mare parte, în ebraică este acelaşi lucru, dar vreau să vă aţintesc privirea asupra acestei fraze, şi vom privi mai îndeaproape la ea în ebraică. Tot ce avem de făcut este să schimbăm spaţiile. Amintiţi-vă ce a spus acel rabin, că Mesia va interpreta chiar cuvintele şi literele şi spaţiile? Ei bine, să nu facem altceva decât să mutăm trei spaţii puţin către dreapta. Vei spune, “Şi atunci ce înseamnă, Chuck?” Nu uitaţi că citim de la stânga la dreapta. Priviţi aici cuvântul pentru foc. Foc… rău… Bar Radin. ****** Iar asta este abrevierea pentru  Dumnezeu… iar cuvântul acesta înseamnă “a decretat.” Sau dacă ne exprimăm altfel, “Un foc rău de două ori în Rabin, Dumnezeu a decretat.” Şi exact în ziua când evreii din lume citeau asta, primul-ministru Yitzhak Rabin a fost împuşcat de două ori, şi ucis. Întrebarea pe care nu putem să nu ne-o punem este, “Este aceasta doar o coincidenţă curioasă, stranie, sau o putem privi ca un fel de mesaj ascuns în text?” Capătă ea mai multă semnificaţie când o examinezi?… şi îmi dau seama că de obicei presa îl elogia pe primul-ministru, dar să privim la realităţi. În 1994, într-un discurs cu ocazia Zilei Independenţei, el a spus, “Voi desfiinţa de dragul păcii toate aşezările din teritorii. Cred că nu mai privim la Biblie ca fiind harta Statului Israel.” Unul dintre motivele pentru care 80% din populaţie îl consideră trădător este pentru că el declara în faţa lumii că Israelul nu are drept asupra ţării pe care i-a dat-o Dumnezeu. Unele ziare spun chiar că acesta este sfârşitul Sionismului aşa cum îl ştim noi. La 5 octombrie, drept răspuns la Acordul de Pace de la Oslo, el a spus, “Biblia nu este documentul Israelului de proprietate asupra ţării.” Greşit! După treizeci de zile, la 4 noiembrie 1995, a fost asasinat, şi chiar în aceeaşi zi în toate sinagogile din lume s-a citit acest pasaj deosebit. Eu cred că este interesant, dar nu ştiu cum vi se pare vouă. Cred că fiecare din voi trebuie să audă aceste lucruri şi să se gândească mai târziu la ele pentru a-şi forma singur o părere. Eu nu insist mai mult, deşi este ceva care ne pune pe gânduri.

Să schimbăm subiectul. Să trecem la Noul Testament. Probabil că nu vi s-au ţinut lecţii de ebraică din Noul Testament. O să vă fac o surpriză, sau aşa cred. În Ioan 19 avem un lucru curios că atunci când Isus era pe cruce, Pilat din Pont a scris un epitaf. În versetul 19 ni se spune că “Pilat a scris o însemnare, pe care a pus-o deasupra crucii, şi era scris: „Isus din Nazaret, Împăratul Iudeilor.” Mulţi din Iudei au citit această însemnare, pentru că locul unde fusese răstignit Isus era aproape de cetate: era scrisă în evreieşte, latineşte şi greceşte. Preoţii cei mai de seamă ai Iudeilor au zis lui Pilat: „Nu scrie: „Împăratul Iudeilor.” Ci scrie că El a zis: „Eu sunt Împăratul Iudeilor.” „Ce am scris, am scris”, a răspuns Pilat.” Este interesant că Pilat a refuzat s-o reformuleze… Aparent Pilat scrisese special în acest fel. Să încercăm să vedem de ce a scris Pilat aşa, sau de ce a pus să fie scris aşa.

Aşa ar arăta în ebraică (amintiţi-vă că citim de la dreapta spre stânga): Yeshua hamatzara gamaleic hay Yehudam ** sau Isus din Nazaret, Împăratul Iudeilor. Ia prima literă din fiecare cuvânt în original, şi obţii… ce obţii? Yahweh. Nu se traduce total Mie mi se pare foarte interesant. Acum înţeleg de ce liderii evrei erau atât de deranjaţi, dar este cu atât mai fascinant că Pilat după cât se pare a scris aşa în mod voit. Se poate să fi făcut astfel doar în ciuda lor, fiindcă ştia că din pizmă sau din invidie Îl dăduseră pe Isus în mâinile Lui. Sunt însă cu atât mai fascinat de faptul că mai târziu ei au venit la el după vreo două zile îngrijoraţi în legătură cu mormântul—aveau într-adevăr de ce să fie îngrijoraţi— şi i-au cerut nişte gărzi care să păzească cu deosebită grijă mormântul, fiindcă le era frică să nu fie furat trupul sau ceva de felul acesta, iar Pilat face o remarcă ciudată. El le spune: „Aveţi o strajă; duceţi-vă de păziţi cum puteţi [de bine],” şi din text ai senzaţia că n-a fost surprins când în a treia zi mormântul era gol. Şi nu pot să nu mă gândesc cât de multe păreri îşi va fi făcut el despre ce s-o fi întâmplat în realitate, dar să trecem mai departe.

Dacă ar fi să parcurgem pe rând aceste lucruri, am putea discuta despre sute de exemple din tot Vechiul Testament. Toate sunt incredibile, însă cred că e bine să trecem la un pasaj din Biblie pe care eu, după patruzeci de ani de studiu biblic, îl consider cea mai uimitoare profeţie din Biblie.

(PARANTEZĂ) Am avut privilegiul pe când eram adolescent… ce să vă spun… acum mai mult de… o sută de ani… să aud ceva despre asta, şi în acea vreme era un subiect foarte special, şi am fost beneficiarul unor daruri deosebite şi a unei învăţături primite din partea unor oameni familiari cu aceste lucruri, deci mi-a devenit ca un obicei pe când eram adolescent. În cursul anilor n-am uitat asta şi am privit-o prin ani cu o fascinaţie personală ca un detaliu tehnic care m-a intrigat. Evident, astăzi este cunoscută mai bine, fiindcă a fost popularizată în multe moduri. De ce v-o spun? Nu doar pentru că este fascinantă… am şi învăţat ceva. (SFÂRŞIT DE PARANTEZĂ)

Am descoperit că Isus însuşi face referire la acest text ca la o cheie a tuturor profeţiilor, şi mulţi oameni vin la mine, “Ştii, Chuck, noi ştim Biblia destul de bine, dar niciodată n-am studiat cu adevărat profeţiile, dar am înţeles că tu te-ai cam ocupat cu subiectul acesta. De unde să începem? Cum să înţelegem profeţiile în mijlocul tuturor controverselor de tot felul?” Răspunsul meu previzibil este, “Dacă veţi studia Daniel capitolul 9, ultimele patru versete, şi ajungeţi să le înţelegeţi cu adevărat, restul devine foarte uşor.” Am mai multe motive să ne ocupăm de această proorocie. Daniel, capitolul 9, ultimele 4 versete, 24, 25, 26 şi 27: aici găsim o proorocie pe care îngerul Gavril i-o dă lui Daniel. Daniel se găseşte în robie în Babilon. El ştie din citirea Scripturilor că robia aproape s-a terminat. El ştie că robia va dura 70 de ani şi deja trecuseră şaizeci-şi… de ani grei, şi el ştie că robia babiloniană este aproape de sfârşit, şi el se roagă fierbinte dar este întrerupt de sosirea îngerului Gavril care-i dă această profeţie de patru versete, care este cea mai umitoare din Scriptură.

Acum, dacă ţi-ai făcut lecţiile biblice, ştii că descrierea slujbei acestor doi îngeri este foarte specifică. De fiecare dată când îl întâlneşti, Mihail este conducătorul militar care luptă pentru Israel. Gavril este întotdeauna vestitorul lui Mesia. Deci, fiindcă e vorba de Gavril care îi aduce profeţia lui Daniel, ştii din start că trebuie să fie o profeţie mesianică.

Acum, în cele patru versete, mai întâi, dacă le înţelegi cu adevărat, realizezi că primul verset din cele patru este ţinta întregii profeţii. În total este vorba de 70 de săptămâni de ani. Daţi-mi voie să fac un comentariu scurt aici. Eu şi tu suntem familiari cu săptămânile de zile. La evrei ai o săptămână de zile, dar ai şi o săptămână de săptămâni, de exemplu Sabot ******, ai o săptămână de luni… de la Nisan la Tişri… şi există şi o săptămână de ani. Anul Sabatic era un concept. Pământul trebuia cultivat timp de şase ani şi în al şaptelea se odihnea. Deci există conceptul de an Sabatic, şi aşa mai departe. Deci şaptezeci de săptămâni sunt săptămâni de ani, nu de zile. Lucrul acesta este evident dacă înţelegi cele şaptezeci de “shabuam” despre care vorbeşte. Vom ajunge la asta.

Când studiem structura acestor patru versete şi vedem că primele 69 de săptămâni sunt o perioadă continuă, tu şi eu presupunem în mod natural că toate 70 constituie o singură perioadă continuă de timp, însă dacă studiezi cu atenţie profeţia, înţelegi că versetul 24 este ţinta ei, versetul 25 are cele 69 de săptămâni după care este un interval de timp, şi apoi avem săptămâna finală. Versetul 26 descrie evenimentele de după săptămâna a 69-a dar înainte de a 70-a. Odată ce înţelegi acest lucru, ceaţa se ridică şi totul capătă claritate. Să privim împreună cu atenţie. Vă rog să mă urmăriţi. Primul verset, versetul 24, este ţinta. Au fost hotărâte sau socotite şaptezeci de săptămâni. Şaptezeci de “shabuam” sau şaptezeci de şapte sunt hotărâte asupra… asupra cui? Asupra Cetăţii Sfinte. E clar că nu se referă la biserică. Se referă la “poporul tău, Daniele,” asupra evreilor şi a Cetăţii Ierusalim. Remarcă faptul că se referă la Iudei. Este extrem de important. Până se împlinesc mai multe lucruri…. până la încetarea fărădelegilor… până la ispăşirea păcatelor… până la ispăşirea nelegiuirii… până la aducerea neprihănirii veşnice… până la pecetluirea vedeniei şi proorociei… şi până la ungerea Sfântului sfinţilor. Nu trebuie să te gândeşti prea mult pentru a realiza că aceste şase lucruri nu s-au împlinit încă. Mie mi se pare că omenirea n-a încetat să păcătuiască. Toţi cei ce au televiziune prin cablu se pot documenta din plin asupra acestui lucru. Credeţi că am terminat-o cu păcatul? Nu vă voi cere să arătaţi prin ridicare de mână. La unele din aceste lucruri putem discuta în diferite feluri, însă este clar că ţinta încă n-a fost atinsă. Într-un fel, nu s-a împlinit totul. Deci acesta este Daniel 9:24… ţinta întregii proorocii.

Să privim acum la versetul următor. Gavril îi spune lui Daniel, “Să ştii dar, şi să înţelegi.” Deci nu este o taină. El îi spune, “Tu trebuie să înţelegi aceste lucruri.” “Să ştii dar, şi să înţelegi, că de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului…” Daniel este rob în Babilon. Locul de unde venise, în Ierusalim, era numai ruine, şi el ştie din profeţie că vor fi eliberaţi în curând să plece acasă, deci Gavril îi spune, “Să ştii dar, şi să înţelegi, că de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului…” atenţie, nu a Templului, ci a oraşului Ierusalim, “până la Unsul (Mesia), la Cârmuitorul [în original, Mesheach Nagi]” adică Mesia, Prinţul sau Împăratul. Cuvântul “Nagi” a fost folosit pentru prima dată de Saul, şi înseamnă “Împărat.” Deci de la darea poruncii… până la Mesia Cârmuitorul, vor trece şapte săptămâni; apoi timp de şaizeci şi două de săptămâni, pieţele şi gropile vor fi zidite din nou, şi anume în vremuri de strâmtorare.

Remarcaţi că Duhul Sfânt anticipa aici o stare de confuzie, şi există mulţi oameni care cred că această profeţie are legătură cu Templul. Nu… mai târziu va fi o legătură, dar aici se specifică clar cetatea Ierusalimului, pieţele şi zidurile ei, etc. Vedeţi accentul: şapte săptămâni şi şaizecişidouă de săptămâni. Dintr-un anume motiv, cele 69 de săptămâni sunt defalcate în şapte plus şaizecişidouă. Speculaţia este că unii cred că atât a durat să finalizeze reconstrucţia cetăţii, şi mai sunt şi alte păreri. Nu prea contează, destul că este o perioadă de şapte săptămâni apoi una de şaizecişidouă.

Acestea sunt dar cele 69 de săptămâni. Vei spune, “Bine, bine, Chuck, şi ce-i cu asta? Sună prea tehnic.” Ei bine, să privim mai îndeaproape. Ce spune îngerul Gavril este că “de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului, până la Mesia Cârmuitorul, vor trece 7 + 62 de săptămâni…” şi nu avem timp să discutăm totul, însă când vorbim despre ani profetici avem ani de 360 de zile. Găsim în Geneza că erau ani de 360 de zile. Găsim şi în Apocalipsa că era ani de 360 de zile. Pentru anumite motive pe care nu voi încerca să vi le explic, ei sunt exprimaţi astfel. Puteţi studia singuri materialele pe care le publicăm, dar 7+62=69 de săptămâni. Dacă înmulţeşti cu şapte, apoi cu 360, obţii 173.880 de zile.

Veţi întreba, “Dar ce facem cu astea?” Prima întrebare este, când s-a dat porunca de rezidire a Ierusalimului? Unii din dumneavostră au Biblii de studiu cu note de subsol, cu diferite date posibile. Atenţie, nu vorbim de rezidirea Templului, ci de reconstruirea cetăţii, în zilele lui Ezra. Mai întâi, ştiţi că Babilonul a căzut. Daniel 5 descrie căderea Babilonului. Cir a trimis pe un general al său cu o divizie de soldaţi în sus, au blocat cursul Eufratului, au schimbat cursul apei spre alte canale, şi peste o vreme nivelul apei care proteja cetatea a scăzut. Belşaţar, fără să ştie acest lucru, a făcut un mare ospăţ şi ne amintim cu toţi de mâna care a scris pe perete şi de restul istoriei. Fără ca ei să ştie, trupele vrăjmaşe s-au strecurat pănâ la porţi şi au luat cetatea, şi unii din locuitori n-au aflat de asta decât la trei zile după aceea, dar idea este că Babilonul a căzut în timpul nopţii, şi după zece zile Cir Persanul şi-a făcut intrarea triumfală în cetate. Este interesant că Daniel i-a arătat proorociile din cartea Isaia 44:13 unde Dumnezeu scrie o scrisoare lui Cir, îl cheamă pe nume şi zice, “Eu am ridicat pe Cir, în dreptatea Mea, şi voi netezi toate cărările lui. El Îmi va zidi iarăşi cetatea, şi va da drumul prinşilor Mei de război.” Cir a fost impresionat. Proorocia fusese scrisă cu 150 de ani în urmă, cum să nu fie impresionat! I se spusese numele şi i se descrisese cariera. Istoria arată că Cir nu doar că le-a dat drumul din robie, ci le-a pus la dispoziţie şi resurse materiale să se întoarcă înapoi la Ierusalim. Dar ei s-au întors să rezidească Templul. N-au avut sarcina să reconstruiască cetatea. S-au reîntors să locuiască acolo şi să zidească Templul, şi cartea Ezra arată necazurile şi dificultăţile întâmpinate de ei. Doar la câţiva ani după aceea Neemia, paharnicul împăratului Artaxerxe Laungemanis, tulburat de faptul că fraţii săi din ţară n-au nici un progres acolo, primeşte din partea împăratului Artaxerxe permisiunea de reconstruire a cetăţii, a zidurilor, şi despre asta scrie cartea Neemia. Şi în Neemia, capitolul 2, găsim decretul, şi avem şi data emiterii lui. Era 14 martie, anul 445 î.Hr.

Vei spune, “Interesant!” Partea a doua din profeţia lui Gavril se referă la Mesia, Împăratul, Cârmuitorul. Când a fost aceasta împlinită? Aici avem o problemă. Dacă studiem cu atenţie Evangheliile, vom descoperi că, deşi ştim că sosise timpul şi Isus a apărut, totuşi de câteva ori în Evanghelii oamenii vin să-L ia să-L facă împărat, dar El se ascunde. El spune, “Vremea Mea n-a sosit încă…” Găsim acest lucru în Ioan 6 şi în câteva alte locuri. Însă într-o altă zi El face ceva neobişnuit… Nu doar că permite acest lucru… dar îl şi aranjează. Le spune ucenicilor să se ducă în cutare loc, să spună următoarele lucruri, şi să aducă un măgăruş, după care intră călare pe măgăruş în Ierusalim, împlinind deliberat versetul din Zaharia 9:9, care prezicea că Mesia, atunci când se va prezenta ca Împărat, va veni călare pe un măgăruş, etc. Noi numim acest eveniment Intrarea Trimfală în Ierusalim, şi este interesant că dacă datezi acest eveniment, vei descoperi că s-a întâmplat la 6 aprilie în anul 32 d.Hr., după cele spuse de Sir Robert Anderson în lucrarea cu titlul Classic Work în 1894. El a mers la Observatorul Regal din Londra şi a făcut toate observaţiile şi procedurile de calcul, până înapoi în acel an. Din întâmplare, dacă citeşti Luca 19 vei descoperi că, în timp ce intra călare pe măgăruş în Ierusalim, unii din cei care-L urmau au început să cânte plini de zel Psalmul 118… “Doamne, ajută! Doamne, dă izbîndă! Binecuvîntat să fie cel ce vine în Numele Domului…” Fariseii au considerat că aceştia se întrec cu măsura, şi au zis lui Isus: “Învăţătorule, ceartă-Ţi ucenicii!… nu-i lăsa să rostească blasfemie…” iar El drept răspuns le-a zis: “Vă spun că, dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga.” Cu alte cuvinte, El se prezintă pe Sine Însuşi ca Împărat al Ierusalimului. După care plânge pentru cetate, fiindcă El ştia ce urmează… El ştie ce urmează.

Şi El spune mai dinainte ce urmează… iată aici Intrarea Sa Triumfală. Una din reacţiile Sale când trece de sprânceana Muntelui Măslinilor, coborând spre Poarta Shushan, este că El plânge pentru cetate şi spune, “O, dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi, lucrurile, care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi.” Ascunse pentru totdeauna? Nu. Pavel ne spune în Romani 11:25 că sunt ascunse până la intrarea numărului deplin al Neamurilor. Apoi Dumnezeu are un destin pentru Israel, un destin foarte interesant şi cu totul extraordinar…

Dar am avut această zi interesantă. Noi spunem deseori, “Aceasta este ziua, pe care a făcut-o Domnul: să ne bucurăm şi să ne veselim în ea!” Şi aplicăm acest lucru la oricare zi, şi nu este rău, dar acest verset este din Psalmul 118 şi de fapt el se referă specific la acea zi, ziua prezentării lui Mesia. Dumnezeu îşi ţine promisiunile.

Să ne întoarcem la subiectul nostru: este interesant că dacă socoteşti de la 14 martie până la 6 aprilie găseşti 24 de zile, apoi din anul 445 î.Hr. până în anul 32 d.Hr. sunt 173.740 de zile. Şi dacă socoteşti zilele anilor bisecţi din acest interval mai ai 116 de zile. Dacă aduni toate aceste zile, ce crezi? Găseşti 173.880 de zile. Care este deci marja de eroare a îngerului Gavril? Zero!

Când ne întoarcem şi citim  Luca 19, găsim că Isus a spus, “Vor veni peste tine zile, când vrăjmaşii tăi te vor înconjura cu şanţuri, te vor împresura, şi te vor strânge din toate părţile: te vor face una cu pământul, pe tine şi pe copiii tăi din mijlocul tău” şi după 38 de ani Titus **** Espasian şi legiunile romane a 5-a, a 10-a, a 12-a şi a 15-a au asediat cetatea Ierusalimului şi au ucis peste un milion de locuitori. Şi poate îţi pui întrebarea, “De ce a îngăduit Dumnezeu ca Ierusalimul să fie distrus?” Priveşte înapoi la cuvintele lui Isus din Luca 19:44, “…pentru că n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată.” Staţi un pic! Isus i-a făcut responsabili, fiindcă ei trebuiau să cunoască Daniel 9. Lucru complicat!

Vreau să vă spun ceva înainte de a trece mai departe. Dacă priviţi la Versiunea Septuaginta a Scripturii, ea a fost începută prin 285 î.Hr. şi terminată prin 270 î.Hr., deci cu vreo trei secole înainte de aceste evenimente. După ce s-a terminat captivitatea babiloniană, ei se găseau în Imperiul Persan, şi Imperiul Persan este cucerit de Imperiul Grec, iar limba Greacă devine vrând-nevrând limbă internaţională. Dacă erai evreu în acele timpuri, probabil că nu prea vorbeai evreieşte, ci vorbeai greceşte. Ebraica era folosită cam aşa cum folosesc catolicii Latina. Era o limbă religioasă. Şi, deci, cei mai mulţi evrei doreau să aibă Scriptura în limba lor naturală, care în acele zile era limba greacă, deci au trimis 70 de învăţaţi la Alexandria, unul din cele mai importante centre culturale ale lumii de atunci, să traducă întreg Vechiul Testament în limba greacă, şi de aceea se şi numeşte versiunea Septuaginta a Vechiului Testament… Septuaginta fiind un nume derivat din cuvântul “şaptezeci.” Avem cel puţin patru manuscrise ale Septuagintei, dar ce vreau să spun e că Septuaginta, Vechiul Testament, era scrisă negru pe alb cu trei secole înainte de venirea lui Hristos. Lăsând la o parte discuţiile despre cine a scris cartea Daniel şi toate nonsensurile pe această temă, toate acestea erau scrise negru pe alb cu cel puţin trei secole înainte de naşterea lui Hristos, şi preziceau data exactă în care Mesia va intra în Ierusalim călare pe un măgăruş, proclamându-se a fi Mesheach Nagi. Interesant. Pentru mine, cele 69 de săptămâni ale lui Daniel sunt cea mai dramatică demonstraţie a dumnezeirii lui Isus Hristos şi a mesajului pe care tu şi eu îl avem în faţă astăzi.

Dar este mult mai mult decât atât. După şaizecişidouă de săptămâni ori şapte plus şaizeci şi două de săptămâni deci după 69 de săptămâni, Mesia va fi “kara” sau stârpit, adică executat pentru o vină capitală, dar nu pentru Sine Însuşi, şi poporul unui domn care va veni… Aici se introduce o nouă temă… şi poporul unui domn care va veni, va nimici cetatea şi sfântul Locaş… Un domn care va veni… acesta este unul din cele 33 de titluri care i se atribuie unui conducător al lumii care va ieşi puternic în evidenţă pe scena istoriei, probabil nu peste mult timp. “Poporul unui domn care va veni, va nimici cetatea şi sfântul Locaş,” deci aici în Daniel, cu trei secole înainte de venirea lui Hristos, se prezice că cetatea şi sfântul Locaş vor fi distruse. Cam ciudată profeţie, având în vedere că la timpul când a fost dată lui Daniel templul era dărâmat, şi avea nevoie să fie reconstruit pentru a putea fi dărâmat din nou. Mai mult decât atât… poporul unui domn care va veni, va nimici cetatea şi sfântul Locaş, şi noi ştim acum cine au fost aceştia. Romanii. Ei au nimicit cetatea şi sfântul Locaş după ce Mesia a fost “kara,” adică executat pentru o vină capitală. Acesta este este motivul pentru care atât de mulţi învăţaţi biblici tind să creadă că “domnul care va veni” va fi un lider roman, sau european, sau dintre Neamuri… depinde din ce perspectivă doreşti să priveşti lucrurile… dar în orice caz poporul său a nimicit cetatea şi sfântul Locaş, şi la sfârşit va fi ca un potop sau o diasporă, şi către sfârşitul războiului va fi pustiire. Aşa scrie în Daniel 9:26. Acesta este versetul dintre săptămâna a 69- şi a 70-a.

Am ajuns la ultimul verset al profeţiei, faimoasa săptămână a 70-a a lui Daniel. “El va face un legământ…” Cine este “el”? Unii spun că este Mesia. Total greşit din punct de vedere gramatical. “El” este pronume. Se referă la ultimul substantiv menţionat înainte, adică la cine? La “domnul care va veni.” El, adică domnul care va veni,  va face un legământ cu mulţi. “Mulţi” este un idiom pentru Israel. Deci liderul mondial care va veni va impune un acord. Nu se spune că va semna un tratat. Foarte mulţi oameni fac diagrame drăguţe şi presupun că el va semna un tratat. Este posibil să fie aşa, sau pur şi simplu el va impune un legământ, o înţelegere. Ce legământ? Poate este legământul din Geneza 15. Poate el va garanta lui Israel dreptul de stăpânire asupra ţării. Şi greşeala lor… motivul pentru care Isaia îl numeşte legământ cu Iadul este că ei privesc la acest domn care va veni şi nu la Dumnezeul Universului pentru a le garanta dreptul de stăpânire asupra ţării, dar în orice caz, el va face un legământ cu Israelul sau cu “mulţi” pentru o săptămână… aceasta este ultima săptămână de şapte ani. Însă la jumătatea săptămânii, la mijlocul perioadei de şapte ani, va părea că are de gând să-şi calce promisiunea. “Va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare…” De aici ştim că va exista un templu zidit, fiindcă altfel n-ar fi jertfe şi daruri de mâncare, dar el va face cumva să înceteze aceste lucruri, şi pentru răspândirea generală a urâciunilor va veni unul care pustieşte până la distrugere, “până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât.” Nu vom intra în toate detaliile aici, însă acesta este ultimul verset din Daniel, capitolul 9, şi  vom privi la înţelesul acestor lucruri.

Am avut cele 69 de săptămâni după care Mesia s-a prezentat ca Mesheach Nagi, şi ştim cu toţi ce s-a întâmplat pe urmă. Mesia a fost stârpit, “kara,” executat, şi ei… poporul unui domn care va veni, a nimicit cetatea şi sfântul Locaş. Toate astea sunt în intervalul dinaintea ultimei săptămâni, a 70-a, şi acest lider mondial care va veni va impune un legământ pentru şapte ani, şi cei mai mulţi cercetători ai Bibliei privesc Apocalipsa capitolele 6-19 drept o detaliere a evenimentelor incredibile care se vor întâmpla în acea perioadă de şapte ani. Dar la mijlocul acelei perioade el va pune în loc de cinste urâciunea pustiirii menţionată în cartea Daniel şi detailată pentru noi în 2 Tesaloniceni capitolul 2 şi multe alte pasaje. Când patru din ucenici au venit la Domnul Isus pentru o discuţie privată, confidenţială, privitor la a doua Sa venire, răspunsul Său este înregistrat în trei Evanghelii un răspuns care se întinde de obicei pe parcursul a două capitole, numit Discursul Olivet.sau Discursul de pe Muntele Maslinilor În Matei 24, cheia întregului pasaj este versetul 15 unde se spune, “Când veţi vedea „urâciunea pustiirii”, despre care a vorbit proorocul Daniel, „aşezată în locul sfânt”…” şi le spune să fugă şi să fugă imediat. El spune că cheia întregului pasaj este acest eveniment. Nu este scopul nostru acum să parcurgem toate detaliile, dar este interesant că am descoperit lucrul cel mai important. Nu vreau să spun că aceste lucruri se vor întâmpla săptămâna viitoare sau luna viitoare sau anul viitor, nu mă înţelegeţi greşit. Dar cu cât cunoaşteţi mai mult din Scriptură, cu atât veţi începe să realizaţi că aceste evenmente încep să prindă contur.

Una dintre afirmaţiile pe care aş vrea să nu le uitaţi este că, personal, eu cred că tu şi eu suntem împinşi spre o perioadă de timp despre care  Biblia ne spune mai mult decât despre oricare altă perioadă a istoriei umane, incluzând vremea când Isus a umblat pe ţărmurile Galileii sau pe munţii Iudeii. Intrăm într-o perioadă despre care Biblia ne spune mai mult decât despre oricare altă perioadă din istorie. Putem identifica mai mult de şase teme majore în profeţiile despre vremea sfârşitului, şi fiecare din ele este clar ca sint pe pozitie chiar acum cind vorbimCetatea Babilonului, Isaia 13 şi 14 şi Ieremia 15:51, va suferi o distrugere specifică pe ţărmurile Eufratului în vremea sfârşitului. Asta înseamnă că ea va exista acolo. Ea încă n-a fost distrusă în felul profeţit de Vechiul Testament. Înseamnă că urmează să fie distrusă.  În ultimii douăzeci de ani Saddam Hussein a rezidit Babilonul pe ţărmul Eufratului. Cu cât studiezi mai mult acest lucru, cu atât el devine mai misterios. Priviţi cu atenţie. Biblia spune că Israel va fi din nou în ţară… lucru deja vechi, că vor fi în Ierusalim, în cetatea biblică… lucru deja vechi. Biblia  spune că vor rezidi Templul… oricum au făcut deja pregătirile. Biblia spune că Cetatea Ierusalimului va fi un potir de ameţire pentru toate popoarele lumii… acesta e un lucru ridicol. Un oraş care nu poate avea pretenţii să fie important pentru lume din punct de vedere strategic… fără port, fără ape, fără resurse naturale, fără nimic care să-l scoată în evidenţă… prezentând un anume interes istoric pentru unii, nu toţi aceştia fiind evrei. Pentru musulmani este interesant doar pentru faptul că este interesant pentru evrei. Într-adevăr, musulmanii l-au stăpânit timp de o mie de ani şi l-au lăsat să se ruineze. Când evreii l-au recâştigat şi l-au reconstruit conform intereselor lor, dintr-o dată a devenit extrem de important pentru musulmani. Este important pentru creştini. Pentru ce oare? Poate din interese istorice, poate profetice, însă este clar că lumea este materialistă şi ne-religioasă, şi cu adevărat te-ai putea gândi, ai putea argumenta, că nu-ţi pasă. Este un mănunchi special de interese, şi totuşi, în timp ce noi suntem adunaţi în locul acesta, în toate marile capitale ale naţiunilor semnificative pe plan internaţional ard lumini târzii şi se pun întrebări în legătură cu cea mai bună poziţie de adoptat în legătură cu ceea ce agenţiile de spionaj numesc, “bătălia pentru Ierusalim”… exact cum a prezis Zaharia în capitolul 12.

În timpul acesta, Daniel 2:7 prezice că Europa va deveni un super-stat, şi vai, în ultimii treizeci de ani a început să se mişte gheţarul! Eu simt asta. Ezechiel descrie un timp în care Russia, Magog, va forma o alianţă de naţiuni invadatoare, şi acest lucru va fi foarte interesant, fiindcă atunci Dumnezeu va interveni.

Ezechiel 38 şi 39 este un pasaj semnificativ din Scriptură, din două motive: Este ocazia în care Dumnezeu alege să intervină, în termeni duri, în favoarea lui Israel, şi cei mai mulţi din cei ce studiază Cuvântul cunosc acest pasaj, datorită faptului că el pare să descrie folosirea armelor nucleare. Acesta este un motiv pentru care Hal Lindsey a promovat atât de agresiv cartea mea intitulată INVAZIA LUI MAGOG, fiindcă el e convins că ea va rămâne prin ani drept un studiu definitiv al acestui pasaj, şi constituie o actualizare, din punctul de vedere al serviciilor de informaţii, a motivelor care par să facă posibilă declanşarea acestor evenimente în orice moment. De altfel, nu contează dacă vorbeşti despre Babilon sau Ierusalim, despre Israel sau Templu, despre Europa sau Magog… sau despre mutarea către o mişcare ecumenică, promovată atât de agresiv peste tot. Am putea continua şi cu altele. Orice temă majoră despre care vorbeşte Biblia poate fi văzută în vremea noastră.

Am ajuns la ceea ce eu aş numi adevărul final, şi acesta nu este Ierusalimul, Israelul, Babilonul, Europa, Magog. Adevărul final este că tu şi eu suntm în posesia unui mesaj de origine extraterestră, şi despre aceasta am discutat noi astăzi. Eu şi tu suntem nişte participanţi într-un război nevăzut, şi doresc să vă asigur cu toată tăria de care sunt în stare că destinul tău şi al meu depind de relaţia noastră cu o Persoană deosebită. După cum ştiţi, cariera mea este în afaceri. În lumea afacerilor nu contează ce ştii, ci pe cine ştii… şi cu Biblia este în acelaşi fel! Poţi să cunoşti toate versetele şi toate subtilităţile, însă dacă nu ai o relaţie personală cu Autorul, poţi să pleci la plimbare… ca să mă exprim aşa…

Întrebarea pe care aş dori să ţi-o pui înainte de a pleca de aici este: Care este relaţia ta cu El? Nu câte versete biblice cunoşti, nu de cât timp eşti membru regulat în Biserica “X”  de pe strada “Y.” Nu mă interesează cât de mult ai dăruit pentru hrana săracilor. Poţi să faci o listă lungă cu fapte uimitoare, însă nu acestea contează! Problema este relaţia… cu Persoana, cu Dumnezeu. Care este relaţia ta cu El?

De multe ori am prezentat trei lucruri pe care Dumnezeu nu le poate face. Îmi place să spun aceste lucruri în bisericile bune, conservatoare, fiindcă de obicei îi vezi cum li se taie răsuflarea! Vai… dar Dumnezeu poate să facă orice! Nu chiar orice. Mai întâi, El nu poate să mintă. O, cred că ai dreptate, frate! De ce nu poate Dumnezeu să mintă? Pentru că asta ar contrazice natura Lui esenţială, care este adevăr. Dumnezeu nu poate să mintă. Da, explicaţia e bună! Mai este ceva ce nu poate Dumnezeu să facă? Ei bine, Dumnezeu nu poate să înveţe. Cum? De ce nu poate să înveţe? El ştie deja totul, vă garantez asta! Acest lucru este deosebit de încurajator. Ştiţi de ce? Asta înseamnă că El nu poate fi dezamăgit de mine. Vedeţi, săptămâna viitoare sau data viitoare când cad cu faţa la pământ înaintea Lui, aş putea fi distrus. “Doamne, cum de m-am purtat aşa? Ohhh… n-am crezut niciodată că aş putea face un lucru atât  de rău!” Este Dumnezeu surprins? Nicidecum! Pentru asta a trebuit El să moară. Vezi tu… câte păcate ale mele atârnau pe cruce atunci, cu mii de ani în urmă? Toate! Pare o observaţie ciudată, dar aminteşte-ţi că atunci când L-ai primit pe Domnul Isus Hristos… vreau să spun când L-ai primit cu adevărat pe Domnul Isus Hristos… El ţi-a iertat toate păcateleşi acum nu da cu bâta-n baltă. Este posibil să avem această atitudine ciudată. Nu ne gândim la ea în mod conştient, dar oarecum ne imaginăm astfel: “Ei bine, El a plătit pentru păcatele mele până… până în momentul în care m-am predat Lui, dar după aceea e treaba mea…” Greşit! Este uimitor felul în care cel rău însearcă mai întâi să fii orb faţă de firea ta păcătoasă, şi când nu poate, încearcă să te facă să crezi că e prea mult pentru Hristos. Este uimitor cum vrea să te facă să treci dintr-o extremă în alta, ca un pendul. Când ţi se va întâmpla asta, şi sigur ţi se va întâmpla, gândeşte-te astfel: Câte păcate ale mele atârnau pe cruce acum 2000 de ani? Răspunsul este, Toate! El a murit pentru toate păcatele. Ce faci tu atunci? Foloseşti “săpunul creştin”… 1 Ioan 1:9, “Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire.”

Să mergem, deci, mai departe… există trei lucruri pe care Dumnezeu nu le poate face. El nu poate să mintă şi nu poate învăţa ceva nou, fiindcă cunoaşte deja totul. Mai este un lucru pe care Dumnezeu nu-l poate face, şi s-ar putea să vă surprindă. El nu vă poate forţa să-L iubiţi! E o contradicţie în termeni. Pentru a primi dragostea voastră El trebuie să vă dea abilitatea de a alege, şi aceasta este o capacitate înspăimântătoare. Recent am publicat un studiu numit SUVERANITATEA OMULUI. Bibliotecile sunt pline de cărţi despre suveranitatea lui Dumnezeu. Aceasta nu mai e o taină. Copiii au o ghicitoare micuţă şi drăguţă, Unde doarme gorila în pădure? Oriunde doreşte! Est ede priceput ca ghicitoarea atasata inseamna ca gorilla din pricina puterii face ce vrea adica doarme unde vrea Personal, eu niciodată nu mi-am pus probleme referitor la suveranitatea lui Dumnezeu. Dumnezeu are în mod evident dreptul şi puterea să facă tot ce vrea. Lucrul înspăimântător nu este însă suveranitatea lui Dumnezeu. Lucrul înspăimântător este suveranitatea omului, când înţelegi că El ne-a dat ţie şi mie oportunitatea să alegem.  Este o oportunitate şi o responsabilitate foarte, foarte grea, şi totuşi tu doreşti să ţi-o exprimi. El nu te poate forţa să-L iubeşti. Dacă ar face-o, tu n-ai fi mai mult decât un automat. Iar acest lucru nu are sens, ştiind ce doreşte El.

Dacă doreşti să vorbeşti, poţi să vorbeşti tot ce vrei despre Calvinism, Arminianism, şi să te exprimi cum vrei. Să vă arăt însă ceva cu adevărat deranjant. Îţi dai seama, înţelegând Geneza 1 până la Apocalipsa 22 şi observând totul în mintea ta… îţi dai seama că Dumnezeu, cu tot programul Său extraordinar, nu realizează tot ce ar dori? Cum!? El nu realizează chiar tot ce ar dori! După cât se pare, El obţine destul ca să-Şi continue programul, însă nu obţine tot ce ar dori. Ştii de ce? El doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă. Se va întâmpla asta? Nu. Tu şi eu avem oportunitatea să facem parte din câştigători, din cei care moştenesc destinul incredibil pe care-l pregăteşte El celor care-L primesc! Dumnezeu are pregătit pentru tine şi pentru mine un destin atât de fantastic, încât nici nu există metodă prin care să ni-l comunice deplin. Este extraordinar! Este atât de incredibil încât încât eu şi tu n-am putea face nimic să-l câştigăm, să-l merităm, nicicum… pentru o mie de motive. Avem un defect genetic de la Adam, care ne face incalificabili pentru acest destin pe care El îl are pentru tine şi pentru mine. Însă vestea bună este că El ştie acest lucru. Când a început El să se ocupe de tine şi de mine? Înainte de întemeierea lumii, înainte de începerea timpului, şi El a ştiut mai dinainte cât de suciţi vom ajunge dacă ne dă şansa. Nu ştiu despre tine, însă eu… eu am ocolit prea puţine greşeli în viaţă… pe restul le-am făcut. Însă El a conceput o poveste de dragoste, o poveste de dragoste scrisă cu sânge pe o cruce de lemn noduroasă acum 2000 de ani în Iudea, şi trecând prin acest chin, şi trecând prin mult mai mult decât putem eu şi tu să ne imaginăm, neputând să pricepem ce s-a întâmplat cu adevărat în acel moment al istoriei, El a stabilit o bază prin care poate să ne dea, dacă-I cerem, posibilitatea de a intra în destinul pe care-l are pregătit.

“Ei bine, Chuck, nu mai înţeleg nimic. Trebuie să-mi curăţesc viaţa.” Nu, nu, nu poţi să-ţi curăţeşti viaţa. El trebuie să facă acest lucru. El te doreşte aşa cum eşti, şi sugestia mea urgentă este să faci acest lucru chiar acum. Nu ai nici un motiv să amâni, şi să pleci mai departe în viaţă fără să ştii care-ţi este destinul etern, şi fără a ştii că vei fi cu El pentru veşnicie; tot ce ai de făcut este să vii şi să ceri. Apropie-te de tronul Său, recunoaşte-ţi nevoia şi spune-I, “Doamne, sunt al Tău. Ia-mă în stăpânire. Doresc să am ceea ce mi-ai pregătit.” Fă acest lucru în Numele Domnului Isus, singurul Nume dat oamenilor prin care pot fi mântuiţi. Dacă ar fi fost o altă cale de mântuire, atunci grădina Ghetsimani ar fi fost o scamatorie şi crucea o farsă. În Ghetsmani Isus s-a rugat de trei ori atât de intens încât sudoarea I s-a făcut ca nişte stropi de sânge: Tată, dacă este vreo altă cale, scapă-mă de asta… în limbajul nostru obişnuit. “Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu…” de trei ori! Dacă există o altă cale spre tronul lui Dumnezeu decât Isus Hristos, atunci El a murit degeaba. Dumnezeu n-a ascultat rugăciunea Lui. Nu, aceasta era singura cale. Aceasta era calea hotărâtă de Dumnezeu. V-am spus că obişnuiesc de multe ori să vorbesc despre lucrurile pe care nu le poate face Dumnezeu. El nu poate minţi, El nu poate învăţa ceva nou, fiindcă ştie deja totul, şi El nu te poate obliga să-L iubeşti. Trebuie să fie alegerea ta. El ţi-a dat abilitatea unei astfel de alegeri.

Lou Phelps a venit într-o zi la mine şi mi-a zis, “Chuck, ştii că există patru lucruri pe care Dumnezeu nu le cunoaşte? Luindu-mi  portiacare imi trebuie cred:Bine sint gata  sa te ascult(Ce lucruri nu cunoaşte Dumnezeu?”  Ei bine, Dumnezeu nu cunoaşte un păcat pe care să nu-l urască.Bine e destul de direct sau usor  de inteles Vrei să ştii cât de matur eşti din punct de vedere spiritual? Aud pe mulţi oameni vorbind de maturitate spirituală. Doreşti să ştii cât de matur eşti? Cât de mult urăşti păcatul? Vezi, până ajungi să urăşti păcatul aşa cum l-a urât El, mai ai de crescut. Dumnezeu urăşte păcatul… fără nici un compromis! El nu cunoaşte nici un păcătos pe care să nu-l iubească. Să o luăm altfel. Noi iubim păcatul şi-i urâm pe păcătoşi. “Oh, nu eu, Chuck.” O, da. Cât timp ai trecut de când ai împrumutat o casetă cu un film cu elemente de violenta si sexuale Noi dorim să vedem violenţă. Poate că nu recunoaştem asta, dar ne place, la mulţi dintre noi. Nu. Noi nu urâm destul păcatul, dar repede suntem gata să-l urâm pe păcătos! “Ohhh! Homosexualii ăştia!” Dar stai un pic, stai un pic, stai un pic! Dumnezeu urăşte homosexualitatea… întotdeauna a urât-o, întotdeauna o va urî, însă El îi iubeşte pe homosexuali! De aceea a murit El pentru ei. Nouă ne este greu să acceptăm asta. Am ales acest exemplu tocmai pentru că are o încărcătură emoţională mare. Aş fi putut să vă dau multe alte exemple. “Ei bine, este ceva genetic.” “Corect!” Astfel de “rezultate ştiinţifice” sunt… născociri, însă adevărul este că, da, este ceva genetic… la fel cum este şi adulterul, la fel cum e şi minciuna, la fel cum e şi uciderea. Toate acestea sunt în genele mele şi ale tale. Le avem de la Adam. Păcatul este un defect al fiinţei noastre. Problema noastră este nu că suntem infectaţi cu virusul HIV. Problema noastră este că suntem infectaţi cu virusul PĂCAT! Vestea bună este că există o terapie prin Sânge! Dumnezeu nu ştie o altă soluţie. Nu ştie o intrare alternativă spre tronul Său, decât prin Fiul Său. Îţi spun, asta e bună! Domnul nu cunoaşte un păcat pe care să nu-l urască? Pe asta o înghit. Nu cunoaşte un păcătos pe care să nu-l iubească. O înghit şi pe asta! Când un păcătos doreşte un destin rezervat diavolului şi îngerilor lui… când un păcătos Îi cere lui Dumnezeu acest destin, cred că nu plânge nimeni mai mult decât Dumnezeu Însuşi. Însă El a pregătit o cale, şi nu există o a doua cale alternativă. Scriptura este foarte clară în legătură cu acest lucru: nu există o altă Cale decât Fiul său. Vei spune, “OK, ne-ai spus trei lucruri. Cred că le-am înţeles. Care este cel de-al patrulea lucru pe care Dumnezeu nu-l cunoaşte?” Dumnezeu nu cunoaşte un timp mai bun de a-L primi pe El decât acum! Vă amintiţi ce am discutat data trecută? Am vorbit despre geometria veşniciei, şi din nou privim la noi acum. Tu şi eu suntem aici chiar în acest moment. Privim înapoi şi vedem trecutul, privim înainte şi vedem viitorul. Trecutul este doar o amintire… viitorul este doar o speranţă. Realitatea ta şi a mea este acum. Mulţi dintre noi avem această preconcepţie că veşnicia este un fel de viitor undeva şi cumva. Veşnicia este undeva în viitor, şi unul din lucrurile pe care nădăjduiesc să le fi reţinut din acea lecţie este că, dacă încerci să te lupţi cumva cu geometria veşniciei, trebuie să înţelegi că “Nu în trecut sau în viitor, ci legătura noastră cu veşnicia se face chiar acum!”

Să ne ridicăm pentru rugăciune…

http://publicatia.voxdeibaptist.org/apologetica2_feb08.htm

Relaţia dintre fapte şi mântuire

download - Copie

Anastasia Filat

Zilele acestea voi preda într-un grup de studiu lecţia a opta din manualul de studiu biblic inductiv “Romani, partea I”. Vreau acum să împărtăşesc ideile principale din această lecţie și anume care este legătura între faptele creștinilor și mântuire.

faptele

1. Faptele nu joacă nici un rol în mântuirea sufletelor noastre.

Mântuirea este prin credinţă în Domnul Isus, nu prin fapte. În epistola sa către efeseni apostolul Pavel le scrie:

“Căci pirn har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi: este darul lui Dumnezeu.Nu prin fapte ca să nu se laude nimeni.” (Efeseni 2:8-9).

Scripturile ne istorisesc că însuşi Avraam a fost socotit neprihănit prin credinţă (Geneza 15:6). În epistola către Romani apostolul Pavel scrie:

“Căci ce zic Scripturile? “Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire. Însă celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socoteşte nu ca har, ci ca ceva datorat; pe când celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire. Tot aşa şi David numeşte fericit pe omul acela, pe care Dumnezeu, fără fapte, îl socoteşte neprihănit. “Ferice, zice el, “de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate, şi ale căror păcate sunt acoperite! Ferice de omul, căruia nu-i ţine Domnul în seamă păcatul.” (Romani 4:3-8).

Deci, mântuirea este prin credinţă, nu prin fapte ca să nu se laude nimeni. La Romani 9:30-33 scrie că neamurile care nu umblau după neprihănire au căpătat această neprihănire prin credinţă, iar Israel, care umpla după neprihănire (îndreptăţire, justificare), nu au căpătat-o fiindcă au căutat-o prin fapte. Când oamenii caută să se apropie de Dumnezeu prin fapte (atunci când sunt religioşi), aceasta mai degrabă îi îndepărtează de Dumnezeu decât îi apropie.

Atunci ce vom zice? Putem păcătui, fiindcă oricum faptele nu joacă nici un rol în mântuirea sufletelor noastre?

2. Faptele vor juca rolul hotărâtor la judecata lui Dumnezeu.

Lecţia a şaptea din acest curs a fost despre “Dreapta judecată a lui Dumnezeu”.Din acea lecţie am văzut că Dumnezeu este drept în judecăţile Lui şi nepărtinitor. În epistola sa către Romani Pavel scrie:

“Necaz şi strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul: întâi peste iudeu, apoi peste grec. Slavă, cinste şi pace va veni peste oricine face binele: întâi peste iudeu, apoi peste grec. Căci înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere faţa omului.” (Roamani 2:9-11).

Deci, mântuirea este prin credinţă, iar judecata este după fapte! Cum se împacă aceste două afirmaţii? Se contrazic Scripturile? Pavel se contrazice singur pe sine?

3. Faptele dovedesc mântuirea sufletelor noastre.

Acelaşi apostol Pavel în prima sa epistolă către corinteni scrie, căunii din ei (din biserica din Corint) erau altădată nedrepţi, dar acum au fost spălaţi, au fost sfinţiţi, au fost socotiţi neprihăniţi. Cum? În Numele Domnului Isus şi prin Duhul lui Dumnezeu. (I Corinteni 6:9-11). Acelaşi lucru Pavel îl afirmă şi în epistola sa către Efeseni. El le scrie destinatarilor că ei odinioară erau întuneric, dar acum sunt lumină în Domnul. Şi rodul luminii este: bunătatea, neprihănirea, adevărul, ceea ce este plăcut înaintea Domnului.(Efeseni 5:5-10). Iar la Efeseni 2:10 Pavel scrie:

“Căci noi suntem lucrarea Lui (a lui Dumnezeu), şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune, pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.”

Deci, mântuirea este prin credinţă, dar odată intraţi în Noul Legământ Dumnezeu, nu numai că ne iartă păcatele din trecut, dar totodată, prin Duhul Sfânt, El ne dă puterea de a trăi o viaţă nouă. În epistola către Galateni Pavel scrie care este rodul Duhului Sfânt în viaţa celui ce crede cu adevărat:

“Rodul Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucrurui nu este lege. Cei ce sunt ai lui Hristos Isus, şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei.” (Galateni 5:22-24)

Dacă cineva a primit Duhul Sfânt, în viaţa lui trebuie să se vadă roada Duhului Sfânt – aceasta este dovada unei credinţe adevărate.

Sfântul Iacov scrie în epistola sa despre credinţa adevărată (Iacov 2:14-26). El scrie că credinţa fără fapte este moartă şi că credinţa se vede din fapte. Aici el aduce două exemple. Primul este exemplul lui Avraam. Avraam a crezut pe Dumnezeu şi lucrul acesta i-a fost socotit ca neprihănire. Prin faptul că a adus pe fiul său jertfă pe altar, Avraam a dovedit credinţa sa – prin fapte credinţa lui a ajuns desăvârşită. Deci, omul este socotit neprihănit prin fapte şi nu numai prin credinţă. Al doilea este exemplul Lui Rahav. Iacov scrie că Rahav a fost socotită neprihănită prin fapte când a găzdiut pe soli şi i-a scos afară pe altă cale. De ce a găzdiut pe soli? Care a fost mărturia credinţei ei? Răspuns găsim la Iosua 2:8-11. Iată ce a motivat-o pe ea să ascundă iscoadele: “căci Domnul, Dumnezeul vostru, este Dumnezeu sus în ceruri şi jos pe pămînt.”

Concluzia autorului este: după cum trupul fără duh este mort, tot aşa şi credinţa fără fapte este moartă.

Apostolul Ioan în prima sa epistolă (1 Ioan 3:1-12)scrie că cine are în el nădejdea revenirii Domnului Isus, şi că la venirea Lui vom fi ca El, se curăţeşte după cum El este curat. Oricine rămâne în Isus Hristos este născut din Dumnezeu şi nu mai păcătuieşte şi nici nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu. Iar despre cei ce păcătuiesc scrie că ei nu au văzut şi nici nu L-au cunoscut pe Domnul Isus. Ei sunt de la diavolul, nu sunt de la Dumnezeu.

Domnul Isus, în predica de pe munte la Matei 7:13-27, spune că putem cunoaşte oamenii după faptele lor. La început El pune o întrebare: “Culeg oamenii struguri din spini şi smochine din mărăcini?”, vrând prin aceasta să ne arate că omul trăieşte şi acţionează potrivit cu esenţa sa. Domnul Isus compară omul cu pomul. El spune că pomul bun aduce roade bune şi nu poate aduce roade rele, iar pomul rău aduce roade rele şi nu poate aduce roade bune.

Ce dovedesc faptele tale? Dovedesc ele o credinţă adevărată care te poate mântui? Sau te înşeli singur, mergând regulat la o biserică sau vizitând toate mănăstirile din ţară şi respectând o sumedenie de obiceiuri?.. Este timpul să te cercetezi şi dacă încă nu ai intrat în legământ cu Domnul Isus, o poţi face acum. Cum? După cum ai văzut mântuirea este prin credinţă, iar credinţa implică cunoaştere, recunoaşterea a ceea ce cunoşti, încredere deplină în lucrurile care le-ai recunoscut. Deci, studiază Scripturile ca să le cunoaşteţi şi cere-I lui Dumnezeu să-ţi dea credinţă. La fel poţi să citeşti şi articolul “Ce este pocăinţa?”

Domnul să vă binecuvânteze!

https://moldovacrestina.md/relatia-dintre-faptele-si-mantuire-2/

Ore astrale ale omenirii

download - Copie

B a r z i l a i – e n – D a n

Un fragment din studiul capitolului 16 din Apocalipsa:

„Efectele revărsării mâniei Mielului devin enorme când ajungem la cel de al șaselea și al șaptelea potir. Nu-i de mirare că li se acordă un spațiu mai mare în narațiunea biblică. Efectele lor sunt legate direct de marea conflagrație de la Armaghedon. Vom vedea aceasta când vom analiza capitolele 17 și 18 din Cartea Apocalipsa.

Deocamdată este suficient să le anticipăm cu un citat din John Phillips:

„Țara Sfântă este locul ales de Dumnezeu pentru desfășurarea a două evenimente cruciale, interdependente, unul pe munte, iar altul într-o vale. Pe muntele Calvar a răsunat spre porțile slavei cerești strigătul: „S-a sfârșit!“ (Ioan 19:30) În valea lui Armaghedon se va auzi ecoul întors din cer: „S-a isprăvit!“ (Apoc. 16:17)“.

Ore astrale ale omenirii

Ore astrale ale omenirii

În ciuda unei societăți conservatoare, preponderent catolice, Curtea Constituțională din Croația a decis în favoarea primirii de copii în plasament familial de către cuplurile de același sex care trăiesc în uniuni consensuale

download - Copie

În ciuda unei societăți conservatoare, preponderent catolice, Curtea Constituțională din Croația a decis în favoarea primirii de copii în plasament familial de către cuplurile de același sex care trăiesc în uniuni consensuale
Curtea Constituțională din Croația, țară preponderent catolică, a decis vineri că persoanele de același sex care trăiesc în uniuni civile vor putea primi copii în plasament familial, informează AFP, citată de Agerpres.
Sesizată de mai multe persoane care au contestat legea plasamentului familial, Curtea Constituțională din Croația a constatat că legislația în vigoare ar produce „efecte discriminatorii” în cazul homosexualilor care trăiesc în uniuni civile, fapt interpretat ca „inacceptabil” din prisma egalității tuturor cetățenilor în fața legii.
Deși în Croația legea nu permite căsătoria între persoane de același sex, din 2014 acestea se pot înregistra ca „parteneri de viață”, formulă juridică ce le conferă drepturi adesea echivalente.
Până în prezent, aproximativ 360 de cupluri au încheiat astfel de parteneriate, într-o țară cu 4,2 milioane de locuitori. Aceste cupluri nu au însă dreptul să adopte copii.
Legea privind plasamentul familial al minorilor luați de la părinții decăzuți din drepturi, adoptată în decembrie 2018, a fost imediat criticată de activiștii pro-homosexualitate din cauză că, în lege, persoanele de același sex care trăiesc împreună sub forma juridică a „parteneriatului de viață” nu figurau în lista de familii susceptibile să-i poată primi pe acești minori.
Curtea Constituțională din Croația a explicat că nu poate interveni pentru a modifica această „lacună” legislativă, pentru a nu crea un „vid juridic”.
Cu toate acestea, Curtea le-a ordonat tribunalelor și instituțiilor responsabile de aceste dosare să aplice legislația în vigoare astfel încât să permită participarea la procedura de plasament familial „în aceleași condiții” pentru toți, fie că e vorba de familii sau de „parteneriate de viață”.
CELE MAI POPULARE

https://www.activenews.ro/stiri/In-ciuda-unei-societati-conservatoare-preponderent-catolice-Curtea-Constitutionala-din-Croatia-a-decis-in-favoarea-primirii-de-copii-in-plasament-familial-de-catre-cuplurile-de-acelasi-sex-care-traiesc-in-uniuni-consensuale-160006

Asociația Blondie caută voluntare care să petreacă timp alături de copiii internați singuri în maternități și secții de pediatrie

download - Copie

Asociația Blondie caută voluntare care să petreacă timp alături de copiii internați singuri în maternități și secții de pediatrie  Foto: Asociatia-Blondie.ro
Asociația Blondie este în căutare de voluntare în vârstă de minimum 16 ani care să petreacă timp împreună cu bebelușii sau copiii bolnavi ai căror părinți nu pot sta cu ei în maternitate sau spital, transmite Asociația NEAMUNIT pe pagina proprie de social media.
„Și eu sunt Blondie este programul care aduce voluntari instruiți alături de copiii internați singuri în maternități și secții de pediatrie. Când este împreună cu un copil, voluntarul face ce ar face o mamă dacă ar fi acolo: îi vorbește, îl mângâie, îi spune povești, îl alintă, îl iubește. Da, exact ce face mama … Copiii pentru care am creat acest program sunt copii care stau în spital, pentru o perioada mai lungă sau mai scurtă, fără părinți sau alți aparținători. De cele mai multe ori nu sunt copii abandonați. Motivele pentru care sunt, totuși, singuri în spital, pot fi legate de faptul că mai au frați acasă și mama nu îi poate lăsa singuri. O să te rog să înțelegi că, de fiecare dată, este vorba despre o situație care trebuie tratată delicat, cu empatie și compasiune”, se arată într-un comunicat de pe pagina web a Asociației Blondie, înființată de Adelina Toncean, la rândul ei mamă, care a trecut printr-o grea suferință și acum dorește să îi ajute pe copiii bolnavi, abandonați temporar în spitale.

Viorel Iuga: Apel la rugăciune pentru Franklin Graham

Comunicat, Interne, Misiune, Opinii, Rugăciune

Doina Bejenaru 07-02-2020 19:25:50

Stimați frați și surori,
Fără a spune aici mai mult decât trebuie, ne-am bucurat când am constatat că Franklin Graham, care a vizitat și România, a rămas statornic principiilor biblice privitoare la căsătorie, familie și păcat în general. Chiar dacă nu am prevăzut nivelul reacțiilor publice, rezultatele nu s-au lăsat așteptate. Bănuiesc că cel puțin unii dintre voi ați citit ce se întâmplă în lume și în Europa.

Organizatorii evenimentelor și cei care închiriază sălile pentru întâlnirile evanghelistice sunt supuși unor presiuni fără precedent. Unii organizatori și proprietari au rămas pe poziție, iar alții au cedat presiunilor exercitate de anumite minorități și au anulat contractele. Să ne rugăm cu credință și perseverență pentru răspândirea Evangheliei în lume. Să mijlocim pentru Franklin Graham, pentru toți evangheliștii și pentru toate organizațiile care investesc în prezentarea unei Evanghelii curate. În timp ce ne rugăm, în fiecare zi, în ocazii oficiale sau private, suntem chemați, de asemenea, să investim mai mult și mai înțelept în răspândirea Evangheliei lui Isus Cristos. Să mărturisim adevărul, atât în contextul adunărilor noastre, cât și prin acțiuni publice.

Oamenii și oficialitățile pot refuza sau anula contracte, dar nu pot schimba mandatul pe care ni l-a dat Domnul Isus Cristos. Oamenii pot încerca să oprească vorbitori sau pot anula evenimente, dar nu pot închide gura creștinilor cu inima devotată lui Isus și sfintei Evanghelii. Să nu ne cuibărim în tranșee! Să nu ne ascundem în nepăsare, confort sau frică! Dușmanii NU ne pot stinge credința și NU ne pot opri mărturisirea. Dacă îi lăsăm să ne închidă gura sau dacă alegem să ne punem botnița singuri, atunci este trist, dureros și rușinos.

Să ne reamintim că „Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste și de chibzuință” (2 Timotei 1:7). Să folosim puterea divină în mărturisirea Evangheliei transformatoare! (Fapte 1:8.)

Viorel Iuga

Președintele Uniunii Baptiste din România

https://www.stiricrestine.ro/2020/02/07/viorel-iuga-apel-la-rugaciune-pentru-franklin-graham/?

ȘAPTE orașe au anulat contractele pentru locațiile programate în turneul lui Franklin Graham din Marea Britanie

download - Copie

Un singur oraș, din cele opt programate, va mai primi vizita evanghelistului Franklin Graham în Marea Britanie. Informația a fost făcută publică pe site-ul oficial al Asociației Evanghelistice Billy Graham (AEBG).

Turneul programat în perioada, 30 mai – 4 octombrie 2020, avea rezervate opt locații, în opt orașe diferite din Regatul Unit, șapte dintre ele au fost anulate din cauza presiunilor exercitate de comunitatea LGBTQ. Refuzul de a găzdui evenimentele Evanghelistice cu Franklin Graham a fost motivat de faptul că acesta a făcut declarații care sunt incompatibile cu valorile lor și a numit căsătoria gay un păcat.

„Prezența evanghelistului Graham poate stârni ura, și ar putea fi o amenințare la securitatea comunității noastre LGBTQ+” au declarat activiștii pro

Administrația stadionului ACC Liverpool, a fost prima locație care a anulat contractul cu AEBG pe 24 ianuarie. De atunci, încă șase locuri au procedat la fel. Site-ul Graham Tour listează fiecare oraș care a anulat acest eveniment evanghelistic. Doar în Newcastle, la Utilita Arena, încă este programat să aibă loc turneul. Planetshakers și Michael W. Smith fiind invitați să susțină un moment de închinare prin cântare.

Bryan Kerr, un ierarh al Bisericii Scoțiene, și un susținător al căsătoriei între persoane de același sex, a lansat o petiție pentru a pune presiune pe Campusul Evenimentelor din Scoția de a anula apariția lui Graham pe arena Glasgow Hydro, dând rezultate imediate: „Scottish Event Campus” a anulat evenimentul. Susan Aitken, liderul Consiliului Local al orașului Glasgow, a declarat la scurt timp că „nu ar fi potrivit ca evenimentul să continue”, a relatat BBC.

Presa „mainstream” și susținătorii LGBT din Regatul Unit l-au denumit pe Graham ca fiind „anti-gay” și „un predicator al urii”. Un raport al BBC a menționat că Graham „a fost criticat în urmă afirmațiilor sale privind căsătoria, că această ar trebui să fie între un bărbat și o femeie, precum și că ar fi făcut comentarii despre adepți ai Islamului.”

Graham spune însă că vrea doar să predice Evanghelia și să le spună și altora despre dragostea lui Dumnezeu. De asemenea, Graham spune că aceste locuri discriminează creștinismul istoric.

„Este greșit că managerii locațiilor și oficialii locali să ia o decizie care să dezavantajeze creștinii. Sperăm că acele locații vor permite până la urmă că evenimentul să aibă loc” a declarat Graham.

O postare făcută pe site-ul „Graham Tour”, adresată susținătorilor, spune că turul va continuă așa cum este programat.

„Încă încercăm să punem la punct locațiile exacte în care turneul lui Franklin Graham va avea loc, dar dorim să fim cât se poate de clari că atât inițiativa, cât și toate demersurile de pregătire vor avea loc în aceleași date prevăzute în planificarea inițială. Continuăm să luăm în considerare locațiile pentru evenimentul principal și, după ce am stabilit unde vor avea loc reuniunile, vom veni cu actualizări”, se notează în comunicatul oficial publicat pe site-ul turneului.

Graham a scris câteva gânduri deschise cetățenilor din Marea Britanie.

„Lumea s-a schimbat dramatic de când tatăl meu, Billy Graham, a fost ultima dată în Marea Britanie. Apartenența la biserică a scăzut, moralitatea este în scădere, instituția căsătoriei este în pericol, secularismul, lipsa evlaviei, pătrunde pe toate nivelele societății, chiar și în unele biserici, din păcate. Deși s-au schimbat multe, soluția problemelor lumii noastre nu s-a schimbat – ea constă în credința în Dumnezeu prin Fiul Său, Isus Hristos. Aceasta este speranța primordială a Evangheliei”, a declarat evanghelistul.

ȘtiriCreștine.ro vă cheamă să susțineți în rugăciune această cauză. Rugați-vă pentru Marea Britanie, ca la această cotitură istorică pentru ei să rămână cu ușile deschise pentru Evanghelie. Rugați-vă pentru Franklin Graham, a echipei implicată în pregătirile acestui turneu să reușească să găsească puterea și soluțiile cele ma potrivite. Rugați-vă ca toate aceste evenimente să aibă loc și să atingă inimi, să aducă vindecare spirituală și morală în Marea Britanie. Pentru mai multe detalii și istoria acestui turneu CLICK AICI! Pentru mai multe știri despre Franklin Graham CLICK AICI!

SURSA | ChristianHeadlines

https://www.stiricrestine.ro/2020/02/07/sapte-orase-au-anulat-contractele-pentru-locatiile-programate-in-turneul-lui-franklin-graham-in-marea-britanie/?

Înapoi sus
Tinerețe în cuvânt

„Nimeni să nu disprețuiască tinerețile tale!”

România Unică

Descoperă un ținut de poveste: ROMÂNIA

Ana-Maria Negrilă

Universul între paginile unei cărți

Nervi de Sezon

Blog Filozofic

POPAS PENTRU SUFLET

Cristian Ionescu

Vegheaza!

"Feriti-va de proorocii mincinosi, care vin la voi in haine de oi, iar pe dinauntru sunt lupi rapitori" (Matei 7:15)

Agora Christi

Blog evanghelic de teologie publica

Alteritas

cu Dănuț Jemna

Pagina creștină

Simion Ioanăș

Danut Tanase

Deschis si sincer, verde-n fata!

danielmiclea

Inca un gand

Semnele vremurilor din urmă

Iată, Eu vin curând!

Vegheaţi!

Mat 24:42 "Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru."

Aradul Evanghelic

... pentru arădeni şi despre arădeni...şi nu numai!

barzilaiendan.wordpress.com/

Un Barzilai izvorât din Dan - O anagramare pentru Daniel Branzai

Nickbags

Har si Pace

Vrăbiuțe

Cip! Cip!

Bogdan DUCA

Pentru ca în viitor să nu se spună "Acele timpuri au fost întunecate pentru că ei au tăcut"...

ARMONIA MAGAZINE - USA

Locul in care te intalnesti cu CREDINTA.

Mana Zilnica

Mana Zilnica

Life Mission

"Ceea ce face farmecul unui om este bunatatea lui"

Ciprian I. Bârsan

...din inima pentru tine

Informatii si mesaje

Pecetea Dumnezeului Celui Viu primită de către Maria Divinei Milostiviri în mesajele de la Sfânta Treime și Fecioara Maria

Bucuresti Evanghelic

A topnotch WordPress.com site

Misiunea Genesis

Susținem misionari și proiecte de misiune peste tot în lume

Marius Cruceru

...fără cravată

Cu drezina

de Teofil Stanciu

Semnele vremurilor

Lumea contemporana in lumina profetiilor

Miere și migdale

Luați cu voi ... puțin leac alinător și puțină miere, mirodenii, smirnă, fisticuri și migdale - Geneza 43:12

Noutati Crestine

Ca sa stii!

PERSPECTIVE CRESTINE

Gânduri către o altă lume...

Creştinul Azi

Revista Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste din România

Persona

Blog of Danut Manastireanu

Revista ARMONIA - Saltmin Media

Hrană pentru minte și lumină pentru suflet

Moldova Creștină

Răspunsuri relevante și actuale din Biblie

%d blogeri au apreciat: