DRAGOSTE

download - Copie

DRAGOSTE.

În Vechiul Testament

Etimologie

Cuvântul „dragoste” este corespondentul termenului ebr. ’aheb, care este folosit într-un sens la fel de larg ca şi în limba noastră şi este cuvântul cel mai obişnuit pentru întreaga gamă de sensuri. Alte cuvinte ebr. sunt dod şi ra’ya (care se referă la dragostea pătimaşă şi, respectiv, femeia care constituie obiectul dragostei, în special în Cântarea Cântărilor), yadad (de ex. Psalmul 127:2), hasaq (de ex. Psalmul 91:14), habab (numai Deuteronom 33:3), ‘agab (de ex. Ieremia 4:30, despre amanţi) şi raham (Psalmul 18:1).

În VT dragostea, fie umană, fie divină, este cea mai profundă expresie a personalităţii şi a apropierii din relaţiile personale. În sensul nereligios, ’aheb este termenul cel mai des folosit pentru a descrie impulsul reciproc al sexelor, în care nu este reţinere sau sentiment de necurăţie (vezi Cântarea Cântărilor pentru cea mai sublimă expresie a sa). Este folosit de asemenea pentru o mulţime de relaţii personale (Geneza 22:2; 37:3) şi nepersonale (Proverbe 18:21) care nu au nici o legătură cum este impulsul sexual. În esenţă este o forţă lăuntrică (Deuteronom 6:5 „putere”) care îmboldeşte la îndeplinirea acţiunii care aduce plăcere (Proverbe 20:13), la obţinerea obiectului care trezeşte dorinţa (Geneza 27:4) sau, în cazul persoanelor, la sacrificiul de sine pentru binele celor iubiri (Levitic 19:18,34), o loialitate neclintită (1 Samuel 20:17-42).

Dragostea lui Dumnezeu pentru oameni

(i) Obiectul ei. Obiectul acestei dragoste este în principal un grup (Deuteronom 4:37, „părinţii voştri”; Proverbe 8:17, „cei ce Mă iubesc”; Isaia 43:4, „Israel”), deşi se subînţelege clar că individul are parte de atitudinea divină faţă de grup. Numai în trei locuri ni se spune despre Dumnezeu că ar iubi un om, şi în fiecare caz este vorba de un rege (2 Samuel 12:24 şi Neemia 13:26, Solomon; Isaia 48:14, ?Cirus). Aici s-ar putea ca relaţia specială să fie stabilită deoarece regele lui Israel este privit, într-un sens, ca un fiu al lui Dumnezeu (cf. 2 Samuel 7:14; Psalmul 2:7; 89:26 ş.urm.), iar Cirus din pasajul din cartea lui Isaia ar putea să fie un personaj reprezenatativ.

(ii) Caracterul ei personal. Având rădăcinile înfipte ferm în caracterul personal al lui Dumnezeu Însuşi, ea este mai profundă decât dragostea unei mame pentru copiii ei (Isaia 49:15; 66:13). Lucrul acesta este cât se poate de clar în Osea 1-3, unde (în orice ordine am citi capitolele) relaţia dintre profet şi soţia sa infidelă, Gomer, ilustrează temeiul suprem al legământului divin într-o relaţie mai profundă decât cea legală, într-o dragoste care este gata să sufere. Dragostea lui Dumnezeu face parte din personalitatea Lui şi nu poate fi influenţată de pasiune sau abătută de neascultare (Osea 11:1-4, 7-9; acest pasaj se apropie cel mai mult în VT de a declara că Dumnezeu este dragoste). În fidelitatea Israelului nu poate avea nici un efect asupra ei, căci „te iubesc cu o iubire veşnică” (Ieremia 31:3). Ameninţarea: „Nu-i mai pot iubi” (Osea 9:15) este interpretată cel mai bine în sensul că El nu vrea să mai fie Dumnezeul lor.

(iii) Caracterul ei selectiv. Deuteronom, în special, bazează relaţia stabilită prin legământ între Israel şi Dumnezeu pe dragostea prioritară a lui Dumnezeu. Spre deosebire de zeii altor naţiuni, care le aparţin pentru motive naturale sau geografice, Iahve a luat iniţiativa şi l-a ales pe Israel pentru că l-a iubit (Deuteronom 4:37; 7:6 ş.urm.; 10:15; Isaia 43:4). Această dragoste este spontană, fără să fie cauzată de vreo valoare intrinsecă a obiectului ei, o dragoste care crează valoare (Deuteronom 7:7). Corolarul este de asemenea adevărat: Dumnezeu urăşte pe cei pe care nu-i iubeşte (Maleahi 1:2 ş.urm.). Deşi în diferite pasaje, în special în Iona şi în Cântările Robului din Isaia, este prevestită o doctrină a dragostei universale, nu găsim nicăieri o exprimare concretă a acesteia.

Dragostea ca datorie religioasă

(i) Faţă de Dumnezeu. Dragostea faţă de Dumnezeu cu toată personalitatea (Deuteronom 6:5) este cerinţa lui Dumnezeu; aceasta nu trebuie înţeleasă ca o simplă respectare scrupuloasă a unei legi divine impersonale, ci ca o chemare la o relaţie de devotament personal creată şi susţinută în inima omului prin lucrarea lui Dumnezeu (Deuteronom 30:6).

Ea constă din experienţa simplă şi plină de bucurie a părtăşiei cu Dumnezeu (Ieremia 2:2; Psalmul 18:1; 116:1), realizată în ascultarea zilnică de poruncile Lui (Deuteronom 10:12, „Să iubeşti şi să slujeşti pe Domnul, Dumnezeul tău”; Iosua 22:5: „Să iubiţi pe Domnul, Dumnezeul vostru, să umblaţi în toate căile Lui”). Această ascultare este mai fundamentală pentru natura dragostei faţă de Dumnezeu decât orice sentiment. Dumnezeu este singurul care va judeca sinceritatea ei (Deuteronom 13:3).

(ii) Faţă de oameni. Dragostea este poruncită de Dumnezeu ca o relaţie umană normală ideală şi, ca atare, primeşte aprobarea legii divine (Levitic 19:18) deşi interdicţia paralelă care se referă la ură este legată de inimă (Levitic 19:17) arată clar că şi aceasta este mai profundă decât o simplă relaţie legală. Nu se porunceşte nicăieri iubirea duşmanului, deşi acesta trebuie să fie ajutat (Exod 23:4 ş.urm.), chiar dacă uneori motivele sunt egoiste (Proverbe 25:21 ş.urm.).

În Noul Testament

Etimologia

Cel mai obişnuit cuvânt gr. din NT pentru toate formele de dragoste este agape, agapao. Acesta este unul dintre cele mai rar întâlnite cuvinte în greaca clasică, în care exprimă, în puţinele cazuri în care apare, cea mai înaltă şi mai nobilă formă de dragoste care vede ceva nespus de preţios în obiectul său. Folosirea termenului în NT nu derivă direct din greaca clasică ci din LXX, unde apare în 95 de procente din toate cazurile unde în traducerile moderne întâlnim termenul „dragoste”, şi în toate cazurile unde este vorba de dragostea lui Dumnezeu pentru om, a omului pentru Dumnezeu sau a omului pentru aproapele său. La demnitatea pe care o posedă cuvântul în NT a contribuit folosirea lui în revelaţia VT. Cuvântul are un sens bogat datorită asocierilor din VT.

Phileo este alternativa pentru agapao. Este folosit în mod obişnuit cu referire la afecţiunea intimă (Ioan 11:3, 36; Apocalipsa 3:19) şi cu referire la plăcerea avută pentru lucrurile care sunt plăcute (Matei 6:5), deşi folosirea celor două cuvinte se suprapune în mod considerabil. Multe studii exegetice au fost făcute pe textul din Ioan 21:15-17 cu privire la faptul că Petru spune philo se („Sunt prietenul tău”, J. B. Phillips), având o reţinere aparentă de a spune agapo se. Este greu să înţelegem de ce un scriitor ca Ioan, care a folosit o greacă simplă, ar fi folosit cele două cuvinte în acest context, afară de cazul că a intenţionat să facă o distincţie între sensurile lor. Totuşi, existenţa unei distincţii clare – aici şi în altă parte – este contestată cu tărie de unii teologi şi nu este observată de comentatorii antici, cu excepţia probabilă a lui Ambrozie (On Luke 10. 176) şi Vulg., care foloseşte diligo şi amo pentru a traduce agapao şi, respectiv, phileo. (B. B. Warfield, „The Terminology of Love in the New Testament”, PTR 16, 1918; J. H. Bernard, St. John, ICC, 2, 1928, p. 701 ş.urm.).

b Dragostea lui Dumnezeu

(i) Pentru Cristos. Relaţia dintre Tatăl şi Fiul este o relaţie de dragoste (Ioan 3:35; 15:9; Coloseni 1:13). Cuvântul „preaiubit” (agapetos), care are sensul de „singurul preaiubit”, este folosit de sinoptici numai cu referire la Cristos, fie direct (Matei 17:5; Marcu 1:11), fie indirect (Matei 12:18; Marcu 12:6) (B. W. Bacon, „Jesus” Voice from Heaven”, AJT 9, 1905, p. 451 ş.urm.). Această dragoste este reciprocă (Ioan 14:31; cf. Matei 11:27). Întrucât din punct de vedere istoric această dragoste este anterioară creaţiei (Ioan 17:24), rezultă că deşi este cunoscută de oameni numai în felul în care este revelată în Isus Cristos şi în răscumpărare (Romani 5:8), face parte din Însăşi natura Dumnezeirii (1 Ioan 4:8, 16) şi Isus Cristos, care este dragostea întrupată şi personificată (1 Ioan 3:16), este revelaţia de Sine a lui Dumnezeu.

(ii) Pentru oameni. În evangheliile sinoptice Isus nu foloseşte niciodată agapao sau phileo pentru a exprima dragostea lui Dumnezeu pentru oameni. Dimpotrivă, El a revelat-o prin nenumăratele Sale vindecări milostive (Marcu 1:41; Luca 7:13), prin învăţătura Sa despre faptul că Dumnezeu îl primeşte pe păcătos (Luca 15:11 ş.urm.; 18:10 ş.urm.), prin durerea simţită faţă de neascultarea oamenilor (Matei 23:37; Luca 19:41 ş.urm.) şi prin faptul că El însuşi a fost un prieten (philos) aj vameşilor şi păcătoşilor (Luca 7:34). Această activitate mântuitoare este proclamată în Evanghelia după Ioan ca o demonstrare a dragostei lui Dumnezeu, făcându-le parte oamenilor de realitatea eternă a vieţii (Ioan 3:16; 1 Ioan 4:9 ş.urm.). Întreaga dramă a răscumpărării, concentrată în jurul morţii lui Cristos, este dragostea divină în acţiune (Galateni 2:20; Romani 5:8; 2 Corinteni 5:14).

La fel ca şi în VT, dragostea lui Dumnezeu este selectivă. Obiectul ei nu mai este vechiul Israel, ci noul Israel, Biserica (Galateni 6:16; Efeseni 5:25). Dragostea lui Dumnezeu şi alegerea făcută de El sunt strâns legate, nu numai în scrierile lui Pavel ci, indirect, şi în anumite afirmaţii ale lui Isus Însuşi (Matei 10:5 ş.urm.; 15:24). Cei care nu sunt cuprinşi în dragostea dătătoare de viaţă a lui Dumnezeu sunt „copii ai mâniei” (Ioan 3:35 ş.urm.; Efeseni 2:3 ş.urm.) şi ai „diavolului” (Ioan 8:44). Totuşi, este clar că intenţia lui Dumnezeu este mântuirea lumii întregi (Matei 8:5; 28:19; Romani 11:25 ş.urm.) – care este în ultimă instanţă obiectul dragostei Lui (Ioan 3:16; 6:51) – prin propovăduirea Evangheliei (Faptele Apostolilor 1:8; 2 Corinteni 5:19). Persoanele individuale sunt iubite de Dumnezeu în noul legământ (Galateni 2:20), deşi răspunsul la dragostea Lui implică părtăşie cu poporul lui Dumnezeu (1 Petru 2:9 ş.urm., un pasaj despre care se consideră în general că vorbeşte despre botez).

Dragostea ca o îndatorire religioasă

(i) Faţă de Dumnezeu. Starea naturală a omului este aceea de duşman cu Dumnezeu (Romani 5:10; Coloseni 1:21) şi să-L urască (Luca 19:14; Ioan 15:18 ş.urm.), iar această duşmănie poate fi văzută clar în răstignire. Această atitudine este transformată într-una de dragoste prin acţiunea anterioară a lui Dumnezeu de a-L iubi pe om (1 Ioan 4:11,19). Dragostea lui Dumnezeu pentru om şi dragostea omului pentru Dumnezeu sunt deseori atât de strâns legate încât este greu de stabilit dacă expresia „dragostea lui Dumnezeu” indică un genitiv subiectiv sau obiectiv (de ex. Ioan 5:42).

Isus Însuşi, deşi a acceptat şi a întărit cu propria Sa autoritate Şema (Marcu 12:28 ş.urm.) şi a aşteptat ca oamenii să-L iubească pe Dumnezeu şi pe El atunci când aveau prilejul să nu o facă (Matei 6:24; 10:37 ş.urm.; Luca 11:42; Ioan 3:19), a preferat să vorbească despre relaţia ideală dintre om şi Dumnezeu în termenii credinţei (Matei 9:22; Marcu 4:40). Se pare că – în concepţia Lui – cuvântul „dragoste” nu a pus suficient accent pe încrederea umilă pe care El a considerat-o vitală pentru relaţia omului cu Dumnezeu. În consecinţa, deşi în NT suntem îndemnaţi să-L iubim pe Dumnezeu cu o dragoste care se exprimă în slujirea semenilor (1 Corinteni 2:9; Efeseni 6:24; 1 Ioan 4:20; 5:2 ş.urm.), scriitorii urmează de obicei exemplul lui Isus şi îndeamnă la credinţă.

(ii) Faţă de semeni. La fel ca şi în VT, dragostea reciprocă trebuie să fie idealul pentru relaţiile dintre oameni. Isus a corectat gândirea evreiască din vremea Lui în două privinţe. (a) El a insistat că porunca de a-l iubi pe aproapele nu este o poruncă limitatoare (Luca 10:29), aşa cum se afirma într-o mare parte a exegezei rabinice a Levitic 19:18, ci înseamnă dimpotrivă că aproapele trebuie să fie cel mai apropiat obiect al dragostei caracteristice pentru inima creştină (Luca 10:25-37). (b) El a extins această cerinţă de a iubi şi a inclus pe duşmani şi pe prigonitori (Matei 5:44; Luca 6:27), deşi nimeni afară de copiii noi ai lui Dumnezeu nu pot avea această atitudine, deoarece ea aparţine unei epoci noi (Matei 5:38 ş.urm.), implică un har supranatural („răsplată”, Matei 5:46; „credit”, Luca 6:32 ş.urm.; „mai mult”, Matei 5:47) şi este adresată unui grup de „ascultători” (Luca 6:27) care se deosebesc foarte net de păcătoşi (Luca 6:32 ş.urm.) şi vameşi (Matei 5:46 ş.urm.).

Această atitudine nouă nu este nicidecum o utopie sentimentală, deoarece trebuie să aibă ca rezultat ajutorarea practică a celor care au nevoie de ajutor (Luca 10:33 ş.urm.); nu este o virtute superficială, deoarece presupune un răspuns fundamental din inimă (1 Corinteni 13passim) la dragostea anterioară arătată de Dumnezeu (1 Ioan 4:19) şi o acceptare a lucrării Duhului în adâncurile fiinţei omului (Galateni 5:22).

Forma caracteristică a acestei dragoste în NT este dragostea pentru ceilalţi creştini (Ioan 15:12,17; Galateni 6:10; 1 Petru 3:8; 4:8; 1 Ioan 2:10; 3:14), dragostea pentru cei din afara comunităţii creştine fiind exprimată în evanghelizare (Faptele Apostolilor 1:8; 10:45; Romani 1:15 ş.urm.) şi în suportarea cu răbdare a persecuţiei (1 Petru 2:20). Creştinul îl iubeşte pe fratele său: 

(a) pentru a imita dragostea lui Dumnezeu (Matei 5:43, 45; Efeseni 5:2; 1 Ioan 4:11);

(b) pentru că vede în el un om pentru care a murit Cristos (Romani 14:15; 1 Corinteni 8:11);

(c) pentru că vede în el pe Cristos Însuşi (Matei 25:40). Existenţa acestei dragoste reciproce, având ca rezultat unitatea creştinilor (Efeseni 4:2 ş.urm.; Filipeni 2:1 ş.urm.) este, pentru lumea din afară, semnul dar al realităţii uceniciei creştine (Ioan 13:35).

BIBLIOGRAFIE. Moffatt,Love in the New Testament, 1929; A. Nygren,Agape and Eros, Pt. 1, tr. P. S. Watson, 1953; W. Günther, C. Brown, NIDNTT 2, p. 538-551; G. Quell, E. Stauffer, TDNT 1, p. 21-55. F.H.P.

http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/dragoste.html

DICȚIONAR BIBLIC. LITERA ”A” – ”Z” / Lori Balogh

download - Copie

Dictionar biblic . Litera “A” – “Z”

10/04/2011 Lori Balogh

Aaron – “Luminat”. Fratele mai mare al lui Moise si al Mariei, mai mare decat Moise cu trei ani. Urmas al lui Levi, prin Chehat si Amram ( Exod 6, 14-27 ). A fost primul mare preot al poporului Israel ( Exod 28, 40; Levitic 8 ). Moare pe muntele Hor, inainte de intrarea evreilor in Canaan, la varsta de 123 de ani.

Ab – Luna a cincea din calendarul babilonian si evreiesc ( 15 iulie – 15 august ). In aceasta luna se taia stuful care urma sa se foloseasca in constructii.

Abaddon – 1. “Distrugere, ruina” ( Iov 31, 12 ), “locuinta mortilor” ( Psalm 88, 11 ), “sheol – prapastie care cheama” ( Iov 26, 6 ), “moartea” ( Iov 28, 22 ). 2. Numele ingerului abisului, numit in greceste Apolyon ( Apocalipsa 9, 11 ).

Abba – “Tata”. Este un nume rostit numai de fii ( Romani 8, 15 ).

Abagta – Unul din cei sapte fameni ai imparatului Persiei, Ahasveros ( Estera 1, 10 ). Pazitor al haremului si slujitor al imparatului ( Estera 1, 11 ).

Abana – Unul din cele doua rauri ale Damascului, probabil cel mai important dintre ele ( II Imparati 5, 12 ). Este vorba , fara indoiala, de raul Barada care izvoraste dintr-un lac din Anti-Liban, la cca 37 km departare de Damasc.

Abanos – Lemnul unor specii de arbori exotici din specia Diospyros ebenum, care cresc mai ales in India si Ceylon. Inima acestor arbori este neagra, iar esenta este foarte dura si compacta. Considerat un material foarte pretios, abanosul a fost comercializat din timpuri stravechi ( Ezechiel 27, 15 ). Era folosit la confectionarea unor obiecte de cult, statui si idoli in Egipt, Fenicia si Babilon. Existau doua feluri de abanos: unul in mai multe nuante, adus din India, si altul negru, adus din Etiopia.

Abarim – “Cei aflati pe partea cealalta”. Regiune situata la rasarit de Iordan ( Numeri 32, 2-37 ).

Abel – “Suflare, abur, tinut plin de verdeata, preerie”.  Fiul mai mic al lui Adam, ocupat cu pastoritul. Un om neprihanit ( Matei 23, 35 ; 1 Ioan 3, 12 ). Ucis de fratele sau Cain, datorita invidiei acestuia.

Abel – Bet – Maaca – Cetate intarita din semintia lui Neftali ( II Samuel 20, 15 ; I Imparati 15, 20 ). O cetate renumita prin intelepciunea locuitorilor sai ( II Samuel 20, 18 ).

Abel – Cheramim – “Pajistea viilor”. Localitate aflata pe malul rasaritean al Iordanului ( Judecatori 11, 33 ).

Abel – Mehola – “Pajistea jocului”. Cetatea natala a lui Elisei de pe valea Iordanului (Judecatori 7, 22; I Imparati 4, 12 ).

Abed – Nego – “Robul lui Nego”. Un nume deformat al zeului Nebo. Nume dat lui Azaria, unul dintre cei trei tineri evrei credinciosi salvati din cuptorul aprins ( Daniel 1, 7; 3, 12-30 ).

Abet –“ Albeata, cositor”. Cetate din tinutul lui Isahar ( Iosua 19, 20 ).

Abia – “Domnul este un tata”. Fiul si succesorul lui Roboam ( II Cronici 12, 16 ), rege al regatului Iudea.

Abiam – “Tatal marii”. Fiul si succesorul lui Roboam, rege al regatului Iudea ( I Imparati 15, 2; II Cronici 13, 2 ).

Abiatar – “Tatal belsugului”. Preot, fiul lui Ahimelec si urmas al lui Eli  ( I Samuel 22, 20-23 ).

Abib – “Spic”. Luna când se coc spicele, prima luna a anului ebraic, in amintirea plecarii din Egipt        ( Exod 12, 1.2; 13, 4 ). Coincide aproximativ cu luna martie. Dupa robia babiloniana numele a fost inlocuit cu Nisan ( Neemia 2, 1; Estera 3, 7 ).

Abigail – “Tata al entuziasmului”. Sotia lui Nabal si viitoare sotie a lui David ( I Samuel 25, 3 ).

Abihu – “Dumnezeu este tatal meu”. Unul din cei patru fii ai lui Aaron, care a pierit impreuna cu Nadab datorita pacatului lor ( Exod 6, 23; 24, 1 )

Abilena – Tetrarhie de langa Anti-Liban ( Luca 3, 1 ). Traditia locala pretinde ca Abel ar fi ingropat acolo.

Abimelec – “Tatal regelui” sau “Melek este tatal meu”. Nume sau titlu al unui rege al Gherarului          ( Geneza 20, 1-18 ). Imparat al filistenilor ( Geneza 26, 1-33 ). Fiu al lui Ghedeon ( Judecatori 9, 1-57 ). Preot, fiul lui Abiatar ( 1 Cronici 24, 6 ).

Abinadab – “Tatal darniciei”. Frate mai mare al lui David ( 1 Samuel 16, 8 ). Unul din fiii lui Saul, ucis impreuna cu acesta ( 1 Samuel 31, 2 ).

Abiram – Complice in rascoala lui Core ( Numeri 16 ). Fiul cel mare al lui Hiel, care a recladit Ierihonul ( 1 Imparati 16, 34 ).

Abis – Adanc, prapastie fara fund. In VT abisul evoca marea si apele care acopereau pamantul la Creatiune ( Geneza 1, 2). Cu timpul a ajuns sa indice locuinta mortilor ( Romani 10, 7 ).

Abisag – “Tatal migratiei”. Tanara frumoasa din Sunem adusa la regele David pentru a-l ingriji. ( 1 Imparati 1, 1-4 ).

Abisai – “Tatal darului”. Var al lui David, frate cu Ioab si Asael ( 2 Samuel 2, 18 ).

Abner – “Tatal luminii”. Comandant suprem al armatei lui Saul ( 1 Samuel 14, 51 ).

Abrona – “Drum” sau “locul de vizavi”. Etapa a Exodului poporului Israel ( Numeri 33, 34 ).

Absalom – “Parinte al pacii”. Fiu al lui David ( 2 Samuel 3, 3 ).

Acad, Akkad – Veche cetate din Sinear peste care a domnit Nimrod ( Geneza 10, 10 ).

Acan – “Tulburare”. Israelit din semintia lui Iuda ucis pentru calcarea poruncii de a distruge tot ce tinea de Ierihon ( Iosua 7, 1-27 ).

Achis – Rege filistean al Gatului ( 1 Samuel 21, 10-15 ).

Aco, Akko – “Nisip arzator”. Cetate situata pe coasta palestiniana, la 40 km sud de Tir ( Judecatori 1, 31 ).

Acrabim – “Scorpionii”. O panta din SE-ul frontierei lui Iuda ( Iosua 15, 3 ).

Acsa – “Veriga pentru gamba sau glezna”. Fiica lui Caleb ( Iosua 15, 16-19 ).

Acor – “Durere profunda”, “tulburare”. Vale la sud de Ierihon ( Iosua 15, 7 ).

Acsaf – “Fascinatie”. Cetate regala din Canaan ( Iosua 11, 1 ).

Aczib – “Inselator”. Cetate in sudul Palestinei alipita lui Iuda ( Geneza 38, 5 ). Cetate din teritoriul lui Aser ( Iosua 19, 29 ).

Ada – “Podoaba”, frumusete”. Una din nevestele lui Lameh ( Geneza 4, 19.20 ). Una din nevestele lui Esau ( Geneza 36, 2 ).

Adada – “Vacanta, sarbatoare”. Cetate la extremitatea de sud a lui Iuda ( Iosua 15, 22 ).

Adam – “Fiinta omeneasca” ( de la adamach – pamant, sol ). Prima fiinta omeneasca ( Geneza 2,7 )

Adama – “Pamant, sol”. Cetate intarita a lui Neftali ( Iosua 19, 36 ).

Adami Necheb – Cetate de frontiera a lui Neftali ( Iosua 19, 33 ).

Adar – “Intindere”. Cetate a lui Iuda. Luna a 12-a a anului babilonian.

Adasa – Cetate in apropiere de Bet Horon.

Adbeel – “Minunea lui Dumnezeu”. Trib din Ismael ( Geneza 25, 13 ).

Adonia – “Iehova este Domnul”. Un fiu al lui David ( 2 Samuel 3, 2.4 ).

Adoni Bezec – “Domn al Bezecului”. Rege al Bezecului, capturat de razboinicii semintiei lui Iuda           ( Judecatori 1, 4-7 ).

Adoni Tedec – “Domnul dreptatii”. Rege canaanit al Ierusalimului ( Iosua 10, 1-27 ).

Adoraim – Cetate a lui Iuda fortificata de Roboam ( 2 Cronici 11, 9 ).

Adramelec – Zeu al Samariei in cinstea caruia colonistii isi jertfeau copiii ( 2 Imparati 17, 31 ).

Afec – “Forta”. Cetate aflata la nord de Sidon ( Iosua 13, 14 ).

Agab – Profet crestin care a profetizat o foamete de proportii in timpul imparatului Claudiu ( Fapte 11, 28 ).

Agag – “Stralucitor, scanteietor”. Rege amalecit ( Numeri 24, 7 ).

Agape ( gr. agapai )- Masa de dragoste ( 2 Petru 2, 13 ).

Agar – “Fuga”. Roaba egipteana a Sarei, sotia lui Avraam ( Geneza 16, 1 ).

Agat – Piatra pretioasa de pe pieptarul marelui preot ( Exod 28, 19 ). Piatra transparenta, avand mai multe varietati: crisopraz, cornalina, sardonic, calcedonie, etc.

Agur – “Adunat, luat in locatie, colectionar”. Autorul maximelor din Proverbe 30.

Ahab – “Un frate al tatalui”. Rege apostaziat al lui Israel, casatorit cu Izabela, o femeie idolatra (1 Imparati 16, 29 ).

Ahaia – La origine, un stat grecesc din nordul Peloponezului. In sens mai larg, dat de imparatul Cezar August –  Grecia ( Fapte 18, 12.27; 19, 21; Romani 15, 16 ).

Ahasveros ( de la vechiul nume persan Xayarsan, devenit in greaca Xerxes ) – Rege al Persiei, sotul Esterei ( Estera 1, 2.19 ).

Ahaz – “El a sustinut”. Rege idolatru al lui Iuda ( 2 Imparati 16, 3.4 ).

Ahazia – “Iehova a sustinut”. Rege al lui Israel ( 1 Imparati 22, 40.52 ). Rege al lui Iuda ( 2 Imparati 9, 29 ).

Ahinoam – “Frate al indurarii”. Sotie a lui Saul ( 1 Samuel 14, 50 ).

Ahitofel – “Frate al nebuniei”. Consilier al lui David, apoi al lui Absalom ( 2 Samuel 15, 12 ).

Ahmeta – Ecbatana, capitala Mediei si resedinta estivala a regilor Persiei ( Ezra 5, 6-6,2 ).

Aialon – “Tinut al cerbilor”. Cetate din Tara de Jos, in apropierea unei vai ( Iosua 10, 12 ).

Ain – “Ochi, izvor”. A 16-a litera a alfabetului ebraic, schitata initial in forma de ochi. Localitate de la frontiera de nord a Pelestinei ( Numeri 34, 11 ). Cetate din tinutul lui Iuda cedata semintiei lui Simeon si devenita proprietatea preotilor care o locuiau ( Iosua 19, 7; 21; 16 ).

Alabastru – “Vas cu toarta”. Materialul din care a fost confectionat vasul al carui continut a servit la ungerea lui Iisus ( Matei 26, 7 ).

Alac – Cereala de calitate inferioara a carui pleava adera la boabe ( Exod 9, 32 ).

Alef – Prima litera a alfabetului ebraic.

Aleluia ( ebr. halellu-yah ) – “Laudati pe Domnul !”

Alfa – Prima litera a alfabetului grecesc, corespunzand cu alef, prima litera a alfabetului ebraic.

Almodad – Populatie provenita din Sem, stabilita in sudul Arabiei ( Geneza 10, 26 ).

Aloe – Nu este vorba de specia cunoscuta in botanica, ci de un copac al carui lemn contine o rasina parfumata foarte apreciata in Orient ( Numeri 24, 6 ; Ioan 19, 39 ).

Altar – Ridicatura de piatra construita cu scopul de a arde pe ea tamaie sau jetfele aduse unei divinitati ( Geneza 8, 20; 12, 7; Exod 17, 15 ).

Amalec – Un nepot al lui Esau din care au iesit amalecitii ( Exod 17, 8; Judecatori 5, 14 ).

Amasa – “O povara”. Comandant al ostirii lui Absalom, apoi numit de David in locul lui Ioab ( 2 Samuel 19, 13 ).

Amatia – “Domnul este puternic”. Imparat al lui Iuda ( 2 Imparati 14, 1 ).

Ambra – Rasina solidificata sau fosila a unui pin disparut ( Pinus succinifer ). Are culoare galbena si e asimilitata unei pietre pretioase.

Ametist – Piatra pretioasa foarte cautata de evrei. Este straveziu, purpuriu sau violet. Se gasea pe pieptarul marelui preot si va fi a 12-a temelie a Noului Ierusalim ( Exod 28, 19; Apocalipsa 21, 20 ).

Amin – Cuvantul ebraic inseamna “Asa este” sau “Asa sa fie”. Exprima acordul cu ceva spus mai dinainte ( 1 Cronici 16, 36; Neemia 8, 6; Apocalipsa 22, 20 ).

Amnon – “Fidel”. Fiu al lui David ( 1 Cronici 3, 1 ). Pacatuieste cu Tamar, sora lui si e ucis de Absalom.

Amon – Fiu al lui Lot si stramosul amonitilor ( Geneza 19, 38 ). Imparat al lui Iuda, fiu al lui Manase          ( 2 Imparati 21, 19-26 ).

Amoriti – “Munteni”. Popor canaanit ( Geneza 10, 16; 15, 21 ).

Amos – “Povara , purtator de povara”. Profet al lui Iuda, taran, pastor si culegator de smochine                  ( Amos 1, 2; 2, 13; 3, 4-.5 ).

Amrafel – Rege al Sinearului, o campie joasa din sudul Babiloniei, care l-a facut prizonier pe Lot.

Anab – “Bogat in ciorchine”. Cetate din muntii lui Iuda ( Iosua 11, 21 ).

Anac – “Gat lung”. Numele colectiv al anachimilor, un popor canaanit ( Numeri 13, 22 ).

Anachimi – Popor de uriasi din Canaan ( Numeri 13, 33 ).

Anamelec – “Dumnezeul Anu este imparat”. Una din zeitatile orasului babilonian Sefarvaim                    ( 2 Imparati 17, 31 ).

Anania – “Domnul a fost milostiv”. Ucenic care impreuna cu sotia sa Safira au mintit biserica cu privire la vinderea unei parcele, fapt pentru care au fost omorati de Dumnezeu( Fapte 5, 1 ).

Anatema – “A consacra, interzis, dat iremediabil lui Dumnezeu” ( Levitic 27; Numeri 21, 2 ).

Anatot – Cetate din Beniamin data preotilor ( Iosua 21, 18 ).

Andrei – “Virilitate”. Fratele lui Petru, pescar, ucenic si apostol al lui Iisus Christos ( Matei 4, 18 ).

Anem – “Doua izvoare”. Cetate din Isahar data fiilor lui Ghersom ( Iosua 21, 29 ).

Anticrist – “Contra sau in locul lui Christos”. Marele fals Christos de la sfarsitul timpului ( 1 Ioan 4, 3 ).

Antiohia – “Care apartine lui Antioh”. Metropola a Siriei fondata de Seleucus Nicanor dupa numele tatalui sau Antioh ( Fapte 13, 2 ).

Antipa – “In locul tatalui, ca tatal”. Prescurtare a lui “Antipater”. Crestin martirizat in Pergam, in Asia Mica ( Apocalipsa 2, 12.13 ).

Apele amare – Apa scoasa din ligheanul de arama si amestecata cu tarana de pe podeaua Cortului, folosita la ritualul jertfei de gelozie ( Numeri 5, 18 ).

Apocalipsa ( gr. Apokalypsis, lat. Revelatio )– “Revelatie, descoperire”. Ultima carte a Bibliei.

Apocrif ( gr. apokrypha ) – “Ascuns”. Scrieri ale VT considerate neinspirate si nefacand parte din canonul biblic ( Tobit, Iudita,  Macabei, Istoria Suzanei, Eclesiasticul, Cartea lui Baruc, etc. ).

Apolion – “Nimicitor, distrugator”. Ingerul Adancului ( Apocalipsa 19, 11 ).

Apolo – Ucenic al lui Ioan Botezatorul, apoi crestin plin de zel, tare in Scripturi ( Fapte 18, 24-28 ).

Apostol – “Trimis inainte, mesager, sol, ambasador”  ( Ioan 13, 16 ).

Ar – “Cetate”. Una din principalele cetati din Moab ( Isaia 15, 1 ).

Arabia – “Regiune arida”. Tinut locuit de populatia araba.

Arad – “Magar salbatic”. Oras aflat la hotarul de sud al lui Iuda ( Numeri 21, 1).

Aram – Individ si colectivitate desprinsa din Sem, unul din fiii lui Noe ( Geneza 10, 22 ).

Ararat – Regiune muntoasa din nordul Asiriei. Unul din muntii pe care s-a oprit corabia lui Noe             ( Geneza 8, 4 ).

Areopag – “Colina lui Ares”. Una din colinele Atenei consacrata lui Ares, zeul razboiului. Tribunalul suprem al Atenei care se intrunea pe colina numita Areopag ( Fapte 17, 16 ).

Areopagit – Judecator care facea parte din Tribunalul Areopagului ( Fapte 17, 34 ).

Argob – “O gramada de pietre”. Regiune din Basan aflata sub stapanirea lui Og (Deuteronom 3, 4.13 )

Arhelau – “Conducator al poporului, capetenie”. Fratele lui Antipa si fiul lui Irod cel Mare care imparatea in Iudea ( Matei 2, 22 ).

Arie ( lat. area – suprafata ) – Teren ce fusese nivelat spre a servi la baterea graului ( Numeri 18, 27.30; Rut 3, 2 ).

Ariel – “Leul lui Dumnezeu”. Nume simbolic al Ierusalimului ( Isaia 29, 1.2.7 ).

Arimatea – Orasul natal al lui Iosif, membru al Sinedriului, cel care a luat trupul lui Iisus si l-a inmormantat in propriul lui mormant ( Matei 27, 57-60 ). Localitatea nu a fost identificata.

Arioc – “Slujitor al zeului Luna”. Imparat al Elasarului ( Geneza 14, 1.9 ). Capitanul garzii regale la Babilon pe timpul lui Nebucadnetar ( Daniel 2, 14 ).

Armaghedon – “Muntele Meghido”. Campul de lupta profetic unde se va da ultima lupta din ziua cea mare a Domnului ( Apocalipsa 16,16 ).

Arnon – “Cel care murmura, cel zgomotos, cel ce se misca iute”. Raul care ii despartea  pe amoriti, la nord, de moabiti, la sud ( Numeri 21, 13.26 ).

Aroer – “Gol, goliciune, tufis de ienupar”. Cetate aflata pe malul drept al Arnonului ( Deuteronom 2, 36 ).

Arpacsad – Fiu al lui Sem, stramosul lui Avraam, nascut la doi ani dupa potop ( Geneza 10, 22-24 ).

Artaxerxe – “Cel ce face sa domneasca legea sacra”. Fiul lui Xerxes si succesorul la tronul Persiei. El da decretul de reconstructie a Ierusalimului in anul 457 i.Chr ( Ezra 4, 7; 6, 14; 7, 1.11.12.21; 8,1 ).

Artemis – Zeita vanatoarei la greci, echivalentul Dianei la romani ( Fapte 19, 23 ).

Asa – Rege al lui Iuda ( 1 Imparati 15,2. 9-10 ).

Asael – “Dumnezeu a facut”. Fratele lui Ioab, unul din vitejii lui David ( 1 Cronici 2, 16 ).

Asaf – “Colector”. Un levit insarcinat de David cu cantarile din timpul serviciilor divine ( 1 Cronici 6, 39.43; 15, 16-19; 16, 4.5.7 ).

Ascalon – “Punct de plecare, migratie”. Una din principalele cinci cetati ale filistenilor ( Iosua 13, 3 ).

Asdod – “Loc fotificat, castel”. Una din principalele cinci cetati ale filistenilor ( Iosua 13, 3 ).

Asiria – Tara situata la est de Tigru. Numele si l-a luat de la vechea capitala, Assur.

Asnat – “Care apartine zeitei Neith”. Sotia lui Iosif si fiica lui Poti Fera, preotul lui On ( Geneza 41, 45.50-52 ).

Asos – Port la Marea Marmara ( Fapte 20, 13.14 ).

Astartea – “Doamna marii”. Zeitate canaanita, sotia lui El, zeul suprem canaanit si tatal tuturor celorlalti zei. Simbolul ei era un tarus sacru ( Exod 34, 13; Judecatori 3, 7 ).

Asur – Cetate asiriana din care deriva numele tarii Asiria. Numele provine de la zeitatea principala a panteonului asirian, Assur ( Geneza 10, 22; Ezra 4, 2; Ezechiel 27, 23 ).

Aser – “fericit”. Al 8-lea fiu al lui Iacov din Zilpa, roaba Leii ( Geneza 30, 12 ).

Atalia – Fiica lui Ahab si sotia lui Ioram, imparatul lui Iuda ( 2 Imparati 8, 18 ).

Atarot – “Coroane, diademe”. Cetate pe malul rasaritean al Iordanului recladita de semintia lui Gad                   ( Numeri 32, 3 ).

Atena – capitala Aticii, unul dintre statele grecesti.

Atotputernic ( ebr. chaddai, el chaddai ) – Epitet folosit cu privire la Dumnezeu, derivand din El Shaddai, nume folosit de patriarhi ( Geneza 17, 1; 35, 11; Exod 6, 3 ).

Avraam – “Tatal multor neamuri”. Initial numit Avram ( “tata inaltat, parinte nobil” ). Fiul lui Terah, stramosul evreilor, tatal celor credinciosi si prietenul lui Dumnezeu ( Geneza 11, 26; Galateni 3, 7-9; Iacov 2, 23 ).

Azazel – Nu se cunoaste semnificatia numelui. Este legat de tapul izgonit in pustie in timpul slujbei anuale de cuartire a sanctuarului ( Levitic 16, 8.10.26 ).

Baal – “Stapan, domn, proprietar”. Principalul zeu al canaanitilor si fenicienilor.

Baala – “Metresa, stapana”. Cetate cunoscuta mai bine sub numele de Chiriat Iearim ( Iosua 15, 9 ). Munte al lui Iuda         ( Iosua 15, 11 ).

Baalat – “Metresa, stapana”. Sat din teritoriul lui Dan ( Iosua 19, 44 ).

Baal Berit – “Domnul unui legamant”. Denumirea localitatii Sihem , pe vremea judecatorilor, unde Baal avea un templu ( Judecatori  8, 33 ).

Baal Hermon – “Domnul Hermonului”. Munte care marca limita de NV a unei jumatati a semintiei lui Manase ( Judecatori 3, 3 ).

Baalis – Rege al amonitilor ( Ieremia 40, 14 ).

Babel – “Poarta lui Dumnezeu”. Resedinta imparatului Nimrod din campia Sinear               ( Geneza 10, 10 ).

Babilon ( in akkadiana Bab – ilu ) – “Poarta lui Dumnezeu”. Capitala Imperiului Babilonian, locul unde a inceput construirea Turnului Babel ( Geneza 11, 1-9 ).

Babilonia – Tara din Asia occidentala cu capitala la Babilon. Numita in Biblie, cand Tara Sinear, cand Tara Haldeilor ( Geneza 10, 10; Ieremia 24, 5 ).

Baca, Baka – “A picura, a varsa lacrimi”. Arbust rasinos din care se prepara un balsam. Valea Baka era o vale a Palestinei ( Psalmul 84, 6 ). Unii considera ca aceasta vale este o metafora sinonima cu “valea plangerii” sau “valea umbrei mortii”.

Baesa – Rege al lui Israel , urcand pe tron in urma unei conspiratii impotriva lui Nadab, succesorul lui Ieroboam ( 1 Imparati 16, 7 ).

Bahurim – “Oameni tineri”. Sat in apropiere de Muntele Maslinilor( 2 Samuel 3, 16 ).

Bait – “Casa”. Cetate sau templu moabit ( Isaia 15, 2 ).

Balaam – “Cel care mistuie, devorant”. Ghicitor din Mesopotamia care pretindea ca-L slujeste pe Dumnezeul evreilor ( Numeri 22, 5 ).

Balac – “Descarcator”. Rege al Moabului care l-a adus pe Balaam sa blesteme pe Israel      ( Numeri 22-24 ).

Balsam, leac alinator, balsam din Galaad – “Prelingere, picurare”. Substanta vegetala obtinuta in special in Galaad, folosita ca unguent in tratarea unor rani ( Geneza 37, 25; Ieremia 8, 22 ).

Banita, obroc – Masura de capacitate pentru materiale uscate ( intre 8 si 11 litri ), continutul variind de la o tara la alta ( Matei 5, 15; Marcu 4, 21 ).

Baraba – “Fiu al unui tata”. Conducatorul unei rascoale din timpul lui Iisus, eliberat la cererea poporului ( Matei 27, 16 ).

Barac – “Fulger, trasnet”. Israelit care este numit in fruntea ostirii care il infrange pe Sisera, comandantul ostirii canaanite ( Judecatori 4, 1-24 ).

Barbar – Initial termenul desemna o persoana care nu vorbea greceste . Mai tarziu cuvantul desemna o persoana care nu apartinea elenilor cultivati. O persoana care vorbea o limba neinteligibila ( 1 Corinteni 14, 11 ).

Barnaba – “Fiul proorociei, profetie care mangaie”. Colaborator al lui Pavel ( Fapte          9, 27 ).

Bartimeu – “Fiul lui Timeu”. Orb vindecat de Iisus ( Marcu 10, 46 ).

Bartolomeu – “Fiul lui Tolmai”. Unul dintre cei 12 apostoli ( Matei 10, 3 ).

Baruc – “Binecuvantat”. Logofat ( scrib ) care l-a ajutat pe Ieremia in scrierea cartii sale    ( Ieremia 36, 26 )

Basan – “Loc larg, tara intinsa”.Tinut pe malul rasaritean al Iodanului vestit din pricina stejarilor lui (Isaia 2,13; Ezechiel 27,6 ).

Basilic – Sarpe fantastic care are capacitatea de a ucide cu o singura privire ( Proverbe 23, 32; Isaia 14, 29 ).

Bat Seba – “Fiica unui juramant”. Sotia lui Urie, devenita sotia lui David dupa uciderea acestuia din porunca imparatului. Mama lui Solomon ( 2 Samuel 11, 3.4 1 Imparati 1, 11 ).

Banut ( gr. lepton ) – Moneda cu cea mai mica valoare, echivalentul unei jumatati dintr-o centime de aur ( Marcu 12, 42 ).

Bautura tare ( ebr. sekhar ) – Bautura intoxicanta, otravitioare. Legea lui Moise interzicea preotilor sa consume vin sau bautura fermentata inainte de a intra in Sfantul Locas

Bedelion ( ebr. bedolah ) – Substanta de aceeasi culoare cu mana ( Numeri 11, 7 ). Impreuna cu aurul, onixul si beriliul, bedelionul se gasea in tara Havila ( Geneza 2, 12 ), fiind probabil un mineral, o piatra pretioasa.

Beelzebul – Domnul demonilor, pe care Iisus il identifica cu Satana ( Matei 10, 25; 12, 24; Marcu 3, 22; Luca 11, 15 ).

Beer-Seba – “Fantana juramantului”. Fantana sapata de Avraam in pustia invecinata cu tara filistenilor    ( Geneza 21, 22-32 ). Extermitatea sudica a Tarii Sfinte.

Behemot ( ebr. behemah ) – “Animal colosal”. Hipopotam ( Iov 40, 15-24 ).

Bel ( cuvant inrudit cu Baal ) – “Domnul”. Titlu al zeului protector al Babilonului.

Belial – “Nevrednicie, rautate, nelegiuire”. Expresia “om al lui Belial” reda caracterul unor oameni rai, perversi ( Deuteronom 13, 13; Judecatori 19, 22 ).

Belsatar – “Bel sa ocroteasca pe imparatul”. Fiul cel mare al lui Nabonid, imparatul Babilonului si coregent cu acesta in timpul cuceririi Babilonului de catre persi ( Daniel 5 ).

Ben – Ami – “Fiul poporului meu”. Fiul  fiicei mai mici a lui Lot, stramosul amonitilor         ( Geneza 19, 38 ).

Ben Hadad – “Fiul dumnezeului Hadad”. Rege al Damascului ( 1 Imparati 15, 18-21 ).

Beniamin – “Fiul dreptei”. Ultimul dintre cei 12 fii ai lui Iacov, nascut din Rahela               ( Geneza 35, 16-20 ).

Berenice – “Castigatoarea biruintei”. Fiica cea mare a lui Irod Agripa, devenita metresa lui Vespasian si a lui Titus ( Fapte 25, 23; 26, 30 ).

Betabara – “Casa vadului”. Loc aflat dincolo de Iordan in care boteza Ioan ( Ioan 1, 28 ).

Betel – “Casa lui Dumnezeu”. Oras in Palestina in apropierea caruia Avraam si-a ridicat corturile  ( Geneza 13, 3 ).

Betesda – “Casa indurarii”. Scaldatoare in Ierusalim, aflata langa Poarta Oilor, avand cinci pridvoare. Se credea in puterea vindecatoare a apelor sale ( Ioan 5, 2 ).

Betfaghe – “Casa smochinelor”. Sat in apropiere de Betania , pe drumul care duce de la Ierihon la Ierusalim ( Marcu 11, 1 ).

Betleem – “Casa painii”. Cetate din Iuda, numita initial Efrata ( Mica 5, 1 ). Locul nasterii lui Iisus ( Luca 2, 1-20 ).

Betsaida – “Casa pescuitului”. Localitate aflata la marginea nordica a lacului Ghenezaret    ( Luca 9, 10 ).

Betuel – “Locuinta lui Dumnezeu”. Fiul lui Nahor si al Milcai, tatal lui Laban si al Rebecii     ( Geneza 22, 20 )

Betaleel – “Sub ocrotirea lui Dumnezeu”. Mester artist, insarcinat cu lucrarile de la Cortul Intalnirii (Exod 31,1-11 ).

Bilha – Roaba a Rahelei, mama a lui Dan si a lui Neftali, copiii lui Iacov ( Geneza 30, 1-8 ).

Bitinia – Provincie in NV-ul Asiei Mici, marginita la N de Marea Neagra ( Fapte 16, 7 ).

Boaz – Betleemit bogat, devenit sotul lui Rut si stramos al lui David ( Rut 2-4 ).

Cab – “Vas adanc”. Unitate de masura evreiasca pentru determinarea capacitatii, fie solide, fie lichide, pomenita doar in  2 Imparati 6, 25 . Echivala cu 1/18 dintr-o efa, respectiv 2,94 litri.

Cades, Cades Barnea – “Consacrat”. Localitate, fantana si pustie din sudul Palestinei si al lui Iuda (Numeri 20,16; Iosua 15,3 ).

Cadran solar – Instrument constand dintr-o suprafatza impartita cu ajutorul unor linii ce reprezinta orele. Umbra unei tije ( bare ) se proiecta pe cadran si marca orele in functie de pozitia  soarelui. Cadranul lui Ahaz era un asemenea instrument ( 2 Imparati 20, 11; Isaia 38, 8 ).

Caftor – Insula din Mediterana din care isi aveau obarsia filistenii ( Ieremia 47, 4 ; Amos 9,7 ). Unii considera ca este vorba de insula Creta.

Caiafa – Mare preot numit in anul 18 d.Chr. de catre procuratorul Valerius Gratus, predecesorul lui Pontiu Pilat. El a propus condamnarea la moarte a lui Iisus ( Ioan 11, 49-53; 18, 14 ).

Cain – “Mestesugar, fierar”. Fratele mai mare al lui Abel si ucigasul acestuia ( Geneza 11, 27.29; 20, 12 ).

Caivan – Cuvant care apare o singura data in Biblia ebraica ( Amos 5, 26 ), putand sa insemne planeta Saturn, despre care sirienii credeau ca este aducatoare de nenorociri. Acestia o numeau Kewan sau Kaivan.

Calah – Oras asirian construit de Nimrod. Timp de 150 de ani Calahul a fost orasul favorit al monarhilor asirieni ( Geneza 10, 11.12 ). Ruinele sale su numesc astazi Nimrud si se afla la circa 32 de km spre sud de Ninive.

Calcedonie – Piatra pretioasa , o varietate de cuart, dura, de culoarea laptelui, gri pal sau brun-bleu. A treia temelie a Noului Ierusalim este din calcedonie ( Apocalipsa 21, 19 ).

Caleb – Una din cele 12 iscoade trimise sa exploreze Canaanul, aflat in fruntea unei case patriarhale a semintiei lui Iuda ( Numeri 32, 12; Iosua 15, 17 ).

Calne – Cetate in Babilonia ce apartine imparatiei lui Nimrod ( Geneza 10, 10 ). Inca neidentificata.

Calvar – “Craniu, capatana”. Loc din apropierea Ierusalimului si din afara zidurilor sale in care a fost rastignit Iisus.( Matei 28, 11 ).

Camarini – Preoti ai inaltimilor, ai viteilor de aur si ai baalilor ( 2 Imparati 23, 5; Osea 10, 5; Tefania 1, 4 ).

Cana – Sat din Galilea in care Iisus a facut prima minune, transformand apa in vin ( Ioan 2, 1-11 ).

Canaan – Fiul lui Ham si nepotul lui Noe ( Geneza 9, 22.25 ). Numele de alta data al Palestinei, tara locuita de evrei.

Candace – Imparateasa a Etiopiei al carei famen a fost convertit la crestinism prin intermediul evanghelistului Filip ( Fapte 8, 26-39 ).

Capernaum – “Satul lui Naum, satul mangaierii’”. Oras pe malul NE al Lacului Galileii, in tinutul lui Zabulon si al lui Neftali. Acolo se afla o garnizoana militara romana si tot acolo Iisus si-a facut cartierul Sau general, astfel incat Capernaum a fost numit “cetatea Sa”  ( Matei 9, 1 ; 4, 13-16; Marcu 2,1 ).

Carchemis – Capitala orientala triburilor hitite , la vest de Eufrat. Faraonul Neco a fost infrant de Nebucadnetar la Carchemis in anul 605 i.Chr. ( 2 Cronici 35, 20; Ieremia 46, 2 ).

Carmel – “Campie fertila, gradina mare”. Lant muntos de aproximativ 25 km lungime, legat prin niste coline mai joase de regiunea muntoasa a Palestinei ( Ieremia 46, 18 ). Pe varful Carmelului Ilie a transat litigiul  dintre Domnul si inchinatorii lui Baal ( 1 Imparati 18, 17-40 ).

Cartea Dreptului – O culegere de poeme, insotite de introduceri, de unele concluzii si explicatii in proza, semamand cu unii psalmi ca Ps. 18 si 51 ( Iosua 10, 13; 2 Samuel 1, 18 ).

Casie – Lemn aromatic care intra in compozitia untdemenului pentru ungere ( Exod 30, 24 ). Unii cred ca e vorba de scortisoara.

Castraveti – Leguma folosita de evrei in timpul robiei egiptene, putin mai dulce decat castravetii obisnuiti. In prezent se cultiva in Palestina ( Numeri 11, 5 ).

Cadelnita – Vas folosit in templu pentru arderea tamaiei. Cadelnitele Cortului erau confectionate din arama, iar cele din Templu erau din aur, ca si cele amintite in Apocalipsa ( Numeri 16, 6.7; 1 Imparati 7, 50; Apocalipsa 8, 3.5 ).

Calimara– Confectionata dintr-un corn de animal golit si curatat, servind la pastrarea cernelii. Un astfel de obiect se mai foloseste si astazi in Orient.

Carturar – Scriitor public, secretar, functionar, intelept insarcinat cu transcrierea legii si a altor texte sacre ( 2 Imparati 12, 10; Ieremia 8, 8 ).

Cedru ( Abies cedrus sau Cedrus libani ) – Unul din arborii vestiti ai Libanului ( 1 Imparati 5, 6 ), cu un miros placut si folosit la confectionarea corabiilor si in constructii.

Cercei – Podoabe purtate de israeliti, fie femei, fie barbati sau copii ( Ezechiel 16, 12; Exod 32, 2 ).  Aceasta practica nu era considerata un pacat, afara de cazul in care cerceii serveau drept amulete. Israelitii au purtat cercei pana cand Iacov le-a poruncit sa lepede dumnezeii straini ( Geneza 35, 4 ).

Cetatea lui David – O fortareata a iebusitilor cucerita de David, in care si-a stabilit resedinta regala ( 2 Samuel 5, 6-9; 1 Cronici 11,5 ). Mai tarziu, la sud de aceasta, a fost construit templul lui Solomon.

Cetati de scapare – Cetati levitice care trebuiau sa ofere adapost pentru cei urmariti de “razbunatorii sangelui”, in cazul unor omoruri involuntare ( Numeri 35, 9-14 ).

Cezareea – “Care apartine lui Cezar”. Oras de pe coasta Palestinei, la 35 km S de Carmel. Construit de Irod cel Mare in onoarea lui Cezar August, protectorul sau. Localitatea in care locuia sutasul Corneliu ( Fapte 10, 1 ).

Chebar – Rau in Caldeea pe malurile caruia au fost instalati evreii exilati, intre care se afla si profetul Ezechiel ( Ezechiel 1, 1.3; 3, 15.23 ).

Chedar – Trib ismaelit care locuia in corturi de culoare neagra, traind din cresterea animalelor, in tinuturile Arabiei ( Isaia 21, 13.16; Ezechiel 27, 21 ).

Chedorlaomer – “Slujitorul regelui Lagamar”. Rege al Elamului si suzeran al Babiloniei, invins de slujitorii lui Avraam ( Geneza 14, 1-16 ).

Chedron – “Murdar, tulbure”. Vale situata intre latura rasariteana a zidurilor Ierusalimului si Muntele Maslinilor ( 2 Samuel 15, 23 ).

Chehat – Fiu al lui Levi si inaintasul unor familii cunoscute sub numele de chehatiti ( Geneza 46, 11 ).

Chemos – “Cel care aserveste”. Zeu al moabitilor ( Numeri 21, 29 ). I se aduceau jertfe umane – copii care erau arsi de vii ( 2 Imparati 3, 27 ).

Chencrea – “Mei”. Unul din cele doua porturi ale Corintului, avand acces la Marea Egee ( Fapte 18, 18 ).

Cheniti – “Fierari”. Populatie care locuia in Canaan pe vremea lui Avraam, si care se ocupa cu  exploatearea minereurilor ( Numeri 24, 20-22 ).

Cheniziti – Una din populatiile Canaanului aflata pe aceste meleaguri pe vremea lui Avraam ( Geneza 15, 19 ).

Cheretiti – Garda de corp a lui David, alcatuita probabil in principal din filisteni veniti din Caftor ( 2 Samuel 8, 18 ).

Cherit – “Transeu, sant”. Parau care curge nu departe de Iordan, probabil pe malul rasaritean, in Galaad  ( 1 Imparati 17, 3.5 ).

Chetura – “Tamaie”. Sotia luata de Avraam dupa moartea Sarei ( Geneza 25, 1 ).

Chetia – “Scortisoara”. Una din cele trei fiice ale lui Iov , nascute dupa incercarea sa ( Iov 42, 14 ).

Chezas – Persoana care se obliga alaturi de debitor, care garanteaza inapoierea imprumuturilor    ( Proverbe 22, 26 ).

Chifa – “Stanca, piatra” ( in aramaica ). Nume dat de Iisus lui Petru ( Ioan 1, 42 ).

Chimval – Instrument muzical compus din doua discuri concave din arama care se lovesc unul de celalalt  ( 2 Samuel 6,5; 1 Cronici 16, 5 ).

Chios – Insula din Marea Egee, la intrarea in golful Smirnei ( Fapte 20, 15 ).

Chison – “Cel care se curbeaza”. Al doilea curs important de apa, dupa Iordan ( Judecatori 5, 19-21 ).

Cilicia – Provincie in Asia Mica ( Fapte 21, 39 ). Cel mai important oras era Tars, orasul natal al lui Pavel.

Cina Domnului – Masa de aducere aminte statornicita de Domnul Iisus cu o seara inainte de a fi rastignit ( 1Corinteni 11, 20 ).

Cir, Cirus – Rege al Persiei , mare cuceritor. Anuntat cu anticipatie de catre profetul Isaia ca fiind unsul lui Dumnezeu ( Isaia 44, 28; 45; 1-14 ).

Cirene – Cetate dintr-o colonie  greceasca aflata in nordul Africii ( Matei 27, 32 ).

Cleopa – Unul din cei doi ucenici care au plecat din Ierusalim la Emaus si care L-au intalnit pe Iisus dupa inviere ( Luca 24, 18 ).

Colose – Oras in Asia Mica, aflat pe malurile raului Lycos, important centru comercial, unde se afla o comunitate crestina ( Coloseni 1,7; 4,17 ).

Concubina, tiitoare – Sotie de rangul al doilea. Practica era larg raspandita in Mesopotamia antica si Asiria. Prima mentionare a cuvantului “concubina” ( tiitoare ) se afla in Geneza 22, 24.

Corban – “Ofranda, dar de bunavoie”. Daruri de mancare sau jertfe cu sange dedicate lui Dumnezeu ( Levitic 1, 2.3; 2,1; Numeri 7, 12-17 ).

Corint – Oras grecesc aflat in golful stramt care leaga Peloponezul de Elada. Pavel ajunge in Corint pe la anul 52 si lucreaza aici un an si jumatate. Orasul avea circa 7-800 000 de locuitori, dintre care 400 000 erau sclavi. Pavel scrie crestinilor din Corint cel putin trei scrisori ( 1 Corinteni 5,9 ).

Corneliu – Sutas din cohorta numita “Italiana”, stabilit in Cezarea ( Fapte 10 ) si convertit la crestinism.

Cortul Intalnirii – Templu portativ provizoriu in care Dumnezeu se intalnea cu poporul Sau ( Exod 33, 7-10 ). Sanctuar mobil construit de Moise la porunca Domnului in timpul calatoriei spre Canaan.

Cozbi – “Mincinoasa”. Fiica lui Tur, un domnitor madianit care l-a antrenat public la impudicitate pe un barbat israelit numit Zimri. Ucisa impreuna cu Zimri de catre preotul Fineas ( Numeri 25, 6-8 ).

Crestin – Ucenic al lui Iisus. Numele a fost folosit prima data in Antiohia catre anul 43 d.Chr ( Fapte 11,  26 ), de catre dusmanii credintei crestine, ca porecla. Numele s-a impus cu multa dificultate.

Creta – Mare insula din Marea Mediterana, aflata la SE de Grecia si cunoscuta si sub numele de Candia. Unii considera ca este una si aceeasi insula cu Caftor, locul de origine al filistenilor ( Ieremia 47, 4 ).

Cununa, coroana – Diadema ornamentala  purtata ca simbol al autoritatii sau al demnitatii, mai ales coroana regala ( Psalmul 21, 3 ).

Curcubete – “Cel ce crapa, cel ce se desface in bucati”. Castraveti salbatici, fructul unei plante salbatice care rezista secetei prelungite chiar si atunci cand restul vegetatiei dispare ( 2 Imparati 4, 38-41 ). Fructele sunt otravitoare.

Cus – Tara descendentilor lui Cus, un fiu al lui Ham. Se afla in centrul si sudul Arabiei ( Geneza 10, 6-8 ).

Dagon – Zeu venerat de filisteni. Dagon era tatal lui Baal, fiind zeul semanaturilor si inventatorul carutei. Era reprezentat printr-un chip de om cu trup de peste ( Judecatori 16, 23; 1 Samuel 5, 2-7 ).

Dalila – Filisteanca din valea Sorec care a pricinuit pierzarea lui Samson, judecator al lui Israel (Judecatori 16,4-22 ).

Dalmanuta – Localitate de pe malul apusean al Marii Galileii, in apropiere de tinutul Magdalei ( Marcu 8, 10 ).

Dalmatia – Regiune de pe coasta orientala a Marii Adriatice care ingloba numeroase insule invecinate (2Timotei 4, 10 ).

Damaris – Femeie convertita de Pavel la Atena ( Fapte 17, 34 ).

Damasc – Oras sirian aflat pe un platou aflat la o altitudine de 670 m. Platoul este transformat intr-o oaza datorita celor doua cursuri de apa: Abana si Parpar.

Daniel – “Dumnezeu a judecat”. Profet iudeu care a trait la curtea Babilonului si autorul cartii care ii poarta numele.

Daric – Moneda persana de aur  ( Ezra 2, 69 ).

Darius – Imparat al Persiei intre 521 – 486 I. Chr. Este cunoscut sub numele de Darius Hystaspe ( Ezra 4, 24 ).

Datan – Aliat al lui Core in rascoala.  Din semintia lui Ruben ( Numeri 16, 1-35 ).

David – “Cel prea iubit”. Al doilea imparat al lui Israel, dupa Saul.

Debora – “Albina”. Proorocita care ii transmite lui Barac porunca din partea Domnului de a porni razboi impotriva lui Sisera ( Judecatori 4, 4-14 ).

Decalog – Cele Zece Porunci, fundamental credintei statului Israel. Evreii le numeau “Cele Zece Cuvinte” ( Exod 34, 28; Deuteronom 4, 13 ).

Decapole , gr. dekapolis – “Liga celor zece orase”. District care cuprindea zece orase aliate de pe malul rasaritean al Iordanului ( Matei 4, 25; Marcu 5, 20 ).

Dedan – Populatie iesita din Cus si inrudita cu Avraam prin Chetura ( Geneza 10, 7 ). locuia in Arabia si era formata in principal din negustori renumiti ( Ezechiel 27, 15 ).

Derbe – Oras din SE Licaoniei, in Asia Mica ( Fapte 14, 6.20 ). Oras vizitat de Pavel.

Diacon , gr. diakonos – “Slujitor, subordonat, mesager”. Slujitori ai bisericii de inalta probitate morala ( Fapte 6, 1-6 ).

Diadema – Cununa, podoaba regala ( Apocalipsa 12, 3; 19, 12 ). Este distincta de “stephanos”, cununa obtinuta de castigatorii intrecerilor sportive.

Diana – Zeita lunii la romani, divinitatea protectoare a campurilor si padurilor. Era corespondenta zeitei Artemis a grecilor ( Fapte 19, 24 ).

Diavol, gr. diabolos , ebr. Satan – “Calomniatorul, parasul, potrivnicul, adversarul”. Primul si cel mai puternic dintre ingerii cazuti, principaplul vrajmas al lui Dumnezeu  si al oamenilor, acuzatorul credinciosilor ( Apocalipsa 12, 9; Matei 4, 8-11 ).

Dina – “Judecata”. Fiica lui Iacov si a Leii ( Geneza 30, 21 ).

Dinar, gr. denarion – Moneda de argint  romana, echivalenta cu drahma greceasca ( Matei 22, 19-21 ).

Dionisie – “Cel inchinat lui Dionysos”. Membru al Areopagului, Curtea Suprema a Atenei, care s-a convertit la crestinism ( Fapte 17, 34 ).

Diotref – “Hranit de Zeus”. Membru al unei biserici din care facea parte si gaiu, destinatarul celei de-a treia epistole a lui Ioan ( 3 Ioan 9.10 )

Doeg – “Timid”. Edomit, capetenia pastorilor lui Saul ( 1 Samuel 21, 7 )

Dotan – “Fantani”. Cetate aflata in apropiere de Sihem si Samaria, pe langa care trecea un drum de caravane ( Geneza 37, 14 ).

Dropica – Hidropizie

Drusila – Fiica cea mai mica a lui Irod Agripa, recasatorita cu Felix, procuratorul Iudeii ( Fapte 24, 24.25 )

Ebal – Munte separat de Garizim printr-o vale foarte stramta ( Deuteronom 27, 12-14 ).

Eben -Ezer – “Piatra de ajutor”. O piatra comemorativa ridicata de Samuel dupa o victorie impotriva filistenilor ( 1 Samuel 7, 10.12 ).

Ecron – “Sterpiciune, exterminare”. Cea mai nordica din cele cinci cetati mai importante ale filistenilor        ( Ioasua 13, 3 )

Eden – “Desfatare, delicii”. Tinut in care Dumnezeu a sadit o gradina pentru primii oameni ( Geneza 2, 8-14 )

Edom – “Rosu”. Nume al lui Esau si al poporului descendent din el ( Geneza 25, 30; Numeri 20, 18 ).

Efa – Masura de capacitate egala cu batul si echivalenta cu 35 l.

Efes – Oras-port de pe coasta occidentala a Asiei Mici, vestit prin faimosul templu al Artemisei ( Diana ).

Efod – “Invelis, cuvertura”. Una din cele sase piese de imbracaminte pe care trebuia sa le poarte marele preot ( Exod 28, 4 ). Era confectionat din in subtire, brodat cu fir de aur si fire vopsite in albastru, caramiziu si purpuriu.

El – Nume al lui Dumnezeu in VT.

Elcana – “Dumnezeu a castigat”. Tatal lui Samuel ( 1 Samuel 1, 1 )

Eliezer – “Dumnezeu este un ajutor”. Ingrijitorul averilor lui Avraam ( Geneza 15, 2 ).

Elifaz – “Dumnezeu este aur curat”. Locuitor din Teman si prieten al lui Iov ( Iov 2, 11 ).

Elihu – “El este Dumnezeul meu”. Prieten al lui Iov ( Iov 32-37 ).

Emanuel – “Dumnezeu cu noi”. Nume dat lui Christos de evanghelistul Matei ( Matei 1, 20-23 ).

Emaus – Sat situat la aproximativ 11 km de Ierusalim ( Luca 24, 13 )

Episcop – “Supraveghetor”. Batran, prezbiter insarcinat cu supravegherea bisericii ( Tit 1, 5-7 ).

Esar – Hadon – “Asur a daruit un frate”. Rege asirian, fiul lui Sanherib ( Isaia 37, 37.38 ).

Esau – “Paros”. Fiul lui Isaac si fratele lui Iacov ( Geneza 25, 21-26 ).

Etiopia – “Ars de soare”. Tara africana pe care evreii o numeau tara Cus ( Isaia 20, 3-5; Ezechiel 30, 4.5 )

Eufrat – Unul din marile fluvii ale Asiei occidentale.

Eunice – “Cea binecuvantata cu biruinta”. Mama lui Timotei ( 2 Timotei 1, 5 ).

Eurachilon – “Vant de rasarit”. Vant foarte puternic care sulfa din est sau nord-est ( Fapte 27, 14 ).

Eutih – “Fericit”. Tanar din Troa inviat de Pavel ( fapte 20, 9.10 )

Eva – “Viata”. Prima femeie, sotia lui Adam ( Geneza 3, 20 ).

Evil-Merodac – “Barbat al lui Marduk”. Fiu si successor al lui Nebucadnetar ( 2 Imparati 25, 27-30 ).

Exod – “Drum, afara din , iesire”. Iesirea israelitilor din Egipt .

Ezechiel – “Dumnezeu va intari”. Profet iudeu provenit dintr-o familie de preoti ( Ezechiel 1, 3 ) si care a activat in timpul exilului evreilor.

Ezra – “Ajutor”. Carturar priceput in Legea lui Moise ( Ezra 7, 6.10.14 ) care invata poporul reintors din robia babiloniana.

Famen – Paznic al haremului. In Orient, barbatul care indeplinea aceasta functie era castrat. La evrei nu exista practica castrarii potrivit lui Iosif Flavius.

Faraon – “Mare palat”. Domnitor al Egiptului.

Fariseu – “Separat”. Membru al unuia din cele trei partide iudaice: farisei, saduchei si esenieni. Fariseii erau partidul cel mai strict si ingust ( Fapte 26, 5 ).

Felix – “fericit”. Procurator al Iudeii pe vremea lui Pavel ( Fapte 24, 27 ).

Fereziti – Popor canaanit ( Geneza 15, 20 ).

Festus – “In sarbatoare, voios”. Procurator al Iudeii care i-a urmat lui Felix, in anul 55 sau 56 D.Chr.

Filactera – Fasie de pergament pe care erau scrise scurte pasaje din Legea lui Moise. Se purta pe frunte sau pe brat ( Matei 23, 5 ).

Filadelfia – “Dragoste frateasca”. Cetate din Lidia, in Asia Mica.

Filimon – “Atasat. devotat, dragalas, iubitor”. Unul dintre convertitii lui Pavel ( Filimon 2 ).

Filipi – Oras din Macedonia, situat in Tracia ( Fapte 16, 12-40 ).

Filisteni – Popor provenit din insula Caftor ( probabil Creta ) si stabilit pe tarmul Palestinei.

Fineas – “Locuitor din Nubia, negru”. Fiul lui Eleazar si nepotul lui Aron ( Exod 6, 25 ).

Fivi – “Curata, stralucitoare”. Diaconita a bisericii din Chencrea ( Romani 16, 1.2 ).

Frigia – Provincie vasta din Asia Mica, pe teritoriul Turciei de azi.

Gabaon – “Cetatea dealurilor”. Principala cetate a hevitilor, unul dintre popoarele Canaanului ( Iosua 11, 19 ).

Gabata – “Movila, creasta, colina”. Locul in care Pontiu Pilat pronunta sentintele sale ( Ioan 19, 13 ).

Gabriel – “Omul sau eroul lui Dumnezeu”. Inger de rang superior trimis la profetul Daniel pentru a-i explica unele profetii, apoi la Zaharia, anuntandu-l de nasterea lui Ioan Botezatorul  si la Nazaret pentru a o saluta pe Maria ( Luca 1, 19; Daniel 8, 16-27 ).

Gadara – Capitala provinciei romane Pereea, aflata la est de Iordan, la circa 9 km departare de malul sudic al Lacului Galileii. Era una din cele zece cetati ale Decapolelui ( Matei 8, 28 ).

Galatia – Tinut in centrul Asiei Mici, marginit de Bitinia, Capadocia si Frigia.

Galileea – “Cerc, regiune, tinut”. Initial, acest nume definea tinutul muntos al lui Neftali ( 2 Imparati 15, 29 ). Pe vremea Domnului Christos cea mai mare parte din populatia aceastei regiuni nu era de origine evreiasca.

Gamaliel – “Recompensa lui Dumnezeu”. Membru al sinedriului, invatator si fariseu deosebit de apreciat de iudei. L-a instruit si pe Pavel ( Fapte 22, 3 ).

Garizim – Munte cu vai abrupte, situat in fatza muntelui Ebal, ceva mai inalt. De pe acest munte au fost rostite binecuvantarile de catre Iosua ( Deuteronom 11, 29; 27, 12.13; Iosua 8, 33-35 ).

Gaza – “Puternic”. Cea mai sudica din cele cinci cetati importante ale filistenilor (Iosua 13, 3 ).

Ghedeon – “Taietor de lemne, doborator de copaci”. Judecator al lui Israel care i-a eliberat de madianiti ( Judecatori 6, 11 ).

Ghehazi – “Valea vedeniei”. Slujitor al lui Elisei imbolnavit de lepra ca pedeapsa pentru lacomia sa ( 2 Imparati 4, 14.27 ).

Ghenezaret – Tinut aflat in vecinatatea lacului Ghenezaret, de-a lungul tarnului sau de NV ( Matei 14, 34 ).

Ghesem – “Aversa”. Un arab, mare adversar al iudeilor dupa intoarcerea lor din robia babiloniana               ( Neemia 2, 19 ).

Ghetsimani – “Teasc pentru untdelemn”. Gradina plantata cu maslini aflata la est de Iersalim, in care se gasea si un teasc pentru obtinerea uleiului ( Matei 26, 30 ).

Ghihon – Unul din cele patru rauri ale paradisului pamantesc ( Geneza 2, 13 ).

Ghilboa – Muntele pe care Saul a fost infrant de filisteni si unde si-a pierdut viata ( 1 Samuel 28, 4 ).

Ghilgal – “Pravalire, prabusire”. Locul in care au poposit israelitii imediat dupa trecerea Iordanului si cartierul lor general in timpul cuceririi Canaanului ( Iosua 4, 19-24 ).

Golgota – “Craniu, capatana”. Locul rastignirii lui Iisus.

Gomora – “Scufundare”. Cetate din campia Iordanului nimicita de Dumnezeu ( Geneza 10, 19 ).

Gosen – Tinut din Egipt, in delta Nilului,  in care se puteau creste vite. Locul in care au locuit israelitii dupa coborarea lor in Egipt ( Geneza 46, 34 ).

Habacuc – “A imbratisa”. Profet al lui Iuda, probail din semintia lui Levi, autor al cartii care ii poarta numele.

Habor – Rau din Mesopotamia pe malurile caruia au fost deportate cele zece semintii ale israelitilor ( 2 Imparati 17, 6; 18, 11)

Hadadezer – “Hadad este un ajutor”. Imparat al Tobei, in Siria ( 2 Samuel 8, 3 ). A intrat in conflict cu David, care l-a infrant.

Hadasa – “Mirt”. Numele evreiesc al Esterei ( Estera 2, 7 ). Estera era numele ei persan, insemnand “stea, astru”.

Hades – Termen grecesc insemnand locuinta mortilor.

Hagai – “In sarbatoare”. Profet reintors din Babilon impreuna cu Zorobabel. A avut un rol in sustinerea rezidirii templului.

Haldea – Denumirea initiala a Babiloniei meridionale, regiune aflata la marginea Golfului Persic.

Ham – “Clocotitor”. Cel mai tanar fiu al lui Noe, nascut dupa ce acesta a ajuns la varsta de 500 de ani (Geneza 5,32 ).

Haman – Demnitar de la curtea persana care a complotat nimicirea tututor iudeilor aflati in Persia pe vremea imparatesei Estera.  ( Estera 7, 10; 9, 7-10 )

Hamor – “Magar”. Domnitor al Sihemului ( Geneza 34, 20 ) pe vremea lui Iacov si a fiilor sai.

Hananeel – “Dumnezeu a fost milostiv”. Unul din turnurile Ierusalimului ( Ieremia 31, 38 ) aflat in apropiere de Poarta Oilor.

Hanun – “Favorizat”. Rege al amonitilor care a intrat in conflict cu David in urma sfatului dat de consilierii sai ( 2 Samuel 10, 1-11 )

Haran – “Drum, caravana”. Cetate din Mesopotamia, centru comercial pe una din pricipalele cai de comunicatie dintre Babilonia si Mediterana. Avraam a locuit o vreme in Haran ( Geneza 11, 31.32; 12, 4.5 ).

Havila – Regiune inconjurata de raul Pison, unul din bratele raului care iesea din gradina Edenului ( Geneza 2, 11.12 ). Se afla in apropiere de Babilonia si era bogata in aur, onix si bedelion ( o rasina aromatica).

Hazael – “Dumnezeu a vazut”. Barbat de la curtea regelui Siriei care l-a asasinat pe Ben-Hadad, imparatul Siriei, domnind in locul lui ( 2 Imparati 8, 7-15 ).

Hebron – Cetate din regiunea muntoasa a lui Iuda ( Iosua 15, 48 ).

Hermon – “Munte sacru”. I se mai spunea “Muntele Sionului” ( Deuteronom 4, 48 )

Heruvimi – Ingeri inaripati care indeplinesc diferite slujbe ( Geneza 3, 24; Exod 25, 18; 37, 7-9 )

Hidechel – Vechea denumire a raului Tigru ( Geneza 2, 14; Daniel 10, 4 ).

Hititi – Popor antic a carui existenta a fost mult timp negata. Au format un imperiu in Asia Mica intre 1900 si 1200 i.Chr.

Hor – “Munte”. Munte aflat la hotarele Edomului si locul de ingropare al lui Aron ( Deuteronom 32, 50 )

Horeb – “Seceta, pustie”. Munte aflat in Peninsula Sinai ( Exod 31, 1; 18, 5 ).

Hulda – “Cartita, nevastuica”. Proorocita care traia in Ierusalim pe vremea imparatului Iosia ( 2 Imparati 22, 14 ).

Iabin – “El ( Dumnezeu ) patrunde sau intelege”. Rege canaanit al Hatorului, capetenia unei ligi alcatuite din imparatii din nordul si centrul Palestinei, pe care Iosua l-a infrant la apele Merom ( Iosua 11,1-14 )

Iaboc – Afluent al Iordanului de pe malul sau rasaritean, impartind in doua teritoriul Galaadului.

Iachin si Boaz – “El va intari” si “In El este puterea”. Numele celor doi stalpi de bronz ridicati in fatza pridvorului lui Solomon. Iachin se afla in partea dreapta. Nu se cunoaste menirea celor doua coloane ( 1 Imparati, 7,15-22; 2 Cronici 3,15-17 ).

Iacint ( hiacint ) – Prima piatra pretioasa de pe siragul 3 al pieptarului marelui preot ( Exod 28,19 ). Impodobeste a 11-a temelie a cetatii Noului Ierusalim ( Apocalipsa 21,20 ). Culoarea este incerta. Unii considera ca e vorba de un safir de culoare bleu.

Iacov – “Cel ce tine de calcai”, “cel ce submineaza pe cineva pentru a-i lua locul”. Fiul lui Isaac si al Rebecai, frate geaman cu Esau, din care au iesit cele douasprezece semintii ale poporului Israel ( Geneza 25,21-26 ). Iacov – fratele Domnului. Iacov – autorul epistolei care-i poarta numele.

Iafet – “Cel ce se intinde”. Fiu al lui Noe ( Geneza 10, 21 ), stramosul mai multor popoare din jurul Mediteranei si din sudul Marii Negre.

Iambre – Unul din cei doi vrajitori egipteni care au incercat sa se opuna lui Moise ( 2 Timotei 3,8 ).

Iane – Unul din cei doi vrajitori egipteni, care au incercat sa se impotriveasca lui Moise ( 2 Timotei 3,8 ).

Iaspis  ( matostat, jasp ) – O varietate de cuart: rosu, brun, galben, verde sau gri si opac ( Exod 28,20 ). Cei din vechime acordau cuvantului “jasp” o semnificatie mai larga. Astfel, Pliniu vedea in el o piatra scumpa transparenta sau translucida. Septuaginta reda cuvantul “jasp” prin onix.

Iavan – Al patrulea fiu al lui Iafet, fiul lui Noe. El este stramosul grecilor ( Geneza 10,2 ).

I – Cabod – “S-a dus slava”, “lisit de glorie”. Fiu al lui Fineas si nepot al lui Eli, nascut intr-o imprejurare nefavorabila pentru poporul Israel ( 1 Samuel 4, 19-22 ).

Idumeea – “Care apartine Edomului”. Tara ocupata de edomiti, aflata la SV de Marea Moarta.

Iebus – Numele Ierusalimului pe vremea cand acesta se afla sub stapanirea iebusitilor ( Iosua 15,63 ).

Iebusiti – Trib canaanit care ocupa Canaanul inainte de cucerirea acestuia de catre evrei ( Geneza 10, 16 )

Iedidia – “Prea iubitul Domnului”. Nume dat lui Solomon de profetul Natan ( 2 Samuel 12,25 )

Iefta – “El va deschide, va da drumul”. Barbat din Galaad care a obtinut biruinta asupra amonitilor in timpul judecatorilor ( Judecatori 11,1-3 ).

Iehova – Pronuntare eronata a tetragramei ebraice YHVH, unul din Numele lui Dumnezeu ( Exod 3,15 ). Acum s-a revenit la forma corecta Yahve.

Iehova – Iire – “Domnul va purta de grija”. Nume dat de Avraam locului in care Dumnezeu i-a pus la dispozitie berbecul de jertfa in locul fiului sau Isaac ( Geneza 22,14 ).

Iehova – Nisi – “Domnul, steagul meu”. Numele dat de Moise unui altar ridicat la Refidim in memoria victoriei obtinute de Israel impotriva lui Amalec ( Exod 17, 15.16 ).

Iehova – Salom – “Domnul pacii” sau “Domnul este pacea noastra”. Numele dat de Ghedeon altarului ridicat la Ofra in amintirea aparitiei ingerului Domnului ( Judecatori 6, 23.24 )

Iehu – “Acesta este Domnul”. Fondatorul celei de-a patra dinastii a regilor lui Israel ( 1 Imparati, 19,16 ).

Ieremia – Profet, fiu de preot, care a activat in Iudea in preajma  ducerii poporului in robia babiloniana de catre Nebucadnetar ( Ieremia 1,1 ).

Ierihon – Localitate importanta de pe valea Iordanului, situata pe malul occidental al acestuia, la 8 km departare de tarmul nordic al Marii Moarte si la aproximativ 27 de km de Ierusalim.

Ieroboam – “Poporul devine numeros”. Fondatorul Regatului de Nord al celor zece semintii ale lui Israel si al unui sistem fals de inchinare ( 1 Imparati 11,26 ).

Ierusalim – “Fundamentul pacii”, “posesiunea pacii”. Oras sfant, capitala Iudeii, a Palestinei si a tuturor evreilor din intreaga lume.

Iesle – Constructie in forma de jgheab in care se pune hrana pentru animale ( Luca 2,7 ).

Ietro – “Excelenta”. Preot al Madianului si socrul lui Moise ( Exod 3,1 ).

Ioab – “Domnul este tata”. Nepot al regelui David si comandantul ostirii acestuia. Unul dintre vitejii lui David ( 2 Samuel 2, 12-32 ).

Ioan – “Domnul s-a indurat”, “Domnul Si-a facut mila de el”. Ucenic al Domnului, apostol si autorul a trei epistole, a unei Evanghelii care-i poarta numele si a Apocalipsei.

Ioas – “Domnul a dat”. Fiu al lui Ahazia si rege al lui Iuda ( 2 Imparati, 11, 5-7 ). Fiul lui Ioahaz si rege al lui Israel ( 2 Imparati, 13, 14-25 ).

Iochebed – “Domnul este slava lui”. Fiica a lui Levi si mama a lui Moise, Aron si Maria ( Exod 6,20 ).

Ioel – “Domnul este Dumnezeu”. Profet a carui carte ocupa locul doi in sirul profetilor “mici”.

Iona – “Porumbel”. Profet israelit.

Ionatan – “Domnul a dat”. Fiul cel mare al lui Saul, primul rege al lui Israel ( 1 Samuel 14, 49 ).

Iope – “Frumusete”. Oras port la Mediterana, actualmente numindu-se Jaffa.

Ioram – “Domnul este inaltat”. Fiul lui Ahab si rege al lui Israel ( 2 Imparati, 3, 1-27 ).

Iordan – “Cel care curge la vale”, “cel care coboara”. Cel mai important curs de apa al Palestinei.

Iosafat – “Domnul a judecat”. Imparat al lui Iuda ( 1 Imparati 16,28.29 ).

Iosia – “Domnul vindeca”. Fiul si succesorul lui Amon pe tronul lui Iuda ( 2 Imparati, 22,1.2 ).

Iosif – “Domnul sa adauge”. Fiul lui Iacov din Rahela, vandut de fratii sai in Egipt si devenit prim-ministru al Egiptului ( Geneza 37, 1-35 ). Sotul Mariei, mama Domnului Iisus ( Matei 1, 16 ).

Iosua – “Domnul este mantuirea”. Colaborator si succesor al lui Moise ( Numeri 13,8.16 ).

Iov – Barbat integru si evlavios al Vechiului Testament care locuia in tara Ut, greu incercat ( Iov 1,1 ).

Irod – Numele unora dintre suveranii Palestinei. Au existat trei Irozi si un Irod Agripa.

Irodiada – Fiica lui Aristobul si sora vitrega a lui Irod Agripa. S-a maritat cu unchiul ei, Irod Filip, apoi devine sotia tetrarhului Irod, chiar in timpul vietii primului ei sot.

Isaac – “Raset”. Fiul lui Avraam nascut pe cand acesta avea o suta de ani, iar Sara nouazeci . Fiu al fagaduintei ( Geneza 17,17; 21,5 ).

Isahar – “El va da o rasplata”. Al noualea fiu al lui Iacov ( Geneza 30,17 ).

Isaia – “Domnul mantuieste”. Fiul lui Amot, care a trait in secolul al VIII-lea I.Chr. Profet al lui Israel si autorul cartii cu acelasi nume ( Isaia 1,1 ).

Ismael – “Dumnezeu asculta”. Fiu al lui Avraam nascut din roaba Agar ( Geneza 16,3 ). Stramosul popoarelor arabe.

Isop – Planta aromata care creste in Egipt si Palestina, cuprinzand toate soiurile de menta. Este un arbust cu ramurile stufoase, de 30-45 cm, cu frunze mici si tepoase.

Israel – “Cel ce lupta cu Dumnezeu”. Nume dat lui Iacov cu prilejul intoarcerii lui din Mesopotamia, in momentul trecerii paraului Iaboc si dupa lupta data cu Ingerul Domnului ( Geneza 32,22-32 ).

Iisus – Numele personal al Mantuitorului dat la indicatiile date lui Iosif de inger ( Matei 1,21 ).

Is Boset – “Omul rusinii”. Unul dintre fiii mai mici ai lui Saul ( 2 Samuel 2,8 ).

Iuda – “Laudat sa fie Domnul”. Al patrulea fiu al lui Iacov si al Leii ( Geneza 34 ). Unul din cei doisprezece ucenici ai Domnului , cel care l-a tradat ( Matei 26,47-50 ).

Iudeea – Termen care apare doar in NT si care se refera la vechiul teritoriu al Regatului de Sud.

Izabela – Fiica lui Etbaal, rege al sidonitilor, si sotie a lui Ahab, rege al lui Israel ( 1 Imparati 16,31 ).

Laban – “Alb”. Fiul lui Betuel si nepotul lui Nahor, fratele lui Avraam. A trait in Haran, in Mesopotamia, devenind cumnatul lui Isaac, fiul lui Avraam ( Geneza 24,10 ).

Lameh – Urmas al lui Cain, primul care practica poligamia in Biblie ( Geneza 4,18-24 ).

Laodicea – Localitate in Asia Mica al carui nume isi are originea in cel al sotiei lui Antiohus II. Capitala Frigiei, aflata la sud de Colose. Este una din cele sapte localitati din Asia carora le este adresata cate o scrisoare din partea lui Iisus, “Martorul credincios si adevarat” ( Apocalipsa 3, 14-22 ).

Lazar – “Dumnezeu a ajutat”. Numele saracului din pilda Domnului Christos ( Luca 16, 19-31 ). Fratele Martei si al Mariei din Betania ( Ioan 11 ).

Lauta – Instrument muzical cu coarde, construit initial din lemn, apoi din metal. Coardele erau facute din intestine de animale.

Lea – Fiica cea mare a lui Laban si prima sotie a lui Iacov, data acestuia printr-un siretlic al lui Laban ( Geneza 29,16-35 ).

Legiune – Principala unitate militara in cadrul armatei romane. Initial, o legiune numara 3 000 de infanteristi si cavaleri. Ulterior, numarul soldatilor dintr-o legiune a crescut pana la o cifra care oscila intre 5 000 si 6 200 de soldati.

Levi – “Alipire, atasare”. Al treilea fiu al lui Iacov si al Leii ( Geneza 29,34 ). Urmasii lui au slujit in templu.

Leviatan – “Cel incolacit in spirale”. Cuvant folosit in pasajele poetice pentru a desemna probabil crocodilul, sau un monstru marin  ( Iov 40, 20; Psalm 74,14 ).

Liban – “Alb”. Lant muntos cu zapezi permanente de la hotarul NV al Tarii Fagaduintei ( Deuteronom 1,7; Ieremia 18,14 ).

Lidia – Regiune de pe coasta occidentala a Asiei Mici cu capitala la Sardes. Numele unei vanzatoare de purpura din Tiatira, oras din Lydia, pe vremea calatoriilor misionare ale lui Pavel ( Fapte 16,14 ).

Lisania – Tetrarhul Abilenei in al 15-lea an al lui Tiberiu.

Listra – Cetate a Licaoniei si colonie romana, in care Pavel a vindecat un olog ( Fapte 14,6 ).

Locul Sfant ( Sfanta )– Prima despartitura a sanctuarului mobil sau a templului de mai tarziu. Continea doar trei obiecte: sfesnicul, masa de aur si altarul de aur. In aceasta despartitura, preotii slujeau in serviciile zilnice.

Locul Prea Sfant ( Sfanta Sfintelor ) – A doua despartitura a sanctuarului mobil sau a templului de mai tarziu. Continea un singur obiect: chivotul cu tablele Legii morale. In Locul Prea Sfant nu intra decat marele preot o singura data pe an, in Ziua Ispasirii.

Lot – Fiul lui Haran, fratele lui Avraam ( Geneza 11, 31 ). El l-a insotit pe Avraam din Mesopotamia pana in Canaan. Descendentii sai au fost doua popoare: moabitii si amonitii.

Luca – Evanghelist, de profesie medic, prieten si tovaras de slujba al lui Pavel ( Coloseni 4, 14 ). Autorul celei de-a treia Evanghelii si al cartii Faptele apostolilor.

Lucifer – “Cel ce poarta ( aduce ) lumina”. Incepand din secolul al II-lea, i s-a dat numele de Lucifer lui Satana, ingerul rebel expulzat din cer.

Madian – “Disputa, cearta”. Fiu al lui Avraam din Chetura ( Geneza 25, 1-6 ). Stramosul madianitilor.

Magdala – “Turn”. Localitate situata pe malul apusean al Lacului Ghenezaret, in apropiere de Tiberiada.

Magdalena – Prenumele uneia dintre Marii, originara din localitatea Magdala, aflata pe malul apusean al Marii Ghenezaret.

Magi – Nume acordat inteleptilor care au venit din Orient pentru a-L adora pe Pruncul Iisus ( Matei 2,1 ). Candva, ei reprezentau o clasa sacerdotala numeroasa, potrivit lui Herodot. Ei propagau invataturile lui Zoroastru, o religie dualista persana, mai apropiata de religia mozaica decat celelalte religii pagane.

Magog – Populatie provenita din Iafet, fiul lui Noe ( Geneza 10,2 ), locuind intr-o tara nordica.

Malta – Insula din Mediterana in care a esuat corabia cu care calatorea Pavel ( Fapte 28,1 ).

Mamona – Personificare a bogatiei ( Matei 6,24; Luca 16,13 ).

Manase – “Cel ce te face sa uiti”. Fiul cel mare al lui Iosif, nascut in Egipt, din Asnat, fiica lui Poti-Fera, preotul lui On ( Geneza 41,50 ).

Mana – “Ce este aceasta ?” Principalul aliment al israelitilor in timpul celor 40 de ani petrecuti in pustie. Semana cu grauntele de coriandru, avea gustul unei turte cu miere sau cu untdelemn proaspat, si avea culoarea alba.

Mandragora – “Marul dragostei”. Fructul este mic si de un galben auriu, iar radacina seamana cu gambele unui om. Creste in valea Iordanului si pe cursul afluentilor acestuia. In vechime, se credea ca aceasta planta placut mirositoare avea efectul unei bauturi magice a dragostei ( Geneza 30, 14-16 ). Este o planta mai otravitoare decat matraguna.

Manoah – “Odihna”. Tatal lui Samson, din familia danitilor ( Judecatori 13,1-24 ).

Marcu – “Ciocan mare, baros”, in latina. Evanghelist care a scris cea de-a doua Evanghelie.

Mardoheu – Un beniamit deportat in Babilon, in anul 597 i.Chr.,  care a crescut-o pe Hadasa ( Estera ), devenita imparateasa a Persiei ( Estera 2,5 ).

Marea Moarta – Numita si Marea Sarata, Marea Arabiei , Marea Campiei sau Marea de Rasarit. Isi aduna apele din Iordan, iar nivelul sau este cu 398 m sub nivelul Marii Mediterane.

Marea Rosie – Evreii o numeau Marea Trestiilor. Are 2400 km lungime si 240 km latime si se termina la N cu Golful Aquaba si Suezul, care inchid Peninsula Sinai.

Maria – In NT sunt sase femei care figureaza cu numele de Maria. Intre ele se afla mama Domnului Iisus,  Maria Magdalena si Maria din Betania.

Marta – “Doamna, metresa, stapana”. Sora Mariei si a lui Lazar din Betania ( Ioan 11, 1.2 ).

Matei – Fost vames, devenit ucenic al Domnului Iisus si autor al Evangheliei ce ii poarta numele ( Matei 10,3 ).

Matia – “Darul Domnului.” Ucenic al Domnului care a fost ales prin tragere la sorti in locul lui Iuda ( Fapte 1,21-26 ).

Mefiboset – “Distrugatorul lucrurilor rusinoase”. Fiu al lui Saul si al Ritpei, executat la cererea gabaonitilor ( 2 Samuel 21,8.9 ).

Melhisedec – “Imparat al neprihanirii”. Imparat al Salemului ( un alt nume dat Ierusalimului ), si preot al Celui Prea Inalt ( Geneza 14,18 ).

Merab – “Crestere, inmultire”. Fiica cea mare a lui Saul ( 1 Samuel 14,49 ), promisa initial ca sotie lui David, dar data lui Adriel din Mehola.

Merari – “Amar, trist”. Fiul lui Levi si fondatorul uneia din cele trei familii levitice ( Geneza 46,11 ).

Meriba – “Contestatie, cearta”. Loc de la Horeb, aflat langa Refidim, unde poporul s-a rasculat impotriva lui Moise (Exod 17 ).

Merodac – Divinitate protectoare a Babilonului ( Ieremia 50,2 ).

Merodac -Baladan – “Marduc a dat un fiu”. Rege al Babilonului ( 2 Imparati 20,12 ).

Merom – “Loc inalt”. Langa apele de la Merom israelitii au invins regii canaaniti din nord si pe aliatii acestora ( Iosua 11,5.7 ).

Meroza – Cetate ai carei locuitori nu i-au ajutat pe israeliti sa lupte contra lui Sisera ( Judecatori 5,23 ).

Mesopotamia – “Tara dintre fluvii”. Regiunea situata intre Tigru si Eufrat, exceptand tinuturile muntoase de unde izvorasc aceste fluvii si, la celalalt capat, extremitatea campiei babiloniene.

Mesac – Nume dat de capetenia famenilor dregatori lui Misael, unul din cei trei tineri iudei credinciosi care au fost salvati din cuptorul aprins ( Daniel 1,7; 2,49; 3,13-30 ).

Mesec – Popor provenit din Iafet ( Geneza 10,2 ), impins treptat pana in vecinatatea Marii Negre.

Metusala – Fiul lui Enoh, urmas al lui Set ( Geneza 5,21-27 ). Cel mai longeviv  om, traind 969 de ani.

Mica – “Cine este ca Domnul?” Profet pe vremea regelui Ahab ( 1 Imparati 22,8-28 ). Un alt profet care este si autorul cartii cu acelasi nume ( Mica 1,14 ).

Mical – Fiica cea mica a regelui Saul ( 1 Samuel 14,49 ).

Mihail – “Cine este ca Dumnezeu?” Nume de arhanghel, una din principalele capetenii ceresti ( Iuda 9 ).

Milca – “Sfat, consiliu”. Fiica lui Haran si sora lui Lot, bunica Rebecai ( Geneza 11,29; 22,20-23 ).

Milcom – Zeul amonitilor ( 1 Imparati 11,7 ). Acest zeu reprezenta unul din aspectele lui Baal caruia i se aduceau jerfe umane.

Milet – Port maritim situat la circa 60 km sud de Efes.

Milo – “Umplutura, terasament”. Pe vremea lui David , era un bastion al Ierusalimului ( 2 Samuel 5,9 ).

Mir – Substanta odoranta care intra in compozitia untdelemnului cu care au fost unsi Aaron si succesorii lui ( Exod 30,23 ). Era folosit pentru parfumarea paturilor si hainelor, dar si la imbalsamarea mortilor.

Mirt  ( Myrtus communis ) – Copacel ce crestea pe muntii din vecinatatea Ierusalimului. In timpul sarbatorii corturilor, din ramurile lui se faceau corturile.

Moab – “Provenit de la un tata”. Fiul lui Lot si al celei mai mari din fetele sale ( Geneza 19,37 ). Stramosul moabitilor.

Moise – “Scos din”. Marele conducator si legislator al evreilor, levit din familia lui Chehat ( Exod 6, 18. 20 ). El a condus poporul Israel din Egipt pana la hotarele Canaanului.

Moria – Muntele pe care s-a suit Avraam pentru a-l jertfi pe Isaac ( Geneza 22, 2 ). Locul pe care a fost construit templul lui Solomon.

Naaman – “Placut, agreabil”. Comandantul armatelor lui Ben- Hadad, imparatul Damascului. Fiind bolnav de lepra, a fost vindecat de Elisei, dupa ce s-a scaldat de sapte ori in apele Iordanului ( 2 Imparati 5 ).

Nabal – “Nebun, smintit”. Un mare bogatas, proprietarul a numeroase turme, de pe vremea cand David fugea de regele Saul ( 1 Samuel 25, 1-42 ). Dupa moartea sa, sotia sa, Abigail, a devenit sotia lui David.

Nabot – Un locuitor din Izreel care detinea o vie langa unul din palatele regelui Ahab. A fost ucis prin uneltirea Izabelei, sotia lui Ahab, cu scopul de a i se lua via ( 1 Imparati 21, 1-24 ).

Nain – Oras in care Domnul Christos l-a inviat pe fiul unei vaduve ( Luca 7, 11-17 ).

Naomi – “Placuta ( gratioasa ) mea”. Sotia lui Elimelec, reintoarsa in Palestina dupa ce petrecuse mai multi ani in tara Moabului. Se reintoarce vaduva si fara cei doi fii, insotita doar de Rut, una din nurori ( Rut 1-4 ).

Nard – O planta aromata din familia valerianaceelor, care creste in Himalaia la o altitudine cuprinsa intre 3300-5100 m. Mirul de nard a fost folosit de hindusi din cele mai vechi timpuri. Pretul era foarte ridicat din cauza distantei mari de unde putea fi procurat.

Natanael – “Dumnezeu a dat”. Ucenic al Domnului, originar din Cana Galileii ( Ioan 1, 45-51 ).

Naum – “Cel ce are mila”. Profet “mic” nascut in Elcos, un sat din Palestina.

Nazaret – “Inverzit, lastar”. Cetate din Galilea unde locuiau Iosif si Maria, locul in care a copilarit Iisus ( Matei 2,23; Luca 4,16 ).

Nazireu – “Separat, consacrat lui Dumnezeu”. Barbat sau femeie care era pus deoparte pentru Dumnezeu printr-o prevedere din Legea lui Moise ( Numeri 6 ).

Nebo – Numele zeului babilonian al stiintei si literaturii ( Isaia 46, 1 ).

Nebucadnetar – “Nebo sa-si apere hotarele”. Fiul lui Nabopolassar si rege al Babilonului, intemeietorul Imperiului Neobabilonian.

Neemia – “Domnul a mangaiat”. Una din capeteniile revenite din robia babiloniana impreuna cu Zorobabel. ( Ezra 2,2; Neemia 7,7 ). A fost creierul lucrarilor de restaurare a zidurilor Ierusalimului.

Neftali – “Lupta mea”. Al saselea fiu al lui Iacov, si al doilea al Bilhei, roaba Rahelei ( Geneza 30,8 ).

Nehustan – “Bucata de arama”. Numele dat de evrei sarpelui de arama ridicat de Moise in timpul Exodului, ca mijloc de salvare de la moarte prin muscaturile de serpi veninosi ( 2 Imparati 18,4 ).

Nergal – Zeul soarelui la babilonieni, simbolizat printr-un foc distrugator ( 2 Imparati 17,30 ).

Nicanor – “Victorios, biruitor”. Unul din cei sapte diaconi ai Bisericii din Ierusalim, insarcinat cu ingrijirea vaduvele evreilor care vorbeau greceste ( Fapte 6,5 ).

Nicodim – “Biruitorul poporului”. Fariseu, membru al Sinedriului, devenit crestin dupa moartea lui Christos ( Ioan 7,50=-52 ).

Nicolae – “Biruitorul poporului”. Prozelit din Antiohia, unul din cei sapte diaconi ( Fapte 6,5 ).

Nicolaiti – Adeptii unor doctrine primejdioase, amintiti pentru prima data de Irineu in anul 175 d.Chr. Sustineau nerespectarea hotararilor Bisericii din Ierusalim cu privire la carnea inchinata idolilor si predicau “libertatea carnii”. Nu exista nicio dovada ca ei ar fi fost urmasii diaconului Nicolae.

Nimrod – “Cel razvratit, rebelul”. Vanator iscusit si monarh care a domnit peste mai multe cetati din Mesopotamia ( Geneza 10,8-10 ).

Ninive – Capitala Imperiului Asirian, unul din cele mai mari orase ale Antichitatii. Prabusirea sa spectaculoasa este subiectul cartii profetului Naum.

Nisan – Numele dat de evrei lunii Abib, dupa intoarcerea lor din robia babiloniana, prima luna a anului religios ( Neemia 12,1 ).

Nod – “Fuga, exil”. Tinut la rasarit de Eden, unde a fugit Cain, fiul lui Adam ( Geneza 4,16 ).

Noe – “Odihna, liniste”. Urmas al lui Set ( Geneza 5,28.29 ). A construit o arca, la porunca lui Dumnezeu, care l-a ajutat sa supravietuiasca potopului.

Obadia – “Cel ce se inchina sau slujeste Domnului”. Profet al lui Iuda, autorul cartii care-i poarta numele.

Ofir – Regiune celebra pentru aurul extras de acolo ( 1 Cronici 29,4 ). Nu e localizat cu certitudine. Iosephus il asimileaza cu “Tara aurului”, India.

Ohola –  Nume care simbolizeaza necredinciosia omului fatza de Dumnezeu, si reprezinta, sub infatisarea unei prostituate, Samaria si Imparatia lui Israel ( Ezechiel 23, 1-49 ).

Oholiba – Nume care personifica Ierusalimul si Imparatia lui Iuda, reprezentate sub forma unei femei de moravuri usoare ( Ezechiel 23, 1-49 ).

Omega – Ultima litera a alfabetului grecesc, unul din titlurile onorifice ale Domnului Christos ( Apocalipsa 1,8; 21,6 )

Omri – Imparat al lui Israel ( 1 Imparati 16,25 ).

Onan -“Viguros”.  Fiul lui Iuda si al unei femei canaanite ( Geneza 38, 4-10 ). Pentru a nu ridica o posteritate fratelui sau mort, Onan a recurs la o practica pacatoasa, fiind omorat de Dumnezeu. Termenul “onanie” deriva de la acest nume si semnifica masturbatia.

Onisifor – “Cel ce aduce folos”. Crestin din Efes care s-a ingrijit de Pavel pe cand acesta era intemnitat la Roma ( 2 Timotei 1, 16-18 ).

Onisim – “Folositor”. Rob al lui Filimon, convertit prin lucrarea lui Pavel la Roma ( Filimon 10-19 ).

Orion – Constelatie amintita de Iov ca dovada a nemarginitei puteri a lui Dumnezeu ( Iov 9,9; 38,31 ).

Orpa – “Incapatanare”. Nora a lui Naomi si cumnata lui Rut ( Rut 1,4.14.15 ).

Osana – “Mantuieste acum” sau “Mantuieste-ne, Te rugam”. Una din aclamatiile multimii entuziaste cu prilejul intrarii Domnului Iisus in Ieruaslim ( Marcu 11,9 ).

Osea – “Mantuieste, mantuire”. Primul nume al lui Iosua, fiul lui Nun, urmasul lui Moise. Profet al lui Israel.

Ozia – “Domnul este taria mea”. Imparat al lui Iuda ( 2 Imparati 15,13 ).

Paharnic – Ofiter care turna bauturile in paharul imparatesc si le oferea suveranului ( Geneza 40, 9-14 ). Era una din cele mai inalte functii, cerand  integritate morala, deoarece un paharnic corupt putea sa-i ofere suveranului bautura otravita.

Palestina – Nume dat de greci si romani intregului teritoriu locuit de israeliti si care s-a pastrat pana in zilele noastre. Termenul provine de la Filistia, denumirea tarii filistenilor.

Paradis ( in lat: paradisus; in gr. paradeisos ) – “Parc, gradina de agrement”. Este caminul fericit al primilor parinti, dar si locul in care mantuitii vor trai in vesnicie.

Paste – Termen derivat dintr-un verb ebraic, avand semnificatia de “a trece pe alaturi” sau “a cruta” ( Exod 12,13.23.27 ). Era prima din cele trei sarbatori anuale, cu ocazia careia toti barbatii aveau obligatia de a se prezenta la Casa Domnului. Se mai numea si “sarbatoarea azimilor” si a fost instituit in Egipt pentru a comemora izbavirea israelitilor din robia egipteana.

Patasca – Litiera, mijloc de transport al suveranilor.

Patmos – Insula mica si stancoasa din Marea Egee, pe care a fost exilat apostolul Ioan si unde a primit viziunile din cartea Apocalipsei ( Apocalipsa 1,9 ).

Patros – “Tinutul de miazazi”. Termenul indica teritoriul Egiptului  de Sus, situat intre Egipt si Etiopia.

Pavel ( in gr: Paulos; in lat.: Paulus = mic ) – Principalul apostol al neamurilor. Numele sau evreiesc a fost Saul, insa in momentul convertirii sale la crestinism numele sau a devenit Pavel ( Fapte 13,9 ). S-a nascut in Tars, cea mai importanta localitate a Ciliciei si a primit o educatie de erudit la picioarele lui Gamaliel. A fost educat dupa cea mai stricta partida a fariseilor. Dupa convertirea sa pe drumul Damascului, Pavel a inceput o serie de calatorii misionare, intemeind biserici in intreg baziunul mediteranean. A murit ca martir la Roma, fiind decapitat din ordinul lui Nero.

Pacat – Calcarea Legii lui Dumnezeu ( 1 Ioan 3,4; Romani 4,15; 5,13 ). Este tradus din termenul ebr. “hatta’t” care inseamna gresirea tintei sau o deviere de la obiectivul propus. Pacatul cuprinde toate gandurile, faptele, motivatiile si atitudinile care sunt contrare vointei exprimate a lui Dumnezeu.

Pecete, sigiliu – Inel sau obiect cilindric, in general confectionat dintr-un metal semipretios, care servea la imprimarea unei parafe pe argila. In antichitate, pecetea indeplinea diferite functii.

Penina – “Coral, margean”. Una din cele doua sotii ale lui Elcana, tatal lui Samuel ( 1 Samuel 1,2-6 ). A doua sotie se numea Ana, mama lui Samuel.

Pentateuh ( in gr.: pentateuchos = cinci suluri ) – Primele cinci carti ale Bibliei: Geneza, Exod, Levitic, Numeri si Deuteronom. Termenul nu apare in Sfanta Scriptura. Evreii numeau cele cinci carti “Torah“  ( Legea, Iosua 1,7  ).

Perdeaua dinauntru – Perdeaua care despartea, mai intai in cortul din pustie, si apoi in templul lui Solomon, Locul Sfant de Locul Prea Sfant ( Exod 26, 31-35 ).

Pereea – “Tara de dincolo”. Regiune cuprinsa intre paraiele Iaboc si Arnon, dincolo de Iordan.

Pergam – Cel mai important oras din Misia, aflat la 5 km nord de raul Caicus si la 24 km de Marea Egee. In primul secol, in Pergam se afla o importanta comunitate crestina, careia Ioan i-a trimis o epistola cuprinsa in cartea Apocalipsei ( Apocalipsa 2,13 )

Persia – Tara vechilor persi, invecinata la nord cu Media, iar la sud-vest cu Golful Persic.

Persida – “Persana”. Crestina din Roma care a lucrat cu mult zel pentru inaintarea Evangheliei ( Romani 16,12 ).

Petru ( in lat.: Petrus; in gr. Petros; in aramaica: Kepha’ ). Probabil initial ucenic al lui Ioan Botezatorul, apoi ucenic al Domnului Iisus, dupa ce Andrei, fratele sau, l-a prezentat Mantuitorului ( Ioan 1,41.42 ).

Pieptar – Piesa a vestimentatiei sacerdotale pe care o purta marele preot al evreilor ( Exod 28, 15-30 ). Continea 12 pietre pretioase asezate in patru randuri a cate trei coloane,  pe care erau scrise numele celor 12 semintii ale poporului Israel.

Pilat – Numele sau intreg era Pontiu Pilat sau Pilat din Pont ( Matei 27,2 ). Al cincilea procurator roman    ( prefect ) al Iudeiii, care a ramas in istorie ca cel care L-a condamnat la moarte prin crucificare pe Iisus Christos.

Plaga, urgie – Pedeapsa prin care Dumnezeu ii loveste pe anumiti oameni din pricina pacatului. Majoritatea plagilor mentionate in Biblie sunt epidemii sau boli. Egiptul a fost lovit cu zece plagi inainte ca poporului Israel sa i se permita sa plece. Apocalipsa aminteste despre cele sapte plagi cu care se va incheia istoria pacatului pe pamant ( Apocalipsa cap. 16 ).

Pleiadele ( Gainusa, Closca cu pui ) – Vechii comentatori intelegeau prin Pleiade un grup de astri din constelatia Taurului ( Iov 9,9; 38,31 ).

Pont – In greceste si latineste acest termen inseamna marea. Pontul reprezenta jumatatea de est a Asiei Mici, respectiv fasia marginita de Pont Euxinus ( Marea Neagra ).

Potop – Inundatie catastrofala mondiala trimisa de Dumnezeu asupra pamantului in vremea lui Noe           ( Geneza 6,5-13 ).

Priboi de fier – Poanson si dalta de care se foloseau scribii pentru a grava caractere in piatra ( Iov 19,24 ).

Priscila – “Batranica”. Sotia lui Acuila, o crestina zeloasa in raspandirea Evangheliei si apreciata mult de apostolul Pavel ( Fapte 18,1-3 ). Este mentionata uneori inaintea sotului ei.

Proroc – Persoana investita de Dumnezeu cu autoritate pentru a transmite oamenilor un mesaj din partea Sa si a-i invata caile Domnului.

Prozelit – “Cel convertit de curand”. In Noul Testament, termenul defineste o persoana care a trecut de la paganism la iudaism ( Matei 23,15 ).

Punerea mainilor – Gest simbolic care exprima transmiterea catre o persoana sau un animal a unei puteri, a unui dar sau chiar a unui blestem ( Numeri 27, 18-23 ).

Purim – Este pluralul cuvantului ebraic “pur”, insemnand “sort”, “ soarta”. Sarbatoare evreiasca a fost instituita pentru a comemora izbavirea  evreilor deportati in Persia, unde Haman a complotat impotriva lor. In zilele noastre, sarbatoare se tine in luna februarie  ( Estera 9, 20-28 ).

Raba – “Mare”. Capitala imparatiei copiilor lui Amon, aflata la 37 km est de valea Iordanului.

Rabi, Rabuni – Titlu onorific dat de evrei conducatorilor lor spirituali ( Matei 23,7 ).

Rahav – “Insolenta, violenta, furie”. Prostituata din Ierihon pe vremea cuceririi Canaanului de catre israeliti, a carui locuinta era incorporata in zidul cetatii ( Iosua 2,1-24 ). Impreuna cu famila ei, Rahav a fost salvata de la nimicire si a fost asimiltata in poporul evreu.

Rahela – “Oaie, Femeie blanda”. Fiica cea mica a lui Laban, una din cele doua sotii ale lui Iacov ( Geneza 29,1-30 ).

Rarunchi, rinichi – Evreii si alte popoare antice vorbeau despre rarunchi ca fiind sediul dorintelor ( Psalm 7,9; 26,2; 73,21 ).

Rebeca – “O coarda cu un nod la capat”. Fiica lui Betuel data ca sotie lui Isaac ( Geneza 24,1-27 ).

Refidim – “Largime, spatiu larg”. Loc unde au poposit israelitii in pustie, intre pustia Sin si Sinai ( Exod 17,1 ).

Regio – Oras-port si veche colonie greceasca din SV Italiei, vizavi de Sicilia. Corabia cu care calatorea Pavel spre Roma a atins Regio, venind dinspre Siracuza ( Fapte, 28,13 ).

Reuel – “Dumnezeu este un prieten sau prietenul lui Dumnezeu”. Socrul lui Moise ( Exod 2,18 ).

Rimon – Divinitate siriana care avea un sanctuar in Damasc ( 2 Imparati 5,18 ). Naam si regele sirian obisnuiau sa se inchine in templul sau.

Ritpa – “Piatra fierbinte, carbune aprins”. Tiitoare a regelui Saul, care i-a nascut acestuia doi fii: Armoni si Mefiboset ( 2 Samuel 3,6-8 ).

Roboam – “Intins si liber este poporul”. Fiu al lui Solomon pe timpul caruia Israelul s-a divizat in cele doua regate: de nord si de sud ( 1 Imparati 14,31 ).

Rodos – “Trandafir”. Insula in Marea Mediterana aflata la SV de Asia Mica. Are lungimea de 72 km si latimea de 32 km.

Ruben – “Vedeti fiu”. Fiul cel mai mare al lui Iacov si al Leii ( Geneza 29,31.32 ).

Rufus – “Rosu”. Fiul lui Simon din Cirena care a fost silit sa duca crucea lui Christos ( Marcu 15,21 ).

Rut – Tanara moabita, casatorita initial cu Mahlon, fiul lui Elimelec si al Naomei. Dupa moartea sotului si intoarcerea in Israel, Rut s-a casatorit cu Boaz, intrand in genealogia Domnului Christos.

Saba – Popor al carui stramos a fost Cus ( Geneza 10,7 ), locuind in sudul Arabiei.

Sabaot – “Al ostirilor”. Adaugare la Numele lui Dumnezeu ( 1 Samuel 1,3 ; Isaia 1,9 ). Expresia obtinuta inseamna Domnul ostirilor, in care cuvantul “ostire” indica ingerii si toate fortele naturii ( Geneza 2,1: “ostirea cerurilor” )

Sabat – “Odihna”. Zi de odihna instituita de Dumnezeu pentru toti oamenii ( nu doar pentru evrei ! ) inca de la Creatiune ( Geneza 2,2.3 ).

Saduchei – Partida evreiasca opusa fariseilor. Erau relativ putin numerosi, insa foarte instruiti, detinand functii publice. Potrivit rabinilor, partida saducheilor ar fi fost fondata de un oarecare Sadoc, care a trait pe la anul 300 i.Chr. Altii sustin ca ei se trag de la marele preot Tadoc, de pe vremea regelui David ( 2 Samuel 8,17 ). Saducheii, spre deosebire de farisei, nu acordau importanta traditiei, negau invierea din morti, existenta ingerilor si demonilor, predestinarea. Ei credeau ca sufletul moare odata cu trupul si ca nu exista o rasplata a lui Dumnezeu pe lumea cealalta. Se bazau doar pe Lege, pe care insa o interpretau dupa propria lor vointa.

Safira – “Frumoasa”. Nume Aramaic, nevasta lui Anania. Ambii au murit pentru ca L-au mintit pe Duhul Sfant ( Fapte 5, 1-10 ).

Salem – “Pasnic”. Prescurtare a numelui Ierusalim care inseamna “orasul pacii” ( Psalm 76,2.3 ).

Salmanasar – “Zeul Shulman este suveran” ( in limba asiriana ). Nume purtat de numerosi regi ai Asiriei.

Salomea – Fiica Irodiadei si a lui Irod Filip. A dansat inaintea lui Irod tetrarhul si a solicitat sa i se dea capul lui Ioan Botezatorul pe o farfurie ( Matei 14, 3-11 ).

Samaria – Capitala celor zece semintii Israelite care alcatuiau Regatul de Nord. Omri, regele lui Israel, a construit orasul pe o colina pe care a cumparat-o cu doi talanti de argint de la un om numit Semer ( 1 Imparati 16, 24 ).

Samos – “Colina de langa tarm”. Insula cu un perimetru de 128 km, aflata in largul coastelor Asiei Mici, la S-SV de Efes.Pavel a debarcat in Samos intr-una din calatoriile sale misionare ( Fapte 20,15 ).

Samotracia – Insula din arhipelagul Marii Egee, in largul Traciei, unde a debarcat si apostolul Pavel                ( Fapte 16,11 ).

Samson – “Un soare mic”. Unul dintre cei mai marcanti judecatori israeliti, fiul lui Manoah, din semintia lui Dan. Nazireu inca de la nastere, el nu avea voie sa consume vin sau vreo alta bautura fermentata, nici sa-si tunda parul capului. Cata vreme a respectat juruinta de nazireat, Samson a fost biruitor asupra filistenilor ( Judecatori 13, 1-24 ).

Samuel – “Ascultat”, “Dumnezeu a ascultat”. Ultimul judecator si primul mare profet dupa Moise, care a trait pe vremea regelui Saul ( 1 Cronioci 6,33 ).

Sanherib – “Sin a inmultit fratii” ( in limba akkadiana ). Imparat al Asiriei incepand cu anul 705 i.Chr, conducator militar remarcabil, insa crud si arogant.

Santal – Lemn de constructie adus din Ofir pe mare, sub domnia lui Solomon in cantitati uriase. Din acest lemn se confectionau stalpi, balustrade, harpe si lire ( 1 Imparati 10, 11.12; 2 Cronici 9,10 )

Sara – “Printesa”. Sotia lui Avraam, cu zece ani mai tanara decat acesta. Cei doi s-au casatorit in Ur, in Chaldeea ( Geneza 11, 29-31 ). Sara era sora vitrega a lui Avraam, provenind de la acelasi tata.

Sardes – Vechea capitala a regatului Lydiei, la circa 80 km departare de Smirna, in Asia Mica. Una din scrisorile Apocalipsei se adreseaza bisericii din Sardes ( Apocalipsa 3,1.4 ).

Sargon – “Rege stabilit”.  Imparat al Asiriei ( Isaia 20,5 ).

Saron – Campie maritima care se intinde intre Jaffa si Carmel ( 1 Cronici 27,29 ). Pasunile de pe malul rasaritean al Iordanului 1 Cronici 5,16 ).

Saul – “Cerut de la Dumnezeu”. Primul imparat al lui Israel, fiul lui Chis, din semintia lui Beniamin   ( 1 Samuel 8,1 ). VT nu indica durata domniei lui Saul, insa Pavel si istoricul Iosephus ii atribuie 40 de ani ( Fapte 13,21 ).

Sefora – “Pasarica, vrabie”. Sotia lui Moise, fiica lui Ietro, preotul Madianului ( Exod 2,21.22 )

Seleucia – Port maritim al Siriei in care Pavel si Barnaba s-au imbarcat pentru a ajunge in Cipru ( Fapte 13,4 ).

Sem – “Nume, renume”. Unul din fiii lui Noe, probabil intaiul nascut ( Geneza 10,21 ). Stramosul popoarelor care au locuit in Elam, Assur, Aram, Lud si Arpacsad.

Senir – Nume amorit al muntelui Hermon ( Deuteronom 3,9 ).

Serafimi – Creaturi ceresti care stau inaintea tronului lui Dumnezeu, avand cate sase aripi ( Isaia 6, 2.3 )

Set – “Inlocuit”. Al treilea fiu al lui Adam si al Evei, nascut dupa uciderea lui Abel de catre Cain (Geneza 4,25; 5,3 ).

Sicomor – Arbore din familia smochinilor, foarte raspandit in campia lui Iuda ( 1 Imparati 10, 27 ).

Sidon – Veche cetate canaanita de pe tarmul Mediteranei ( Geneza 10, 15.19 ).

Sihem – Cetate fortificata amplasata langa muntele Garizim, in tinutul lui Efraim  ( Iosua 20,7 ).

Sihon – Rege amorit, avand capitala la Hesbon ( Numeri 21, 26-30 ), pe malul estic al Iordanului.

Silo – Cetate amplasata la nord de Betel, in tinutul lui Efraim ( Judecatori 21, 19).

Siloam – Piscina pavata de jur-imprejur cu ziduri de caramida arsa in cuptor, aflata la capatul apeductului lui Ezechia ( Isaia 8,6; Neemia 3,15 ).

Simeon – “Care a fost ascultat”. Al doilea fiu al lui Iacov si al Leii.( Geneza 29,33 ).

Simon – “Cel ce aude”.  Un nume al lui Petru, un fariseu in casa caruia a pranzit Domnul Iisus, un magician din vremea apostolilor ( Fapte 8, 9-24 ).

Sinagoga – “Adunare, loc de strangere laolalta”. Edificiu destinat in special ascultarii Legii mozaice, dar care servea si ca tribunal si scoala, dupa robia babiloniana.

Sinai – Munte numit si Horeb, unde israelitii au ajuns in luna a treia dupa iesirea lor din Egipt ( Exod 19,1 ). Pe Sinai a fost data Legea Celor Zece Porunci ( Decalogul ) de catre Dumnezeu poporului Israel, prin Moise.

Sinedriu  ( Sanhedrin , Sobor ) – Consiliul sau tribunalul suprem evreiesc, cea mai inalta autoritate israeliana. Sinedriul era alcatuit din marii preoti in functie sau pensionati, farisei, carturari, conducatori ai semintiilor, saduchei.

Sion – Una din colinele pe care a fost construit Ierusalimul ( 2 Samuel 5,7 ).

Siracuza – Oras de pe coasta rasariteana a Siciliei in care corabia care-l duce ape Pavel la Roma a facut o escala ( Fapte 28,12 ).

Smirna – “Mir”. Oras de pe tarmul occidental al Asiei Mici, a doua din cele sapte biserici ale Asiei Mici carora li se adreseaza apostolul Ioan in Apocalipsa ( Apocalipsa 2, 8-11 ).

Sodoma – Una din cele cinci cetati din campia Iordanului in care s-a stabilit Lot dupa despartirea lui de Avraam ( Geneza 13, 10 ). Dumnezeu a nimict Sodoma, impreuna cu cel putin alte trei cetati din valea Iordanului, din pricina perversitatii locuitorilor sai.

Solomon – “Pace, pasnic”. Fiul lui David si al Batsebei ( 2 Samuel 12, 24 ), devenit imparat al lui Israel. A fost un erudit, avand pe langa intelepciune, si o multime de cunostinte din cele mai diferite domenii.

Tabita – “Gazela”. Crestina din cetatea Iope ( Jaffa ), prietena si binefacatoare a celor lipsiti ( Fapte 9, 36-43 ). A fost inviata de Petru.

Tabor – Munte nu prea inalt, mai mic decat Hermonul,  aflat la hotarele lui Isahar si Zabulon ( Ieremia 46,18 ).

Tahpanes – Cetate egipteana in care cativa iudei s-au refugiat pentru a scapa de represaliile babilonienilor ( Ieremia 43, 7-9 ).

Talant – “Disc”. Numele acesta vine de la faptul ca era pus in vanzare in forme de discuri metalice cu un orificiu in mijloc. Talantii sunt zugraviti astfel pe monumentele egiptene si mesopotamiene. Talantul babilonian consta din 3.600 de sicli, in timp ce talantul ebraic continea 3.000 de sicli ( Exod 38,25-27).

Tamar – Fiica lui David si sora lui Absalom ( 2 Samuel 14,27 ). Fiica a lui Absalom.

Tamarisc ( Tamarix articulata ) – Arbust cu lemn de esenta tare, cu ramuri lungi si subtiri, cu frunze marunte si dese. In Palestina cresc noua specii de tamarix. Cea mai inalta specie poate atinge noua metri.

Tamuz – Divinitate babiloniana venerata in Babilonia, Fenicia, Palestina si Asiria. Numele sau a fost imprumutat de luna a patra a anului semitic. Tamuz era zeul protector al culturilor agricole si al turmelor de animale. Era reprezentat murind in vara fiecarui an, pentru ca apoi sa invieze cand pamantul se acoperea din nou cu verdeata ( Ezechiel 8,14 ).

Tars – Capitala Ciliciei, in Asia Orientala, la 19 km departare de Mediterana. Patria apostolului Pavel              ( Fapte 21,39 ).

Tatnai – Guvernator persan al unui teritoriu de pe malul vestic al Eufratului care s-a opus reconstruirii templului din Ierusalim ( Ezra 5,3; 6,6 ).

Tamaie – O rasina parfumata provenita de la un anumit copac ( Cantarea Cantarilor 3,6 ). Dupa cum o indica insusi numele din ebraica ( lebbonah ), tamaia este alba. Ea intra in compozitia parfumului sacru care se ardea inaintea Domnului.

Tel Aviv ( Tel-Abib ) – “Colina spicelor”. Localitate in Babilonia din apropierea raului Kebar unde au locuit o parte din evreii stramutati din Palestina ( Ezechiel 3,15).

Teman – Trib descins din Esau, precum si teritoriul pe care acesta l-a ocupat ( Geneza 36,11 ). Membrii acestui trib erau vestiti pentru intelepciunea lor ( Ieremia 49,7 ). Probabil ca Elifaz, unul din prietenii lui Iov, apartinea acestui trib ( Iov 2,11 ).

Terafim – Statueta a unui dumnezeu casnic. El nu reprezenta o divinitate speciala si avea marimi diferite          ( Geneza 31,19 ). Cei din vechime priveau terafimii ca purtatori de noroc si aducatori de fericire, consultandu-i in situatii critice. Babilonienii practicau cultul terafimilor.

Terah – “Muflon”. Fiul lui Nahor. A avut trei fii: Haran, Nahor si Avraam ( Geneza 11, 24-27 ). A locuit in Chaldeea unde s-a dedat la idolatrie.

Terebint  ( Pistacia terebinthus ) – Copac cu frunze cazatoare, in general de talie mijlocie. Creste in sudul Europei, Africa de Nord si Asia Occidentala. In Biblie, acest copac este asociat de doua ori cu stejarul                    ( Isaia 6,13; Osea 4,13 ).

Tertul – Orator roman pe care iudeii l-au insarcinat sa-l acuze pe Pavel inaintea scaunului de judecata a lui Felix, procuratorul roman ( Fapte 24,1-8 ).

Tertiu – “Al treilea”. Crestinul care a scris textul Epistolei catre Romani dictat de Pavel ( Romani 16,22 ).

Tesalonic – Oras asezat in Golful Salonicului. Cassandru, unul din succesorii lui Alexandru, si-a stabilit resedinta la Tesalonic, nume dat de el localitatii Therma.

Tetrarh – Initial, termenul se referea la persoana care guverna un sfert dintr-un teritoriu sau o provincie. Ulterior, termenul s-a referit la  subalternii regelui, indiferent de marimea teritoriului pe care il guvernau. In NT sunt mentionati trei tetrarhi: Irod, tetrarh al Galileii, Filip, tetrarch al Ituriei si Trahonitei si Lisania, tetrarh al Abilenei ( Luca 3,1 ).

Teuda – Cap al unei rebeliuni care a adunat in jur de 400 de oameni, amintit de Gamaliel prin anul 32 d.Chr. intr-o cuvantare tinuta in fatza Sinedriului ( Fapte 5, 36.37 ).

Tiatira – Oras din Asia Mica, in Lidia, pe drumul care duce de la Pergam la Sardes. Una din cele sapte epistole ale Apocalipsei a fost adresata bisericii din Tiatira ( Apocalipsa 2, 18-29 ).

Tiberiada – Cetate construita pe maul occidental al lacului Galileii de tetrarhul Irod ( Ioan 6,23 ).

Tiglat- Pileser – “Taria mea este dumnezeul Ninib”. Imparat al Asiriei intre anii 745-727 i.Vhr.

Tihic – “Norocos, fericit”. Crestin din Asia, colaborator al lui Pavel ( Fapte 20,4 ).

Tiin ( Callistris quadrivalvis) – Un lemn care figura printre marfurile scumpe cu care facea negot Babilonul mistic ( Apocalipsa 18,12 ). Arbore cu lemn mirositor, avand fibrele dense, de culoare rosu-brun. Romanii il apreciau mult.

Timotei – “Cel ce adora pe Dumnezeu”. Un crestin convertit de apostolul Pacel care l-a insotit pe acesta in calatoriile sale misionare ( 1 Corinteni 4,17 ; 1 Timotei 1,2 ).

Timpan – Initial a fost un fel de toba, probabil in forma patrata. Mai tarziu, el a devenit tamburina de forma  circulara. Instrumentul era folosit in cadrul sarbatorilor profane sau religioase, pentru mentinerea ritmului ( Geneza 31,27; Exod 15,20 ).

Tir – “Stanca”. Oras fenician care dateaza din vremuri indepartate ( Isaia 23,5-18 ).

Tit – Ucenic al lui Pavel mentionat deseori in epistolele sale. El provenea dintre neamuri si a facut parte din delegatia pe care crestinii din Antiohia au trimis-o la Ierusalim sub conducerea lui Pavel ( Fapte 15,2 ).

Tofet – Inaltimi construite in Valea lui Hinom, unde copiii lui Israel isi treceau copiii prin foc in cinstea zeului Moloh, pe vremea profetilor Isaia si Ieremia ( Ieremia 7,31 ).

Togarma – Tinut din extremitatea nordica a pamantului ( Ezechiel 38,6 ) , locuit de un popor descins din Iafet si Gomer.

Toma – “Geaman”. Unul din cei 12 apostoli ai Domnului ( Matei 10,3 ).

Trestie mirositoare – Planta cu miros placut ( Cantarea Cantarilor 4,14 ) care intra in componenta uleiului pentru ungere. Era importata dintr-o tara indepartata, probabil din Arabia. Varietatea europeana ar putea fi  Acorus calamus ( caprisorul parfumat ), planta cunoscuta in Anglia.

Troa – Port al Asiei Mici in care Pavel a avut o vedenie in care un macedonean ii solicita ajutorul ( Fapte 16, 9-11 ).

Trofim – “Hranit, crescut”. Crestin din Efes, neevreu care l-a insotit pe Pavel din Grecia pana la Ierusalim           ( Fapte 20,4 ).

Tubal – Un trib descins din Iafet mentionat impreuna cu Iavan si Mesec ( Geneza 10,2 ). Membrii acestui trib comercializau sclavi si diferite marfuri pe pietele Tirului.

Ufaz ( Ofir ) – Tara de unde provenea un aur deosebit de fin ( Ieremia 10,9; Daniel 10,3 ). Nu se cunoaste nicio  tara cu cu numele acesta.Unele ipoteze afirma ca Ufaz ar trebui citit Ofir, care este numele unei regiuni aurifere. O alta ipoteza sustine ca Ufaz ar fi un substantiv comun, insemnand aur fin.

Ulai – Rau din Persia, numit in prezent Karun. Pliniu afirma ca Ulaiul inconjura cetatea Susa. Raul Ulai apare intr-o vedenie a lui Daniel ( Daniel 8, 2.3.16 ).

Ungere – De regula, ungerea avea un caracter sacru, deoarece indica punerea deoparte pentru slujire. Ungerea sfanta se aplica diferitelor obiecte de cult ( Exod 30, 26-29 ). In cazul unui lepros, ea marca reintegrarea lui in societate. De ungerea sfanta beneficiau trei categorii de persoane: preotii, regii si profetii.

Uraciunea pustiirii – Idolatrie care corupe omul, goleste de continut conceptia sa despre Dumnezeu si-l antreneaza sa se opuna, pe fatza sau in ascuns, planului divin. Expresia apare in profetiile lui Daniel     ( Daniel 9,27 ) si e preluata in predica Mantuitorului ( Matei 24,15 ). Profetia despre “uraciunea pustiirii” s-a implinit partial de-a lungul timpului, insa implinirea ei deplina va avea loc in  timpul domniei lui Antichrist, care va lua sfarsit prin triumful Imparatiei lui Dumnezeu pe pamant ( Daniel 9,27; 12,7.11 ).

Urban – “Politicos”. Crestin din Roma caruia Pavel ii transmite salutari ( Romani 16,9 ).

Urcior – Vas de pamant destinat pastrarii apei ( Judecatori 7,19 ). Unele urcioare antice aveau o toarta, altele aveau doua toarte, purtandu-se pe cap sau pe umeri, in mod deosebit de catre femei.

Urie – Barbat de origine hitita care se numara printre vitejii lui David ( 2 Samuel 23,39 ). Dupa ce regele a comis un act de adulter cu sotia lui, l-a facut sa piara prin sabia amonitilor ( 2 Samuel 11, 1-27 ).

Ur – Cetate din Sumer, tara numita mai tarziu Babilonia si ocupata de haldei. Locul de nastere al lui Avraam ( Geneza 11, 28 ).

Urim si Tumim – “Lumini si perfectiuni”. Cele doua cuvinte misterioase indica unul sau mai multe obiecte de natura necunoscuta, incluse in efodul marelui preot si plasate in pieptar. Marele preot avea dreptul sa consulte Urim si Tumim. In cazul unei intedictii, Urim si Tumim nu dadeau niciun raspuns ( 1 Samuel 14,37; 28,6 ). Dupa moartea lui David nu exista niciun indiciu ca Urim si Tumim ar mai fi fost folosite. De asemenea, dupa intoarcerea din robia babiloniana, nu avem nicio informatie legata de Urim si Tumim.

Vasti – “Cea prea iubita” ( in persana veche ). Sotia lui Ahasveros, imparatul Persiei, care a repudiat-o din pricina refuzului de a se prezenta la un ospat ( Estera 1,3.9; 2,1 ).

Vedenie, viziune – Ceea ce descopera Dumnezeu, de o maniera supranaturala, mintii sau ochilor trupesti ai unui om. O vedenie se poate adresa simturilor prin intermediul unui obiect exterior ( Moise si rugul aprins ), dar poate viza doar imaginatia, fara sa apeleze la concursul simturilor. Uneori, vedeniile se pot adresa doar intelectului ( ex. revelatia saptamanilor din Daniel 9, 20-27 ). Vedeniile pot fi primite ziua sau noaptea, cu sau fara stare extactica, uneori numai in vis ( Fapte 16,9; 18,9 ). Ele nu sunt rezervate in exclusivitate doar sfintilor, caci si paganii pot avea vedenii ( Geneza 41,1-36; Numeri 24,4 ).

Vis – Idei care apar in timpul somnului, clasificandu-se in : visuri fara semnificatie spirituala ( Ioav 20,8; Psalm 73,20; Isaia 29,8 ) si visuri pe care Dumnezeu le foloseste potrivit planului Sau. Cele din urma au drept scop influentarea vietii spirituale a indivizilor. Asemenea visuri au unele caracteristici care care tradeaza originea lor divina. Dumnezeu le-a vorbit in felul acesta lui Abimelec ( Geneza 20,3), lui Iacov  ( Geneza 28,12; 31,10 ), lui Laban ( Geneza 31,24 ), lui Iosif ( Geneza 37,5.8.10.20 ), paharnicului si pitarului lui faraon ( Geneza 40,5 ), si lui faraon insusi ( Geneza 41,7.15.25.26 ), lui Solomon ( 1 Imparati 3,5 ), lui Nebucadnetar ( Daniel 2, 1.4.36; 4,4.5 ), lui Daniel ( Daniel 7,1 ), lui Iosif, logodnicul Mariei  ( Matei 1,20 ). Popoarele antice ca : egiptenii, babilonienii si asirienii acordau o importanta deosebita visurilor. Existau manuale care ofereau “cheia” interpretarii lor.

Zabulon – “Locuinta”. Al zecelea fiu al lui Iacov si al saselea al Leii ( Geneza 30,19.20 ).

Zacheu – Nume grecesc, probabil o prescurtare a numelui Zaharia. Un om bogat din Ierihon, investit de romani ca sef al perceptorilor de taxe si impozite, devenit ucenic al Domnului Christos ( Luca 19, 1-10 ).

Zaharia – “Domnul Si-a adus aminte”. Mai multe persoane din Biblie au purtat acest nume. Dintre ele:  profetul Zaharia ( Zaharia 1,1 ) si Zaharia, tatal lui Ioan Botezatorul ( Luca 1,5 ).

Zebedei – “Domnul a dat”. Tatal apostolilor Iacov si Ioan, de profesie pescari pe Marea Galileii ( Matei 4,21.22 ). Era un om instarit , caci avea servitori. El nu s-a opus cand Iisus i-a chemat pe fiii sai sa-L urmeze.

Zedechia – “Dreptatea Domnului”. Ultimul rege al lui Iuda, fiul lui Iosia. A ajuns rege la varsta de 21 de ani si a domnit 11 ani. Si-a gasit sfarsitul la Babilon, dupa ce Nebucadnetar l-a silit sa asiste la executia copiilor sai ( 2 Imparati 24, 17-20; 25,1-7;n 2 Cronici 36, 11-21 ). Dupa ce i s-au scos ochii, Zedechia a fost lasat in inchisoare pana la sfarsitul vietii.

Zelot ( zilot ) – “Cel care este zelos”. Membru al unui partid de patrioti evrei infiintat de Iuda Galileanul, cu scopul de a se opune romanilor. Partidul a degenerat intr-o organizatie terorista, fanatismul membrilor sai conducand la izbucnirea razboiului dintre romani si evrei.

Ziua Domnului – Expresie foarte familiara profetilor VT, care indica perioada care curge de la revenirea glorioasa a lui Christos, pana la crearea cerurilor noi si a pamantului nou. Ea se aplica mai intai judecatilor teribile de la sfarsitul vremurilor ( Isaia 61,1.2 ; 2,12; Amos 5,18; Mica 4,6; Ezechiel 30,2.3 )

Zodiac – Semnele zodiacului se refera la 12 constelatii invecinate, care se pot vedea in zona circulara a sferei ceresti, prin fatza carora trece drumul aparent al soarelui ( Iov 38,32 ).

Zorobabel – “Lastarul, samanta Babilonului “. Guvernatorul coloniei evreiesti, dupa intoarcerea evreilor in Palestina, la porunca lui Cirus ( Ezra 1,8.11;  5,14 ).

Lori Balogh

This entry was posted in Dictionar biblic and tagged dictionar biblic. Bookmark the permalink.

 

DIASPORA

download - Copie

DIASPORA. Termenul „Diaspora” (gr. diaspora) sau „împrăştierea” poate desemna atât evreii răspândiţi în lumea ne-evreiască (cum este cazul în Ioan 7:35; 1 Petru 1:1) sau locurile unde locuiesc ei (cum este cazul în Iacov 1:1; Iudit 5:19).

Originea

Este greu să ştim cât de devreme a început împrăştierea voluntară a Israelului; există indicii că a existat o „colonie” veche la Damasc (1 Împăraţi 20:34), şi este posibil ca politica expansionistă a lui Solomon să fi dus la stabilirea unor avanposturi comerciale. Dar regii Asiriei şi ai Babilonului care au cucerit Israelul au introdus un factor nou – transplantarea forţată a unor părţi ale populaţiei în alte regiuni ale imperiului lor (2 Împăraţi 15:29; 17:6; 24:14 ş.urm.; 25:11 ş.urm.). Această politică prevedea îndepărtarea claselor care puteau furniza conducătorii fireşti ai poporului şi a meşteşugarilor. Multe dintre aceste grupuri transplantate, în special din regatul de N, probabil că şi-au pierdut identitatea naţională şi religioasă, dar comunitatea iudee din Babilon a avut o lucrare profetică importantă, a învăţat să păstreze închinarea la Dumnezeul lui Israel fără Templu sau jertfe şi a produs oameni vajnici care s-au întors să reconstruiască Ierusalimul. Totuşi, numai o parte s-a întors în timpul domniei lui Cirus; o comunitate evreiască mare şi puternică a rămas până în vremurile medievale, având o revizuire proprie a textului Talmudului.

Amploarea

Israeliţii din străinătate nu erau uitaţi de cei de acasă şi imaginile profetice despre intervenţia milostivă a lui Dumnezeu în vremurile de pe urmă include restaurarea fericită a „Israelului împrăştiat” (de ex. Isaia 11:12; Ţefania 3:10; cf. şi Psalmul 147:2, unde LLX traduce „diasporailui Israel”). Zona geografică din vedeniile profeţilor este de multe ori mai mare decât imperiul Asirian sau cel Babilonian. Cu alte cuvinte, începuse deja o altă împrăştiere care probabil că a fost voluntară la început, dar întărite de refugiaţi, aşa cum arată Ieremia 43:7; 44:1. Evreii s-au stabilit m Egipt şi în ţinuturi mai depărtate şi mai puţin cunoscute. Papirusurile aramaice găsite la Elephantine (*PAPIRUSURI, *SIN) aruncă o lumină lugubră asupra comunităţilor din Egipt, cele mai îndepărtate dintre ele aflându-se la Prima Cataractă; papirusurile provin dintr-o comunitate comercială evreiască având un altar propriu şi idiosincrasie (elemente străine incluse în religia israelită).

Odată cu cuceririle lui Alexandru cel Mare a început o nouă eră a împrăştierii: un număr tot mai mare de emigranţi evrei pot fi observaţi în cele mai diverse locuri, în secolul 1 d.Cr. Filon a spus că numărul evreilor din Egipt se ridică la un milion (In Flaccum 43). Geograful Strabo, ceva mai devreme, notează numărul şi poziţia evreilor din Cirena şi adaugă: „Poporul acesta şi-a croit calea în fiecare cetate şi nu este uşor să găseşti vreun loc în lumea locuită care să nu fi primit pe acest popor şi unde să nu-şi facă simţită puterea” (citat de Josephus, Ant. 14.115, ediţia Loeb).

Există numeroase dovezi cu privire la adevărul general al estimării făcute de Strabo. Siria avea „colonii” evreieşti mari. Juster (1914) înşiră 71 de cetăţi din Asia Mică afectate de împrăştiere: nu încape îndoială că lista ar putea fi lărgită în zilele noastre. Scriitorii romani, cum a fost Horaţiu, mărturisesc într-un mod neprietenos despre prezenţa şi obiceiurile evreilor din capitală. Deja în anul 139 î.Cr. a avut loc o expulzare a evreilor din Roma: edictul menţionat în Faptele Apostolilor 18:2 a avut câteva precedente. Evreii, însă, s-au întors întotdeauna, în ciuda lipsei lor de popularitate – ascunsă prea puţin în discursurile guvernatorilor Pilat şi Galio, şi evidentă în strigătul mulţimii din Filipi (Faptele Apostolilor 16:20) şi din Efes (Faptele Apostolilor 19:34) – evreii s-au dovedit a fi un fel de excepţie universală. Exclusivitatea lor socială, tabuurile lor de neînţeles şi religia lor necompromiţătoare – toate acestea erau tolerate. Numai ei puteau fi scutiţi de jertfe „oficiale” şi de serviciu militar (întrucât ei nu mărşăluiau în ziua de Sabat). Sub stăpânirea Seleucizilor, Ptolomeilor şi romanilor – Diaspora, în ciuda opoziţiei făţişe pe care a întâmpinat-o şi în ciuda izbucnirilor sporadice de violenţă sălbatică – s-a bucurat în general de pace şi prosperitate.

Diaspora nu a fost limitată la Imperiul roman: a fost proeminentă şi în sfera de influenţă persană, aşa cum ilustrează mulţimea adunată la Ziua Cincizecimii (Faptele Apostolilor 2:9-11). Josephus povesteşte lucruri interesante despre evrei întreprinzători de talia lui Fra Diavolo din Parţia (Ant. 18.310 ş.urm.) şi despre convertirea şi circumcizia regelui din statul de frontieră Adiabene (Ant. 20.17 ş.urm.).

III. Trăsături caracteristice

Ciudăţeniile din Elephantine nu sunt tipice pentru iudaismul din Diaspora. Viaţa celor mai multe dintre aceste comunităţi se concentra în jurul Legii şi al sinagogii, deşi putem nota că marele preot Onias, un refugiat din familia lui Ţadoc, a stabilit un templu la Leontopolis în Egipt, în secolul al 2-lea î.Cr., pe baza textului din Isaia 19:18 ş.urm., şi a spus că majoritatea evreilor din Egipt aveau temple „contrare rânduielilor” (Ant. 13. 66). Dar prin însăşi natura lucrurilor, ei nu au putut trăi exact ca şi evreii din Palestina. Diaspora din apus trebuia să trăiască în lumea greacă şi trebuia să vorbească greceşte. Un rezultat important a fost traducerea cărţilor sfinte în greacă – Septuaginta (*TEXTE ŞI VERSIUNI). Legendele despre originea ei depun mărturie despre spiritul misionar al iudaismului elenistic. Deşi ar putea fi greşit să generalizăm situaţia din Alexandria, putem observa acolo o comunitate de evrei prosperă şi educată care a căutat să stabilească un contact intelectual cu cultura greacă avansată. Iudaismul „de-mesianizat” dar ortodox în alte privinţe, din cartea înţelepciunii şi din scrierile lui Filon sunt produse caracteristice. Există de asemenea dovezi de apologetică misionară evreiască îndreptată spre cultura greacă şi coduri de instrucţiuni pentru convertiţii dintre păgâni. Romani 2:17-24 s-ar putea să reprezinte un comentariu cu o nuanţă satiră despre felul în care iudaismul din Diaspora şi-a înţeles misiunea.

Cultura evreiască elenistică a fost fidelă legii şi naţiunii (cf. Filipeni 3:5-6 – mărturia unui evreu din Diaspora). Comunităţile plăteau taxa de o jumătate de siclu pentru Templu şi menţineau contact unele cu altele şi cu Ierusalimul (cf. Faptele Apostolilor 28:21 ş.urm.). Evreii cucernici vizitau Ierusalimul cu prilejul sărbătorilor mari atunci când aveau posibilitatea (Faptele Apostolilor 2:5 ş.urm.; 8:27) şi aveau deseori legături strânse cu ţara de origine. Dar atmosfera culturală a devenit atât de diferită încât comunităţile din Diaspora aveau propria lor sinagogă în Ierusalim (cf. Faptele Apostolilor 6:9). Este posibil ca Ştefan să fi învăţat unele dintre ideile radicale despre Templu de la iudaismul din Diaspora, înainte de convertirea sa.

În ciuda lipsei de popularitate a evreilor, este clar că iudaismul a atras cu putere mulţi ne-evrei. Închinarea simplă dar maiestuoasă înaintea unui singur Dumnezeu, etica înaltă, standardele înalte pentru viaţa de familie, i-a atras pe mulţi – inclusiv oameni de rang înalt – la sinagogi. Necesitatea circumciziei probabil că i-a împiedicat pe unii bărbaţi să devină pe deplin *prozeliţi, dar mulţi dintre ei au rămas printre ascultători ca „oameni temători de Dumnezeu”. În timpul călătoriilor misionare ale lui Pavel întâlnim adesea ne-evrei în sinagogi (cf. Faptele Apostolilor 13:43 ş.urm.; 14:1; 17:4; 18:4 ş.urm.).

Un aspect mai puţin fericit al atracţiei exercitate de iudaism a fost crezul răzpândit – atestat de multe scrieri – că evreii posedă puteri magice deosebite şi cuvintele lor sacre sunt deosebit de eficiente în vrăji. Nu încape îndoială că unii evrei lipsiţi de scrupule au profitat de această reputaţie şi întâlnim un asemenea om în Faptele Apostolilor 13:6 ş.urm. De asemenea, este probabil că a existat o extremă de învăţătură iudaică sincretistă şi sectară care s-a ocupat de misterele şi de ocultul care erau atât de fascinante pentru lumea elenistică. Unele culte păgâne – cum era cultul Sabazios în Frigia – au inclus ingrediente iudaice în potpuriul lor religios exotic; dar oricât de importante ar fi acestea pentru istoria ereziilor creştine (*GNOSTICISM), există prea puţine dovezi că ele ar fi fost reprezentative şi importante în iudaismul din Diaspora, luat în ansamblu. Aşa cum este de aşteptat, studiile arheologice scot la lumină diferenţe de formă considerabile şi grade diferite de exclusivitate culturală în diferite locuri şi în diferite epoci; dar nu există nici un element care să indice că ar fi existat vreo îndoială majoră în iudaismul din Diaspora cu privire la unicitatea Dumnezeului lui Israel, cu privire la revelaţia Sa în Tora şi cu privire la poporul Său.

Relaţia cu creştinismul

Influenţa Diasporei în pregătirea căii pentru Evanghelie este incontestabilă. Sinagogile au fost răspândite în cea mai mare parte a lumii cunoscute şi au fost capetele de pod pentru primii misionari. Faptele Apostolilor arată cum Pavel, care s-a numit singur apostolul Neamurilor, şi-a început de obicei lucrarea misionară prin predici în sinagogi. Aproape întotdeauna a urmat o dezbinare, majoritatea evreilor din naştere refuzând să-L recunoască pe Mesia, iar cei dintre Neamuri (adică, prozeliţii temători de Dumnezeu) L-au primit cu bucurie. Câţiva convertiţi reprezentativi, cum sunt Corneliu şi famenul etiopian, au fost mai întâi prozeliţi sau oameni temători de Dumnezeu. Este clar că oamenii temători de Dumnezeu – copii ai Diasporei – sunt un factor vital în istoria Bisericii primare. Ei au venit la credinţă cu o cunoaştere anterioară a lui Dumnezeu şi a Scripturilor şi se fereau deja de idolatrie şi de imoralitate.

LXX a îndeplinit de asemenea o slujbă misionară, dincolo de efectul său asupra Neamurilor care au venit în contact cu sinagogile: mai mulţi Părinţi ai Bisericii declară că citirea LXX a jucat un rol vital în convertirea lor.

Confuzia aparentă a unor scriitori păgâni face să fie dificil de spus dacă ei fac aluzie la iudaism sau la creştinism. Lucrul acesta se poate datora faptului că adeseori comunitatea creştină s-a născut din sânul iudaismului din Diaspora; pentru un păgân ignorant sau indiferent, atitudinea convertiţilor faţă de multe practici tradiţionale părea să fie iudaică, chiar dacă el credea poveştile de groază cu privire la canibalism şi la incendieri, care erau puse pe seama creştinilor. Pe de altă parte, influenţa iudaică asupra multor convertiţi de frunte ne ajută să explicăm de ce „iudaizarea” a fost un pericol atât de mare pentru biserica apostolică.

Este interesant că Petru şi Iacov, amândoi evrei din Palestina, se adresează creştinilor numindu-i „Diaspora” („cei împrăştiaţi”) (Iacov 1:1; 1 Petru 1:1). La fel ca şi membrii din vechea împrăştiere, ei sunt „călători” acolo unde trăiesc; ei se bucură de o solidaritate care nu este cunoscută de păgâni şi ei sunt datori cu o loialitate transcendentă Ierusalimului de sus.

BIBLIOGRAFIE. 1977 Juster,Les Juifs dans l’Empire Romain, 1914, A. Causse,Les Dispersés d’Israel, 1929; E. Schürer,History of the Jewish People, 2, 1978; BC, 1, p. 137 ş.urm.; E. R. Goodenough, Jewish Symbols in the Greco-Roman Period, 1953-68 (relaţia cu simbolismul păgân); M. McL. Wilson, The Gnostic Problem, 1958; V. Tcherikover, Hellenistic Civilization and the Jews, 1959; H. J. Leon, The Jews of Ancient Rome, 1960; M. Grant, The Jews in the Roman World, 1973; E. M. Smallwood, The Jews under Roman Rule, 1977. A.F.W.

http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/diaspora.html

DESPRE SABAT

download - Copie

DESPRE SABAT

Un articol de C. H. Mackintosh

Extras din Explicații asupra cărților lui Moise, Vol. 5

În acest capitol avem prezentate cele zece porunci, dar nu exact aşa cum ne sunt prezentate ele în capitolul 20 din Exod. Aici sunt punctate unele caracteristici care cer un ochi atent.

În Exod 20  avem prezentată istoria; în Deuteronom 5  nu avem doar istoria, ci şi un comentariu cu privire la ea. Aici legiuitorul ne prezintă motivaţiile morale şi face apeluri care nu şi‑ar fi găsit locul în Exod. În prima avem prezentate doar lucrurile în sine, însă aici avem prezentate şi comentarii – lucrurile şi aplicarea lor practică. Într‑un cuvânt, nu există nicio bază pentru afirmaţia că Deuteronom 5  este o simplă repetare a lui Exod 20 ; de aceea argumentele nenorocite pe care raţionaliştii îşi întemeiază teoriile lor se năruie sub praful picioarelor noastre. Ele nu au nicio bază şi sunt cu totul detestabile.

Să comparăm, de exemplu, cele două locuri care vorbesc despre Sabat. În Exod 20  citim: „Adu‑ţi aminte de ziua sabatului, ca s‑o sfinţeşti. Şase zile să lucrezi şi să‑ţi faci toată lucrarea ta; dar ziua a şaptea este sabat pentru Domnul Dumnezeul tău: să nu faci nicio lucrare, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici animalul tău, nici străinul tău care este înăuntrul porţilor tale. Pentru că în şase zile Domnul a făcut cerurile şi pământul, marea şi tot ce este în ele şi în ziua a şaptea S‑a odihnit; de aceea Domnul a binecuvântat ziua sabatului şi a sfinţit‑o“ (Exod 20 .8‑11).

În Deuteronom 5  citim: „Ţine ziua sabatului ca s‑o sfinţeşti, cum ţi‑a poruncit Domnul Dumnezeul tău. Şase zile să lucrezi şi să‑ţi faci toată lucrarea ta, dar ziua a şaptea este sabat pentru Domnul Dumnezeul tău; să nu faci nicio lucrare, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici boul tău, nici măgarul tău, nici vreunul din animalele tale, nici străinul tău care este înăuntrul porţilor tale, ca să se odihnească robul tău şi roaba ta, ca şi tine. Şi adu‑ţi aminte că ai fost rob în ţara Egiptului şi că Domnul Dumnezeul tău te‑a scos de acolo cu mână tare şi cu braţ întins; de aceea ţi‑a poruncit Domnul Dumnezeul tău să ţii ziua sabatului“ (Deuteronom 5 .12‑15).

Cititorul poate vedea, la o simplă privire, diferenţa dintre cele două pasaje. În Exod 20 , porunca de a ţine Sabatul este întemeiată pe creaţie. În Deuteronom 5 , ea se întemeiază pe răscumpărare, fără a se face nicio aluzie la creaţie. Pe scurt, aceste diferenţe ne arată caracterul distinct al fiecărei cărţi, iar ele sunt cu totul clare pentru orice minte spirituală.

Cu privire la instituirea Sabatului trebuie să ne amintim că el se bazează în întregime pe autoritatea directă a Cuvântului lui Dumnezeu. Alte porunci ne prezintă în mod clar datorii morale. Fiecare om ştie că este greşit din punct de vedere moral să ucizi sau să furi; însă, cu privire la ţinerea Sabatului, nimeni nu ar fi putut cunoaşte că aceasta este o datorie, dacă ea nu ar fi fost rânduită în mod divin. Din aceasta decurge şi importanţa ei imensă. În acest capitol, ca şi în Exod 20 , ea se află laolaltă cu toate acele datorii morale care sunt recunoscute în mod universal de către conştiinţa omenească.

Şi nu doar atât, dar găsim, în diferitele cărţi ale Scripturii, că Sabatul este particularizat şi prezentat, cu o proeminenţă specială, ca fiind legătura preţioasă dintre Iahve şi Israel; o pecete a legământului Său cu ei, ca un test puternic pentru devotamentul lor faţă de El. Oricine poate recunoaşte că hoţia sau crima sunt greşite din punct de vedere moral, însă doar aceia care‑L iubeau pe Iahve iubeau şi onorau Sabatul Său.

Astfel, în Exod 16 , în legătură cu dăruirea manei, citim: „Şi a fost aşa: în ziua a şasea au strâns pâine dublu, două omere de cap. Şi toate căpeteniile adunării au venit şi au spus lui Moise. Şi el le‑a zis: «Aceasta este ce a zis Domnul: Mâine este odihna, sabatul sfânt pentru Domnul. Coaceţi ce aveţi de copt, fierbeţi ce aveţi de fiert şi strângeţi‑vă tot ce prisoseşte, ca să fie păstrat până dimineaţa» … Şi Moise a zis: «Mâncaţi‑o astăzi, pentru că astăzi este sabatul Domnului; astăzi n‑o veţi găsi pe câmp. Şase zile s‑o strângeţi, dar în ziua a şaptea este sabatul: în el nu va fi». Şi a fost aşa: în ziua a şaptea, unii din popor au ieşit să adune şi n‑au găsit“ – Cât de incapabili au fost ei să aprecieze înaltul şi sfântul privilegiu al ţinerii Sabatului lui Iahve! – „Şi Domnul i‑a zis lui Moise: «Până când nu veţi voi să păziţi poruncile Mele şi legile Mele?»“. Neglijarea sabatului era proba cu privire la condiţia lor morală; dacă îl neglijau, aceasta era dovada că erau rătăciţi cu privire la toate poruncile şi legile lui Dumnezeu. Sabatul reprezenta marea piatră de încercare, măsura şi greutatea stării reale a inimii lor faţă de Iahve – „Vedeţi că Domnul v‑a dat sabatul; de aceea vă dă în ziua a şasea pâine pentru două zile. Fiecare să rămână la locul său; nimeni să nu iasă din locul său în ziua a şaptea. Şi poporul s‑a odihnit în ziua a şaptea“. Ei au găsit odihnă şi hrană în sfânta zi a sabatului.

Din nou, în capitolul 31 avem un pasaj foarte remarcabil ca dovadă a importanţei sabatului pentru Iahve. O descriere completă a cortului şi a uneltelor lui fusese dată lui Moise, iar el era pe punctul de a primi cele două table ale mărturiei din mâna lui Iahve; însă, pentru a dovedi locul proeminent pe care sabatul îl avea în gândul divin, citim: „Şi Domnul a vorbit lui Moise, zicând: «Şi tu, vorbeşte fiilor lui Israel, zicând: Să ţineţi negreşit sabatele Mele; pentru că acesta este un semn între Mine şi voi în generaţiile voastre, ca să cunoaşteţi că Eu sunt Domnul care vă sfinţeşte. Să ţineţi deci sabatul, pentru că vă este sfânt: oricine‑l va profana va fi omorât negreşit, pentru că cine va face vreo lucrare în el, sufletul acela va fi nimicit din poporul său. Şase zile să se lucreze, dar în ziua a şaptea este sabatul de odihnă, sfânt pentru Domnul. Cine va face vreo lucrare în ziua sabatului va fi omorât negreşit. Şi fiii lui Israel să păzească sabatul, ca să ţină sabatul în generaţiile lor drept legământ pentru totdeauna. Este un semn între Mine şi fiii lui Israel pentru totdeauna; pentru că Domnul a făcut cerurile şi pământul în şase zile, şi în ziua a şaptea S‑a odihnit şi S‑a înviorat»“ (Exod 31 .12‑17).

Acesta este un pasaj foarte important. El dovedeşte, în mod foarte distinct, caracterul perpetuu al Sabatului. Termenii în care se vorbeşte despre el sunt cu totul suficienţi pentru a arăta că acesta nu a fost instituit doar temporar. „Un semn între Mine şi voi în generaţiile voastre“ – „un legământ pentru totdeauna“ – „un semn pentru totdeauna“.

Cititorul să reţină aceste cuvinte! Ele dovedesc, dincolo de orice discuţie, în primul rând, că sabatul a fost pentru Israel. În al doilea rând, că sabatul este, în gândul lui Dumnezeu, o instituţie permanentă. Este bine să reţinem aceste lucruri, pentru a evita orice ambiguitate şi orice exprimare inexactă cu privire la acest subiect deosebit de interesant.

Sabatul a fost dat în mod distinct şi exclusiv naţiunii iudaice. Se vorbeşte despre el, în mod clar, ca fiind un semn între Iahve şi poporul Său Israel. Nu există nici cel mai mic indiciu că el ar fi fost dat naţiunilor. Vom vedea mai departe că aceasta este o imagine frumoasă pentru timpul restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi profeţi de la întemeierea lumii; însă aceasta nu atinge, în niciun fel, faptul că el este o rânduială exclusiv iudaică. Nu există nici măcar o singură propoziţie în Scriptură care să arate că sabatul are referire la naţiuni.

Unii învaţă că, întrucât citim despre ziua de sabat în Geneza 2 , ea trebuie, în mod necesar, să aibă o sferă mai largă decât cea iudaică. Dar să mergem la acel pasaj şi să vedem ce spune. „Şi, în ziua a şaptea, Dumnezeu Şi‑a terminat lucrarea pe care o făcuse; şi, în ziua a şaptea, S‑a odihnit de toată lucrarea Sa pe care o făcuse. Şi Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit‑o, pentru că în ea S‑a odihnit de toată lucrarea Sa, pe care a creat‑o Dumnezeu, făcând‑o“ (Geneza 2 .2,3).

Această afirmaţie este suficient de simplă. Aici nu se menţionează nimic despre om. Nu ni se spune că omul s‑a odihnit în ziua a şaptea. Omul poate introduce acest gând, îl poate concluziona sau şi‑l poate imagina; dar capitolul 2 din Geneza nu spune nimic despre aşa ceva. Şi nu doar atât, dar putem căuta în zadar vreo aluzie despre sabat în toată cartea Geneza. Prima dată când sabatul este pus în legătură cu omul este în Exod, acel pasaj pe care l‑am citat deja; iar acolo vedem, în modul cel mai clar, că acesta este dat lui Israel, ca fiind poporul aflat în relaţie cu Iahve, pe temeiul acelui legământ. Că ei nu au înţeles sau nu au apreciat acest legământ este foarte clar; că ei nu au intrat în odihna pe care el o simboliza este la fel de clar, conform Psalmului 95 şi capitolului 4 din Epistola către Evrei. Însă noi vorbim acum despre ceea ce era el în gândul lui Dumnezeu; iar El ne spune că acesta era un semn între El şi poporul Său Israel şi un test foarte puternic al stării lor morale şi al stării inimii lor faţă de El. Sabatul nu era doar o parte integrantă a legii, aşa cum a fost ea dată prin Moise poporului Israel, ci el este evidenţiat, din nou şi din nou, ca o rânduială care are un loc special în gândul lui Dumnezeu.

Astfel, în cartea profetului Isaia citim: „Ferice de omul care face aceasta şi de fiul omului care o ţine cu tărie, care păzeşte sabatul ca să nu‑l profaneze şi îşi păzeşte mâna ca să nu facă niciun rău. Şi fiul străinului care s‑a alipit de Domnul să nu vorbească, zicând: «Domnul m‑a despărţit cu totul de poporul Său!» Nici famenul să nu zică: «Iată, eu sunt un copac uscat!» Pentru că aşa zice Domnul: «Famenilor care păzesc sabatele Mele şi aleg ce‑Mi este plăcut şi ţin cu tărie legământul Meu le voi da un loc şi un nume, în casa Mea şi înăuntrul zidurilor Mele, mai bune decât cel al fiilor şi al fiicelor. Le voi da un nume pentru totdeauna, care nu se va stinge. Şi pe fiii străinului [aici, desigur, ei sunt văzuţi în legătură cu Israel, ca în Numeri 15  şi în alte locuri din Scriptură] care se alipesc de Domnul, ca să‑I slujească şi să iubească Numele Domnului, ca să fie slujitorii Lui, pe fiecare care păzeşte sabatul, ca să nu‑l profaneze şi ţine cu tărie legământul Meu, îi voi aduce şi pe ei la muntele Meu cel sfânt şi‑i voi desfăta în casa Mea de rugăciune. Arderile lor de tot şi jertfele lor vor fi bine primite pe altarul Meu, căci casa Mea se va numi casă de rugăciune pentru toate popoarele»“ (Isaia 56 .2‑7).

Din nou citim: „Dacă îţi vei opri piciorul în sabat, nefăcându‑ţi plăcerea ta în ziua Mea sfântă, şi vei numi sabatul o desfătare, ziua sfântă a Domnului, vrednic de onoare, şi‑l vei onora, nefăcându‑ţi căile tale, nici căutând plăcerea ta, nici vorbind cuvinte deşarte, atunci te vei desfăta în Domnul şi te voi face să călăreşti pe înălţimile pământului şi te voi hrăni cu moştenirea lui Iacov, tatăl tău, pentru că gura Domnului a vorbit“ (Isaia 58 .13,14).

Citatele de mai sus sunt cu totul suficiente pentru a arăta locul pe care îl are sabatul în gândul lui Dumnezeu. Nu mai este nevoie să adăugăm alte locuri; însă mai este unul spre care am vrea să atragem atenţia cititorului, în legătură cu subiectul nostru, anume Levitic 23 : „Şi Domnul a vorbit lui Moise, zicând: «Vorbeşte fiilor lui Israel şi spune‑le: Sărbătorile rânduite ale Domnului, pe care le veţi vesti, să fie adunări sfinte. Acestea sunt sărbătorile Mele rânduite. Şase zile să se lucreze, dar a şaptea zi să fie un sabat de odihnă, o adunare sfântă; să nu faceţi nicio lucrare: este un sabat pentru Domnul în toate locuinţele voastre»“ (Levitic 23 .1‑3).

Aici, el se află în fruntea listei sărbătorilor prezentate în acest capitol minunat, în care avem prefigurată întreaga istorie a căilor lui Dumnezeu cu poporul Său Israel. Sabatul este o imagine a odihnei eterne a lui Dumnezeu, în care El a plănuit să‑Şi introducă poporul, atunci când toate ostenelile, încercările şi necazurile lor vor trece – acea „odihnă de sabat“ care „rămâne pentru poporul lui Dumnezeu“ (Evrei 4 .9). El a încercat pe căi diferite să păstreze aducerea‑aminte a acestei odihne glorioase înaintea ochilor poporului Său; ziua a şaptea, anul al şaptelea sau anul jubileu – toate aceste minunate perioade sabatice erau destinate să prezinte acel timp binecuvântat în care Israel va fi strâns şi adus înapoi în ţara lor preaiubită, când sabatul va fi ţinut, în toată profunzimea lui şi în binecuvântare divină, aşa cum nu s‑a întâmplat niciodată înainte.

Aceste lucruri ne conduc, în mod natural, la un al doilea punct care stă în legătură cu sabatul, anume permanenţa lui. Acest lucru este dovedit clar prin acele expresii: „pentru totdeauna“ şi „un semn pentru totdeauna“ şi „în toate generaţiile voastre“. Astfel de cuvinte nu ar fi fost folosite la o rânduială care era doar temporară. Din nefericire, Israel nu a ţinut niciodată sabatul potrivit cu gândul lui Dumnezeu; nu i‑au înţeles niciodată semnificaţia, nu au intrat niciodată în binecuvântarea lui, nu s‑au adăpat niciodată din spiritul lui. Ei au făcut din el o emblemă a propriei lor dreptăţi; s‑au lăudat cu el ca fiind o rânduială naţională şi l‑au folosit pentru propria lor înălţare; însă nu l‑au celebrat niciodată în comuniune cu Dumnezeu. Vorbim despre ei ca naţiune, ca întreg. Nu avem nicio îndoială că au existat suflete care, în secret, s‑au bucurat de sabat şi au intrat în gândurile lui Dumnezeu cu privire la el. Însă, ca naţiune, Israel nu a păzit niciodată sabatul potrivit cu gândul lui Dumnezeu. Ascultaţi ce spune Isaia: „Nu mai aduceţi daruri deşarte. Tămâia Îmi este o urâciune, luna nouă şi sabatul, chemarea adunărilor“ (Isaia 1 .13).

Aici vedem că preţioasa şi minunata rânduială a sabatului pe care Dumnezeu le‑a dat‑o ca semn al legământului Său cu poporul a devenit, în mâinile lor, o urâciune cu totul intolerabilă pentru El. Iar când deschidem paginile Noului Testament, îi găsim pe liderii şi pe căpeteniile poporului iudeu discutând continuu cu Domnul nostru Isus Hristos cu privire la sabat. Priviţi, de exemplu, primele versete din Luca 6 : „Şi a fost că, în sabat, El trecea prin semănături; şi ucenicii Săi smulgeau spice şi mâncau, frecându‑le cu mâinile. Dar unii dintre farisei le‑au spus: «De ce faceţi ce nu este permis a face în sabat?». Şi Isus, răspunzând, le‑a spus: «Nici aceasta n‑aţi citit, ce a făcut David, când a flămânzit, el şi cei care erau cu el? Cum a intrat în casa lui Dumnezeu şi a luat pâinile punerii înainte şi a mâncat şi a dat şi celor care erau cu el ceea ce nu este permis decât numai preoţilor să mănânce?». Şi le‑a spus: «Fiul Omului este Domn şi al sabatului»“ (Luca 6 .1‑5).

Şi, din nou, citim: „Şi a fost că, şi într‑un alt sabat, El a intrat în sinagogă şi îi învăţa; şi acolo era un om şi mâna lui dreaptă era paralizată. Şi cărturarii şi fariseii pândeau, dacă va vindeca în sabat, ca să‑I găsească vină“ – doar încercaţi să vă imaginaţi, Îl acuzau pentru vindecarea unui biet bolnav, un tovarăş de‑al lor aflat în suferinţă – „Dar El le ştia gândurile şi i‑a spus omului care avea mâna paralizată: «Ridică‑te şi stai în mijloc!». Şi el s‑a ridicat şi a stat acolo. Isus deci le‑a zis: «Vă voi întreba dacă este permis în sabat: A face bine, sau a face rău? A salva un suflet, sau a‑l pierde?». Şi, privind împrejur la toţi, i‑a spus: «Întinde‑ţi mâna!». Şi el a făcut aşa şi mâna lui s‑a refăcut ca cealaltă. Dar ei s‑au umplut de furie şi vorbeau între ei ce să‑I facă lui Isus“ (Luca 6 .6‑11).

Ce imagine clară avem aici despre goliciunea şi nevrednicia ţinerii sabatului! Acei lideri religioşi doreau mai degrabă să‑i lase flămânzi pe ucenici, decât să fie atins sabatul lor! Ei ar fi dorit ca acel om să meargă până la mormânt cu mâna paralizată, decât să fie vindecat în sabatul lor. Din nefericire, acesta era sabatul lor, şi nu al lui Dumnezeu! Odihna Lui nu putea sta alături de foamete şi de mâini paralizate. Ei niciodată nu au citit în mod corect împrejurarea cu David, când el şi cei care îl însoţeau mâncaseră din pâinile pentru punerea înainte. Ei nu au înţeles că rânduielile legii trebuie să se dea deoparte din faţa harului divin, care vine în întâmpinarea nevoilor omului. Harul se ridică, în măreţia lui, deasupra tuturor barierelor legii, iar credinţa se bucură de strălucirea lui; însă religia se simte ofensată de lucrările harului şi de îndrăzneala credinţei. Fariseii nu au înţeles că omul cu mâna uscată era o imagine izbitoare a stării morale a poporului, o dovadă vie a faptului că ei se aflau departe de Dumnezeu. Dacă s‑ar fi aflat în starea potrivită, nu ar fi existat mâini paralizate, care să trebuiască să fie vindecate, dar nu erau într‑o astfel de stare; şi, prin urmare, sabatul lor era o formă goală, fără putere, o rânduială fără nicio valoare, o anomalie hidoasă, o urâciune înaintea lui Dumnezeu şi complet nepotrivită cu starea omului.

Să luăm un alt exemplu, cel din Luca 13 . „Şi îi învăţa într‑una din sinagogi în sabat“ – pentru El, în mod sigur, sabatul nu era o zi de odihnă – „Şi, iată, era o femeie care de optsprezece ani avea un duh de neputinţă şi era gârbovă şi nu putea nicidecum să se ridice. Şi Isus, văzând‑o, a chemat‑o şi i‑a spus: «Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta». Şi a pus mâinile peste ea; şi îndată s‑a îndreptat şi Îl glorifica pe Dumnezeu“ (Luca 13 .10‑13). Frumoasă imagine a lucrării harului într‑un suflet, însoţită, în toate cazurile, de rezultate practice! Toţi cei pe care Hristos Îşi pune mâinile Sale binecuvântate sunt „îndreptaţi îndată“ şi Îl pot „glorifica pe Dumnezeu“.

Însă sabatul omului fusese atins. „Dar mai‑marele sinagogii, indignat că Isus vindecase în sabat [el era mânios faţă de lucrarea plină de har a vindecării, dar era indiferent la cazul umilitor al suferinţei] răspunzând, a spus mulţimii: «Sunt şase zile în care trebuie să lucreze oamenii; veniţi deci în acestea şi fiţi vindecaţi, şi nu în ziua sabatului!»“ (Luca 13 .14). Cât de puţin înţelegea acest formalist religios că el se afla în prezenţa Domnului adevăratului sabat! Cât de insensibil era faţă de nepotrivirea morală între încercarea de a ţine sabatul şi starea omului care cerea în modul cel mai clar intervenţia divină! „Domnul deci i‑a răspuns şi a zis: «Făţarnicilor, fiecare dintre voi, în sabat, oare nu‑şi dezleagă boul sau măgarul de la iesle şi‑l duce şi‑l adapă? Şi aceasta, care este o fiică a lui Avraam, pe care Satan o legase, iată, de optsprezece ani, nu trebuia să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua sabatului?»“ (Luca 13 .15,16).

Ce mustrare aspră! Ce manifestare a goliciunii şi a nenorocirii complete a întregului sistem iudaic! Doar gândiţi‑vă la nepotrivirea izbitoare dintre sabat şi o fiică a lui Avraam legată de mâna crudă a lui Satan, timp de optsprezece ani! Nu este nimic în această lume care să orbească atât de mult mintea, care să împietrească atât de mult inima, care să aibă un efect atât de ucigător faţă de conştiinţă şi care să distrugă din punct de vedere moral întreaga fiinţă, ca religia fără Hristos. Puterea ei înşelătoare şi degradantă poate fi judecată complet doar în lumina prezenţei divine. Ar fi trebuit ca mai‑marelui sinagogii să‑i fi păsat că biata femeie ar fi putut merge gârbovă până la sfârşitul zilelor ei, neputând să se îndrepte. El ar fi fost mulţumit să o lase să meargă ca o martoră tristă a puterii lui Satan, îngrijindu‑se să ţină propriul său sabat. Indignarea lui religioasă a fost stârnită nu de puterea lui Satan, privind la starea acelei femei, ci de puterea lui Hristos, privind eliberarea completă pe care El i‑o dăruise.

Însă Domnul a dat răspunsul Său. „Şi, pe când spunea El acestea, toţi adversarii Săi se ruşinau“ – şi bine făceau – „şi toată mulţimea se bucura de toate lucrurile glorioase pe care le făcea El“ (Luca 13 .17). Ce contrast izbitor! Apărătorii religiei lipsite de putere, lipsite de inimă şi cu totul fără valoare au fost demascaţi şi acoperiţi de ruşine şi de confuzie, pe de o parte, iar pe de altă parte, tot poporul se bucura de lucrările glorioase ale Fiului lui Dumnezeu care venise în mijlocul lor să‑i elibereze de sub puterea umilitoare a lui Satan, să le umple inimile cu bucuria salvării lui Dumnezeu şi să le umple gurile de laude!

Pentru mai multe detalii despre acest subiect îl rugăm pe cititor să se îndrepte spre Evanghelia după Ioan. Dorim foarte mult ca această chestiune problematică a sabatului să fie examinată pe deplin în lumina Scripturii. Suntem convinşi că acest subiect conţine mult mai multe învăţături decât înţeleg, în general, creştinii.

La începutul capitolului 5 din Ioan suntem introduşi într‑o scenă care este ca un indicator izbitor despre starea lui Israel. Nu avem intenţia aici să intrăm foarte profund în acest pasaj; ne referim la acest loc doar în legătură cu subiectul care ne stă înainte.

Scăldătoarea din Betesda – sau «casa îndurării», pentru că fusese, fără îndoială, expresia îndurării lui Dumnezeu faţă de poporul Său – constituia o dovadă clară cu privire la starea nenorocită a omului, în general, şi a lui Israel, în special. Cele cinci pridvoare ale ei erau pline de „o mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, paralizaţi, aşteptând mişcarea apei“. Ce imagine a întregii familii omeneşti şi a naţiunii lui Israel! Ce ilustrare izbitoare a stării lor spirituale şi morale, aşa cum era ea văzută din punctul de vedere divin! „Orbi, şchiopi, paralizaţi“; aceasta este adevărata stare a omului şi ce bine ar fi ca el să se recunoască aşa!

Însă acolo era un om, în mijlocul acestei mulţimi neputincioase, atât de pierdute, atât de slabe şi de neajutorate, căruia scăldătoarea Betesda nu‑i putuse rezolva cazul. „Dar era un om acolo, care era în suferinţă de treizeci şi opt de ani. Isus, văzându‑l zăcând şi ştiind că era deja de mult timp aşa, i‑a spus: «Vrei să fii sănătos?»“, Ce har şi ce putere se află în această întrebare! Ea trece dincolo de cea mai bogată imaginaţie a gândurilor omeneşti. El căuta doar ajutor din partea omului sau din partea propriei sale capacităţi de a se arunca în scăldătoare. El nu ştia că Cel care îi vorbea era mai presus de scăldătoare, cu mişcarea ocazională a apei ei; că era mai presus de slujirea îngerească şi mai presus de tot ajutorul şi de eforturile omului, că El avea toată puterea în cer şi pe pământ. „Bolnavul I‑a răspuns: «Doamne, nu am pe nimeni ca să mă arunce în scăldătoare când se tulbură apa; şi, până când vin eu, coboară altul înaintea mea». Isus i‑a spus: «Ridică‑te, ia‑ţi patul şi umblă». Şi îndată omul s‑a făcut sănătos şi şi‑a luat patul şi umbla. Şi ziua aceea era sabat“ (Ioan 5 .5‑9).

Aici avem din nou prezentat sabatul omului. În mod sigur, acesta nu era sabatul lui Dumnezeu. Mulţimea nenorocită strânsă în jurul scăldătorii dovedea că odihna lui Dumnezeu încă nu venise – că gloriosul Său antitip al sabatului nu răsărise pe acest pământ chinuit de păcat. Când acea zi strălucitoare va veni, acolo nu vor mai exista mulţimi de orbi, de şchiopi şi de paralizaţi, care să umple pridvoarele Betesdei. Sabatul lui Dumnezeu şi nenorocirea omului sunt complet incompatibile.

Însă acesta era sabatul omului; el nu mai constituia pecetea legământului pe care Iahve Îl încheiase cu sămânţa lui Avraam – aşa cum fusese odată şi cum va fi din nou – ci ajunsese emblema propriei dreptăţi a omului. „Deci iudeii îi spuneau celui vindecat: «Este sabat, nu‑ţi este permis să‑ţi iei patul»“ (Ioan 5 .10). În opinia lor, acestuia îi era cu totul permis să zacă pe acel pat, săptămână după săptămână, lună după lună, an după an, în timp ce ei mergeau mai departe cu pretenţia lor, goală şi fără nicio valoare, de a ţine sabatul. Dacă ei ar fi avut o rază de lumină spirituală, ar fi văzut nepotrivirea flagrantă dintre încercarea de a ţine tradiţia lor naţională cu privire la sabat, în prezenţa nenorocirii, a bolii şi a degradării umane. Însă ei erau orbi; şi, prin urmare, când roadele glorioase ale slujirii lui Hristos au fost manifestate, ei au avut îndrăzneala de a spune că ele nu sunt potrivite cu rânduiala.

Şi nu doar atât, ci „pentru aceasta, iudeii Îl persecutau pe Isus şi căutau să‑L omoare, pentru că făcea acestea în sabat“ (Ioan 5 .16). Ce scenă! Poporul religios, ba chiar liderii şi învăţătorii religiei – călăuzele poporului oficial al lui Dumnezeu, căutau să‑L ucidă pe Domnul sabatului, pentru că El îl vindecase pe acel om în ziua sabatului!

Remarcaţi însă replica Domnului: „Tatăl Meu până acum lucrează, şi Eu lucrez“ (Ioan 5 .17). Această afirmaţie scurtă, dar concisă, ne prezintă rădăcina întregii probleme. Aceasta ne descoperă starea reală a omenirii, în general, şi a lui Israel, în special; şi, de asemenea, ne descoperă, în cea mai mişcătoare manieră, marele secret al vieţii şi al slujirii Domnului. Binecuvântat să fie Numele Lui! El nu a venit în această lume pentru a Se odihni. Cum ar fi putut El să Se odihnească, cum ar fi putut să ţină sabatul, în mijlocul nevoilor omeneşti şi în mijlocul nenorocirii de care omul era cuprins? Nu trebuia ca acei oameni, neputincioşi, orbi, şchiopi şi paralizaţi, care umpleau pridvoarele scăldătorii de la Betesda, să îi fi învăţat pe „iudei“ nebunia învăţăturii false pe care ei o aveau cu privire la sabat? Pentru că ce altceva reprezenta această mulţime, decât o imagine a stării naţiunii lui Israel şi a întregului neam omenesc? Cum ar fi fost posibil ca dragostea divină să se fi odihnit în mijlocul unei asemenea stări? Acest lucru era imposibil! Dragostea nu poate face altceva decât să lucreze într‑o astfel de scenă a păcatului şi a întristării. Din momentul căderii omului, Tatăl lucrează, Fiul S‑a arătat să continue această lucrare, iar acum Duhul Sfânt lucrează şi El. Lucrarea, nu odihna, este cuvântul de ordine într‑o lume ca aceasta. „Rămâne deci o odihnă de sabat pentru poporul lui Dumnezeu.“

Binecuvântatul Domn Isus a umblat pe acest pământ făcând bine şi în ziua sabatului, ca în oricare altă zi; şi, în final, după ce Şi‑a împlinit lucrarea glorioasă de răscumpărare, El a petrecut sabatul în mormânt, înviind în ziua dintâi a săptămânii, ca Întâiul‑născut dintre cei morţi şi devenind Capul noii creaţii, în care toate lucrurile sunt de la Dumnezeu; iar în această sferă, chestiunile despre „zile, luni, timpuri şi ani“ nu pot avea nicio aplicaţie. Niciunul dintre cei care înţeleg pe deplin însemnătatea morţii şi a învierii nu poate aproba, nici măcar pentru un moment, ţinerea zilelor. Moartea lui Hristos a pus capăt vechii ordini de lucruri, iar învierea Lui ne introduce într‑o cu totul altă sferă, unde privilegiul nostru binecuvântat este să umblăm în lumina şi în puterea acelor realităţi eterne care sunt ale noastre în Hristos şi care stau în contrast evident faţă de ţinerea, în mod superstiţios, a lucrurilor legate de religia carnală şi lumească.

Aici ne apropiem de un punct foarte interesant al subiectului nostru, anume diferenţa dintre sabat şi ziua Domnului, ziua dintâi a săptămânii. Acestea două sunt confundate adesea. Auzim în mod frecvent, de pe buzele unor oameni cu adevărat evlavioşi, expresia «sabatul creştin», care nu se găseşte nicăieri în Noul Testament. Poate că unii care folosesc această expresie sugerează un lucru corect; însă nu este suficient să sugerăm un lucru corect, ci, de asemenea, să încercăm să ne exprimăm potrivit cu învăţătura Sfintei Scripturi.

Suntem convinşi că vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al Hristosului Său are de‑a face cu convenţionalismul creştinismului cu mult mai mult decât suntem noi conştienţi, ceea ce face ca acest lucru să devină deosebit de serios. Cititorul poate că este predispus să spună că despicăm firul în patru, ca să găsim o greşeală expresiei «sabatul creştin». Însă noi suntem pe deplin convinşi că nu este nimic de acest fel; din contră, dacă cititorul va examina în linişte acest subiect, în lumina Noului Testament, va constata nu doar că el include chestiuni interesante, ci, de asemenea, unele cu greutate şi foarte importante. Unii spun că denumirea nu contează; însă, în subiectul care ne stă acum înainte, ea are o semnificaţie deosebită.

Deja am remarcat că Domnul a petrecut sabatul în mormânt. Nu este acesta un fapt deosebit de grăitor şi de profund? Fără îndoială! De aici înţelegem, cel puţin, punerea deoparte a vechii stări de lucruri şi imposibilitatea de a ţine sabatul într‑o lume a păcatului şi a morţii. Dragostea nu se poate odihni într‑o lume ca aceasta; ea poate doar să se trudească şi să moară. Aceasta este inscripţia pe care o putem citi pe mormântul în care Domnul sabatului a zăcut.

Dar cum stau lucrurile cu privire la prima zi a săptămânii? Nu este aceasta sabatul aşezat pe o bază nouă – sabatul creştin? Nicidecum! Niciodată nu este numit aşa în Noul Testament. Dacă privim în Faptele Apostolilor, vom găsi că despre cele două zile se vorbeşte în cel mai distinct mod. În sabat îi găsim pe iudei adunaţi în sinagogile lor, pentru citirea legii şi a profeţilor. În ziua dintâi a săptămânii îi găsim pe creştini adunaţi să frângă pâinea. Cele două zile erau la fel de distincte ca şi iudaismul şi creştinismul; nu există nici cea mai mică bază în Scriptură că sabatul a fost amestecat cu prima zi a săptămânii. Unde există cea mai mică autoritate pentru afirmaţia că sabatul este schimbat din ziua a şaptea în ziua a opta sau în ziua dintâi a săptămânii? Dacă ar fi vreuna, nu ar fi nimic mai uşor decât să ne fie arătată. Dar nu există niciuna.

Şi, trebuie să observăm, sabatul nu este doar o a şaptea zi, ci ziua a şaptea. Este bine să notăm aceasta, întrucât unii susţin ideea că este suficient să dedicăm a şaptea parte din timpul nostru pentru odihnă şi pentru slujba religioasă, fără să conteze care este acea zi; iar în acest fel, diferite naţiuni şi diferite sisteme religioase îşi au propria lor zi de sabat. Dar aceste argumente nu pot satisface pe cineva care doreşte să fie învăţat în mod exclusiv de Scriptură. Sabatul din Eden a fost ziua a şaptea. Sabatul lui Israel a fost ziua a şaptea. A opta zi ne conduce însă gândurile spre eternitate. În Noul Testament, ea este numită „ziua dintâi a săptămânii“, indicând începutul unei noi ordini de lucruri, având drept fundaţie eternă crucea, iar Hristosul înviat fiind Capul ei glorios şi Centrul ei. A numi această zi «sabatul creştin» înseamnă pur şi simplu a confunda lucrurile pământeşti cu cele cereşti. Aceasta înseamnă să‑l cobori pe creştin din înalta sa poziţie, ca asociat cu un Hristos înviat şi glorificat în ceruri, pentru a‑l pune să se preocupe cu superstiţia ţinerii zilelor, cu însuşi lucrul care l‑a făcut pe binecuvântatul apostol să nu mai ştie ce să creadă despre adunările din Galatia.

Pe scurt, cu cât cântărim mai profund expresia «sabatul creştin», cu atât suntem mai convinşi că tendinţa ei este, la fel ca multe alte formulări ale creştinătăţii, să‑l jefuiască pe creştin de toate acele mari adevăruri specifice Noului Testament care marchează deosebirea dintre Adunarea lui Dumnezeu şi tot ceea ce a fost înaintea ei şi ce va urma după ea. Adunarea, deşi este pe pământ, nu este din această lume, aşa cum Hristos nu este din această lume. Ea este cerească în originea ei, în caracterul ei, în principiile ei, în umblarea ei şi în speranţa ei. Ea stă între cruce şi glorie. Hotarele existenţei ei pe pământ sunt ziua Cincizecimii, când Duhul Sfânt a coborât pentru a o forma, şi venirea lui Hristos pentru a o lua la Sine Însuşi.

Nimic nu poate fi subliniat mai clar decât acest lucru; de aceea, oricine încearcă să lege de Adunarea lui Dumnezeu rânduielile legii sau ţinerea în mod superstiţios a „zilelor, a lunilor, a perioadelor şi a anilor“ încearcă, de fapt, să falsifice întreaga poziţie creştină, să pervertească integritatea relaţiilor divine şi să‑l jefuiască pe creştin de locul şi de partea care îi aparţin prin harul infinit al lui Dumnezeu şi prin împlinirea ispăşirii de către Hristos. Consideră cititorul că această afirmaţie este de o duritate exagerată? Dacă este aşa, să analizeze următorul pasaj din Epistola către Coloseni – un pasaj care trebuie scris cu litere de aur. „Deci, după cum L‑aţi primit pe Hristos Isus, Domnul, aşa să umblaţi în El, înrădăcinaţi şi fiind zidiţi în El şi întăriţi în credinţă, după cum aţi fost învăţaţi, prisosind în ea cu mulţumire. Vedeţi să nu fie nimeni care să vă fure prin filosofie şi amăgire deşartă“ – remarcaţi combinaţia! Ea nu este prea flatantă la adresa filosofiei – „după tradiţia oamenilor, după cunoştinţele elementare ale lumii şi nu după Hristos. Pentru că în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii; şi voi sunteţi împliniţi în El, care este Capul oricărei stăpâniri şi autorităţi“ – ce‑am putea să ne dorim mai mult? – „în care aţi şi fost circumcişi cu o circumcizie nefăcută de mână, în dezbrăcarea trupului cărnii, în circumcizia lui Hristos; fiind înmormântaţi împreună cu El în botez, în care aţi şi fost înviaţi împreună cu El, prin credinţa în lucrarea lui Dumnezeu, care L‑a înviat dintre cei morţi. Şi pe voi, care eraţi morţi în greşelile şi în necircumcizia cărnii voastre, v‑a înviat împreună cu El, după ce ne‑a iertat toate greşelile, după ce a şters înscrisul cu porunci, care era împotriva noastră, care ne era potrivnic, şi l‑a înlăturat din cale, pironindu‑l pe cruce; dezbrăcând stăpânirile şi autorităţile, le‑a făcut de ruşine în public, triumfând asupra lor prin cruce“ (Coloseni 2 .6‑15).

Strălucită biruinţă! O biruinţă câştigată pentru noi! Închinare eternă şi universală fie adusă Numelui Său unic! Care este urmarea acestor lucruri? „De aceea nimeni să nu vă judece pentru mâncare sau băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare sau de lună nouă sau zile de sabat, care sunt o umbră a lucrurilor ce aveau să vină; dar trupul este al lui Hristos“ – ce ar avea de‑a face unul care este împlinit şi acceptat în Hristos cu mâncăruri, cu băuturi sau cu zile sfinte? Ce pot face pentru el filosofia, tradiţia sau religia omenească? Ce pot umbrele trecătoare să‑i adauge unuia care este înrădăcinat prin credinţă în valorile eterne? Absolut nimic; de aceea binecuvântatul apostol continuă – „Nimeni să nu vă facă să pierdeţi premiul, făcându‑şi voia lui însuşi în smerenie şi închinare la îngeri, amestecându‑se în cele pe care nu le‑a văzut, îngâmfat zadarnic prin gândirea cărnii sale şi neţinându‑se strâns de Capul, din care tot trupul, hrănit şi strâns unit prin încheieturi şi legături, creşte cu creşterea de la Dumnezeu. Dacă aţi murit împreună cu Hristos faţă de cunoştinţele elementare ale lumii, pentru ce, ca şi cum aţi fi încă în viaţă în lume, vă supuneţi la rânduieli: «nu pune mâna, nu gusta, nu atinge!» (care sunt toate spre distrugere prin întrebuinţare), după poruncile şi învăţăturile oamenilor (care au, în adevăr, o aparenţă de înţelepciune în închinare voită şi în smerenie şi în necruţare a trupului, nedându‑i vreo onoare), pentru satisfacerea cărnii?“ (Coloseni 2 .16‑23).

Nu este posibil ca cineva să înţeleagă acest pasaj minunat şi să nu capete o înţelegere completă nu doar cu privire la chestiunea sabatului, ci, de asemenea, la întregul sistem de lucruri cu care acest subiect este în legătură. Creştinul care îşi înţelege poziţia a terminat‑o pentru totdeauna cu toate chestiunile privitoare la mâncare şi băutură, la zile, luni, timpuri şi ani. El nu ştie nimic despre perioade sfinte şi despre locuri sfinte. El este mort împreună cu Hristos faţă de cunoştinţele elementare ale lumii şi, prin urmare, este eliberat de toate rânduielile religiei tradiţionale. El aparţine cerului, unde lunile noi, zilele sfinte şi sabatele nu au niciun loc. El este în noua creaţie, unde toate lucrurile sunt de la Dumnezeu; prin urmare, creştinul nu vede nicio valoare morală în aceste cuvinte: „Nu pune mâna, nu gusta, nu atinge!“. Ele nu pot avea nicio aplicaţie pentru el. El trăieşte într‑un ţinut în care norii şi ceaţa tendinţelor monahale şi ascetice nu se văd niciodată. El a renunţat la toate formele fără valoare ale evlaviei carnale şi are, în schimbul acestora, realităţile solide ale vieţii creştine. Urechea lui a fost deschisă să audă şi inima lui să înţeleagă îndemnul puternic al apostolului inspirat: „Deci, dacă aţi fost înviaţi împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde Hristos este aşezat la dreapta lui Dumnezeu: gândiţi la cele de sus, nu la cele de pe pământ, pentru că voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Când Se va arăta Hristos, care este viaţa noastră, atunci veţi fi arătaţi şi voi, împreună cu El, în glorie. Omorâţi deci mădularele voastre, cele de pe pământ“ (Coloseni 3 .1‑5).

Aici avem desfăşurate înaintea ochilor noştri gloriile creştinismului adevărat, practic şi vital, în contrast cu formele carnale uscate şi fără rod ale religiei lumeşti. Viaţa creştină nu constă în ţinerea anumitor reguli, porunci sau tradiţii ale oamenilor. Aceasta este o realitate divină. Ea este Hristos în inimă şi Hristos reprodus în viaţa zilnică, prin puterea Duhului Sfânt. Ea este omul cel nou, format după modelul lui Hristos Însuşi, care se manifestă în toate detaliile mărunte ale vieţii noastre zilnice, în familie, în afaceri, în relaţiile cu oamenii, în temperamentul nostru, în duhul nostru, în stilul nostru de viaţă, în comportamentul nostru şi în orice alt aspect. Acesta nu este doar un lucru de dogmă, de mărturisire, de opinie sau de sentiment; este o realitate vie, evidentă. Este Împărăţia lui Dumnezeu, aşezată în inimile noastre, impunându‑şi influenţa sa binecuvântată peste întreaga noastră fiinţă morală şi revărsându‑şi influenţa sa plăcută asupra întregii sfere în care suntem chemaţi să ne mişcăm, de la o zi la alta. Aceasta este umblarea creştină, pe urmele binecuvântaţilor paşi ai Aceluia care a mers din loc în loc făcând bine, răspunzând oricăror nevoi omeneşti, trăind nu pentru Sine Însuşi, ci pentru alţii, găsindu‑Şi plăcerea în a sluji şi în a dărui, gata de a oferi alinare şi compasiune, oriunde a găsit un duh zdrobit sau o inimă îndurerată şi părăsită.

Acesta este creştinismul. Iată cât de diferit este el de toate formele în care se îmbracă legalismul şi superstiţia! Cât de diferit este el de ţinerea în mod mistic şi lipsit de înţelegere a zilelor, a lunilor, a timpurilor şi a anilor, de abţinerea de la diferite mâncăruri, de interzicerea căsătoriei şi a altor lucruri de felul acestora! Cât de complet diferit este el de duhul misticismului, de întunericul ascetismului şi de austeritatea vieţii monahale! Cât de diferit este creştinismul faţă de toate acestea! Şi am putea adăuga, cât de diferit este el faţă de lipsa unei legături vizibile între o mărturisire înaltă şi o practică joasă, între adevărurile înalte ţinute în intelect, mărturisite, învăţate şi discutate şi practica lumească, de necumpătare şi de nesupunere! Creştinismul Noului Testament diferă de toate aceste lucruri. El este divin, ceresc şi spiritual, manifestat în mijlocul a ceea ce este uman, pământesc şi natural. Dorim ca ţinta sfântă a scriitorului şi a cititorului acestor rânduri să nu fie nimic mai puţin decât gloria morală a creştinismului revelat pe paginile Noului Testament!

Credem că nu mai este nevoie să adăugăm altceva pe subiectul sabatului. Dacă cititorul a înţeles importanţa acestor locuri din Scriptură pe care le‑am avut înainte, el nu va avea mari dificultăţi în a înţelege locul pe care sabatul îl are în căile dispensaţionale ale lui Dumnezeu. El va înţelege că acesta are legătură directă cu pământul – el a fost un semn al legământului dintre Iahve şi poporul Său pământesc şi un test puternic al stării lor morale.

Mai mult, el va înţelege că Israel nu a ţinut niciodată sabatul cu adevărat, că nu i‑a înţeles niciodată importanţa şi că nu l‑a apreciat niciodată la adevărata sa valoare. Acest adevăr a fost făcut evident în viaţa, slujirea şi moartea Domnului nostru Isus Hristos, care a împlinit multe lucrări în ziua sabatului şi care, la sfârşit, a petrecut sabatul în mormânt.

În final, sperăm că cititorul a înţeles diferenţa dintre sabatul iudaic şi prima zi a săptămânii sau ziua Domnului; că ultima nu este niciodată numită sabat, în Noul Testament; din contră, ea este constant prezentată, în mod distinct, în propria ei sferă; ea nu este sabatul schimbat sau transferat, ci o cu totul altă zi, având propria ei bază specială şi propria ei sferă particulară, lăsând sabatul cu totul neatins, ca o rânduială care este suspendată momentan şi care va fi reluată atunci când sămânţa lui Avraam va fi restabilită în propria ei ţară (vedeţi Ezechiel 46 .1‑12).

Însă nu putem părăsi acest subiect important fără a spune câteva cuvinte cu privire la locul rânduit, în Noul Testament, zilei Domnului sau zilei dintâi a săptămânii. Chiar dacă aceasta nu este sabatul şi chiar dacă ea nu are nimic de‑a face cu zilele sfinte, cu lunile noi sau cu „zile şi luni şi timpuri şi ani!“, totuşi aceasta are locul ei unic în creştinism, aşa cum este evident dintr‑o mulţime de pasaje care se găsesc în Noul Testament.

Domnul nostru a înviat dintre morţi în acea zi. El Şi‑a întâlnit în mai multe rânduri ucenicii în aceeaşi zi. Apostolul şi fraţii din Troa s‑au strâns împreună să frângă pâinea tot în această zi (Fapte 20 .7). Apostolul i‑a învăţat pe corinteni şi pe toţi aceia care cheamă în vreun loc Numele Domnului Isus Hristos să pună deoparte darurile lor în această zi; astfel, el ne învaţă, în mod clar, că ziua dintâi a săptămânii este ziua specială pentru poporul Domnului, în care ei să se adune pentru Cina Domnului şi pentru închinare, comuniune şi slujire, în legătură strânsă cu această rânduială, care este cea mai preţioasă. Binecuvântatul apostol Ioan ne‑a spus în mod expres că în această zi el era în Duhul şi că a primit acea minunată descoperire care încheie Cartea divină *.

Unii sunt de părere că expresia „în ziua Domnului“ ar trebui scrisă «în Ziua Domnului», aceasta însemnând că apostolul era în duhul acelei zile când Domnul nostru Îşi va lua marea Sa putere şi domnie. Însă împotriva acestui punct de vedere se ridică două mari obiecţii. În primul loc, cuvintele „e kiriake emera“, redate în Apocalipsa 1 .10, prin „ziua Domnului“, sunt distincte de „e emera kiriou“, din 1. Tesaloniceni 5 .2; 2. Tesaloniceni 2 .2 şi 2. Petru 3 .10, redate prin „Ziua Domnului“. Aceasta noi o considerăm ca o obiecţie foarte importantă şi cu totul suficientă pentru a rezolva chestiunea. Însă, pe deasupra, avem argumentul bazat pe faptul că cea mai mare parte a cărţii Apocalipsa se ocupă nu cu „Ziua Domnului“, ci cu evenimentele anterioare ei. De aceea, suntem deplin încredinţaţi că „ziua Domnului“ şi „ziua dintâi a săptămânii“ sunt identice; iar acest fapt îl considerăm foarte important, ca dovadă că această zi are un loc special în Cuvântul lui Dumnezeu – un loc pe care orice creştin înţelept va fi mulţumitor să‑l recunoască.

Astfel avem în Scriptură mărturii evidente şi suficiente pentru a dovedi oricărui credincios evlavios că ziua Domnului nu trebuie redusă la nivelul unei zile obişnuite. Ea nu reprezintă, pentru adevăratul creştin, nici sabatul iudaic, pe de o parte, nici duminica naţiunilor, pe de altă parte, ci ea este ziua Domnului, în care poporul Său bucuros şi mulţumitor se adună în jurul Lui, pentru a ţine preţioasa amintire a morţii Sale, până când El va veni.

Nici nu mai este nevoie să spunem că nu există nicio umbră de robie faţă de lege sau de superstiţie legată de ziua dintâi a săptămânii. A spune sau a gândi astfel înseamnă a tăgădui întregul cerc al adevărurilor cu care această zi stă în legătură. Noi nu avem nicio poruncă directă cu privire la ţinerea zilelor; dar pasajele la care ne‑am referit deja sunt suficiente, pentru orice creştin spiritual; şi, mai mult, putem spune că instinctele naturii divine îl vor conduce pe orice creştin adevărat să onoreze şi să iubească ziua Domnului, să o pună deoparte, în cea mai respectuoasă atitudine, pentru închinare şi pentru slujirea Domnului. Chiar şi numai gândul cu privire la unul care mărturiseşte că‑L iubeşte pe Hristos, dar care se angajează, în ziua Domnului, în afaceri şi în călătorii care nu sunt necesare va fi, după părerea noastră, revoltător. Credem că este un privilegiu sfânt să ne reţinem, atât de mult cât este posibil, de la toate activităţile naturale şi să dedicăm orele zilei Domnului Lui Însuşi şi slujirii Lui.

Cineva poate va spune că cel credincios trebuie să dedice Domnului fiecare zi. Cu siguranţă! Noi suntem ai Domnului în cel mai deplin şi mai înalt sens. Îi aparţinem Lui cu tot ce avem şi cu tot ce suntem. Acest lucru îl recunoaştem în mod deplin şi cu bucurie. Suntem chemaţi să facem orice lucru în Numele Lui şi pentru gloria Lui. Este înaltul nostru privilegiu să cumpărăm şi să vindem, să mâncăm şi să bem, să ne derulăm toate afacerile, sub ochii Lui şi în teama şi în dragostea sfinţeniei Numelui Său. Nu trebuie să punem mâinile pe vreun lucru, indiferent de ce zi a săptămânii ar fi vorba, cu privire la care nu putem, cu cea mai deplină încredere, să cerem binecuvântarea Domnului.

Toate aceste lucruri sunt pe deplin acceptate. Orice creştin adevărat se bucură să recunoască acest lucru. Dar, în acelaşi timp, considerăm că este imposibil să citim Noul Testament şi să nu vedem că ziua Domnului are un loc unic; că ea este scoasă în evidenţă pentru noi, în modul cel mai clar; că are o semnificaţie şi o importanţă care nu pot, în mod corect, să fie afirmate despre o altă zi a săptămânii. Într‑adevăr, suntem atât de convinşi de adevărul acestor lucruri, încât, chiar dacă această zi nu ar fi fost decretată la nivel naţional ca zi liberă, tot am fi considerat că este, deopotrivă, datoria noastră sacră şi privilegiul nostru sfânt de a ne abţine de la toate afacerile, cu excepţia celor obligatorii.

Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, această zi este liberă prin lege! Acesta este un semn al îndurării faţă de toţi cei care iubesc această zi, datorită Domnului. Nu putem decât să fim recunoscători bunătăţii Lui pentru că a smuls această zi din strânsoarea lacomă a lumii şi a încredinţat‑o poporului Său şi slujitorilor Săi, pentru a fi dedicată închinării către El şi lucrării Sale.

Ce beneficiu este ziua Domnului, cu profunda sa retragere de la lucrurile lumeşti! Ce ne‑am fi făcut fără ea? Ce pauză binecuvântată din truda săptămânii! Cât de înviorătoare sunt exerciţiile ei pentru mintea spirituală! Cât de preţioasă este strângerea pe care o avem în jurul Lui pentru a ne aminti de El, pentru a vesti moartea Lui şi pentru a‑I aduce închinare! Cât de minunate sunt variatele slujbe care se fac în ziua Domnului, fie ele ale evanghelistului, ale păstorului, ale învăţătorului, ale lucrătorului de la şcoala duminicală sau ale distribuitorului de pliante! Ce limbaj omenesc poate prezenta într‑un mod adecvat valoarea şi importanţa acestor lucrări? Ziua Domnului este cu totul altceva decât o zi de odihnă trupească pentru slujitorii Lui; într‑adevăr, ei sunt adesea mai extenuaţi în acea zi decât în oricare alta din săptămână. Însă aceasta este o extenuare binecuvântată, o extenuare plăcută, o extenuare care îşi va avea răsplata strălucită în acea odihnă care rămâne pentru poporul lui Dumnezeu.

Deci, preaiubite cititor creştin, să ne ridicăm inimile într‑o cântare de laudă la adresa Dumnezeului nostru pentru binecuvântatul beneficiu al zilei Domnului. Fie ca El să ofere acest privilegiu până la venirea Sa! Fie ca El să contracareze, prin atotputernicia Sa, orice efort al raţionaliştilor şi al ateilor care încearcă să şteargă orice distincţie între această zi şi celelalte zile!

Unii pot spune că sabatul iudeilor nu mai este valabil şi, prin urmare, nu mai avem obligaţia de a ţine vreo zi. Un mare număr de creştini mărturisitori au ocupat acest teren şi îşi petrec duminica în parcuri şi în locuri de agrement. Ei afirmă că sunt liberi faţă de lege şi folosesc această zi ca un mijloc prin care să‑şi satisfacă tendinţele carnale. Ei nu înţeleg că singurul mod prin care poţi să ajungi liber faţă de lege este să fii mort faţă de ea; dacă suntem morţi faţă de lege, suntem, ca o consecinţă binecuvântată, morţi faţă de păcat şi morţi faţă de lume.

Acest adevăr face ca aceste lucruri să fie privite, dintr‑o dată, într‑un mod cu totul diferit. Creştinul este – mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu! – liber faţă de lege; dar aceasta nu înseamnă că el poate să se distreze şi să‑şi permită tot felul de lucruri în ziua Domnului sau în altă zi; ci el trebuie să trăiască pentru Dumnezeu. „Pentru că eu, prin lege, am murit faţă de lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu“ (Galateni 2 .20). Acesta este terenul creştin; iar el poate fi ocupat doar de aceia care sunt născuţi din nou. Lumea nu îl poate înţelege, după cum nu poate să înţeleagă nici privilegiile sfinte şi exerciţiile spirituale ale zilei Domnului.

În ţările creştine există o responsabilitate aparte cu privire la privilegiile creştine, printre care se află şi ziua Domnului. Aceste naţiuni au o mărturisire de credinţă şi pretind că sunt guvernate de Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea, ele sunt mult mai responsabile decât acele naţiuni care sunt acoperite de întunericul şi de umbra păgânismului. Noi credem că naţiunile, ca şi indivizii, vor fi responsabile pentru mărturisirea pe care o fac; de aceea naţiunile care mărturisesc că sunt creştine şi se numesc astfel vor fi judecate nu doar prin lumina creaţiei, nici prin legea lui Moise, ci prin lumina deplin strălucitoare a creştinismului pe care l‑au mărturisit – prin toate adevărurile conţinute între coperţile acestei cărţi binecuvântate pe care au avut‑o şi cu care s‑au lăudat. Păgânii vor fi judecaţi pe temeiul creaţiei; iudeii, pe temeiul legii; creştinii de nume, pe temeiul revelaţiei creştine.

Aceste lucruri fac ca poziţia tuturor naţiunilor, care sunt formate din creştini mărturisitori, să fie mult mai serioasă. Dumnezeu Se va raporta la ei potrivit cu terenul mărturisirii lor. Nu este de niciun folos să spui că ei nu înţeleg ceea ce mărturisesc; pentru că, atunci punem întrebarea: de ce mărturisesc ceea ce nu înţeleg şi ceea ce nu cred? Realitatea este că ei mărturisesc că înţeleg şi cred; iar pe temeiul acestui fapt vor fi judecaţi. Ei se laudă cu Biblia şi cu creştinismul şi privesc cu dispreţ spre ţările păgâne. De aceea, judecata lor se va face potrivit cu standardele la care ei se raportează.

http://comori.org/articol.php?item=1421

https://ardeleanlogos.wordpress.com/religia-crestina/despre-sabat/

DEMONIZARE, POSEDARE DEMONICĂ.

download - Copie

Posedarea aparentă de spirite este un fenomen observat în toată lumea. Poate fi urmărit în mod deliberat, cum este cazul şamanilor sau vracilor de la popoarele primitive, sau al mediilor (spiritiste) atât la popoarele primitive cât şi la cele civilizate. Este un fenomen care se poate petrece brusc, cum este cazul celor care asistă la ritualurile Voodoo, sau poate lua forma care este cunoscută în general ca demonizare sau posedare demonică. În fiecare caz persoana posedată se poartă într-un mod anormal, vorbeşte cu o voce diferită de cea normală şi deseori manifestă puteri telepatice sau clarviziune.

În Biblie, profeţii păgâni sunt cei care urmăreau, probabil, posedarea demonică. Profeţii lui Baal din 1 Împăraţi 18 se încadrează în această categorie. Mediile spiritiste, care erau interzise în Israel, trebuie să fi cultivat în mod deliberat posedarea demonică, întrucât legea îi consideră oameni vinovaţi, nu bolnavi (de ex. Levitic 20:6, 27). În VT *Saul este un exemplu remarcabil de posedare demonică nedorită. Duhul Domnului l-a părăsit şi „a fost muncit de un duh rău care venea de la Domnul” (1 Samuel 16:14; 19:9). Faptul acesta îl putem interpreta în sensul că dacă o persoană a fost deschisă pentru Duhul Sfânt într-un mod carismatic, neascultarea este posibil să fie urmată de intrarea în viaţa lui a unui duh rău, îngăduit de Dumnezeu. Pe de altă parte, putem spune simplu că în contextul acesta „rău” nu are un sens moral, ci înseamnă doar depresie. Duhul era alungat de cântarea lui David: întrucât cântatul la instrument era însoţit de obicei de cântatul cu vocea, probabil că psalmii cântaţi de David au fost cei care au izgonit duhul, aşa cum dă de înţeles Robert Browning în poezia sa intitluată Saul.

NT redă multe cazuri de posedare demonică. Este ca şi cum Satan şi-ar fi concentrat forţele în mod special pentru a provoca pe Cristos şi pe urmaşii Lui. Evangheliile arată că Isus Cristos a făcut distincţie între bolile obişnuite şi cele însoţite de posedare demonică. Bolile obişnuite erau vindecate prin punerea mâinilor sau prin ungere, în timp ce posedarea demonică era vindecată prin porunca dată demonului de a pleca din omul respectiv (de ex. Matei 10:8; Marcu 6:13; Luca 13:32; vezi şi Faptele Apostolilor 8:7; 19:12). Se pare că posedarea demonică nu era continuă, dar atunci când avea loc producea adesea efecte violente (Marcu 9:18). Când orbirea şi muţenia erau cauzate de posedare demonică se pare că nu erau persistente (de ex. Matei 9:32-33; 12:22).

Majoritatea psihologilor resping ideea posedării demonice. Un exemplu reprezentativ îl constituie T. K. Oesterreich, a cărui lucrare în limba germană a fost publicată în limba engleză sub titlul Possession, Demoniacal and Other, among Primitive Races, in Antiquity, the Middle Age and modern Times, 1930. El susţine că echivalentele posedării demonice în zilele noastre sunt „un complex deosebit de extins de fenomene coercitive”. Aceeaşi concepţie o adoptă W. Sargant în Battle for the Mind (1957) şi The Mind Possessed (1973). Pe de altă parte, avem lucrarea clasică a lui J. L. Nevius, un medic misionar în China, Demon Posession and Allied Themes, 1892. Cartea aceasta consideră că posedarea demonică este un fenomen real şi probabil că majoritatea misionarilor sunt de acord cu el.

Este posibil să luăm o poziţie intermediară şi să susţinem că un demon poate ocupa o faţetă reprimată a personalităţii şi din acest centru de activitate poate influenţa acţiunile omului. Demonul poate produce orbire sau muţenie isterică, sau simptome ale altor boli, cum este epilepsia. La multe popoare epilepticii au fost consideraţi ca fiind persoane posedate de un spirit sau de un zeu şi este adevărat că epilepticii sunt adesea sensibili din punct de vedere psihic. Biblia nu leagă epilepsia de posedarea demonică, şi chiar descrierea crizelor băiatului posedat din Matei 17:14 ş.urm.; Marcu 9:14 ş.urm.; Luca 9:37 ş.urm. poate să indice ceva mai mult decât epilepsie. Natura epilepsiei continuă să fie necunoscută, dar se pare că poate fi indusă în mod artificial în persoane normale (W. G. Walter, The Living Brain, 1953, p. 60 ş.urm.). Cei care au cercetat tulburările de personalitate ştiu că adesea este imposibil să spunem cum sunt declanşate. Noi nu spunem că toate, sau chiar majoritatea, acestora sunt datorate unei posedări demonice, dar se poate ca unele dintre ele să fie posedări demonice.

Biblia nu spune ce condiţii predispun la posedare demonică, deşi cuvintele lui Cristos din Matei 12:44-45 arată că o „casă goală” poate fi reocupată. Biserica primară a scos demoni în Numele lui Isus Cristos (Faptele Apostolilor 16:18), dar se pare că au existat şi exorcişti necreştini care au avut oarecare succes (Luca 11:19; observaţi însă Faptele Apostolilor 19:13-16).

Porunca de a „cerceta duhurile” (1 Ioan 4:1-3) arată că în biserică au existat profeţi falşi care vorbeau sub influenţa posedării demonice. Întrucât spiritiştii pun un accent mare pe acest verset, ar trebui să observăm că Biblia nu vorbeşte niciodată despre posedarea de către un duh (spirit) bun sau de un înger. Alternativele sunt fie Duhul Sfânt, fie un duh rău. Vezi şi 1 Corinteni 12:1-3.

BIBLIOGRAFIE1974 M. Alexander,Demonic Possession, 1902; M. F. Unger,Demons in the World Today, 1971; V. White, God and the Unconscious, 1952, cap. 10; J. S. Wright, Mind, Man, and the Spirit (What is Man?), 1972, p. 108 ş.urm.; J. Richards, But deliver us from devil, 1974. J.S.W.

http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/demonizare-posedare-demonica.html

ARTTICOLE / Creationism si educatie / Despre traditie de Claudiu Dobra

download - Copie

Creationism si educatie

http://agorachristi.wordpress.com/2007/10/12/creationism-si-educatie/

Supun atentiei dvs. o serie de documente cu privire la predarea teoriei creaţioniste în şcolile din Romania. Documentele sunt relativ ‘calde’ şi sper sa reuşesc să fac o analiză cât mai repede. Până atunci, vă pun la dispoziţie documentele şi vă invit să reflectaţi la ele sau chiar să le comentaţi (aici sau pe blogul/revista/situl dvs.).

Despre ce este vorba, pe scurt: Pe 17 septembrie, Adunarea Parlamentara a CE a votat o recomandare (elaborată de Committee on Culture, Science, and Education) cu privire la prezenţa teoriei creaţioniste în curicula şcolară publică. Titlul este grăitor: “The dangers of creationism in education”. Iată sumarul ei:

Creationism in any of its forms, such as “intelligent design”, is not based on facts, does not use any scientific reasoning and its contents are definitely inappropriate for science classes.

However, some people call for creationist theories to be taught in European schools alongside or even in place of the theory of evolution. From a scientific view point, there is absolutely no doubt that evolution is a central theory for our understanding of life on Earth.

The Assembly calls on education authorities in member states to promote scientific knowledge and the teaching of evolution and to oppose firmly any attempts at teaching creationism as a scientific discipline.

Episodul 2: din programa analitica de biologie a şcolilor din România sunt eliminate lecţiile sau capitolele despre teoria evoluţiei! Aţi citit bine: Europa recomandă eliminarea creaţionismului, România “execută” prin eliminarea evoluţionismului.

Reacţiile nu întârzie să apară. Prezint în lista de linkuri de mai jos două reacţii româneşti (previzibile de altfel) şi un comentariu scurt al lui Albert Mohler Jr., preşedintele Southern Baptist Seminary.

Am spus că voi comenta mai târziu, dar vreau totuşi să ridic nişte mingi la fileu:

  1. Cred că această dispută şi posibilă nouă criză va pune problema relaţiei Ortodoxiei cu creaţionismul, în special, şi cu ştiinţa în general. În contextul desfăşurării în România a unui program Templeton pe tema relaţiei dintre religie şi ştiinţă, sperăm să auzim nişte opinii cât mai interesante.
  2. În cazul unei poziţii pozitive faţă de creaţionism a majorităţii ortodoxe, în ce măsură ar trebui România să judece implicarea ei în proiectul european şi în termenii religiei? Mai simplu: ce rol ar trebui să joace raţiunile religioase în jocul politic de la Bucureşti şi Bruxelles? Amintesc în acest context de veto-ul polonez în problema pedepsei capitale, parţial motivat de raţiuni de etică religioasă. Sub aceeaşi rubrică a relaţiei dintre politic şi religios, cum se face ca într-o ţară preponderent creştină este posibil ca avortul să fie permis?
  3. O a treia întrebare: care este miza aici? De ce consideră Adunarea Parlamentară a CE necesară o asemenea rezoluţie, dar mai ales într-un limbaj atât de categoric, ca să nu spun injurios. Mohler sugerează că “o societate seculară are nevoie cu disperare de naturalist evolutionca fundament metafizic pentru concepţia ei despre lume şi viaţă.” Mă întreb dacă putem trata această problemă independent faţă de problematica Invocatio Dei. Chiar dacă multe confesiuni creştine au găsit o modalitate de a accepta teoria evoluţiei, păstrând totuşi noţiunea că în spatele procesului evolutiv se află o inteligenţă divină, nu cred că seculariştii europeni se vor mulţumi cu un atare compromis. Miza în acest caz ţine de raţiuni ultime, de scopuri trans-istorice, de credinţa (pe care unii o vor discreditată) că există o sursă unică a adevărului, a binelui şi a frumosului, o sursă care nu doar că nu este manipulabilă de raţiunile politice, economice şi sociale a Europei unite, ci care le şi judecă pe acestea.

Până una alta, iată documentele:

Rezoluţia AP a CE

Scrisoarea deschisă a lui Remus Cernea

Articol Cristi Rogozanu

Articol Albert Mohler (engleză)

Acest articol a fost publicat pe octombrie 12, 2007 at 7:26 am and is filed under EducationIntegrareOrtodoxieTeologie publicăUncategorized. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. Puteti lasă un răspuns, or trackback from your own site.

Despre traditie / de Claudiu Dobra

http://blogulmeu.ro/dobra/archives/106/

     Una din marile probleme pe care Luther le-a semnalat a fost cea legata de “autoritatea finala”. Cu alte cuvinte, care este autoritatea ultima in fata careia trebuie sa ma inclin?! Biserica Romano-Catolica vede trei autoritati finale (Biblia, Traditia si Papa, ultimul avand dreptul de a decreta dogme ex catedra), Bisericiile Ortodoxe vad doua autoritati finale (Traditia si Biblia, care sunt pe picior de egalitate), iar Bisericiile Protestante vad doar o autoritate finala (Scriptura).

     Am observat de la o vreme ca s-a reluat o veche discutie in jurul relatiei dintre traditie si Biblie, fara a se avea in vedere rolul fiecareia dintre ele. Daca cele doua sunt separate, cum a facut aparent protestantismul – spun aparent, deoarece daca veti citi scrieriile lui Luther si ale lui Calvin veti vedea foarte multe referiri la scrieriile parintiilor bisericesti din primele secolele , care nu sunt altceva decat parte a traditie.

     Traditia este si ramane istoria bisericii, pe cand Biblia in sine este o colectie, o antologie de texte sacre. In mod normal cele doua nu pot fi opozante, ba mai mult, nu au voie sa fie opozante. In clipa cand cele doua devin contrare atunci avem probleme foarte mari. De exemplu, care a fost autoritatea finala la cei care nu au avut Biblia in formatul in care noi il avem azi? Dar daca textele sacre pe care le avem noi nu sunt complete (cum vor unii sa demonstreze prin studiile lor aspura unor scrieri gnostice – e.g. Evanghelia dupa Toma) sau ca sunt prea multe (Luther, spre exemplu, nu accepta cu toata inima cartile canonice Iacov, Iuda, Apocalipsa. De altfel, ma intreb cum de nu le-a scos din Biblia lui?! Sau ce l-a oprit sa nu le scoata?!)

     Cand discutam despre relatia traditie-Scriptura eu cred ca trebuie sa avem in vedere unele aspecte. In primul rand este cel de ordin functional: a) odata cu expansiunea bisericii pe pamant au aparut si diferite probleme de ordin organizatoric ceea ce a dus inevitabil la aparitia episcopilor si a prezbiterilor (nu uitati suntem inca in perioada apostolica) care aveau mai mult un rol spiritual, decat unul administrativ (acesta din urma va fi dezvoltat ulterior); b) sistemul religios de organizare iudaic poate fi observat si in biserica primara, astfel ca inca din primele decenii putem vorbi despre o ierahie (apostol, episcop, prezbiter, credincios) si despre modul in care cei care pastoresc biserica si se indeletnicesc cu Cuvantul trebuie sa fie sustinuti economic (”nu lega gura bolului cand treiera” sau “cine primeste invatatura in Cuvant, sa faca parte din toate bunurile lui si celui ce-l invata”, iar aceste nu sunt altceva decat o continuare a principiului Vechi Testamentar de sustinere economica a liderilor religiosi).

     In al doilea rand este aspectul dogmatic. Nici una din scrieriile apostolice si a evanghelistiilor nu a fost una de teologie sistematica. Fiecare dintre ele a cautat sa raspunda la probleme destinatarilor. Cu toate ca nu avem nici o epistola care sa poata fi catalogata ca o teologie sistematica (nici macar Epistolele Romani si Evrei) totusi il gasim pe Irineu de Lyon (sec II) scriind despre dogma Sfintei Treimi (Trimitatea oiconomica). Ba mai mult, el afirma ca ceea ce prezinta nu este ceva nou decat o expunere in scris a ceea ce biserica crede dintotdeauna. Aceeasi dogma va fi tratata si de catre Tertulian, ajungandu-se ca la finele sec. al III-lea inceputul sec. al IV-lea sa fie in centrul dezbaterilor teologice.

     Adevarul e ca niciodata nu am reusit sa inteleg cum s-a ajuns ca in traditia crestina sa se vorbeasca despre Sf. Treime cand nici unul din scriitorii apostolici sau ucenicii acestora nu au tratat aceasta problema. Tema lor favorita fiind cristologia soteriologica. Aici se vede rolul foarte important al traditiei, care a pastrat pe cale orala, iar mai tarziu in scris unele dogme care existau in biserica chiar daca nu au fost semnalate direct in epistolele Nou Testamentare (atat apostolul Pavel cat si autorul Epistolei catre Evrei fac cateva referiri directe la divinitatea lui Isus Cristos, dar nu vorbesc despre Sf. Treime nici macar sub forma implicita sau indirecta).

   In al treilea rand trebuie avut in vedere si formarea canonului. Care a fost rationamentul celor care au decis canonul? De ce aveau nevoie de un canon propriu-zis? Daca au putut trai trei secole fara nici o Bibliei de ce au considerat ca in secolul al IV-lea aveau nevoie? Iata cateva intrebari pertinete; intrebari care cer un raspuns. Eu cred ca formarea canonului a fost o consecinta a dorintei bisericii de a stopa evolutia ereziilor in cadrul crestinismului, precum si elementul de unitate in credinta si dogma. Cu alte cuvinte, rolul canonului a fost acela de norma pentru intreaga crestinatate. Se observa prin aceasta ca nu traditiei ii este oferita rolul de norma, ci scrieriilor apostolice care sunt considerate sacre si/sau inspirate.

     Dar atunci care este rolul traditiei? Dupa cum si Tibi Pop semnala pe forumul “Confesional”, traditia este ancorarea in istorie si are o valoare progresiva. Ea creste si se dezvolta in timp. Nu cred ca ea trebuie ignorata. Dimpotriva, ea trebuie consultata. Nu poti sa dai nastere la dogme care nu sunt regasite in traditia crestina. Nu poti sa faci afirmatii teologice despre un text biblic fara a consulta ceea ce au spus si inaintasii tai. Facand declaratii teologice fara ai consulta pe predecesorii tai risti sa dai nastere unor idei care nu au nimic de a face cu crestinismul. Biblia si traditia crestinismului impreuna ma fac, ma ajuta sa vad cat de aproape sau cat de departe sunt de adevarul lui Dumnezeu in materie de dogma, de traire si de viata eclesiala.

     Faptul ca canonul biblic a fost stabilit o data pentru totdeauna imi ofera posibilitatea de a verifica atat viata actuala a bisericii cat si traditia bisericii – care inevitabil sufera transformari in timp. Avand acest punct de sprijin, care este stabil, pot vedea ce a fost bun si ce a fost rau in traditia eclesiala. Mai mult, pot sa observ unde interpretarile teologice s-au departat de ganidrea apostolica. Pe de alta parte, avand traditia pot invata modul in care Biserica de-a lungul secolelor a gasit de cuviinta sa dezvolte anumite invataturi apostolice, modul in care crestinatatea s-a raportat la fiecare epoca in parte, precum si unele erori pe care teologii le-au facut in materie de credinta, din diferite motive sau metode de interpretare folostite (e.g. platonismul, aristotelismul, rationalismul).

     In concluzie, nu cred ca se poate vorbi despre o egalitate intre Biblie si Traditie, deoarece fiecare isi are rolul ei foarte important. Nu cred ca cineva trebuie sa afiseze o atitudine ostila impotriva ei, deoarece traditia ii confera o ancorare in istorie, precum si elementele unei vieti de credinta autentice. Pe de alta parte, tot traditia scoate in evidenta anomaliile care au aparut de-a lungul secolelor in crestinism atat in evolutia unor dogme, cat si in practica eclesiala. De aceea, in opinia mea, un studiu al traditiei eclesiale este bine venit in viata Bisericii. Cred ca in modul acesta fiecare credincios va putea observa pericolul care il paste daca interpreteaza cum ii vin lui mai bine Biblia – norma credintei crestine -, precum si modul in care in timp Dumnezeu a gasit cu cale sa ne descopere dogmele Revelatiei Speciale – Sf. Scriptura si Persoana Domnului Isus Cristos. Si nu in ultimul rand, un astfel de studiu, consider ca ne va ajuta sa devenim mai relevanti pentru perioada in care traim.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/articole_ian08.htm

 

 

„Acordul Secolului” anunțat de Trump și Netanyahu la Casa Albă

Externe, Israel, Politic

download - Copie

Administrația Trump și-a prezentat marți seară planul de pace pentru Israel și palestinieni, cerând întărirea teritoriilor și suveranității Statului Israel și susținerea pentru înființarea unui stat palestinian.

Președintele Trump a prezentat ceea ce numește „Acordul Secolului”, vorbind despre o hartă care conține granițele unui stat palestinian pe care îl propune și recunoașterea unor zone disputate ca aparținând Statului Israel.

„Ierusalimul va rămâne capitala nedivizată a Israelului, așa cum a fost întotdeauna. Nici un alt președinte nu a făcut pentru Israel atât de mult cât am făcut eu în doar trei ani, dovada fiind că prima mea vizită externă ca președinte a fost în Țara Sfântă, în Israel”.

Alături de președintele american se află prim-ministrul Benjamin Netanyahu, pe care Donald Trump l-a felicitat pentru curajul de a accepta și aborda acest plan de pace, mai ales curajul de a face concesii pentru înființarea unui stat palestinian.

„Israelul face un pas important către pace”, a declarat Trump.

În același timp, Donald Trump a avertizat că Statele Unite nu vor permite periclitarea securității cetățenilor israelieni în propria țară, cerând autorităților palestiniene să dea dovadă de bunăcredință și să renunțe la practicile și legăturile teroriste din zona Orientului Mijlociu.

Planul propus este un câștig atât pentru israelieni, cât și pentru palestinieni, deși este posibil să nu se bucure de sprijinul palestinienilor. Donald Trump le-a transmis acestora că prin acest acord pot avea, în sfârșit, propriul stat și că nu vor mai depinde de mila și donațiile altor state, fiind dispus să le ofere un ajutor de 50 de miliarde de dolari pentru investiții în noul stat pe o perioadă de zece ani.

„Dacă vei alege pacea, toate națiunile vor fi de partea ta și te vor ajuta”, i-a transmis Trump liderului palestinienilor, Mahmoud Abbas.

În cursul zilei de astăzi, palestinienii au organizat proteste în Fâșia Gaza și în West Bank, scandând că „Palestina nu este de vânzare”.

La evenimentul de la Casa Albă au participat și reprezentanții altor țări din Orientul Mijlociu care sprijină acest plan de pace, precum Oman, Bahrain și Emiratele Unite Arabe.

La scurt timp după evenimentul de la Casa Albă, administrația Trump a prezentat noua hartă pe care o propune în acordul de pace între Israel și posibilul stat Palestinian.

Sursa: Tribuna Românească

https://www.stiricrestine.ro/2020/01/31/acordul-secolului-anuntat-de-trump-si-netanyahu-la-casa-alba/?