Pastor Din Wuhan, Scrisoare Catre Crestinii Din Intreaga Lume: Epidemia Nu Ne Poate Desparti De Dragostea Lui Hristos! — Ciprian Barsan

Un pastor chinez a scris o scrisoare catre crestinii lumii, in care descrie situatia cu care se confrunta din cauza epidemiei de coronavirus, mentionand totodata oportunitatea de a-L predica pe Hristos, in acest context. Pastorul, ramas anonim (din motive de securitate), este unul dintre milioanele de cetateni chinezi aflati in carantina totala impusa de autoritati […] […]

Ginecologul: „Scoate-afară șobolanu”. Pr. Ioan Istrati: Eu sunt cel care nu a fost avortat / Mărturii despre criza de sarcină #92 — Știri pentru viață

de Pr. Ioan Istrati, Facebook O femeie a rămas însărcinată. Sarcina era ok, burta era destul de mică, bebelușul dădea din picioare. În luna a cincea, femeia a făcut iminență de avort, hemoragie uriașă. Profesorul ginecolog de la Iași a zis: dă-l afară, că n-are nici 5% șanse să supraviețuiască. Femeia: mai bine mor decât… via […]

EVANGHELII APOCRIFE  Evanghelia arabă a copilăriei Mântuitorului

download - Copie

ÎN NUMELE TATĂLUI ŞI AL FIULUI ŞI AL SFÂNTULUI DUH, UN SINGUR DUMNEZEU

Cu ajutorul şi îngăduinţa Supremei Divinităţi începem să scriem cartea minunilor lui Isus Cristos, Stăpânul, Domnul şi Mântuitorul nostru, intitulată Evanghelia copilăriei, în pacea Domnului. Amin.

  1. Cuvintele lui Isus în leagăn
  2. Am găsit ceea ce urmează în cartea preotului Iosif. Acesta a trăit pe vremea lui Cristos, iar unii zic că ar fi fost însuşi Caiafa.
  3. Aşadar el povesteşte că Isus a vorbit pe când se afla în leagăn zicând mamei sale, Maria: “Eu sunt Isus, Fiul lui Dumnezeu, Logosul pe care l-ai născut, după cum ţi-a vestit îngerul Gabriel. Tatăl meu m-a trimis ca să izbăvesc lumea”.

II Călătoria la Betleem

În anul 309 al erei lui Alexandru a venit poruncă de la Augustus ca fiecare să se înscrie în locul unde s-a născut. Aşadar Iosif s-a ridicat şi, luând-o pe Maria, a plecat din Ierusalim către Betleem. Când au ajuns lângă o peşteră, Maria i-a zis lui Iosif că i se apropie sorocul naşterii şi nu mai poate continua drumul până în oraş. “Hai să intrăm în peştera aceasta”, a zis ea. Soarele stătea să apună. Atunci Iosif a plecat în grabă să-i caute o femeie de ajutor. Cum tot umbla încolo şi-ncoace zări o bătrână evreică născută în Ierusalim şi-i zise: “Fii binecuvântată! Rogu-te, vino şi intră în această peşteră unde o femeie se pregăteşte să nască!”.

III. Moaşa din Ierusalim

Bătrâna şi Iosif ajunseră la peşteră după apusul soarelui. Intrară. Şi, iată, încăperea era plină de lumini mai frumoase decât cele ale unor lămpi sau candelabre şi mai strălucitoare decât razele de soare. Pruncul, învelit în scutece şi aşezat într-o iesle, sugea liniştit la sânul mamei sale, Maria. Priveau amândoi miraţi la lumina aceea. Atunci bătrâna o întrebă pe Maria: “Tu eşti mama pruncului?”. Şi după ce Maria încuviinţă din cap bătrâna zise: “Nu semeni deloc cu celelalte fiice ale Evei”. Maria răspunse: “După cum Fiul meu nu seamănă întru nimic cu ceilalţi prunci, tot astfel şi cea care L-a născut nu are egal între femei”. Bătrâna zice: “Stăpâna mea, iată, eu am venit să-ţi cer un leac, căci de multă vreme sufăr de paralizie”. Atunci stăpâna noastră Maria i-a zis: “Pune-ţi mâinile deasupra copilului! “. Şi cum făcu aceasta, îndată se însănătoşi. Apoi a ieşit din peşteră zicând: “De acum voi fi roaba şi slujitoarea pruncului acestuia câte zile-oi avea!”.

Închinarea păstorilor

Atunci sosiră şi păstorii. Ei aprinseră focul şi fremătau de bucurie. Şi, iată, li s-au arătat oştirile cereşti lăudând şi slăvind pe Dumnezeu. Păstorii se luară după ele, astfel încât peştera deveni pentru o clipă asemeni unui Templu al lumii cereşti. Laolaltă glasuri cereşti şi pământeşti slăveau şi preamăreau pe Dumnezeu la naşterea lui Cristos. Văzând atâtea miracole clare bătrâna evreică îi mulţumi lui Dumnezeu aşa: “Îţi mulţumesc, o, Dumnezeule, Dumnezeule al lui Israel, că ai îngăduit ochilor mei să vadă naşterea Mântuitorului lumii”.

Tăierea împrejur

În ziua a opta pruncul trebuia să fie tăiat împrejur. L-au tăiat chiar acolo, în peşteră. Bătrâna evreică a luat pieliţa (alţii spun că i-a luat cordonul ombilical! – n.n., C.B.) şi a pus-o într-o sticluţă cu ulei de nard mai vechi, pe care a dat-o unui fiu al ei, parfumar, zicându-i: “Ai grijă să nu vinzi nimănui sticluţa cu nard, chiar dacă ţi s-ar oferi trei sute de dinari! “. Aceasta e sticluţa pe care a cumpărat-o Maria, păcătoasa, şi a vărsat-o peste capul şi picioarele Domnului nostru, Isus Cristos, ştergându-le apoi cu părul său.

După zece zile au adus pruncul la Ierusalim, iar în a patruzecea zi de la naştere au mers cu el la Templu, înaintea Dornnului, şi au jertfit pentru dânsul; lucru prescris şi de Legea lui Moise în felul următor: “Toţi întâi născuţii de sex bărbătesc vor fi numiţi sfinţi ai lui Dumnezeu!”.

Prezentarea la Templu

Când Fecioara Maria, mama sa, îl ţinea fericită în braţe, bătrânul Simion l-a văzut strălucind ca un stâlp de lumină; era înconjurat de îngeri, care-l proslăveau asemenea gărzii din jurul unui rege. Simion se apropie în grabă de Maria şi, întinzând mâinile către ea, zise Domnului Cristos: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace; căci ochii mei văzură îndurarea Ta, pe care ai pregătit-o spre mântuirea tuturor popoarelor, lumină pentru toate neamurile şi slavă pentru poporul Tău, Israel”. Ana, profetesa, a luat şi ea parte la ceremonie mulţumindu-i lui Dumnezeu şi urându-i fericire Mariei.

VII. Închinarea magilor

La naşterea Domnului Isus în Betleemul Iudeii, pe vremea regelui Irod, au venit trei magi de la Răsărit şi au intrat în Ierusalim, după cum prorocise Zarathustra; şi au adus cu ei daruri: aur, smirnă şi tămâie. Închinându-se, au oferit darurile pruncului Isus. Maria a luat un scutec şi l-a dat 1or drept mulţumire pentru atâtea bogăţii. Ei l-au primit cu cea mai înaltă cinstire. Tot atunci li s-a arătat un înger sub chipul stelei ce-i călăuzise la venire; s-au luat după raza ei şi au pornit la drum; şi au ţinut-o aşa până au ajuns în patria lor.

VIII. Sosirea magilor în patria lor

Regii şi principii le-au ieşit înainte şi, plini de nerăbdare, i-au întrebat ce-au văzut şi ce-au făcut, cum au călătorit la dus şi la întors, dar mai ales ce-au adus de-acolo? Magii au arătat scutecul primit de la Maria. Atunci au făcut mare sărbătoare şi, după obiceiul lor, au aprins un foc şi i s-au închinat. Apoi au aruncat scutecul în mijlocul flăcări1or, care l-au înghiţit îndată. Dar după ce focul s-a stins, ei au găsit scutecul ca la început, de parcă flăcările nici nu l-ar fi atins. Atunci au început să-l sărute şi să şi-l pună peste cap ori peste ochi zicând: “Acesta este Adevărul; mare minune că focul n-a reuşit să-l facă scrum sau măcar să-l ardă un pic”. Apoi I-au luat şi cu cea mai aleasă cinstire l-au pus în vistieria lor.

VII. Mânia lui Irod

Când Irod văzu că magii îl păcăliseră, fiindcă nu mai trecuseră la întoarcere pe la el, îi chemă pe toţi preoţii şi înţelepţii din Iudeea şi le zise: “Lămuriţi-mă, unde trebuia să se nască Cristosul (unsul)? ” Şi cum aceia răspunseră că în Betleemul Iudeii, Irod începu să urzească moartea Domnului Isus Cristos.

Atunci un înger al Domnului i-a apărut lui Iosif în vis şi i-a zis: “Scoală-te, ia pruncul şi pe maica lui şi plecaţi în Egipt!”. La primul cântat al cocoşilor ei se sculară şi porniră la drum.

Fuga în Egipt

Iosif se tot gândea cum avea să-şi pregătească acea călătorie. Când veni dimineaţa, văzu că făcuseră un pic de drum. Deja se apropiau de un oraş mare unde se afla un idol căruia toţi ceilalţi idoli şi zei ai egiptenilor îi aduceau daruri şi ofrande. Aici slujea un preot care transmitea locuitorilor Egiptului şi ai ţinuturilor sale tot ce spunea Satana prin gura idolului. Iar preotul avea un fiu în vârstă de trei ani, posedat de câţiva demoni. Sărmanul copil vorbea vrute şi nevrute, împroşcând cuvinte grele, iar când îl apucau pandaliile îşi sfâşia veşmintele, rămânând în pielea goală, şi azvârlea cu pietre după oameni.

În oraş exista şi un sanatoriu consacrat acelui idol. Sosind dar Iosif împreună cu Maria şi instalându-se aici, toţi s-au înspăimântat. Atunci căpeteniile şi preoţii idolilor au alergat într-un suflet la idolul cel mare şi l-au întrebat: “Ce-i cu vâlva şi cutremurarea ce s-au iscat pe pământul nostru?”. Idolul le-a zis: “A venit la noi un zeu ascuns, care este cu adevărat Dumnezeu; nici un alt zeu, în afară de El, nu merită cultul divin, căci numai El este Fiul lui Dumnezeu. Pământul însuşi, cum l-a presimţit, s-a cutremurat; la venirea Lui s-a zguduit şi s-a despicat. Noi ne temem cumplit de puterea lui uriaşă”. Chiar în clipa aceea idolul se prăbuşi. Toţi locuitorii Egiptului şi mulţi alţii pe deasupra alergară să vadă dezastrul.

Vindecarea unui copil posedat

Fiul preotului, apucat de boala lui obişnuită, intră în sanatoriu. Aici dădu peste Iosif şi peste Maria, de care toţi ceilalţi se temeau să se mai apropie. Stăpâna Maria spălase scutecele Domnului iar acum le întindea la uscat pe nişte scânduri. Copilul posedat de demoni veni, luă un scutec şi-l puse pe cap. În clipa aceea demonii începură să-i iasă din gură, în chip de şerpi ori de corbi, şi s-o ia la fugă. Iar copilul începu să laude pe Dumnezeu şi să mulţumească Domnului care-l vindecase.

Când tatăl aceluia văzu că s-a vindecat, îl întrebă: “Fiule, ce s-a întâmplat cu tine? Cum te-ai vindecat?”. Fiul răspunse: “Când demonii s-au năpustit peste mine, m-am îndreptat spre sanatoriu. Acolo am întâlnit o femeie sfântă cu un prunc. Tocmai întindea rufele proaspăt spălate pe nişte scânduri. Atunci eu am înhăţat un scutec dintre acelea şi, punându-mi-l pe cap, îndată m-au lăsat demonii şi au fugit”. Plin de o imensă bucurie, tatăl a zis: “Fiule, poate că pruncul acela este însuşi Fiul Dumnezeului Celui viu care a creat cerurile şi pământul. Căci, de cum a trecut El pe lângă noi, idolul s-a sfărâmat şi toţi zeii s-au prăbuşit şi au pierit sub puterea lui uriaşă”.

XII. Temerile Sfintei Familii

Astfel s-a împlinit profeţia care zice: “Din Egipt l-am chemat pe Fiul meu”. Dar Iosif şi Maria, auzind că idolul acela s-a prăbuşit şi a pierit, s-au înfricoşat şi s-au temut. Atunci au zis aşa: “Când eram în Israel, Irod şi-a pus în gând să ia viaţa lui Isus şi pentru aceasta a ucis toţi pruncii din Betleem şi din împrejurimi. Iar acum nu-i nici o îndoială că egiptenii, îndată ce vor auzi de sfărâmarea idolului lor, ne vor arde de vii”.

XIII. Tâlharii

Plecând de acolo au ajuns într-un loc bântuit de tâlhari. Aceştia, după ce jefuiseră mai mulţi drumeţi de haine şi bagaje, îi legară fedeleş. Dintr-o dată tâlharii aud o larmă uriaşă, aidoma larmei stârnite de alaiul unui Rege magnific, care pleacă din reşedinţa sa însoţit de armată, de cavalerie şi în bubuituri de darabană. Buimăciţi, tâlharii o luară la fugă lăsând acolo tot ce furaseră.

Ostatecii se ridicară, îşi desfăcură unii altora legăturile şi, luându-şi bagajele, o porniră la drum. Ceva mai încolo se întâlniră cu Iosif şi Maria şi-i întrebară: “Unde este regele acela care se apropia făcând atâta larmă încât, la auzul ei, tâlharii ne-au lăsat şi noi am putut scăpa teferi?”. Iosif le răspunse: “Vine în urma noastră!”.

XIV. Femeia îndrăcită

Apoi au sosit în alt oraş, unde se afla o femeie stăpânită de diavol. Într-o noapte, când ea se dusese după apă, blestematul şi răzvrătitul acela de diavol intră în ea. Sărmana femeie nu mai suporta nici să fie îmbrăcată, nici să şadă în casă. Degeaba o legau cu funia sau cu lanţul. Rupea tot şi fugea dezbrăcată prin pustietăţi. Ori se aşeza la răspântii şi printre lespezi de morminte şi azvârlea cu pietre după oameni, aducând multe necazuri pe capul alor săi.

Când o văzu, Mariei i se făcu milă. Şi diavolul o părăsi îndată, sub chipul unui om tânăr care fugea şi zicea: “Vai mie din pricina ta, Marie, şi a Fiului tău!”. Aşa a scăpat femeia aceea de chin. Apoi, venindu-şi în fire, s-a ruşinat de goliciunea ei şi s-a dus acasă ferindu-se să dea ochii cu careva. După ce s-a îmbrăcat a povestit tatălui şi tuturor alor săi cum se petrecuseră lucrurile. Iar aceştia, cei mai de seamă cetăţeni ai oraşului, i-au găzduit pe Maria şi pe Iosif cu toată cinstirea cuvenită.

Mireasa mută

A doua zi, după ce şi-au luat merinde pentru drum, au plecat de acolo. Pe la chindii ajunseră în altă cetate, unde tocmai se făcea o nuntă. Numai că, prin urzelile diavolului cel blestemat şi prin farmece vrăjitoreşti, mireasa amuţise şi nu mai putea vorbi defel.

Când Maria a intrat în cetate cu Fiul său, Domnul Cristos, în braţe, mireasa cea mută a zărit-o. A întins mâinile către Domnul Cristos şi, smulgându-L de la pieptul Mariei, L-a luat în braţe, L-a strâns tare la sânul ei şi L-a sărutat; apoi a început să-L legene dintr-o parte într-alta stând aplecată deasupra Lui. Şi, ca prin farmec, limba i se dezlegă şi urechile i se destupară. Şi-i mulţumi lui Dumnezeu, slăvindu-l, că o făcuse iarăşi sănătoasă. Iar locuitorii acelei cetăţi jucară toată noaptea de bucurie că Dumnezeu şi îngerii Lui coborâseră la ei.

XVI. Altă femeie îndrăcită

Şi au rămas acolo trei zile, ţinuţi la mare cinste şi petrecând minunat. După care şi-au pus merinde pentru drum, şi-au luat rămas bun de la oameni şi au mas într-altă cetate unde, cum era firesc, aveau de gând să înnopteze. Aici trăia o femeie virtuoasă. Odată, pe când îşi spăla rufele la râu, diavolul cel blestemat cu chip de şarpe se năpusti asupra ei şi i se-ncolăci în jurul pânteculuil8. Şi de-atunci noapte de noapte o chinuia cumplit.

Ei bine, femeia aceea, văzând-o pe stăpâna Maria cu pruncul, Domnul Cristos, la sân, i-a zis mânată de dorinţă: “Stăpână, lasă-mă să iau în braţe pruncul şi să-l sărut!”. Maria a lăsat-o. Şi îndată ce L-a atins cu mâinile, Satana a slobozit-o şi a luat-o la fugă. Nici că l-a mai văzut femeia de atunci. Drept pentru care toţi cei de faţă au adus slavă Dumnezeului Preaânalt. Iar femeia i-a răsplătit din belşug pe drumeţi.

XVII. Leproasa

A doua zi, aceeaşi femeie a luat apă înmiresmată ca să-l spele pe Isus. După ce l-a spălat, a adunat apa şi a vărsat o parte din ea peste trupul mâncat de lepră al unei copile care locuia acolo. Şi îndată copila se vindecă de lepră. Atunci locuitorii cetăţii au zis: “Fără nici o îndoială Iosif, Maria şi Pruncul acesta sunt zei, nu oameni”. Şi pe când cei trei se pregăteau să plece de acolo, iată, se apropie de ei fata care fusese bolnavă de lepră şi-i roagă să o ia tovarăşă de drum.

XVIII. Un copil lepros

Ei încuviinţară iar fata li se alătură. Aşa ajunseră într-un oraş a cărui cetăţuie aparţinea unui principe foarte vestit. În cetăţuie erau şi locuinţe pentru oaspeţi. Făcură popas aici. Fata intră în camera soţiei principelui şi, găsind-o pe aceasta tristă şi cu ochii în lacrimi, o întrebă care era pricina durerii? “Să nu te mire, a răspuns aceasta, că mă vezi plângând. Căci mare mâhnire mă apasă şi până acum n-am îndrăznit să mă destăinui nimănui”. Fata i-a zis: “Poate dacă-mi dezvălui mie şi mă iei părtaşă la suferinţa ta, voi găsi un leac”. “Te rog numai să păstrezi secretul şi să nu-l zici nimănui”, răspunse soţia principelui. “Eu sunt căsătorită cu un principe care stăpâneşte o mulţime de cetăţi. Dar multă vreme după ce m-a luat de soţie eu nu i-am dăruit nici un fiu. Când, în sfârşit, i-am dăruit unul, acesta a fost lepros. Văzându-l astfel, principele l-a renegat iar mie mi-a zis: „Ori ucide-l, ori încredinţează-l unei doici, care să-l crească într-un loc pustiu de unde nimeni să nu mai ştie ceva despre el! De tine mă rup cu totul, căci după ceea ce mi-ai făcut nici nu mai vreau să te văd”. De atunci parcă mi-am pierdut minţile şi zac aici răpusă de durere. Vai, fiul meu! Vai, soţul meu!”.

Atunci copila a grăit aşa: “Nu-ţi spuneam eu că voi găsi leac pentru nenorocirea ta? Ascultă-mă! Şi eu eram leproasă, dar m-a curăţit un zeu care se numeşte Isus, fiul Mariei”. Femeia întrebă îndată: “Unde se află zeul acesta de care îmi vorbeşti?”. “Chiar lângă tine”, răspunse copila. “Au mas cu toţii sub acoperişul casei tale.” “Cum se poate aşa ceva”, grăi femeia, “arată-mi, unde sunt?”. “Iată-i-răspunse copila, pe Iosif şi pe Maria. Pruncul lor se numeşte Isus. El este cel care m-a scăpat de boală şi de chin”. “O să-mi arăţi şi mie – zise femeia – cum te-ai vindecat de lepră, nu-i aşa?”. “Cum să nu!?”, răspunse copila: “Am luat apa în care mama şi-a spălat pruncul şi am vărsat-o peste mine. Şi îndată mi-a trecut lepra”.

Atunci soţia principelui se ridică şi-i pofti pe aceia să-i fie oaspeţi. Iar pentru Iosif pregăti un banchet strălucitor, la care veniră cei mai de seamă bărbaţi din cetate. A doua zi de dimineaţă luă apa înmiresmată unde tocmai fusese îmbăiat Isus şi, aducându-l pe fiul său, îl stropi cu ea. Şi pe loc fiul se curăţă de lepră. Iar mama, slăvind şi mulţumind lui Dumnezeu, zise: “O, Isuse, fericită mama care Te-a născut! Căci pe cei de aceeaşi fire cu tine îi cureţi cu apa în care a fost scăldat trupul Tău!”. Apoi a copleşit-o cu daruri pe stăpâna Maria şi şi-a luat rămas bun de la ea cu toată cinstirea cuvenită.

XIX. Tânărul fermecat

Sosiră în altă cetate, unde au vrut să rămână peste noapte. Poposiră aşadar în casa unui om abia însurat, care însă, atins de puterea unei vrăji, nu se putea bucura de nevastă-sa. Dar cum şi-au petrecut ei noaptea sub acoperişul aceluia, îndată i s-a desfăcut vraja. A doua zi, la răsăritul soarelui, se pregăteau să plece. Atunci bărbatul le ieşi înainte şi, drept mulţumire, făcu în cinstea lor un ospăţ mare.

Povestea unui măgar

Aşa că au plecat de-acolo abia în ziua următoare. Pe când se apropiau de altă cetate, văzură trei femei care se întorceau plângând de la cimitir. Maria zise copilei care-i însoţea: “Mergi şi întreabă-le cine sunt şi ce nenorocire li s-a întâmplat?”. Ele însă n-au vrut să răspundă. Dar au întrebat-o pe copilă: “Voi de unde veniţi şi încotro vă duceţi? Nu vedeţi că se lasă noaptea!?”. “Sântem drumeţi – a răspuns copila – şi căutăm un loc de mas pentru noapte”. Atunci femeile i-au zis: “Veniţi şi înnoptaţi la noi”. Şi au mers după ele. Au fost primiţi într-o casă nouă, frumos gătită, ce mai!, gospodărie în toată regula. Asta se întâmpla pe timp de iarnă.

Copila intră în odaia celor trei femei şi le găsi din nou plângând în hohote şi jeluindu-se. Lângă ele se afla un măgar acoperit cu un veşmânt fastuos. Femeile îi puseseră dinainte un braţ de susan, îl sărutau întruna şi-i dădeau să mănânce. Copila, mirată, le întrebă ce-i cu măgarul acela în mijlocul odăii? Iar femeile răspunseră printre lacrimi: “Măgarul pe care-l vezi era fratele nostru, născut din acelaşi pântece ca şi noi. După moartea tatălui nostru ne-a rămas o avere uriaşă. Cum nu aveam decât un frate, am hotărât să-l însurăm şi să-i facem o nuntă omenească. Dar nişte femei roase de invidie l-au vrăjit pe ascuns. Şi într-o noapte, puţin înainte de mijirea zorilor, când uşile casei erau încuiate, am văzut că fratele nostru s-a preschimbat într-un măgar, aşa cum îl vezi şi tu, cu ochii tăi. Vai, ce tristeţe! Şi tată nu avem, ca să ne mângâie! Am chemat pe toţi învăţaţii, pe toţi magii şi vrăjitorii din lume. Degeaba! De câte ori ne copleşeşte durerea ieşim împreună cu mama şi plângem la mormântul părintelui nostru. Apoi ne întoarcem acasă”.

XXI. …ce-şi recapătă adevăratul chip

Cum auzi copila vorbele acestea zise: “Mai înduraţi puţin şi n-o să mai plângeţi! Căci leacul durerii voastre se află aproape, chiar aici, în casă. Cândva eu însămi am avut lepră, dar îndată ce-am cunoscut-o pe femeia cu pruncul Isus, abia născut, care m-a stropit cu apa de la îmbăierea lui, m-am vindecat. Sânt încredinţată că are leac şi pentru necazul vostru. Aşa că mergeţi la stăpâna mea, Maria, chemaţi-o la voi în odaie şi destăinuiţi-i secretul. Apoi, cu umilinţă, rugaţi-o să vă ajute”.

Auzind cuvintele fetei, cele trei au alergat la stăpâna Maria, au adu-o în odaie şi au stat înaintea ei plângând în hohote şi zicând: “O, Stăplna noastră, Maria, ai milă de, roabele Tale! Căci nu-i nimeni mai în vârstă, ori cap al familiei care să aibă grijă de noi. Iată, măgarul acesta din faţa ta este fratele nostru. Dar nişte femei l-au vrăjit şi l-au adus în halul în care-l vezi. De aceea te rugăm, îndură-te de noi!”. Mariei i se făcu milă de nenorocirea lor. Îl luă pe Domnul Isus şi îl aşeză pe spatele măgarului, plângând laolaltă cu cele trei femei şi zicând către Isus Cristos: “Fiule, vindecă măgarul acesta prin puterea Ta nemăsurată şi fă-l iarăşi om înzestrat cu judecată precum era la început!”. Numai ce-au ieşit aceste cuvinte din gura stăpânei Maria, că măgarul s-a şi transformat în om – un tânăr fără cusur. Apoi cu toţii – tânărul, mama şi surorile lui – s-au închinat stăpânei Maria. Iar pe Copil l-au ridicat deasupra capului, chiar de mai multe ori, zicând: “Fericită este femeia care Te-a născut, o, Isuse, Mântuitorul lumii! Fericiţi sunt ochii care se înfruptă din bucuria chipului Tău!”.

XXII. Căsătoria

Atunci surorile au grăit către maica lor: “Iată, fratele nostru şi-a redobândit chipul omenesc cu ajutorul Domnului nostru Isus Cristos şi prin mijlocirea copilei, care ne-a îndreptat către Maica şi către Fiul ei. Cum fratele nostru este neînsurat, credem că se cuvine să i-o dăm de soţie chiar pe această copilă, slujitoarea Mariei”. Apoi s-au dus la Maria şi au întrebat-o. Şi ea a fost de acord. Au pus la cale o nuntă ca-n poveşti. Tristeţea li s-a preschimbat în bucurie şi bocetul în horă. Au râs, s-au veselit, au cântat şi au jucat în haine mândre şi strălucitoare. Apoi au recitat Profeţii şi-au lăudat aşa pe Domnul: “O, Isuse, Fiu al lui David, care preschimbi tristeţea-n bucurie şi jalea-n veselie!”. Iosif şi Maria au rămas acolo zece zile. La plecare au fost conduşi cu mare cinste de către gazde. Acestea, după ce-şi luară bun rămas, începură din nou să plângă. Dar mai amarnic decât toţi plângea copila.

XXIII. Tâlharii

De acolo începea un ţinut pustiu, bântuit de hoţi şi de tâlhari. Deşi Iosif şi Maria ştiau prea bine ce-i aşteaptă, totuşi au hotărât să traverseze locul pe timp de noapte. La un moment dat, zăresc doi tâlhari întinşi pe pământ, iar alături de ei o mulţime întreagă (tovarăşi de-ai lor), care dormeau somn greu. Cei doi tâlhari se numeau Titus şi Damachus. Şi i-a zis Titus lui Damachus: “Te rog, lasă-i pe oamenii aceştia în pace, ca să nu-i simtă tovarăşii noştri! “. Damachus însă nici n-a vrut s-audă. Atunci Titus i-a zis: “Uite, ia de la mine patruzeci de drahme despăgubire”. Ba i-a întins şi brâul cu care era încins, pentru ca acela să nu deschidă gura şi să vorbească.

Când a văzut stăpâna Maria ce mare bine le-a făcut tâlharul, i-a zis: “Domnul Dumnezeu te va sprijini cu dreapta Sa şi-ţi va ierta toate păcatele!”. Iar Domnul Isus i-a răspuns Maicii Sale: “O, Mamă, peste treizeci de ani, când iudeii mă vor răstigni în Ierusalim, aceşti doi tâlhari vor fi ridicaţi pe cruce împreună cu mine: Titus, la dreapta, iar Damachus, la stânga mea. Şi-n ziua următoare Titus va intra înaintea mea în paradis”. Maria a zis: “Să te ferească Dumnezeu de una ca asta, Fiule!”. Apoi s-au îndreptat către cetatea idolilor, care, la apropierea lor, s-a preschimbat în dune de nisip.

XXIV. Sfânta Familie în Matareea

De acolo au apucat-o spre oraşul sicomorilor, adică Matareea de astăzi. La Matareea Isus a făcut un izvor în care Maica Lui i-a spălat cămaşa. Din suflarea Domnului amestecată cu apa s-a răspândit un balsam minunat în tot ţinutul acela.

XXV. Sfânta Familie în Memfis

Apoi au coborât la Memfis, unde l-au văzut pe Faraon. Au rămas în Egipt vreme de trei ani. Iar Domnul Isus a făcut multe minuni care nu se găsesc scrise nici în Evanghelia copilăriei, nici în Evanghelia completă.

XXVI. Întoarcerea acasă

După trei ani au plecat din Egipt către casă. Dar când au ajuns la hotarele Iudeei, Iosif s-a temut să intre. Fiindcă, deşi Irod murise, pe tron se afla acum fiul aceluia, Archelaos. În cele din urmă o luă totuşi prin Iudeea. Atunci îi apăru un înger al Domnului şi-i zise: “O, Iosif, mergi în cetatea Nazaret şi rămâi acolo!”. Într-adevăr e lucru de mirare ca Stăpânul tuturor ţinuturilor să fie purtat astfel şi plimbat de colo-colo prin propria-i împărăţie.

XXVII. Bolile din Betleem

Cetatea Betleemului era plină de boli grele. Copiilor le supurau ochii, iar peste puţin timp mureau. Trăia acolo o femeie cu un copil bolnav, la un pas de moarte. Ea veni la stăpâna Maria, pe când aceasta îl îmbăia pe Isus Cristos, şi-i zise: “O, Maria, uită-te şi la fiul meu care se chinuie din pricina bolii!”. Maria o ascultă şi-i zise: “Ia un pic din apa în care mi-am îmbăiat pruncul şi stropeşte-ţi fiul!”. Femeia făcu întocmai şi îndată copilul se linişti. După ce dormi puţin se trezi vindecat şi sănătos. Atunci mama copilului, în culmea bucuriei, veni la Maria să-i mulţumească. Dar acesta îi zise: “Mulţumeşte-i lui Dumnezeu, căci El i-a vindecat fiul! “.

XXVIII. Alt copil bolnav

Tot acolo trăia o femeie vecină cu prima. Fiul ei suferea de aceeaşi boală. Şi cum, sărăcuţul, aproape orbise, plângea întruna, zi şi noapte. Atunci mama copilului vindecat i-a zis vecinei: “De ce nu te duci cu el la Maria? Căci şi eu l-am dus pe-al meu când era la un pas de moarte şi îndată s-a vindecat cu apa în care fusese îmbăiat trupul Fiului ei, Isus”. Cum auzi femeia aşa ceva, merse degrabă şi, spălându-şi copilul cu apa aceea, îndată i se tămăduiră acestuia Şi trupul, şi ochii. Apoi veni cu fiul ei la Maria să-i povestească minunea. Dar Maria îi porunci să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru vindecare şi să păstreze taina celor întâmplate.

XXIX. Copilul aruncat în foc şi în apă

Tot în cetate trăiau două femei căsătorite cu acelaşi bărbat. Fiecare avea câte un copil. Şi amândoi copiii erau bolnavi de friguri. Una dintre femei se numea Maria, iar fiul ei, Cleopa. Într-o zi mama lui Cleopa se ridică, îşi luă copilul, merse la stăpâna Maria, Maica lui Isus şi oferindu-i un ştergar frumos îi zise: “O, Maria, primeşte de la mine acest ştergar şi dă-mi în schimbul lui un scutec al Fiului tău!”. Maria se învoi. Atunci mama lui Cleopa se întoarse acasă şi făcu din scutec o cămaşă cu care-l îmbrăcă pe copil. Şi aşa îl vindecă. Dar fiul celeilalte muri a doua zi. De atunci mare duşmănie se iscă între ele.

Fiecare se ocupa de treburile gospodăriei o dată la două săptămâni. Venise rândul Mariei, mama lui Cleopa. După ce aprinse cuptorul pentru copt pâine, ea plecă să aducă aluatul dospit din altă încăpere. Îl lăsă pe Cleopa lângă foc. Duşmanca ei, cum îl văzu pe acesta singur-singurel, îl înşfăcă şi mi ţi-l azvârli drept în cuptorul încins. Apoi fugi de-acolo. Maria se întoarse şi-l găsi pe Cleopa râzând în cuptorul care era atât de rece de parcă nici n-ar fi aprins focul. Îşi dădu seama că Azrami I-a aruncat în mijlocul flăcărilor. După ce l-a scos de acolo pe băiat, s-a dus cu el la stăpâna Maria şi i-a povestit păania. Dar Maria, Maica Domnului, i-a zis: “Taci şi nu mai spune la nimeni! Căci mă tem să nu ţi se întâmple ceva rău”.

Altă dată Azrami, duşmanca, merse la fântână ca să scoată apă. Aici nu era nimeni în afară de Cleopa, care se juca liniştit. Cum îl văzu, Azrami puse mâna pe el şi mi ţi-l azvârli direct în fântână. Apoi se întoarse repede acasă. Nişte oameni care veniseră după apă îl găsiră pe copil plutind la suprafaţă. Coborâră îndată şi-l scoaseră afară. Cuprinşi de cea mai mare uimire începură să laude pe Dumnezeu. Atunci veni şi mama băiatului; îl luă în braţe şi plângând se duse cu el la stăpâna Maria şi-i zise: “O, stăpână, oare nu vezi ce mi-a făcut duşmanca? Iată, mi-a aruncat copilul în fintână. Acum e teafăr dar odată şi odată tot o să mi-l piardă”. Maria îi răspunse: “Dumnezeu te va răzbuna pentru asta”.

Şi într-o zi, când duşmanca s-a dus să scoată apă, i s-au împleticit picioarele în frânghie şi ea a căzut în fintână. Au venit ei, oamenii, şi au tras-o afară, dar avea capul zdrobit şi toate oasele frânte. Astfel a murit de moarte rea şi s-a împlinit cuvântul psalmului: “Au săpat un puţ adânc; dar au căzut în groapa pe care o făcuseră”.

XXX. Un viitor apostol

Altă femeie avea doi gemeni: amândoi bolnavi. Unul dintre ei muri după câtva timp, celălalt abia-şi mai ţinea sufletul. Maică-sa îl luă, veni cu lacrimi în ochi la Maria şi-i zise: “O, stăpână, ajută-mă, salvează-mă, căci am avut doi fii şi, iată, pe unul l-am îngropat, iar pe celălalt mi-l pândeşte moartea! Uite cum ar trebui să-l rog şi să-l invoc pe Dumnezeu – şi începu a zice: „O, Doamne, Tu eşti blând şi milostiv şi sfint; mi-ai dăruit doi fii. Pe unul mi l-ai luat înapoi, lasă-mi-l, te rog, măcar pe celălalt!””.

Mariei, văzând-o cum plânge de fierbinte, i se făcu milă şi-i zise: “Aşază-ţi fiul în patul fiului meu şi acoperă-l cu hainele acestuia!”. Copilul îşi dăduse deja ochii peste cap. Dar cum îl aşeză în patul în care dormea Cristos, îndată ce simţi mirosul veşmintelor Domnului Isus Cristos, deschise ochii. Apoi o strigă pe mama lui, îi ceru pâine şi începu să mănânce. Femeia zise: “O, Maria, acum ştiu că în tine sălăşluieşte puterea lui Dumnezeu, căci Fiul tău vindecă pe toţi cei de o fire cu el numai prin atingerea hainelor sale”. Copilul vindecat nu era altul decât viitorul apostol Bartolomeu din Evanghelie.

XXXI. Femeia leproasă

De faţă se afla şi o femeie leproasă, care, apropiindu-se de Maria, mama lui Isus, zise: “Stăpâna mea, ajută-mă!”. Maria o întrebă: “Cu ce să te ajut – cu aur, cu argint, ori poate vrei să te cureţi de lepră?”. Şi femeia o întrebă: “Dar cine oare mă poate curăţi?”. Atunci Maria, stăpâna, îi zise: “Mai aşteaptă puţin, cât îmi spăl pruncul, pe Isus, şi-l culc în pat”. Şi femeia aşteptă. După ce-l aşeză pe Isus în pat, Maria îi dădu femeii apa în care îşi îmbăiase pruncul şi-i zise: “Ia din apa aceasta şi stropeşte-ţi trupul!”. Femeia făcu întocmai şi se vindecă. Apoi aduse laudă şi prinos de mulţumire lui Dumnezeu.

XXXII. Nevasta leproasă părăsită de bărbat

Trei zile a rămas femeia în casa Mariei. Când se întoarse în cetatea ei se întâlni cu un prinţ care tocmai se căsătorise cu fiica altui prinţ din partea locului.. Numai că acesta descoperi, la scurt timp, pe fruntea soţiei sale, semnul leprei sub formă de stea. Desfăcu îndată căsătoria, declarând-o nulă. Femeia, văzând în ce stare se aflau, copleşiţi de durere şi plângând în hohote, îi întrebă ce li s-a întâmplat? Dar ei răspunseră: “Lasă-ne, femeie, în pace şi nu ne mai iscodi. Căci pricina durerii noastre n-o putem spune nimănui”. Totuşi ea stărui; îi rugă să-şi deschidă inimile, poate va şti să le găsească leacul. După ce-i arătară semnul leprei de pe fruntea fetei, femeia zise: “Şi eu, cea pe care o vedeţi înaintea voastră, am avut lepră. Dar într-o zi, ducându-mă la Betleem cu o treabă oarecare, am întâlnit într-o peşteră o femeie cu numele Maria. Aceasta avea un fiu pe nume Isus. Când a văzut că sunt leproasă i s-a făcut milă şi mi-a dat apa în care-l îmbăiase pe fiul ei. Eu am luat-o, mi-am turnat-o pe trup şi m-am pomenit vindecată. Atunci ei o întrebară: “N-ai vrea să ne-o arăţi şi nouă pe stăpâna Maria?”. Ea răspunse că da.

Îndată se sculară şi porniră spre Betleem, la Maria, încărcaţi cu daruri de mare preţ. După ce intrară şi-i oferiră darurile, o aduseră pe fata leproasă şi i-o arătară. Maria le vorbi aşa: “Pogoare-se mila Domnului asupra voastră!”. Şi dându-le puţină apă din aceea în care-I îmbăiase pe Cristos, porunci ca sărmana fată să fie spălată. Şi cum o spălară; îndată se făcu bine. Toţi cei de faţă începură atunci să laude pe Dumnezeu. Apoi se întoarseră bucuroşi în cetatea lor aducând slavă Domnului. Iar prinţul, auzind că soţia i se vindecase, o primi în casă şi făcu a doua oară nunta… fără să uite a-i mulţumi lui Dumnezeu pentru sănătatea redată femeii sale.

XXXIII. Fata îndrăcită

Trăia acolo o copilă chinuită de diavol. Blestematul îi apărea de multe ori sub chipul unui şarpe uriaş gata-gata s-o înghită. Apoi îi sugea tot sângele din trup de ajunsese biata fată ca un cadavru. De câte ori se apropia jivina, ea îşi împreuna mâinile deasupra capului şi striga cât putea: “Vai de viaţa mea, cum nu este nimeni să mă scape de şarpele acesta nemilos!?”. Părinţii şi cei care-i stăteau în preajmă, ori numai o întâlneau, amarnic îi mai căinau soarta. Mulţime de oameni se strângeau în jurul ei şi toţi plângeau şi se jeluiau auzind-o pe ea cum plânge şi se vaită: “O, fraţilor şi prietenilor, oare nu este nimeni să mă scape de ucigaşul acesta?”. Dar iată că într-o bună zi glasul copilei ajunse până la urechile fetei de prinţ ce fusese vindecată de lepră. Aceasta ieşi pe terasa castelului şi o văzu pe biata copilă plângând cu mâinile încrucişate deasupra capului. Lângă ea se jeluiau o mulţime de oameni. Atunci îl întrebă pe soţul îndrăcitei dacă îi mai trăia soacra. Şi cum el răspunse că amândoi părinţii copilei erau în viaţă, ea îi zise: “Cheam-o pe soacra ta la mine!”. Iar când o văzu pe aceasta o întrebă: “Copila nebună este fiica ta?”. Femeia tristă, cu lacrimi în ochi răspunse: “Da, este fiica mea”. Atunci fata prinţului zise: “Păstrează secretul pe care ţi-l voi mărturisi: am fost bolnavă de lepră, dar Maria, Maica lui Isus Cristos, m-a vindecat. Dacă vrei ca fiica ta să-şi recapete minţile, ia-o cu tine la Betleem şi caut-o pe Maria, Maica lui Isus. Fii sigură că o va însănătoşi. Eu una cred că te vei întoarce bucuroasă”.

Cum auzi femeia cuvintele fetei de prinţ, o luă pe fiică-sa şi plecă la Betleem. Aici se duse direct la Maria şi-i povesti necazul. După ce o ascultă, Maria îi dădu un pic de apă din aceea în care spălase trupul fiului său, Isus, şi-i porunci s-o toarne peste fată. Apoi îi mai dădu şi un scutec al Domnului Isus zicându-i: “Ia scutecul acesta şi, ori de câte ori ţi-o apărea vrăjmaşul, arată-i-l!”. După care îşi luă rămas bun de la ele.

XXXIV. Vindecarea

O luară înapoi spre casă. Dar iată că veni şi ceasul în care diavolul obişnuia să se năpustească asupra ei. Blestematul îi apăru sub înfăţişarea unui şarpe uriaş, la a cărui vedere copila se înspăimântă. Maică-sa îi zise: “Nu-ţi fie teamă, fata mea! Lasă-l să se apropie şi, când o fi lângă tine, pune-i în faţă scutecul pe care ni l-a dat Maria. Şi-o să vedem ce se-ntâmplă”.

Diavolul, preschimbat în şarpe cumplit, venea tot mai aproape. Trupul copilei se închircise de spaimă. Dintr-o dată scoase la iveală scutecul, i-l puse pe cap şi-i acoperi ochii. Atunci limbi de flăcări şi bucăţi de jăratic ţâşniră din scutec şi se năpustiră asupra şarpelui. Mare minune se întâmplă când şarpele dădu cu ochii de scutecul Domnului Isus, din care ieşeau vâlvătăi. Prinse a striga cu glas înfricoşat: “Ce este între mine şi tine, o, Isuse, fiul Mariei!? Unde să mă ascund?”. Cuprins de mare spaimă se întoarse cu spatele şi plecă de la copilă. De atunci nu i se mai arătă. Sărmana avu, în sfârşit, parte de linişte. Pentru aceasta îi mulţumi lui Dumnezeu, împreună cu cei care văzuseră minunea cu ochii lor.

XXXV. Iuda Iscarioteanul

Trăia acolo o femeie care avea un fiu muncit de diavol. Acesta, pe nume Iuda, când punea diavolul stăpânire pe el, muşca pe toţi cei ce se întâmpla a-i sta în preajmă. Iar dacă nu găsea pe nimeni îşi muşca mâinile şi celelalte părţi ale trupului. Faima stăpânei Maria şi a Fiului său, Isus, ajunse până la urechile mamei lui Iuda. Aceasta se sculă, îşi luă copilul şi se duse cu el la Maria.

Tocmai atunci Iacob şi Iosif îl scoseseră pe Isus afară, ca să se joace cu ceilalţi copii. Pe când şedeau ei în curte, veni şi Iuda şi se aşeză la dreapta lui Isus. Şi cum îl apucară pandaliile, vru să-l muşte pe Isus de mână, dar nu putu. Îl lovi totuşi în coasta dreaptă atât de tare, încât Acela începu să plângă.

Atunci a ieşit dracul din Iuda, fugind, sub înfăţişarea unui câine turbat. Copilul care l-a lovit pe Isus şi din care a ieşit dracul cu chip de câine nu era altul decât Iuda Iscarioteanul, vânzătorul lui Isus; iar în coasta în care îl lovise Iuda, aveau să-i înfigă şi iudeii suliţa.

XXXVI. Figurinele din lut

Isus împlinise şapte ani. Îşi petrecea timpul cu prieteni de aceeaşi vârstă. Se jucau plăsmuind din lut statuete care înfăţişau boi, măgari, păsări şi diferite alte vieţuitoare. Fiecare ţinea să-şi impună opera lăudându-şi talentul şi priceperea. Isus le zise prietenilor săi: “Voi porunci statuetelor mele să se mişte”. Atunci prietenii îl întrebară: “Nu cumva te crezi Fiul Creatorului?”. Dar Isus porunci statuetelor să se mişte; şi ele chiar începură să ţopăie. După aceea le dădu o altă poruncă şi ele se opriră.

Modelase şi figurine de vrăbii şi de alte păsări, care începeau să zboare ori să se oprească din zbor, după cum le poruncea el. Când le întindea apă şi mâncare, ele beau şi mâncau. Copiii merseră acasă şi povestiră totul părinţilor. Iar aceştia ziseră: “Copii, nu vă mai jucaţi cu Isus! Feriţi-vă de el şi vă păziţi, căci e un vrăjitor!”.

XXXVII. Stofele vopsitorului

Într-o zi, tot hârjonindu-se cu alţi copii, Isus intră în atelierul unui vopsitor pe nume Salem. Aici se aflau grămezi de stofe aduse pentru a fi vopsite. Isus le luă pe toate şi le aruncă într-un vas plin cu albastru de India. Când veni Salem şi văzu în ce hal arătau stofele, începu să urle ca un nebun şi să-l certe pe Isus zicând: “Ce mi-ai făcut, fiu al Mariei? Toţi oamenii din oraş or să mă înjure. Căci unul dorea să-i vopsesc stofa într-o culoare, altul într-alta, după plac. Dar ai venit tu şi s-a isprăvit cu toate”. Atunci Domnul Isus îi zise: “Spune-mi la ce stofă ai vrea să schimbi culoarea şi eu ţi-o schimb”. Şi îndată începu să scoată din vas stofele şi să le coloreze după cum îi cerea vopsitorul, până când nu mai rămase nici una. Iudeii, văzând asemenea minune, lăudară pe Dumnezeu.

XXXVIII. Isus îl ajută pe Iosif

Iosif umbla cu lucrul prin toată cetatea. Oamenii îl chemau să le facă ciubere, paturi şi lăzi pentru haine. Unde se ducea, îl lua cu el şi pe Isus. Şi ori de câte ori Iosif greşea măsura vreunei lucrări, cu o palmă sau cu un cot, trebuind ori s-o mai scurteze, ori s-o mai lungească, Domnul Isus numai ce-şi întindea mâinile către lucrarea cu pricina şi ea se făcea cum ar fi dorit Iosif. Acesta nici nu punea mâna şi, la drept vorbind, Iosif era un tâmplar destul de nepriceput.

XXXIX. Iosif în faţa regelui

Într-o zi îl chemă însuşi regele din Ierusalim Şi-i zise: “Ascultă, Iosif, vreau să-mi meştereşti un tron după măsura locului în care stau eu de obicei”. Iosif n-avu încotro şi se apucă de lucru. Doi ani a rămas în palatul regelui, până ce a isprăvit tronul. Dar când l-a pus la locul său, a văzut că tronul era mai îngust cu două palme. Regele s-a mâniat foarte tare. De frică, Iosif şi-a petrecut noaptea nemâncat.

Isus l-a întrebat de ce-i era atât de frică. Iosif i-a răspuns: “Pentru că tot ce-am făcut în aceşti doi ani s-a pierdut”. Dar Isus îi zice: “Nu te teme şi nu-ţi amărî sufletul! Uite, tu apuci de-o parte a tronului, eu, de cealaltă, şi-l îndreptăm!”. Iosif făcu aşa cum îl învăţase Isus şi, trăgând amândoi – unul într-o parte, altul, în cealaltă -, aduseră tronul la măsura potrivită.

Cei care au văzut minunea au încremenit de uimire. Apoi, când şi-au revenit, au 1ăudat pe Dumnezeu. Lemnul din care a fost făcut tronul era un lemn renumit în vremea lui Salomon, fiul lui David. Se folosea la multe şi felurite lucrări.

XXXX. Copiii preschimbaţi în iezi

Altă dată Isus ieşi în drum şi văzu un grup de copii adunaţi la joacă. Se luă după ei, dar aceia se ascunseră. Tot căutându-i, Isus ajunse la poarta unei case unde mai multe femei stăteau la taifas. Se opri şi le întrebă în ce parte o apucaseră copiii? Şi cum ele îi răspunseră că nu se afla nimeni acolo, Isus grăi: “Dar cei din cuptor ce sunt?”. “Nişte iezi de trei ani”, răspunseră femeile. Atunci Isus începu să strige: “Ieşiţi, iezilor, de-acolo şi veniţi la păstorul vostru!”. Îndată copiii, prefăcuţi în iezi, ieşiră din cuptor şi prinseră a ţopăi în jurul lui Isus.

Văzând una ca asta femeile îngenuncheară la picioarele lui Isus cuprinse de uimire şi de teamă. Îşi împreunară mâinile şi-l rugară: “O, Isuse, Stăpânul nostru, Fiul Mariei, cu adevărat eşti păstorul cel bun al Israelului! Fie-ţi milă de roabele Tale, care stau dinaintea Ta şi care nu s-au îndoit niciodată; căci Tu ai venit, o, Stăpâne al nostru, ca să vindeci, iar nu ca să ucizi!”. Isus le răspunse: “Fiii lui Israel sunt ca etiopienii printre celelalte popoare”. Femeile ziseră din nou: “Tu, Doamne, le ştii pe toate şi nimic nu-ţi este ascuns. Aşa că Te rugăm, Iubitorule, redă-le copiilor acestora, robii Tăi, chipul ce l-au avut înainte!”. Isus grăi: “Haideţi, copii, să mergem şi să ne jucăm!”. Şi îndată, sub ochii femeilor, iezii se preschimbară, la loc, în copii.

XLI. Isus rege

În luna Adar Isus i-a strâns pe copii în jurul său, ca un rege. Aceştia şi-au aşternut hainele pe pământ, iar el s-a aşezat deasupra. Apoi i-au pus pe cap o coroană împletită din flori şi au stat la dreapta şi la stânga lui. Oricine trecea pe acolo era adus cu forţa şi obligat să se închine regelui. Abia după aceea îi îngăduiau să-şi continue drumul.

XLII. Simon Cananeanul

Pe când petreceau ei aşa, se apropiară câţiva oameni care duceau pe targă un copil. Acesta plecase în pădure, împreună cu alţi prieteni de vârsta lui, ca să caute lemne. Aici dădu peste un cuib de prepeliţă. Întinse mâna să culeagă ouăle când un şarpe veninos zvâcni din cuib şi-l muşcă. Bietul copil începu să strige după ajutor. Prietenii, sosiţi în grabă, îl găsiră zăcând la pământ, ca şi mort. Merseră după rudele lui, care-l ridicară să-l aducă în oraş.

Aşa au ajuns la locul unde şedea Isus în chip de rege, înconjurat de ceilalţi copii, în chip de slujitori. Aceştia, cum au zărit convoiul, au şi ieşit în calea celui ce fusese muşcat de şarpe zicând către însoţitorii săi: “Veniţi să-l salutaţi pe rege!”. Şi cum sărmanii oameni, copleşiţi de durere, nu voiau să se abată din drum, i-au târât cu forţa.

Se pomeniră aşadar în faţa Domnului Isus. El îi întrebă: “De ce purtaţi copilul acesta pe targă?”. După ce-i răspunseră că fusese muşcat de un şarpe, Domnul Isus vorbi către ceilalţi copii: “Haideţi să ucidem şarpele acela!”. Părinţii băiatului muşcat cerură îngăduinţa să plece acasă, deoarece fiul lor se zbătea în chinurile morţii. Dar copiii răspunseră: “Oare n-aţi auzit porunca regelui: „Haideţi să ucidem şarpele!”!? Nu vreţi să-l ascultaţi?”. Ajunseră la cuibul de prepeliţă. Domnul Isus îi întrebă pe copii: “Aici este sălaşul şarpelui?”.

Aceia încuviinţară. Atunci, la chemarea Domnului, şarpele ieşi fără zăbavă şi I se supuse. Iar Domnul îi porunci: “Du-te şi suge tot veninul pe care l-ai vărsat în trupul copilului acestuia!”. Îndată şarpele se târî până la mâna copilului şi-şi trase înapoi tot veninul. Apoi Isus îi aruncă un blestem şi pe loc jivina se rupse în două. Iar copilul, mângâiat de Domnul, se însănătoşi. După ce se trezi începu să plângă. Atunci Domnul Isus îi zise: “Nu plânge, pentru că în curând vei fi ucenicul meu!”. Acesta era chiar Simon Cananeanul, despre care se aminteşte în Evanghelie.

XLIII. Isus şi Iacob

Altă dată Iosif îl trimise pe fiul său Iacob să aducă lemne din pădure. Isus merse împreună cu el. Ajungând la locul unde se găseau vreascuri, Iacob se apucă să le culeagă. Dintr-o dată, o viperă blestemată ţâşni şi-l muşcă de mână. Iacob începu să strige şi să plângă. Văzându-l în ce hal era, Isus se apropie şi suflă peste rană. Şi îndată se vindecă.

XLIV. Copilul întors dintre morţi

Într-o zi, pe când Isus se afla cu alţi copii, care se jucau pe un acoperiş, unul dintre ei căzu de foarte sus şi muri pe loc. Ceilalţi se împrăştiară care încotro. Isus rămase singur pe acoperiş. Când veniră părinţii şi rudele copilului căzut îi ziseră lui Isus: “Tu l-ai îmbrâncit pe fiul nostru!”.

Degeaba le spunea el că n-au dreptate. Ei strigau întruna: “Copilul nostru a murit şi iată ucigaşul!”. Atunci Isus zise: “Nu mă vorbiţi de rău! Dacă nu mă credeţi pe mine, haideţi să-l întrebăm chiar pe fiul vostru! El va scoate adevărul la lumină”. Şi Isus coborâ, se aplecă deasupra celui mort şi, cu glas puternic, întrebă: “Zenon, cine te-a aruncat de pe acoperiş?”. Mortul deschise gura şi răspunse: “Doamne, nu tu m-ai îmbrâncit, ci Spaima, ea m-a prăvălit!”. Isus îi sfătui pe cei de faţă să asculte cu luare-aminte cuvintele copilului. Şi toţi îl slăviră pe Dumnezeu pentru minunea aceea.

XLV. Ulciorul spart

Odată Maria îl trimise pe Isus la fintână, ca să aducă apă. Dar când se întorcea el, ulciorul, plin ochi, se izbi de ceva şi se făcu ţăndări. Atunci Isus îşi desfăcu repede batista, adună apa în ea şi i-o duse maicii sale care, văzându-l, rămase mută de uimire. Ea aduna şi păstra în inimă tot ceea ce vedea.

XLVI. Vrăbiile de noroi

Altă dată Isus se juca împreună cu alţi copii încropind mici iezere. El plăsmui douăsprezece vrăbii, pe care le aşeză de jur-împrejurul iezerului său, câte trei pe fiecare latură. Era în zi de sabat.

Chiar atunci se apropie de ei un iudeu, fiul lui Ana, şi, văzându-i cu ce se ocupau, zise mânios şi plin de indignare: “Cum aşa, faceţi figurine din noroi în zi de sabat?”. Şi odată se repezi şi le strică iezerele. Isus lovi cele douăsprezece vrăbii cu palma, iar ele îşi luară zborul ciripind.

Apoi fiul lui Ana se apropie şi de Isus şi-i călcă malurile iezerului în picioare. Toată apa se scurse pe de lături. Atunci Isus îi zise: “Cum s-a scurs apa aceasta, aşa să se scurgă şi viaţa din tine!”. Şi copilul se uscă pe loc.

XLVII. Blestemul

Într-o seară Isus se întorcea acasă împreună cu Iosif. Pe neaşteptate apăru înaintea lor un copil care, din fugă, îl îmbrânci atât de tare pe Isus, încât acesta căzu la pământ. Atunci Domnul zise: “Cum m-ai lovit pe mine, aşa să cazi şi tu şi să nu te mai ridici!”. Şi chiar în clipa aceea copilul se prăvăli la pământ şi-şi dădu sufletul.

XLVIII. Învăţătorul neînvăţat

Trăia în Ierusalim un om pe nume Zaheu, care-i învăţa pe copii. Acesta îi zise lui Iosif: “De ce nu-l aduci pe Isus la mine, ca să-l învăţ literele?”. Iosif încuviinţă. Îi împărtăşi hotărârea sa şi Mariei.

Astfel îl duseră pe Isus la învăţător. Cum îl văzu, învăţătorul îi ceru să spună aleph. Şi după ce a spus aleph, învăţătorul îi porunci să spună beth. Dar Isus răspunse: “Mai întâi să-mi explici care este semnificaţia lui aleph şi după aceea voi pronunţa şi beth”. Văzând că învăţătorul îşi îndreaptă nuiaua asupra lui, Isus îi spuse toate înţelesurile lui aleph şi ale lui beth. Apoi vorbi despre formele literelor – despre faptul că unele litere sunt drepte, altele răsucite, iar altele în spirală; unele au puncte, altele nu au puncte; spuse şi de ce o anumită literă se află înaintea altei litere. Acestea şi multe alte lucruri începu el să le înşire şi să le clarifice, despre care învăţătorul nu întâlnise nimic în cărţile sale.

La sfârşit Isus îi zise învăţătorului: “Ia seama la ce-ţi voi spune!”. Şi în chip limpede şi distinct începu să recite: aleph, beth, ghimel, daleth, până la tau. Atunci învăătorul, plin de uimire, grăi: “Copilul acesta cred că s-a născut înaintea lui Noe”. Apoi merse la Iosif şi-i zise: “Mi-ai adus la şcoală un copil mai învăţat decât toţi învăţătorii”. Maria întări zicând: “Fiul tău nu are nevoie de nici o învăţătură!”.

XLIX. Învăţătorul pedepsit

Totuşi îl duseră la un profesor mai învăţat. Acesta, cum îl văzu, îi zise: “Pronunţă aleph!”. Şi după ce spuse Isus aleph, profesorul îi porunci să pronunţe beth. Dar Isus răspunse: “Mai întâi să-mi explici semnificaţia literei aleph şi după aceea voi pronunţa şi beth! “. Atunci profesorul ridică mâna să-l lovească. Pe dată însă mâna i se uscă, iar el rămase mort.

Văzând cele întâmplate, Iosif îi zise Mariei: “De acum înainte nu-l mai lăsăm afară din casă, fiindcă oricine i se împotriveşte e pedepsit cu moarte”

Isus Învăţătorul

Când a împlinit doisprezece ani l-au dus la Ierusalim, la sărbătoarea Paştilor. După sărbătoare părinţii s-au întors acasă, dar Isus a rămas în Templu, printre învăţaţii, bătrânii şi cărturarii israeliţi. Îi iscodea cu privire la lucrurile pe care aceştia le cunoşteau ori răspundea el însuşi la întrebările lor. Şi i-a întrebat el: “Al cui fiu este Mesia?”. Iar ei au răspuns: “Fiul lui David”. Atunci el le-a zis: “Cum, dar, Duhul îl numeşte pe El Domn când grăieşte: „Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale”?”.

Atunci primul cărturar îl întrebă: “Ai citit tu Sfintele Scripturi?”. “Da” – a răspuns Isus – “şi Scripturile şi ceea ce este cuprins în ele”. După aceea le explică pe rând cărţile Legii, precum şi preceptele, hotărârile şi tainele cuprinse în cărţile Profeţilor, lucruri ce-s mai presus de mintea oricărei creaturi. La urmă cărturarul acela zise: “Eu unul mărturisesc că până acum n-am dobândit şi nici nu mi-a fost dat să aud o asemenea învăţătură. Cine-o fi, oare, copilul acesta?”.

LIIsus şi astronomul

Se găsea acolo şi un filozof priceput în astronomie. El îl întrebă pe Isus dacă studiase astronomia. Atunci Isus începu să vorbească: despre numărul sferelor şi cel al corpurilor cereşti; despre natura mişcărilor lor; despre opoziţii; despre forma lor triunghiulară, pătrată sau hexagonală; despre revoluţia lor pe bolta cerească; chiar şi despre poziţia lor în minute şi secunde precum şi despre alte lucruri pe care nici o minte nu le poate cuprinde.

LII. Isus şi fizicianul

Tot printre acei filozofi se găsea şi unul priceput în ştiinţele naturii. El îl întrebă pe Isus dacă studiase cumva şi medicina. Atunci Isus începu să-i vorbească: despre fizică şi metafizică; despre hypofizică şi hyperfizică; despre calităţile trupului; despre tumori şi despre efectele lor; despre numărul membrelor, al oaselor, al venelor, al arterelor şi al nervilor; despre efectul căldurii şi al uscăciunii, pe de o parte, precum şi despre toate câte se produc din cauza acestor fenomene, pe de altă parte; apoi despre lucrările sufletului în trup şi despre simţurile şi virtuţile sale; despre cum se nasc vorbirea, mânia şi pofta nesăţioasă; în sfârşit, despre unirea sufletului cu trupul şi despre despărţirea lor, precum şi despre altele pe care mintea nici unei creaturi nu le-ar putea cuprinde. Atunci filozoful se ridică, se închină în faţa lui Isus şi-i zise: “O, Doamne, din clipa aceasta voi fi ucenicul şi slujitorul Tău!”.

LIII. …după trei zile

Pe când vorbeau ei aşa despre unele şi despre altele, iată că sosi acolo Maria, Maica Domnului, care-l tot căutase prin împrejurimi trei zile, împreună cu Iosif. Văzându-l printre cărturari – cărora, ba le punea întrebări, ba le răspundea la întrebări – îi zise: “Fiule, pentru ce ne-ai făcut aceasta? Iată, eu şi cu tatăl tău am obosit de când te căutăm!”. Dar el le-a grăit: “De ce mă căutaţi? Oare nu ştiţi că se cuvine să stau în casa Tatălui meu?”. Ei însă n-au înţeles vorbele lui. Atunci cărturarii o întrebară pe Maria: “Acesta este fiul tău?”. Ea făcu semn că da. Şi ei ziseră: “Ferice de tine, femeie care ai născut un asemenea copil!”. Apoi Isus se întoarse cu ei la Nazaret şi-i ascultă în toate. Iar mama lui păstra în inima sa toate aceste cuvinte. Între timp Isus sporea cu vârsta, cu înţelepciunea şi cu harul la Dumnezeu şi la oameni.

LIV. Viaţa ascunsă

Din ziua aceea îşi ascunse minunile tainice şi se ocupă cu studiul Legii până la vârsta de treizeci de ani. Atunci Tatăl proclamă în mod public, la Iordan: “Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru care am binevoit!”. Tot atunci se arătă şi Duhul Sfânt sub chipul unui porumbel alb.

Epilog

Acesta este Cel pe care, în genunchi, Îl adorăm; Cel care ne-a dăruit fiinţă şi viaţă slobozindu-ne din pântecele maicilor noastre; Cel care s-a întrupat pentru noi şi ne-a răscumpărat, ca să îmbrăţişeze cu mila Sa veşnică şi să ne arate îngăduinţa Sa izvorâtă dintr-o imensă dărnicie, bunătate, generozitate şi bunăvoinţă. A Sa este slava şi bunătatea şi puterea şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin.

http://apocrife.ro/evanghelia-araba-a-copilariei-mantuitorului/19/

EVANGHELII APOCRIFE APOCALIPSA LUI PETRU

download - Copie

Apocalipsa lui Petru

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sfântul Petru cel căruia i se atribuie scrierea Apocalipsei lui Petru

Apocalipsa lui Petru (sau Revelațiile lui Petru) este un exemplu de un text simplu, popular creștin timpuriu din secolul al II-lea. Apocalipsa lui Petru este un exemplu de literatură apocaliptică cu conotații elenistice. Textul este păstrat în două versiuni incomplete ale originalului grec pierdut care a fost scris în limba greacă comună (Koine)[1], și o versiune etiopiană[2], care diferă considerabil. Manuscrisul grecesc a fost necunoscut în prima versiune până când a fost descoperit în timpul săpăturilor conduse de Sylvain Grébaut în perioada 1886 – 1887 într-o necropolă deșertică laAkhmim din Egiptul de Sus. Fragmentul constă dintr-un pergament în limba greacă care a fost atent depus în mormântul unui călugăr creștin din secolul al VIII-lea saual IX-lea. Manuscrisul se află la Muzeul Egiptean din Cairo. Versiunea etiopiană a fost descoperită în anul 1910.

Cuprins

Datare

Terminus post quem – momentul după care Apocalipsa lui Petru a fost scrisă – este dezvăluit prin utilizarea sa în cartea apocrifă 4 Ezdra, care a fost scrisă aproximativ în anul 100, și este utilizat în capitolul 3 al Apocalipsei[3]. Apocalipsa lui Petru era scrisă din punct de vedere intelectual simplu, cu accente elenistice grecești și face parte din același gen ca și literatura pseudo-clementină, care era foarte populară înAlexandria. Ca și literatura pseudo-clementină, Apocalipsa lui Petru a fost scrisă pentru publicul larg și a avut un număr mare de cititori.

Conținut

Apocalipsa lui Petru este concepută ca un discurs al lui Hristos cel Înviat către credincioșii săi, oferind o viziune întâi despre cer, și apoi despre iad. În forma unei nekyia[4][5], Apocalipsa lui Petru prezintă detalii despre pedepsele în iad pentru fiecare tip de păcat, detalii care mai târziu vor fi redate de către Hieronymus Bosch, și descrie plăcerile din cer pentru fiecare virtute.

În cer, în această viziune,

  • Oamenii au pielea albă și lăptoasă, părul creț și sunt, în general, frumoși
  • Pământul este acoperit veșnic de flori și miresme plăcute
  • Oamenii poartă haine strălucitoare din lumină, la fel caîngerii
  • Toată lumea cântă în rugăciunicorale

În iad:[6]

  • mincinoșii sunt spânzurați de limbă
  • femeile care și-au făcut părul pentru a momi astfel bărbați sunt spânzurate de păr
  • bărbații adulterini sunt spânzurați de organul genital

„Apocalipsa lui Petru” oferă cea mai veche mărturie din literatura creștină a acelor reprezentări imagistice ale raiului șiiadului care au exercitat o influență atât de răspândită și de îndelungată. Imaginile sale se înrudesc foarte puțin sau deloc cu „Cartea lui Daniel„, „Cartea lui Enoh” sau „Apocalipsa Sfântului Ioan„. Singurele sale paralele din scriptura canonică, cu excepția notabilă a celei de a Doua Epistole a lui Petru, se pot găsi în Isaia 66:24, Marcu 9:44, 48 și în parabola din Luca16:19. Această apocalipsă este într adevăr iudaică prin severitatea moralei sale și chiar prin frazeologia întrebuințată (cf. utilizarea frecventă a cuvântului „drept” și ideea că Dumnezeu și nu Hristos va veni să-i judece pe păcătoși). Dar adevăratele paralele, dacă nu și adevăratele surse, ale imageriei sale cu privire la răsplățile și pedepsele ce îi așteaptă pe oameni după moarte pot fi găsite în credințele grecești care și au lăsat amprenta asupra unor pasaje cum este, de pildă,Viziunea lui Er de la sfârșitul Republicii lui Platon.

Raiul din „Apocalipsa lui Petru” este asemănător cu Câmpiile Elizee și cu Insulele Binecuvântaților. Aici, sfinții sunt încoronați cu flori și sunt frumoși la chip, intonând cântece de laudă în aerul înmiresmat, pe un tărâm strălucind de razele soarelui. Pe lângă acest rai, Noul Ierusalim al Apocalipsei pare auster, dar este o cetate spirituală: „Cetatea n-are trebuință nici de soare, nici de lună, ca s-o lumineze; căci o luminează slava lui Dumnezeu, și făclia ei este Mielul”.

La fel și în cazul chinurilor prin care trec păcătoșii în „Apocalipsa lui Petru”. Aici nu ne aflăm în Sheolul evreiesc, sau printre focurile din câmpia lui Hinnom, ci ne aflăm printre caznele din Tartar și noroiul clocotitor al lacului aherusian. De aceea nu este surprinzător că în viziunile de același gen de mai târziu chiar numele ce țin de infernul grecesc sunt atribuite unor locuri din iad.

„Apocalipsa lui Petru” arată o remarcabilă afinitate de idei cu a Doua Epistolă a lui Petru; mai prezintă o paralelă importantă și cu Oracolele sibiline (cf. Orac Sib., II, 225 sqq.), în timp ce influența sa este aproape sigur că s-a făcut simțită în „Faptele Sf. Perpetua” și în viziunile povestite în „Faptele lui Toma” și în „Istoria lui Varlaam și Iosafat”. A fost cu siguranță una din sursele din care s-a inspirat scriitorul „Viziunii lui Pavel”. Și direct sau indirect poate fi considerată sursa tuturor viziunilor medievale despre lumea de dincolo.

Fragmentul începe în mijlocul unui discurs eshatologic al lui Iisus, exprimat probabil după Înviere, fiindcă versetul 5 sugerează că discipolii au început să predice Evanghelia. Se termină brusc în momentul enumerării păcătoșilor din iad și a pedepselor acestora. Fragmentele păstrate în scrierile lui Clement din Alexandria și ale lui Methodiu au aparținut probabil sfârșitului care nu s-a mai păstrat din carte; cel păstrat de Macarie cel Mare a aparținut probabil discursului eshatologic de la început. Ținând cont de întinderea întregii cărți de la 270 de versete la 300, fragmentul de la Akhmîm conține aproape jumătate.

Istoric

Clement din Alexandria posibil să fi considerat Apocalipsa lui Petru ca parte a Sfintei ScripturiEusebiu, în Historia Ecclesiae(VI. 14. 1), descrie o operă pierdută a lui Clement, Hypotyposes care dădea „trimiteri prescurtate la toate Scripturile canonice, fără a fi omise toate cele care [acum] sunt contestate, mă refer la Cartea lui Iuda și alte epistole generale. De asemenea, Epistola lui Barnaba și așa numita Apocalipsa lui Petru[7]. Așadar această lucrare trebuie să fi existat în prima jumătate a secolului al doilea, care este data de comun acceptată a scrierii canonice, A Doua Epistolă a lui Petru[8]. Deși numeroasele referiri la acesta scriere fac dovada că se găsea într-o largă circulație, în cele din urmă Apocalipsa lui Petru nu a fost acceptată în canonul creștin.

Manuscrisul a fost descoperit în 1886 de către Misiunea Arheologică Franceză într o veche necropolă din Akmîm în Egiptul de Sus. A fost publicat la Paris în 1892 (Bouriant, „Mémoires publiés par les membres de la Mission Archéologique Française au Caire”, T. ix., fasc. 1, 1892). Manuscrisul se află acum la Muzeul Gizeh și s-a susținut că a fost compus între secolele al VIII lea și al XII lea. Până la descoperirea fragmentului, despre „Apocalipsa lui Petru” se știa din următoarele surse:

Așa numitul „Fragment muratorian” – un inventar de scrieri sacre publicat prima dată deMuratori în 1740 și descoperit de acesta într.un manuscris din secolul al VIII-lea sau al X-lea ce aparținea bibliotecii ambrosiene din Milano (și care înainte aparținuse mănăstirii din Bobbio) – este atribuit pe baza dovezilor interne celei de a doua jumătăți a secolului al II-lea (vezi Westcott, „Canon of the N.T.”, p. 514.). La rândul 69 se spune: „și numai „Apocalipsele lui Ioan și Petru” le-am primit, pe care (ultima) unii dintre noi nu ar fi citit-o în biserică”.

Clement Alexandrinul(c. 200 d.Hr.), în lucrarea sa „Hypotoposes”, a făcut, potrivit mărturiei lui Eusebiu (H. E., VI, 14), „scurte prezentări ale tuturor Scripturilor canonice, fără să le uite chiar și pe cele îndoielnice – mă gândesc la „Cartea lui Iuda” și la celelalte epistole generale. De asemenea „Epistola lui Barnaba” și cea numită „Apocalipsa lui Petru”. De asemenea, în „Eclogae Prophetiae„, cap. 41, 48 și 49, acesta dă trei, iar după unii patru, citate din „Apocalipsa lui Petru”, pomenindu-i numele de două ori.

Catalogus Claromontanus„, un inventar răsăritean de scrieri sfinte, ce aparține secolului al III lea, are la sfârșit „Apocalipsa lui Petru” (vezi Westcott, Canon, p. 555).

Metodiu, episcop de Olimppe la începutul secolului al IV-lea, scrie în „Symposium”, II. 6: „Și am mai învățat din Scripturile de inspirație dumnezeiască că cei născuți înainte de vreme, chiar dacă sunt vlăstarul unui adulter, sunt dați îngerilor purtători de grijă”. Deși Petru nu este menționat aici pasajul are același înțeles ca și unul din citatele date de Clement Alexandrinul.

Eusebiu(†339 d.Hr.), în „Istoria bisericească”, III. 2 și 25, face referire directă la „Apocalipsa lui Petru”; Macarie cel Mare (începutul secolului al V lea), o citează în „Apocritica”, IV. 6 iar Sozomen (mijlocul secolului al V lea), pomenește de ea în H. E., VII. 19.

În lista celor „Șaizeci de cărți”, un document datat în secolul al V-lea sau al VI-lea, „Apocalipsa lui Petru” este menționată printre textele apocrife (vezi Westcott, Canon, p. 551).

Așa numita „Stihometrie a lui Nichifor” – o listă cuprinzând scripturi și note referitoare la întinderea lor, atribuită luiNichifor, patriarh al Constantinopolului(806 814 d.Hr.), include „Apocalipsa lui Petru” printre antilegomene sau scrierile controversate ale Noului Testament, și îi dă un număr de trei sute de versete, cu treizeci mai multe decât „Catalogus Claromontanas” amintit mai sus.

Autorul de anale armeanMkhitan (secolul al XIII lea), într o listă de antilegomene ale Noului Testament, pomenește „Apocalipsa lui Petru” după „Evanghelia după Toma” și înainte de „Periodoi Pauli„, și observă că el însuși a fost cel care a copiat aceste cărți (conform Harnack, „Geschichte der altchristlichen Literatur”).

Din aceste relatări putem bănui că „Apocalipsa lui Petru” a fost scrisă înainte de mijlocul secolului al II-lea și că a cunoscut o largă circulație; a ajuns destul de cunoscută și trebuie să fi trecut printr-o schimbare considerabilă găsindu-și un loc în canon, dar până la urmă a fost respinsă și, pe termen lung, uitată cu totul. Dar chiar și înainte de descoperirea de la Akhmîm, caracterul general al cărții a fost dedus din rarele fragmente păstrate de vechii scriitori, precum și din elemente comune conținute în alte scrieri apocaliptice de mai târziu ce par să fi avut ca sursă ultimă o carte cum este „Apocalipsa lui Petru”. Astfel de scrieri sunt „Apocalipsa lui Ezdra„, „Viziunea lui Pavel„, „Patimile Sf. Perpetua” și viziunile din „Istoria lui Varlaam și Iosafat„.

Apocalipsa gnostică a lui Petru

Un alt text, care a primit titlul modern de Apocalipsa gnostică a lui Petru a fost găsit în biblioteca Nag Hammadi.

Mai există și o altă „Apocalipsă a lui Petru”, în arabă, scrisă mai târziu, ale cărei manuscrise se găsesc la Roma și laOxford. Se numește „Apocalipsa lui Petru sau povestirea lucrurilor arătate acestuia de Iisus Hristos care s-au petrecut de la începutul lumii și care se vor petrece până la sfârșitul lumii sau a doua venire a lui Hristos„. Se spune că această carte a fost scrisă de Clement, căruia Petru i-a împărtășit tainele ce i-au fost revelate. Însuși scriitorul numește această scriere „Librum Perfectionis” sau „Librum Completum„.

Ru’ya Butrus

Există mai mult de 100 de manuscrise dintr-o lucrare arabo-creștină intitulată Ru’ya Butrus[9][10] care este în limba arabă înseamnă Viziunea sau Apocalipsa lui Petru. Aceste manuscrise pot fi găsite în Georg GRAG, Die Arabische Christliche Schriftsteller, în seria Vatican Studi i Testi. În plus, cataloagele de manuscrise etiopiene continuă să fie adunate de către William MacComber și alții, astfel că numărul de manuscrise etiopiene pentru acestă lucrare continua să crească.

Traduceri în limba română

„Apocalipsa lui Petru”, în „Apocalipse apocrife ale Noului Testament„, Traducerea textelor și îngrijire ediție: Gheorghe FedoroviciMonica MedeleanuEditura Herald, Colecția Manuscris, București, 2007, ISBN: 978-973-7970-62-6, pp. 165-179.

Evanghelii Apocrife

http://apocrife.ro/categoria/evangheliile-apocrife/

EVANGHELIE, EVANGHELII, EVANGHELIST.

download - Copie

EVANGHELIE  (gr. euangelion, „veste bună”). În literatura clasică acest cuvânt indica răsplata dată pentru aducerea de veşti bune. Indica de asemenea mesajul propriu-zis, care la origine a fost anunţarea victoriei, dar mai târziu s-a aplicat şi altor mesaje care aduceau bucurie. Faptul că este întâlnit de mai mult de 75 de ori în NT indică o nuanţă creştină distinctă. Evanghelia este Vestea Bună că Dumnezeu, în Isus Cristos, a împlinit promisiunile Sale către Israel şi calea mântuirii a fost deschisă pentru toţi. Evanghelia nu trebuie prezentată în contrast cu VT, ca şi cum Dumnezeu Şi-ar fi schimbat felul în care îi tratează pe oameni, ci Evanghelia este împlinirea promisiunii din VT (Matei 11:2-5). Isus Însuşi a văzut în profeţia lui Isaia o descriere a propriei Sale lucrări (Luca 4:16-21).

Marcu defineşte „Evanghelia lui Dumnezeu” în 1:14 (traducerea VA, folosind textul bizantin, adaugă „Împărăţiei”) şi spune: „S-a împlinit vremea şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape”. Credinţa duce la mântuire; respingerea duce la condamnare (Marcu 16:15-16). Aceeaşi Evanghelie a fost proclamată de primii vestitori ai creştinismului, dar acum mesajul esenţial este făcut mai explicit prin moartea şi învierea lui Isus, Cristosul. În timp ce Evanghelia a venit cu Isus (evenimentul – Cristos este Evanghelia), ea a fost prevestită în promisiunea de binecuvântare dată de Dumnezeu lui Avraam (Galateni 3:8) şi a fost promisă în scrierile profetice (Romani 1:2).

Nu numai că Evanghelia vine cu putere (1 Tesaloniceni 1:5), ci ea este puterea lui Dumnezeu (Romani 1:16). Ea revelează dreptatea (neprihănirea, îndreptăţirea) lui Dumnezeu şi duce la mântuirea tuturor celor care cred (Romani 1:16-17). Pavel priveşte Evanghelia ca o însărcinare sacră (1 Timotei 1:11). Astfel, el se află sub obligaţia divină de a o proclama (1 Corinteni 9:16) şi le cere fraţilor să se roage pentru el ca să poată duce la îndeplinire misiunea sa cu îndrăzneală (Efeseni 6:19), chiar dacă întâmpină împotrivire (1 Tesaloniceni 2:2) şi suferinţă (2 Timotei 1:8). Evanghelia este „cuvântul adevărului” (Efeseni 1:3), dar ea este ascunsă pentru oamenii necredincioşi (2 Corinteni 4:3-4) care cer o confirmare supranaturală sau o dovadă raţională (1 Corinteni 1:21-23). După cum impactul teologic deplin al Evangheliei a fost înţeles de Pavel în urma unei revelaţii (Galateni 1:11-12), tot astfel Evanghelia vine cu puterea sa mântuitoare în urma primirii ei cu credinţă (Evrei 4:2).

Folosirea termenului „Evanghelie” pentru desemnarea primelor patru cărţi ale NT este de dată mai târzie (sec. 2 d.Cr.).

BIBLIOGRAFIE. 735 Becker, NIDNTT 2, p. 107-115; C. H. Dodd, The Apostolic Preaching and its Developments, 1936; R. H. Mounce, The Essential Nature of New Testament Preaching, 1960; G. Friedrich în TDNT 2, p. 705-735.

R.H.M.

EVANGHELII. Forma de plural, „evanghelii” (gr. euangelia), nu ar fi fost înţeleasă în epoca apostolică, nici în următoarele două generaţii; esenţa mărturiei apostolice este că există o singură euangelion adevărată; oricine proclamă alta, spune Pavel, este anatema (Galateni 1:8 ş.urm.). Cele patru scrieri care în mod tradiţional sunt puse la începutul NT sunt, în sens propriu, patru scrieri despre o singură Evanghelie – „Evanghelia lui Dumnezeu… cu privire la Fiul Său” (Romani 1:1-3). Abia pe la jumătatea secolului al 2-lea d.Cr. a ajuns să fie folosită forma de plural; astfel, Justin Martirul spune că „memoriile compuse de apostoli” sunt numite „evanghelii” (First Apology 66). Scriitorii mai vechi folosesc singularul, fie că se referă la o singură scriere a Evangheliei, fie că se referă la un set de asemenea scrieri (Didache 8.2; Ignatius, Philadelphians 8. 2). Titlurile tradiţionale ale celor patru scrieri dau de înţeles că în ele se află Evanghelia sau Vestea Bună despre Cristos, aşa cum o relatează fiecare dintre cei patru evanghelişti. Folosirea termenului la singular pentru a indica toate cele patru scrieri a continuat încă mult timp după primul caz atestat de folosire a pluralului.

I. Faza orală

Majoritatea materialului din evangheliile noastre a existat pentru o perioadă considerabilă de timp în formă orală, înainte de a primi forma scrisă cu care suntem familiari.

a. Cuvintele lui Isus

Isus a început lucrarea Sa în Galilea prin „propovăduirea Evangheliei lui Dumnezeu”; conţinutul acestei evanghelii a fost că s-a împlinit vremea şi că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape; El i-a îndemnat pe ascultătorii Săi să se pocăiască şi să creadă Vestea Bună (Marcu 1:14 ş.urm.; cf. Luca 4:18-21). Propovăduirea Lui nu a fost ca un fulger din senin; ea a fost împlinirea promisiunii lui Dumnezeu comunicată în vechime prin profeţi. Dumnezeu a cercetat pe poporul Său; acesta a fost mesajul principal nu numai al propovăduirii lui Isus ci şi al lucrărilor Sale minunate (Luca 7:16), care erau semne că împărăţia răului se prăbuşea acum când începea instaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu (Matei 12:22-29; Luca 11:14-22). Aceeaşi temă o întâlnim în pildele lui Isus, care îi cheamă pe ascultătorii Lui la decizie şi la veghere, având în vedere sosirea Împărăţiei.

Pe lângă lucrarea Sa publică, Isus S-a îngrijit să le dea ucenicilor învăţături sistematice într-o formă pe care s-o poată memora uşor. Controversele Lui cu fariseii şi cu alţi oponenţi au dus de asemenea la afirmaţii care, odată auzite, nu puteau fi uitate cu uşurinţă, afirmaţii care le-au prins bine ucenicilor mai târziu când au fost confruntaţi cu probleme controversate, când a fost folositor să-şi aducă aminte ce a spus Învăţătorul.

b. Tradiţia apostolică

În Epistolele din NT există câteva referiri la „tradiţia” (gr. paradosis) primită prin apostoli de la Domnul lor şi transmisă de ei, la rândul lor, la convertiţii lor. Această tradiţie, în sensul cel mai deplin, cuprinde mărturia apostolilor la „tot ce a început Isus să facă şi să înveţe pe oameni, de la început, până în ziua când S-a înălţat la cer” (Faptele Apostolilor 1:1 ş.urm.; cf. 1:21 ş.urm.). Această mărturie a fost prezentată şi perpetuată în diferite feluri – în principal prin propovăduirea misionară, în învăţăturile date celor convertita şi în închinarea creştină. O schiţă a adevărurilor esenţiale ale propovăduirii misionare este dată de Pavel în 1 Corinteni 15:3 ş.urm. – „că Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi, şi că S-a arătat” la un număr mare de martori oculari, dintre care unii sunt numiţi, şi cei mai mulţi dintre ei erau încă în viaţă atunci când scria Pavel. Fie că Evanghelia a fost predicată de el adaugă Pavel în continuare, sau de apostolii originali, adevărurile esenţiale ale mesajului erau aceleaşi (1 Corinteni 15:11). Lucrul acesta este confirmat de dovezile din Epistolele ne-pauline şi de fragmente din propovăduirea creştină primară care sunt rezumate în Faptele Apostolilor. În cadrul propovăduirii erau prezentate evenimentele mântuitoare; Isus era proclamat Domn şi Cristos- oamenii erau chemaţi să se pocăiască şi să primească iertarea prin El.

Câteva fragmente ocazionale din învăţăturile date celor convertiţi apar an Epistole şi din acestea reiese clar că această învăţătură afirma ceea ce i-a învăţat Isus Însuşi. Astfel, când dă învăţături despre căsătorie, Pavel citează porunca Domnului Isus care interzice divorţul (1 Corinteni 7:10), şi citează de asemenea afirmaţia Domnului despre întreţinerea predicatorilor Evangheliei (1 Corinteni 9:14). Există însă dovezi pentru o instruire mai sistematică prin metoda catehetică; când numărul celor convertiţi a crescut, în special în cursul misiunii printre Neamuri, „şcolile” pentru pregătirea învăţătorilor au devenit aproape o necesitate şi, în mod inevitabil, au fost întocmite rezumate ale învăţăturii lui Isus, prezentate fie oral, fie în scris. Ne putem imagina un asemenea cadru pentru „colecţiile de ziceri” pe care le-au folosit Matei şi Luca, iar ulterior s-a considerat că şi Evanghelia după Matei a fost elaborată într-o asemenea şcoală; cf. K. Stendahl, The School of St. Matthew, 1968.

Lucrările şi cuvintele lui Isus trebuie să fi fost amintite şi în timpul închinăciunii. În zilele de început ale credinţei era greu pentru cei care L-au cunoscut pe Isus să nu-şi spună unul altuia, când se întâlneau sau când se întruneau pentru părtăşie şi închinăciune: „Îţi aduci aminte cum Domnul…?” În mod deosebit, Cina Domnului oferea un prilej regulat pentru a povesti din nou despre moartea Lui, împreună cu evenimentele care au precedat-o şi care au urmat după ea (1 Corinteni 11:26).

Fiind povestită şi repovestită în închinarea creştină şi în propovăduirea misionară (cf. 1 Corinteni 2:2; Galateni 3:1) naraţiunea patimilor a devenit un tot unitar închegat la o dată timpurie – o concluzie care poate fi dovedită prin critica formei evangheliilor care există în prezent. Prin metoda de critică a formei s-a încercat izolarea şi clasificarea diferitelor secţiuni independente care au fost aduse laolaltă în scrierea evangheliilor şi s-a încercat imaginarea cadrului de viaţă în care s-au format şi modul în care s-au păstrat în faza de transmitere orală. (*CRITICA BIBLICĂ, III.)

II. Evangheliile scrise

Începutul scrierii evangheliilor, aşa cum ne-am aştepta, coincide cu sfârşitul primei generaţii creştine. Când cei „ce le-au văzut cu ochii lor de la început şi au ajuns slujitori ai Cuvântului” (Luca 1:2) s-au apropiat de moarte, necesitatea unei scrieri care să conţină mărturia lor s-a simţit cu mai multă acuitate decât oricând. Aceasta este perioada în care tradiţia din secolul al 2-lea plasează începutul scrierii evangheliilor şi pe bună dreptate: toate cele patru evanghelii canonice pe care le avem în prezent pot fi, probabil, datate în decurs de patru decenii, între 60 şi 100 d.Cr. Nu este necesar să presupunem că transmiterea mărturiei apostolice a fost făcută în exclusivitate pe cale orală înainte de anul 60 d.Cr. – cel puţin unii dintre acei „mulţi” care, potrivit cu Luca 1:1, au încercat să alcătuiască o istorisire organizată a evenimentelor evanghelice au încercat, probabil să scrie înainte de anul 60 d.Cr. – dar nu s-a păstrat nici un document anterior acelei date decât cele incluse în evangheliile noastre scrise.

În cele patru evanghelii pot fi observate câteva curente diferite de tradiţie. În această privinţă, cât şi în altele, Evanghelia după Ioan este independentă de celelalte evanghelii şi este mai bine să fie examinată separat. Celelalte trei evanghelii sunt legate între ele, până acolo încât se pretează foarte bine la studiul „sinoptic” – adică, textul lor poate fi aranjat în trei coloane paralele aşa încât elementele lor comune şi diferite să poată fi examinate cu uşurinţă. Acesta este motivul pentru care sunt cunoscute de obicei ca „evanghelii sinoptice” – un nume care le-a fost dat pentru prima oară de J. J. Griesbach în 1774.

a. Evangheliile sinoptice

Un studiu comparativ al evangheliilor după Matei, Marcu şi Luca ne permite să observăm că există mult material comun în toate trei sau în două dintre ele. Esenţa a 606 versete din cele 661 ale Evangheliei după Marcu (dacă nu luăm la socoteală Marcu 16:9-20) apare într-o formă prescurtată în Matei; vreo 380 de versete din Marcu apar din nou în Luca. Putem spune de asemenea că din cele 1.068 de versete din Matei, vreo 500 conţin esenţa a 606 versete din Marcu, iar din cele 1.149 de versete din Luca vreo 380 sunt paralele cu Marcu. Numai 31 de versete din Marcu nu au paralelă nici în Matei şi nici în Marcu. Matei şi Luca au fiecare aproape 250 de versete care conţin un material comun care nu are parelelă în Marcu; uneori acest material comun care apare în Matei şi Luca foloseşte un limbaj aproape identic, iar alteori diferenţele verbale sunt considerabile. Vreo 300 de versete din Matei nu au paralelă în nici o altă Evanghelie; acelaşi lucru este adevărat cu privire la 520 de versete din Luca.

Nu există nici o cale simplă de explicare satisfăcătoare a acestei distribuiri a materialului comun şi specific din evangheliile sinoptice. Nu există nici un motiv aprioric pentru a susţine că una dintre evanghelii este mai veche decât alta, pentru a susţine că una este o sursă şi celelalte au folosit-o pe prima. Obiectivitatea unei analize statistice nu poate garanta o soluţie. O soluţie poate fi obţinută numai dacă o analiză critică efectuată în urma adunării tuturor datelor relevante şi a evaluării alternativelor posibile. Dacă după un secol şi jumătate de studiu sinoptic intens, nu s-a ajuns la unanimitate aceasta s-ar putea datora insuficienţei datelor sau limitării nejustificate a domeniului de studiu. Cu toate acestea, anumite concluzii au fost mai larg acceptate decât altele.

Una dintre aceste concluzii este vechimea mai mare a Evangheliei după Marcu şi folosirea ei ca sursă principală de către ceilalţi doi evanghelişti sinoptici. Această concluzie, despre care se susţine, în general, că a fost pusă pe o bază stabilă de C. Lachmann în 1835, se bazează nu numai pe dovezile formale că uneori Matei şi Marcu coincid în privinţa ordinii, deosebindu-se de Luca; că Marcu şi Luca sunt mai fregvent în concordanţă, deosebindu-se de Matei; dar Matei şi Luca nu se deosebesc niciodată de Marcu (lucrul acesta ar putea fi explicat şi în alt mod), ci şi pe examinarea comparată în detaliu a modului în care materialul comun este redat în cele trei evanghelii, secţiune după secţiune. În marea majoritate a secţiunilor situaţia poate fi înţeleasă cel mai bine dacă se pleacă de la premisa că relatarea lui Marcu este folosită ca sursă de unul sau de amândoi ceilalţi evanghelişti. Prea puţini cercetători au considerat vreodată că Luca ar fi putut fi sursa pentru ceilalţi doi, iar ideea că Marcu este o prescurtare a lui Matei a fost susţinută multă vreme, în mare măsură datorită influenţei lui Augustin. Dar în pasajele în care Matei şi Marcu au material comun, Marcu este mai complet decât Matei, şi nicidecum o prescurtare; în numeroase cazuri, cele două relatări paralele pot fi explicate mult mai bine dacă presupunem că Matei condensează materialul lui Marcu, decât dacă presupunem că Mar cu amplifică materialul lui Matei. Deşi Matei şi Luca nu sunt niciodată de acord în ceea ce priveşte ordinea dată de Marcu, uneori prezintă concordanţe comparativ cu Marcu, dar în aceste cazuri este vorba în principal de îmbunătăţiri gramaticale sau stilistice ale textului din Marcu, dar aceste cazuri nu sunt numeroase şi nu sunt suficient de semnificative încât să contracareze dovezile generale în favoarea priorităţii Evangheliei după Marcu.

Elementul comun specific lui Marcu din tradiţia sinoptică este cel mai important datorită relaţiei strânse dintre cadrul lui Marcu şi propovăduirea apostolică. Această relaţie nu depinde atât de mult de tradiţia potrivit căreia Petru este autoritatea din spatele naraţiunii lui Marcu (o tradiţie întărită de dovezile interne din anumite secţiuni ale naraţiunii) ci se bazează mai curând pe faptul (demonstrat de C. H. Dodd) că schiţa propovăduirii creştine primare, comparabilă cu acele schiţe care pot fi observate în câteva pasaje din Epistolele NT şi din relatările cuvântărilor din Faptele, a oferit firul călăuzitor pe care Marcu a înşirat cele câteva secţiuni ale materialului Evangheliei.

Materialul comun pentru Marcu şi una sau două dintre celelalte evanghelii sinoptice constă mai ales din naraţiuni. (Excepţiile principale sunt pildele din Marcu 4 şi discursul escatologic din Marcu 13). Pe de altă parte, materialul nespecific lui Marcu şi care este comun pentru Matei şi Luca este format mai ales din cuvinte ale lui Isus. Aproape că am putea spune că materialul specific lui Marcu se referă la ce a făcut Isus; materialul nespecific lui Marcu se referă la învăţăturile lui Isus. Avem aici o distincţie comparabilă cu cea făcută de obicei (deşi este exagerată) între „propovăduirea” (kerygma) şi „învăţătura” (didache) apostolică. Materialul nespecific lui Marcu şi comun pentru Matei şi Luca poate fi numit, pentru convenienţă şi fără nici o prejudecată, materialul „Q”, conform unui obicei de datare de la începutul secolului al 20-lea.

Acest material, care cuprinde între 200 şi 250 de versete, se poate să fi fost preluat de un evanghelist de la celălalt, sau amândoi se poate sa fi folosit o sursă comună. Pot fi găsiţi prea puţini care să sugereze că Matei a preluat material de la Luca, deşi unii ar găsi că acest lucru este mai uşor de presupus decât posibilitatea ca Luca să fi preluat material de la Matei. Această ultimă idee continuă să găsească sprijin, dar este deosebit de vulnerabilă deoarece presupune că Luca a creat dezordine în aranjamentul relativ ordonat în care apare materialul „Q” în Evanghelia după Matei, fără să dea nici un motiv plauzibil pentru lucrul acesta.

Presupunerea că materialul „Q” a fost derivat de Matei şi Luca dintr-o sursă comună ridică mai puţine dificultăţi decât orice altă alternativă propusă.

Când încercăm să reconstruim această presupusă sursă comună trebuie să ne ferim de ideea că am putea face lucrul acesta într-o formă completă. Totuşi, ceea ce putem reconstitui din acest material ne aduce aminte de tiparul general al cărţilor profetice din VT. Aceste cărţi conţin în general o relatare a chemării profetului, o prezentare a primelor profeţii într-un cadru narativ, dar nu menţionează moartea profetului. Prin urmare, materialul „Q” pare să fi provenit dintr-o compilare care a început cu relatarea botezului lui Isus de către Ioan şi a ispitirilor din pustie; acestea constituie preludiul la lucrarea Sa, şi este urmată de un grup de afirmaţii ale Sale plasate într-un cadru narativ foarte sumar; nu există nici o urmă că ar fi conţinut relatarea patimilor. Există patru grupe principale de învăţături care pot fi intitulate: (i) Isus şi Ioan Botezătorul; (ii) Isus şi ucenicii Săi; (iii) Isus şi oponenţii Săi; (iv) Isus şi viitorul.

Întrucât singurul nostru mijloc de reconstituire a acestei surse este furnizat de materialul specific lui Marcu şi comun pentru Matei şi Luca, nu putem răspunde în mod satisfăcător la întrebarea dacă Marcu a folosit şi el o parte a acestui material. Este probabil că materialul este mai vechi decât Marcu; poate să fi fost folosit pentru catehism în misiunea pentru Neamuri care avea ca bază Antiohia. Faptul că o parte a materialului „Q” în Matei şi Luca este aproape identic, iar în altă parte există diferenţe de limbaj, a fost explicat uneori prin posibilitatea existenţei a două tradiţii distincte în „Q”, dar este mai probabil că materialul „Q” a fost tradus în greacă din aramaică şi că Matei şi Luca au folosit uneori aceeaşi traducere, iar alteori au folosit traduceri diferite, în această privinţă este potrivit să ne amintim afirmaţia lui Papias (apud Eus., EH 3.39) că „Matei a întocmit logia în ebraică (aramaică) şi fiecare a tradus-o cum a putut mai bine”. Logia („oracolele”, „zicerile”) este un termen deosebit de potrivit pentru conţinutul unei asemenea compilaţii pe care am încercat să o identificăm în materialul „Q”.

Celelalte surse care au fost folosite de Matei şi Luca sunt şi mai greu de reconstituit decât „Q”. Matei pare să fi inclus material dintr-o altă culegere de ziceri, paralelă cu „Q”, dar care a fost păstrată în Iudea, nu în Antiohia – culegere care este numită „M”. Luca a inclus o secţiune de material distinct (care se găseşte, în mare între cap. 9 şi 18) şi care este posibil să fi fost obţinut din Cezarea – un material numit „L”. Este îndoielnic că aceste „surse” au fost într-o formă scrisă înainte de a fi fost preluate de evanghelişti. Despre Luca s-a spus ca ar fi amplificat materialul „Q” pe care l-a avut la dispoziţie, folosind informaţii obţinute la Cezarea şi în altă parte, producând astfel versiunea preliminară a Evangheliei sale, numită uneori „Proto-Luca”, în care au fost introduse ulterior secţiuni de material specific lui Marcu. Pentru o evaluare a ipotezei „Proto-Luca”, vezi D. Guthrie, New Testament Introduction, 1970, p. 175-183. În general cercetătorii sunt de acord că Matei a îmbinat sursele sale în timp ce Marcu le-a combinat. Istorisirile naşterii cu care încep evangheliile după Matei şi Luca nu se încadrează în schema generală a criticii sinoptice; în ce priveşte aceste naraţiuni, nu poate fi exclusă folosirea unor documente semitice. Dar trebuie să subliniem faptul că oricât de fascinantă şi instructivă ar fi critica sursei Evangheliei, evangheliile însele sunt mult mai importante decât sursele lor. Este bine să examinăm ce surse puteau fi folosite de evanghelişti; este şi mai bine să examinăm în ce fel au utilizat ei aceste surse. În ultimii ani s-a recunoscut tot mai mult că în studiul Evangheliei critica redactării ocupă un loc la fel de important ca şi critica tradiţiei – aceasta din urmă se ocupă de urmărirea istoriei tradiţiilor pe care le-au primit evangheliştii, iar prima se concentrează asupra contribuţiei evangeliştilor individuali la tratatea şi prezentarea tradiţiilor. Fiecare dintre evangheliile sinoptice este o unitate independentă, nu doar un colaj; fiecare Evanghelie are o imagine proprie despre Isus şi lucrarea Lui şi fiecare are o contribuţie specială la imaginea de ansamblu pe care ne-o dă NT despre Isus.

b. Evanghelia a patra

Evanghelia după Ioan reprezintă o tradiţie (creştină) primitivă care s-a păstrat independent de tradiţia sinoptică, nu numai în memoria ucenicului preaiubit ci şi într-o comunitate creştină vie, comunitatea care probabil a produs mai târziu Odele lui Solomon. Cadrul comun extins pe care îl are Evanghelia după Ioan cu textele de la Qumran şi legăturile dintre structura ei şi citania sinagogii din Palestina, ne-au ajutat în ultima vreme să înţelegem că tradiţia ioanină îşi are rădăcinile în Palestina iudaică, deşi atunci când această Evanghelie a căpătat forma literară la sfârşitul primului secol creştin au fost avute în vedere nevoile unei societăţi mai diversificate din perioada elenistă. Schiţa fixă a propovăduirii apostolice poate fi observată în Evanghelia a patra „la fel de clar ca şi în Evanghelia după Marcu” (C. H. Dodd,The Apostolic Preaching and its Developments, 1950, p. 69). (*IOAN, EVANGHELIA DUPĂ.)

III. Evanghelia în patru scrieri

La scurtă vreme după publicarea celei de-a Patra evanghelii, cele patru evanghelii canonice au început să circule ca şi o colecţie şi au fost păstrate astfel până în zilele noastre. Nu ştim cine le-a pus pentru prima oară laolaltă ca un grup de patru scrieri – atât Efesul cât şi Roma au revendicat lucrul acesta. Scriitorii catolici şi gnostici, deopotrivă, arată nu numai cunoaşterea Evangheliei în patru scrieri ci şi recunoaşterea autorităţii ei. Evanghelia adevărului de Valentin (cca. 140-150 d.Cr.), scoasă recent la lumină alături de scrierile gnostice de la *Chenoboskion, nu a fost concepută ca un supliment sau o înlocuire a celor patru evanghelii canonice, a căror autoritate o recunoaşte; dimpotrivă, este o serie de meditaţii despre „Evanghelia adevărată” care este cuprinsă în cele patru (şi în alte cărţi ale NT). Marcion face excepţie când respinge evangheliile după Matei, Marcu şi Ioan şi când proclamă că singura Evanghelie (euangelion) autentică este cea după Luca (editată de el însuşi). Documentele reacţiei anti-marcionite (de ex. prologul anti-marcionit la evanghelii şi, mai târziu, Canonul Muratorian) nu prezintă Evanghelia în patru scrieri ca pe un lucru nou, ci reafirma autoritatea ei ca răspuns la criticile lui Marcion.

În jumătatea de secol care a urmat după anul 95 d.Cr. Theodor Lahn a putut găsi numai patru citate din evanghelii în scrierile creştine care s-au păstrat şi acestea nu provin din cele patru evanghelii canonice. Afirmaţia că „memoriile apostolilor”, despre care Iustin spune că erau citite în biserică alături de scrierile profeţilor, erau de fapt cele patru evanghelii are un caracter destul de probabil prin faptul că urmele de material evanghelic în lucrările lui, care puteau proveni din Evanghelia lui Petru sau Evanghelia lui Toma sunt foarte reduse comparativ cu urmele din cele patru evanghelii canonice.

Situaţia devine mai clară când ajungem la Tatian, ucenicul lui Iustin, a cărui armonie a evangheliilor sau Diatessaron (alcătuită în cca. 170 d.Cr.) a rămas multă vreme ediţia favorită (dacă nu chiar ediţia „autorizată”) a evangheliilor din biserica asiriană. Afară de un fragment mic dintr-o ediţie greacă a Diatessaron-ului descoperită la Dura-Europos, pe Eufrat, şi publicată în 1935, cunoştinţele noastre despre această lucrare au fost indirecte, până recent, ele fiind bazate pe traduceri (dintre care unele erau din surse secundare sau terţiare) din textul sirian. Dar în 1957 a fost identificat într-un pergament din colecţia A. Chester Beatty o porţiune considerabilă a comentariului original al lui Ephraem la Diatessaron (comentariu scris pe la jumătatea secolului al 4-lea); acest text a fost editat cu o traducere latină făcută de L. Leloir în 1963 şi aruncă multă lumină asupra istoriei vechi a Diatessaron-ului.

Tatian a început compilarea sa cu Ioan 1:1-5 şi probabil că a încheiat-o cu Ioan 21:25. Cele patru evanghelii i-au furnizat materialul pentru armonia sa; inserarea unor materiale extra-canonice poate fi observată uneori (probabil din Evanghelia după Evrei), dar nu afectează adevărul fundamental, după cum acesta nu este afectat nici de modificările ocazionale ale unor exprimări din evanghelii pentru a reflecta concepţia encratică a lui Tatian. (*CANONUL NOULUI TESTAMENT.)

Supremaţia celor patru evanghelii pe care o atestă lucrarea lui Tatian este confirmată cam un deceniu mai târziu de Irenaeus. El a considerat caracterul împătrit al Evangheliei ca pe un fapt acceptat cu privire la creştinism, la fel de axiomatic ca şi cele patru colţuri ale pământului sau cele patru vânturi ale cerului (Adv. Haer. 3. 11. 8). Contemporanul său, Clement din Alexandria, are grijă să facă distincţie între „cele patru evanghelii care ne-au fost transmise” şi scrierile necanonice din care se inspira uneori, cum este Evanghelia egiptenilor (Miscellanies 3. 13). Tertullian nici măcar nu se inspiră din asemenea scrieri necanonice, limitâdu-se la cele patru evanghelii canonice, cărora le acordă o autoritate unică deoarece autorii lor au fost fie apostoli, fie oameni având legături strânse cu apostolii. (La fel ca şi alţi creştini apuseni, el aranjează cele patru evanghelii în aşa fel în cât cele două evanghelii „apostolice”, Matei şi Ioan, să preceadă Luca şi Marcu.) Origen (cca. 230 d.Cr.) rezumă atitudinea generală înrădăcinată de mult atunci când vorbeşte despre „cele patru evanghelii, singurele cărţi care nu sunt contestate în Biserica lui Dumnezeu de sub tot cerul” (Commentary on Matthew în Eus., EH 6. 25. 4). (La fel ca şi Irenaeus, Origen le aranjează în ordinea cu care suntem noi familiari.)

Toate cele patru evanghelii sunt anonime, în sensul că nici una dintre ele nu include numele autorului. Prima referire la Marcu şi Matei ca evanghelişti o găsim în scrierile lui Papias, episcop de Hierapolis în Frigia, în prima jumătate a secolului al 2-lea. Afirmaţia lui, bazată pe autoritatea „bătrânului”, că „Marcu, traducătorul lui Petru, a scris întocmai toate cuvintele şi faptele Domnului pe care le-a menţionat el (Petru), dar nu în ordine…”, este fără îndoială o referire la Evanghelia a doua pe care o avem noi. Afirmaţia lui despre modul în care a fost alcătuită logia lui Matei (citată mai sus, în secţiunea II.) este mai problematică şi continuă să fie controversată, fie că se referă la prima Evanghelie a noastră, fie că se referă la o colecţie a zicerilor (cuvintelor) lui Isus (aşa cum s-a sugerat în acest articol), fie că se referă la un şir de profeţii mesianice, sau la altceva. Cele mai vechi referiri explicite la Luca şi Ioan ca evanghelişti ne parvin din prologul anti-marcionit la evanghelii (care se bazează într-o oarecare măsură pe o lucrare pierdută a lui Papias) şi din scrierile lui Irenaeus. Irenaeus a rezumat în felul următor explicaţia pe care a primit-o: „Matei a scris o Evanghelie pentru evrei, în limba lor, în timp ce Pavel şi Petru predicau la Roma şi întemeiau biserica de acolo. După plecarea lor, Marcu, ucenicul şi traducătorul lui Petru, ne-a lăsat de asemenea în scris esenţa propovăduirii lui Petru. Luca, însoţitorul lui Pavel, a scris într-o carte Evanghelia proclamată de acel apostol. Apoi Ioan, ucenicul Domnului, care s-a aplecat pe pieptul Lui, a publicat şi el Evanghelia sa în timp ce se afla la Efes în Asia” (Adv. Haer. 3.1.1).

Fără să aprobăm tot ce spune Irenaeus, putem fi de total de cord că în evangheliile canonice avem mărturia apostolilor despre revelaţia mântuitoare a lui Dumnezeu în Cristos, păstrată în patru scrieri. (Vezi articole despre cele patru evanghelii.)

BIBLIOGRAFIE. 1933 Aland şi alţii, Studia Evangelica, 1959; C. H. Dodd, The Apostolic Preaching and its Developments, 1936; idem, History and the Gospel, 1938; W. R. Farmer, The Synoptic Problem , 1976; T. W. Manson, The Sayings of Jesus, 1949; idem, Studies in the Gospels and Epistles, 1961; D. E. Nineham (ed.), Studies in the Gospels, 1955; B. Orchard şi T. R. W. Longstaff (ed.), J. J. Griesbach: Synoptic and Text-critical Studies, 1978; N. Perrin, Rediscovering the Teaching of the Evangelists, 1968; J. H. Ropes, The Synoptic Gospels, 1934; W. Sanday, The Gospels in the Second Century, 1876; B. de Solages, A Greek Synopsis of the Gospels, 1959; V. H. Stanton, The Gospels as Historical Documents, 3 vol., 1903-20; B. H. Streeter, The Four Gospels, 1924; V. Taylor, The Gospels, 1960; idem, The Formation of the Gospel Tradition, 1933.

F.F.B.

EVANGHELIST. Cuvântul tradus în NT „evanghelist” este un substantiv derivat de la verbuleuangelizomai, „a anunţa veşti” şi este redat de obicei în traduceri prin „a predica Evanghelia”. (Termenul din NT se aseamănă cu termenul ebr. (mebasser, mebasseret), în Isaia 40:9; 52:7). Verbul este întâlnit foarte frecvent în NT şi este aplicat lui Dumnezeu (Galateni 3:8), Domnului nostru (Luca 20:1) şi membrilor de rând ai Bisericii (Faptele Apostolilor 8:4), cât şi apostolilor aflaţi în călătorii misionare. Substantivul „evanghelist” apare numai de trei ori în NT. Timotei (2 Timotei 4:5) este îndemnat de Pavel să facă lucrul unui evanghelist; cu alte cuvinte, să facă cunoscute adevărurile Evangheliei. Timotei l-a însoţit pe apostol în călătoriile sale misionare, dar din îndemnurile adresate în cele două scrisori este clar că atunci când i-a scris Pavel lucrarea lui era în mare măsură locală şi pastorală. Faptul că el este îndemnat să facă lucrarea unui evanghelist arată că un evanghelist poate fi în acelaşi timp păstor şi învăţător.

În Faptele Apostolilor 21:8 Filip este descris ca „evanghelistul”. Filip fusese ales ca unul dintre cei Şapte din Faptele Apostolilor 6, iar după persecutarea lui Ştefan el a avut un rol proeminent în propovăduirea Evangheliei în părţile neevanghelizate (de ex. Faptele Apostolilor 8:5, 12, 35, 40). Deşi era evanghelist, el nu a fost inclus în rândul apostolilor (Faptele Apostolilor 8:14). O distincţie similară este făcută între Timotei şi apostoli în 2 Corinteni 1:1 şi Coloseni 1:1. Se va vedea că, deşi apostolii erau evanghelişti, nu toţi evangheliştii erau apostoli. Această distincţie este confirmată în Efeseni 4:11, unde slujba de „evanghelist” este menţionată după „apostol” şi „prooroc”, dar înainte de „păstor” şi „învăţător”. Din acest pasaj reiese clar că darul de evanghelist era un dar distinct în biserica creştină; şi deşi toţi creştinii îndeplineau această slujbă sacră, după cum se ivea prilejul, erau unii oameni chemaţi şi înzestraţi în mod special de Duhul Sfânt pentru această lucrare.

Mai târziu în istoria Bisericii termenul „evanghelist” a fost folosit pentru a indica scriitorul uneia dintre cele patru evanghelii.

BIBLIOGRAFIE. 115 Coenen, NIDNTT 2, p. 107-115.

D.B.K.

dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/evanghelist.html

EVANGHELIA DUPĂ IOAN

download - Copie

EVANGHELIA DUPĂ IOAN

Schiţa conţinutului

Revelaţia lui Isus către lume, 1:1-12:50

(i) Prologul (1:1-18).

(ii) Manifestarea lui Isus (1:19-2:11).

(iii) Mesajul nou (2:12-4:54).

(iv) Isus, Fiul lui Dumnezeu (5:1-47).

(v) Pâinea vieţii (6:1-71).

(vi) Conflictul cu iudeii (7:1-8:59).

(vii) Lumina lumii (9:1-41).

(viii) Păstorul cel bun (10:1-42).

(ix) Învierea şi viaţa (11:1-57).

(x) Umbra crucii (12:1-36a).

(xi) Epilog (12:36b-50).

Revelaţia lui Isus către ucenicii Săi, 13:1-17:26

(i) Cina Domnului (13:1-30)

(ii) Cuvântări de rămas bun (13:31-16:33).

(iii) Rugăciunea lui Isus pentru ucenici (17:1-26).

Glorificarea lui Isus, 18:1-21:25

(i) Patimile lui Isus (18:1-19:42).

(ii) Învierea lui Isus (20:1-31).

(iii) Însărcinarea ucenicilor (21:1-25).

Scopul

Un enunţ clar al scopului lui Ioan este dat în Ioan 20:30 ş.urm. (Vezi W. C. van Unnik, TU 73, 1959, p. 382-411.) Ioan a efectuat o selecţie dintr-un număr mare de „semne” şi scopul său în relatarea aceasta a fost să-i aducă pe cititori la credinţa că Isus este Cristosul (adică, Mesia) şi Fiul lui Dumnezeu, iar în felul acesta să-i aducă să primească viaţa veşnică.

Din această afirmaţie putem trage anumite concluzii care sunt atestate pe larg de conţinutul Evangheliei. În primul rând, scrierea este în esenţă un document evanghelistic. În al doilea rând, metoda explicită constă în prezentarea lucrărilor şi cuvintelor lui Isus în aşa fel încât acestea să arate natura persoanei Sale. În al treilea rând, descrierea acestei persoane ca Mesia sugerează că autorul s-a gândit probabil la cititori evrei. Totuşi, întrucât se pare că Ioan a scris pentru cititori din afara Palestinei care nu cunoşteau toate obiceiurile evreieşti, ipoteza că el a scris în special pentru evreii din Diaspora şi pentru prozeliţii din sinagogile elenistice este o ipoteză plauzibilă. (Vezi J. A. T. Robinson, Twelve NT Studies, 1962, p. 107-125.) Faptul acesta nu exclude din sfera sa pe cititorii ne-evrei, deşi este puţin probabil ca Evanghelia să fi fost scrisă în primul rând pentru a-i converti pe ne-evreii interesaţi (vezi C. H. Dodd, The Interpretation of the Fourth Gospel, 1953).

Acest scop principal nu exclude alte scopuri subordonate. Astfel, Ioan accentuează în mod conştient aspectele care contrazic părerile greşite sau antagoniste despre Isus, păreri susţinute de evreii din zilele sale. Se poate să fie şi o încercare de a corecta venerarea prea zeloasă a lui Ioan Botezătorul. În al doilea rând, în special în 13-17, Ioan se adresează creştinilor şi le dă învăţături cu privire la viaţa în biserică. Dar ideea că scopul principal al lui Ioan a fost să corecteze concepţia escatologică a bisericii (cum susţine C. K. Barrett) nu poate fi dovedită, deşi aceasta nu înseamnă că am nega faptul că Evanghelia conţine învăţături escatologice. În al treilea rând, se susţine adesea că Ioan a scris pentru a da o replică gnosticismului. Această părere poate să dobândească oarecare plauzibilitate datorită scopului Epistolei 1 Ioan, dar nu este atât de evidentă cum se presupune uneori; totuşi, nu încape îndoială că Ioan a fost conştient de pericolul gnosticismului atunci când a scris, iar Evanghelia sa este o armă excelentă împotriva acestui curent filozofic.

III. Structura şi conţinutul teologic

Structura istorică

Privită ca lucrare istorică, Evanghelia după Ioan este selectivă. Începe cu întruparea Cuvântului preexistent al lui Dumnezeu în Isus (1:1-18) şi după aceea trece direct la zilele de început ale lucrării lui Isus – botezul Lui de către Ioan, chemarea primilor ucenici (1:19-51) şi întoarcerea Sa de la Iordan în Galilea (1:43). Dar scena activităţii Sale nu este limitată în principal la Galilea, ca în naraţiunile sinoptice. Numai câteva dintre incidentele relatate au loc acolo (1:43-2:12; 4:43-54; 6:1-7:9). Într-o împrejurare scena este Samaria (4:1-42), dar cel mai adesea scena este Ierusalimul, de obicei pe vremea unor sărbători evreieşti (2:13; 5:1; 6:4; 7:2; 10:22; 11:55; vezi A. Guilding, The Fourth Gospel and Jewish Worship, 1960. Ultimul dintre aceste incidente este învierea lui Lazăr, care i-a determinat pe liderii evrei să hotărască să-L elimine pe Isus (11:45 ş.urm.), deşi, la fel ca în evangheliile sinoptice, duşmănia lor era în creştere de mai multă vreme (de ex. 7:1). De aici încolo naraţiunea urmează cursul familiar din evangheliile sinoptice – ungerea din Betania (12:1-11), intrarea triumfală (12:12-19), Cina Domnului (13), descrisă fără nici o referire la aspectele ei sacramentale, arestarea (18:1-12), judecata lui Isus şi lepădarea lui Petru (18:13-19:16), răstignirea şi învierea (20-21). Totuşi, în această secţiune există mult material care nu este găsit în evangheliile sinoptice, în special ultimele cuvântări şi rugăciunea (14-16; 17), detaliile judecăţii înaintea lui Pilat (18:28-19:16) şi arătările după înviere.

Nu este nevoie să punem la îndoială faptul că această schiţă istorică ar corespunde în linii mari cu ordinea reală a evenimentelor, deşi trebuie să ţinem cont că Ioan a relatat numai câteva incidente şi le-a aranjat din perspectiva prezentării lui Isus ca Mesia.

Conţinutul teologic

(i) Evanghelia după Ioan ca revelaţie. Schiţa istorică de mai sus este vehicolul pentru prezentarea teologică a lui Isus. Scopul lui Ioan este să reveleze gloria lui Isus ca Fiu al lui Dumnezeu, în calitate de Fiu preexistent El a fost părtaş la gloria Tatălui (17-5, 24), iar în viaţa Lui pământească gloria Sa a fost demonstrată lumii – sau mai degrabă, celor care au avut ochii ca să o vadă (1:14) – prin seria de semne pe care le-a făcut (2:11). Totuşi, în aceste semne Isus nu a căutat propria Sa glorie, ci gloria Tatălui (5:41; 7:18). Revelaţia lui Isus către lume este tema capitolelor 1-12, care se încheie cu un pasaj rezumativ şi cu o schimbare clară a temei (12:36b-50). Întrucât lumea, în general, nu a crezut în El (12:37), Isus S-a întors spre ucenicii Săi şi în cap. 13-17 avem o revelaţie a gloriei Sale către ucenici, arătată în slujirea umilă şi ucenicii au fost chemaţi şi ei la o viaţă în care Dumnezeu să fie glorificat (15:8; 21:19). Aici îşi găseşte exprimarea şi o temă care a fost sugerată anterior, anume, faptul că Isus este glorificat în mod suprem în patimile şi moartea Sa. Astfel, a treia secţiune a Evangheliei (cap. 18-21) ne arată că a sosit ceasul în care Isus este glorificat ca Fiul lui Dumnezeu şi în care El îl glorifică pe Dumnezeu.

În acelaşi timp Evanghelia poate fi privită ca o revelaţie a adevărului (1:14, 17). Lumea este caracterizată în Evanghelie prin greşeală, imperfecţiune şi păcat, deoarece a pierdut contactul cu Dumnezeu, care este Cel adevărat (7:28); Isus aduce lumii adevărul lui Dumnezeu (18:37). El însuşi este întruparea adevărului (14:6) şi va fi succedat de Duhul adevărului (14:17). El îi conduce pe oameni la o închinare adevărată înaintea lui Dumnezeu (4:23 ş.urm.) şi îi eliberează de greşelile diavolului (8:44) prin cunoaşterea adevărului (8:32). În contrast cu satisfacţiile goale ale lumii, El aduce pâine adevărată şi reală pentru sufletele oamenilor (6:32, 55).

(ii) Semne şi mărturii. Sunt două modalităţi în care această revelaţie le este prezentată oamenilor. Mai întâi, sunt semnele sau lucrările pe care le-a făcut Isus, dintre care şapte (dacă excludem învierea) sunt relatate pe larg. Ele sunt semne nu numai pentru că sunt dovezi ale unor puteri miraculoase şi supranaturale (4:48) ci şi pentru că prin caracterul lor ele arată că autorul lor este trimis de Dumnezeu (9:16) ca Mesia şi Fiul lui Dumnezeu (3:2; 6:14; 7:31); astfel, ele autentifică persoana Lui pentru cei care au ochi ca să vadă (2:23; 12:37).

De obicei aceste semne constituie baza pentru o cuvântare sau un dialog în care este arătată semnificaţia lor spirituală. Există de asemenea ceva ce am putea numi o altă serie de semne în cuvinte. De şapte ori (6:35; 8:12; 10:7, 11; 11:25; 14:6; 15:1; la care poate că am putea adăuga 8:24) Isus spune: „Eu sunt…” O serie de concepte – care existau deja în limbajul religios curent – sunt preluate de Isus şi folosite pentru a exprima cine este El şi ce a venit să facă. Un lucru deosebit de semnificativ este faptul că folosirea acestor declaraţii „Eu sunt” constituie o revendicare voalată divinităţii.

În al doilea rând, gloria lui Isus este atestată de martori. Isus Însuşi a venit să depună mărturie despre adevăr (18:37), iar despre El au depus mărturie Ioan Botezătorul, femeia din Samaria, mulţimea care a văzut semnele făcute de El (12:17), ucenicii (15:27), martorul de la cruce (19:35) şi evanghelistul însuşi (21:24). Mărturii sunt aduse de asemenea de Scripturi (5:39), de Tatăl (5:37) şi de semnele făcute de Isus (10:25). Aceste mărturii au fost menite să-i conducă pe oameni la credinţă (4:39; 5:34).

(iii) Persoana lui Isus. Aceste semne şi mărturii sunt menite să arate că Isus este în primul rând Fiul lui Dumnezeu care le oferă oamenilor viaţă. Încă de la începutul Evangheliei se afirmă că El este Cuvântul (*LOGOS) lui Dumnezeu (1:14, 17). Deşi acest termen specific nu este repetat în Evanghelia după Ioan, este clar că restul Evangheliei este o expunere şi o justificare a doctrinei despre Cuvântul făcut trup. Folosirea termenului „Cuvântul” este o alegere deosebit de fericită, deoarece în felul acesta Ioan s-a putut adresa întâi evreilor care făcuseră deja câţiva paşi în direcţia considerării Cuvântului creator al lui Dumnezeu (Psalmul 33:6) ca fiind o fiinţă separată de Dumnezeu (vezi descrierea figurată a înţelepciunii în Proverbe 8:22 ş.urm.), s-a mai putut adresa creştinilor care propovăduiau Cuvântul lui Dumnezeu şi care îl identificau practic cu Isus (vezi Coloseni 4:3 şi Efeseni 6:19), precum şi păgânilor educaţi care considerau Cuvântul ca principiul ordinii şi raţiunii în univers (stoicismul popular). Dar ceea ce spune Ioan merge mult mai departe decât tot ce sa spus anterior.

În a doilea rând, Isus este Mesia din familia lui David, care era aşteptat de evrei (7:42). De fapt, marea întrebare a evreilor a fost dacă acest Isus era Mesia (7:26 ş.urm.; 10:24) şi mărturia ucenicilor este tocmai că El este Mesia (1:41; 4:29; 11:27; 20:31).

În al treilea rând, El este Fiul omului. Acest termen este cheia pentru felul în care Isus S-a privit pe Sine în evangheliile sinoptice, unde termenul este asociat cu trei idei: „tăinuirea” Mesianităţii Lui, necesitatea suferinţei Lui şi funcţia lui de Judecător la parousia Sa (a doua venire). Aceste idei sunt latente în Ioan (vezi 12:34; 3:14; 5:27), dar accentul cade pe două idei: că Fiul omului a fost trimis din cer ca să-L reveleze pe Dumnezeu şi ca să fie Mântuitorul oamenilor (3:13; 9:35) şi că El este glorificat prin „înălţarea” Lui ca să moară (12:23-34).

În al patrulea rând, El este Fiul lui Dumnezeu. Probabil că acesta este cel mai important titlu al lui Isus în Evanghelia după Ioan. Întrucât miezul Evangheliei este că Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său ca Mântuitor (3:16), scopul lui Ioan este să-l conducă pe cititor ca să accepte afirmaţia lui Isus (19:7) şi să facă aceeaşi mărturisire ca şi ucenicii (1:34, 49; 11:27), că Isus este Fiul lui Dumnezeu. În calitate de Fiu, El Îl revelează pe Tatăl (1:18) şi este părtaş împreună cu Tatăl la darea vieţii şi la judecată (5:19-29). Prin credinţa în El oamenii primesc mântuire (3:36) şi libertate (8:36).

În al cincilea rând, a spune că Isus este Fiul lui Dumnezeu înseamnă a-I atribui dumnezeire deplină. Astfel, Cel care la început este descris ca şi Cuvântul lui Dumnezeu este El ÎnsuşiDumnezeu (1:1) şi este proclamat Domn şi Dumnezeu de către oameni pe pământ (20:28, afirmaţie care reprezintă punctul culminant al Evangheliei; vezi de asemenea 1:18).

(iv) Lucrarea lui Isus. Un alt set de titluri exprimă ce a venit să facă Isus pentru oameni şi ce le oferă El. Acestea sunt rezumate în 14:6, unde Isus declară că El este calea, adevărul şi viaţa. Ultimul dintre aceste cuvinte, viaţa, este Cuvântul favorit al lui Ioan în sensul de „mântuire”. Lumea oamenilor este într-o stare de moarte (5:24 ş.urm.) şi este destinată să fie judecată (3:18,36). Ceea ce le oferă Isus oamenilor este viaţa, definită de Ioan ca şi cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lui Isus Cristos (17:3). Astfel, Isus Însuşi poate fi numit „viaţa” (1:4; 11:25; 14:6), Dătătorul „apei vii” (adică, apa care dă viaţă, 4:14) şi pâinea vieţii (6:33 ş.urm.). A-L primi pe Isus prin credinţa în El (3:36; 6:29) înseamnă a primi pâinea vieţii, iar a mânca trupul Lui şi a bea sângele lui Isus (o expresie în care mulţi cercetători văd o aluzie la Cina Domnului) înseamnă a te împărtăşi din viaţa veşnică (6:54).

Acelaşi adevăr este prezentat prin descrierea lui Isus ca lumina lumii (8:12), în special în cap. 9. Starea oamenilor este descrisă ca orbire (9:39-41) sau întuneric (3:19; 12:46) iar Isus este cel care vindecă orbirea şi care dă lumină celor ce umblă în întuneric. El este descris de asemenea ca şi calea către Dumnezeu (14:1-7). La această idee se face aluzie în 10:9, unde El este uşa staulului, dar aici vine în prim plan o altă idee – Isus este Păstorul cel bun care îşi dă viaţa pentru oile Sale şi care le adună în staul. În această descriere sunt conţinute trei idei vitale. Mai întâi, Isus este adevărata împlinire a promisiunii din VT că Dumnezeu va trimite un Păstor pentru poporul Său. (Observaţi că „viaţa” şi „lumina” sunt descrieri evreieşti ale Legii care îşi găseşte împlinirea în Isus.) În al doilea rând, moartea Lui nu se datorează doar opoziţiei duşmanilor Săi, ci este o moarte mântuitoare pentru oameni (10:11), o moarte prin care ei sunt atraşi la Dumnezeu (12:32). Numai printr-o moarte jertfitoare poate fi îndepărtat păcatul (1:29) şi numai aşa i se poate da viaţă lumii (6:51b). În al treilea rând, imaginea turmei introduce ideea de biserică.

(v) Viaţa nouă. Isus este zugrăvit ca şi Mântuitorul lumii (4:42). În prezenţa Lui oamenii sunt confruntaţi cu momentul decisiv în care ei fie că-L acceptă şi trec de la moarte la viaţă (5:24), fie că rămân în întuneric până în ziua judecăţii (12:46- 48).

O asemenea acceptare a lui Isus are loc atunci când Tatăl îi atrage pe oameni la Fiul Său (6:44). Prin lucrarea Duhului lui Dumnezeu, a cărui lucrare depăşeşte priceperea umană, are loc o schimbare radicală cunoscută ca naşterea din nou (3:1-21), prin care un om devine un fiu al lui Dumnezeu (1:12).

Din perspectiva umană, această schimbare este produsul credinţei, care este centrată în Fiul lui Dumnezeu, înălţat pe cruce ca să mântuie lumea (3:14-18). Trebuie făcută distincţia între două feluri de credinţă – acceptarea intelectuală a afirmaţiilor lui Isus (11:42; 8:24; 11:27; 20:31), care nu este suficientă în sine, şi predarea totală în mâna Lui (3:16; 4:42; 9:35-38; 14:1).

O asemenea credinţă este strâns legată de cunoaştere. În timp ce oamenii de rând nu au o cunoaştere adevărată a lui Dumnezeu (1:10; 16:3), prin cunoaşterea lui Isus oamenii îl pot cunoaşte pe Tatăl (8:19; 14:7). Conţinutul acestei cunoaşteri nu este enunţat explicit de Ioan; aici nu este vorba de revelaţii ezoterice caracteristice religiilor misterelor. Singurul indiciu pe care îl avem este că modul în care oamenii Îl cunosc pe Dumnezeu şi sunt cunoscuţi de El este analog cu modul în care Isus îl cunoaşte pe Tatăl şi este cunoscut de El (10:14 ş.urm.).

Trebuie spus totuşi un lucru. Această relaţie nouă este caracterizată prin dragoste. Ucenicii sunt părtaşi la o relaţie de dragoste reciprocă cu Dumnezeu, la fel ca şi aceea care există între Tatăl şi Fiul (3:35; 14:31), deşi trebuie remarcat că dragostea lor este îndreptată spre Fiul şi nu spre Tatăl (14:23; 15:9; 17:26; 21:15-17; cf. 5:42; 1 Ioan 4:20 ş.urm.).

Sunt folosite şi alte expresii pentru a descrie comuniunea dintre ucenici şi Isus. Ni se spune că ei rdmm în El (6:56; 15:4-10) şi că El rămâne în ei (6:56; cf. 14:17). Prepoziţia „în” este importantă şi pentru descrierea relaţiei reciproce prin care Dumnezeu locuieşte în Isus, iar Isus locuieşte în ucenicii Săi (14:20, 23; 17:21, 23, 26).

(vi) Poporul lui Dumnezeu. Deşi cuvântul „biserică” nu este găsit în Evanghelia după Ioan, ideea este prezentă. A fi ucenic înseamnă în mod automat a fi membru al turmei al cărei Păstor este Isus. Isus foloseşte de asemenea ideea de viţă (15:1-8). O viţă nouă înlocuieşte viţa veche (adică, poporul Israel); Isus Însuşi este butucul, iar de la El viaţa curge spre ramuri facilitând rodirea.

Viaţa ucenicilor este caracterizată printr-o dragoste care urmează exemplul lui Isus, care a spălat umil picioarele ucenicilor Săi (13:1-20, 34 ş.urm.). O asemenea dragoste este în contrast cu atitudinea lumii care urăşte şi persecută pe ucenici (15:18-16:4, 32 ş.urm.), iar rezultatul este că biserica dă dovadă de unitatea pentru care S-a rugat Isus în cap. 17.

Dar biserica nu este o societate închisă; alţi oameni pot ajunge la credinţă prin cuvântul ucenicilor (17:20). Faptul acesta este confirmat în cap. 21, unde este dezvoltată ideea de misiune sau trimitere (20:21). Cei 153 de peşti sunt un simbol al vestirii Evangheliei la toţi oamenii, iar însărcinarea de Păstor bun este transmisă de învăţător ucenicilor Săi.

(vii) Escatologic. Isus priveşte în viitor la viaţa care va continua în biserică după glorificarea Sa (14:12). În anticiparea celei de-a doua veniri a Sale, El promite că va veni la biserică (14:18) în persoana Duhului Duhul vine la ucenici ca indivizi (7:37-39) şi la biserică (14:16 ş.urm., 26; 15:26; 16:7-11, 13-15) şi funcţia Lui este că ia locul lui Isus (ca un „alt Mangâietor Sfătuitor”) şi să-L glorifice.

Se poate spune că în Evanghelia după Ioan viitorul este „realizat” în prezent; Isus vine iarăşi la ucenicii Săi prin Duhul Său; ei sunt deja părtaşi la viaţa eternă, iar judecata are deja loc. Totuşi, ar fi greşit să conchidem că în Evanghelia după Ioan activitatea viitoare a lui Dumnezeu este înlocuită de activitatea Lui prezentă. Evanghelia proclamă la fel ca şi restul NT venirea viitoare a lui Isus (14:3; 21:23) şi judecata viitoare a tuturor oamenilor (5:25-29).

Probleme textuale şi critica sursei

Două pasaje găsite în AV (şi în trad. românească) în Evanghelia după Ioan nu fac parte din textul original şi au fost trecute în paranteză în traducerile moderne. Acestea sunt Pericope de Adulteria (7:53-8:11), o întâmplare autentică despre Isus care a fost păstrată în afara evangheliilor sinoptice şi care şi-a croit drum în anumite MS. târzii ale Evangheliei după Ioan, şi explicaţia despre tulburarea apei (5:3b-4), care este omisă în cele mai bune MS.

O problemă specială este ridicată de cap. 21. În timp ce E. C. Hoskyns susţine că a fost o parte integrantă a Evangheliei originale, majoritatea cercetătorilor cred, fie că a fost o adăugire făcută de autor mai târziu (idee mai puţin probabilă), fie că a fost adăugată de altcineva. Argumentul principal este că 20:31 pare să fie concluzia cărţii; unii cercetători consideră că există diferenţe stilistice între cap. 21 şi cap. 1-20, dar după părerea lui C. K. Barrett acestea nu sunt decisive în sine.

Unii cercetători (de ex. R. Bultmann) cred că ordinea prezentă a materialului din Evanghelia după Ioan nu este aceea dată de autor, ci a fost alterată considerabil, probabil prin faptul că foile de papirus au fost combinate într-o ordine greşită. Totuşi, nu există dovezi textuale în sprijinul acestei idei, deşi fenomenul nu este necunoscut în literatura antică. Este clar că variaţiile în ordinea textului găsite în cap. 18 în anumite ms. sunt modificări ulterioare şi Tatian (cca. 170), care a făcut anumite modificări ale ordinii atunci când a combinat evangheliile într-o singură naraţiune, nu vine în sprijinul reconstituirilor moderne. Majoritatea comentatorilor recenţi consideră că Evanghelia are sens aşa cum este.

Au fost făcute încercări, cele mai ample de către R. Bultmann, de a urmări folosirea surselor scrise şi activitatea editorială în Evanghelia după Ioan. Deşi folosirea unor asemenea surse este probabilă, există un acord insuficient cu privire la amploarea lor. Este probabil că Evanghelia a trecut prin câteva etape de compunere şi lucrul acesta face ca analiza să fie extrem de dificilă.

Cadrul de idei

După o perioadă în care Evanghelia după Ioan a fost privită ca o carte elenistă, cele mai apropiate paralele ale sale fiind găsite în iudaismul elenizat, în religiile misterelor şi chiar în filozofia greacă. În prezent este redescoperit cadrul Evangheliei care este în esenţă iudaic.

Multe dovezi au fost găsite în tradiţiile aramaice care stau la baza evangheliilor sinoptice şi a Evangheliei după Ioan (M. Black, An Aramaic Approach to the Gospels and Acts, 1967). La baza Evangheliei după Ioan s-ar putea afla o colecţie aramaică de afirmaţii (ale lui Isus), aramaică fiind limba maternă a lui Isus. În Evanghelia după Ioan ideile sunt exprimate adesea cu ajutorul juxtapunerii sau a paralelismului care sunt specifice literaturii semitice. Toate indicaţiile sunt că Evanghelia după Ioan are un cadru lingvistic aramaic, deşi teoria că a fost scrisă original în aramaică este neconvingătoare.

Aceasta înseamnă că este probabil ca ideile din Evanghelia după Ioan să fie iudaice, aşa cum stau de fapt lucrurile. Deşi există relativ puţine citate, majoritatea ideilor cheie din Evanghelia după Ioan au fost luate din VT (de ex. cuvântul, lumina, păstorul, Duhul, pâinea, viţa, dragostea, mărturia) şi Isus este zugrăvit ca împlinirea VT.

Pot fi găsite şi paralele cu gândirea iudaică contemporane, în special cu iudaismul rabinic ortodox şi este normal ca Isus şi urmaşii Săi să fi fost de acord cu cercetătorii VT din vremea lor şi să fi fost influenţaţi de ei – atât pozitiv cât şi negativ (cf. Ioan 5:39; 7:42). Întrucât iudaismul din Palestina a fost supus influenţelor elenistice timp de aproape două secole, nu este necesar să căutăm o altă sursă de influenţă asupra lui Ioan. Gradul de asemănare dintre ideile din Evanghelia după Ioan şi din scrierile lui Filon din Alexandria a fost estimat în moduri diferite.

Textele iudaice secrate de la Qumran ne ajută de asemenea să completăm cadrul Evangheliei după Ioan, deşi importanţa lor pentru înţelegerea NT tinde să fie exagerată. De obicei este atrasă atenţia asupra dualismului dintre lumină şi întuneric şi asupra speranţelor mesianice găsite în aceste texte, dar rădăcinile acestor idei se află în VT şi este puţin probabil că este necesar să fie postulată o influenţă directă de la Qumran asupra lui Ioan. (Vezi F. M. Braun, RB 62, 1955, p. 5-44; J. H. Charlesworth (ed.), John and Qumran, 1972.)

Alte influenţe formative posibile sunt discutate în detaliu de C. H. Dodd. El respinge pe bună dreptate mandaismul, un sincretism păgân-creştin ale cărui scrieri au apărut mult mai târziu decât Evanghelia după Ioan. Totuşi, el acordă o atenţie considerabilă religiei eleniste a misterelor, descrisă în special în Corpus Hermeticum (*LITERATURA ERMETICĂ); o serie de tratate care, în forma lor prezentă, probabil că provin din Egipt, din secolul al 3-lea. Deşi acestea conţin paralele de idei interesante care demonstrează că Evanghelia după Ioan ar fi putut fi înţeleasă şi de păgâni, nu numai de evrei, este puţin probabil să existe o afiliere strânsă de idei. (Cf. G. D. Kilpatrick în Studies in the Fourth Gospel, ed. F. L. Cross, 1957.)

În secolul al 2-lea a existat un *gnosticism creştin dezvoltat şi trebuie să credem că în secolul 1 a existat o formă oarecare de „pre-gnosticism”, reflectat în polemica din Coloseni şi 1 Ioan. Teoria că Ioan a fost influenţat de ereticii gnostici cărora li se împotriveşte (cf. II., mai sus) a fost propusă de E. F. Scott (The Fourth Gospel, 1908, p. 86-103); mai recent R. Bultmann şi E. Kasemann au argumentat că în Evanghelia după Ioan Isus este prezentat în termenii miturilor gnostice. Părerea lui C. H. Dodd potrivit căreia creştinismul ioanin este complet diferit de gnosticism, în ciuda unui fond comun (op. cit., p. 114) se potriveşte mult mai bine cu faptele reale.

În cadrul începuturilor scrierile lui Ioan ocupă un loc unic şi reprezintă un fir de gândire independent. Totuşi, învăţătura lor este cea a bisericii creştine în general şi diferenţele faţă de scrierile lui Pavel, de pildă, sunt mai mult diferenţe de formă decât de conţinut. (Cf. A. M. Hunter, The Unity of the New Testament, 1943.)

Dovezi externe

Existenţa Evangheliei după Ioan în Egipt înainte de anul 150 d.Cr. este atestată de Papirusul Ryland 457, cel mai vechi fragment dintr-un manuscris al NT.

Folosirea Evangheliei după Ioan ca o Evanghelie autoritară alături de celelalte trei este atestată de Papirusul Egerton 2, datat de asemenea înainte de anul 150 (C. H. Dodd, New Testament Studies, 1953, p. 12-52). Evanghelia a fost folosită de Tatian în Diatessaron, iar Irenaeus (cca. 180) vorbeşte despre un canon format din patru evanghelii. Este cert ca Evanghelia după Ioan a fost cunoscută şi folosită în cercurile eretice gnostice – de ex. de Ptolomaeus, un ucenic al lui Valentinus, de Evanghelia lui Petru (cca. 150) şi (cu destul de multă certitudine) de autorul Valentinian al Evangheliei Adevărului. Cunoaşterea Evangheliei după Ioan de către alţi scriitori din această perioadă este dificil de atestat. În scrierile lui Ignatius (cca. 115) şi Iustin (cca. 150-160) există urme de limbaj ioanin, dar nu se ştie cu certitudine dacă aceasta indică dependenţa literară.

Tradiţiile cu privire la autorul Evangheliei după Ioan sunt date de Irenaeus, care spune că Ioan, ucenicul Domnului, a scos Evanghelia la Efeseni Această tradiţie este repetată de Clement din Alexandria (cca. 200) şi în prologul anti-marcionit la Evanghelia după Ioan; totuşi, datarea acestuia în secolul al 2-lea este suspectă. Canonul Muratorian (cca. 180-200) dă o legendă potrivit căreia autorul este apostolul Ioan, iar faptul că autorul a fost apostolul Ioan a fost acceptat de Ptolomaeus. Dar Papias, care a avut acces direct la tradiţiile apostolice, păstrează tăcere în această problemă, iar Policarp, care – potrivit lui Irenaeus – a fost un asociat al lui Ioan, citează Epistolele dar nu şi Evanghelia. Nici lucrarea apocrifă Faptele lui Ioan nu spune nimic despre Evanghelie. La începutul secolului al 3-lea a existat oarecare opoziţie faţă de ideea că autorul a fost apostolul Ioan, probabil datorită faptului că Evanghelia a fost folosită de către gnostici.

VII. Autorul

La sfârşitul secolului al 19-lea ideea că apostolul Ioan a scris Evanghelia a Patra a fost larg acceptată pe baza dovezilor externe de mai sus şi pe baza dovezilor interne. Acestea din urmă au fost formulate de B. F. Westcott şi de J. B. Lightfoot (Biblical Essays, 1893, p. 1-198), care au demonstrat ca Evanghelia a fost scrisă de un evreu din Palestina, de un martor ocular la evenimentele relatate, de un apostol şi, în particular, de apostolul Ioan, care este menţionat ca „ucenicul pe care-L iubea Isus”.

Au fost aduse o serie de argumente împotriva acestui raţionament. Mai întâi, este teoria că *Ioan a murit ca martir la o vârstă tânără, dar această teorie este respinsă, pe bună dreptate, de majoritatea cercetătorilor.

În al doilea rând, pretinsele inexactităţi geografice şi istorice ale lui Ioan sunt aduse ca argumente împotriva faptului că autorul ar fi fost un martor ocular. Totuşi, cele mai recente date arheologice au confirmat într-un mod izbitor exactitatea Evangheliei după Ioan (cf. R. D. Porter, TU 73, 1959, p. 329-337). Cu privire la problema istorică, vezi mai jos.

În al treilea rând, se susţine că apostolul Ioan ar fi fost incapabil să scrie o asemenea Evanghelie. El a fost un om fără educaţie – o părere care îşi găseşte singurul temei inadecvat într-o exegeză dubioasă a textului din Faptele Apostolilor 4:13 şi care ignoră analogii cum este aceea cu Bunyan, căldărarul de la Badforn. Ca apostol nu se poate ca el să fi scris o Evanghelie atât de diferită de celelalte trei – o părere care nu ia în considerare scopul special al Evangheliei după Ioan şi faptul că nici o altă Evanghelie nu a fost scrisă direct de un apostol, ca să avem un termen de comparaţie. Ca evreu el nu ar fi putut stăpâni atât de bine ideile elenistice, aşa cum se vede în Evanghelie – vezi, însă, V., mai sus. În fine, nimeni nu ar putea să fie atât de orgolios încât să se numească pe sine „ucenicul pe care-l iubea Isus” – totuşi, acesta este doar un argument subiectiv (cei care îi dau greutate pot pune folosirea titlului pe seama scribului lui Ioan).

În al patrulea rând, cel mai solid argument este reticenţa cu care biserica a acceptat Evanghelia după Ioan. Credibilitatea lui Irenaeus a fost pusă la îndoială (dar cu o justificare incertă) şi s-a observat că oamenii care ar fi de aşteptat să cunoască Evanghelia după Ioan şi să citeze din ea, nu o fac. Împotriva acestei idei trebuie menţionată slăbiciunea generală a argumentelor bazate pe lipsa menţionării (cf. W. F. Howard, The Fourth Gospel in Recent Criticism and Interpretation, 1955, p. 273) şi faptul că dovezile pentru acceptarea şi folosirea celorlalte trei evanghelii sunt aproape la fel de sumare înainte de perioada în care găsim toate cele patru evanghelii acceptate împreună. În fine, suntem în necunoştinţă completă cu privire la împrejurările publicării Evangheliei după Ioan, cu excepţia unei note sumare din 21:24.

Aşadar, putem considera că suntem îndreptăţiţi să dăm la o parte orice teorie care contestă legătura dintre apostolul Ioan şi această Evanghelie. Avem atunci trei posibilităţi. Întâi, se poate ca Ioan însuşi să fi compus Evanghelia cu ajutorul unui secretar. În al doilea rând, se poate ca un ucenic al lui Ioan să fi folosit memoriile lui Ioan sau o tradiţie ioanină ca bază pentru Evanghelie. A treia posibilitate, care este o variantă a celei de-a doua, ar fi că a existat o „şcoală” ioanină, care ar putea fi legată de S Palestinei, şcoală în care a fost dezvoltată teologia caracteristic ioanină şi ai cărei membri au produs scrierile ioanine. Totuşi, este greu să aducem dovezi decisive în favoarea sau împotriva unei asemenea teorii. (O putem compara cu ipoteza lui K. Stendahl despre o „şcoală a lui Matei”, pentru care dovezile sunt de asemenea şubrede.)

Este dificil să alegem între aceste teorii. Dar tradiţia potrivit căreia Ioan a dictat Evanghelia este larg răspândită (cf. R. V. G. Tasker, TNTC, 1960, p. 17-20) şi poartă semnele autenticităţii. Există temeiuri puternice pentru a susţine o asociere strânsă între apostolul Ioan şi scrierea Evangheliei.

(Vezi de asemenea *IOAN, EPISTOLELE LUI.)

VIII. Provenienţa şi data

Tradiţia veche îl leagă pe apostolul Ioan de Asia Mică şi în special de Efeseni O legătură cu Asia Mică este potrivită pentru Ioan 1-3 şi este necesară pentru Apocalipsa; fie că autorul Apocalipsei este evanghelistul, fie că este un asociat al lui, faptul acesta întăreşte cazul în favoarea Asiei.

Totuşi, nu putem ignora alte locuri care au fost sugerate. Aparenta lipsă de cunoaştere a Evangheliei după Ioan în Asia conferă greutate afirmaţiilor că a fost scrisă în Alexandria: Evanghelia după Ioan a fost folosită aici foarte devreme de către gnostici (vezi de asemenea şi papirusurile), climatul de idei (iudaism elenistic) putea fi considerat propice, iar îndepărtarea Alexandriei ar fi putut explica circulaţia înceată a Evangheliei. Totuşi, nu există nici o tradiţie care să-l lege pe Ioan de Alexandria. S-a propus de asemenea Antiohia, dar fără prea mult succes. Unii au asociat Evanghelia după Ioan cu S Palestinei, ţinând seama de cadrul de idei, dar lucrul acesta confirmă numai faptul că autorul a fost un locuitor al Palestinei.

Evanghelia este datată de obicei în anii 90. Această părere este bazată pe presupusa dependenţă a lui Ioan de evangheliile sinoptice (vezi însă IX, mai jos) şi de caracterul post-paulin al teologiei sale. Deşi nu este necesar să considerăm că Evanghelia după Ioan a depins de teologia paulină, este greu să evităm impresia că nu este o scriere timpurie. Dacă este legată de Efes, trebuie plasată după lucrarea lui Pavel acolo; faptul acesta este confirmat de data Epistolelor 1-3 Ioan, care nu se poate să fi fost înainte de anii 60. Dacă Evanghelia este legată de vreun alt loc de compunere, de ex. Palestina, o dată mai timpurie, este posibilă dar puţin probabilă. Esenţa în disputa cu privire la „cadrul palestinian” este că nu mai este necesar ca data să fie foarte târzie pentru a explica dezvoltarea ideilor. (Cf. J. A. T. Robinson, op. cit., p. 94-106.)

Relaţia cu evangheliile sinoptice

Cunoaşterea tradiţiei sinoptice

Părerea acceptată până în urmă cu vreo 40 de ani a fost că Ioan a cunoscut evangheliile sinoptice, sau cel puţin Marcu şi Luca, şi că a scris pentru a le corecta, pentru a le completa sau pentru a le înlocui. O critică serioasă a acestei păreri a venit din partea lui P. Gardner-Smith (St. John and the Synoptic Gospels, 1938), B. Noack (Zur Johanneischen Tradition, 1954) şi C. H. Dodd (Historical Tradition in the Fourth Gospel, 1963), care au argumentat că Ioan s-a bazat pe tradiţia orală care a stat la baza evangheliilor sinoptice şi că a scris independent de acestea. Cele mai apropiate puncte de contact sunt între Ioan şi Luca, în special în naraţiunea patimilor, dar este îndoielnic dacă aceasta dovedeşte dependenţa literară; se poate ca Luca să fi avut acces la tradiţiile relatate de Ioan sau se poate chiar să-l fi cunoscut personal pe autor (cf. G. W. Broomfield, John, Peter and the Fourth Gospel, 1934).

Trebuie luate în considerare şi dovezile externe. Informaţiile lui Papias despre Marcu şi Logia provin de la „bătrânul” Ioan, care s-ar putea să fie asociat cu compunerea Evangheliei după Ioan. Clement din Alexandria a scris: „La sfârşit, Ioan, înţelegând că faptele exterioare au fost relatate limpede în Evanghelie, fiind îndemnat de prietenii săi şi inspirat de Duhul Sfânt a compus o Evanghelie spirituală”. Desigur, putem accepta această descriere a Evangheliei după Ioan ca o Evanghelie spirituală şi fără să credem că Ioan a scris-o ca urmare a cunoaşterii celorlalte evanghelii, dar este dificil să credem că el nu a cunoscut deloc conţinutul lor, chiar dacă nu a avut copii ale lor în faţa sa atunci când a scris. Prin urmare, întrebarea rămâne în continuare deschisă.

Compararea naraţiunilor

Se ridică două probleme. Prima este dacă naraţiunile sinoptice şi cea ioanină sunt compatibile unele cu altele şi dacă pot fi încadrate într-o singură relatare. Au fost făcute mai multe încercări de a le combina într-un mod suficient de convingător pentru ca în felul acesta să fie revărsată mai multă lumină asupra tuturor evangheliilor. (E. Stauffer, Jesus and His Story, 1960.) Lucrul acesta este posibil întrucât cele două relatări descriu activitatea lui Isus în perioade diferite şi în localităţi diferite; ideea învechită că evangheliile sinoptice se ocupă prea puţin de lucrarea de slujire lui Isus în Ierusalim (afară de naraţiunea patimilor) este discreditată în prezent. Desigur, trebuie să ţinem cont că nici una dintre evanghelii nu pretinde să dea o naraţiune cronologică exactă, aşa încât o reconstituire detaliată a evenimentelor este imposibilă.

A doua problemă este legată de cazurile în care par să existe contradicţii istorice între evanghelii, inclusiv cazurile în care se susţine că Ioan ar corecta în mod intenţionat informaţiile date în evangheliile sinoptice. Exemple de felul acesta sunt motivul arestării lui Isus (în special, motivul omiterii învierii lui Lazăr din evangheliile sinoptice; vezi un răspuns posibil în J. N. Sanders, NTS 1, 1954-1955, p. 34); data curăţirii Templului; data cinei de pe urmă şi a răstignirii (vezi N. Geldenhuys, Commentary on the Gospel of Luke, 1950, p. 649-670). S-ar putea ca amploarea unor asemenea dificultăţi să fie exagerată, dar trebuie să recunoaştem că există probleme reale la care încă nu au fost găsite răspunsuri. În orice caz, conţinutul naraţiunilor Evangheliei nu este afectat de aceste diferenţe.

Discursurile din Evanghelia după Ioan

Învăţătura atribuită lui Isus în Evanghelia după Ioan se deosebeşte în mod simţitor în stil şi conţinut de aceea din evangheliile sinoptice. Idei familiare cum sunt Împărăţia lui Dumnezeu, demonii, pocăinţa şi rugăciunea lipsesc, şi apar subiecte noi, cum sunt adevărul, viaţa, lumea, statornicia şi mărturia. În acelaşi timp există legături strânse şi complexe între cele două tradiţii şi apar teme comune, de ex. Tatăl, Fiul omului, credinţa, dragostea şi trimiterea. Stilul şi vocabularul sunt de asemenea diferite. În Evanghelia după Ioan nu găsim pilde şi Isus vorbeşte adesea în discursuri lungi sau în dialoguri care nu au paralele în evangheliile sinoptice.

De aceea, mulţi teologi cred că Ioan ne dă propriile sale idei şi meditaţii asupra cuvintelor lui Isus, şi nu ipsissima verba, chiar cuvintele lui Isus. Această concluzie este sprijinită cu tărie de faptul că un stil şi un conţinut similar este găsit în 1 Ioan. Totuşi, afirmaţia aceasta trebuie făcută cu grijă, în primul rând, Evanghelia după Ioan conţine multe afirmaţii care sunt similare ca formă şi conţinut cu afirmaţiile din evangheliile sinoptice (cf. B. Noack, op. cit., p. 89-109; C. H. Dodd, op. cit., p. 335-349) şi care au un drept egal să fie considerate autentice. În al doilea rând, există cel puţin un pasaj în evangheliile sinoptice (Matei 11:25-27) care parcă ar fi copiat din Evanghelia după Ioan şi care este un avertisment împotriva presupunerii facile că Isus din evangheliile sinoptice nu a folosit acelaşi limbaj ca şi Isus din Evanghelia după Ioan. În al treilea rând, aceleaşi vestigii de vorbire aramaică şi aceeaşi aderare la modelele evreieşti de discuţie pot fi întâlnite în Evanghelia după Ioan şi în cele sinoptice.

Astfel, putem spune cu destul de multă încredere că afirmaţiile redate de Ioan au o bază istorică fermă ca fiind cuvintele adevărate ale lui Isus. Totuşi, ele au fost păstrate într-un comentariu al lui Ioan din care pot fi separate numai cu mare dificultate. (Cf. problema din Galateni 2:14 ş.urm.; unde se termină cuvintele lui Pavel adresate lui Petru şi unde începe meditaţia lui asupra lor?) Aceasta nu este o concluzie radicală. Un teolog atât de conservator cum este Westcott, de pildă, a considerat că în Ioan 3:16-21 avem cuvintele lui Ioan şi nu ale lui Isus.

Istoria şi interpretarea din Evanghelia după Ioan

Scopul lui Ioan (vezi II., mai sus) impune ca, cel puţin în schiţa generală, conţinutul Evangheliei după Ioan să fie privit ca istorie; Evanghelia nu ar atinge deloc acest scop dacă Ioan ne-ar da o compoziţie legendară concepută ca să concretizeze propovăduirea bisericii despre Isus ca Mesia, în loc să redea faptele istorice care stau la baza acelei propovăduiri şi care îi conferă autenticitate, (vezi C. F. D. Moule, The Phenomenon of the NT, 1967, p. 100-114.)

S-a sugerat deja că multe dintre dificultăţile prezentate de obicei ca argumente împotriva istoricităţii Evangheliei după Ioan nu sunt nicidecum atât de serioase pe cât se susţine. De fapt, există o tendinţă crescândă de a recunoaşte că Evanghelia după Ioan conţine tradiţii istorice importante despre Isus şi că o înţelegere adecvată a vieţii Lui pământeşti nu poate fi obţinută numai din evangheliile sinoptice (cf. T. W. Manson, BJRL 30, 1947, p. 312-329; A. M. Hunter, According to John, 1968).

Pe de altă parte, impresia generală pe care ne-o dă Evanghelia după Ioan, după ce citim evangheliile sinoptice, este că aici avem o interpretare a vieţii lui Isus şi nu doar o strictă relatare a vieţii Lui. Învăţătura pe care o dă El este diferită şi tabloul personalităţii Lui este de asemenea diferit, în special în ce priveşte conştiinţa Lui de Sine cu privire la Mesianitatea şi Filiaţia Sa. Totuşi, ar fi neînţelept să accentuăm peste măsură aceste diferenţe. Isus nu este mai puţin uman în Evanghelia după Ioan decât în celelalte evanghelii şi chiar „secretul mesianic” din evangheliile sinoptice nu lipseşte complet din Evanghelia după Ioan. F. F. Bruce merge până acolo încât afirmă că nu există nici o discrepanţă fundamentală între Isus din evangheliile sinoptice şi cel din Evanghelia după Ioan (New Testament Documents, 1960, p. 60 ş.urm.).

Aceasta înseamnă că Ioan nu contrazice celelalte evanghelii ci interpretează Persoana care este zugrăvită în ele. În timp ce ceilalţi evanghelişti ne dau o fotografie a lui Isus, Ioan ne dă un portret (W. Temple, op. cit., vezi mai jos, p. xvi). În consecinţă, în lumina a ce s-a spus, Evanghelia după Ioan poate fi folosită ca o sursă de informaţii pentru viaţa lui Isus şi pentru modul în care Ioan interpretează viaţa aceea, chiar dacă este imposibil să le separăm complet pe acestea două. Viaţa pământească a lui Isus nu poate fi înţeleasă pe deplin dacă o separăm de revelaţia de Sine ca şi Domnul înviat al bisericii Sale. Sub inspiraţia Duhului (cf. 14:26; 16:14) Ioan a scos în relief semnificaţia vieţii pământeşti a lui Isus; el interpretează povestirea despre Isus şi, făcând aceasta, el ne dă „adevăratul sens al povestirii pământeşti”, ca să folosim cuvintele lui A. M. Hunter (Introducing New Testament Theology, 1957, p. 129).

BIBLIOGRAFIE. Comentarii asupra textului englezesc: B. F. Westcott, 1882 şi mai târziu (şi asupra textului grec, 1908); E. C. Hoskyns şi F. N. Davey, 21947; W. Temple, 1945; R. H. Lightfoot, 1956; R. V. G. Tasker, TNTC, 1960; G. A. Turner şi J. R. Mantey, 1964; J. Marsh, Pelican, 1968; J. N. Sanders şi B. A. Mastin, BNTC, 1968; R. E. Brown, AB, 1971; L. Morris, NIC/NLC, 1971; B. Lindars, NCB, 1972, ICC, 1928; C. K. Barrett, 1955; R. Schnackenburg, vol. 1, 1968; R. Bultmann, 1971; în limba germană: R. Schnackenburg, HTKNT, vol. 1, 1965 (vezi mai sus); vol. 2, 1971; vol. 3, 1976…..1978  F. Howard,The Fourth Gospel in Recent Criticism and Interpretation, 1955; C. H. Dodd, TheInterpretation of the Fourth Gospel, 1953; idem,Historical Tradition in the Fourth Gospel, 1963; E. Malatesta, St. John’s Gospel 1920-1965, 1967;J. L. Martyn, History and Theology in the Fourth Gospel, 1968; A. M. Hunter, According to John, 1968; E. Kâsemann, The Testament of Jesus, 1968; R. T. Fortna, The Gospel of Signs, 1970; C. K. Barrett, The Gospel of John and Judaism, 1975; J. Painter, John: Witness and Theologian, 1975; S. S. Smalley, John: Evangelist and Interpreter, 1978.

I.H.M.

http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/evanghelia-dupa-ioan.html

ETICA BIBLICĂ

download - Copie

ETICA BIBLICĂ.

Principiul distinctiv

Caracterul distinct al învăţăturii etice biblice este ilustrat bine de derivarea cuvintelor „etică” şi „morală”. Amândouă derivă de la rădăcini (gr. şi lat.) care înseamnă „obicei”. Ceea ce se subînţelege este că ne purtăm într-un mod corect din punct de vedere etic atunci când facem ceea ce ne dictează obiceiurile. Noi descoperim modul în care sunt făcute de obicei lucrurile şi apoi tragem concluzia că acestea sunt lucrurile pe care ar trebui să le facem.

În contrast puternic cu această abordare, etica biblică este centrată în jurul lui Dumnezeu. În loc să urmeze opinia majorităţii sau conformarea la purtarea obişnuită, Scripturile ne încurajează ca atunci când căutăm linii călăuzitoare morale, să luăm ca punct de pornire pe Dumnezeu şi cerinţele Lui – nu omul şi obiceiurile lui.

(a) Standardul de bunătate este personal. Dacă vrem să descoperim natura bunătăţii, Biblia ne în dreaptă privirile spre persoana lui Dumnezeu Însuşi. Numai El este bun (Marcu 10:18) şi voia Lui exprimă tot ce este „bun, plăcut şi desăvârşit” (Romani 12:2). În deşertul Sinai Iahve i-a promis lui Moise: „Voi face să treacă pe dinaintea în toată bunătatea – în rom. „frumuseţea” – Mea” (Exod 33:19) şi promisiunea a fost onorată cu o revelaţie specială a caracterului Domnului (Exod 34:6 ş.urm.). Spre deosebire de orice alt învăţător moral, Dumnezeu este consecvent în totalitate. Voia Lui este în armonie cu caracterul Lui.

(b) Sursa cunoaşterii morale este revelaţia. Potrivit Bibliei, cunoaşterea binelui şi răului nu este atât obiectul unei cercetări filozofice cât este acceptarea revelaţiei divine. În cuvintele lui Pavel, cunoaşterea voii lui Dumnezeu (care este echivalent cu a descoperi ce este bine sau corect) vine prin instruirea în legea Sa (Romani 2:18). Prin urmare, în timp ce filozoful cercetează datele pentru a trage concluziile corecte, scriitorii biblici se mulţumesc să proclame voia revelată a lui Dumnezeu, fără să simtă nevoia de a justifica judecata emisă.

(c) Învăţătura morală este formulată ca o poruncă, nu ca un enunţ. La suprafaţă, cea mai izbitoare diferenţă între Biblie şi un manual secular de etică este modul în care este comunicată învăţătura morală. Pentru a găsi argumente bazate pe raţionamente pentru a justifica cerinţele etice din Biblie trebuie să recurgem aproape în exclusivitate la cărţile poetice din VT (cf. Proverbe 5:1 ş.urm.). În restul Scripturii judecăţile morale sunt enunţate simplu, fără să fie argumentate cu raţionamente. Un filozof care nu-şi sprijinieşte părerile cu argumente bine întemeiate nu se poate aştepta să fie luat în serios de oameni ca oamenii să-l ia în serios. Dar scriitorii biblici, atunci când au crezut că transmit oamenilor voia lui Dumnezeu, nu au simţit nevoia unui argument logic pentru a sprijini poruncile morale date.

(d) Cerinţa etică fundamentală este să-L imităm pe Dumnezeu. Întrucât Dumnezeu însumează bunătatea în propria Sa Persoană, idealul suprem al omului – potrivit Bibliei – este să-L imite pe Dumnezeu. Această cerinţă este reflectată în expresia repetată în VT: „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt” (Levitic 11:44 ş.urm.- etc.), precum şi în modul în care cuvintele importante din vechiul legământ, hesed („dragoste statornică”) şi ‘emunah („credincioşie”) sunt folosite pentru a descrie atât caracterul lui Dumnezeu cât şi cerinţele Lui morale pentru om. Ideea este aceeaşi în NT. Creştinii trebuie să manifeste în viaţa lor îndurarea Tatălui ceresc, a spus Isus, şi chiar perfecţiunea Lui morală (Luca 6:36; Matei 5:48). Şi pentru că Isus poartă „întipărirea fiinţei Lui” (Evrei 1:3), chemarea de a-L imita pe El are aceeaşi forţă (cf. 1 Corinteni 11:1). Noi îl imităm pe Tatăl atunci când transpunem în viaţă dragostea Fiului (Efeseni 5:1 ş.urm.).

(e) Religia şi etica sunt inseparabile. Toate încercările de a ridica un zid de despărţire între preceptele morale ale Bibliei şi învăţătura ei religioasă eşuează. Întrucât etica biblică este teocentrică, învăţătura morală a Scripturii îşi pierde credibilitatea când este îndepărtat suportul religios (cf. de ex. Fericirile, Matei 5:3 ş.urm.). Religia şi etica sunt legate între ele la fel ca şi legătura dintre fundaţie şi clădire. Cerinţele morale ale Decalogului, de exemplu, sunt întemeiate pe faptul că activitatea răscumpărătoare a lui Dumnezeu (Exod 20:2); o mare parte a învăţăturii morale a lui Isus este prezentată ca o deducţie făcută pe baza unor premize religioase (cf. Matei 5:43 ş.urm.). Acelaşi principiu este ilustrat de structura literară a Epistolelor lui Pavel. În afară de faptul că oferă exemple concrete de învăţături morale bazate pe temelii religioase (de ex. 1 Corinteni 6:18 ş.urm.; 2 Corinteni 8:7 ş.urm.; Filipeni 2:4 ş.urm.), Pavel îşi structurează epistolele pentru a urma acelaşi tipar. Secţiunea teologică principală, prezentată cu grijă, este trambulina pentru lansarea unei învăţături etice clare (cf. în special, Romani, Efeseni, Filipeni). Etica creştină izvorăşte din doctrina creştină şi cele două sunt inseparabile.

Vechiul Testament

(a) Legământul. Legământul pe care l-a făcut Dumnezeu prin Moise (Exod 24) a avut o semnificaţie etică directă şi cu implicaţii cuprinzătoare. În particular, ideea de har, sugerată prima dată prin faptul că Domnul a ales un partener pentru legământ (Deuteronom 7:7 ş.urm.; 9:4), stabileşte tema pentru învăţătură morală din tot VT.

Harul lui Dumnezeu oferă principalul motiv pentru a asculta de poruncile Lui. Apelurile la frica reverenţioasă nu lipsesc din VT (cf. Exod 22:22 ş.urm.), dar harul oferă cel mai adesea stimulentul pentru o comportare bună. Oamenii, în calitatea lor de parteneri la legământul lui Dumnezeu, sunt invitaţi să fie recunoscători faţă de actele Lui de dragoste nemeritată; ei sunt îndemnaţi să împlinească voia Lui în semn de recunoştinţă pentru harul Lui, nu să se supună terorizaţi de ameninţarea pedepsei. Astfel, sclavii trebuie trataţi cu generozitate, deoarece Dumnezeu i-a tratat cu generozitate pe sclavii evrei din Egipt (Deuteronom 15:12 ş.urm.). Comercianţilor li se cere să nu înşele la cântar, ci să ţină cont că Dumnezeul dreptăţii este Cel care i-a izbăvit pe strămoşii lor (Levitic 19:36). Străinii trebuie să fie trataţi cu aceeaşi bunătate pe care Domnul a arătat-o faţă de poporul Său – „căci şi voi aţi fost străini în ţara Egiptului” (Levitic 19:33 ş.urm.). Într-un cuvânt, cerinţa legământului lui Dumnezeu este „să păziţi poruncile Mele şi să le împliniţi”, pentru că „Eu sunt Domnul… care v-am scos din ţara Egiptului, ca să fiu Dumnezeul vostru” (Levitic 22:31 ş.urm.).

Legământul a încurajat de asemenea conştiinţa solidarităţii colective a Israelului. Efectul ei nu a fost numai unirea individului cu Dumnezeu, ci şi unirea tuturor membrilor legământului într-o singură comunitate (vezi limbajul folosit de Pavel pentru a descrie efectul noului legământ în Efeseni 2:11 ş.urm.). Repetarea în Biblie a expresiei „carne şi sânge” (sau „os din oasele…”) ilustrează plastic acest principiu; folosită mai întâi într-o relaţie personală directă în Geneza 2:23, a putut fi aplicată de o persoană şi la familia sa lărgită (Judecători 9:1 ş.urm.), a putut fi aplicată de naţiune când şi-a declarat loialitatea faţă de liderul său (2 Samuel 5:1) şi – în zilele de mai târziu – chiar şi pentru a descrie relaţia unui evreu faţă de rasa sa (Romani 11:14 ş.urm.). Aşa se face că atunci când un om a călcat una din poruncile lui Dumnezeu, întreaga comunitate a fost implicată în păcatul lui (Iosua 7:1 ş.urm.); iar când un om a trecut prin greutăţi, fiecare s-a simţit obligat să-i vină în ajutor.

De aici derivă accentul foarte puternic pe care VT îl pune pe etica socială. Solidaritatea colectivă a dus direct la preocuparea pentru bunăstarea aproapelui. În comunitatea închisă care forma o unitate, fiecare persoană era importantă. Săracii aveau aceleaşi drepturi ca şi bogaţii deoarece şi unii şi alţii intrau sub acelaşi legământ. Membrii mai slabi ai societăţii erau protejaţi în mod special (cf. reglementările concrete din Exod 22 şi 23, cu prevederile lor pentru apărarea văduvei, a orfanului, a străinului şi a săracului).

(b) Legea. Legământul a furnizat contextul pentru ca Dumnezeu să dea Legea. În consecinţă, o trăsătură distinctivă a Legii VT a fost accentul pe care l-a pus pe menţinerea unor relaţii corecte. Preocuparea ei principală nu a fost să stabilească un gard în jurul idealurilor etice abstracte, ci să cimenteze relaţii bune între oameni şi între oameni şi Dumnezeu. Aşa se face că majoritatea preceptelor specifice sunt formulate la persoana a doua şi nu la persoana a treia. Tot din această cauză observăm şi atitudinea foarte pozitiva şi caldă adoptată de cei aflaţi sub Lege faţă de ţinerea Legii (cf. Psalmul 19:7 ş.urm.; 119:33 ş.urm., 72) şi recunoaşterea faptului că cea mai gravă consecinţă a încălcării Legii nu era pedeapsa materială ci ruperea relaţiilor (cf. Osea 1:2).

Miezul Legii îl găsim în Cele Zece Porunci (Exod 20:3 ş.urm.; Deuteronom 5:7 ş.urm.), care se ocupă cu relaţiile cele mai fundamentale. Nici un sumar nu ar putea fi mai cuprinzător. Ele exprimă sanctitatea fundamentală care guvernează crezul, închinarea şi trăirea – sanctitatea fiinţei lui Dumnezeu, a închinării aduse Lui, a Numelui Lui şi a zilei Lui; sanctitatea căsătoriei şi a familiei, a vieţii, proprietăţii şi adevărului. Contextul în care sunt date este cel al izbăvirii (Exod 20:2) şi relevanţa lor nu încetează la venirea lui Cristos (Matei 5:17 ş.urm.; Romani 13:9; Iacov 2:10 ş.urm.).

În afară de faptul că este rodul lucrării izbăvitoare a lui Dumnezeu, Decalogul are rădăcini adânci în poruncile creaţiei din Geneza 1 şi 2. Acestea sunt porunci cu privire la procreatie şi la responsabilitatea stăpânirii asupra restului creaţiei (Geneza 1:28), porunci cu privire la Sabat (Geneza 2:2 ş.urm.), cu privire la lucru (Geneza 2:15) şi cu privire la căsătorie (Geneza 2:24). Toate acestea împreună (la fel ca şi Decalogul), ating toate domeniile principale ale vieţii şi comportării umane şi oferă liniile călăuzitoare de bază pentru a urmări un stil de viaţă care este în armonie cu idealul Creatorului.

Căderea omului în păcat nu a făcut nimic pentru a abroga aceste porunci. Relevanţa lor permanentă este subliniată în restul Scripturii (cf. Geneza 3:16, 19; 4:1-2,17, 25; 5:1 ş.urm.; 9:7). Dar Căderea a afectat în mod substanţial conţinutul concret al legii VT. În afară de sancţiunile penale, au fost necesare prevederi noi care să se ocupe de situaţiile complet diferite pe care le-a creat păcatul. Faptul că Moise a permis divorţul (Deuteronom 24:1 ş.urm.) este un asemenea exemplu. Această prevedere a fost o concesie pe care a făcut-o Dumnezeu în cazul relaţiilor din căsătorie care au fost distruse de păcat, nu o anulare a rânduielii stabilite cu privire la căsătorie, la creaţie (Geneza 2:24; cf. Matei 19:3 ş.urm.). Aici, ca şi în altă parte, trebuie să fim atenţi să nu facem o confuzie între Dumnezeu ceea ce îngăduie şi ceea ce aprobă; tot aşa, trebuie să facem întotdeauna distincţie netă între etica biblică şi purtarea echivocă a unor oameni ai lui Dumnezeu prezentaţi în Biblie.

(c) Profeţii. Profeţii din secolul al 8-lea au fost numiţi pe bună dreptate „politicienii legământului”. Condiţiile sociale s-au schimbat dramatic din vremea lui Moise. Contemporanii lui Amos aveau case de vară şi case de iarnă. Afacerile au prosperat. Se făceau speculaţii financiare şi se împrumutau bani pe scară mare. Erau făcute alianţe şi schimburi culturale cu ţări străine. În faţa acestor fapte, legea legământului nu a putut să dea prea mult ajutor celor care erau confruntaţi cu dilemele morale ale unui mediu complet diferit. Dar profeţii aveau rolul să interpreteze Legea prin descoperirea principiilor ei fundamentale şi prin aplicarea lor la problemele morale concrete din vremea lor.

În mod deosebit, ei au exprimat preocuparea profundă a Legii pentru dreptate socială. Reflectând în mod corect asupra preocupării Legii faţă de cel slab, Amos şi Osea îi critică fără cruţare pe cei care vând pe săraci pentru o pereche de încălţăminte, care acceptă mită, care folosesc măsuri şi greutăţi false sau care, în general, asupresc pe săraci (Amos. 2:6; 5:12; Mica 6:11). Isaia şi Osea declanşează un atac deosebit de virulent asupra acelora care încearcă să ascundă eşecurile lor morale în spatele unei faţade de religiozitate (Isaia 1:10 ş.urm.; Osea 6:6). Lui Dumnezeu îi este scârbă de zilele de sărbătoare şi de cântâri, au spus profeţii, câtă vreme nedreptatea şi nelegiuirea înfloresc (Amos 5:21 ş.urm.). O umblare smerită cu Dumnezeu înseamnă a face dreptate şi a te purta cu bunătate (Mica 6:8).

Profeţii au corectat de asemenea orice dezechilibru care putea să fi rezultat din aplicarea legii legământului. Accentul pus de legământ pe solidaritatea colectivă, de exemplu, se poate să fi înceţoşat în gândirea unora ideea responsabilităţii personale. De aceea Ezechiel, în special, încearcă să arate că înaintea lui Dumnezeu fiecare individ este răspunzător, din punct de vedere moral, pentru ceea ce face; nimeni nu poate arunca vina pe ereditate sau pe condiţiile şi mediul social (Ezechiel 18:20 ş.urm.). De asememnea, interesul special arătat de Dumnezeu faţă de Israel prin legământ a dat naştere în gândirea unora la un naţionalism nesănătos şi îngust care i-a făcut să-i dispreţuiască pe străini. Profeţii au făcut corecturile necesare insistând asupra faptului că standardele morale ale lui Dumnezeu se aplică în mod uniform. Dragostea Lui îi cuprinde pe etiopieni la fel ca şi pe israeliţi (Amos 9:7). Iar Israelul nu va scăpa de judecata Lui pentru păcat, pretinzând că are o poziţie specială ca popor ales al Domnului; de fapt, spune Amos, o cunoaştere privilegiată a lui Dumnezeu atrage după sine o responsabilitate şi un risc mai mare (Amos 1:1; 3:2).

Enormitatea păcatului şi imensitatea prăpastiei dintre Dumnezeul sfânt şi oamenii păcătoşi i-a impresionat profund pe profeţi (cf. Habacuc 1:13; Isaia 6:3 ş.urm.). Ei au ştiut că nu poate fi construită nici o punte peste această prăpastie (cf. Ieremia 13:23) decât printr-un act special al harului divin. Înnoirea omului depinde de lucrarea Duhului lui Dumnezeu (Ezechiel 37:1 ş.urm.) şi de un legământ nou pe care Dumnezeu Însuşi are să-l scrie în inimile oamenilor (Ieremia 31:31 ş.urm.).

III. Noul Testament

(a) evangheliile. Isus a dat dovadă de mult respect faţă de Legea morală a VT; El nu a venit ca să abroge legea, ci ca să o împlinească (Matei 5:17 ş.urm.). Dar El nu i-a învăţat pe oameni ca un legiuitor. Deşi El a exprimat cea mai mare parte a învăţăturilor Sale morale sub formă de imperative (de ex. Matei 5:39 ş.urm.; Mica 10:9) şi a învăţat cu autoritatea unui legiuitor (cf. Matei 7:42 ş.urm.; Mica 1:22), scopul Său nu a fost să prezinte un cod cuprinzător de reguli pentru trăirea morală. Legea prescrie sau interzice anumite lucruri; Isus S-a preocupat mai mult să expună şi să ilustreze caracterul general al voii lui Dumnezeu. Legea se ocupă de acţiuni; Isus S-a ocupat mai mult cu caracterul şi cu motivele care inspiră acţiunea.

Modul în care Isus a interiorizat cerinţele Legii este ilustrat frumos în Predica de pe Munte. Legea a interzis omorul şi adulterul. Isus (fără să îngăduie vreuna dintre aceste fapte) a pus accentul pe gândurile şi atitudinile care stau în spatele acestor acţiuni. Omul care a nutrit ură faţă de aproapele său, sau care a dezbrăcat-o în gând pe soţia aproapelui său, plin de poftă, nu poate scăpa de acuzarea morală (a susţinut Isus), spunând că el nu a călcat litera legii (Matei 5:21 ş.urm., 27 ş.urm.). Fericirile, cu care începe Predica (v. 3 ş.urm.), subliniază aceeaşi idee. Ele nu conţin o listă de regulii, ci un set de fericiri adresate celor ale căror vieţi exemplifică atitudinile după voia lui Dumnezeu. Pe de altă parte, păcatele pe care le condamnă Isus sunt în principal păcatele spiritului şi nu cele ale cărnii. El a spus surprinzător de puţin, de pildă, despre păcatele sexuale. În două cazuri când I-a fost atrasă atenţia asupra păcatului sexual (Luca 7:37 ş.urm.; Ioan 8:3 ş.urm.), El a întors în mod intenţionat reflectorul spre motivele rele ale criticilor. El a păstrat cele mai usturătoare mustrări pentru atitudinile greşite ale minţii şi ale inimii – orbirea morală, lispa de sensibilitate şi mândria (Matei 7:3 ş.urm.; Mica 3:5; Luca 18:9 ş.urm.).

Felul în care abordează Isus dragostea oferă o altă ilustraţie a modului în care El a întărit şi a dezvoltat învăţătura morală a VT. Ambele părţi ale binecunoscutului rezumat al legii în dragoste (Marcu 12:28 ş.urm.) sunt luate direct de pe paginile VT (Deuteronom 6:4; Levitic 19:18). Dar El a trecut peste convingerile rasiale ale multor contemporani atunci când a interpretat într-un mod nou a doua dintre aceste porunci. Prea adesea porunca: „Să iubeşti pe aproapele tău” a fost luată în sensul „Să iubeşti pe aproapele tău – în legământ – şi numai pe el”. Prin pilda Samariteanului milostiv (Luca 10:29 ş.urm.), Isus i-a învăţat că iubirea aproapelui trebuie să includă pe orice om care este la nevoie, indiferent de rasă, crez sau cultură. El a dat cerinţelor dragostei un caracter universal.

În dezvoltarea ideii iubirii aproapelui, Isus a identificat mila (îndurarea) ca şi trăsătura distinctivă. Alte feluri de dragoste – care sunt tratate în mod pozitiv în NT – sunt fie un răspuns la ceva atrăgător în persoana iubită (cum este cazul dorinţei fizice şi a prieteniei), fie o dragoste limitată la membrii unui grup (cum este dragostea în familie). Isus ne-a învăţat că adevărata iubire a aproapelui acţionează independent de atractivitatea obiectului dragostei. Dragostea este determinată de nevoie, nu de merit, şi nu aşteaptă nimic în schimb (Luca 6:32 ş.urm.; 14:12 ş.urm.). Nu este limitată la un grup. În toate aceste moduri de manifestare este o oglindire a dragostei lui Dumnezeu (Ioan 3:16; 13:34; Luca 15:11 ş.urm.; cf. Galateni 2:20; 1 Ioan 4:7 ş.urm.).

Când tânărul bogat a răspuns entuziast la sumarul Legii dat de Isus, replica Domnului a fost: „Tu nu eşti departe de Împărăţia lui Dumnezeu” (Marcu 12:34). Aşadar, în afară de faptul că dragostea este pilonul central al Legii lui Dumnezeu, ea este şi poarta de intrare în Împărăţia Lui, iar învăţătura lui Isus despre Împărăţie este încărcată de semnificaţii etice. Cei care intră în Împărăţie sunt cei care se supun stăpânirii lui Dumnezeu; când va veni Împărăţia, arunci se va face voia Lui. Dumnezeu le dă celor din Împărăţia Sa călăuzire cerească şi puterea de a transpune în practică deciziile etice corecte.

Tocmai această accesibilitate a puterii morale supranaturale conferă sens unor cerinţe ale lui Isus, care altfel ar fi imposibile (cf. Matei 5:48). El nu a fost preocupat de triumfuri (pocăinţa este asociată de asemenea cu Împărăţia – Marcu 1:15), dar majoritatea imperativelor Sale morale au fost adresate celor care erau deja în Împărăţia Lui, iar asigurarea subînţeleasă este că toţi aceia care se supun conducerii lui Dumnezeu pot avea parte de puterea Sa pentru a converti convingerile lor etice în acţiuni.

Deoarece Împărăţia este o realitate prezentă în Cristos, călăuzirea şi puterea Regelui sunt disponibile aici şi acum. Dar întrucât există de asemenea un sens în care plinătatea venirii Împărăţiei este încă iminentă, există o notă constantă de urgenţă în învăţătura morală a lui Isus. Când stăpânirea lui Dumnezeu asupra oamenilor va fi revelată deplin, va avea loc judecata şi numai un nebun ar ignora avertismentele date de Împărăţia lui Dumnezeu (cf. Luca 12:20). Acesta este motivul pentru care Evanghelia cheamă la pocăinţă (Matei 4:17).

(b) Restul Noului Testament. Aşa cum este de aşteptat, Epistolele oferă paralele clare la învăţătura morală a evangheliilor, chiar dacă citează cuvintele lui Isus surprinzător de rar (cf. 1 Corinteni 7:10; 9:14). Dar întrucât ele au fost scrise ca răspunsuri practice la probleme acute survenite în cadrul bisericilor, tonul învăţăturii lor morale este puţin diferit. Din evanghelii s-ar părea că Isus a învăţat mai ales principii generale, lăsându-i pe ascultătorii Săi să facă aplicaţiile. În Epistole, pe de altă parte, aplicaţiile sunt prezentate adesea în termeni foarte precişi. Păcatul sexual, de exemplu, este analizat în destul de mare detaliu (cf. 1 Corinteni 6:9; 2 Corinteni 12:21) iar păcatele comise în vorbire sunt tratate la fel de detaliat (cf. Romani 1:29 ş.urm.; Efeseni 4:29; 5:4; Coloseni 3:8; Iacov 3:5 ş.urm.).

O altă caracteristică a învăţăturii etice a Epistolelor sunt aşa numitele coduri de conduită în familie (Efeseni 5:22 ş.urm.; Coloseni 3:18 ş.urm.; 1 Timotei 2:8 ş.urm.; Tit 2:2 ş.urm.; 1 Petru 2:18 ş.urm.). Acestea sunt secţiuni scurte care dau învăţături cu privire la relaţiile adecvate, în special în căsnicie, în familie şi la serviciu. Tonul lor este remarcabil de conservator, la fel ca şi secţiunile despre relaţiile dintre credincioşi şi autorităţile seculare (cf. Romani 13:1 ş.urm.; Tit 3:1; 1 Petru 2:13 ş.urm.). Deşi comunitatea creştină primară a aşteptat cu ardoare instaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu, creştinii nu au respins structurile de bază ale autorităţii pe care era fondată viaţa societăţii. Chiar şi în cartea Apocalipsei, în care vălul limbajului apocaliptic care acoperă condamnarea guvernului Romei de către Ioan este foarte transparent, sfinţii sunt chemaţi la martiraj, nu la revoluţie. Cu toate acestea, seminţele schimbării sociale pot fi găsite în NT, în special în relaţiile pe care creştinii sunt îndemnaţi să le aibă între ei în biserică (cf. Galateni 3:28).

Tema Împărăţiei nu este atât de proeminentă în Epistole ca şi în evanghelii, dar se pune acelaşi accent pe nevoia omului de a avea călăuzire şi putere de la Dumnezeu pentru o viaţă morală. În limbajul lui Pavel, unirea cu Cristos (2 Corinteni 5:17) şi prezenţa lăuntrică a Duhului (Filipeni 2:13) ridică viaţa morală a creştinului pe un plan nou. Fiind hrănit cu Cuvântul lui Dumnezeu (Evrei 5:14), credinciosul răscumpărat capătă o capacitate mai mare de a discerne între bine şi rău (cf. Romani 12:2); prin prezenţa lăuntrică a Duhului el are o putere nouă de a face ce ştie că este bine.

Se spune uneori că în revolta sa împotriva legalismului evreiesc şi întărit de încrederea sa în puterea Duhului de a-l informa şi de a-l transforma pe credincios, Pavel (în special) ar fi afirmat că legea morală a VT a devenit perimată în Cristos. Există desigur câteva pasaje în Epistole care, dacă sunt luate singure, ar putea sugera o asemenea idee (de ex. Galateni 3:23 ş.urm.; Romani 7:6; 10:4; 2 Corinteni 3:6), dar este important să observăm că Pavel foloseşte cuvântul „lege” în mai multe sensuri. Când îl foloseşte ca o prescurtare pentru justificarea prin lege” (de ex. Romani 10:4), el arată clar că trăirea prin Lege este atât perimată cât şi periculoasă pentru creştini. Dar atunci când foloseşte cuvântul pentru a indica exprimarea voii lui Dumnezeu (de ex. Romani 7:12), el este mult mai pozitiv. El nu se jenează să citeze Decalogul (de ex. Efeseni 6:2 ş.urm.) şi scrie pe larg despre un principiu al legii care acţionează în viaţa creştină (Romani 8:2; 1 Corinteni 9:21; Galateni 6:21; cf. Iacov 1:25; 2:12). Aici, ca şi în altă parte, învăţătura NT se îmbină cu cea a VT. În măsura în care exprimă cerinţele morale fundamentale ale lui Dumnezeu, Legea îşi păstrează valabilitatea, deoarece numai Dumnezeu exprimă în persoana şi în voia Sa tot ce este bun şi drept.

BIBLIOGRAFIE. 1972  B. Bruce,The Ethics of the Old Testament, 1909; C. H. Dodd,Gospel and Law, 1951; W. Eichordt, The Theology of the Old Testament, 2, 1967; D. H. Field, Free To Do Right, 1973; N. L. Geisler, Ethics, 1971; C. F. H. Henry, Christian Personal Ethics, 1957; W. Ullie, Studies in New Testament Ethics, 1961; T. W. Manson, Ethics and the Gospel, 1960; L. H. Marshall, The Challenge of New Testament Ethics, 1966; J. Murray, Principles of Conduct, 1957; A. Nygren, Agape and Eros, 1953; R. Schnackenburg, The Moral Teaching of the New Testament, 1965; G. F. Thomas, Christian Ethics and Moral Philosophy, 1955; A. R. Vidler, Christ’s Strange Work, 1963; J. W. Wenham, The Goodness of God, 1974; J. H. Yoder, The Politics of Jesus, 1972.

D.H.F.

http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/etica-biblica.html