CREȘTINISMUL RELIGIILE LUMII dr Stephen Etches Traducere: Cristina Ghioancă

CREȘTINISMUL

RELIGIILE LUMII dr Stephen Etches

Traducere: Cristina Ghioancă

fragment

În majoritatea universităților, două idei referitoare la adevăr ies în evidență:

1. Adevărul este relativ– orice adevăr este formulat în contextul culturii și este modelat de cultură și mediu. Adevărul, se spune, este personal, nu transcendent ori absolut.
2. Adevărul este pluralist– pentru că este relativ, toate afirmațiile referitoare la adevăr sunt valide. A judeca între două afirmații contradictorii despre adevăr nu mai are sens prin această definiție și această evaluare este înlocuită de o abordare pluralistă a credinței.

În esență, ideologia pluralismului susține validitatea tuturor religiilor în mod egal. Potrivit acestei perspective, nici o religie nu poate pretinde că este o revelație unică sau specială a lui Dumnezeu și niciun lider religios sau întemeietorul unei religii nu poate pretinde a fi mai special.

Aceste idei devin tot mai populare astăzi, însă ele nu sunt deloc noi: ele reprezintă, în esență, popularizarea teologiei liberale a secolului XIX, care, la rândul ei, are la bază filosofia secolului XIX, în special pe cea a lui Hegel. De fapt, aceasta înseamnă să spui că filosofia relativistă a lui Hegel este corectă (și celelalte sunt eronate), ceea ce este o pretenție exclusivistă care contrazice regula de bază a pluralismului, aceea de a avea vederi largi.

Pluralismul este îmbrățișat, în general, de cei care doresc să aibă o justificare convenabilă pentru stilul lor de viață. Cu alte cuvinte, ei folosesc pluralismul ca o unealtă pentru demitizarea religiei în general: dacă totul este relativ, atunci nu trebuie să acord atenție la nimic și eu pot fi propriul meu zeu.

Alții, în special oamenii religioși, au îmbrățișat pluralismul deoarece acesta îi scapă de problema jenantă a evanghelismului și prozelitismului, care a dus în trecut la conflicte și chiar la războaie. Așadar, aceasta este o încercare de a scăpa de evanghelism și, de asemenea, de a dezamorsa un conflict într-o societate care acceptă o multitudine de credințe. Pluralismul încearcă, de asemenea, să evite criticile care se aduc la adresa creştinismului prin care se arată că acesta dezbină şi ar fi responsabil pentru cruciade şi alte vărsări de sânge din istoria bisericii creştine.

Unii vor obiecta că pluralismul este ceva natural în „societatea noastră pluri-religioasă”, în care factorul economic și cel democratic sunt cei mai importanți. Dacă prin societate „pluri-religioasă” înțelegem o societate care tolerează toate religiile, atunci nu este nici-o problemă. Însă dacă prin aceasta ne referim la faptul că toate religiile sunt fie adevărate, fie fără nici o valoare, atunci autorul acestui articol va contesta acest lucru.

CREȘTINISMUL

Creștinismul este una din cele trei religii monoteiste. Acesta a început ca o sectă în cadrul iudaismului, care ulterior a fost exclusă din acesta și s-a dezvoltat într-o nouă religie. Cu toate acestea, rădăcinile creștinismului se ală în cadrul iudaismului.

Creștinismul pretinde că Noul Testament este o continuare logică a Vechiului Testament (Scripturile ebraice). Astfel, pentru creștini, Noul Testament reprezintă Vechiul Testament + Mesia + Duhul Sfânt.

Fondatorul creștinismului a fost un remarcabil rabin evreu, care predica cu o autoritate ieșită din comun și a devenit cunoscut ca înfăptuitor de minuni. Acest învățător susținea în mod clar că salvarea era pentru proscrișii societății evreiești, dar și pentru neevrei. După execuția sa, în urma acuzației de blasfemie și răzvrătire, el, după cum susținea, a înviat din morți și și-a trimis reprezentanții săi să meargă și să predice Evanghelia (vestea bună despre moartea sa ispășitoare și despre învierea sa).

Un important punct de cotitură a avut loc atunci când Saul, un rabin de seamă și un înflăcărat evreu fundamentalist, a fost atras la credința creștină printr-o viziune dramatică. Odată cu Saul, numit mai târziu Pavel, observăm o dezvoltare majoră în ceea ce privește misiunea printre neevrei. Mare parte din scrierile sale reprezintă un demers de apărare în privința acestei situații, precum și o analiză a implicațiilor ce decurg de aici.

Ruperea creștinismului de iudaism a avut loc între primul și cel de-al doilea război al evreilor, perioadă în care a existat o mare presiune pe evreii convertiți pentru a se întoarce la origini și a-și apăra pământul strămoșesc. Iudaismul a luat astfel o direcție anti-creștină, iar mai târziu evreii se bucurau de ocazia de a-i trăda pe creștini, predându-i autorităților romane pentru a fi executați. Acesta a fost începutul unei ostilități care a crescut treptat, devenind un antisemitism virulent.

Către sfârșitul primului secol, biserica a fost asaltată de o erezie numită gnosticism, care se reflectă în unele din scrierile apostolului Ioan. Apoi, în secolele următoare, pe măsură ce tot mai mulți păgâni provenind din medii influențate de platonism se alăturau bisericii, acest curent filosofic (și, într-o mai mică măsură, și aristotelianismul și stoicismul) a dus la apariția multor erezii, care au fost combătute în conciliile bisericești. Din cauza unor diferențe teologice nesoluționate, secolele V și VI au fost martorele despărțirii Bisericii nestoriene și a celor cinci biserici monofizite (din Armenia, Siria, Egipt, Etiopia și India) de biserica-mamă.

În ciuda respingerii ereziilor, elemente ale filosofiilor din spatele lor și-au lăsat amprenta asupra bisericii, astfel încât, în perioada Evului Mediu, a apărut un amestec de filozofie păgână, legalism iudaic și creștinism, iar biserica avea mare nevoie de reformare. Această reformă sau reformare din păcate nu a fost acceptată de Biserica Catolică (sau Ortodoxă), iar reformatorii și adepții lor au fost excomunicați, având astfel loc o ruptură, care a dus la apariția bisericilor protestante.

Începând cu secolul II d.Hr., între creștinismul răsăritean și cel apusean au început să apară diferențe în materie de limbaj, civilizație și filozofie. Acest lucru a dus, în cele din urmă, la schisma din secolul XI, în urma căreia au luat naștere Biserica Catolică (în Apus) și Biserica Ortodoxă (în Răsărit). Începând cu Evul Mediu, în creștinism au existat perioade de trezire spirituală. În secolul XIX a avut loc dezvoltarea teologiei liberale, care a dus la diluarea mesajului creștin și la reacții împotriva aceste situații. Descoperirea unor adevăruri proaspete și îndelung neglijate a determinat apariția unor noi denominații, astfel încât creștinismul a ajuns să arate ca un colaj format din diverse grupuri. De fapt, toate acestea pot fi împărțite în trei categorii:

1. Cei pentru care autoritatea supremă este Biblia.
2. Cei pentru care autoritatea supremă este Biserica.
3. Cei pentru care autoritatea supremă este Rațiunea.

Fondatorul: Putem spune fără să greșim că creștinismul rămâne în picioare sau cade odată cu fondatorul său și cu succesul (sau eșecul) bisericii în ceea ce privește trăirea în conformitate cu idealurile acestuia. Fondatorul creștinismului a fost un rabin neortodox, care a pretins că el este Mesia. El susținea că împlinește speranțele mesianice vechi-testamentare. De asemenea, el susținea că Vechiul Testament a indicat întotdeauna înspre venirea lui Mesia și că el era persoana așteptată. Prin urmare, prima întrebare la care trebuie să dăm un răspuns este urătoarea:

Cine era Mesia și ce trebuia el să facă?  Mesia este un alt termen folosit cu referire la regele lui Israel, însă din profețiile vechi-testamentare reiese în mod clar că era așteptat un Mesia divin, deși ceva îi împiedica pe evrei să înțeleagă acest lucru (Isaia 9:6; Mat. 26:63). Poporul Israel aștepta un Profet desăvârșit (unul mai mare decât Moise), un Preot și un Rege. Mesia trebuia să fie toate acestea la un loc. Se pare că aspectul divin al lui Mesia din profețiile vechi-testamentare a fost minimalizat în mod deliberat de către instituțiile evreiești atunci când creștinismul a început să devină o amenințare pentru iudaism.

Mesia era așteptat să elibereze poporul Israel de dușmanii săi, să încheie un nou legământ cu acesta, care să ducă la iertare și la primirea darului Duhului Sfânt și să transforme Israelul în liderul națiunilor, de unde beneficiile domniei lui Mesia se revărsa peste restul lumii. Întrebarea este: Cum urma să se realizeze acest lucru?

Răspunsul este: prin împlinirea misiunii profețite pentru Robul care suferă. Această misiune sau lucrare este descrisă în detaliu în cartea profetului Isaia. Mesia urma să aibă o lucrare miraculoasă și să moară ca jertfă de ispășire pentru păcatul poporului (Israel).

Isus s-a identificat pe sine de mai multe ori cu Robul care suferă din a doua parte a cărții Isaia. De fapt, accentul principal al lucrării sale a fost împlinirea misiunii Robului care suferă. De asemenea, accentul principal al celei de-a doua veniri este împlinirea restului profețiilor. Cu alte cuvinte, prima sa venire a avut ca scop pregătirea terenului pentru cea de-a doua venire.

În timpul perioadei inter-testamentare, printre evrei s-au făcut multe speculații cu privire la viitor: mulți credeau că vor apărea câteva personaje mesianice. Totuși, Isus a pretins că el este împlinirea tuturor profețiilor. După cum putem observa noi acum, Robul care suferă era unul din rolurile lui Mesia.

Alegerea: Liderii evrei aveau trei opțiuni: Isus fie a fost 1. Nebun, 2. Rău (i.e. un impostor), sau 3. Adevărat. Ei ai ales a doua variantă. Se înțelege de la sine că alegerea lor a fost greșită, iar istoria ulterioară a poporului evreu reprezintă o mărturie elocventă în sensul acesta. Urmarea clară a fost distrugerea națiunii lor și un exil mai lung decât orice alt exil. În spatele acestor lucruri trebuie să existe un motiv întemeiat, însă evreii refuză să recunoască asta.

 Afirmațiile lui Hristos sunt susținute de următoarele:

Cuvintele sale. El a pretins nu doar că vorbește cuvintele lui Dumnezeu, ci chiar că el este Cuvântul lui Dumnezeu (i.e. sursa întregii revelații a lui Dumnezeu și dătătorul vieții veșnice). Cu alte cuvinte, el pretinde să fie cea de-a doua Persoană a Trinității, al cărei rol este să-L reveleze pe Tatăl și să dea Duhul Sfânt, cea de-a treia Persoană a Trinității. Argumentul lui Petru din Fapte 2 este următorul: pentru că Duhul Sfânt a fost dat, acest lucru demonstrează că Isus este Mesia. Vă provoc să citiți Noul Testament și, în special Evanghelia după Ioan, și să vedeți dacă veți fi frapați de cuvintele lui sau nu. Gărzile care au fost trimise să-l aresteze pe Isus s-au întors cu mâinile goale, exclamând: „N-am auzit pe nimeni să vorbească ca omul acesta!”

Minunile făcute de el. Isus a făcut minuni pe care nu le mai făcuse nimeni vreodată. Astfel, el a demonstrat că este același cuvânt care vorbise și la creație, un cuvânt cu autoritate deplină: El a spus un cuvânt și acesta s-a împlini pe loc. Mai mult, aceste minuni au fost profețite ca fiind semnul distinctiv al Robului care suferă (Isaia 61:1-2).

Împlinirea profețiilor din Vechiul Testament: Unii susțin că Isus putea să aranjeze lucrurile așa încât să pară că el împlinește toate aceste profeții. Însă unele dintre acele profeții descriu împrejurări care nu pot fi controlate de un om (decât dacă acel om era și Dumnezeu). De exemplu: genealogia sa, locul nașterii, masacrul copiilor din Betleem la nașterea sa, fuga părinților săi în Egipt, existența unui precursor (Ioan Botezătorul), trădarea lui de către unul dintre discipoli săi pentru 30 de arginți cu care s-a cumpărat apoi un ogor, moartea trădătorului său, apariția unor martori mincinoși la procesul său, eroarea judiciară, soldații care au tras la sorți pentru hainele sale la locul execuției, oțetul care i-a fost oferit când se afla pe cruce, răstignirea și învierea sa. Pe de altă parte, împlinirea literală de către o singură persoană a mai mult de 50 din profețiile vechi-testamentare este puțin probabil să fie doar o coincidență: teoria probabilității exclude această variantă.

Totuși, cea mai mare dovadă a faptului că afirmațiile sale erau adevărate este învierea sa, care fusese profețită de către psalmist, de profetul Isaia, de Osea și confirmată nu doar de discipolii săi, ci și de mai bine de 500 de oameni care au fost martori oculari (1 Cor. 15:6).

Integritatea consemnărilor istorice: În timpul vieții sale, Isus și-a însărcinat apostolii să scrie o relatare a vieții, lucrării și învățăturii sale, și să explice învățătura sa sub inspirația Duhului Sfânt. Aceasta înseamnă că paternitatea Noului Testament este restrânsă la apostoli și cercul apostolic. Noi avem astăzi mai mult de 5.000 de manuscrise ale Noului Testament, conținând texte complete sau fragmente de text. Cele mai timpurii fragmente de text datează din jurul anului 50 d.Hr. (fragment din Marcu 6:52-53 descoperit la Qum’ran, precum și alte numeroase fragmente din Noul Testament, care nu pot data mai târziu de anul 70 d.Hr.) și 125 d.Hr. (Ioan 18:31-33, 37). Cele mai vechi manuscrise complete ale Noului Testament datează din secolul IV d.Hr. (Codex Vaticanus și Codex Sinaiticus), secolul V d.Hr. (Codex Alexandrinus) și secolul VI d.Hr. (Codex Bezae). În comparație cu acestea, De Bello Gallico de Caesar a fost scrisă în jurul anului 50 î.Hr., cel mai timpuriu manuscris pe care îl avem datează din secolul VIII d.Hr.. Cele mai timpurii manuscrise ale Analelor lui Tacitus (55-120 d.Hr.) datează din secolele IX și XI d.Hr. Toate acestea ne conduc la concluzia că Noul Testament este textul cel mai bine atestat din zona mediteraneană.

În cele din urmă, ce au de-a face toate aceste lucruri cu mine? Dacă admitem că Isus este Mesia al evreilor, fără de care poporul evreu nu poate intra în destinul pregătit de Dumnezeu pentru ei, ce are aceasta de-a face cu mine, un neevreu? Musulmanii, de pildă, ar spune că deși Isus este Mesia al evreilor, Mahomed este Profetul arabilor. Biblia însă spune foarte clar că:

1. 1. Mesia al evreilor va fi conducătorul lumii întregi, și nu doar regele lui Israel (Isaia 9:7) .
2. Jertfa sa a fost pentru păcatele întregii lumi. El a murit, nu doar pentru păcatele noastre, spune apostolul Ioan, un evreu, ci pentru păcatele întregii lumi (1 Ioan 2:2).
3. Isus a spus în mod specific că Evanghelia trebuie predicată fiecăreinațiuni. După cum au descoperit apostolii mai târziu, acest lucru însemna că Evanghelia trebuie predicată și neevreilor, pentru că le era adresată și lor. Pavel, în Romani 2 și 3 ajunge la concluzia că toți (atât evrei, cât și neevrei) au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu; prin urmare, toțiau nevoie de salvare.

Biblia spune în mod clar că:

1. Noi trebuie să fim împăcați cu Dumnezeu și să primim iertare pentru păcatele noastre.
2. Noi trebuie să fim născuți din nou în familia lui Dumnezeu.
3. Noi trebuie să avem viață eternă, pentru ca atunci când vom învia din morți, să trăim pentru totdeauna (vom fi pentru totdeauna în afara sferei păcatului și a morții). Aceasta este ceea ce Biblia numește nemurire. Acesta este exact lucrul pe care l-a pierdut Adam din cauza necredinței și a răzvrătirii sale.

Aceasta este Evanghelia Veștii Bune și aceasta este ceea ce face ca creștinismul să fie ceva unic.

Biblia spune: Crede în Domnul Isus Hristos și vei fi salvat:

1. Cum poți fi salvat? Jertfa lui Mesia va fi pusă în contul tău.
2. Cum se poate ca ceea ce credeu să determine destinul meu veșnic? Sigur trebuie să faciceva?

Vrei să spui că dacă cred că este un șoarece în gaura aceea din perete, asta va schimba realitatea lucrurilor? Însă nu la aceasta se referă Biblia atunci când vorbește despre credință. A crede înseamnă să crezi ceea ce spune Dumnezeu în Cuvântul Său, renunțând cu totul la ceea ce știm că este greșit și rugându-l pe Hristos să preia cârma vieții noastre. Aceasta este, în esență, decizie morală.

Dumnezeu ne duce înapoi la un principiu găsit în primele pagini ale cărții Geneza și care reprezintă esența problemei noastre. El ne duce înapoi la locul faptei primilor noștri părinți. Adam și Eva nu au crezut ceea ce Dumnezeu a spus și acesta a fost începutul rebeliunii lor. Ceea ce spui tu se poate să nu aibă o prea mare importanță, însă ceea ce spune Dumnezeu este de cea mai mare importanță, pentru că El este Dumnezeu. Persoana din spatele cuvintelor este cea care contează. Credința înseamnă reversul procesului care a început în grădina Edenului: necredință și răzvrătire. Te provoc să începi să citești Noul Testament și să-l rogi pe Dumnezeu să-ți vorbească, pentru că Biblia spune: „Credința vine în urma auzirii și auzirea vine prin Cuvântul lui Dumnezeu.”

  www.theophilos.3x.ro

https://ardeleanlogos.wordpress.com/religia-crestina/crestinismul/