CRONOLOGIA NOULUI TESTAMENT.

download - Copie

CRONOLOGIA NOULUI TESTAMENT.

Primii creştini au fost prea puţin interesaţi de cronologie şi de aceea cronologia NT este un subiect spinos datorită numărului redus de date din scrierile NT şi datorită incertitudinii cu privire la interpretarea celor mai multe date pe care le furnizează. În afară de aceasta, este un subiect neterminat întrucât unele clarificări pot veni din direcţii neaşteptate. În prezent noi putem în cele mai multe probleme doar să cumpănim probabilităţile şi să spunem în care parte s-ar părea să încline balanţa.

Cronologia vieţii lui Isus

Naşterea Lui

Naşterea lui Isus a avut loc înainte de moartea lui Irod cel Mare (Matei 2:1; Luca 1:5), deci nu mai târziu de anul 4 î.Cr. (Josephus, Ant. 17.191; 14. 389, 487).

Conform cu Luca 2:1-7, Isus S-a născut pe vremea unei înscrieri făcute pe când Quirinius era guvernator al Siriei. Quirinius nu se poate să fi fost guvernator al Siriei decât după ce i-a expirat mandatul de consul în anul 12 î.Cr. şi în scrierile lui Josephus sau ale istoricilor romani nu ni se spune să fi făcut lucrul acesta în perioada 11-4 î.Cr. El a fost guvernator al Siriei în 6/7 d.Cr. şi a făcut atunci o înscriere în Iudea, cu ocazia căreia a avut loc revolta lui Iuda Galileanul (Josephus, Ant. 18. ş.urm.). Lucrul acesta i-a făcut pe unii să creadă că înscrierea făcută la naşterea lui Isus a fost confundată cu această înscriere de mai târziu care a fost mai bine cunoscută. Este posibil, însă, ca *Quirinius să fi guvernat Siria din anul 11 î.Cr. până la venirea lui Titus ca guvernator în anul 9 î.Cr. (vezi, Marsh, Founding of the Roman Empire, p. 246, n. 1) şi este posibil ca Cezar August să fi decis să facă o înscriere după o consultare cu Irod, când acesta l-a vizitat în anul 12 î.Cr. Prin urmare, naşterea lui Isus se poate să fi avut loc în anul 11 î.Cr. Încercările de a determina luna şi ziua naşterii nu au dat nici un rezultat.

Cometa Halley a fost văzută în anul 12 î.Cr. şi a fost un spectacol strălucitor, potrivit pentru a vesti naşterea Celui care era Lumina lumii. Dar în antichitate cometele erau privite de obicei ca vestitoare de nenoriciri. Concluzia astronomului italian Argentieri că această cometă a fost steaua magilor se bazează pe două presupuneri îndoielnice: el a presupus că Isus S-a născut într-o duminică şi că S-a născut la 25 decembrie.

Observarea faptului că termenul tradus „stea” în Matei 2 înseamnă o singură stea, i-a făcut pe adepţii teoriei binecunoscute care susţinea că steaua magilor a fost o conjuncţie între Saturn şi Jupiter să se despartă în două şcoli: unii care susţin că steaua lui Israel era Saturn (vezi Gerhardt, Das Stern des Messias) şi alţii care susţin că era Jupiter (vezi Voit, Die Geschichte Jesu und die Astrologie). Dar pare improbabil ca o conjuncţie a acestor două planete să fi avut pentru astrologi semnificaţia naşterii unui rege.

Începutul propovăduirii lui Isus

Între naşterea lui Isus şi începutul propovăduirii Sale a fost o perioadă de „aproape treizeci de ani” (Luca 3:23). Dar începutul la care se referă aici se poate să nu fie începutul propovăduirii şi nu se ştie cât înseamnă „aproape”. Afirmaţia: „N-ai nici cincizeci de ani” (Ioan 8:57) sugerează că în cursul propovăduirii Sale Isus era trecut de patruzeci de ani şi potrivit lui Irenaeus exista printre bătrânii din Asia o tradiţie în sensul acesta. Dar observaţia iudeilor s-ar putea să facă aluzie la vârsta levitică de pensionare (Numeri 4:3). Este ca şi cum i-ar spune lui Isus: „Dacă tu eşti încă în slujba lui Dumnezeu, aşa cum pretinzi, nu poţi avea mai mult de 50 de ani”.

Isus Şi-a început propovăduirea după ce Ioan Botezătorul o începuse pe a sa, deci nu înainte de anul al cincisprezecelea al domniei lui Tiberius (Luca 3:1). Pentru mai multe motive temeinice a trebuit să fie abandonată ideea că anul acesta ar trebui socotit de când Tiberius a devenit co-regent cu Cezar August. Întrucât Cezar August a murit în 19 august, anul 14, al doilea an de domnie al lui Tiberius a început la 1 octombrie 14, după calendarul sirian, sau la 1 Nisan, anul 15, după calendarul evreiesc. În consecinţă, în Luca 3:1 anul al cincisprezecelea al domniei înseamnă fie 27 (1 oct.) – 28, fie 28 (2 Nisan) – 29. Ultima variantă este mai probabilă deoarece se pare că Luca foloseşte aici informaţii obţinute de la ucenicii lui Ioan Botezătorul şi în muite scrieri vechi – păgâne, creştine şi evreieşti -anul al cincisprezecelea al lui Tiberius a inclus o parte a anului 29.

Luca 3:21 arată că a trecut câtva timp de la chemarea Botezătorului şi până la botezul lui Isus, dar nu putem stabili cât timp. Botezul lui Isus a fost urmat de 40 de zile petrecute în pustie, chemarea primilor ucenici, nunta din Cana şi o şedere scurtă în Capernaum. După aceste întâmplări care au luat cel puţin 2 luni, Isus S-a dus la Ierusalim pentru primul Paşte din timpul propovăduirii Sale (Ioan 2:13). Data s-ar părea să fie indicată de o afirmaţie a iudeilor: „Au trebuit patruzeci şi şase de ani ca să se zidească templul acesta” (Ioan 2:20); din scrierea lui Josephus, Ant. 15. 380 ştim că în anul al optsprezecelea al domniei sale (20/19 î.Cr.) Irod „a început să construiască” acest templu. Dar el a adunat mult material înainte să înceapă construcţia şi timpul petrecut pentru acest scop se poate să nu fie inclus în cei 46 de ani. În afară de aceasta, afirmaţia iudeilor s-ar putea să dea de înţeles că construirea templului se încheiase deja cu câtva timp înainte de Paşte.

Sfârşitul propovăduirii Lui

Isus a fost crucificat pe vremea când Pontius Pilat era procurator al Iudeii (toate cele patru evanghelii, Tacitus, Ann. 15. 44, şi poate Josephus, Ant. 18. 63 ş.urm.) şi deci între anii 26-36. Au fost făcute diferite încercări de a afla data cea mai probabilă.

(i) Din Luca 13:1 şi 23:12 se poate deduce că Pilat era procurator de mai mult timp înainte de răstignirea lui Isus şi de aceea răstignirea nu poate fi plasată în anii 26 sau 27.

(ii) În multe scrieri autoritare din antichitate răstignirea este plasată în timpul consulatului Gemenilor, adică, în anul 29. Dar această datare nu a fost acceptată pretutindeni în biserica primară; nu există nici o dovadă, cum cred unii, că ar fi bazată pe o tradiţie demnă de crezare. Scriitorii care o menţionează, dintre care cel mai vechi este Tertullian (cca. 200 d.Cr.), aparţin în principal Apusului latin. Data răstignirii dată de Hippolytus, Tertullian şi alţii – 25 martie – a fost într-o zi de vineri în anul 29; dar răstignirea a avut loc în timp de lună plină pascală, iar în anul 29 luna plină pascală a fost aproape cu certitudine în aprilie.

(iii) Când Pilat a fost procurator el i-a jignit pe iudei prin punerea unor scuturi votive în palatul de la Ierusalim. Irod Antipa a avut un rol important în aducerea cererii înaintea lui Tiberius pentru îndepărtarea lor. Unii crecetători cred că faptul acesta explică duşmănia menţionată în Luca 23:12. Tiberius a dat curs cererii lor; iar faptul acesta, susţin aceiaşi cercetători, nu se poate să fi fost făcut cât timp el se afla sub influenţa consilierului său Sejanus, un duşman înfocat al evreilor. De aceea se trage concluzia că răstignirea trebuie să fi avut loc după moartea lui Sejanus în luna octombrie a anului 31, deci nu înainte de anul 32. Duşmănia (între Pilat şi Irod) se poate să fi fost cauzată de măcelul menţionat în Luca 13:1 sau de vreo altă neînţelegere care nu este menţionată în istorie.

(iv) Keim, în scrierea sa Jesus of Nazareth, 2, p.379 ş.urm., determină „marele an din istoria omenirii” pe baza afirmaţiei lui Josephus (Ant. 18. 116) potrivit căreia înfrângerea lui Antipa de către Aretas în anul 36 a fost considerată de unii că a venit „de la Dumnezeu, şi pe drept, ca pedeapsă pentru ce a făcut el cu Ioan, care era numit Botezătorul”. Keim trage concluzia că execuţia lui Ioan trebuie să fi avut loc cu doi ani mai devreme, în anul 34, iar răstignirea în anul 35. Dar pedeapsa nu vine întotdeauna imediat după nelegiuire; în timp ce cauza ostilităţii dintre Antipa şi Aretas se poate să fi fost divorţul lui Antipa de fiica lui Aretas, din scrierile lui Josephus avem indicii că a trecut un oarecare interval de timp de la divorţ până la războiul din anul 36.

(v) Dintre încercările de a determina anul răstignirii cele mai rodnice au fost cele făcute cu ajutorul astronomiei. Potrivit celor patru evanghelii, răstignirea a avut loc într-o vineri; dar în timp ce sinopticii spun că acea vineri a fost ziua a 15-a a lunii Nisan, în Ioan este 14 Nisan. Prin urmare, problema trebuie rezolvată cu ajutorul astronomiei, pentru a determina în care dintre anii 26-36 ziua a 14-a şi a 15-a a lunii Nisan a căzut într-o vineri. Dar întrucât în vremea NT luna evreiască era bazată pe ciclul lunii şi începutul era stabilit prin observarea lunii noi, problema se reduce în esenţă la a stabili când a devenit vizibilă luna nouă. Studiind această problemă Fotheringham şi Schoch au ajuns fiecare la o formulă prin aplicarea căreia au aflat că 15 Nisan a fost într-o vineri numai în anul 27, iar 14 Nisan a fost într-o vineri numai în anul 30 şi 33. Întrucât anul 27 nu poate să fi fost anul răstignirii, ne rămâne să alegem între anul 30 (7 aprilie) şi anul 33 (3 aprilie).

În cronologia sinoptică a săptămânii patimilor, în ziua de 15 Nisan sunt prezentate o serie de evenimente care sunt improbabile în ziua aceea de adunare sfântă. Cronologia dată de Ioan pentru săptămâna aceea pare să fie mai probabilă şi cel puţin până la începutul secolului al 3-lea a fost acceptată în general de biserică, încercările de a reconcilia evangheliile în privinţa aceasta nu au dus la consens şi discuţiile continuă. Este demn de remarcat faptul că socotelile astronomilor nu indică un an al răstignirii care să poată fi acceptat pe alte temeiuri şi în care 14 Nisan să fi fost într-o zi de joi.

Durata propovăduirii lui Isus

Este mai important să cunoaştem durata propovăduirii lui Isus decât să ştim când a început şi când s-a sfârşit. Există trei teorii principale cu privire la durata ei.

(i) 1 an. Adepţii acestei teorii consideră că Isus confirmă ideea lor prin faptul că a aplicat la Sine pasajul din Isaia care prevesteşte „un an de îndurare al Domnului” (Isaia 61:2; Luca 4:19). Teoria a fost acceptată pe larg în perioada anti-niceeană. Oarecare intreres a fost manifestat din nou începând din secolul al 17-lea. Vezi scrierile interesante ale lui van Bebber, Zur Chronologie des Lebens Jesu, 1898 şi Belser, în Biblische Zeitschrift 1, 1903; 2, 1904.

(ii) 2 ani. Adepţii acestei teorii, dintre care cel mai vechi a fost Apollinarie din Laodicea, susţine că în intervalul dintre botezul lui Isus şi răstignirea Lui numai trei sărbători ale Paştelor sunt menţionate explicit în Ioan (2:13; 6:4; 11:55). Deşi această teorie nu a fost acceptată în Evul Mediu, în prezent a găsit mai mulţi adepţi.

(iii) 3 ani. Cel mai vechi adept cunoscut a acestei teorii a fost Melito din Sardis. Totuşi, acceptarea generală în perioada post-niceneană şi în tot cursul Evului Mediu se datorează în principal influenţei lui Eusebius. El a respins interpretarea literală a cuvântului „an” în expresia „un an de îndurare al Domnului” şi a arătat în mod convingător că numai o propovăduire de 3 ani împliniţi satisface cerinţele celei de-a patra evanghelii. În vremea noastră această teorie a găsit de asemenea mulţi adepţi.

Datorită Paştelor din Ioan 6:4, un verset care are autoritate foarte bună pe baza manuscrisului, teoria cu 1 an trebuie respinsă. Pentru a lua o decizie cu privire la teoria despre 2 sau 3 ani trebuie să examinăm cu atenţie intervalul dintre Paştele din Ioan 2:13 şi 6:4.

Întrucât în mod obişnuit treceau 6 luni de la semănat până la recoltat, cuvintele: „Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni până la seceriş” (Ioan 4:35) nu se poate să fie un proverb, ci trebuie să se refere la împrejurările când au fost rostite. Aşadar, întoarcerea lui Isus în Galilea, menţionată în Ioan 4:43, trebuie să fi avut loc iarna. Potrivit lui Kepler şi mai multor adepţi ai teoriei despre 2 ani, este puţin probabil că sărbătoarea din Ioan 5:1, al cărei nume nu ne este dat, să fi fost Purim. Sărbătoarea Purim era ţinută în februarie/martie, deci la scurtă vreme după întoarcerea lui Isus. Dar cuvintele: „după aceea” (Ioan 5:1) arată că a trecut un interval de timp considerabil între întoarcerea Sa şi vizita următoare la Ierusalim. Sărbătoarea al cărei nume nu ne este dat este probabil să fi fost Paştele următor din martie/aprilie sau Rusaliile sau Sărbătoarea Corturilor. Unii adepţi ai teoriei despre 2 ani, în timp ce sunt de acord că sărbătoarea a fost Paştele următor, îl identifică cu Paştele din Ioan 6:4 şi unii susţin că expresia „Paştele erau aproape” înseamnă „tocmai au trecut”, iar alţii spun că Ioan 6 ar trebui încadrat imediat înainte de Ioan 5. Dar expresia din Ioan 6:4: „Paştele erau aproape” nu poate să însemne „tocmai au trecut” întrucât, aşa cum arată clar cuvintele „după aceea” din Ioan 6:1, între evenimentele din Ioan 5 şi cele din Ioan 6 s-a scurs un interval de timp considerabil. În afară de aceasta, nu există nici o dovadă din text care să sprijine rearanjarea capitolelor care este propusă. Prin urmare, s-ar părea că a existat un Paşte între cele din Ioan 2:13 şi 6:4 şi în consecinţă durata propovăduirii lui Isus a fost trei ani împliniţi.

Potrivit primeia dintre teoriile menţionate mai sus, primul şi ultimul Paşte din cursul propovăduirii lui Isus au fost cele din anii 29 şi 30; potrivit celei de-a doua teorii au fost cele din anii 28 şi 30, iar potrivit celei de-a treia teorii, cele din anii 30 şi 33.

Cronologia erei apostolice

De la Rusalii până la convertirea lui Pavel

La 3 ani după covertirea sa (Galateni 1:18), când Pavel a fugit din Damasc, un dregător de acolo, „etnarhul regelui Aretas păzea cetatea Damascului” ca să-l prindă (2 Corinteni 11:32 ş.urm.). Potrivit unor cercetători, acest dregător a fost şeicul unei cete de arabi, supuşi ai lui Areta, care îşi aveau tabăra în afara zidurilor cetăţii. Dar modul în care îl menţionează Pavel sugerează că ar fi fost un dregător care a acţionat în interiorul cetăţii. Potrivit altor cercetători, Damascul era sub conducerea directă a Romei şi acest dregător era reprezentantul comunităţii arabe din cetate (cf. etnarhul evreilor din Alexandria, Josephus, Ant. 14.117). Dar acest reprezentant nu ar fi avut puterea să păzească cetatea. Se pare că în perioada aceasta Aretas avea stăpânire asupra Damascului şi acest dregător era vice-regele său acolo. Există monede care arată că Damascul a fost în mâinile romanilor până în anul 33. În anul 37, când Vitellius, guvernatorul Siriei, a pornit împotriva lui Aretas, el nu a trecut prin Damasc, ci a mers spre S, spre Petra. El nu ar fi făcut lucrul acesta decât dacă Damascul s-ar fi aflat încă în mâinile romanilor. Prin urmare, Aretas – care a murit în anul 40 – trebuie să fi cucerit Damascul între 37 şi 40, iar convertirea lui Pavel trebuie datata între 34 şi 37.

Nu există nici o indicaţie dară cu privire la lungimea intervalului de timp în discuţie. Împroşcarea lui Ştefan cu pietre a fost, după părerea unora, un act ilegal pe care evreii nu ar fi îndrăznit să-l facă în timpul când a Pilat a fost procurator şi în consecinţă nu ar trebui datată înainte de anul 36. Dar nimeni nu poate spune cu certitudine când putea avea loc o asemenea izbucnire de fanatism şi când nu. Alţii au remarcat că încă înainte de convertirea lui Pavel creştinismul se răspândise în Damasc. Dar se pare că în afara Ierusalimului nu existau comunităţi creştine organizate, înaintarea rapidă în acele zile după Rusalii este probabilă; o tradiţie păstrată în scrierile lui Ireneu şi în înălţarea lui Isaia, potrivit căreia acest interval a fost de 18 luni, este îndoielnică. Convertirea lui Pavel este mai probabil să fi avut loc în 34 sau 35 decât în 36 sau 37.

De la prima vizită la Ierusalim a lui Pavel, după convertire, până la vizita prilejuită de ajutoarele pentru foamete

În anul 37 sau 38 Pavel a vizitat Ierusalimul pentru prima dată după convertirea sa, a stat acolo timp de 15 zile şi apoi, a plecat spre Siria şi Cilicia, a rămas acolo până când a fost chemat de Barnaba să-l ajute la Antiohia. În Faptele Apostolilor 11:29 ş.urm. şi 12:25 găsim că un an mai târziu cei doi au făcut o vizită la Ierusalim aducând ajutoare pentru cei ce sufereau de foamete.

Întrucât în Faptele Apostolilor 12:1-24 Luca întrerupe relatarea acestei vizite pentru a aduce la zi istoria bisericii din Ierusalim până la această vizită, rezultă că el datează vizita după moartea lui Agripa I. Detaliile date de Josephus arată că el a murit în anul 44, probabil înainte de 1 Nisan. Persecuţia bisericii pe care a iniţiat-o el, care a avut loc în perioada Paştelor, ar putea fi datată în anul 43, dar nu mai devreme, întrucât se pare că nu a trecut mult timp de la persecuţie până la moartea lui.

Foametea prezisă de Agab s-a abătut asupra Iudeii când era procurator Tiberius Alexandru (46-48). Condiţiile au fost cât se poate de rele în anul care a urmat după ce recolta a fost slabă şi imediat înainte de recolta nouă. Tocmai atunci a venit la Ierusalim regina din Adiabene şi a adus locuitorilor lui grâu din Egipt. Aşa cum arată papirusurile, foametea a cuprins Egiptul în partea a doua a anului 45. Probabil că slujitorii reginei Elena nu au găsit grâu decât, cel mai devreme, după secerişul din anul 46. Recolta slabă din Palestina trebuie să fi fost cea din anul 46 sau 47. Ajutoarele strânse la Antiohia probabil că au fost predate numai când iudeii creştini au început să simtă nevoia lor, deci către sfârşitul anului 45 sau 46. Cea mai timpurie dintre aceste date este de preferat întrucât lasă mai mult timp pentru evenimentele care aveau să urmeze.

Prima călătorie misionară

Pavel şi Barnaba s-au întors la Antiohia, probabil la începutul anului 46, şi curând după aceea au început prima călătorie misionară. Au navigat la Salamis în Cipru şi au traversat insula la Pafos, unde l-au întâlnit pe proconsulul lui Sergius Paulus. Nu se ştie cu certitudine dacă este acelaşi Sergius Paulus pe care Pliniu îl menţionează în Historia Naturalis ca unul dintre experţii săi. O inscripţie de la Roma menţionează un oarecare L. Sergius Paulus, curator al Tibrului în timpul domniei lui Claudius, dar nu se ştie dacă după aceea el a fost guvernator în Cipru. O inscripţie găsită la Soloi, în Cipru, se sfârşeşte cu data „anul 13, luna Demarchousios 25″, dar are ca postscript propoziţia: „El (Apollonius din inscripţie) a revizuit de asemenea senatul când Paulus a fost proconsul”. Acest Paulus se poate să fie Paulus din Faptele Apostolilor. Dar se poate ca Apollonius să nu fi revizuit senatul în anul 13; în afară de aceasta, nu se ştie cu certitudine ce înseamnă „anul 13″. O altă inscripţie arată că anul proconsulatului lui Paulus nu a fost 51 sau 52, dar pe baza informaţiilor furnizate de inscripţiile cunoscute în prezent nu se poate stabili cu precizie anul.

Când au înaintat spre V de la Salamis probabil că misionarii au propovăduit în localităţile prin care au trecut. Se poate să fi ajuns la Pafos toamna şi, după ce au trecut la Perga, au început misiunea în Pisidia şi Licaonia înainte de lăsarea iernii, întrucât 12 luni pare un timp suficient pentru acea misiune, întoarcerea lor la Antiohia poate fi datată în toamna anului 47.

Conciliul apostolic

La începutul anului 48, la 14 ani după convertirea sa, Pavel împreună cu Barnaba a paticipat la Conciliul apostolic din Faptele Apostolilor 15.

Unii identifică acest Conciliu cu conferinţa menţionată în Galateni 2:1-10, întrucât ei cred că este neîntemeiată obiecţia că Pavel nu ar fi putut lăsa nementionată în Galateni vizita pe care a făcut-o la Ierusalim şi care este amintită în Faptele Apostolilor 11:30, deoarece el menţionează vizita din Galateni 1:18 pentru un scop, iar pe cea din Galateni 2:1 pentru un alt scop. Pentru a arăta că el era „apostol, nu de la oameni, nici printr-un om”, Pavel spune că nu a avut nici o legătură cu apostolii până la 3 ani după convertirea sa. Când menţionează vizita mai recentă la Ierusalim, scopul său este să-i asigure pe galateni că apostolia sa pentru neamuri a fost recunoscuta de către liderii bisericii. (*CONCILIUL DIN IERUSALIM şi *GALATENI, EPISTOLA CĂTRE.)

Unii plasează vizita din Faptele Apostolilor 11:30 înainte de persecuţia împotriva bisericii declanşată de Agripa şi susţin că Conciliul din Faptele Apostolilor 15 (= Galateni 2:1-10) a avut loc atunci. Dar faptul acesta este dificil din punct de vedere cronologic, deoarece convertirea lui Pavel ar trebui datată nu mai târziu de anul 30. Alţii susţin că Conciliul a avut loc după prima călătorie misionară şi că atunci, şi nu mai devreme, a fost adus la Ierusalim ajutorul strâns la Antiohia pentru cei ce sufereau de foamete. Se presupune că Luca a avut două relatări ale acestei vizite, o relatare din Antiohia şi una din Ierusalim şi a crezut, în mod greşit, că era vorba de vizite diferite. J. Knox, în cartea sa Chapters in a Life of Paul (1954) nu numai că a condensat activitatea evanghelistică a lui Pavel la o singură perioadă (40-51), ci a plasat şi Conciliul apostolic după această perioadă. Totuşi, revizuirea radicală a cronologiei activităţii lui Pavel nu a găsit acceptare.

A doua călătorie misionară

Se pare că Pavel a început a doua călătorie misionară la sfârşitul primăverii anului 48. După ce a vizitat bisericile din Siria şi Cilicia şi cele care erau înfiinţate deja în Asia Mică, el a întrat într-un ţinut nou, „ţinutul Frigiei şi Galatiei” (Faptele Apostolilor 16:6). Această lucrare misionară nu ne este descrisă acolo, dar trebuie să fi inclus înfiinţarea bisericilor cărora le-a fost adresată mai târau Epistola către galateni, dacă (potrivit teoriei general acceptate până în secolul al 19-lea) aceste biserici erau în Galatia în sens etnografic. Este posibil ca înfiinţarea lor să fi ţinut până în prima parte a anului 49. Misiunea care a urmat în Macedonia şi Ahaia s-a sfârşit la scurtă vreme după incidentul cu Galio (Faptele Apostolilor 18:12-17) şi data acestui incident poate fi stabilită destul de precis cu ajutorul unei inscripţii. În această inscripţie, o scrisoare a lui Claudius către locuitorii din Delfi şi datată la „a 26-a aclamare imperatorială a sa”, Galio este menţionat ca proconsul. Alte inscripţii (CIL, 3. 476 şi 6. 1256) arată că împăratul Claudius a fost aclamat a 23-a oară la o dată după 25 ianuarie 51 şi pentru a 27-a oară înainte de 1 august 52. Prin urmare, este foarte probabil că el a fost aclamat pentru a 26-a oară în prima jumătate a anului 52 şi, deci, inscripţia datează din acel an. Dar încă înainte de această dată Galio a cercetat problema de frontieră cu care se ocupă scrisoarea şi a corespondat cu Claudius cu privire la ea. Prin urmare, scrisoarea trebuie să fie din anul al doilea de proconsulat al lui Galio şi anul acela trebuie să fi început în vara anului 51. Faptele Apostolilor 18:12 sugerează că Galio era în funcţie de mai multă vreme când a avut loc acţiunea evreilor. Dar nu este probabil ca ei să fi aşteptat, să zicem, mai mult de două luni. Întrucât Pavel a fost la Corint timp de 18 luni înainte de acest incident, el trebuie să fi sosit acolo la începutul anului 50; şi după acest incident el a mai zăbovit la Corint „destul de multă vreme” (Faptele Apostolilor 18:18), o expresie care nu poate indica aici mai mult de 1 sau 2 luni, probabil că el s-a întors în Siria înainte de iarna anului 51/52.

Când a ajuns la Corint Pavel a întâlnit pe Acuila şi Priscila care veniseră recent din Roma deoarece Claudius a poruncit ca toţi evreii să părăsească cetatea. Orosius plasează ordinul de expulzare a evreilor în anul al nouălea al lui Claudius, 49 (25 ianuarie) – 50. Deşi nu se ştie de unde a obţinut Orosius această dată, s-ar putea să fie bazată pe informaţii demne de încredere. Data se potriveşte bine cu concluzia că Pavel a ajuns la Corint la începutul anului 50.

De la începutul celei de-a treia călătorii misionare a lui Pavel până la sosirea sa la Roma

Este puţin probabil ca a treia călătorie a lui Pavel să fi început mai devreme de anul 52; întrucât a inclus o şedere de 3 ani în Efes (Faptele Apostolilor 20:31) şi 3 luni petrecute în Grecia (Faptele Apostolilor 20:3), sfârşitul ei poate fi datat cel mai devreme în anul 55. Sosirea lui Festus ca procurator în locul lui Felix la 2 ani după aceasta (Faptele Apostolilor 24:27) trebuie datată cel mai devreme în anul 57. Întrucât succesorul lui Festus se afla în Palestina la Sărbătoarea Corturilor din anul 62 (Josephus, BJ 6. 300 ş.urm.), Festus, care a murit pe când era procurator, trebuie să fi sosit cel mai târziu în anul 61. Dintre datele posibile între 57-61, majoritatea cercetătorilor resping anii 57 şi 58 ca fiind prea devreme şi acceptând anii 59 sau 60, plasează sosirea lui Pavel la Roma în 60 sau 61. În timp ce era procurator, Festus a permis unei delegaţii să ducă o cerere la Roma şi acolo cererea le-a fost aprobată „ca să facă pe placul lui Poppeea, soţia lui Nero” (Josephus, Ant. 20. 195). Întrucât Nero s-a căsătorit cu Poppeea în luna mai a anului 62, se poate ca Festus să fi fost încă în viaţă în aprilie 62.0 nouă ediţie monetară provincială introdusă în Iudea în anul 59 d.Cr. (ultima înainte de revolta din anul 66) s-ar putea să indice instalarea lui Festus în acel an.

Întoarcerea lui Pavel de la Corint în Siria se poate să fi fost prilejuită de boală şi se poate ca el să nu fi început a treia sa călătorie până în anul 53. Când s-a întors în Frigia şi Galatia, el a intrat de data aceasta prin Galatia (Faptele Apostolilor 18:23) şi a ajuns la Efes în toamna anului 54, după ceea ce Faptele Apostolilor 1:9 prezintă ca o misiune considerabilă în partea centrală a Asiei Mici. În anul 57, după răscoala de la Efes el a plecat spre Troa. A trecut în Europa la începutul anului 58 şi l-a întâlnit pe Tit, care i-a liniştit îngrijorarea cu privire la biserica din Corint. După aceea a lucrat în Macedonia şi Ahaia şi poate în Iliria (Romani 15:19) şi s-a întors la Ierusalim în anul 59. În anul 61, după 2 ani de închisoare la Cezarea, el a făcut apel la Cezar şi în toamna acelui an (Faptele Apostolilor 27:9) a plecat cu corabia spre Roma, ajungând acolo în anul 62.

Potrivit lui Josephus, când Felix s-a întors la Roma el a scăpat de pedeapsă pentru relele făcute în Palestina datorită intervenţiei fratelui său, Pallas, „care în vremea aceea se bucura de mare trecere înaintea lui (Nero)”. Tacitus ne spune că Nero l-a îndepărtat din funcţie pe Pallas la scurtă vreme după urcarea sa pe tron. Ţinând seamă de aceste fapte, cât şi de Cronica lui Eusebius (versiunea Hieronymiană), instalarea lui Festus ca procurator trebuie plasată în al 2-lea an al lui Nero şi considerând de asemenea perioada de 2 ani din Faptele Apostolilor 24:27 ca fiind timpul cât Felix a fost procurator, anumiţi cercetători susţin ca Festus l-a succedat pe Felix în anul 55 sau 56. Obiecţiile aduse acestei cronologii „ante-datate” sunt că lasă prea puţin timp pentru întâmplările din a treia călătorie a lui Pavel şi presupune o interpretare mai puţin firească a textului din Faptele Apostolilor 24:27 şi Josephus însuşi plasează în timpul domniei lui Nero evenimentele petrecute când Felix a fost procurator.

De la sosirea lui Pavel la Roma până la sfârşitul erei apostolice

Timp de cel puţin 2 ani, adică până în anul 64, anul persecuţiei declanşate de Nero, Pavel a rămas arestat la Roma. Nu se ştie cu certitudine ce s-a întâmplat cu el atunci.

Petru a fost izbăvit în mod miraculos din mâinile lui Agripa (Faptele Apostolilor 12:3 ş.urm.). Maitirziu el a participat la Conciliul apostolic şi după aceea a vizitat Antiohia (Galateni 2:11 ş.urm.). Menţionarea unei partide a lui Chifa în Corint (1 Corinteni 1:12) nu este o dovadă absolută că Petru ar fi ajuns acolo. Există dovezi suficiente că el a ajuns în cele din urmă la Roma, dar în ce priveşte asocierea lui cu acest oraş singurul lucru cert este martirajul său.

Iacov, fratele Domnului, a fost omorât prin împroşcare cu pietre în anul 62, potrivit cu Jos, Ant. 20.200, un pasaj care s-ar putea să fie o interpolare. Cu puţin timp înainte de Războiul evreiesc (66-70) creştinii din Ierusalim s-au refugiat la Pella. Persecuţiile creştinilor din timpul domniei lui Domiţian (81-96) se pare că s-au datorat în mai mare măsură duşmăniei personale şi furiei populaţiei locale şi nu unei acţiuni a statului. Există prea puţine dovezi că apostolul Ioan ar fi fost martirizat alături de fratele său Iacov (Faptele Apostolilor 12:2). Este mai probabil că, aşa cum scrie Ireneu (Adv. Haer. 2.22.5), Ioan a trăit până în timpul lui Traian. Moartea lui cca.100) marchează sfârşitul erei apostolice.

În ce priveşte datarea cărţilor NT, vezi articolele despre fiecare carte în parte.

BIBLIOGRAFIE Ginzel, Handbuch des mathematischen und technischen Chronologie, 1906-14; Cavaignac,Chronologie, 1925; J. Finegan, Handbook of Biblical Chronology, 1964; U. Holzmeister, Chronologia Vitae Christi, 1933; J. K. Fotheringham, „The Evidence of Astronomy and Technical Chronology for the Date of the Crucifixion” în JTS, 35, 1934, 146 ş.urm.; E. F. Sutcliffe, A Two Year Public Ministry, 1938; G. Ogg, The Chronology of the Public Ministry of Jesus, 1940; The Chronology of the Life of Paul, 1968; L. Girard, Le Cadre chronologique du Ministere de Jésus, 1953; A. Jaubert, La Date de la Cene, 1957; D. Plooij, De Chronologie van het Leven van Paulus, 1918; U. Holzmeister, Historia Aetatis Novi Testamenti, 1938; J. Dupont, Les Problems du Livre des Actes, 1950; G. B. Caird, The Apostolic Age, 1955, Appendix A; J. J. Gunther, Paul, Messenger and Exile: A Study in the Chronologie of his Life and Letters, 1972; J. A. T. Robinson, Redating the New Testament, 1976.  G.O.

http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/cronologia-noului-testament.html

CRITICA BIBLICĂ

download - Copie

CRITICA BIBLICĂ. Critica biblică este aplicarea la scrierile biblice a anumitor tehnici folosite pentru examinarea multor genuri de literatură, cu scopul de a stabili pe cât posibil formularea lor originală, modul şi data compunerii acestora, sursele, autorii, şi aşa mai departe.

Critica de text

Critica de text este disciplina care încearcă să restaureze formularea originală a unui document, când aceasta a fost alterată în cursul copierii sau recopierii. Chiar şi cu metodele moderne de tipărire, unde revizuiri repetate făcute de mai mulţi cititori reduc la minim numărul de erori, nu se întâmplă adesea ca materialul tipărit să reproducă în cel mai mic detaliu exemplarul original. Înainte de inventarea tiparului a fost mult mai uşor să se strecoare erori la copiere, când fiecare exemplar trebuia scris cu mâna. Când s-a păstrat manuscrisul original al autorului, erorile copiştilor pot fi corectate prin comparare cu originalul. Dar când originalul a dispărut şi copiile existente se deosebesc între ele în diferite detalii, formularea originală poate fi reconstruită numai printr-un studiu atent şi prin compararea atentă a copiilor. În această situaţie se nasc întrebări cu privire la obiceiurile de copiere ale unui copist oarecare, cu privire la apropierea sau depărtarea unei anumite copii faţă de original. Trebuie avute în vedere tipurile de erori întâlnite cel mai frecvent. Critica de text nu este o tehnică ce poate fi învăţată peste noapte, experienţa în acest domeniu vine numai în urma studiului şi practicii îndelungate, deşi unii cercetători se pare că au un talent special de a descoperi textul original, chiar şi atunci când copiile existente conţin foarte multe modificări.

Întrucât nu s-a păstrat nici un document original („protograf”) al vreunei cărţi din Biblie, critica de text are un rol important în studiul biblic. Materialul cu care lucrează criticii textului biblic include nu numai manuscrise ale cărţilor din Biblie în limbile originale, ci şi traduceri antice în alte limbi sau citate biblice în lucrările altor autori antici. Întrucât este important să stabilim credibilitatea unui text mai înainte de a trece la studierea lui, critica de text a fost numită „critica inferioară”, ca şi când ar fi reprezentat un nivel inferior şi un stadiu timpuriu în structura examinării critice. Pentru alte detalii despre critica de text biblică, vezi *Texte şi versiuni.

Critica literară

Pentru a fi deosebită de critica de text sau „inferioară”, critica literară a documentelor a fost cunoscută în trecut sub numele de critică „superioară”, deoarece reprezenta stadiile superioare din structura criticii, care nu puteau fi dezvoltate până când nu au fost stabilite mai întâi nivelele inferioare ale criticii de text. Expresia „critică superioară” a fost aplicată pentru prima dată la literatura biblică de către J. G. Eichhorn, în prefaţa la a doua ediţie a lucrării sale (Old Testament Introduction 1787): „Am fost nevoit să depun un efort foarte mare într-un domeniu neabordat până în prezent, pentru investigarea constituţiei interne a cărţilor individuale ale NT, cu ajutorul criticii superioare – un nume care nu este nou pentru umanişti”. Prin „constituţia internă” a unei cărţi el a înţeles structura cărţii, inclusiv studiul surselor folosite de autor şi modul în care aceste surse au fost utilizate sau combinate de el. Acest ultim aspect al studiului este numit de obicei „critica sursei”. Critica literară a documentelor include de asemenea întrebări cu privire la data scrierii şi cu privire la autor.

Critica sursei poate fi făcută cu un grad înalt de certitudine când o sursă documentară a lucrării s-a păstrat alături de lucrarea pentru scrierea căreia a fost folosită. Aşa stau lucrurile în VT cu cărţile Cronicilor. Printre sursele proeminente ale Cronicilor au fost cărţile lui Samuel şi Împăraţi, şi întrucât acestea s-au păstrat, putem trage concluzii destul de ferme cu privire la folosirea lor de către Cronicar. În NT se crede că Evanghelia după Marcu a fost sursa principală pentru celelalte două evanghelii sinoptice; şi aici sursa s-a păstrat alături de lucrările ulterioare care au încorporat o mare parte din ea, aşa încât putem studia modul în care Matei şi Luca au folosit scrierea lui Marcu.

Când sursele nu mai există, critica sursei este mult mai şubredă. De exemplu, dacă cele patru evanghelii ale noastre – în forma lor separată – ar dispare, şi dacă ar trebui să ne bazăm peDiatessaron-ul lui Tatian – o compilaţie care a dezmembrat conţinutul evangheliilor şi l-a ţesut din nou într-o naraţiune continuă – ar fi imposibil să reconstituim cele patru evanghelii pe baza lui. Am putea recunoaşte cu certitudine că Diatessaron-ul nu este o lucrare unitară şi poate că nu ar fi dificil să facem distincţie între materialul din Evanghelia după Ioan şi din cel din evangheliile sinoptice încorporat în ea, dar ar fi imposibil să descâlcim cele trei naraţiuni sinoptice, cu atât mai mult cu cât o mare parte a materialului le este comun la toate trei sau la două dintre ele. Cu o situaţie de genul acesta suntem confruntaţi în critica sursei Pentateuhului. Este general acceptat faptul că la baza Pentateuhului, aşa cum îl avem noi, se află mai multe surse, dar care sunt aceste surse, care este data scrierii lor şi relaţia dintre ele, cum şi când au fost folosite în forma finală a Pentateuhului – toate acestea sunt întrebări la care cercetătorii dau răspunsuri diferite, în zilele noastre mai mult decât la începutul sec. al 20-lea.

Criteriile de datare a unei lucrări antice sunt în parte interne, în parte externe. Dacă o lucrare este citată sau dacă o autoritate credibilă şi care poate fi datată se referă la ea, putem conchide că a fost compusă înainte de data citării. S-ar putea referi la evenimente care pot fi datate pe baza altor documente; astfel, unele părţi ale VT pot fi datate datorită referirilor făcute la persoane sau incidente din istoria egipteană sau mesopotamiană. Desigur, cărţile se pot data singure; astfel, unele cărţi profetice din VT indică anul în care a fost rostită o anumită proorocie, sau domnitorii în timpul cărora a prorocit un proroc oarecare. Pe măsură ce istoria Orientului Apropiat antic este reconstituită în tot mai mare detaliu, devine tot mai posibil să plasăm o lucrare antică în cadrul istoric adecvat.

Elementul predictiv din proorocia biblică, însă, implică anumite modificări ale criteriilor obişnuite de datare. A interpreta toate prezicerile împlinite ca şi vaticinia ex eventu nu este o tratare critică. Când încercăm să datăm o prorocie autentică, trebuie sa o considerăm mai veche decât evenimentele pe care le prezice, dar nu mai veche decât evenimentele despre care spune că au avut deja loc, sau despre care presupune că ar constitui un cadrul istoric. Pe această bază ar trebui să datăm prorocia lui Naum înainte de căderea Ninivei, în 612 î.Cr., pe care o prevesteşte, dar mai târziu decât căderea Tebei, în 663 î.Cr., la care se referă ca la un eveniment trecut (Naum 3:8 ş.urm.). Data exactă a scrierii, în acest interval de jumătate de secol, trebuie stabilită printr-o examinare atentă a cuvintelor folosite şi printr-un calcul al probabilităţilor.

Critica literară a *Pentateuhului este de importanţă fundamentală pentru critica literară a VT. Istoria modernă a criticii Pentateuhului începe cu lucrările lui H. B. Witter (1711) şi J. Astruc (1753), care au remarcat două surse documentare în prima parte a Pentateuhului, folosind ca şi criteriu folosirea alternativă a numelor divine Iahve şi Elohim (’elohim). J. G. Eichhorn (1780) a corelat variaţiile stilistice cu analiza bazată pe distribuirea numelor divine. Acest stadiu preliminar în critica sursei a fost urmat de analiza Pentateuhului împărţit într-un număr mai mare de unităţi mai mici (A, Geddes, 1792, şi J. S. Vater, 1802-1805). Aceasta, la rândul ei, a fost urmată de „ipoteza suplimentară” (H. Ewald, 1843), care a considerat că este vorba de un document de bază („elohist”), completat de câteva documente mai scurte. H. Hupfeld (1853) a distins două surse separate care folosesc amândouă numele divin ’elohim în Geneza (sursele au fost cunoscute ulterior sub numele „P” şi „E”). Acestea două, împreună cu sursa iahvistă (I) şi Deuteronomică (D), au constituit cele patru surse principale care de atunci încoace au fost general recunoscute în analiza documentară a Pentateuhului.

La analiza pur literară a fost adăugat un nou criteriu de către o generaţie nouă de critici (dintre care se remarcă J. Wellhausen, 1876-1877). Sursele documentare au fost corelate cu istoria religioasă a Israelului într-un mod atât de convingător încât teoria lui Wellhausen a fost adoptată de majoritatea cercetătorilor VT. Creşterea considerabilă a cunoştinţelor despre istoria religioasă şi literară a Orientului Apropiat, în special cu privire la perioada 2000-800 î.Cr., a scos la lumină deficienţele teoriei lui Wellhausen, dar dintre teoriile rivale care au fost propuse nici una nu se bucură de acceptarea largă de care s-a bucurat cândva Wellhausianismul. Interesul s-a mutat de la sursele pur literare la istoria continuă, care ocupă un loc tot mai important în viaţa Israelului.

În ce priveşte NT, o problemă critică dominantă în studiul evangheliilor a constituit-o legăturile dintre evangheliile sinoptice. Cel mai însemnat pas înainte a fost făcut când C. Lachmann (1835) a susţinut că Evanghelia după Marcu este cea mai veche dintre evangheliile sinoptice şi că a fost folosită de celelalte două. Critica sursei pentru a Patra Evanghelie (cf. R. Bultmann, E.T., 1971) nu s-a dovedit convingătoare; critica acestei evanghelii s-a centrat în jurul caracterului ei istoric, în jurul scopului, datei şi autorului ei (*EVANGHELII, *IOAN, EVANGHELIA DUPĂ).

Şcoala de la Tübingen, a lui F. C. Baur (1831) şi a colegilor săi, a corelat Epistolele lui Pavel cu istoria veche a bisericii, interpretată într-un cadru similar cu cel expus în filozofia istoriei a lui Hegel. În ce priveşte calea mântuirii, Pavel (dintre ale cărui Epistole au fost recunoscute autentice numai Romani, 1 şi 2 Corinteni şi Galateni) a fost prezentat în opoziţie netă faţă de partida iudaizatoare a lui Petru; scrierile mai târzii ale NT (în special Faptele Apostolilor) reflectă o combinare a celor două poziţii opuse. Critica lui W. C. van Manen (1890) a fost şi mai radicală şi a tratat toate Epistolele lui Pavel ca şi pseudoepigrafe. Poziţia lui a fost în general respinsă; poziţia Şcolii de la Tübingen a fost supusă unor critici aspre (în Anglia s-au remarcat J. B. Lightfoot, B. F. Westcott şi W. Sanday) şi a fost modificată substanţial, dar influenţa ei poate fi urmărită în studiul NT până în zilele noastre.

III. Critica formei şi tradiţiei

În timp ce şcolile principale de critică a sursei biblice au avut un interes predominant literar, alţii au insistat asupra importanţei determinării preistoriei orale a surselor scrise şi asupra clasificării materialului sursei în „formele” sau categoriile adecvate de naraţiuni, cuvântări, etc.

În VT această abordare s-a dovedit deosebit de rodnică mai ales pentru studiul *Psalmilor; clasificarea lor în funcţie de tipurile principale (Gattungen), în special de H. Gunkel (1904), în care fiecare tip este corelat cu un anumit cadru de viaţă – a contribuit cel mai mult la înţelegerea Psaltirii în sec. al 20-lea.

Recent din Scandinavia am fost confruntaţi cu o tendinţă mai radicală la adresa principiilor de bază ale criticii clasice a VT, şi anume,.metoda tradiţio-istorică” a lui I. Engnell şi a „Şcolii de la Uppsala”. Această metodă lasă loc mai mult pentru transmiterea orală, în paralel cu sursele documentare, şi pune accentul pe credibilitatea mare a materialului transmis pe cale orală.

Critica formei în NT a fost aplicată intensiv la evanghelii începând cu anul 1919. Prin clasificarea materialului din evanghelii după creiteriul „formei” s-a încercat o depăşire a surselor documentare postulate aşa încât să se poată contura starea tradiţiei în etapa preliterară. Atât naraţiunile cât şi cuvântările au fost clasificate după „forma” lor; dar o asemenea clasificare aruncă prea puţină lumină asupra istoricităţii unei anumite întâmplări sau cuvântări. Asocierea obişnuită a criticii formei cu o estimare foarte sceptică a credibilităţii istorice a evangheliilor în cele mai multe cazuri nu se datorează criticii formei în sine ci poziţiei teologice ale multor critici ale formei. O mare parte a criticii formei s-a străduit să stabilească un cadru de viaţă pentru diferitele secţiuni din tradiţia evangheliilor şi acest cadru este descoperit de obicei în închinarea şi mărturia Bisericii primare. Dar un cadru de un anumit gen din Biserica primară nu exclude neapărat un cadru original din propovăduirea lui Isus. Critica formei aplicată la evanghelii ne aminteşte de lipsurile analizei literare atunci când încearcă să explice singură alcătuirea lor şi subliniază faptul că nici un nivel de tradiţie evanghelică, oricât de mult am merge înapoi în timp, nu zugrăveşte un alt Isus decât pe Mesia trimis de Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu.

Un obiectiv major în zilele noastre este stabilirea prin mijloace critice, dacă este posibil, a continuităţii dintre cele mai vechi forme ale tradiţiei şi personalitatea istorică Isus.

Critica redactării

Se poate ca autorul unei cărţi biblice să fi primit material transmis pe calea tradiţiei, dar el nu l-a reprodus exact aşa cum l-a primit. El nu a fost doar un simplu transmiţător; el a fost un autor care a avut propriul său mod de viaţă şi opiniile sale şi de aceea el a prezentat materialul în conformitate cu acestea. Studiul propriei sale contribuţii la această lucrare face obiectul criticii redactării.

De exemplu, cărţile Iosua, Judecători, Samuel şi Împăraţi conţin mult material vechi, dintre care o parte a fost practic contemporan cu evenimentele relatate. Dar aceste cărţi, în forma lor actuală, constituie o colecţie istorică continuă, compilată sub influenţa reformei lui Iosia şi încheiată pe la 562 î.Cr. De asemenea, o mare parte a tradiţiei primite de cronicar ne-a fost păstrată în cărţi separate, în Samuel şi Împăraţi; se poate ca el să fi folosit şi alte surse care nu ne mai sunt accesibile. Dar el a lăsat o amprentă caracteristică asupra întregului material scris de el. În mod asemănător, în evanghelii putem face distincţie între tradiţia primită de evanghelişti (dintre care o mare parte este comună pentru doi sau trei) şi lucrarea distinctivă a fiecăruia dintre cei patru. În timp ce critica tradiţiei evangheliilor se ocupă în mare măsură de „redescoperirea învăţăturilor lui Isus”, critica redactării se ocupă de „redescoperirea învăţăturilor evangheliştilor”.

BIBLIOGRAFIE 1977 R. Smith,The Old Testament in the Jewish Church, 1892; T. K. Cheyne,Founders of Old Testament Criticism, 1983; C. H. Dodd, New Testament Studies, 1953; idem, More New Testament Studies, 1968; J. Knox, Criticism and Faith , 1953; P. E. Kahle, The Cairo Geniza, 1959; I. Engnell, „Methodological Aspects of Old Testament Studies”, VT Suppl. 7, 1959, p. 13 ş.urm.; R. Bultmann, The Formulation of Gospel Tradition, E. T, 1963; G.E. Ladd, The New Testament and Criticism, 1967; N. Perrin, Rediscovering the Teaching of Jesus, 1967; idem, What is Redaction Criticism?, 1970; J. Rohde, Rediscovering the Teaching of the Evangelists, E.T. 1968; K. Koch, The Growth of the Biblical Tradition, E. T. 1969; W. G. Kümmel, The New Testament: The History of Interpretation of its Problems, E. T. 1972; H. Harris, The Tübingen School, 1975; G. W. Anderson (ed.), Tradition and Interpretation, 1979; I. H. Marshall (ed.), New Testament Interpretation, 1977. F.F.B.

http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/critica-biblica.html

Crezul  Apostolic

download - Copie

Crezul  Apostolic

Acest crez este numit „Crezul Apostolic”, nu pentru ca este o scriere a apostolilor ci pentru ca sumarizeaza invataturile apostolice. Doctrina apostolica este prezentata in acest crez, dupa cum a fost remarcat, „printr-o simplitate sublima, intr-un mod foarte concis, intr-o ordine frumoasa si cu o solemnitate liturgica. Forma prezenta a crezului dateaza din secolul al patrulea.

Catehismul de la Heidelberg foloseste afirmatiile crezului pentru a explica ce trebuie sa creada un crestin si anume, ”tot ceea ce făgăduieşte Evanghelia, adică ceea ce ne învaţă pe scurt şi articolele Credinţei noastre creştine, comune şi indubitabile”. (CH 22)

  1. Cred in Dumnezeu Tatal Atotputernicul, Creatorul cerului si al Pamantului.
  2. Si in Iisus Hristos, Singurul Sau Fiu, Domnul nostru;
  3. Care a fost zamislit de Duhul Sfant si nascut de fecioara Maria;
  4. A patimit sub Pilat din Pont; a fost crucificat, a murit si a fost ingropat; a coborat in iad;
  5. Si a inviat a treia zi dintre cei morti;
  6. S-a inaltat la ceruri unde sade la dreapta lui Dumnezeu, Tatal Atotputernic;
  7. De unde va veni iarasi sa judece viii si mortii.
  8. Cred in Duhul Sfant.
  9. Cred intr-o Biserica …., in comuniunea sfintilor;
  10. In iertarea pacatelor;
  11. In invierea trupului;
  12. Si in viata vesnica. Amin.

ROBOAM

https://ardeleanlogos.wordpress.com/religia-crestina/crezul-apostolic/

CREŞTINISMUL BIBLIC DE FAPT CARE ESTE DIFERENŢA? de Fritz Ridenour

download - Copie

CREŞTINISMUL BIBLIC

DE FAPT CARE ESTE DIFERENŢA?

de Fritz Ridenour

„Firul cu plumb” pentru compararea credinţelor

Creştinism „biblic”? Ce înseamnă aceasta? Există şi tipuri de creştinism „nebiblic”? Ce vrea să ne spună „firul cu  plumb”? Acesta era, şi uneori mai este încă, o unealtă folosită de zidari pentru a construi pereţi drepţi, verticali.  Ce înseamnă a avea un „fir cu plumb” pentru compararea credinţelor? Avem nevoie de definirea unor termeni.

Încă din secolul doi şi chiar de la sfîrşitul primului secol, creştinii au constatat că este nevoie să separe credinţa  creştină corectă, (adevărată, dreaptă) de diversele feluri de erezii subtile ce începuseră să se infiltreze.  Altădată, „erezie” sau „eretic” erau cuvinte care declanşau în minte imaginea unui ticălos cu ochi sălbatici,  pîndind în umbră.

Webster defineşte „erezia” ca o „opinie, în opoziţie cu doctrina acceptată în mod curent şi care tinde să producă  neînţelegeri şi diviziune”. Creştinismul a avut întotdeauna inamicii săi, dar nici unul nu a fost mai periculos decît  „inamicul dinlăuntru”. E vorba de cei care au păreri opuse faţă de adevărurile de bază care stau la temelia  creştinismului.

De la gnosticii din sec. II şi pînă la afirmaţia că „Dumnezeu este mort” din zilele noastre, creştinismul biblic a  rezistat provocărilor, datorită învăţăturilor simple şi clare ale Bibliei. „Cristos a murit pentru păcatele noastre,  după Scripturi, a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi (l Cor. 15:3-4).

În ceea ce ne priveşte, creştinismul biblic este construit pe idei şi învăţături conţinute în aceste cîteva versete  ale Scripturii: l Cor. 15:1-11. Există în adevăr şi alte învăţături importante în creştinism, dar în 1 Corinteni 15  există un „fir cu plumb” pentru măsurarea diferenţei între credinţa creştină şi alte credinţe.  „Firul cu plumb” era celălalt termen ce necesită o definiţie, în una din cărţile mai mici ale Vechiului Testament,  Dumnezeu spune: „Iată, Eu pun un fir cu plumb (1) în mijlocul poporului Meu” (Amos 7:8).

Un fir cu plumb este o unealtă folosită încă şi astăzi de zidari, pentru a fi siguri că zidul de cărămidă este  vertical. Scriind sub inspiraţia lui Dumnezeu, Amos s-a referit la această unealtă obişnuită, pentru a explica  faptul că Dumnezeu va măsura pe oameni şi devoţiunea lor pentru El, după standardele Lui, nu după cele ale  omului.

În acelaşi fel Cuvîntul lui Dumnezeu va fi firul cu plumb folosit în această carte, pentru a defini ceea ce este  „corect” şi ceea ce nu este. Pentru a găsi diferenţele între adevărurile de bază pe care se întemeiază  creştinismul şi ceea ce susţin alte religii, această carte va explora învăţăturile Bibliei despre trei puncte cheie.  Aceste puncte – toate conţinute în formă condensată în l Cor. 15:3-4, sînt:

1. persoana şi lucrarea lui Cristos (cine este El, ce a făcut El pentru om).

2. natura umană (omul este un păcătos revoltat împotriva lui Dumnezeu şi are nevoie de un Mîntuitor).

3. adevărul şi infailibilitatea Bibliei (Biblia a fost scrisă prin inspiraţia divină)

Cristos a murit…  Prin definiţie, coloana vertebrală a creştinismului este Cristos. Întrebările cheie privitoare la Cristos sînt:  Persoana Sa – cine este El? Lucrarea Sa – ce a făcut El? Dintre toate religiile mari ale lumii, doar  romano-catolicii (2) sînt de acord cu protestanţii biblici în ceea ce priveşte divinitatea lui Cristos. Toate celelalte  religii fac din Cristos doar un om; un mare învăţător, un mare exemplu de viaţă prin sacrificiul Său – totuşi doar  un om. În continuare, dăm cîteva dintre întrebările cheie care se pun referitoare la Isus Cristos.

A fost Isus într-adevăr Dumnezeu, sau doar un mare învăţător şi nimic mai mult?

Dacă Cristos a fost „doar un om” şi nimic mai mult, creştinismul este o farsă şi nici nu e demn de a fi pus alături  de marile religii ale lumii. Scrierile biblice afirmă clar, direct şi frecvent că Isus a fost Dumnezeu. De exemplu Ioan  1:1 se referă la Cristos ca Logosul, Cuvîntul, şi ne spune că „La început a fost Cuvîntul… şi Cuvîntul era  Dumnezeu”. Ioan 1:14 mărturiseşte „Cuvîntul (Dumnezeu) S-a făcut trup şi a locuit printre noi”. De importanţă  majoră este ceea ce Isus spune despre Sine. De cîteva ori El pretinde că este egal cu Dumnezeu. Vezi, de  exemplu, Ioan 10:30: „Eu şi Tatăl una sîntem”. Cu altă ocazie Isus îi spunea lui Filip şi altor ucenici că, întrucît  L-au văzut pe El, L-au văzut şi pe Tatăl (vezi Ioan 14:9).

În Matei 11:27 Cristos pretinde egalitate unică cu Dumnezeu, spunînd că „nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul,  afară de Tatăl; tot astfel nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl afară de Fiul, şi acela căruia vrea Fiul să i-L  descopere”.

În toate relatările Evangheliei, Isus pretinde a fi Mesia. Iudeii care L-au auzit zicînd asta, au înţeles foarte bine  greutatea acestei revendicări. Pentru ei Mesia era Unsul lui Dumnezeu. Isus i-a spus femeii cu care sta de vorbă  la o fîntînă din Samaria că El este Mesia (vezi Ioan 4:25-26).

În timp ce era judecat de conciliul Iudeu în noaptea dinaintea crucificării Sale, Isus a fost întrebat direct: „Eşti  Cristosul (Mesia)”? El a răspuns: „Eu sînt”. Pentru iudei asta era o blasfemie şi au cerut ca Isus să fie condamnat  la moarte (vezi Marcu 14:61-64).  În rezumat, dacă Cristos nu a fost ceea ce El pretindea că este – Dumnezeu – atunci El a fost un mincinos sau  un nebun. Aşa cum a spus C.S. Lewis, El nu lasă altă alternativă.

Este naşterea lui Isus, din fecioară, un mit păgîn?

Anumite denominaţii religioase resping doctrina naşterii din fecioară, afirmîndu-se că aceasta este o legendă, ca  şi poveştile păgîne despre eroi, jumătate zei, jumătate oameni.

Dar în toate poveştile păgîne de acest gen, este vorba de un concubinaj între un zeu şi o fiinţă umană. În  relatarea Scripturii, Maria este doar informată că „Duhul Sfînt se va pogorî peste tine, şi puterea Celui Prea înalt  te va umbri. De aceea Sfîntul care Se va naşte din tine va fi chemat Fiul lui Dumnezeu „(Luca 1:35).

A nega naşterea din fecioară înseamnă a respinge Cuvîntul inspirat al lui Dumnezeu, şi a exclude posibilitatea ca  Isus să fie Mîntuitorul nostru. Pentru ca să fie un Mîntuitor desăvîrşit, Cristos trebuie să fie Dumnezeu. Orice  altceva mai puţin decît atît nu ar fi suficient. Dacă Cristos S-ar fi născut dintr-un cuplu uman, cum ar fi putut El  să fie etern şi preexistent? Cînd o fiinţă umană, obişnuită, este concepută de părinţi umani, o nouă „persoană” îşi  începe existenţa. Ori, Scriptura ne învaţă că Cristos a existat de la început (vezi Ioan 1:1).

Trinitatea înseamnă „trei Dumnezei”?

Anumite religii resping Trinitatea pe motivul că ar însemna închinarea la trei dumnezei, nu la unul singur. Dar  motivul principal al respingerii este probabil faptul că doctrina Trinităţii îl face pe Cristos egal cu Dumnezeu Tatăl.  Trinitatea este ţinta principală a atacurilor altor religii şi a multor secte; este vorba în special de Iudaism,  Islamism, Unitarianism, Martorii lui Iehova şi Scientism (3) (Ştiinţa Creştină).

Răspunsul creştin, la negarea Trinităţii, se bazează pe dovezile Scripturii. Este adevărat că, în Vechiul  Testament, la Deuteronom 6:4 este scris: „Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn”. Totuşi Genesa 1:26  foloseşte forma la plural, Elohim, pentru cuvîntul „Dumnezeu”, aşa cum face şi Genesa 11:7. Şi în apariţia divină  din Genesa 18, înaintea lui Avraam, este folosit din nou pluralul.

Noul Testament, de asemenea, proclamă clar că Dumnezeu este Unul (vezi Galateni 3:20), şi totuşi există şi aici  dovezi din plin că unitatea lui Dumnezeu, unicitatea Sa, implică trei „persoane”. Vezi, de exemplu, Matei 3:16;  28:19, 2 Corinteni 13:14. În plus se observă că Isus se referă la Sine, în mod frecvent, ca la Dumnezeu (de  exemplu Ioan 8:58) iar Ioan în capitolele 14 -16 ale eangheliei Sale arată că Duhul Sfînt Se bucură de aceeaşi  relaţie cu Tatăl ca şi Isus. Fiul, Isus Cristos, este Dumnezeul-Om, de o umanitate perfectă şi o divinitate  perfectă. El a fost o persoană avînd două naturi distincte (vezi Ioan 1:1,14; Galateni 4:4-5; Filipeni 2:6-7).

Motivul pentru care anumite persoane nu acceptă Trinitatea este că inconştient sau conştient, Dumnezeu este  redus la o unitate matematică, familiară raţiunii umane. Ei interpretează Creatorul în termenii creaţiei; adică îl  văd pe Dumnezeu ca un fel de „om mare”.  Cum pot fi trei persoane o singură fiinţă? Trinitatea este o enigmă pentru logica normală, întrebarea este totuşi:  „Dacă Dumnezeu este supranatural – dincolo de natură – de ce trebuie El înţeles doar în termeni umani?”.

Creştinul biblic acceptă taina măreţiei lui Dumnezeu şi a Trinităţii. Dicţionarul de teologie a lui Baker rezumă  poziţia creştină astfel: „Creştinul învaţă să-L cunoască pe Dumnezeu din chiar faptele lui Dumnezeu şi din  confirmarea acestora în Sfînta Scriptură. El nu este surprins dacă rămîne un element de mister care sfidează  analiza şi înţelegerea cea mai pătrunzătoare, deoarece el ştie că nu este decît un om, pe cînd Dumnezeu este  Dumnezeu. Dar în lucrarea divină, aşa cum este ea descrisă în Biblie, Dumnezeul unic se revelează pe Sine ca  Tată, Fiu şi Duh Sfînt, prin urmare, creştinul trebuie să venereze, în credinţa adevărată, gloria Trinităţii eterne”.  A înviat Cristos din morţi cu adevărat? Creştinii biblici spun că El a înviat, şi că învierea este una din dovezile  cele mai puternice că Cristos este Dumnezeu. El a învins moartea şi garantează viaţa veşnică pentru toţi care  cred în El. Pentru relatări asupra învierii vezi Matei 28:1-10; Marcu 16:1-8; Luca 24:1-42; Ioan 20 şi 21.

Doctrina învierii este temelia pe care stă creştinismul. Aşa cum scrie Pavel: „Şi dacă Cristos n-a înviat, credinţa  voastră este zadarnică, şi voi sînteţi încă în păcatele voastre” (1 Corinteni 15:17). Dr. Wilbur M. Smith, celebrul  teolog american, comentează într-un articol din „Dicţionarul de Teologie” a lui Baker: „Doctrina învierii ne învaţă  despre caracterul supranatural al persoanei lui Isus Cristos şi nădejdea specială pe care El a adus-o oamenilor.  Nici o altă religie a lumii nu a formulat o mărturisire de credinţă care să cuprindă afirmaţii ca acestea”.  Şi în alt loc, în acelaşi articol, Smith scrie: „Scoateţi adevărul despre înviere din Noul Testament şi toată  structura sa doctrinară se va prăbuşi iar nădejdea va dispare”.

Deoarece Cristos a înviat din morţi, creştinul are nădejdea şi siguranţa că şi el va învia.

Nădejdea creştină a învierii este subiectul pasajului înflăcărat din 1 Corinteni 15. Iar în 2 Corinteni 4:14 Pavel  scrie: „Şi ştim că cel ce a înviat pe Domnul Isus, ne va învia şi pe noi împreună cu Isus”. Dacă nădejdea  creştinului ar fi într-un Cristos mort, care a murit ca martir pentru că a iritat „status-quo-ul” iudeu, atunci  creştinul ar fi în aceaşi barcă cu mahomedanul, budistul şi cu discipolul lui Confucius. Mahomed este mort, Buda  este mort, Confucius este mort. Biblia afirmă că Cristos este viu, şi deoarece El trăieşte veşnic, creştinul va trăi  de asemenea veşnic.

Există multe alte învăţături cu privire la Cristos. Iată cîteva din ele: înălţarea Sa (vezi Fapte 1:10), lucrarea Sa  de mijlocire în cer pentru credincioşi (vezi Evrei 7:25), a doua venire a Sa. La 1 Tes. 4:16-17, găsim una din cele  trei sute de afirmaţii ale Noului Testament, despre a doua Sa venire. Dar cartea pe care o citiţi acum se  concentrează asupra doctrinelor creştine biblice de bază care vor fi comparate cu părerile altor confesiuni  religioase ce vor fi discutate în continuare. Moartea lui Cristos se justifică raţional de orice minte sănătoasă.  Dragostea lui Dumnezeu şi păcatele lumii şi-au dat întîlnire în moartea pe cruce a lui Isus Cristos.

Cristos a murit pentru păcatele noastre

Oamenii nu întreabă doar „Cine este Cristos?” ci şi „Cine este omul?” sau, mai precis „Ce este omul?”. Vom arăta  răspunsurile creştinismului biblic la întrebările tipice despre om.

Este omul în totalitate bun, în totalitate rău sau „şi bun şi rău”?

Majoritatea oamenilor n-ar putea să spună că omul este în totalitate bun. Există prea multe dovezi în presa  zilnică ce contrazic această părere. Dar ei nu vor să admită că omul este în totalitate rău. Ei preferă opinia:  „Cîte puţin din fiecare”.  De fapt, majoritatea dintre noi gîndim încîntaţi că sîntem „suficient de răi” pentru a avea şarm (adică nu sîntem  de tipul comun, nişte încuiaţi, sau nişte „sfinţişori”). Dar, desigur, sîntem şi „suficient de buni” pentru a face o  faptă bună atunci cînd „contează”.

Foarte elocvent în acest sens, este elogiul tipic adus, deseori, la mormîntul cuiva: „A fost o persoană deosebită,  minunată,” cînd de fapt el şi-a urît soacra, a nutrit o ranchiună împotriva vecinului său timp de 20 de ani, nu şi-a  plătit corect impozitul pe venit, şi-a păcălit şeful, a „cucerit” cîteva femei în afară de soţia sa şi L-a necinstit  zilnic pe Dumnezeu prin vorbele şi faptele sale.

Creştinismul biblic susţine opinia nepopulară că omul este în totalitate rău. Aceasta pare nerezonabil atîta timp  cît nu examinezi ceea ce spune Scriptura despre „păcat”. Scriptura arată că oamenii, care la nivel social, uman,  etalează capacitatea de a face bine, se nasc cu o „infirmitate” – şi această infirmitate este păcatul originar.  Biblia ne învaţă că orice om se naşte mort spiritual (vezi Efeseni 2:1) şi aceasta se datorează păcatului primului  om, Adam. Conform textului din Genesa 1:26, Adam a fost creat după chipul lui Dumnezeu, avînd libertatea  opţiunii morale. El a ales să nu se supună lui Dumnezeu; prin aceasta a păcătuit şi întreaga rasă umană a fost  infestată de păcat (vezi Genesa 3 pentru relatarea despre căderea omului).

Deoarece Adam a acţionat în postura de „cap” al rasei umane, păcatul său iniţial a avut consecinţe asupra  tuturor oamenilor din toate timpurile. Pavel a scris că „printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat  a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit…” (Romani  5:12).

Natura tuturor oamenilor certifică corectitudinea celor spuse de Pavel. Noi toţi ştim, din propria experienţă, că  nu facem tot ceea ce ar trebui să facem în relaţia cu Dumnezeu şi cu semenii. Biblia, de asemenea, ne spune  lucruri şi ne arată că rădăcinile păcatului sînt împlîntate în om, în inima sa, adică în profunzimea fiinţei sale  lăuntrice. „Inima,” – scrie Ieremia -„este nespus de înşelătoare şi deznădăjduit de rea; cine poate s-o  cunoască?” (Ieremia 17:9).

În Noul Testament, citim că Isus, care „ştia ce este în om” (Ioan 2:25) nu Şi-a propus să le dovedească  oamenilor că ei sînt păcătoşi. Pur şi simplu, El le-a spus că ei sînt păcătoşi şi că El a venit să-i ajute. Cea mai  severă mustrare a Lui a fost pentru „auto-neprihăniţii” farisei, care gîndeau că ei nu sînt păcătoşi.

În Matei 9:13 Isus afirmă cu ironie: „N-am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi”. El  demască făţărnicia şi masca ceremonială religioasă, dezvăluind privirii sursa păcatului – inima rebelă a omului  (vezi Matei 15:1-20).

Biblia ne învaţă, şi antropologia modernă confirmă, că noi toţi facem parte din aceiaşi rasă umană. Scriptura  arată că noi toţi sîntem descendenţi ai lui Adam. Toţi facem parte din familia lui Adam; întreaga rasă umană are  natura lui Adam – „o inimă păcătoasă”.

Întreaga omenire se află sub osînda divină, din cauza păcatului. În Romani 1:18 – 3:23, Pavel face o descriere  magistrală a condamnării universale a omului păcătos şi arată că păcatul, în esenţă, nu este doar o anumită  faptă. Păcatul este atitudinea de trufie şi de rebeliune a oamenilor, indiferent că este vorba de iudeu sau grec,  de păgînul idolatru sau religiosul bisericos, sau de micul burghez „moral”. Acestea ne conduc la întrebarea tipică:

„De fapt ce este păcat?” Cine decide ce este şi ce nu este păcat?

Răspunsul este că Dumnezeu decide. Există multe definiţii pentru păcat: călcarea legilor lui Dumnezeu,  împotrivirea faţă de voia lui Dumnezeu, etc…. Aceste definiţii se pot rezuma astfel: „Păcatul este rebeliunea  trufaşă, independenţa faţă de Dumnezeu în formă activă sau pasivă”. Exemple de păcat activ sînt crima, furtul şi  înşelăciunea.  Păcatul pasiv este mai subtil: a nu ajuta pe cineva atunci cînd depinde de tine să-l ajuţi, sau atitudinea de  „neimplicare” prin care spunem: „Doamne, sînt prea ocupat; n-am timp pentru Tine”.

Toţi păcătuim şi activ şi pasiv. Ioan ne spune: „Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri şi adevărul nu  este în noi” (l Ioan 1:8). Isaia pune punctul pe „i”: „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul  lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” (Isaia 53:6).

Transferul nelegiuirii noastre (al păcatului nostru) asupra lui Cristos este o altă „enigmă” pentru mulţi oameni. Ei  se întreabă:  Cum a fost posibil ca Isus Cristos să moară pentru păcatele tuturor? Nu este fiecare răspunzător pentru  păcatele lui?

Multe religii şi secte acceptă realitatea păcatului, dar soluţia lor diferă întotdeauna de cea a creştinismului. În  timp ce creştinismul spune că singura mîntuire de păcat este prin credinţa în Isus Cristos şi în moartea Sa  ispăşitoare pe cruce, alte religii caută mîntuirea prin fapte bune sau prin respectarea unor reguli sau legi.  Creştinii biblici denumesc moartea lui Cristos „ispăşire”. Dragostea şi dreptatea lui Dumnezeu sînt implicate în ea.  Cînd Cristos – Dumnezeu întrupat – a murit pe cruce, El a dat satisfacţie standardelor sfinte ale lui Dumnezeu şi  a primit pedeapsa pentru păcatele tuturor oamenilor.

Tot atît de important este şi faptul că moartea lui Cristos demonstrează dragostea şi grija lui Dumnezeu pentru  toţi oamenii, chiar şi pentru aceia care-L urăsc pe Dumnezeu şi nu doresc să-L cunoască. Romani 5:6-8 spune  limpede: „Căci, pe cînd eram noi încă fără putere, Cristos, la vremea cuvenită a murit pentru cei nelegiuiţi.  Pentru un om neprihănit cu greu ar muri cineva; dar pentru binefăcătorul lui, poate că s-ar găsi cineva să moară.  Dar Dumnezeu îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe cînd eram noi încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi”.

În Vechiul Testament se poate găsi o ilustrare a conceptului de ispăşire în relatarea despre Pastele iudaic (vezi  Exod 12:1-14). Israeliţii au jertfit miei, fără cusur, şi au uns cu sîngele lor stîlpii şi pragul de sus al uşii. Îngerul  morţii, care a trecut prin Egipt în noaptea aceea, a omorît pe întîii născuţi din orice casă care nu avea sîngele de  miel pe uşă. În 1 Corinteni 5:7 Pavel se referă la acest eveniment, descris în cartea Exod, spunînd: „Cristos,  Paştele noastre, a fost jertfit”. Pavel spune aici că aşa cum israeliţii au fost salvaţi de la moartea fizică, prin  sîngele mielului, tot aşa toţi creştinii sînt salvaţi de la moartea spirituală, veşnică, prin sîngele Mielului lui  Dumnezeu – Isus Cristos – care a venit ca să ridice păcatele lumii (vezi Ioan 1:29).

Scriptura ne învaţă că Isus a murit „prin delegare” adică El a fost Substitutul nostru, înlocuitorul nostru.  Apostolul Petru ne spune că: „Cristos, de asemenea, a suferit odată pentru păcate, El, cel neprihănit pentru cei  nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu” (l Petru 3:18).  Scriptura arată că Cristos a murit o singură dată pentru toţi oamenii. Sacrificiul Său nu trebuie repetat: „La  sfîrşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată, ca să şteargă păcatul prin jertfa Sa” (Evrei 9:26).

De ce spune Scriptura că moartea lui Cristos este plata potrivită pentru păcatele întregii umanităţi? Este  potrivită pentru că Cristos este Dumnezeu. Nimeni, în afară de Dumnezeu, nu poate plăti pentru păcatele tuturor  oamenilor. Dumnezeu este acela care fixează standardul sfînt. Cine-l poate împlini în afară de Dumnezeu însuşi?

Scriptura ne învaţă că Cristos a murit din cauza păcatelor noastre, plătind prin sacrificiul Său preţul  răscumpărării. Prin aceasta, omul este justificat. A fi justificat înaintea lui Dumnezeu, înseamnă că dreptatea Lui  a fost satisfăcută prin moartea înlocuitoare a Fiului Său Isus Cristos. El a suportat pedeapsa pentru păcatele  noastre şi de asemenea a înlăturat vinovăţia noastră, îndepărtarea vinovăţiei este un lucru important, trecut cu  vederea de mulţi creştini.

De exemplu să presupunem că eşti chemat în judecată pentru depăşirea vitezei legale. Afli că nu e nevoie să  plăteşti amenda, deoarece a fost plătită deja de altcineva – probabil de blajinul şi îngăduitorul tău tată sau de  unchiul tău bogat. Plătirea amenzii proprii de către altcineva ilustrează parţial justificarea, dar Dumnezeu face  mai departe un pas important.

Vinovăţia ta rămîne chiar dacă altcineva a plătit amenda în locul tău, dar atunci cînd păcătosul se întoarce la  Dumnezeu prin Isus Cristos, El îi şterge orice vinovăţie adusă de păcat.  Pavel explică acest lucru în Romani 5:1: „Deci, fiindcă sîntem socotiţi neprihăniţi (4), prin credinţă, avem pace cu  Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Cristos” (vezi de asemenea Galateni 3:6 şi Filipeni 3:9).  În ochii lui Dumnezeu creştinul este pe deplin iertat pentru toate păcatele. Noi „sîntem socotiţi neprihăniţi, fără  plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Cristos Isus” (Romani 3:24).

În plus, Dumnezeu ne înfiază, devenim o parte a familiei Sale – copii spirituali şi moştenitori (vezi Ioan 1:12;  Romani 8:16). Creştinul nu poate înţelege complet lucrul acesta, dar el poate spune: „Dumnezeu Se uită la mine  prin Cristos şi mă vede ca şi cînd n-aşi fi păcătuit deloc”. „Justificat” înseamnă că sînt iertat de Dumnezeu  pentru păcatele mele şi sînt acceptat de El, avînd dreptul la toate binecuvîntările pe care El le rezervă pentru ai Săi.

Eu sînt eliberat chiar şi de sentimentul de vinovăţia păcatului, deoarece Dumnezeu, prin Cristos, Se uită la mine  ca la unul care nu a păcătuit niciodată. Biblia arată de asemenea că omul nu poate face nimic pentru a-şi cîştiga  justificarea. Creştinul este mîntuit prin „har” – favoarea, mila şi dragostea nemeritată din partea lui Dumnezeu.  „Căci prin har aţi fost mîntuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin  fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efeseni 2:8,9).

Ideea că „nimeni nu trebuie pedepsit pentru greşelile mele” este foarte răspîndită şi sună foarte frumos. Apare ca  ceva cinstit, nobil şi smerit. Dar de fapt această opinie izvorăşte din mîndrie, din faptul că nu vreau să admit că  nici un om nu se poate ridica la standardul sfinţeniei lui Dumnezeu. „Căci toţi au păcătuit şi sînt lipsiţi de slava lui  Dumnezeu” (Romani 3:23). „Căci nu este om care să nu păcătuiască” (l Regi 8:26).

Biblia afirmă că nu există un om perfect, chiar dacă el ar respecta toate regulile şi legile. Nu importă cît de multe  fapte bune ar face, el tot păcătos este. El încă este lipsit de sfinţenia perfectă a lui Dumnezeu. Dacă admit că  om îşi poate cîştiga singur mîntuirea, asta înseamnă că Dumnezeu este ceva mai puţin decît perfecţiunea,  adică Dumnezeu este mai puţin decît Dumnezeu.

Cristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi

Fiecare confesiune religioasă are părerile sale despre ceea ce înseamnă „Scriptură”. Hinduşii au multe scrieri  sfinte numite Vedas. Budiştii au scrierile sfinte numite Tripitaka (trei coşuri). Islamul are Coranul său dictat de  Mahomed. Unele confesiuni religioase adaugă Bibliei alte scrieri pentru a-şi justifica opinia specifică în opoziţie cu  creştinismul biblic. De exemplu, mormonii recunosc inspiraţia Bibliei, dar pretind că sînt inspirate şi alte cărţi  (Cartea lui Mormon, Perla de Mare Preţ, Doctrină şi Legăminte). Scientismul spune că Biblia este inspirată, dar  tot aşa de inspirată este şi cartea scrisă de Mary Baker Eddy „Ştiinţă şi Sănătate cu Explicaţia Scripturilor”.

Inspiraţia divină a Bibliei este principala deosebire între creştinism şi alte religii. Dacă Biblia nu poate fi  considerată drept Cuvîntul inspirat al lui Dumnezeu, atunci revendicările privind divinitatea lui Cristos, starea de  păcat a omului şi nevoia sa de mîntuire, prin credinţa în moartea şi învierea lui Cristos, toate aceste revendicări  nu au credibilitate.

În continuare, sînt date răspunsurile creştine biblice la întrebările tipice despre Biblie.

Este Biblia, de fapt „inspirată de Dumnezeu”? De ce este Biblia considerată superioară altor cărţi?  Versiunea NIV (5) traduce 2 Timotei 3:16 în felul următor: „Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu” adică,  Dumnezeu, Duhul Sfînt, a acţionat în mintea autorilor Scripturii, revelîndu-le ceea ce dorea să fie scris.

Dr. William Evans rezumă astfel poziţia creştină asupra inspiraţiei Scripturii: „Oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu,  autorizaţi de infuzia de inspiraţie divină, au scris în ascultare de porunca divină, şi au fost păziţi de orice eroare  atît în revelarea adevărurilor necunoscute cît şi în relatarea celor deja familiare” (vezi 2 Petru 1:21).

Ce dovezi au creştinii pentru inspiraţia şi infailibilitatea Bibliei?

În primul rînd, propria revendicare a Bibliei, de a fi Cuvîntul lui Dumnezeu. Asta s-ar putea să nu fie suficient  pentru „sceptici”, dar scriitorii Bibliei afirmă în mod constant că ei înregistrează cuvintele lui Dumnezeu pentru  oameni. Scriitorii Vechiului Testament revendică inspiraţia divină folosind expresia: „Aşa vorbeşte Domnul” sau  echivalentele ei, de peste 2000 de ori (de exemplu, vezi 2 Samuel 23:1-3; Ieremia 1:9; Habacuc 2:2).

De asemenea apostolii au pretins că sînt inspiraţi de Dumnezeu; ei au afirmat că transmit poruncile lui Dumnezeu,  în 1 Corinteni 14:37 Pavel spune că el a scris „poruncile Domnului”. Iar Petru ne aduce aminte „de lucrurile  vestite mai dinainte de sfinţii prooroci, şi de porunca Domnului şi Mîntuitorului nostru, dată prin apostolii voştri”  (2 Petru 3:2).

Paternitatea apostolică a fost un criteriu principal pentru a decide ce cărţi pot face parte din Noul Testament.  Apostolii au fost oameni care au trăit şi slujit împreună cu Cristos. Ei L-au cunoscut în fapt, sau L-au  experimentat într-un mod deosebit, aşa cum este cazul apostolului Pavel, convertit pe drumul Damascului.  Apostolii au îndurat persecuţii incredibile şi au fost martirizaţi pentru cauza creştină. Singura explicaţie validă  pentru zelul lor este că ei L-au văzut, au vorbit, şi au mîncat cu Domnul Isus Cristos cel înviat.

Dacă El nu ar fi înviat şi nu ar fi apărut în faţa apostolilor, ar fi murit ei toţi pentru o minciună? Mărturia lui Isus  Cristos însuşi, este o dovadă vitală pentru inspiraţia şi autoritatea Bibliei.  Creştinii cred că Isus Cristos a fost Dumnezeu în trup omenesc. Isus a reafirmat în mod constant inspiraţia divină  a Vechiului Testament, deoarece Noul Testament nu fusese încă scris.

Dr. Vernon Grounds scrie în revista Christianity Today: „Cristos a cunoscut, a crezut, a studiat, a expus, a  venerat, a respectat, S-a supus şi a împlinit Scripturile”. Pe scurt, spune Grounds, Cristos a afirmat şi a întărit  autoritatea şi infailibilitatea Cuvîntului lui Dumnezeu.

Cristos a criticat adesea interpretarea fariseică a Scripturii, dar niciodată Scriptura însăşi. Cristos Şi-a  fundamentat învăţătura şi viaţa pe Scriptură. Pentru părerea Lui despre Scriptură vezi Matei 5:17-18; 22:29;  Ioan 5:39, 40, 46,47.

A pretinde ceva mai puţin decît inspiraţia Scripturii, înseamnă a pretinde că Isus S-a înşelat sau a minţit, dar  asta ar însemna că El este mai puţin decît Dumnezeu. Dacă El este mai prejos decît Dumnezeu, lucrarea Sa de  ispăşire pe cruce, pentru păcatele noastre este insuficientă.

O altă dovadă pentru inspiraţia Bibliei este unitatea sa. Biblia a fost scrisă de 40 de autori de-a lungul a 1600  ani. Majoritatea acestor autori nu se cunoşteau între ei. Cînd J.B. Philips a început să traducă Noul Testament în  limba engleză modernă, el nu credea în inspiraţia literală a Bibliei (adică nu recunoştea că şi cuvintele folosite  erau insuflate de Dumnezeu).

Dar, pe măsură ce progresa în traducere, Phillips era din ce în ce mai copleşit de unitatea ce există între cărţile  Bibliei. El a spus: „Aceşti autori vorbesc fiecare despre acelaşi lucru, privit din unghiuri diferite şi descris pe căi  diferite, dar toţi vorbesc cu o asemenea siguranţă încît trezesc admiraţie în inima omului modern”.

Inspiraţia Scripturii este elementul vital care ridică Biblia deasupra întregii literaturi. A spune că piesele lui  Shakespeare, de exemplu, sînt la fel de inspirate ca şi Biblia, înseamnă a reduce Scriptura la nivelul scrierilor  umane. În felul acesta se încearcă a se da o lovitură de graţie autorităţii şi puterii credinţei crestine. Biblia  reprezintă revelaţia lui Dumnezeu pentru om. Nu poţi judeca revelaţia; o poţi doar primi. A discuta veridicitatea  Bibliei în raport cu cunoaşterea umană, înseamnă a-l face pe om prea mare şi pe Dumnezeu prea mic.

De-a lungul istoriei, inspiraţia şi infailibilitatea Bibliei au fost atacate conţinu, dar Biblia a rezistat. Oamenii o pot  critica sau respinge, dar ei nu pot demonstra că Biblia nu este ce ea pretinde: Cuvîntul inspirat al lui Dumnezeu  pentru oameni. „Cuvîntul Tău, Doamne, dăinuieşte în veci în ceruri” (Psalmul 119:89).

Este creştinismul biblic corect?

Credinţa creştină are multe alte doctrine în afară de doctrinele despre persoana şi lucrarea lui Cristos, natura  umană şi inspiraţia Scripturii. Studiind alte concepţii religioase, totuşi, se observă că aceste trei probleme cheie  apar în mod continuu. Creştinul biblic crede că Cristos este Dumnezeu şi că El a murit pentru păcatele omului. El  crede, de asemenea, că omul este păcătos în natura Sa, este mort spiritual şi singura nădejde pentru mîntuirea  de păcat este credinţa în moartea şi învierea lui Cristos.

Creştinul biblic crede şi faptul că Biblia este inspirată de Dumnezeul cel Viu, şi că ea reprezintă singura călăuză  infailibilă pentru credinţă şi pentru viaţă.  Pentru a avea un dialog inteligent cu alte credinţe, creştinul trebuie să-şi cunoască bine propria credinţă, să  cunoască ce învaţă Biblia.

Unii afirmă că ceea ce spune Biblia nu reprezintă dovada suficientă pentru a demonstra valabilitatea  creştinismului. Scopul acestei cărţi nu este să dovedească validitatea creştinismului ci să compare, cu claritate  şi obiectivitate, creştinismul biblic cu diferite confesiuni religioase. Creştinismul biblic este adevăratul creştinism,  de aceea el nu poate fi diluat, rearanjat (amplificat n.tr.). Creştinismul biblic se bazează pe credinţa „care a fost  dată sfinţilor odată pentru totdeauna” (Iuda 3). E adevărat că numai Dumnezeu poate convinge o persoană, căci  „nimeni nu poate zice: ‘Isus este Domnul’ decît prin Duhul Sfînt” (1 Corinteni 12:3).  Nimeni nu poate fi convins de validitatea creştinismului biblic decît prin Duhul Sfînt.

Note:

(1) în traducerea românească „cumpănă”

(2) n.tr. de asemenea greco-catolicii şi biserica ortodoxă răsăriteană.

(3) în limba engleză Christian Science.

(4) „neprihănit” nu înseamnă „fără păcat” ci „îndreptăţit, socotit drept, justificat”.

(5) NIV – New International Version – o nouă traducere în limba engleză

Mai multe materiale pentru Theophilos  şi cărţi electronice găsiţi pe Internet la:

  www.theophilos.3x.ro

CREȘTINISMUL RELIGIILE LUMII dr Stephen Etches Traducere: Cristina Ghioancă

download - Copie - Copie (2)

CREȘTINISMUL

RELIGIILE LUMII dr Stephen Etches

Traducere: Cristina Ghioancă

fragment

În majoritatea universităților, două idei referitoare la adevăr ies în evidență:

  1. Adevărul este relativ– orice adevăr este formulat în contextul culturii și este modelat de cultură și mediu. Adevărul, se spune, este personal, nu transcendent ori absolut.
  2. Adevărul este pluralist– pentru că este relativ, toate afirmațiile referitoare la adevăr sunt valide. A judeca între două afirmații contradictorii despre adevăr nu mai are sens prin această definiție și această evaluare este înlocuită de o abordare pluralistă a credinței.

În esență, ideologia pluralismului susține validitatea tuturor religiilor în mod egal. Potrivit acestei perspective, nici o religie nu poate pretinde că este o revelație unică sau specială a lui Dumnezeu și niciun lider religios sau întemeietorul unei religii nu poate pretinde a fi mai special.

Aceste idei devin tot mai populare astăzi, însă ele nu sunt deloc noi: ele reprezintă, în esență, popularizarea teologiei liberale a secolului XIX, care, la rândul ei, are la bază filosofia secolului XIX, în special pe cea a lui Hegel. De fapt, aceasta înseamnă să spui că filosofia relativistă a lui Hegel este corectă (și celelalte sunt eronate), ceea ce este o pretenție exclusivistă care contrazice regula de bază a pluralismului, aceea de a avea vederi largi.

Pluralismul este îmbrățișat, în general, de cei care doresc să aibă o justificare convenabilă pentru stilul lor de viață. Cu alte cuvinte, ei folosesc pluralismul ca o unealtă pentru demitizarea religiei în general: dacă totul este relativ, atunci nu trebuie să acord atenție la nimic și eu pot fi propriul meu zeu.

Alții, în special oamenii religioși, au îmbrățișat pluralismul deoarece acesta îi scapă de problema jenantă a evanghelismului și prozelitismului, care a dus în trecut la conflicte și chiar la războaie. Așadar, aceasta este o încercare de a scăpa de evanghelism și, de asemenea, de a dezamorsa un conflict într-o societate care acceptă o multitudine de credințe. Pluralismul încearcă, de asemenea, să evite criticile care se aduc la adresa creştinismului prin care se arată că acesta dezbină şi ar fi responsabil pentru cruciade şi alte vărsări de sânge din istoria bisericii creştine.

Unii vor obiecta că pluralismul este ceva natural în „societatea noastră pluri-religioasă”, în care factorul economic și cel democratic sunt cei mai importanți. Dacă prin societate „pluri-religioasă” înțelegem o societate care tolerează toate religiile, atunci nu este nici-o problemă. Însă dacă prin aceasta ne referim la faptul că toate religiile sunt fie adevărate, fie fără nici o valoare, atunci autorul acestui articol va contesta acest lucru.

CREȘTINISMUL

Creștinismul este una din cele trei religii monoteiste. Acesta a început ca o sectă în cadrul iudaismului, care ulterior a fost exclusă din acesta și s-a dezvoltat într-o nouă religie. Cu toate acestea, rădăcinile creștinismului se ală în cadrul iudaismului.

Creștinismul pretinde că Noul Testament este o continuare logică a Vechiului Testament (Scripturile ebraice). Astfel, pentru creștini, Noul Testament reprezintă Vechiul Testament + Mesia + Duhul Sfânt.

Fondatorul creștinismului a fost un remarcabil rabin evreu, care predica cu o autoritate ieșită din comun și a devenit cunoscut ca înfăptuitor de minuni. Acest învățător susținea în mod clar că salvarea era pentru proscrișii societății evreiești, dar și pentru neevrei. După execuția sa, în urma acuzației de blasfemie și răzvrătire, el, după cum susținea, a înviat din morți și și-a trimis reprezentanții săi să meargă și să predice Evanghelia (vestea bună despre moartea sa ispășitoare și despre învierea sa).

Un important punct de cotitură a avut loc atunci când Saul, un rabin de seamă și un înflăcărat evreu fundamentalist, a fost atras la credința creștină printr-o viziune dramatică. Odată cu Saul, numit mai târziu Pavel, observăm o dezvoltare majoră în ceea ce privește misiunea printre neevrei. Mare parte din scrierile sale reprezintă un demers de apărare în privința acestei situații, precum și o analiză a implicațiilor ce decurg de aici.

Ruperea creștinismului de iudaism a avut loc între primul și cel de-al doilea război al evreilor, perioadă în care a existat o mare presiune pe evreii convertiți pentru a se întoarce la origini și a-și apăra pământul strămoșesc. Iudaismul a luat astfel o direcție anti-creștină, iar mai târziu evreii se bucurau de ocazia de a-i trăda pe creștini, predându-i autorităților romane pentru a fi executați. Acesta a fost începutul unei ostilități care a crescut treptat, devenind un antisemitism virulent.

Către sfârșitul primului secol, biserica a fost asaltată de o erezie numită gnosticism, care se reflectă în unele din scrierile apostolului Ioan. Apoi, în secolele următoare, pe măsură ce tot mai mulți păgâni provenind din medii influențate de platonism se alăturau bisericii, acest curent filosofic (și, într-o mai mică măsură, și aristotelianismul și stoicismul) a dus la apariția multor erezii, care au fost combătute în conciliile bisericești. Din cauza unor diferențe teologice nesoluționate, secolele V și VI au fost martorele despărțirii Bisericii nestoriene și a celor cinci biserici monofizite (din Armenia, Siria, Egipt, Etiopia și India) de biserica-mamă.

În ciuda respingerii ereziilor, elemente ale filosofiilor din spatele lor și-au lăsat amprenta asupra bisericii, astfel încât, în perioada Evului Mediu, a apărut un amestec de filozofie păgână, legalism iudaic și creștinism, iar biserica avea mare nevoie de reformare. Această reformă sau reformare din păcate nu a fost acceptată de Biserica Catolică (sau Ortodoxă), iar reformatorii și adepții lor au fost excomunicați, având astfel loc o ruptură, care a dus la apariția bisericilor protestante.

Începând cu secolul II d.Hr., între creștinismul răsăritean și cel apusean au început să apară diferențe în materie de limbaj, civilizație și filozofie. Acest lucru a dus, în cele din urmă, la schisma din secolul XI, în urma căreia au luat naștere Biserica Catolică (în Apus) și Biserica Ortodoxă (în Răsărit). Începând cu Evul Mediu, în creștinism au existat perioade de trezire spirituală. În secolul XIX a avut loc dezvoltarea teologiei liberale, care a dus la diluarea mesajului creștin și la reacții împotriva aceste situații. Descoperirea unor adevăruri proaspete și îndelung neglijate a determinat apariția unor noi denominații, astfel încât creștinismul a ajuns să arate ca un colaj format din diverse grupuri. De fapt, toate acestea pot fi împărțite în trei categorii:

  1. Cei pentru care autoritatea supremă este Biblia.
  2. Cei pentru care autoritatea supremă este Biserica.
  3. Cei pentru care autoritatea supremă este Rațiunea.

Fondatorul: Putem spune fără să greșim că creștinismul rămâne în picioare sau cade odată cu fondatorul său și cu succesul (sau eșecul) bisericii în ceea ce privește trăirea în conformitate cu idealurile acestuia. Fondatorul creștinismului a fost un rabin neortodox, care a pretins că el este Mesia. El susținea că împlinește speranțele mesianice vechi-testamentare. De asemenea, el susținea că Vechiul Testament a indicat întotdeauna înspre venirea lui Mesia și că el era persoana așteptată. Prin urmare, prima întrebare la care trebuie să dăm un răspuns este urătoarea:

Cine era Mesia și ce trebuia el să facă?  Mesia este un alt termen folosit cu referire la regele lui Israel, însă din profețiile vechi-testamentare reiese în mod clar că era așteptat un Mesia divin, deși ceva îi împiedica pe evrei să înțeleagă acest lucru (Isaia 9:6; Mat. 26:63). Poporul Israel aștepta un Profet desăvârșit (unul mai mare decât Moise), un Preot și un Rege. Mesia trebuia să fie toate acestea la un loc. Se pare că aspectul divin al lui Mesia din profețiile vechi-testamentare a fost minimalizat în mod deliberat de către instituțiile evreiești atunci când creștinismul a început să devină o amenințare pentru iudaism.

Mesia era așteptat să elibereze poporul Israel de dușmanii săi, să încheie un nou legământ cu acesta, care să ducă la iertare și la primirea darului Duhului Sfânt și să transforme Israelul în liderul națiunilor, de unde beneficiile domniei lui Mesia se revărsa peste restul lumii. Întrebarea este: Cum urma să se realizeze acest lucru?

Răspunsul este: prin împlinirea misiunii profețite pentru Robul care suferă. Această misiune sau lucrare este descrisă în detaliu în cartea profetului Isaia. Mesia urma să aibă o lucrare miraculoasă și să moară ca jertfă de ispășire pentru păcatul poporului (Israel).

Isus s-a identificat pe sine de mai multe ori cu Robul care suferă din a doua parte a cărții Isaia. De fapt, accentul principal al lucrării sale a fost împlinirea misiunii Robului care suferă. De asemenea, accentul principal al celei de-a doua veniri este împlinirea restului profețiilor. Cu alte cuvinte, prima sa venire a avut ca scop pregătirea terenului pentru cea de-a doua venire.

În timpul perioadei inter-testamentare, printre evrei s-au făcut multe speculații cu privire la viitor: mulți credeau că vor apărea câteva personaje mesianice. Totuși, Isus a pretins că el este împlinirea tuturor profețiilor. După cum putem observa noi acum, Robul care suferă era unul din rolurile lui Mesia.

Alegerea: Liderii evrei aveau trei opțiuni: Isus fie a fost 1. Nebun, 2. Rău (i.e. un impostor), sau 3. Adevărat. Ei ai ales a doua variantă. Se înțelege de la sine că alegerea lor a fost greșită, iar istoria ulterioară a poporului evreu reprezintă o mărturie elocventă în sensul acesta. Urmarea clară a fost distrugerea națiunii lor și un exil mai lung decât orice alt exil. În spatele acestor lucruri trebuie să existe un motiv întemeiat, însă evreii refuză să recunoască asta.

 Afirmațiile lui Hristos sunt susținute de următoarele:

Cuvintele sale. El a pretins nu doar că vorbește cuvintele lui Dumnezeu, ci chiar că el este Cuvântul lui Dumnezeu (i.e. sursa întregii revelații a lui Dumnezeu și dătătorul vieții veșnice). Cu alte cuvinte, el pretinde să fie cea de-a doua Persoană a Trinității, al cărei rol este să-L reveleze pe Tatăl și să dea Duhul Sfânt, cea de-a treia Persoană a Trinității. Argumentul lui Petru din Fapte 2 este următorul: pentru că Duhul Sfânt a fost dat, acest lucru demonstrează că Isus este Mesia. Vă provoc să citiți Noul Testament și, în special Evanghelia după Ioan, și să vedeți dacă veți fi frapați de cuvintele lui sau nu. Gărzile care au fost trimise să-l aresteze pe Isus s-au întors cu mâinile goale, exclamând: „N-am auzit pe nimeni să vorbească ca omul acesta!”

Minunile făcute de el. Isus a făcut minuni pe care nu le mai făcuse nimeni vreodată. Astfel, el a demonstrat că este același cuvânt care vorbise și la creație, un cuvânt cu autoritate deplină: El a spus un cuvânt și acesta s-a împlini pe loc. Mai mult, aceste minuni au fost profețite ca fiind semnul distinctiv al Robului care suferă (Isaia 61:1-2).

Împlinirea profețiilor din Vechiul Testament: Unii susțin că Isus putea să aranjeze lucrurile așa încât să pară că el împlinește toate aceste profeții. Însă unele dintre acele profeții descriu împrejurări care nu pot fi controlate de un om (decât dacă acel om era și Dumnezeu). De exemplu: genealogia sa, locul nașterii, masacrul copiilor din Betleem la nașterea sa, fuga părinților săi în Egipt, existența unui precursor (Ioan Botezătorul), trădarea lui de către unul dintre discipoli săi pentru 30 de arginți cu care s-a cumpărat apoi un ogor, moartea trădătorului său, apariția unor martori mincinoși la procesul său, eroarea judiciară, soldații care au tras la sorți pentru hainele sale la locul execuției, oțetul care i-a fost oferit când se afla pe cruce, răstignirea și învierea sa. Pe de altă parte, împlinirea literală de către o singură persoană a mai mult de 50 din profețiile vechi-testamentare este puțin probabil să fie doar o coincidență: teoria probabilității exclude această variantă.

Totuși, cea mai mare dovadă a faptului că afirmațiile sale erau adevărate este învierea sa, care fusese profețită de către psalmist, de profetul Isaia, de Osea și confirmată nu doar de discipolii săi, ci și de mai bine de 500 de oameni care au fost martori oculari (1 Cor. 15:6).

Integritatea consemnărilor istorice: În timpul vieții sale, Isus și-a însărcinat apostolii să scrie o relatare a vieții, lucrării și învățăturii sale, și să explice învățătura sa sub inspirația Duhului Sfânt. Aceasta înseamnă că paternitatea Noului Testament este restrânsă la apostoli și cercul apostolic. Noi avem astăzi mai mult de 5.000 de manuscrise ale Noului Testament, conținând texte complete sau fragmente de text. Cele mai timpurii fragmente de text datează din jurul anului 50 d.Hr. (fragment din Marcu 6:52-53 descoperit la Qum’ran, precum și alte numeroase fragmente din Noul Testament, care nu pot data mai târziu de anul 70 d.Hr.) și 125 d.Hr. (Ioan 18:31-33, 37). Cele mai vechi manuscrise complete ale Noului Testament datează din secolul IV d.Hr. (Codex Vaticanus și Codex Sinaiticus), secolul V d.Hr. (Codex Alexandrinus) și secolul VI d.Hr. (Codex Bezae). În comparație cu acestea, De Bello Gallico de Caesar a fost scrisă în jurul anului 50 î.Hr., cel mai timpuriu manuscris pe care îl avem datează din secolul VIII d.Hr.. Cele mai timpurii manuscrise ale Analelor lui Tacitus (55-120 d.Hr.) datează din secolele IX și XI d.Hr. Toate acestea ne conduc la concluzia că Noul Testament este textul cel mai bine atestat din zona mediteraneană.

În cele din urmă, ce au de-a face toate aceste lucruri cu mine? Dacă admitem că Isus este Mesia al evreilor, fără de care poporul evreu nu poate intra în destinul pregătit de Dumnezeu pentru ei, ce are aceasta de-a face cu mine, un neevreu? Musulmanii, de pildă, ar spune că deși Isus este Mesia al evreilor, Mahomed este Profetul arabilor. Biblia însă spune foarte clar că:

  1. 1. Mesia al evreilor va fi conducătorul lumii întregi, și nu doar regele lui Israel (Isaia 9:7) .
  2. Jertfa sa a fost pentru păcatele întregii lumi. El a murit, nu doar pentru păcatele noastre, spune apostolul Ioan, un evreu, ci pentru păcatele întregii lumi (1 Ioan 2:2).
  3. Isus a spus în mod specific că Evanghelia trebuie predicată fiecăreinațiuni. După cum au descoperit apostolii mai târziu, acest lucru însemna că Evanghelia trebuie predicată și neevreilor, pentru că le era adresată și lor. Pavel, în Romani 2 și 3 ajunge la concluzia că toți (atât evrei, cât și neevrei) au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu; prin urmare, toțiau nevoie de salvare.

Biblia spune în mod clar că:

  1. Noi trebuie să fim împăcați cu Dumnezeu și să primim iertare pentru păcatele noastre.
  2. Noi trebuie să fim născuți din nou în familia lui Dumnezeu.
  3. Noi trebuie să avem viață eternă, pentru ca atunci când vom învia din morți, să trăim pentru totdeauna (vom fi pentru totdeauna în afara sferei păcatului și a morții). Aceasta este ceea ce Biblia numește nemurire. Acesta este exact lucrul pe care l-a pierdut Adam din cauza necredinței și a răzvrătirii sale.

Aceasta este Evanghelia Veștii Bune și aceasta este ceea ce face ca creștinismul să fie ceva unic.

Biblia spune: Crede în Domnul Isus Hristos și vei fi salvat:

  1. Cum poți fi salvat? Jertfa lui Mesia va fi pusă în contul tău.
  2. Cum se poate ca ceea ce credeu să determine destinul meu veșnic? Sigur trebuie să faciceva?

Vrei să spui că dacă cred că este un șoarece în gaura aceea din perete, asta va schimba realitatea lucrurilor? Însă nu la aceasta se referă Biblia atunci când vorbește despre credință. A crede înseamnă să crezi ceea ce spune Dumnezeu în Cuvântul Său, renunțând cu totul la ceea ce știm că este greșit și rugându-l pe Hristos să preia cârma vieții noastre. Aceasta este, în esență, decizie morală.

Dumnezeu ne duce înapoi la un principiu găsit în primele pagini ale cărții Geneza și care reprezintă esența problemei noastre. El ne duce înapoi la locul faptei primilor noștri părinți. Adam și Eva nu au crezut ceea ce Dumnezeu a spus și acesta a fost începutul rebeliunii lor. Ceea ce spui tu se poate să nu aibă o prea mare importanță, însă ceea ce spune Dumnezeu este de cea mai mare importanță, pentru că El este Dumnezeu. Persoana din spatele cuvintelor este cea care contează. Credința înseamnă reversul procesului care a început în grădina Edenului: necredință și răzvrătire. Te provoc să începi să citești Noul Testament și să-l rogi pe Dumnezeu să-ți vorbească, pentru că Biblia spune: „Credința vine în urma auzirii și auzirea vine prin Cuvântul lui Dumnezeu.”

  www.theophilos.3x.ro

https://ardeleanlogos.wordpress.com/religia-crestina/crestinismul/

Împărţia Lui Dumnezeu vis sau realitate? de Dr. Benjamin Cocar

download - Copie

Împărţia Lui Dumnezeu vis sau realitate?

de Dr. Benjamin Cocar

În anul al cincisprezecelea al domniei lui Tiberiu Cezar, pe când Pilat din Pont era dregător în Iudea, Irod, cârmuitor al Galileii, Filip, fratele lui, cârmuitor al Ituriei, şi al Trahonitei, Lisania, cârmuitor al Abilenei, şi în zilele marilor preoţi Ana şi Caiafa, Cuvântul Lui Dumenzeu a vorbit lui Ioan, fiul lui Zaharia în pustie. Şi Ioan a venit prin tot ţinutul din împrejurimile Iordanului, şi propovăduia botezul pocăinţei, pentru iertarea păcatelor. (Luca 3:1-4)

În vremea aceea a venit Ioan Botezătorul şi propovăduia în pustia Iudeii. El zicea: „Pocăiţi-vă, căci împărăţia cerurilor este aproape.” Matei 31-2.

De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască, şi să zică: „Pocăiţi-vă, căci împărăţia cerurilor este aproape.” Matei 4:17.

El zicea: „S-a împlint vremea, şi împărăţia Lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie.” Marcu 1:15

Nu era nimic atrăgător să vezi rabinul îmbracăt cu o haină de păr de cămilă şi încins cu un br`u de curea…care mânca miere şi lăcuste sălbatice! Nimic atrăgător, şi totuşi mulţimile veneau la el pentru că el le spunea ceea ce ei nu auziseră de mult. Cineva avea curajul să spună lucrurilor pe faţă! Cineva reprezenta ceea ce ei nu puteau spune de frica consecinţelor, sau de teama că nu vor spune bine, dar acest tânăr de vre-o treizeci de ani, le spunea tare bine.

El nu se dădea la o parte din faţa soldaţilor, lor le spunea să fie mulţumiţi cu ceea ce primesc pentru slujba lor, fără să mai stoarcă prin apăsare de la bieţii oamenii. Lui Irod a avut îndrăzneala să-i spună că nu e normal să trăiască imoral, în concubinaj cu nevasta fratelui său Filip. Fariseilor le-a spus că nu merge să primeşti botezul pocăinţei fără pocăinţă! Botezul trebuie însoţit de fapte vrednice de pocăinţă!

Aşa predica Ioan când a anunţat că împărţia era aproape.

Dar în timp ce el predica, a venit Domnul Isus la el să fie botezat. Desigur se cunoşteau. Erau doar şase luni diferenţă între ei. Amândoi s-au născut miraculos, ce-i drept, Domnul Isus mult mai miraculos decât Ioan, dar nici la Ioan minunea nu a fost prea mică! Ioan a refuzat iniţial să-L boteze pe Domnul Isus, dar când El i-a spus că toată neprihănirea Lui Dumenzeu trebuie împlinită, atunci Ioan L-a botezat.

Ce-a urmat e din lumea Lui Dumnezeu! Cerul s-a deschis, Duhul Sfânt a venit ca un porumbel şi s-a aşezat pe Domnul Isus, iar Tatăl a spus că „Acesta este Fiul Meu Preaiubit, de El să ascultaţi!”

Imediat după aceea Domnul Isus a fost ispitit de diavolul pentru patruzeci de zile, şi apoi a început să predice că împărăţia este aproape!

Deci, atât Ioan Botezătorul cât şi Domnul Isus au spus oamenilor să se pocăiască căci împărăţia este aproape. Atât Luca cât şi Matei şi Marcu ne prezintă o realitate despre care a vorbit atât Ioan Botezătorul cât şi mai clar, Domnul Isus. Luca ne prezintă locul şi timpul în care a apărut Ioan, omul trimis de Dumnezeu să pregătească calea Domnului Isus. El a venit în modul cel mai clar, cu cel mai limpede mesaj al pocăinţei de păcate. El nu era salvatorul de păcate, ci doar vocea care îndrepta pe oameni spre „Mielul Lui Dumenzeu care ridică păcatul lumii,” Ioan 1:29. Deşi din cartea Geneza şi până în Apocalipsa ni se prezintă împărăţia Lui Dumnezeu în diferite aspecte, după venirea Domnului Isus în lume, împărăţia s-a apropiat foarte tare.

Dar deşi atât Ioan cât şi Domnul Isus au predicat despre împărăţie, au spus că este aproape, împărăţia nu a fost instaurată pe pământ, dar a fost predicată de apostoli, dorită de milioane de credincioşi care s-au rugat şi se mai roagă, vie împărăţia Ta!

Este împărăţia un vis sau este o realitate? Este ceva despre care se poate vorbi ca relizabil, sau doar o himeră după care aleargă minţile mai slabe sau firile mai bolnave dintre fii oamenilor?

În cele ce urmează ne vom uita în Cuvântul Lui Dumnezeu şi vom face o călătorie împreună să vedem, este sau nu reală această împărăţie!? Iar dacă este reală ce trebuie să facem noi.

**********************************************************

Planul grandios a Lui Dumnezeu din veşniciile trecute era să aducă mulţi fii la slavă sau cum spunea nu de mult un predicator, să ducă slava la mulţi copiii.

Prin venirea Domnului Isus în lume, slava Lui Dumenzeu a coborât printre oameni, iar oferta a devenit clară, pocăiţi-vă căci împărăţia cerurilor, sau împărăţia Lui Dumnezeu este aproape.

E un mare risc să împărţim „evanghelia” în evanghelia împărăţiei viitoare, evanghelie predicată de Domnul Isus, şi evanghelia iertării păcatelor predicată de Pavel.

Nu există două evanghelii, ci doar una singură, o evanghelie care ne oferă şansa pocăinţei, a schimbării modului nostru de gândire, pentru că împărăţia este la dispoziţia noastră.

Când au apărut computerele personale, mulţi au auzit să se pocăiască, căci sunt computere la dispoziţia lor, să-şi schimbe modul de gândire, dar mulţi nu au făcut-o! Mulţi încă preferă maşina de scris, sau chiar scrisul cu mâna.

La fel a fost şi cu apariţia curentului electric. Chemarea a fost să ne pocăim de lampa cu petrol, să renunţăm la zilele scurte şi serile de beznă, curentul e le dispoziţia noastră. Mulţi oameni de la sate nu au acceptat să li se aducă acel fir de curent în casă!

Discuţii despre împărăţie!

Fapte 1:1-4

După înviere, timp de patruzeci de zile, Domnul Isus nu a vorbit decât despre împărăţie, acelaşi subiect cu care a început predicarea pe acest pământ!

În timpul acestor întâlniri cu ucenicii noi nu ştim exact câte au fost şi nu ni se redau discuţiile din aceste întâlniri deoarece scopul întâlnirilor este important nu întâlnirea în sine.

Tot ceea ce Luca înţelege, sau mai bine zis, ce i s-a dat voie să înţeleagă în procesul de inspiraţie, a fost că au discutat lucruri privitoare la împărăţie! Ce au discutat nu ni se spune, dar putem crede că s-a revizuit ceea ce Domnul le-a spus lor în timpul vieţii Lui pe pământ, lucruri pe care atunci nu le-au înţeles, dar acum ele vor deveni clare.

E demn de observat că Domnul Isus a început lucrarea pe acest pământ şi a încheiat-o discutând acelaşi subiect: Împărăţia Lui Dumnezeu!

În Noul Testament găsim aceste denumiri ale împărăţiei:

  1. Împărăţia Lui Dumnezeu Ioan 3:3
  2. Împărăţia cerurilor Matei 3:2
  3. Împărăţia Dragostei Fiului Său Coloseni 1:13
  4. Împărăţia Tatălui Matei 13:23
  5. Împărăţia Fiului Omului Luca 1:13
  6. Împărăţia Veşnică 2 Petru 1:11

    Dacă în Faptele Apostolilor ni se spune doar că a vorbit despre împărăţie, în Matei, împărăţia ocupă un loc central:

Matei 4:17; 10:7 împărăţia este aproape

Matei 4:23; 9:35; 24:14 Domnul Isus predică Evanghelia împărăţiei

Matei 5:3 împărăţia este a celor săraci în duh

Matei 5:20 Doar cu o neprihănire superioară fariseilor şi a cărturarilor se va intra în împărăţia cerurrilor

Matei 6:10 Vie împărăţia Ta

Matei 6:13…a Ta este împărăţia…în veci

Matei 6:33 Căutaţi mai întâi împărăţia Lui Dumnezeu

Matei 7:21 Doar cu vorbe nu vei intra în împărăţie

Matei 8:11-12 Fii ai împărăţie aruncaţi afară, iar mulţi de la marginile pământului intră în împărăţie!

Matei 11:12 Împărăţia se ia cu năvală/cu forţa, dându-şi tot interesul

Matei 12:28 Împărăţia Lui Dumenzeu a venit peste voi

Matei 13:24 Împărăţia seamănă sămânţă bună; v. 31 grăunte de muştar; v. 33 aluat; v. 44 comoara ascunsă; v. 45 mărgăritare de preţ; v. 47 plasa de pescuit; v. 52 sunt lucruri ce trebuie învăţate despre împărăţie

Matei 16:28 Fiul Omului în împărăţia Sa

Matei 18:1 Ucenicii vor să afle ierarhia în împărăţie

Matei 18:3-4 Smerenia te înalţă în împărăţie

Matei 19:12 Fameni pentru împărăţie

Matei 19:14 Copilaşii au împărăţia

Matei 19:23-24 Ce greu întră bogaţii în împărăţie

Matei 20:1 Împărăţia seamănă cu proprietarul viei

Matei 20:21 Fiii lui Zebedei vor să fie la dreapta şi la stânga Domnului Isus în împărăţie

Matei 21:31 Vameşii şi destrăbălatele au acces la împărăţie

Matei 21:43 Luarea împărăţie de la evrei şi dată bisericii

Matei 22:2 Împărăţia seamănă cu nunta fiului de ]mp[rat

Matei 23:13 Fariseii închideau împărăţia pentru alţii

Matei 25:1 Asemănare cu cele zece fecioare

Matei 25:14 Un om plecat într-o ţară îndepărtată

Anunţând împărăţia, Domnul Isus a iniţiat anul de îndurare al Domnului, Luca 4:16-21, anul care nu s-a terminat de atunci şi încă ţine:

  1. Toate datoriile iertate
  2. Orice legătură ruptă, cătuşele luate
  3. Odihna veşnică–pace, şalom

Orice păcat trecut, prezent sau viitor este iertat prin Jertfa Domnului Isus!

Justificare Lui a adus eliberarea din închisoarea morţii, din frica ce ne stăpânea, şi ne-a mutat în împărăţia Fiului dragostei Lui.

Eliberarea era pentru fiecare locuitor al ţării. Fiecare era înapoi la proprietatea lui, fiecare înapoi la familia lui, era cu adevărat un an de veselie!

Aici am găsit adevărata odihnă. Nu odihna unui sabat trecător, ci adevarată odihnă în El.

Nu trebuie semănat sau secerat. Nu se culege viţa. Se mănâncă din ceea ce dă pământul.

Domnul Isus uns de Duhul Sfânt, Isaia 61:1-11, a anunţat în Nazaret, astăzi s-au împlinit cuvintele proorocului.

  1. Eu tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită
  2. Predic eliberarea robilor de război
  3. Dau orbilor vedere
  4. Oprimaţilor libertate
  5. Anunţ anul de îndurare!

Evreii nu au celebrat acel an de îndurare din cauza neascultării de Dumnezeu, lăcomiei şi neîncrederii în Dumnezeu care le putea purta de grijă. A făcut-o timp de patruzeci de ani fără nici o semănătură, fără vre-unul să meargă la câmp, în fiecare zi aveau ce mânca! Dar ei tot nu au crezut dorind să fie ca toate celelalte popoare.

Legea anului de îndurare evita îmbogăţirea unora în detrimentul altora, făcea împosibil ca unii să fie săraci lipiţi pământului, şi evita extremele, foarte bogaţi sau foarte săraci!

Oameni noi într-o nouă împărăţie!

Matei 4:17-25

Domnul Isus a predicat că împărăţia este aproape, era aşa de aproape încât apostolii au atins chiar împărţia, căci El era împărăţia! Practic El s-a oferit ca Uşa spre adevărata viaţă.

Apostolul Pavel ne spune că:

  1. De buna plăcere a voii Sale ne-a mutat în împărăţie!

Efes 1:5; Colos 1:13

Nu a fost obligat sau determinat de faptul că noi am fost

buni iar El a fost forţat de acest lucru să ne mute în

împărăţia Lui. De buna plăcere a voii Sale!

  1. În împărăţie ne-a dat o natură nouă, o nouă identitate, suntem din natura Dumnezeiască, 2 Cor 5:17; 2 Petru 1:4

Mutarea nu a fost doar geografică, sau doar schimbarea

domiciliului, schimbarea a fost radicală! Am fost schimbaţi în natura Sa!

  1. În împărăţie pe lânga noua natură, ni s-au dat toate binecuvântările în Domnul Isus, Efes 1:3

Nu am fost aduşi ca străini sau cu musafiri, nu ci ca cetăţeni ai noii împărăţii! Toate binecuvântările ne-au fost date nouă.

  1. Împărăţia nu este mâncare şi băutură, ci neprihănire, pace, şi bucurie în Duhul Sfânt, Romani 14:17

Omenirea consideră a mânca şi a bea ca fiind adevărata viaţă, dar noi înţelegem că neprihănirea care El ne-a dat-o este starea după voia Lui Dumnezeu, şi apoi starea de curăţie ce Duhul Sfânt o lucrează în vieţile noastre. Curăţie în relaţii, purtare, vorbe, etc.

Pacea împărăţiei este o pace care întrece orice pricepere. Pace în mijlocul celui mai mare război. Când am pacea Domnului în inimă, poate veni orice vifor, inima mea cântă.. .bine e în Domnul!

Bucuria în Duhul Sfânt, bucurie! Bucurie incomparabilă, bucurie ce doar acei ce o cunosc o pot exprima dar chiar şi lor le este greu s-o definească! De m-aşi duce în pustiu singur să trăiesc şi-acolo-i cu mine în EL mă-nveselesc, spune o cântare de-a noastră! În El e veselia şi bucuria celor ce sunt în împărăţia Lui Dumnezeu!

El a chemat şi încă cheamă oamenii să-i fie urmaşi fideli. Chemarea Lui este ca noi să experimentăm viaţa Lui la limitele cele mai înalte ale vieţii din belşug!

  1. Chemarea Lui nu lasă nici loc de refuz, dar nici loc de apatie; lasă-mă să te las!

Ucenicii nu zic nimic, îndată lasă plasele de pescuit şi

merg după El. Nu şovăiesc, nu stau departe.

Chemarea generală a Domnului Isus, Matei 11:28 se poate respinge, iar cei o resping sunt responsabili de

respingerea chemării Lui, dar chemarea efectivă,

specială nu se respinge, ea se ascultă!

  1. Chemarea Lui are un scop bine determinat: o să vă fac altceva, veţi fi pescari de oameni!

Interesant că Domnul Isus nu-i întreabă dacă vor să li se

schimbe orientarea, slujba, viaţa. Nu-i vorbă dacă le

place sau nu, dacă le convine. Toţi cei ce merg după El

vor fi făcuţi de El în pescari de oameni!

Pentru a fi pescar de oameni trebuie:

  1. Renunţare la tot ce ai ştiut înainte. Pescuitul peştilor e un lucru, dar pescuitul oamenilor e cu totul altceva!
  2. Lăsându-te modelat de El, El să te facă!

Nu noi ne facem pescari de oamni, El ne face!

  1. Atent la ceea ce face El, să înveţi de la El!

Luăm aminte şi învăţăm de la El!

Toţi sar în a salva lumea, toţi sunt ocupaţi cu mântuirea

lumii crezând că asta vrea Dumnezeu, când de fapt Duhul Sfânt spune să fim gata! Aşa era Domnul Isus, gata în orice moment de a spune cuiva cum să ajungă la Dumnezeu!

http://publicatia.voxdeibaptist.org/pastorala_ian08.htm