ÎN NUMELE TATĂLUI ŞI AL FIULUI ŞI AL SFÂNTULUI DUH, UN SINGUR DUMNEZEU
Cu ajutorul şi îngăduinţa Supremei Divinităţi începem să scriem cartea minunilor lui Isus Cristos, Stăpânul, Domnul şi Mântuitorul nostru, intitulată Evanghelia copilăriei, în pacea Domnului. Amin.
- Cuvintele lui Isus în leagăn
- Am găsit ceea ce urmează în cartea preotului Iosif. Acesta a trăit pe vremea lui Cristos, iar unii zic că ar fi fost însuşi Caiafa.
- Aşadar el povesteşte că Isus a vorbit pe când se afla în leagăn zicând mamei sale, Maria: “Eu sunt Isus, Fiul lui Dumnezeu, Logosul pe care l-ai născut, după cum ţi-a vestit îngerul Gabriel. Tatăl meu m-a trimis ca să izbăvesc lumea”.
II Călătoria la Betleem
În anul 309 al erei lui Alexandru a venit poruncă de la Augustus ca fiecare să se înscrie în locul unde s-a născut. Aşadar Iosif s-a ridicat şi, luând-o pe Maria, a plecat din Ierusalim către Betleem. Când au ajuns lângă o peşteră, Maria i-a zis lui Iosif că i se apropie sorocul naşterii şi nu mai poate continua drumul până în oraş. “Hai să intrăm în peştera aceasta”, a zis ea. Soarele stătea să apună. Atunci Iosif a plecat în grabă să-i caute o femeie de ajutor. Cum tot umbla încolo şi-ncoace zări o bătrână evreică născută în Ierusalim şi-i zise: “Fii binecuvântată! Rogu-te, vino şi intră în această peşteră unde o femeie se pregăteşte să nască!”.
III. Moaşa din Ierusalim
Bătrâna şi Iosif ajunseră la peşteră după apusul soarelui. Intrară. Şi, iată, încăperea era plină de lumini mai frumoase decât cele ale unor lămpi sau candelabre şi mai strălucitoare decât razele de soare. Pruncul, învelit în scutece şi aşezat într-o iesle, sugea liniştit la sânul mamei sale, Maria. Priveau amândoi miraţi la lumina aceea. Atunci bătrâna o întrebă pe Maria: “Tu eşti mama pruncului?”. Şi după ce Maria încuviinţă din cap bătrâna zise: “Nu semeni deloc cu celelalte fiice ale Evei”. Maria răspunse: “După cum Fiul meu nu seamănă întru nimic cu ceilalţi prunci, tot astfel şi cea care L-a născut nu are egal între femei”. Bătrâna zice: “Stăpâna mea, iată, eu am venit să-ţi cer un leac, căci de multă vreme sufăr de paralizie”. Atunci stăpâna noastră Maria i-a zis: “Pune-ţi mâinile deasupra copilului! “. Şi cum făcu aceasta, îndată se însănătoşi. Apoi a ieşit din peşteră zicând: “De acum voi fi roaba şi slujitoarea pruncului acestuia câte zile-oi avea!”.
Închinarea păstorilor
Atunci sosiră şi păstorii. Ei aprinseră focul şi fremătau de bucurie. Şi, iată, li s-au arătat oştirile cereşti lăudând şi slăvind pe Dumnezeu. Păstorii se luară după ele, astfel încât peştera deveni pentru o clipă asemeni unui Templu al lumii cereşti. Laolaltă glasuri cereşti şi pământeşti slăveau şi preamăreau pe Dumnezeu la naşterea lui Cristos. Văzând atâtea miracole clare bătrâna evreică îi mulţumi lui Dumnezeu aşa: “Îţi mulţumesc, o, Dumnezeule, Dumnezeule al lui Israel, că ai îngăduit ochilor mei să vadă naşterea Mântuitorului lumii”.
Tăierea împrejur
În ziua a opta pruncul trebuia să fie tăiat împrejur. L-au tăiat chiar acolo, în peşteră. Bătrâna evreică a luat pieliţa (alţii spun că i-a luat cordonul ombilical! – n.n., C.B.) şi a pus-o într-o sticluţă cu ulei de nard mai vechi, pe care a dat-o unui fiu al ei, parfumar, zicându-i: “Ai grijă să nu vinzi nimănui sticluţa cu nard, chiar dacă ţi s-ar oferi trei sute de dinari! “. Aceasta e sticluţa pe care a cumpărat-o Maria, păcătoasa, şi a vărsat-o peste capul şi picioarele Domnului nostru, Isus Cristos, ştergându-le apoi cu părul său.
După zece zile au adus pruncul la Ierusalim, iar în a patruzecea zi de la naştere au mers cu el la Templu, înaintea Dornnului, şi au jertfit pentru dânsul; lucru prescris şi de Legea lui Moise în felul următor: “Toţi întâi născuţii de sex bărbătesc vor fi numiţi sfinţi ai lui Dumnezeu!”.
Prezentarea la Templu
Când Fecioara Maria, mama sa, îl ţinea fericită în braţe, bătrânul Simion l-a văzut strălucind ca un stâlp de lumină; era înconjurat de îngeri, care-l proslăveau asemenea gărzii din jurul unui rege. Simion se apropie în grabă de Maria şi, întinzând mâinile către ea, zise Domnului Cristos: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace; căci ochii mei văzură îndurarea Ta, pe care ai pregătit-o spre mântuirea tuturor popoarelor, lumină pentru toate neamurile şi slavă pentru poporul Tău, Israel”. Ana, profetesa, a luat şi ea parte la ceremonie mulţumindu-i lui Dumnezeu şi urându-i fericire Mariei.
VII. Închinarea magilor
La naşterea Domnului Isus în Betleemul Iudeii, pe vremea regelui Irod, au venit trei magi de la Răsărit şi au intrat în Ierusalim, după cum prorocise Zarathustra; şi au adus cu ei daruri: aur, smirnă şi tămâie. Închinându-se, au oferit darurile pruncului Isus. Maria a luat un scutec şi l-a dat 1or drept mulţumire pentru atâtea bogăţii. Ei l-au primit cu cea mai înaltă cinstire. Tot atunci li s-a arătat un înger sub chipul stelei ce-i călăuzise la venire; s-au luat după raza ei şi au pornit la drum; şi au ţinut-o aşa până au ajuns în patria lor.
VIII. Sosirea magilor în patria lor
Regii şi principii le-au ieşit înainte şi, plini de nerăbdare, i-au întrebat ce-au văzut şi ce-au făcut, cum au călătorit la dus şi la întors, dar mai ales ce-au adus de-acolo? Magii au arătat scutecul primit de la Maria. Atunci au făcut mare sărbătoare şi, după obiceiul lor, au aprins un foc şi i s-au închinat. Apoi au aruncat scutecul în mijlocul flăcări1or, care l-au înghiţit îndată. Dar după ce focul s-a stins, ei au găsit scutecul ca la început, de parcă flăcările nici nu l-ar fi atins. Atunci au început să-l sărute şi să şi-l pună peste cap ori peste ochi zicând: “Acesta este Adevărul; mare minune că focul n-a reuşit să-l facă scrum sau măcar să-l ardă un pic”. Apoi I-au luat şi cu cea mai aleasă cinstire l-au pus în vistieria lor.
VII. Mânia lui Irod
Când Irod văzu că magii îl păcăliseră, fiindcă nu mai trecuseră la întoarcere pe la el, îi chemă pe toţi preoţii şi înţelepţii din Iudeea şi le zise: “Lămuriţi-mă, unde trebuia să se nască Cristosul (unsul)? ” Şi cum aceia răspunseră că în Betleemul Iudeii, Irod începu să urzească moartea Domnului Isus Cristos.
Atunci un înger al Domnului i-a apărut lui Iosif în vis şi i-a zis: “Scoală-te, ia pruncul şi pe maica lui şi plecaţi în Egipt!”. La primul cântat al cocoşilor ei se sculară şi porniră la drum.
Fuga în Egipt
Iosif se tot gândea cum avea să-şi pregătească acea călătorie. Când veni dimineaţa, văzu că făcuseră un pic de drum. Deja se apropiau de un oraş mare unde se afla un idol căruia toţi ceilalţi idoli şi zei ai egiptenilor îi aduceau daruri şi ofrande. Aici slujea un preot care transmitea locuitorilor Egiptului şi ai ţinuturilor sale tot ce spunea Satana prin gura idolului. Iar preotul avea un fiu în vârstă de trei ani, posedat de câţiva demoni. Sărmanul copil vorbea vrute şi nevrute, împroşcând cuvinte grele, iar când îl apucau pandaliile îşi sfâşia veşmintele, rămânând în pielea goală, şi azvârlea cu pietre după oameni.
În oraş exista şi un sanatoriu consacrat acelui idol. Sosind dar Iosif împreună cu Maria şi instalându-se aici, toţi s-au înspăimântat. Atunci căpeteniile şi preoţii idolilor au alergat într-un suflet la idolul cel mare şi l-au întrebat: “Ce-i cu vâlva şi cutremurarea ce s-au iscat pe pământul nostru?”. Idolul le-a zis: “A venit la noi un zeu ascuns, care este cu adevărat Dumnezeu; nici un alt zeu, în afară de El, nu merită cultul divin, căci numai El este Fiul lui Dumnezeu. Pământul însuşi, cum l-a presimţit, s-a cutremurat; la venirea Lui s-a zguduit şi s-a despicat. Noi ne temem cumplit de puterea lui uriaşă”. Chiar în clipa aceea idolul se prăbuşi. Toţi locuitorii Egiptului şi mulţi alţii pe deasupra alergară să vadă dezastrul.
Vindecarea unui copil posedat
Fiul preotului, apucat de boala lui obişnuită, intră în sanatoriu. Aici dădu peste Iosif şi peste Maria, de care toţi ceilalţi se temeau să se mai apropie. Stăpâna Maria spălase scutecele Domnului iar acum le întindea la uscat pe nişte scânduri. Copilul posedat de demoni veni, luă un scutec şi-l puse pe cap. În clipa aceea demonii începură să-i iasă din gură, în chip de şerpi ori de corbi, şi s-o ia la fugă. Iar copilul începu să laude pe Dumnezeu şi să mulţumească Domnului care-l vindecase.
Când tatăl aceluia văzu că s-a vindecat, îl întrebă: “Fiule, ce s-a întâmplat cu tine? Cum te-ai vindecat?”. Fiul răspunse: “Când demonii s-au năpustit peste mine, m-am îndreptat spre sanatoriu. Acolo am întâlnit o femeie sfântă cu un prunc. Tocmai întindea rufele proaspăt spălate pe nişte scânduri. Atunci eu am înhăţat un scutec dintre acelea şi, punându-mi-l pe cap, îndată m-au lăsat demonii şi au fugit”. Plin de o imensă bucurie, tatăl a zis: “Fiule, poate că pruncul acela este însuşi Fiul Dumnezeului Celui viu care a creat cerurile şi pământul. Căci, de cum a trecut El pe lângă noi, idolul s-a sfărâmat şi toţi zeii s-au prăbuşit şi au pierit sub puterea lui uriaşă”.
XII. Temerile Sfintei Familii
Astfel s-a împlinit profeţia care zice: “Din Egipt l-am chemat pe Fiul meu”. Dar Iosif şi Maria, auzind că idolul acela s-a prăbuşit şi a pierit, s-au înfricoşat şi s-au temut. Atunci au zis aşa: “Când eram în Israel, Irod şi-a pus în gând să ia viaţa lui Isus şi pentru aceasta a ucis toţi pruncii din Betleem şi din împrejurimi. Iar acum nu-i nici o îndoială că egiptenii, îndată ce vor auzi de sfărâmarea idolului lor, ne vor arde de vii”.
XIII. Tâlharii
Plecând de acolo au ajuns într-un loc bântuit de tâlhari. Aceştia, după ce jefuiseră mai mulţi drumeţi de haine şi bagaje, îi legară fedeleş. Dintr-o dată tâlharii aud o larmă uriaşă, aidoma larmei stârnite de alaiul unui Rege magnific, care pleacă din reşedinţa sa însoţit de armată, de cavalerie şi în bubuituri de darabană. Buimăciţi, tâlharii o luară la fugă lăsând acolo tot ce furaseră.
Ostatecii se ridicară, îşi desfăcură unii altora legăturile şi, luându-şi bagajele, o porniră la drum. Ceva mai încolo se întâlniră cu Iosif şi Maria şi-i întrebară: “Unde este regele acela care se apropia făcând atâta larmă încât, la auzul ei, tâlharii ne-au lăsat şi noi am putut scăpa teferi?”. Iosif le răspunse: “Vine în urma noastră!”.
XIV. Femeia îndrăcită
Apoi au sosit în alt oraş, unde se afla o femeie stăpânită de diavol. Într-o noapte, când ea se dusese după apă, blestematul şi răzvrătitul acela de diavol intră în ea. Sărmana femeie nu mai suporta nici să fie îmbrăcată, nici să şadă în casă. Degeaba o legau cu funia sau cu lanţul. Rupea tot şi fugea dezbrăcată prin pustietăţi. Ori se aşeza la răspântii şi printre lespezi de morminte şi azvârlea cu pietre după oameni, aducând multe necazuri pe capul alor săi.
Când o văzu, Mariei i se făcu milă. Şi diavolul o părăsi îndată, sub chipul unui om tânăr care fugea şi zicea: “Vai mie din pricina ta, Marie, şi a Fiului tău!”. Aşa a scăpat femeia aceea de chin. Apoi, venindu-şi în fire, s-a ruşinat de goliciunea ei şi s-a dus acasă ferindu-se să dea ochii cu careva. După ce s-a îmbrăcat a povestit tatălui şi tuturor alor săi cum se petrecuseră lucrurile. Iar aceştia, cei mai de seamă cetăţeni ai oraşului, i-au găzduit pe Maria şi pe Iosif cu toată cinstirea cuvenită.
Mireasa mută
A doua zi, după ce şi-au luat merinde pentru drum, au plecat de acolo. Pe la chindii ajunseră în altă cetate, unde tocmai se făcea o nuntă. Numai că, prin urzelile diavolului cel blestemat şi prin farmece vrăjitoreşti, mireasa amuţise şi nu mai putea vorbi defel.
Când Maria a intrat în cetate cu Fiul său, Domnul Cristos, în braţe, mireasa cea mută a zărit-o. A întins mâinile către Domnul Cristos şi, smulgându-L de la pieptul Mariei, L-a luat în braţe, L-a strâns tare la sânul ei şi L-a sărutat; apoi a început să-L legene dintr-o parte într-alta stând aplecată deasupra Lui. Şi, ca prin farmec, limba i se dezlegă şi urechile i se destupară. Şi-i mulţumi lui Dumnezeu, slăvindu-l, că o făcuse iarăşi sănătoasă. Iar locuitorii acelei cetăţi jucară toată noaptea de bucurie că Dumnezeu şi îngerii Lui coborâseră la ei.
XVI. Altă femeie îndrăcită
Şi au rămas acolo trei zile, ţinuţi la mare cinste şi petrecând minunat. După care şi-au pus merinde pentru drum, şi-au luat rămas bun de la oameni şi au mas într-altă cetate unde, cum era firesc, aveau de gând să înnopteze. Aici trăia o femeie virtuoasă. Odată, pe când îşi spăla rufele la râu, diavolul cel blestemat cu chip de şarpe se năpusti asupra ei şi i se-ncolăci în jurul pânteculuil8. Şi de-atunci noapte de noapte o chinuia cumplit.
Ei bine, femeia aceea, văzând-o pe stăpâna Maria cu pruncul, Domnul Cristos, la sân, i-a zis mânată de dorinţă: “Stăpână, lasă-mă să iau în braţe pruncul şi să-l sărut!”. Maria a lăsat-o. Şi îndată ce L-a atins cu mâinile, Satana a slobozit-o şi a luat-o la fugă. Nici că l-a mai văzut femeia de atunci. Drept pentru care toţi cei de faţă au adus slavă Dumnezeului Preaânalt. Iar femeia i-a răsplătit din belşug pe drumeţi.
XVII. Leproasa
A doua zi, aceeaşi femeie a luat apă înmiresmată ca să-l spele pe Isus. După ce l-a spălat, a adunat apa şi a vărsat o parte din ea peste trupul mâncat de lepră al unei copile care locuia acolo. Şi îndată copila se vindecă de lepră. Atunci locuitorii cetăţii au zis: “Fără nici o îndoială Iosif, Maria şi Pruncul acesta sunt zei, nu oameni”. Şi pe când cei trei se pregăteau să plece de acolo, iată, se apropie de ei fata care fusese bolnavă de lepră şi-i roagă să o ia tovarăşă de drum.
XVIII. Un copil lepros
Ei încuviinţară iar fata li se alătură. Aşa ajunseră într-un oraş a cărui cetăţuie aparţinea unui principe foarte vestit. În cetăţuie erau şi locuinţe pentru oaspeţi. Făcură popas aici. Fata intră în camera soţiei principelui şi, găsind-o pe aceasta tristă şi cu ochii în lacrimi, o întrebă care era pricina durerii? “Să nu te mire, a răspuns aceasta, că mă vezi plângând. Căci mare mâhnire mă apasă şi până acum n-am îndrăznit să mă destăinui nimănui”. Fata i-a zis: “Poate dacă-mi dezvălui mie şi mă iei părtaşă la suferinţa ta, voi găsi un leac”. “Te rog numai să păstrezi secretul şi să nu-l zici nimănui”, răspunse soţia principelui. “Eu sunt căsătorită cu un principe care stăpâneşte o mulţime de cetăţi. Dar multă vreme după ce m-a luat de soţie eu nu i-am dăruit nici un fiu. Când, în sfârşit, i-am dăruit unul, acesta a fost lepros. Văzându-l astfel, principele l-a renegat iar mie mi-a zis: „Ori ucide-l, ori încredinţează-l unei doici, care să-l crească într-un loc pustiu de unde nimeni să nu mai ştie ceva despre el! De tine mă rup cu totul, căci după ceea ce mi-ai făcut nici nu mai vreau să te văd”. De atunci parcă mi-am pierdut minţile şi zac aici răpusă de durere. Vai, fiul meu! Vai, soţul meu!”.
Atunci copila a grăit aşa: “Nu-ţi spuneam eu că voi găsi leac pentru nenorocirea ta? Ascultă-mă! Şi eu eram leproasă, dar m-a curăţit un zeu care se numeşte Isus, fiul Mariei”. Femeia întrebă îndată: “Unde se află zeul acesta de care îmi vorbeşti?”. “Chiar lângă tine”, răspunse copila. “Au mas cu toţii sub acoperişul casei tale.” “Cum se poate aşa ceva”, grăi femeia, “arată-mi, unde sunt?”. “Iată-i-răspunse copila, pe Iosif şi pe Maria. Pruncul lor se numeşte Isus. El este cel care m-a scăpat de boală şi de chin”. “O să-mi arăţi şi mie – zise femeia – cum te-ai vindecat de lepră, nu-i aşa?”. “Cum să nu!?”, răspunse copila: “Am luat apa în care mama şi-a spălat pruncul şi am vărsat-o peste mine. Şi îndată mi-a trecut lepra”.
Atunci soţia principelui se ridică şi-i pofti pe aceia să-i fie oaspeţi. Iar pentru Iosif pregăti un banchet strălucitor, la care veniră cei mai de seamă bărbaţi din cetate. A doua zi de dimineaţă luă apa înmiresmată unde tocmai fusese îmbăiat Isus şi, aducându-l pe fiul său, îl stropi cu ea. Şi pe loc fiul se curăţă de lepră. Iar mama, slăvind şi mulţumind lui Dumnezeu, zise: “O, Isuse, fericită mama care Te-a născut! Căci pe cei de aceeaşi fire cu tine îi cureţi cu apa în care a fost scăldat trupul Tău!”. Apoi a copleşit-o cu daruri pe stăpâna Maria şi şi-a luat rămas bun de la ea cu toată cinstirea cuvenită.
XIX. Tânărul fermecat
Sosiră în altă cetate, unde au vrut să rămână peste noapte. Poposiră aşadar în casa unui om abia însurat, care însă, atins de puterea unei vrăji, nu se putea bucura de nevastă-sa. Dar cum şi-au petrecut ei noaptea sub acoperişul aceluia, îndată i s-a desfăcut vraja. A doua zi, la răsăritul soarelui, se pregăteau să plece. Atunci bărbatul le ieşi înainte şi, drept mulţumire, făcu în cinstea lor un ospăţ mare.
Povestea unui măgar
Aşa că au plecat de-acolo abia în ziua următoare. Pe când se apropiau de altă cetate, văzură trei femei care se întorceau plângând de la cimitir. Maria zise copilei care-i însoţea: “Mergi şi întreabă-le cine sunt şi ce nenorocire li s-a întâmplat?”. Ele însă n-au vrut să răspundă. Dar au întrebat-o pe copilă: “Voi de unde veniţi şi încotro vă duceţi? Nu vedeţi că se lasă noaptea!?”. “Sântem drumeţi – a răspuns copila – şi căutăm un loc de mas pentru noapte”. Atunci femeile i-au zis: “Veniţi şi înnoptaţi la noi”. Şi au mers după ele. Au fost primiţi într-o casă nouă, frumos gătită, ce mai!, gospodărie în toată regula. Asta se întâmpla pe timp de iarnă.
Copila intră în odaia celor trei femei şi le găsi din nou plângând în hohote şi jeluindu-se. Lângă ele se afla un măgar acoperit cu un veşmânt fastuos. Femeile îi puseseră dinainte un braţ de susan, îl sărutau întruna şi-i dădeau să mănânce. Copila, mirată, le întrebă ce-i cu măgarul acela în mijlocul odăii? Iar femeile răspunseră printre lacrimi: “Măgarul pe care-l vezi era fratele nostru, născut din acelaşi pântece ca şi noi. După moartea tatălui nostru ne-a rămas o avere uriaşă. Cum nu aveam decât un frate, am hotărât să-l însurăm şi să-i facem o nuntă omenească. Dar nişte femei roase de invidie l-au vrăjit pe ascuns. Şi într-o noapte, puţin înainte de mijirea zorilor, când uşile casei erau încuiate, am văzut că fratele nostru s-a preschimbat într-un măgar, aşa cum îl vezi şi tu, cu ochii tăi. Vai, ce tristeţe! Şi tată nu avem, ca să ne mângâie! Am chemat pe toţi învăţaţii, pe toţi magii şi vrăjitorii din lume. Degeaba! De câte ori ne copleşeşte durerea ieşim împreună cu mama şi plângem la mormântul părintelui nostru. Apoi ne întoarcem acasă”.
XXI. …ce-şi recapătă adevăratul chip
Cum auzi copila vorbele acestea zise: “Mai înduraţi puţin şi n-o să mai plângeţi! Căci leacul durerii voastre se află aproape, chiar aici, în casă. Cândva eu însămi am avut lepră, dar îndată ce-am cunoscut-o pe femeia cu pruncul Isus, abia născut, care m-a stropit cu apa de la îmbăierea lui, m-am vindecat. Sânt încredinţată că are leac şi pentru necazul vostru. Aşa că mergeţi la stăpâna mea, Maria, chemaţi-o la voi în odaie şi destăinuiţi-i secretul. Apoi, cu umilinţă, rugaţi-o să vă ajute”.
Auzind cuvintele fetei, cele trei au alergat la stăpâna Maria, au adu-o în odaie şi au stat înaintea ei plângând în hohote şi zicând: “O, Stăplna noastră, Maria, ai milă de, roabele Tale! Căci nu-i nimeni mai în vârstă, ori cap al familiei care să aibă grijă de noi. Iată, măgarul acesta din faţa ta este fratele nostru. Dar nişte femei l-au vrăjit şi l-au adus în halul în care-l vezi. De aceea te rugăm, îndură-te de noi!”. Mariei i se făcu milă de nenorocirea lor. Îl luă pe Domnul Isus şi îl aşeză pe spatele măgarului, plângând laolaltă cu cele trei femei şi zicând către Isus Cristos: “Fiule, vindecă măgarul acesta prin puterea Ta nemăsurată şi fă-l iarăşi om înzestrat cu judecată precum era la început!”. Numai ce-au ieşit aceste cuvinte din gura stăpânei Maria, că măgarul s-a şi transformat în om – un tânăr fără cusur. Apoi cu toţii – tânărul, mama şi surorile lui – s-au închinat stăpânei Maria. Iar pe Copil l-au ridicat deasupra capului, chiar de mai multe ori, zicând: “Fericită este femeia care Te-a născut, o, Isuse, Mântuitorul lumii! Fericiţi sunt ochii care se înfruptă din bucuria chipului Tău!”.
XXII. Căsătoria
Atunci surorile au grăit către maica lor: “Iată, fratele nostru şi-a redobândit chipul omenesc cu ajutorul Domnului nostru Isus Cristos şi prin mijlocirea copilei, care ne-a îndreptat către Maica şi către Fiul ei. Cum fratele nostru este neînsurat, credem că se cuvine să i-o dăm de soţie chiar pe această copilă, slujitoarea Mariei”. Apoi s-au dus la Maria şi au întrebat-o. Şi ea a fost de acord. Au pus la cale o nuntă ca-n poveşti. Tristeţea li s-a preschimbat în bucurie şi bocetul în horă. Au râs, s-au veselit, au cântat şi au jucat în haine mândre şi strălucitoare. Apoi au recitat Profeţii şi-au lăudat aşa pe Domnul: “O, Isuse, Fiu al lui David, care preschimbi tristeţea-n bucurie şi jalea-n veselie!”. Iosif şi Maria au rămas acolo zece zile. La plecare au fost conduşi cu mare cinste de către gazde. Acestea, după ce-şi luară bun rămas, începură din nou să plângă. Dar mai amarnic decât toţi plângea copila.
XXIII. Tâlharii
De acolo începea un ţinut pustiu, bântuit de hoţi şi de tâlhari. Deşi Iosif şi Maria ştiau prea bine ce-i aşteaptă, totuşi au hotărât să traverseze locul pe timp de noapte. La un moment dat, zăresc doi tâlhari întinşi pe pământ, iar alături de ei o mulţime întreagă (tovarăşi de-ai lor), care dormeau somn greu. Cei doi tâlhari se numeau Titus şi Damachus. Şi i-a zis Titus lui Damachus: “Te rog, lasă-i pe oamenii aceştia în pace, ca să nu-i simtă tovarăşii noştri! “. Damachus însă nici n-a vrut s-audă. Atunci Titus i-a zis: “Uite, ia de la mine patruzeci de drahme despăgubire”. Ba i-a întins şi brâul cu care era încins, pentru ca acela să nu deschidă gura şi să vorbească.
Când a văzut stăpâna Maria ce mare bine le-a făcut tâlharul, i-a zis: “Domnul Dumnezeu te va sprijini cu dreapta Sa şi-ţi va ierta toate păcatele!”. Iar Domnul Isus i-a răspuns Maicii Sale: “O, Mamă, peste treizeci de ani, când iudeii mă vor răstigni în Ierusalim, aceşti doi tâlhari vor fi ridicaţi pe cruce împreună cu mine: Titus, la dreapta, iar Damachus, la stânga mea. Şi-n ziua următoare Titus va intra înaintea mea în paradis”. Maria a zis: “Să te ferească Dumnezeu de una ca asta, Fiule!”. Apoi s-au îndreptat către cetatea idolilor, care, la apropierea lor, s-a preschimbat în dune de nisip.
XXIV. Sfânta Familie în Matareea
De acolo au apucat-o spre oraşul sicomorilor, adică Matareea de astăzi. La Matareea Isus a făcut un izvor în care Maica Lui i-a spălat cămaşa. Din suflarea Domnului amestecată cu apa s-a răspândit un balsam minunat în tot ţinutul acela.
XXV. Sfânta Familie în Memfis
Apoi au coborât la Memfis, unde l-au văzut pe Faraon. Au rămas în Egipt vreme de trei ani. Iar Domnul Isus a făcut multe minuni care nu se găsesc scrise nici în Evanghelia copilăriei, nici în Evanghelia completă.
XXVI. Întoarcerea acasă
După trei ani au plecat din Egipt către casă. Dar când au ajuns la hotarele Iudeei, Iosif s-a temut să intre. Fiindcă, deşi Irod murise, pe tron se afla acum fiul aceluia, Archelaos. În cele din urmă o luă totuşi prin Iudeea. Atunci îi apăru un înger al Domnului şi-i zise: “O, Iosif, mergi în cetatea Nazaret şi rămâi acolo!”. Într-adevăr e lucru de mirare ca Stăpânul tuturor ţinuturilor să fie purtat astfel şi plimbat de colo-colo prin propria-i împărăţie.
XXVII. Bolile din Betleem
Cetatea Betleemului era plină de boli grele. Copiilor le supurau ochii, iar peste puţin timp mureau. Trăia acolo o femeie cu un copil bolnav, la un pas de moarte. Ea veni la stăpâna Maria, pe când aceasta îl îmbăia pe Isus Cristos, şi-i zise: “O, Maria, uită-te şi la fiul meu care se chinuie din pricina bolii!”. Maria o ascultă şi-i zise: “Ia un pic din apa în care mi-am îmbăiat pruncul şi stropeşte-ţi fiul!”. Femeia făcu întocmai şi îndată copilul se linişti. După ce dormi puţin se trezi vindecat şi sănătos. Atunci mama copilului, în culmea bucuriei, veni la Maria să-i mulţumească. Dar acesta îi zise: “Mulţumeşte-i lui Dumnezeu, căci El i-a vindecat fiul! “.
XXVIII. Alt copil bolnav
Tot acolo trăia o femeie vecină cu prima. Fiul ei suferea de aceeaşi boală. Şi cum, sărăcuţul, aproape orbise, plângea întruna, zi şi noapte. Atunci mama copilului vindecat i-a zis vecinei: “De ce nu te duci cu el la Maria? Căci şi eu l-am dus pe-al meu când era la un pas de moarte şi îndată s-a vindecat cu apa în care fusese îmbăiat trupul Fiului ei, Isus”. Cum auzi femeia aşa ceva, merse degrabă şi, spălându-şi copilul cu apa aceea, îndată i se tămăduiră acestuia Şi trupul, şi ochii. Apoi veni cu fiul ei la Maria să-i povestească minunea. Dar Maria îi porunci să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru vindecare şi să păstreze taina celor întâmplate.
XXIX. Copilul aruncat în foc şi în apă
Tot în cetate trăiau două femei căsătorite cu acelaşi bărbat. Fiecare avea câte un copil. Şi amândoi copiii erau bolnavi de friguri. Una dintre femei se numea Maria, iar fiul ei, Cleopa. Într-o zi mama lui Cleopa se ridică, îşi luă copilul, merse la stăpâna Maria, Maica lui Isus şi oferindu-i un ştergar frumos îi zise: “O, Maria, primeşte de la mine acest ştergar şi dă-mi în schimbul lui un scutec al Fiului tău!”. Maria se învoi. Atunci mama lui Cleopa se întoarse acasă şi făcu din scutec o cămaşă cu care-l îmbrăcă pe copil. Şi aşa îl vindecă. Dar fiul celeilalte muri a doua zi. De atunci mare duşmănie se iscă între ele.
Fiecare se ocupa de treburile gospodăriei o dată la două săptămâni. Venise rândul Mariei, mama lui Cleopa. După ce aprinse cuptorul pentru copt pâine, ea plecă să aducă aluatul dospit din altă încăpere. Îl lăsă pe Cleopa lângă foc. Duşmanca ei, cum îl văzu pe acesta singur-singurel, îl înşfăcă şi mi ţi-l azvârli drept în cuptorul încins. Apoi fugi de-acolo. Maria se întoarse şi-l găsi pe Cleopa râzând în cuptorul care era atât de rece de parcă nici n-ar fi aprins focul. Îşi dădu seama că Azrami I-a aruncat în mijlocul flăcărilor. După ce l-a scos de acolo pe băiat, s-a dus cu el la stăpâna Maria şi i-a povestit păania. Dar Maria, Maica Domnului, i-a zis: “Taci şi nu mai spune la nimeni! Căci mă tem să nu ţi se întâmple ceva rău”.
Altă dată Azrami, duşmanca, merse la fântână ca să scoată apă. Aici nu era nimeni în afară de Cleopa, care se juca liniştit. Cum îl văzu, Azrami puse mâna pe el şi mi ţi-l azvârli direct în fântână. Apoi se întoarse repede acasă. Nişte oameni care veniseră după apă îl găsiră pe copil plutind la suprafaţă. Coborâră îndată şi-l scoaseră afară. Cuprinşi de cea mai mare uimire începură să laude pe Dumnezeu. Atunci veni şi mama băiatului; îl luă în braţe şi plângând se duse cu el la stăpâna Maria şi-i zise: “O, stăpână, oare nu vezi ce mi-a făcut duşmanca? Iată, mi-a aruncat copilul în fintână. Acum e teafăr dar odată şi odată tot o să mi-l piardă”. Maria îi răspunse: “Dumnezeu te va răzbuna pentru asta”.
Şi într-o zi, când duşmanca s-a dus să scoată apă, i s-au împleticit picioarele în frânghie şi ea a căzut în fintână. Au venit ei, oamenii, şi au tras-o afară, dar avea capul zdrobit şi toate oasele frânte. Astfel a murit de moarte rea şi s-a împlinit cuvântul psalmului: “Au săpat un puţ adânc; dar au căzut în groapa pe care o făcuseră”.
XXX. Un viitor apostol
Altă femeie avea doi gemeni: amândoi bolnavi. Unul dintre ei muri după câtva timp, celălalt abia-şi mai ţinea sufletul. Maică-sa îl luă, veni cu lacrimi în ochi la Maria şi-i zise: “O, stăpână, ajută-mă, salvează-mă, căci am avut doi fii şi, iată, pe unul l-am îngropat, iar pe celălalt mi-l pândeşte moartea! Uite cum ar trebui să-l rog şi să-l invoc pe Dumnezeu – şi începu a zice: „O, Doamne, Tu eşti blând şi milostiv şi sfint; mi-ai dăruit doi fii. Pe unul mi l-ai luat înapoi, lasă-mi-l, te rog, măcar pe celălalt!””.
Mariei, văzând-o cum plânge de fierbinte, i se făcu milă şi-i zise: “Aşază-ţi fiul în patul fiului meu şi acoperă-l cu hainele acestuia!”. Copilul îşi dăduse deja ochii peste cap. Dar cum îl aşeză în patul în care dormea Cristos, îndată ce simţi mirosul veşmintelor Domnului Isus Cristos, deschise ochii. Apoi o strigă pe mama lui, îi ceru pâine şi începu să mănânce. Femeia zise: “O, Maria, acum ştiu că în tine sălăşluieşte puterea lui Dumnezeu, căci Fiul tău vindecă pe toţi cei de o fire cu el numai prin atingerea hainelor sale”. Copilul vindecat nu era altul decât viitorul apostol Bartolomeu din Evanghelie.
XXXI. Femeia leproasă
De faţă se afla şi o femeie leproasă, care, apropiindu-se de Maria, mama lui Isus, zise: “Stăpâna mea, ajută-mă!”. Maria o întrebă: “Cu ce să te ajut – cu aur, cu argint, ori poate vrei să te cureţi de lepră?”. Şi femeia o întrebă: “Dar cine oare mă poate curăţi?”. Atunci Maria, stăpâna, îi zise: “Mai aşteaptă puţin, cât îmi spăl pruncul, pe Isus, şi-l culc în pat”. Şi femeia aşteptă. După ce-l aşeză pe Isus în pat, Maria îi dădu femeii apa în care îşi îmbăiase pruncul şi-i zise: “Ia din apa aceasta şi stropeşte-ţi trupul!”. Femeia făcu întocmai şi se vindecă. Apoi aduse laudă şi prinos de mulţumire lui Dumnezeu.
XXXII. Nevasta leproasă părăsită de bărbat
Trei zile a rămas femeia în casa Mariei. Când se întoarse în cetatea ei se întâlni cu un prinţ care tocmai se căsătorise cu fiica altui prinţ din partea locului.. Numai că acesta descoperi, la scurt timp, pe fruntea soţiei sale, semnul leprei sub formă de stea. Desfăcu îndată căsătoria, declarând-o nulă. Femeia, văzând în ce stare se aflau, copleşiţi de durere şi plângând în hohote, îi întrebă ce li s-a întâmplat? Dar ei răspunseră: “Lasă-ne, femeie, în pace şi nu ne mai iscodi. Căci pricina durerii noastre n-o putem spune nimănui”. Totuşi ea stărui; îi rugă să-şi deschidă inimile, poate va şti să le găsească leacul. După ce-i arătară semnul leprei de pe fruntea fetei, femeia zise: “Şi eu, cea pe care o vedeţi înaintea voastră, am avut lepră. Dar într-o zi, ducându-mă la Betleem cu o treabă oarecare, am întâlnit într-o peşteră o femeie cu numele Maria. Aceasta avea un fiu pe nume Isus. Când a văzut că sunt leproasă i s-a făcut milă şi mi-a dat apa în care-l îmbăiase pe fiul ei. Eu am luat-o, mi-am turnat-o pe trup şi m-am pomenit vindecată. Atunci ei o întrebară: “N-ai vrea să ne-o arăţi şi nouă pe stăpâna Maria?”. Ea răspunse că da.
Îndată se sculară şi porniră spre Betleem, la Maria, încărcaţi cu daruri de mare preţ. După ce intrară şi-i oferiră darurile, o aduseră pe fata leproasă şi i-o arătară. Maria le vorbi aşa: “Pogoare-se mila Domnului asupra voastră!”. Şi dându-le puţină apă din aceea în care-I îmbăiase pe Cristos, porunci ca sărmana fată să fie spălată. Şi cum o spălară; îndată se făcu bine. Toţi cei de faţă începură atunci să laude pe Dumnezeu. Apoi se întoarseră bucuroşi în cetatea lor aducând slavă Domnului. Iar prinţul, auzind că soţia i se vindecase, o primi în casă şi făcu a doua oară nunta… fără să uite a-i mulţumi lui Dumnezeu pentru sănătatea redată femeii sale.
XXXIII. Fata îndrăcită
Trăia acolo o copilă chinuită de diavol. Blestematul îi apărea de multe ori sub chipul unui şarpe uriaş gata-gata s-o înghită. Apoi îi sugea tot sângele din trup de ajunsese biata fată ca un cadavru. De câte ori se apropia jivina, ea îşi împreuna mâinile deasupra capului şi striga cât putea: “Vai de viaţa mea, cum nu este nimeni să mă scape de şarpele acesta nemilos!?”. Părinţii şi cei care-i stăteau în preajmă, ori numai o întâlneau, amarnic îi mai căinau soarta. Mulţime de oameni se strângeau în jurul ei şi toţi plângeau şi se jeluiau auzind-o pe ea cum plânge şi se vaită: “O, fraţilor şi prietenilor, oare nu este nimeni să mă scape de ucigaşul acesta?”. Dar iată că într-o bună zi glasul copilei ajunse până la urechile fetei de prinţ ce fusese vindecată de lepră. Aceasta ieşi pe terasa castelului şi o văzu pe biata copilă plângând cu mâinile încrucişate deasupra capului. Lângă ea se jeluiau o mulţime de oameni. Atunci îl întrebă pe soţul îndrăcitei dacă îi mai trăia soacra. Şi cum el răspunse că amândoi părinţii copilei erau în viaţă, ea îi zise: “Cheam-o pe soacra ta la mine!”. Iar când o văzu pe aceasta o întrebă: “Copila nebună este fiica ta?”. Femeia tristă, cu lacrimi în ochi răspunse: “Da, este fiica mea”. Atunci fata prinţului zise: “Păstrează secretul pe care ţi-l voi mărturisi: am fost bolnavă de lepră, dar Maria, Maica lui Isus Cristos, m-a vindecat. Dacă vrei ca fiica ta să-şi recapete minţile, ia-o cu tine la Betleem şi caut-o pe Maria, Maica lui Isus. Fii sigură că o va însănătoşi. Eu una cred că te vei întoarce bucuroasă”.
Cum auzi femeia cuvintele fetei de prinţ, o luă pe fiică-sa şi plecă la Betleem. Aici se duse direct la Maria şi-i povesti necazul. După ce o ascultă, Maria îi dădu un pic de apă din aceea în care spălase trupul fiului său, Isus, şi-i porunci s-o toarne peste fată. Apoi îi mai dădu şi un scutec al Domnului Isus zicându-i: “Ia scutecul acesta şi, ori de câte ori ţi-o apărea vrăjmaşul, arată-i-l!”. După care îşi luă rămas bun de la ele.
XXXIV. Vindecarea
O luară înapoi spre casă. Dar iată că veni şi ceasul în care diavolul obişnuia să se năpustească asupra ei. Blestematul îi apăru sub înfăţişarea unui şarpe uriaş, la a cărui vedere copila se înspăimântă. Maică-sa îi zise: “Nu-ţi fie teamă, fata mea! Lasă-l să se apropie şi, când o fi lângă tine, pune-i în faţă scutecul pe care ni l-a dat Maria. Şi-o să vedem ce se-ntâmplă”.
Diavolul, preschimbat în şarpe cumplit, venea tot mai aproape. Trupul copilei se închircise de spaimă. Dintr-o dată scoase la iveală scutecul, i-l puse pe cap şi-i acoperi ochii. Atunci limbi de flăcări şi bucăţi de jăratic ţâşniră din scutec şi se năpustiră asupra şarpelui. Mare minune se întâmplă când şarpele dădu cu ochii de scutecul Domnului Isus, din care ieşeau vâlvătăi. Prinse a striga cu glas înfricoşat: “Ce este între mine şi tine, o, Isuse, fiul Mariei!? Unde să mă ascund?”. Cuprins de mare spaimă se întoarse cu spatele şi plecă de la copilă. De atunci nu i se mai arătă. Sărmana avu, în sfârşit, parte de linişte. Pentru aceasta îi mulţumi lui Dumnezeu, împreună cu cei care văzuseră minunea cu ochii lor.
XXXV. Iuda Iscarioteanul
Trăia acolo o femeie care avea un fiu muncit de diavol. Acesta, pe nume Iuda, când punea diavolul stăpânire pe el, muşca pe toţi cei ce se întâmpla a-i sta în preajmă. Iar dacă nu găsea pe nimeni îşi muşca mâinile şi celelalte părţi ale trupului. Faima stăpânei Maria şi a Fiului său, Isus, ajunse până la urechile mamei lui Iuda. Aceasta se sculă, îşi luă copilul şi se duse cu el la Maria.
Tocmai atunci Iacob şi Iosif îl scoseseră pe Isus afară, ca să se joace cu ceilalţi copii. Pe când şedeau ei în curte, veni şi Iuda şi se aşeză la dreapta lui Isus. Şi cum îl apucară pandaliile, vru să-l muşte pe Isus de mână, dar nu putu. Îl lovi totuşi în coasta dreaptă atât de tare, încât Acela începu să plângă.
Atunci a ieşit dracul din Iuda, fugind, sub înfăţişarea unui câine turbat. Copilul care l-a lovit pe Isus şi din care a ieşit dracul cu chip de câine nu era altul decât Iuda Iscarioteanul, vânzătorul lui Isus; iar în coasta în care îl lovise Iuda, aveau să-i înfigă şi iudeii suliţa.
XXXVI. Figurinele din lut
Isus împlinise şapte ani. Îşi petrecea timpul cu prieteni de aceeaşi vârstă. Se jucau plăsmuind din lut statuete care înfăţişau boi, măgari, păsări şi diferite alte vieţuitoare. Fiecare ţinea să-şi impună opera lăudându-şi talentul şi priceperea. Isus le zise prietenilor săi: “Voi porunci statuetelor mele să se mişte”. Atunci prietenii îl întrebară: “Nu cumva te crezi Fiul Creatorului?”. Dar Isus porunci statuetelor să se mişte; şi ele chiar începură să ţopăie. După aceea le dădu o altă poruncă şi ele se opriră.
Modelase şi figurine de vrăbii şi de alte păsări, care începeau să zboare ori să se oprească din zbor, după cum le poruncea el. Când le întindea apă şi mâncare, ele beau şi mâncau. Copiii merseră acasă şi povestiră totul părinţilor. Iar aceştia ziseră: “Copii, nu vă mai jucaţi cu Isus! Feriţi-vă de el şi vă păziţi, căci e un vrăjitor!”.
XXXVII. Stofele vopsitorului
Într-o zi, tot hârjonindu-se cu alţi copii, Isus intră în atelierul unui vopsitor pe nume Salem. Aici se aflau grămezi de stofe aduse pentru a fi vopsite. Isus le luă pe toate şi le aruncă într-un vas plin cu albastru de India. Când veni Salem şi văzu în ce hal arătau stofele, începu să urle ca un nebun şi să-l certe pe Isus zicând: “Ce mi-ai făcut, fiu al Mariei? Toţi oamenii din oraş or să mă înjure. Căci unul dorea să-i vopsesc stofa într-o culoare, altul într-alta, după plac. Dar ai venit tu şi s-a isprăvit cu toate”. Atunci Domnul Isus îi zise: “Spune-mi la ce stofă ai vrea să schimbi culoarea şi eu ţi-o schimb”. Şi îndată începu să scoată din vas stofele şi să le coloreze după cum îi cerea vopsitorul, până când nu mai rămase nici una. Iudeii, văzând asemenea minune, lăudară pe Dumnezeu.
XXXVIII. Isus îl ajută pe Iosif
Iosif umbla cu lucrul prin toată cetatea. Oamenii îl chemau să le facă ciubere, paturi şi lăzi pentru haine. Unde se ducea, îl lua cu el şi pe Isus. Şi ori de câte ori Iosif greşea măsura vreunei lucrări, cu o palmă sau cu un cot, trebuind ori s-o mai scurteze, ori s-o mai lungească, Domnul Isus numai ce-şi întindea mâinile către lucrarea cu pricina şi ea se făcea cum ar fi dorit Iosif. Acesta nici nu punea mâna şi, la drept vorbind, Iosif era un tâmplar destul de nepriceput.
XXXIX. Iosif în faţa regelui
Într-o zi îl chemă însuşi regele din Ierusalim Şi-i zise: “Ascultă, Iosif, vreau să-mi meştereşti un tron după măsura locului în care stau eu de obicei”. Iosif n-avu încotro şi se apucă de lucru. Doi ani a rămas în palatul regelui, până ce a isprăvit tronul. Dar când l-a pus la locul său, a văzut că tronul era mai îngust cu două palme. Regele s-a mâniat foarte tare. De frică, Iosif şi-a petrecut noaptea nemâncat.
Isus l-a întrebat de ce-i era atât de frică. Iosif i-a răspuns: “Pentru că tot ce-am făcut în aceşti doi ani s-a pierdut”. Dar Isus îi zice: “Nu te teme şi nu-ţi amărî sufletul! Uite, tu apuci de-o parte a tronului, eu, de cealaltă, şi-l îndreptăm!”. Iosif făcu aşa cum îl învăţase Isus şi, trăgând amândoi – unul într-o parte, altul, în cealaltă -, aduseră tronul la măsura potrivită.
Cei care au văzut minunea au încremenit de uimire. Apoi, când şi-au revenit, au 1ăudat pe Dumnezeu. Lemnul din care a fost făcut tronul era un lemn renumit în vremea lui Salomon, fiul lui David. Se folosea la multe şi felurite lucrări.
XXXX. Copiii preschimbaţi în iezi
Altă dată Isus ieşi în drum şi văzu un grup de copii adunaţi la joacă. Se luă după ei, dar aceia se ascunseră. Tot căutându-i, Isus ajunse la poarta unei case unde mai multe femei stăteau la taifas. Se opri şi le întrebă în ce parte o apucaseră copiii? Şi cum ele îi răspunseră că nu se afla nimeni acolo, Isus grăi: “Dar cei din cuptor ce sunt?”. “Nişte iezi de trei ani”, răspunseră femeile. Atunci Isus începu să strige: “Ieşiţi, iezilor, de-acolo şi veniţi la păstorul vostru!”. Îndată copiii, prefăcuţi în iezi, ieşiră din cuptor şi prinseră a ţopăi în jurul lui Isus.
Văzând una ca asta femeile îngenuncheară la picioarele lui Isus cuprinse de uimire şi de teamă. Îşi împreunară mâinile şi-l rugară: “O, Isuse, Stăpânul nostru, Fiul Mariei, cu adevărat eşti păstorul cel bun al Israelului! Fie-ţi milă de roabele Tale, care stau dinaintea Ta şi care nu s-au îndoit niciodată; căci Tu ai venit, o, Stăpâne al nostru, ca să vindeci, iar nu ca să ucizi!”. Isus le răspunse: “Fiii lui Israel sunt ca etiopienii printre celelalte popoare”. Femeile ziseră din nou: “Tu, Doamne, le ştii pe toate şi nimic nu-ţi este ascuns. Aşa că Te rugăm, Iubitorule, redă-le copiilor acestora, robii Tăi, chipul ce l-au avut înainte!”. Isus grăi: “Haideţi, copii, să mergem şi să ne jucăm!”. Şi îndată, sub ochii femeilor, iezii se preschimbară, la loc, în copii.
XLI. Isus rege
În luna Adar Isus i-a strâns pe copii în jurul său, ca un rege. Aceştia şi-au aşternut hainele pe pământ, iar el s-a aşezat deasupra. Apoi i-au pus pe cap o coroană împletită din flori şi au stat la dreapta şi la stânga lui. Oricine trecea pe acolo era adus cu forţa şi obligat să se închine regelui. Abia după aceea îi îngăduiau să-şi continue drumul.
XLII. Simon Cananeanul
Pe când petreceau ei aşa, se apropiară câţiva oameni care duceau pe targă un copil. Acesta plecase în pădure, împreună cu alţi prieteni de vârsta lui, ca să caute lemne. Aici dădu peste un cuib de prepeliţă. Întinse mâna să culeagă ouăle când un şarpe veninos zvâcni din cuib şi-l muşcă. Bietul copil începu să strige după ajutor. Prietenii, sosiţi în grabă, îl găsiră zăcând la pământ, ca şi mort. Merseră după rudele lui, care-l ridicară să-l aducă în oraş.
Aşa au ajuns la locul unde şedea Isus în chip de rege, înconjurat de ceilalţi copii, în chip de slujitori. Aceştia, cum au zărit convoiul, au şi ieşit în calea celui ce fusese muşcat de şarpe zicând către însoţitorii săi: “Veniţi să-l salutaţi pe rege!”. Şi cum sărmanii oameni, copleşiţi de durere, nu voiau să se abată din drum, i-au târât cu forţa.
Se pomeniră aşadar în faţa Domnului Isus. El îi întrebă: “De ce purtaţi copilul acesta pe targă?”. După ce-i răspunseră că fusese muşcat de un şarpe, Domnul Isus vorbi către ceilalţi copii: “Haideţi să ucidem şarpele acela!”. Părinţii băiatului muşcat cerură îngăduinţa să plece acasă, deoarece fiul lor se zbătea în chinurile morţii. Dar copiii răspunseră: “Oare n-aţi auzit porunca regelui: „Haideţi să ucidem şarpele!”!? Nu vreţi să-l ascultaţi?”. Ajunseră la cuibul de prepeliţă. Domnul Isus îi întrebă pe copii: “Aici este sălaşul şarpelui?”.
Aceia încuviinţară. Atunci, la chemarea Domnului, şarpele ieşi fără zăbavă şi I se supuse. Iar Domnul îi porunci: “Du-te şi suge tot veninul pe care l-ai vărsat în trupul copilului acestuia!”. Îndată şarpele se târî până la mâna copilului şi-şi trase înapoi tot veninul. Apoi Isus îi aruncă un blestem şi pe loc jivina se rupse în două. Iar copilul, mângâiat de Domnul, se însănătoşi. După ce se trezi începu să plângă. Atunci Domnul Isus îi zise: “Nu plânge, pentru că în curând vei fi ucenicul meu!”. Acesta era chiar Simon Cananeanul, despre care se aminteşte în Evanghelie.
XLIII. Isus şi Iacob
Altă dată Iosif îl trimise pe fiul său Iacob să aducă lemne din pădure. Isus merse împreună cu el. Ajungând la locul unde se găseau vreascuri, Iacob se apucă să le culeagă. Dintr-o dată, o viperă blestemată ţâşni şi-l muşcă de mână. Iacob începu să strige şi să plângă. Văzându-l în ce hal era, Isus se apropie şi suflă peste rană. Şi îndată se vindecă.
XLIV. Copilul întors dintre morţi
Într-o zi, pe când Isus se afla cu alţi copii, care se jucau pe un acoperiş, unul dintre ei căzu de foarte sus şi muri pe loc. Ceilalţi se împrăştiară care încotro. Isus rămase singur pe acoperiş. Când veniră părinţii şi rudele copilului căzut îi ziseră lui Isus: “Tu l-ai îmbrâncit pe fiul nostru!”.
Degeaba le spunea el că n-au dreptate. Ei strigau întruna: “Copilul nostru a murit şi iată ucigaşul!”. Atunci Isus zise: “Nu mă vorbiţi de rău! Dacă nu mă credeţi pe mine, haideţi să-l întrebăm chiar pe fiul vostru! El va scoate adevărul la lumină”. Şi Isus coborâ, se aplecă deasupra celui mort şi, cu glas puternic, întrebă: “Zenon, cine te-a aruncat de pe acoperiş?”. Mortul deschise gura şi răspunse: “Doamne, nu tu m-ai îmbrâncit, ci Spaima, ea m-a prăvălit!”. Isus îi sfătui pe cei de faţă să asculte cu luare-aminte cuvintele copilului. Şi toţi îl slăviră pe Dumnezeu pentru minunea aceea.
XLV. Ulciorul spart
Odată Maria îl trimise pe Isus la fintână, ca să aducă apă. Dar când se întorcea el, ulciorul, plin ochi, se izbi de ceva şi se făcu ţăndări. Atunci Isus îşi desfăcu repede batista, adună apa în ea şi i-o duse maicii sale care, văzându-l, rămase mută de uimire. Ea aduna şi păstra în inimă tot ceea ce vedea.
XLVI. Vrăbiile de noroi
Altă dată Isus se juca împreună cu alţi copii încropind mici iezere. El plăsmui douăsprezece vrăbii, pe care le aşeză de jur-împrejurul iezerului său, câte trei pe fiecare latură. Era în zi de sabat.
Chiar atunci se apropie de ei un iudeu, fiul lui Ana, şi, văzându-i cu ce se ocupau, zise mânios şi plin de indignare: “Cum aşa, faceţi figurine din noroi în zi de sabat?”. Şi odată se repezi şi le strică iezerele. Isus lovi cele douăsprezece vrăbii cu palma, iar ele îşi luară zborul ciripind.
Apoi fiul lui Ana se apropie şi de Isus şi-i călcă malurile iezerului în picioare. Toată apa se scurse pe de lături. Atunci Isus îi zise: “Cum s-a scurs apa aceasta, aşa să se scurgă şi viaţa din tine!”. Şi copilul se uscă pe loc.
XLVII. Blestemul
Într-o seară Isus se întorcea acasă împreună cu Iosif. Pe neaşteptate apăru înaintea lor un copil care, din fugă, îl îmbrânci atât de tare pe Isus, încât acesta căzu la pământ. Atunci Domnul zise: “Cum m-ai lovit pe mine, aşa să cazi şi tu şi să nu te mai ridici!”. Şi chiar în clipa aceea copilul se prăvăli la pământ şi-şi dădu sufletul.
XLVIII. Învăţătorul neînvăţat
Trăia în Ierusalim un om pe nume Zaheu, care-i învăţa pe copii. Acesta îi zise lui Iosif: “De ce nu-l aduci pe Isus la mine, ca să-l învăţ literele?”. Iosif încuviinţă. Îi împărtăşi hotărârea sa şi Mariei.
Astfel îl duseră pe Isus la învăţător. Cum îl văzu, învăţătorul îi ceru să spună aleph. Şi după ce a spus aleph, învăţătorul îi porunci să spună beth. Dar Isus răspunse: “Mai întâi să-mi explici care este semnificaţia lui aleph şi după aceea voi pronunţa şi beth”. Văzând că învăţătorul îşi îndreaptă nuiaua asupra lui, Isus îi spuse toate înţelesurile lui aleph şi ale lui beth. Apoi vorbi despre formele literelor – despre faptul că unele litere sunt drepte, altele răsucite, iar altele în spirală; unele au puncte, altele nu au puncte; spuse şi de ce o anumită literă se află înaintea altei litere. Acestea şi multe alte lucruri începu el să le înşire şi să le clarifice, despre care învăţătorul nu întâlnise nimic în cărţile sale.
La sfârşit Isus îi zise învăţătorului: “Ia seama la ce-ţi voi spune!”. Şi în chip limpede şi distinct începu să recite: aleph, beth, ghimel, daleth, până la tau. Atunci învăătorul, plin de uimire, grăi: “Copilul acesta cred că s-a născut înaintea lui Noe”. Apoi merse la Iosif şi-i zise: “Mi-ai adus la şcoală un copil mai învăţat decât toţi învăţătorii”. Maria întări zicând: “Fiul tău nu are nevoie de nici o învăţătură!”.
XLIX. Învăţătorul pedepsit
Totuşi îl duseră la un profesor mai învăţat. Acesta, cum îl văzu, îi zise: “Pronunţă aleph!”. Şi după ce spuse Isus aleph, profesorul îi porunci să pronunţe beth. Dar Isus răspunse: “Mai întâi să-mi explici semnificaţia literei aleph şi după aceea voi pronunţa şi beth! “. Atunci profesorul ridică mâna să-l lovească. Pe dată însă mâna i se uscă, iar el rămase mort.
Văzând cele întâmplate, Iosif îi zise Mariei: “De acum înainte nu-l mai lăsăm afară din casă, fiindcă oricine i se împotriveşte e pedepsit cu moarte”
Isus Învăţătorul
Când a împlinit doisprezece ani l-au dus la Ierusalim, la sărbătoarea Paştilor. După sărbătoare părinţii s-au întors acasă, dar Isus a rămas în Templu, printre învăţaţii, bătrânii şi cărturarii israeliţi. Îi iscodea cu privire la lucrurile pe care aceştia le cunoşteau ori răspundea el însuşi la întrebările lor. Şi i-a întrebat el: “Al cui fiu este Mesia?”. Iar ei au răspuns: “Fiul lui David”. Atunci el le-a zis: “Cum, dar, Duhul îl numeşte pe El Domn când grăieşte: „Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale”?”.
Atunci primul cărturar îl întrebă: “Ai citit tu Sfintele Scripturi?”. “Da” – a răspuns Isus – “şi Scripturile şi ceea ce este cuprins în ele”. După aceea le explică pe rând cărţile Legii, precum şi preceptele, hotărârile şi tainele cuprinse în cărţile Profeţilor, lucruri ce-s mai presus de mintea oricărei creaturi. La urmă cărturarul acela zise: “Eu unul mărturisesc că până acum n-am dobândit şi nici nu mi-a fost dat să aud o asemenea învăţătură. Cine-o fi, oare, copilul acesta?”.
LI. Isus şi astronomul
Se găsea acolo şi un filozof priceput în astronomie. El îl întrebă pe Isus dacă studiase astronomia. Atunci Isus începu să vorbească: despre numărul sferelor şi cel al corpurilor cereşti; despre natura mişcărilor lor; despre opoziţii; despre forma lor triunghiulară, pătrată sau hexagonală; despre revoluţia lor pe bolta cerească; chiar şi despre poziţia lor în minute şi secunde precum şi despre alte lucruri pe care nici o minte nu le poate cuprinde.
LII. Isus şi fizicianul
Tot printre acei filozofi se găsea şi unul priceput în ştiinţele naturii. El îl întrebă pe Isus dacă studiase cumva şi medicina. Atunci Isus începu să-i vorbească: despre fizică şi metafizică; despre hypofizică şi hyperfizică; despre calităţile trupului; despre tumori şi despre efectele lor; despre numărul membrelor, al oaselor, al venelor, al arterelor şi al nervilor; despre efectul căldurii şi al uscăciunii, pe de o parte, precum şi despre toate câte se produc din cauza acestor fenomene, pe de altă parte; apoi despre lucrările sufletului în trup şi despre simţurile şi virtuţile sale; despre cum se nasc vorbirea, mânia şi pofta nesăţioasă; în sfârşit, despre unirea sufletului cu trupul şi despre despărţirea lor, precum şi despre altele pe care mintea nici unei creaturi nu le-ar putea cuprinde. Atunci filozoful se ridică, se închină în faţa lui Isus şi-i zise: “O, Doamne, din clipa aceasta voi fi ucenicul şi slujitorul Tău!”.
LIII. …după trei zile
Pe când vorbeau ei aşa despre unele şi despre altele, iată că sosi acolo Maria, Maica Domnului, care-l tot căutase prin împrejurimi trei zile, împreună cu Iosif. Văzându-l printre cărturari – cărora, ba le punea întrebări, ba le răspundea la întrebări – îi zise: “Fiule, pentru ce ne-ai făcut aceasta? Iată, eu şi cu tatăl tău am obosit de când te căutăm!”. Dar el le-a grăit: “De ce mă căutaţi? Oare nu ştiţi că se cuvine să stau în casa Tatălui meu?”. Ei însă n-au înţeles vorbele lui. Atunci cărturarii o întrebară pe Maria: “Acesta este fiul tău?”. Ea făcu semn că da. Şi ei ziseră: “Ferice de tine, femeie care ai născut un asemenea copil!”. Apoi Isus se întoarse cu ei la Nazaret şi-i ascultă în toate. Iar mama lui păstra în inima sa toate aceste cuvinte. Între timp Isus sporea cu vârsta, cu înţelepciunea şi cu harul la Dumnezeu şi la oameni.
LIV. Viaţa ascunsă
Din ziua aceea îşi ascunse minunile tainice şi se ocupă cu studiul Legii până la vârsta de treizeci de ani. Atunci Tatăl proclamă în mod public, la Iordan: “Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru care am binevoit!”. Tot atunci se arătă şi Duhul Sfânt sub chipul unui porumbel alb.
Epilog
Acesta este Cel pe care, în genunchi, Îl adorăm; Cel care ne-a dăruit fiinţă şi viaţă slobozindu-ne din pântecele maicilor noastre; Cel care s-a întrupat pentru noi şi ne-a răscumpărat, ca să îmbrăţişeze cu mila Sa veşnică şi să ne arate îngăduinţa Sa izvorâtă dintr-o imensă dărnicie, bunătate, generozitate şi bunăvoinţă. A Sa este slava şi bunătatea şi puterea şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin.
http://apocrife.ro/evanghelia-araba-a-copilariei-mantuitorului/19/
Blog Creștin Ardelean Viorel 