DECONSPIRAREA: “Every action has a re-action” de Caius Obeada

Nostra Aetate   În Zilele Noastre

DECONSPIRAREA:    “Every action has a re-action”

de Caius Obeada

În fizică am învăţat că fiecare acţiune are o reacţie, ceea ce m-a pus de multe ori pe gânduri, ori de câte ori am făcut sau scris ceva care să aibe de a face cu adunarea sfinţilor. De un an de zile citesc şi studiez problema deconspirării, o sumedenie de jurnalişti analizând situaţia bisericii Ortodoxe, alţii scriind opinii şi acţiuni care ar trebui luate de către evanghelici, chiar şi biserica Baptistă ajungând să fie analizată şi criticată de slăbiciunea pe care o are în tratarea acestei probleme naţionale.

Pe parcursul ultimului an am încercat să înţeleg principiile şi învăţăturile Biblice care ar justifica luarea unei acţiune sau alta. Am încercat să înţeleg acţiunile înaintaşilor noştri în istoria Bisericii, să văd cum au tratat ei problemele timpurilor lor. În această aventură intelectuală am ajuns la unele dileme, încercând să-mi folosesc pana în a trasa câteva gânduri ajutătoare şi altora, sau, care ar pune la studiu pe unii care încă doresc să rămână în parametri doctrinelor şi dogmelor care ne-au călăuzit până aici.

În această aventură de înţelegere a direcţiei pe care ar trebui să o luăm, ca individ sau ca adunare a sfinţilor, am să împart această scriere în 4 subiecte de studiu şi analiză:

1. Istoria bisericii baptiste in timpurile comuniste
2. Procesul rezolvării problemelor bisericeşti
3. Autoritatea în adunarea sfinţilor
4. Istoria bisericii în acţiune

Istoria bisericii baptiste in timpurile comuniste

În tratarea acestui subiect este important sa înţelegem contextul în care s-a ajuns la o colaborare între unii fraţi şi securitatea sau departamentul cultelor. Înţelegerea acestui context poate ca ajută pe cei mai tineri în elucidarea contextului, şi în multe cazuri a punctului de iniţiativa care a început în majoritatea cazurilor de la securitatea română.

Din totdeauna România a avut relaţii economice cu alte ţări, ceea ce este normal şi ajutător progresului economic al unei ţări. În tratativele economice, unele ţări ajung să fie favorizate în urma unor factori determinaţi de ţara care încearcă să oferă o mână de ajutor. În acest context România primeşte statutul unei naţiuni favorizate din partea Americii (MNF), ceea ce a făcut ca România să fie scutită de o serie de taxe şi impozite care ar fi trebuit să le plătească în schimburile economice de care s-ar bucura cu America, plus deschiderea unor noi favoritisme bancare prin creditele pe care ajunge să le primească în urma acestui statut.

Relaţiile cu America ajung să fie îmbunătăţite devreme în era comunistă, în ani 1960, când un tratat este semnat prin care se ajunge să se rezolve problemele unor proprietăţi americane în România. În acest an se iniţiază o schimbare culturală, ştiinţifică şi educaţională, iar în 1964 amândouă naţiuni au ajuns să promoveze stabilirea de ambasade. Ca răspuns la distanţarea României faţă de politica rusă, şi a continuări relaţiilor diplomatice cu Israelul, în 1969 preşedintele Americi Richard Nixon, face o vizită la Bucureşti.

Cu toate că diferenţele politice continuă între America şi România, preşedintele României ajunge să facă o vizită la Washington în anul 1978. În aprilie 1975 România primeşte statul celei mai favorizate naţiune (MFN) sub secţiunea 402 a documentului Trade Reform Act of 1974 (the Jackson-Vanik amendment) care leagă performanţa tării de libertatea de emigrare cu statul celei mai favorizate naţiuni (MFN). În 1980 criticismul adus la adresa României datorită deteriorării drepturile omului, face ca Congresul American să ameninţe România cu retragerea privilegiilor la cea mai favorizată naţiune (MFN), ceea ce a făcut ca 1988 Ceauşescu să renunţe la aceste tratative, sugerând ca fiind inacceptabil pentru România un tratativ care interferează cu suveranitatea ţări (1).

Din 1975 până în 1988, România ajunge să fie favorizată pe plan economic, având o serie de drepturi şi accesări la creditele bancare asigurate de băncile Americane şi a Vestului. Cu acest favoritism România şi-a luat şi angajamentul unei libertăţi de exprimare, a unei libertăţi religioase pe care comunismul nu le favoriza. Pentru apărarea intereselor economice, România ajunge să pună accent pe un control al informaţiei, astfel că orice scrisoare, convorbire cu străinătatea, contacte cu străinii erau suspicioase, totdeauna fiind frica pierderi unei favori economice datorită încălcărilor libertăţii omului care avea loc sub comunism.

În acest context se ajung la o serie de schimbări „protective” care ar asigura o continuitate economică. În numărul acestor schimbări se pot enumera:

1. Interzicerea relaţiilor private a unui cetăţean român cu cetăţeni străini fără să fie declarate. Securitatea era foarte amabilă să-ţi facă o vizită, să te ia de pe stradă sau de la servici, să-ţi dea casa peste cap şi să te întrebe cum a fost întâlnirea ta cu cetăţeanul străin. Un spirit de „ne-cooperare” era rezolvat în interogări, care ajungeau să fie fizice, cu repercusiuni serioase nu numai fizice si psihologice, însă chiar şi familia ajungea să sufere în urma unei abateri de la partitura securităţii.
2. În spiritul păstrării securităţii naţionale, fiecare pastor era obligat ca în fiecare luni, să facă o vizită la departamentul cultelor cu noile informaţii care ar ajuta păstrarea securităţii statului. Astfel că departamentul cultelor era la cunoştinţa tuturor care luau cuvântul la şcoala duminicală, predicatorilor care ne vizitau biserica, străinilor care se perindau (de unde sunt şi care era scopul vizetelor lor), a orice lucru care se întâmpla într-o zi de duminică sau în cursul săptămânii. Orice abatere sau împotrivire a programului stabilit de departamentul cultelor, ajungea să fie rezolvat în pierderea carnetului de pastor, pe care unii au încercat să-l protejeze chiar şi cu sacrificiul fraţilor lor.
3. Pentru verificarea informaţiilor primite, securitatea ajunge la concluzia că este greu să te infiltrezi în numărul membrilor bisericilor fără să fi descoperit, cu toate ca în unele biserici au reuşit să se infiltreze, însă au găsit cu cale să angajeze indivizi din rândurile bisericii, aceştia ajungând să fie informatorii securităţii. Astfel că informaţiile pastorilor ajung să fie verificate de surse interne. Pentru câştigarea acestor informaţii, securitatea ajunge să se folosească de metode mai puţin civilizate, unii fiind sabotaţi cu pierderea serviciilor, alţii cu puşcăria, alţii în schimbul unui beneficiu economic (promoţii, prime, favoritisme, etc….) ajung să accepte cu uşurinţa rolul unui informator, pe când alţii sunt forţaţi să devină informatori.
4. Calculând viitorul bisericilor evanghelice, şi în cazul nostru a bisericilor baptiste, guvernul ajunge la concluzia că este nevoie de un control şi orchestrare a noilor păstori care aveau să iasă de pe băncile seminarului de la Bucureşti. Astfel s-a ajuns la limitarea numărului de seminarişti, şi influenţarea celor care aveau să fie admişi. Astfel că înainte ca un tânăr să aibe şansă de intrare la seminar, păstorul bisericii care avea să te sponsorizeze, dacă am putea folosi aceşti termeni, îţi spunea ce şanse ai fi avut de câştigare a unui loc pe băncile seminarului. În acest context am căzut şi eu victimă acestui scrutin, datorită recordului lăsat cu securitatea de familia mea, şi neputinţa câştigării unui loc pentru Constanţa pe băncile seminarului, au făcut imposibil să fi ajuns la Bucureşti. Totuşi, cu toate încercările pe care securitatea le face prin departamentul cultelor, selecţia noilor păstorilor devine imposibilă, mulţi pastori ieşind de pe băncile seminarului de la Bucureşti, cu o integritate impecabilă, viteji ai Domnului.

Sunt multe lucruri pe care securitatea le-a experimentat în bisericile noastre, însă scopul era acelaşi, controlul informaţiilor care ar ajunge la urechile americane, care ar ajunge să ameninţe tratatele şi beneficiile economice ale ţării. Aruncând o privire obiectivă la ceea ce se întâmpla în bisericile noastre în era comunistă, informaţii pe care securitatea le urmărea, aş putea menţiona câteva lucruri:

1. Cum ajungeau informaţii de încălcarea drepturilor omului la Europa Libera sau Vocea Americii?

Securitatea era într-o continuă căutare a acelor indivizi care reuşeau într-un fel sau altul să trimită aceste informaţii în afara tării. În această goană după informaţie, securitatea citea poşta, înregistra convorbirile telefonice cu străinătatea, înregistra convorbirile celor care ar fi bănuiţi de conspirare, întâlniri frăţeşti în case private erau interzise, în multe cazuri ascultate de securişti cu aparatură specială, fraţii erau percheziţionaţi, erau chemaţi la securitate sau ameninţaţi.

1. Cum se introduceau Bibliile, Cărţile de Cântări şi broşurile religioase în ţară?

Securitatea ajunge să se folosească de orice metodă să prindă pe infractori, încercând să se infiltreze prin colaboratorii lor în rândurile celor care ajung să faciliteze distribuirea acestor cărţi binecuvântate. În această continuă alergare, securitatea ajunge să se folosească de metoda interogatoriului, bătăilor, ameninţărilor cu viitorul familiei sau a copiilor.

1. Cine sunt cei care au neamuri în străinătate, care au posibilitatea comunicării de informaţii dăunătoare comunismului?

Era uşor pentru ei să afle de relaţiile cu străinătatea, ceea ce nu reuşeau este să descopere metodele şi modul de transmitere a informaţiilor. În multe cazuri convorbirile erau codificate, ceea ce da bătăi de cap securităţii. Ajutorul informatorilor era mai mult ca necesar în descifrarea unui vocabular „pocăit”.

1. Cine sunt cei care au acces la maşinile de bătut?

Pentru unii nici nu ştiu la ce mă refer, având în vedere că trăim într-o era cu totul deosebită. Totuşi, în anii 1960-1970 frăţietatea nu avea acces la broşuri tipărite, astfel că se recurgea la cărţi bătute la maşină. Un frate care ar fi avut o maşină de scris ar fi avut posibilitatea de a copia până la 5 copii o dată, ceea ce lua timp foarte mult de copiere a unei cărţi creştine. Securitatea era în căutare continuă a celor care „ilegal” copiau cărţi religioase. Se pare că în acele timpuri nimeni nu mai punea problema la copyright, unele cărţi fiind traduse în română fără ca autorul cărţii să fi ştiut vreodată. Când erai prins, o colaborare imediată era aşteptată, sau un ajutor fizic din partea securiştilor te ajuta să-ţi aduci aminte de unde ai primit cartea şi la cine ai mai dat-o.

Securitatea era în căutare continuă a celor care într-un fel sau altul ar dăuna intereselor comuniste. În această goană după informaţie şi a controlului de informaţii unii au căzut, s-au făcut colaboratori, informatori, trădători de fraţi. Mi-aş pune nişte întrebări la care caut răspuns:

	Putem judeca pe toţi cu aceiaşi măsură? NU. Pierderile aduse bisericii au fost diferite, fiecare caz fiind aparte.
	Pentru că obligaţia păstorilor era să se prezinte la departamentul cultelor în fiecare luni i-a făcut colaboratori? NU. Însă trebuie să recunoaştem că unii au ajuns să fie mult mai darnici în informaţiile date, astfel că unii au ajuns chiar să-şi piardă viaţa.
	Cine au făcut mai mare daună biserici: păstorii sau informatorii de pe băncilor bisericilor noastre? Am tendinţa să cred că colaborarea unor membri din bisericile noastre au adus mult mai mari daune adunării. În multe cazuri nu existau relaţii intime cu fraţii păstori ca să nu fie compromişi, sau să ajungă la cunoştinţa unor informaţii care ar dăuna poziţiei spirituale la care au fost chemaţi. Fraţii au făcut mult trafic de informaţie, Biblii, cărţi, fără să fi făcut cunoscut păstorilor de ceea ce se întâmpla, să fi cunoscut detalii.

În acest context sumar se pune problema deconspirării, a curăţirii bisericii de elemente care au adus daună sfinţilor. În acest context nu îmi pun problema validităţii unei deconspiraţii, ci a metodelor de deconspirare, a mandatului pe care l-am avea în această acţiune de purificare. Unii vor să dăm la o parte pe pastori, alţii vor să dea la o parte pe cei care şi-au mânjit mâinile, ce facem şi cum se pune întrebarea? Care este direcţia şi învăţătura biblică de aplicarea a doctrinelor în contextul unei deconspirări?

Procesul rezolvării problemelor bisericeşti

În decursul anilor am avut multe lecţii de învăţat, fiindu-mi greu să înţeleg diferenţa dintre dragostea şi justiţia lui Dumnezeu. Acest concept al dragostei lui Dumnezeu în confruntare cu justiţia Sa m-a tulburat de multe ori. Unii dintre noi suntem mai mult înclinaţi spre dreptate şi mai puţin faţă de dragoste, pe când alţii sunt mai mult înclinaţi spre dragoste, implicând chiar şi conceptul toleranţei, ignorând dreptatea şi justiţia lui Dumnezeu.

Ne aflăm într-o situaţie dificilă în care o serie de fraţi din adunarea sfinţilor sunt suspectaţi de colaborare cu securitatea:

1. unii au făcut-o şi au recunoscut
2. unii au făcut-o şi nu vor să recunoască
3. alţii nu au făcut-o însă sunt suspectaţi
4. alţii nu sunt suspectaţi dar au făcut-o.

În aceasta dilemă unii fraţi încurajează demascarea, printr-o deconspirare, alţii sunt mai retraşi temându-se de repercusiunile unei astfel de acţiuni, iar mulţi sunt dezinteresaţi, amuzaţi de o informaţie sau alta, indiferenţi de deciziile sau repercusiunile unei acţiuni sau alta.

Ascultând toate argumentele, parcă aş avea tendinţa să fiu şi pro şi contra unei acţiuni de deconspirare, însă ceea ce mă pune pe gânduri este responsabilitatea mea în faţa lui Dumnezeu. Dacă Moise a fost cercetat de Dumnezeu şi i-a fost luată binecuvântarea intrării în ţara promisă datorită pierderi temperamentului, care va fi repercusiunea acţiunii pe care un muritor ca mine ar putea să o ia în faţa Cristosului, Capul bisericii Sale? Dacă ar trebui să dau o justificare în faţa lui Dumnezeu, care este răspunsul meu?

Confruntat cu decizia alegerii unui răspuns, a trebuit să clarific în inima mea legalitatea unei astfel de acţiuni de DECONSPIRARE. În baza cărui act, eu ca membru al adunării sfinţilor iniţiez sau cer iniţierea acestei acţiuni de deconspirare?

Scriptura ne învaţă câteva lucruri în ce priveşte drept de acţiune în caz de păcat. Având în vedere că avem mai multe situaţii, problema se pune dacă vom generaliza principiu, sau vom acţiona în baza fiecărei situaţii în particular?

Se spune ca fratele Nichifor trebuia să plece în altă localitate şi era în gară cu o valiză care era destul de grea. Gara era plină de oameni, fratelui i-a venit nevoia de a folosi toaleta. Neştiind ce să facă cu valiza, i-a cerut Domnului să aibe grijă de valiză, şi a lăsat valiza în mijlocul gării. După ce şi-a făcut nevoile, fratele Nichifor îşi găseşte valiza neatinsă, mulţumeşte Domnului şi cu valiza după el merge la casa de bilete. Aşteptând la coadă, la ghişeul de bilete, fratele îi mulţumeşte Domnului pentru că a avut grijă de valiză şi i-a spus Domnului că de acum o să aibe el grijă de valiză. Nu durează mult şi lumea de la coadă începe să se apropie de ghişeu. Fratele încearcă să mute valiza, însă valiza nu mai era.

În prisma procesului deconspirării, ceea ce mi-a fost frică şi îmi este frică să ne trezim că cerem Domnului să ne lase pe noi să avem grijă de valizele noastre. Privind practic la situaţiile pe care le-am enumerat mai sus, cred că suntem puşi în faţa următoarelor acţiuni Biblice:

1. Ce facem în situaţia celor care au colaborat cu securitatea, dar şi-au recunoscut păcatul, şi-au mărturisit nelegiuirea, şi au fost acceptaţi de Dumnezeu şi adunarea sfinţilor?

În cazul acestor persoane nu se poate face prea multe, pentru că însuşi Dumnezeu i-a iertat, şi a aruncat păcatele în marea iertării. Nu există nici un drept de re-deschidere a procesului, de a redescoperi şi judeca păcatele în baza la noi evidenţe omeneşti, nu există nici o regulă sau principiu care ne-ar da dreptul de re-judecare a cazului. Odată pocăit de faptele păcatului, cazul este închis în faţa lui Dumnezeu, orice intervenţie pe care am face-o, ar fi împotriva deciziei Dumnezeieşti.

Am putea să ne imaginăm care ar fi poziţia apostolului Pavel în ceea ce am dori să facem în bisericile noastre? Dacă generaţia lui Timotei ar fi început o deconspirare, Pavel ar fi căzut victimă a acestui proces, împreună cu restul apostolilor, toţi fiind vinovaţi în faţa acestui cort public de opinie. Spre bucuria aleşilor Săi, noi nu funcţionăm în urma unui vot de favoritism public ci în baza chemări şi acceptării lui Dumnezeu de a sluji în biserica Sa. Odată pocăiţi de faptele lor nu mai este nimic de adăugat decât gunoaie şi lucruri cunoscute de Dumnezeu şi uitate datorită Crucii din Golgota.

1. Ce facem în cazul în care un frate a colaborat cu securitatea, sunt evidenţe obiective, având martori oculari care au suferit direct sau indirect din cauza acestui frate?

În această situaţie Scriptura ne dă doua aplicaţii în funcţie de situaţia creată: Matei 18 sau 1 Corinteni 5, disciplina bisericii devine regula şi călăuza în împlinirea nu a unei satisfaceri personale, ci a împlinirii principiilor Biblice aşa cum ne-au fost lăsate de Cristos şi apostoli. Când un frate este în păcat, adunarea trebuie să acţioneze din cel puţin 3 motive:

1. împlinirea Scripturilor
2. recuperarea fratelui căzut
3. menţinerea unităţii sfinţilor într-o atmosferă fără păcat

Pentru a se putea iniţia o acţiune disciplinară, trebuie să existe un martor, dacă este vorba de un membru al bisericii, iar în cazul păstorilor sau a diaconilor, trebuie să existe mărturia a cel puţin doi sau trei. Având în vedere că nu discutăm despre învăţături false ci despre mărturii mincinoase (minciună), este nevoie de o colaborare şi o mărturie obiectivă cu care să se poate confrunta fratele căzut.

Din păcate avem tendinţa de a judeca lucrurile la pripeală, să judecăm înainte ca vreo evidenţa să fie produsă sau un martor să fie adus în faţa adunării. În cele mai multe cazuri pe care le-am auzit, unii au ajuns să judece din auzite, judecând păstori pe care nu îi cunosc, judecând situaţii subiective. Ca să fi parte la un proces disciplinar care are ca scop disciplinarea unui pastor sau a unui frate care a colaborat cu securitatea, trebuie să faci parte din biserica în care păstorul respectiv slujeşte.

Declaraţii şi acuzaţii publice nu ajută procesul Biblic care ne-au fost date să le urmăm. Dacă ai ceva împotriva fratelui tău, du-te şi confruntă-l, nu pe bloguri, nu în scrisori deschise, ci faţă la faţă, aşa cum ne învaţă Scriptura. Nu trebuie uitat niciodată principiile disciplinei şi de ce au fost lăsate. Suntem interesaţi în câştigarea fratelui sau în răzbunarea momentană de care mulţi ajung să fie fericiţi pentru un moment?

1. Ce facem în situaţia unuia care a colaborat cu securitatea, însă nu există nici o dovadă conclusivă, obiectivă prin care să se poată confrunta fratele?

În acest caz nu se poate face prea multe. Nu poţi acuza şi nu poţi iniţia nici o acţiune care să dea în vileag păcătoşenia, atâta timp cât există numai o suspiciune. Sunt unii care prin mijloace seductive au încercat să scoată la iveală păcate, fără să aibă succes, ci mai mult discordie şi ceartă între fraţi. Unii au crezut că prin folosirea de mijloace mai puţin pocăite ar putea să-l facă pe un frate sau altul să mărturisească un păcat care ar putea să existe, însă nimeni nu este sigur de el. Trebuie să fim atenţi în a ispita pe sfinţii Domnului, că groapa săpată altora ajunge să fie groapa ta. Răbdarea sfinţilor este soluţia acestor cazuri.

Am cunoscut un lucrător al Domnului care în viaţa sa a avut mult succes în lucrare, însă la bătrâneţe a murit dement mintal, ajungând să ia decizii ruşinoase pentru unul care a fost un păstor proeminent. Am cunoscut un alt frate care la fiecare adunare generală sau chiar şi la şcoala duminicală se ridica şi acuza surorile pentru rochii scurte, cocuri şi o sumedenie de lucruri care îi trecea prin cap. Nimeni nu a putut să-l oprească pe fratele, însă la sfârşitul zilelor a fost găsit înecat de aceiaşi limbă cu care acuza pe fraţii şi surorile lui.

În nici unul din cazurile prezentate nu s-a putut confrunta fratele obiectiv, însă Dumnezeu a avut grijă să-şi rezolve problemele Sale, aşa cum a făcut-o din totdeauna, uitându-ne pe paginile Vechiului Testament. Când nu ai dovadă, lasă pe Domnul să-şi cureţe adunarea Sa.

1. Ce facem în situaţia unuia care nu a colaborat, însă norul suspiciuni există peste capul acestuia?

Atâta timp cât nu există o mărturisire, o dovadă, nu se poate impune şi nu se poate forţa nimic disciplinar sau o acţiune care ar forţa pe fratele să mărturisească. Cu ani în urmă, Uniunea Cultului Baptist a luat decizia ca fiecare pastor să declare printr-un document notarial, prin care să afirme că nu au colaborat cu securitatea. Personal am fost împotriva unei acţiuni de genul acesta, punând pe unii să mintă, ceea ce în termeni Biblici înseamnă a ispiti pe cineva şi al face să cadă în păcat.

Bisericii Domnului i-a fost lăsate învăţături prin care adunarea sfinţilor să păstreze integritatea bisericii, a menţinerii unui statut de curăţenie prin care păcatul să fie eliminat, sau scos din adunarea sfinţilor Săi. Orice metodă care iese din spectru doctrinelor pe care le propovăduim, nu sunt decât căi omeneşti care încearcă să soluţioneze probleme care în realitate sunt ofensive lui Dumnezeu mai mult decât adunării sfinţilor.

Atâta timp cât disciplina bisericii nu este practicată, orice decizie administrativă, extra-biblică nu are nici un fundament sau practicabilitate. Dosarele CNSAS, cărţile acuzatoare a unora sau opiniile altora, nimic nu pot înlocui procesul disciplinar în care biserica trebuie să practice. Membrii bisericii locale sunt chemaţi să practice Scripturile şi nu opinia publică şi cerinţele altora care nu au nici o legătură cu biserica de unde fratele acuzat ar face parte.

Autoritatea în adunarea sfinţilor

Una din problemele care confruntă bisericile noastre constă în înţelegerea funcţionalităţii bisericii lui Dumnezeu. Dintr-un motiv sau altul avem impresia că biserica ar fi ierarhică, în care păstorul ar fi capul, comitetul biserici (bătrâni sau diaconii) fiind autoritatea imediată de sub păstor, restul adunării fiind obligată să urmeze direcţia şi iniţiativele conducerii pastorului şi a comitetului. Oare aceasta este învăţătura Biblică?

Au ajuns baptişti să fie conduşi prin comitete şi ierarhii pastorale sub egida Cultului Baptist? Scripturile ne învaţă prin scrierea lui Marcu următoarele: “Ştiţi că cei priviţi drept cârmuitori ai neamurilor, domnesc peste ele, şi mai marii lor le poruncesc cu stăpânire. Dar între voi să nu fie aşa. Ci oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru.” (Marcu 10:42b-43)

Adunarea sfinţilor este proprietatea lui Cristos, cumpărată prin jertfa Crucii. Cristos este Capul Bisericii, piatra unghiului aruncată de pietrari, nu în mod simbolic, cum unii ar da de înţeles, ci în mod obiectiv, Cristos fiind la cârma Bisericii Sale, luând decizii zilnice în păstrarea şi perpetuarea a ceea ce este Mireasa Sa.

În râvna trupească de care unii dau dovadă, se pare că impulsul personal, dorinţa de a păstra biserica curată, ajung la decizii iraţionale care nu ţin cont de autoritatea Cristosului care este capul bisericii Sale. Oare are nevoie Cristos de gura mea sau de perspicacitatea mea de a da în vileag pe unul şi pe altul?

În Vechiul Testament pământul se deschidea şi înghiţea pe împotrivitorii lui Dumnezeu. Duşmanii poporului Israel mureau de boală şi ciumă, de sabia îngerilor lui Yehova. Oare nu acelaşi Dumnezeu are capacitatea, voinţa şi posibilitatea de aşi menţine, curăţii şi susţine biserica Sa?

Este atât de jignitor să crezi că iniţiativa unui muritor ar salva faţa bisericii Sale, a adunări sfinţilor pentru care Cristos şi-a dat viaţa. Cristos este Cârmuitorul, Judecătorul şi Susţinătorul adunării Sale. Orice intervenţie din partea oricărui muritor este interpretată ca iniţiativa celui care în Vechiul Testament a crezut că ajută chivotul să nu cadă din carul cu boi. Câtă slăbiciune să poţi crede că iniţiativa unei deconspirări ar putea ajuta curăţenia bisericii Sale, atâta timp cât Dumnezeu nu este lăsat să-şi facă voia Sa la timpul Său, ci nu la repezeala noastră.

Nu iniţiativa deconspirării este tulburătoare, ci metodele şi repezeala de face curăţenie, fără să luăm în evidenţa mandatul pe care l-am primit de a trăi în curăţenie, de a lăsa adunarea sfinţilor de a practica învăţătura Biblică la impulsul Duhului Sfânt ci nu la scrierile unora şi a altora.

Dumnezeu în esenţă nu are nevoie de o deconspirare să-şi cureţe Biserica, ci de oameni curaţi care caută sfinţenia, caută faţa lui Dumnezeu şi voia Sa. Multe iniţiative au fost luate de unul şi de altul ca la sfârşit să nu aducă roadele preconizate ci mai multă durere şi pagubă.

Biserica este a lui Cristos şi El însuşi este în stare să-şi cureţe adunarea fără intervenţia unora sau a altora care cer deschis deconspirarea. Cuvântul Său este o sabie cu două tăişuri, oare mai este nevoie de gura noastră, sau de blogurile noastre prin care ne arătăm nemulţumirea? Decât împotriva unui Dumnezeu al dreptăţii, mai bine pe genunchi în partea dragostei Sale, preocupaţi de trăirea noastră ci nu a altora.

Istoria bisericii în acţiune

Istoria bisericii este plină de evenimente şi circumstanţe, care, alocuri, a dat impresia unei crize finale, însă, în mod miraculos, în ciuda tuturor eforturilor şi preconizărilor făcute, ea iese biruitoare, mâna Cristosului fiind vizibilă de ochii generaţiilor trecute şi prezente.

Biserica a fost fondată în învăţăturile Domnului Isus, ea fiind obligată prin poruncile Sale, să păstreze şi să perpetueze învăţătura care ne-a lăsat-o. Păstrarea bisericii în curăţenie merge pe principiul trăirii personale în Cristos, a prezenţei Duhului Sfânt în viaţa fiecărui individ şi a bisericii. Cristos însuşi face promisiunea că unde 2 sau trei sunt adunaţi în numele Său şi El este prezent.

Problema deconspirări aduce pentru unii o finalitate, generaţia prezentă crezând că uscăciunile trecutului vor fi puse deoparte, însă realitatea istorică ne spune că aceste uscături vor fi cu noi tot timpul.

Dacă unii păstori din generaţia mai veche au căzut ispitei de colaborare cu securitatea, câţi din generaţia prezentă nu au căzut ispitei luxului, a diplomelor şi doctoratelor, ca şi cum nu se mai poate predica dacă nu ai un doctorat. Dacă generaţia trecută a avut o ispită de care nu a putut trece, putem crede că Diavolul este mai gingaş, şi generaţia prezenta fiind mai tare va putea rămâne în picioare în faţa încercărilor?

Câţi nu au cerut să fie sponsorizaţi înainte de a merge în misiune? Câţi nu au făcut site-uri în engleză crezând ca ajutor va veni mai uşor dacă frăţietatea americană ar citi nevoile bisericilor din România? Ce au făcut înaintaşii noştri?

Pavel ar fi putut fi pus deoparte de noua generaţie în lumina faptelor făcute înainte de pocăinţă. Cei din Corint au ajuns să se justifice că unii sunt a lui Apolo, alţii a lui Pavel, dezbinaţi în tabere cu opinii diferite, uitând că Cristos este centrul. Unii din generaţia mai bătrână au colaborat la diferite nivele cu securitatea, unii dintre ei s-au pocăit, şi-au cerut iertare în bisericile unde au păstorit, însă unora dintre noi nu le convine, li se pare ca au scăpat prea uşor. Pavel ar fi trebuit să fi fost pus deoparte în baza trăirii sale înainte de pocăinţă?

Din toate timpurile au fost informatori. În timpul imperiului roman unii au spionat pe fraţii lor, ajungând la groapa cu lei pe stadioanele imperiului. Ce a putut biserica să facă? Biserica a fost pe genunchi, nu preocupată de deconspirarea trădătorilor, ci de pregătirea de a se întâlni cu Creatorul. Câţi ani au trecut până ca rugăciunea fraţilor să fie împlinită, să se poată bucura de libertate religioasă? Iar cu libertatea religioasă a venit căderea în acceptarea tradiţiilor păgâne a imperiului roman.

În secolul 4, când Biserica se lupta cu erezia Ariană, aceasta nu şi-a plănuit deconspirarea şi darea afară a celor care şi-au recunoscut păcatul învăţături Ariene, ci au primit cu braţe deschise pe cei care pe genunchi au ajuns să ceară să intre în apa botezului. Duhul lui Dumnezeu şi prezenţa Sa în adunarea sfinţilor o păstrează în faţa ispitelor şi tentaţiilor pe care Diavolul la are pentru copii Săi.

Isus îi spune lui Petru: „Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta; şi după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi.” (Luca 22:31-32)

Unii dintre noi nu au ajuns să fim ispitiţi, pentru că nu suntem cunoscuţi nici de Dumnezeu şi nici de Diavolul, aşa că am ajuns să plutim neobservaţi în timpurile comunismului. Alţii au fost prea tineri ca să fie folosiţi de Dumnezeu în lucrare, iar cei care au fost chemaţi în lucrări au fost ispitiţi, unii ajungând să cadă ispitei sperând să se întoarcă înapoi la căile credinţei.

Sunt fraţi care au căzut şi s-au ridicat, dar sunt şi fraţi care nu s-au lăsat de credinţă în favoarea ispitelor favoritismelor comuniste. Punerea deoparte a unora sau altora care s-au pocăit ar mai avea vreun scop educativ al bisericii Sale? Nu a existat un pastor în comunism care să nu fi mers lunea la departamentul cultelor să dea raportul. Au fost colaboratori? Depinde pe cine întrebi?

În Constanţa în ani 1970, 70 de membri au fost daţi afară din biserică pentru tendinţe penticostale, vinovaţi de a se strânge la rugăciune în fiecare săptămână. Fostul pastor al bisericii, secretarul general, membri din comitetul bisericii, tânăr seminarist, fraţi din conducerea bisericii au fost daţi afară. Niciodată nu a existat gândul deconspirării din partea acestor fraţi, ci au stăruit pe genunchi ca Cristosul să-şi apere biserica.

Concluzie

Biserica este a lui Cristos, şi El este cel care a iniţiat deconspirarea din veşnicii, nu la iniţiativa unuia sau a altuia care a ajuns să citească dosarele CNSAS. Viitorul baptist nu stă în deconspirarea unei generaţii ispitite de colaborare cu comunismul, ci de trăire şi curăţenie personală. NU certurile şi dezbinările ne vor ajuta, ci credinţa şi rugăciunile lui Cristos pentru noi ca să nu fim cernuţi de Diavolul.

Iniţiativele administrative de curăţire, pe care Cultul le-ar iniţia, nu ajută la nimic dacă nu sunt venite de la Domnul şi nu sunt împlinite de bisericile locale. Dacă o biserică locală nu găseşte cu cale să pună deoparte pe un pastor vinovat de colaborare, cum o poate face Cultul?

O să poată Cultul Baptist să dea afară o biserică pentru că nu pune deoparte un pastor care a colaborat cu securitatea? Ce ne facem cu păstori implicaţi în politică? Dar pastorii care au investiţii şi companii? Cei care nu îşi au grijă de bisericile diasporei vor fi sancţionaţi? Sau cei care cer salarii de patriarh, la biserici care nu reuşesc să-şi plătească încălzirea?

Nu cred că curiozitatea de a ştii cine au fost colaboratori şi informatorii securităţii îmi va schimba trăirea în Cristos. Îmi va produce durere de cap şi tristeţe, însă nu mă va ajuta spiritual, ci mă va ispiti să judec pe fraţii mei. Celor tineri care cer deconspirarea le-aş sugera nu toleranţă şi trecerea cu vederea a unei păcătoşenii ascunse, ci o trăire în adevăr, în plinătatea Duhului Sfânt, ca ei, la rândul lor, să poată trece cu bine ispitele timpurilor în care trăiesc.

Coram Deo!

NOTE DE SUBSOL

1. U.S. Department of State Background Note (link)

http://publicatia.voxdeibaptist.org/editorial_ian08.htm

POGORÂREA DUHULUI SFÂNT Fapte. 2: 1- 21 Ardelean Viorel

POGORÂREA DUHULUI SFÂNT  Fapte. 2: 1- 21

 Ardelean Viorel

1). INTRODUCERE^[1].  Împărţirea Sfintei Scripturi se face în două mari părţi: Vechiul Testament şi Noul Testament. În cartea Genezei primul capitol vorbeşte despre Creaţie, Căderea ocupă 2 capitole, şi celelalte capitole ne vorbeşte despre Răscumpărare. De asemenea avem 3 mari perioade : Perioada Tatălui,  în care vedem voia Sa povăţuitoare şi voia Sa hotărâtoare, în care duce planurile Sale la capăt, Perioada Fiului care face o lucrare de Răscumpărare, şi Perioada Duhului Sfânt, care aplică această lucrare de răscumpărare şi sfinţire oamenilor. Cu alte cuvinte Tatăl creează, alege şi cheamă, Fiul răscumpără, şi Duhul Sfânt face o lucrare de sfinţire. Ne aflăm în perioada Duhului Sfânt. Faptele Apostolilor^[2] este adesea numită şi cea de-a cincea Evanghelie și este o prelungire a Evangheliei după Luca.  Ultimele evenimente relatate în Evanghelii despre Isus în  Matei şi Marcu este relatată Învierea, şi ne este   prezentată Înălţarea la cer, în Evanghelia după Luca  apare făgăduinţa Duhului Sfânt, și în Ioan  ni se spune despre făgăduinţa celei de-a doua venire, Paropsia.  Primul capitol din Faptele Apostolilor se referă la toate aceste evenimente. Marea însărcinare misionară încredinţată celor care-l urmează pe Hristos dată în Evanghelia după Matei este confirmată în Faptele Apostolilor.  Cartea Faptele Apostolilor denumită și Cartea Duhului Sfânt ne furnizează o scară pe care putem situa Epistolele Noului Testament. Cartea Faptele Apostolilor este o trecere între Evanghelii şi Epistole. Noul Testament fără Faptele Apostolilor ar lăsa impresia unui abis adânc. “Dacă Faptele Apostolilor ar dispărea, nu am avea ce să așezăm în loc.” spune Hohon. Cartea^[3] ne descrie naşterea şi creşterea  Biserici creştine  şi acopere o perioadă cam de 30 de ani,  ea se termină bruscă probabil cu autorul s-a întâmplat ceva, sau nu a mai avut ce să scrie. În altă ordine de idei Cartea se poate numi Faptele Duhului Sfânt, şi se trece de la învăţătura lui Isus Cristos la fapte şi acţiuni concrete. Titlul  corespunzător pentru această scriere istorică prezintă cea mai mare problemă. Iată câteva exemple: “Faptele Apostolilor” în versiunea autorizată şi versiunea revizuită a Bibliei americane, precum şi Codex Vaticanul.  Un alt titlu este “Faptele Domnului cel Înălţat şi Glorificat” Primele două versete din Faptele Apostolilor ne oferă cheia problemei: “Teofile, în cea dintâi carte a mea, am vorbit despre tot ce a început Isus să facă şi să înveţe pe oameni, de la început până în ziua în care S-a înălţat la cer, după ce, prin Duhul Sfânt, dăduse poruncile Sale apostolilor pe care-i alesese.”  Autorul cărţii:  este Luca, (gr.Loukas) Coloseni 4:14  „Luca, doctorul prea iubit,……… ”. Doctorul Luca este cel care a consemnat cea de-a treia Evanghelie (Fapte 1:1). Sir William Ramsay declară că Luca este cel mai mare istoric al epocii trecute sau moderne.  Data scrierii este aproximativ în anul  63 d. H. Luca este de origine păgână, medic de profesie, fapt rezultat din dovezile interne ale cărţii, dar şi din Evanghelia scrisă de El (Luca 8: 43), prin faptul că descrie foarte precis bolile. El a fost colaborator a lui Pavel (2 Timotei 4:11) şi se pare că nu l-a părăsit nici un moment. Această scrisoare constituie explicație inspirată a începuturilor Bisericii. Dacă Geneza spune despre obârșia universului fizic, Faptele Apostolilor scrie despre proveniența făpturii spirituale al lui Isus Hristos şi naşterea Bisericii. Prima persoană care face referire la Luca este  Iranaeus ( cca. 180 d. Cr.), pe care îl denumeşte a fi autorul celei de a treia evanghelie şi a cărţii Faptele Apostolilor.  Tot în  tradiţia este amintit în Canonul Muratorian,   „ aşa numitul prolog anti – Marcionit, la Evanghelia după Luca”, şi faptul că Luca nu a fost căsătorit  şi a murit în Boeotia la 84 de ani, dar aceste date nu sunt sigure. Dovezile interne care îl indică pe Luca ca şi autor sunt mai puternice „Numai Luca este cu mine. Ia pe Marcu şi adu-l cu tine; căci el îmi este de folos pentru slujbă. (2 Timotei 4:11). Se vorbeşte mereu la plural, iar autorul  nu crede de cuviinţă să folosească singularul.  De asemenea nimeni nu a sugerat alt autor sau a revendicat acest lucru. Stilul literar indică un om educat, interes pentru medicină, iar talentul la scris este recunoscut de mulţi cercetători când a fost comparat cu alţi scriitori din antichitate. Luca a avut contact cu alţi creştini în urma vizitelor făcute la Ierusalim şi Cesarea ( Fapte 21:17…), de unde a cules informaţii despre Isus şi istoria Bisericii Primare. Era persoana cea mai potrivită să scrie, fiindcă a cercetat faptele importante de către martorii care au inspirat încredere din biserică ( Luca 1:1-4).  Titlul: În originalul grec^[4], cartea poartă titlul: „Kala Loukon” – „după Luca”.   Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Faptul că a stat atât de mult alături de Pavel îl  face pe Luca să fie legătura firească dintre Dumnezeul evreilor, prin apostolul  neamurilor, către oamenii de pretutindeni. Influenţa exercitată de propovăduirea lui  Pavel este evidentă în teologia Evangheliei scrisă de Luca. Versetul cheie este  “Ci voi veţi primi o putere, când se va pogorî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria, şi până la marginile pământului.” (Fapte 1:8) Caracteristici  Cărţii.  Luca subliniază şi scoate în evidenţă Persoana   Domnului Isus Hristos,   şi a  Duhului Sfânt.  Isus Hristos a făgăduit să trimită Duhul Sfânt (Ioan 7:37-39,  Fapte 1:8). Aceasta este perioada în care lucrează Duhul Sfânt. Faptul impunător cu vedere la această perioadă este prezenţa Duhului Sfânt în cei credincioşi (1Cor. 6:19). De asemenea se manifestă puterea Bisericii și se  evidenţiază Biserica, vizibilă şi invizibilă ca o nouă instituţie.  Este importantă și  sublinierea locurilor  începând din Ierusalim şi până la Roma. Un lucru deosebit este importanţa acordată numelor persoanelor și doctorul Luca menţionează numele a 110 persoane. Se remarcă și proeminenţa Învierii, care este punctul central al predicării în Evanghelie. Este de remarcat și importanţa acordată lui Petru în prima parte şi lui Pavel în a doua secțiune,  dar în mod ciudat, ceilalţi apostoli sunt omişi. Alte versete -cheie^[5] sunt : Fapte 2.4: „Și toți s-au umplut de Duh Sfânt și au început să vorbească în alte limbi, după cum le dădea Duhul să vorbească.” (Fapte 4.12) Fapte 4.19-20: „Drept răspuns, Petru și Ioan le-au zis: «Judecați voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu; căci noi nu putem să nu vorbim despre ce am văzut și am auzit.”(Fapte 9.3-6):  Fapte 16.31: „Pavel și Sila i-au răspuns: „Crede în Domnul Isus, și vei fi mântuit tu și casa ta.” Caracterul cărţii^[6]. Luca, aşa cum declară în primele versete este  interesat să scoată în evidenţă Istoria vieţii lui Isus Cristos, şi istoria biserici primare, şi felul în are a fost răspândită Evanghelia lui Cristos.  El scrie unor oamenii care sunt la distanţă în timp, dar şi ca loc geografic de locul şi Persoana lui Isus. Destinatarul este Teofil, a cărui identitate nu este cunoscută, dar cartea este scrisă ca şi un omagiu, afecţiune faţă de cineva cunoscut, dar în acelaşi timp vizează mai mulţi cititori. Cartea poate fi utilizată ca şi „unealtă” de evanghelizare, a propovădui Evanghelia” (euangelizomai),   şi este necesar a reaminti că toate evangheliile, epistolele, erau scrise pe suluri separate, care circulau şi erau citite prin biserici, până când s-a format Canonul, sub Constantin cel Mare după anul 313 d. Cr.  Luca este şi istoric iar Faptele Apostolilor este o carte narativă, care descrie viaţa şi acţiunile apostolilor, şi doreşte să dea credibilitate surselor orale care vorbesc despre Isus, aspecte pe care Luca le redă în detaliu şi în mod fidel. Luca indică şi profeţiile care s-au împlinit în Isus Cristos. Luca 4:18-21, 24:26 ….., 44-47), vestea Bună  Împărăţiei Cerurilor (Luca 16:16) se cupă şi de viitor  (Luca 19:11), în Persoane lui Iisus oamenii pot că primească iertare şi să fie în părtăşie cu Cristos, sub aspect mântuitor (Luca 7:16, cum Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Isus din Nazaret, care umbla din loc în loc, făcea bine şi vindeca pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul; căci Dumnezeu era cu El. (Fapte 10:38).  Isus Cristos este Robul care sufere, Rege peste Împărăţia cerurilor, are şi titlul de Domnul, aspect confirmat prin Înălţarea sa la cer. (Fapte 2:36). Un aspect scos în evidenţă de Luca este grija lui Isus pentru cei săraci şi avertismentul pe care Îl dă celor bogaţi care sunt caracterizaţi de egoism. De asemenea are o  atenţionare pentru cei care auto declară a fi neprihăniţi, nu simt nevoia să se pocăiască, dar în final vor fi judecaţi de Dumnezeu.  Preţul pentru al urma pe Isus este foarte mare, acesta fiind în unele cazuri renunţarea la lucrurile materiale sau chiar martiraj  (Fapte 9:23). Viaţa lui Isus a fost condusă de planul lui Dumnezeu, tot aşa şi viaţa Bisericii este guvernată de Dumnezeu. Isus şi-a dus la îndeplinire lucrarea prin puterea Duhului Sfânt, tot aşa şi Biserica a fost umplută de Duhul Sfânt pentru lucrare şi mărturie (Luca 24:49), rugăciunea fiind prezentă în viaţa lui Isus şi a Biserici primare. H. Conzelmann susţine că Luca a considerat pe Isus punctul central al istoriei, şi face parte din Istoria lumii, şi dă o concepţie nouă despre Isus, în care creştinii nu mai aşteptau revenirea lui Isus şi un sfârşit iminent al lumii, Luca remodelând teologia în mod atent şi a mutat accentul pe relaţia omului cu Dumnezeu. În felul acesta accentul se mută de la Parousia pe vestirea Evangheliei. Scopul cărţii, este acela de ne prezenta o istorie a bisericii primare, ea scoate în evidenţă importanţa zilei în care Duhul Sfânt s-a coborât peste apostoli, care au devenit martori a lui Cristos,  este momentul în care se naşte Biserica şi relatează felul în care şi-au desfăşurat acţiunile şi au vestit  Evanghelia apostolii. Un spaţiu amplu este destinat apostolului Pavel în care sunt descrise cele trei călătorii şi plantare de biserici. Sunt  scoase în evidenţă darurile Duhului Sfânt în viaţa ucenicilor pe care îi împuterniceşte, îndrumă, învaţă, care îndeplinesc porunca din Matei 28. Vedem transformarea ucenicilor, a oamenilor care se pocăiesc dar şi împotrivirea lui Satana, persoane care resping Cuvântul lui Dumnezeu, şi dorinţa lor de putere, lăcomie, şi alte vicii care vin de la Diavolul. Opoziţia împotriva creştinismului creşte şi începe persecuţia care are aspecte eklesiale, naţionale şi politice care se împletesc între ele. Mulţi creştini sunt martirizaţi, şi se poate aminti numele lui Saul ca prigonitor, care s-a convertit, şi a devenit apostolul Pavel, care se pare că a fost martirizat la Roma. Primul martir creştin menţionat în Biblie a fost Ştefan, iar din Istoria Bisericii ştim că au fost 10 valuri de prigoană până când Biserica s-a unit cu Statul în 313 sub împăratul Constantin cel Mare, cu un preţ negativ spiritual foarte mare prin păgânizarea Bisericii. Legături^[7] în Cartea Faptele Apostolilor. Ea face trecerea de la Legământul Mozaic, la Noul Legământ, şi de la religia iudeilor la religia creştină. De asemenea dacă Duhul Sfânt în perioada Vechiului Testament nu este o permanenţă peste proroci şi avea ca şi activitate, ungerea exterioară a unor credincioşi, proroci, sau persoane puse deoparte ca „Moise (Numeri 11.17), Otniel (Judecătorii 3.8-10), Ghedeon (Judecătorii 6.34) și Saul (1 Samuel 10.6-10)”, şi se revărsa asupra prorocilor adevăraţi  numai când  Domnul  Dumnezeu vorbea poporului „Căci aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu, Sfântul lui Israel: „În linişte şi odihnă va fi mântuirea voastră, în seninătate şi încredere va fi tăria voastră.” Dar n-aţi voit! (Isaia 30:15), în Noul Testament, după Învierea lui Isus Cristos  Duhul Sfânt locuieşte în inima credincioşilor (Romani 8.9-11, 1 Corinteni 3.16), îi călăuzeşte şi împuterniceşte şi face acest lucru prin credinţa omului în Isus Cristos. Duhul sfânt este darul lui Dumnezeu pentru oamenii care cred în El. Convertirea lui Saul a fost una dramatică, pe cât era de convins de Legea Vechiului Testament, (Filipeni 3.6), tot aşa a fost  de încredinţat, ferm hotărât în cea ce priveşte Religia creştină şi învăţa pe oameni despre Harul lui  Dumnezeu, credinţa în Isus Cristos,  şi despre neprihănirea care se primeşte prin credinţă  (Filipeni 3.8b-9). „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni”. (Efeseni 2:8-9). De asemenea prin vedenia lui Petru din Fapte 10.9-15, este un semn al trecerii de la vechiul Legământ mozaic,  la Noul Legământ, de la animale necurate, doar la trei restricţii, de la evrei la neamuri, toţi oamenii care cred fiind uniţi în Noul Legământ în Isus Cristos şi lucrarea pe care a făcut-o de curăţire prin Sângele de pe Calvar a păcatelor omenirii. Dumnezeu  îşi poate face lucrarea prin oameni simpli şi obişnuiţi care sunt împuterniciţi de Duhul Sfânt şi au schimbă omenirea (Fapte 17.6), 1 Corinteni 1:27  „Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari”. Aplicație practică. Din Saul care a persecutat pe creştini, El face un evanghelist, care a scris aproape jumătate din cărţile Noului Testament, a făcut călătorii misionare şi a plantat bisericii. Tot aşa s-a întâmplat şi cu ucenicii lui Isus în ziua de Rusalii, care au pornit să evanghelizeze lumea (Fapte 1:8).  Credinţa creştină s-a răspândit în imperiul Roman datorită persecuţiei îngăduite de Dumnezeu cu o mare rapiditate. Dumnezeu poate face şi azi acest lucru doar dacă avem împuternicire prin Duhul Sfânt, o inimă schimbată, pasiune de a răspândi Evanghelia şi veste bună a Mântuirii, îndeplinind Marea Trimitere din (Matei 28.19-20). Dacă încercăm ceva prin puterile noastre vom suferi un eşec  şi nu vom acea sorţi de izbândă. „Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu aduce mult rod; căci despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5).

2). RUSALIILE  ÎN CREŞTINISM^[8]. Cuvântul vine din slavonă (rosalii), cunoscut ca şi Pogorârea Sfântului Duh peste ucenicii lui Isus din Nazaret, o sărbătoare creştină, celebrată totdeauna  duminica la 50 de zile după Paşti.  (Fapte 2 :1-11), eveniment care corespunde cu ziua rusaliilor la evrei (Şavuot). Din acest motiv sărbătoarea este denumită „cinzecime„ în latină Pentecostes, în franceză Pentecôte, în germană Pfingsten, etc. Ca şi semnificaţie ea este la început o sărbătoare agrară, şi de bucurie a evreilor în care se oferă Domnului pârga din roadele câmpului, denumită Şavuot (Ex. 34: 22; Lev. 23: 15). Mai târziu este aniversată ca şi o sărbătoare a legământului, care a fost încheiată tot la 50 de zile la ieşirea poporului lui Dumnezeu din Egipt  (Exod 19:1-16). În creştinism sărbătoarea are un aspect ritualic exterior, dar se concentrează mai mult pe sărbătoarea lăuntrică în Noul Legământ, Harul şi iubirea, dobândite prin Coborârea Duhului Sfânt, care nu este dat numai bisericii ci fiecărui creştini în parte (Galateni 5 :22), fiind în acelaşi timp şi o sărbătoare de consacrare. Minunea de la Rusaliile din Ierusalim, este continuată în Biserică şi aduce rod în  „Taina sfântului Mir”, fiind în sensul acesta şi o sărbătoare „de mulţumire pentru harul Mirului”.  Sărbătoarea are semnificaţie şi prinde câteva aspecte ca : 1. O revărsare escatologică a Duhului Sfânt (Ioel 3:1-5), citat de Petru în Fapte 2 în predica sa. 2. De asemenea reprezintă încununarea Paştelui lui Isus Cristos, prin revărsarea Duhului Sfânt peste ucenici. 3. Comunităţile mesianice se adună împreună conform profeţiilor. 4. Biserica se deschide şi pentru celelalte popoare, (neamuri). 5. Este începutul misiuni, care este de fapt mandatul şi porunca pentru Biserică din Matei 28:18  „Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei, şi le-a zis: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ. 19  Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. 20  Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu Sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului Amin”. Din Marea Trimitere reţinem cuvintele „Toată puterea,-  Duceţi-vă – faceţi ucenici– toate neamurile– botezându-i în ( SfântaTreime) – Eu Sunt cu voi– sfârşitul veacului, iar în concluzie porunca a fost dată ucenicilor, creştinilor, bisericii şi este valabilă pentru fiecare dintre noi. Ne reîntoarcem la cuvântul Rusalii, care derivă în mod indirect din latină Rosalia,  din greacă ρουσάλια, şi din slavonă rusalija. Cuvântul rusalii^[9] cu o mare probabilitate derivă şi din slavonă „rusalka”, de origine păgână, rusalcele, fiind spiritele apei (ninfe, zâne, demoni), care erau sărbătoriţi pentru a îmblânzi spiritele, în prima săptămână din lunea iunie. Tradiţia precreştină a fost preluată de romani sub denumirea de „rusalka „drăgaică” (drăcoaică, demon)”, perioadă în care era interzis spălatul scăldatul sau apropierea oamenilor de apă. Această sărbătoare păgână s-a suprapus cu sărbătorea coborâri Duhului Sfânt de origine creştină. Când Biserica s-a unit cu Statul, alături de alte evenimente negative ca păgâni zarea bisericii şi această sărbătoare, împreună cu alte sărbători păgâne, au fost „creştinate”, plus elemente de altă factură, care au intrat în biserică care a fost puternic profanată. Semnificaţia şi motivele iniţiale ale sărbătorii creştini, au fost date uitării. Pavel acordă o importanţă deosebită acestei sărbători (Fapte 20:16) care are valoare în comunităţile creştine din primul secol şi reprezintă roadele şi mărturiile vii de la întemeierea Bisericii, realizată de Duhul Sfânt, şi a devenit o sărbătoare anuală creştină. Din informaţiile deţinute din Peregrinatio Etheriae spre sfârşitul secolului al IV-lea, sărbătoare începea la Ierusalim, cu o celebrare nocturnă. Dimineaţa se ţine o slujbă pe Golgota, a doua zi pe Sion, locul în care s-a pogorât Duhul Sfânt, iar după prânz pe muntele Măslinilor se celebra o sărbătoare în cinstea Înălţării lui Isus Cristos la cer. „La Roma, Rusaliile au devenit, pe lângă Paşti, a doua sărbătoare alături de botez. De aceea, vigilia şi săptămâna Rusaliilor au fost rânduite asemănător vigiliei şi săptămânii Paştelui. Deja în vremea Papei Leon cel Mare (440-461), în săptămâna după Rusalii urmau trei zile de post din ciclul Quattuor tempora. În secolul al XI-lea, s-a introdus, în Biserica Romei, octava Rusaliilor; în 1969, prin revizuirea anului liturgic, s-a înlăturat octava, pentru a se reveni la structura în care Rusaliile încheie ciclul pascal”. Nu am date din Istoria Bisericii Catolice dar în Biserica Ortodoxă există un fragment din troparul praznicului rusaliilor. „Binecuvântat eşti Hristoase, Dumnezeul nostru, Cela ce prea înţelepţi pe -pescari ai arătat, trimiţându-le lor Duhul Sfânt şi printr-înşii lumea ai vânat, iubitorule de oameni, mărire Ţie!”. Corespunzător cu învăţătura Bisericii Ortodoxe în ziua de rusalii a luat naştere Biserica creştină la iniţiativa divină cu chip divino-uman, fiind întemeiată odată cu Jertfa lui Isus Cristos pe Cruce. În ziua respectivă numită şi „Duminica Cincizecimii”, Pavel relatează în  Fapte  capitolul 2, cum Duhul Sfânt sub chipul unor limbi ca de foc a umplut cu darurile Sale pe apostoli, care au grăit în limbi străine, care nu au fost cunoscute până atunci. Cei din Ierusalim s-au mirat, fiindcă cei 12, au învăţat despre Mântuitor la neamuri în limbi diferite, ei fiind oameni simpli. Acest eveniment al trimiteri Duhului Sfânt a fost vestit de Mântuitorul  „Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care Tatăl Îl va trimite întru numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte de toate cele ce v-am spus Eu” (Ioan 14.26). Aşa s-a şi întâmplat, Duhul Sfânt s-a pogorât peste apostoli, aceştia au devenit „preaînţelepţi”, şi plini „de lumina, râvna şi toate harurile dumnezeieşti” (Patriarhul Justinian). Abia după acest moment ucenicii Domnului Isus au ieşit în lume, a săvârşit minuni, şi au adus pe oameni simplii, sau împăraţi de la păgâni şi închinarea la idoli la dreapta credinţă. Începutul a fost când Sfântul Apostol Petru a predicat în ziua în care Duhul Sfânt s-a pogorât peste ei şi ca rezultat al predicii s-au convertit „ca la trei mii de suflete”, care au crezut în Cristos şi au alcătuit prima comunitate creştină. Ca şi sărbătoare legală în România începând cu 2008 prima şi a doua zi de Rusalii au fost decretate zile libere (cf. Legea nr. 202/2008 – MO 728 din 28.10.2008)”. De  asemenea „Lunea Rusaliilor este zi nelucrătoarea în Austria, Belgia, Cipru, Danemarca, Estonia, Franţa, Germania, Grecia, Islanda, Luxemburg, Ţările de Jos”, iar din cantoane se pot aminti amintii cantoanele din Elveţia,  Madagascar, Norvegia, Portugalia, Senegal, Ungaria, Togo. De asemenea nu este zi lucrătoare în ţări care au tradiţie catolică ca Italia, Brazilia, Irlanda, Spania, Canada, Portugalia, Polonia, Camerun dar nici în ţări cu tradiţie Ortodoxă ca Bulgaria şi Rusia. Sărbătoare s-a ţinut sau nu în diferite ţări cu tradiţie creştină în funcţie de  tipul de stat, democratic sau totalitar, care a îmbrăcat forme multiple, şi interese diferite raportate la societate respectivă şi conducătorii lor.

3). RUSALIILE ÎN IUDAISM ^[10]. Septauginta în Levitic 23:16 face referire la momentul calendaristic în care se ţine sărbătoarea iudaică a Rusaliilor foloseşte cuvântul grec  pentekonta hemeras pentru varianta ebraică „hamissim yom, „cincizeci de zile”, moment în care snopul de orz este oferit pentru începutul Paştelor, iar după 50 de zile  are loc sărbătoarea Rusaliilor, s-a denumită şi sărbătoarea săptămânilor „hag sabu’ot, (Exod 34:22; Deuteronom 16:10). Sărbătorile indică încheierea seceratului la orz şi începutul secerişului la grâu (Deuteronom 16:9). Se mai numeşte şi sărbătoare recoltei -„hag haqqasir”,  sau „yom habbikkurim”- ziua primelor roade (Exod 23:16; Numeri 28:26). Sărbătoare nu este limitată la timpurile din Pentateuh şi este un a din cele trei sărbători anuale ţinute de poporul evreu (Deuteronom 16:16). În timpul sărbătorii nu se făcea nici-o muncă de slujite, fiecare evreu trebuia să fie prezent în Sanctuar (Levitic 23:21), se aduceau pâine coapte din aluat din făină din noua recoltă împreună cu jertfe de animale pentru ispăşirea păcatelor şi de împăcare (Levitic 23:17-20) prin intermediul preotului. Ea era şi o zi de bucurie, în care poporul îşi exprima mulţumirea pentru binecuvântările date de Domnul, având o atitudine de frică temere şi respect faţă de Dumnezeu, şi amintirea eliberări din ţara şi robia Egiptului, (Deuteronom 16:12), în postura de popor al Legământului făcut de evrei cu Dumnezeu (Levitic 23:22). În perioada dintre cele două Testamente sărbătoare Rusaliilor a fost privită ca şi aniversarea poruncilor primite la Sinai (Jubilee 1:1, 6:17; TB, Pesahim 68b; Midrash, Tanhuma 26c). Saducheii  ţineau această sărbătoare la 50 de zile după paştele evreiesc „Sabatul” din Levitic 23:15 ca referindu-se la Sabatul săptămânal”, prin care se  punea în ordine şi se aranja respectarea publică a acestor sărbători cât timp exista Templu şi Biserica prin care se comemora şi Rusaliile creştine de către evreii convertiţi la creştinism. Fariseii au interpretat  Sabatul ca „ sărbătoare pâinii nedospite (Levitic 23:15), iar acest calcul devine act normativ după anii 70 d.Cr.  În Noul Testament sărbătoare de Rusalii este amintită de trei ori. Odată în Fapte 2 „în greacă ten hemeran tes pentekostes”, moment în care Duhul Sfânt se pogoară peste ucenici care sunt umpluţi de Duhul Sfânt, şi la predica lui Petru, se pocăiesc cam 3 000 de suflete, a doua oară tot în Fapte 20:16, în care Pavel  se grăbeşte să ajungă la Ierusalim pentru ziua de Rusalii,  (57 d.Cr.). Iar a treia oară sărbătoare este amintită în 1 Corinteni 16:8, în care Pavel intenţionează să stea la Efes până la Rusalii (circa 54 sau 55 d.Cr.), pentru că s-a deschis o uşă pentru vestire Evangheliei.

4). TRINITATEA ^[11].  Este un concept  dezvolta mai târziu de către Biserică, deși acesta se afla pe paginile Sfintei Scripturi. A fost necesar să treacă valurile de prigoană și un timp suficient de mare ca Biserica să-și clarifice învățăturile. Este un concept pe care omul nu îl poate înțelege ci doar să îl accepte. Cele Trei Persoane ale Trinităţii, Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt, sunt una în Esenţă, în care  ( 3=1 şi 1=3, o matematică diferită de cea umană),  dar există subordonare în lucrarea de slujire, Fiul ascultă de Tatăl şi uneori de Duhul Sfânt. Este ceva dincolo de priceperea noastră şi nu se poate inventa. Matematica lui Dumnezeu diferă de matematica omului. În închinare şi rugăciune,  apelăm la toate cele trei Persoane ale Trinităţii şi se evită extremele. La Botezul lui Isus au fost prezente toate cele trei persoane ale Sfintei Treimi: Matei 3:16  De îndată ce a fost botezat, Isus a ieşit afară din apă. Şi în clipa aceea cerurile s-au deschis, şi a văzut pe Duhul lui Dumnezeu pogorându-Se în chip de porumbel şi venind peste El. 17  Şi din ceruri s-a auzit un glas, care zicea: „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea.” Isus Hristos era în apă, Duhul Sfânt s-a arătat în chip de porumbel, şi Glasul Tatălui s-a auzit din cer. Cuvântul Trinitate^[12] nu se regăseşte în formă directă în Biblie şi a fost folosit de Tertullian la sfârşitul secolul 2, iar din punct de vedere teologic  este acceptat de Biserică în secolul IV. Crezul bisericii despre Trinitate a fost formulat complet de către Tertullian, Athanasi şi Augustin. Să nu uităm faptul căci până la unirea Bisericii cu Statul sub împăratul Constantin cel Mare,  Canonul Noului Testament nu era făcut, iar Cărţile care armau să alcătuiască Noul Testament, erau scrise pe suluri separate, se citeau în biserici, dar a fost destul de greu pentru primii creştini să definească conceptul de Trinitate, acest lucru rămânând în seama teologilor. Despre această doctrină se poate vorbi în mod mai clar după ce a fost descoperită în Noul Testament,  dar  este dedusă şi din şi din Vechiul Testament. În Vechiul Testament Dumnezeu se prezenta ca şi unic, viu şi adevărat în mijlocul zeităţilor păgâne. Dar încă de pe primele pagini se  observă existenţa şi persistenţa unei surse întreite care stau la baza tuturor lucrurilor. Sunt pasaje din Scriptură în care, Dumnezeu,  Cuvântul şi Duhul sunt prezentate împreună, ca în naraţiunea creaţiei în care Elohim creează prin Cuvânt şi prin Duhul Său. De asemenea Geneza 1:26 „…….Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră …..„ ne indică mai multe Persoane, dar urmează şi împlinirea „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său„, prin care se sugerează o pluralitate şi unitate în acelaşi timp.  Şi alte pasaje ne indică mai multe Persoane în care Dumnezeu, Cuvântul, şi Duhul sunt aduse împreună ca şi „cauze comune ale unor efecte”. La fel în Isaia 63:8-10 avem trei Peroane care vorbesc ca  Dumnezeul Legământului cu poporul Israel (v. 8), Îngerul prezenţei Lui (v. 9),  şi Duhul întristat din cauza neascultării poporului (v.10). În activitatea Sa creatoare şi în guvernarea Sa lucrările Sale sunt asociate cu „Înţelepciunea” (Proverbe 8:22; Iov 28:23-27), la fel şi Duhul care împarte binecuvântări fizice şi spirituale (Exod 31:3; Numeri 11:25; Judecători 3:10). De asemenea avem Îngerul lui Iahve sau Îngerul Domnului care acceptă onoarea divină (Geneza 16:2-13; 22:11-16). Şi în alte pasaje biblice avem Îngerul Domnului care au calitate divină, demnitate şi putere „împarte izbăvire divină” şi acceptă omagiul şi adorarea cuvenită numai lui Dumnezeu. Această  divinitate îi este atribuită lui Mesia care este o Persoană distinctă faţă de Dumnezeu (Isaia 7:14; 9:6). Dar sunt alte pasaje despre Îngerul Domnului care are calitatea de înger creat (2 Samuel 24:16) care este învestit cu autoritate divină pentru o anumită misiune specială dar nu are pretenţia de atribute divine. Rolul Duhului Sfânt ocupă un loc important cu privire la Revelaţia lui Dumnezeu, Răscumpărarea, şi i se atribuie funcţia de pregătire a lui Mesia pentru lucrarea Sa de răscumpărare (Isaia 11:2; 42:1; 61:1), pregăteşte poporul lui Dumnezeu pentru ca acesta să răspundă cu ascultare şi credinţă  (Ioel 2:28; Isaia 32:15; Ezechiel 36:26-27). În aceste feluri Dumnezeu s-a descoperit pe Sine la modul obiectiv prin Îngerul Mesager, s-a revelat pe Sine în mod subiectiv în El Duhul şi prin Cel care împarte binecuvântări şi daruri în dimensiunea spirituală a răscumpărării. Binecuvântarea aronică întreită (Numeri 6:24) trebuie privită ca şi un prototip pentru binecuvântarea din Noul Testament. Este necesar a face precizare faptului că Vechiul Testament a fost scris înainte de Noul Testament, iar Noul Testament înainte de a fi clarific conceptul realităţii despre Trinitate. În Noul testament doctrina are ca bază Întruparea Fiului trimis de Tatăl şi revărsarea Duhului Sfânt. Deşi nu suntem de acord în totalitate cu dispensaţi-le, totuşi Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt din Noul Testament. sunt aceiaşi ca şi în Vechiul Testament. „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava Singurului născut din Tatăl”  (Ioan 1:14).  În evanghelii Duhul Sfânt a pregătit oamenii care se temeau de Dumnezeu în mod mai activ ca şi în Vechiul Testament. Ca exemplu Ioan Botezătorul a fost conştient de prezenţa  Duhului Sfânt în viaţa lui. Există posibilitatea ca să fi avut o perspectivă Trinitară, iar când a chemat oamenii la pocăinţă  a recunoscut că nu este el Mesia. El făcea un botez spre pocăinţă, în apă al Duhului Sfânt, care era un simbol, dar era şi o anticipare. Matei 3:11  „cât despre mine, eu vă botez cu apă, spre pocăinţă; dar Cel ce vine după mine, este mai puternic decât mine, şi eu nu Sunt vrednic să-I duc încălţămintele. El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc”. Există etape ale revelaţiei trinitariene care sunt 1. Vestirea, care este o acţiune a Trinităţii în momentul în care Întruparea  Fiului este descoperită Mariei, pe care Duhul Sfânt „ o va umbri”, iar Fiul care se naşte îl are pe Dumnezeu ca Tată 2. La Botezul lui Isus Cristos au fost prezente în mod simultan toate trei Persoane din Trinitate Matei 3:16  „De îndată ce a fost botezat, Isus a ieşit afară din apă. Şi în clipa aceea cerurile s-au deschis, şi a văzut pe Duhul lui Dumnezeu pogorându-Se în chip de porumbel şi venind peste El. 17  Şi din ceruri s-a auzit un glas, care zicea: „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea.” Aici avem o matematică simplă, în care se recunoaşte uşor trei Persoane. 3. Învăţătura lui Isus Cristos este  pe de-a-ntregul trinitară. Isus vorbeşte despre Tatăl care l-a trimis Evrei 10:7  „Atunci am zis: „Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” fiind în planul lui Dumnezeu înainte de întemeierea lumii, de asemenea se roagă Tatălui pentru un înlocuitor Ioan 14:16  „Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt mângîietor (Greceşte: Paraclet, apărător, ajutor.), care să rămână cu voi în veac”. La fel, El se supune voinţei   lui Dumnezeu, Matei 26:42  „S-a depărtat a doua oară, şi S-a rugat, zicând: „Tată, dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta!”, şi a Duhului Sfânt Matei 4:1  „Atunci Isus a fost dus de Duhul în pustie, ca să fie ispitit de diavolul”. Exemple sunt mult mai numeroase în care Isus se roagă lui Dumnezeu şi este călăuzit şi asistat în lucrare de Duhul Sfânt. Atunci când Isus se confruntă cu evreii El  nu este numai fiu al lui David ci că a fost Domn al lui David, cuvinte care indică dumnezeirea Lui dar şi preexistenţa Sa (Matei 22:43-45). În felul acesta se face o distincţie clară între cele trei Persoane, fiecare fiind identificată în mod precis în care Dumnezeu a trimis pe Fiul, iar Cristos a trimis pe Duhul Sfânt, aspect esenţial în baza credinţei creştine, cu privire la Trinitate  şi la  „dubla purcedere” a Duhului Sfânt. 4. Însărcinarea data de Cristos Înviat, după Înălţarea la Cer cu un mesaj specific şi clar. Matei 28:19  „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. În scrierile din Noul Testament, din afara evangheliilor Isus a dat ucenicilor o învăţătură mai bogată în conţinut despre Trinitate decât au spus cei patru evanghelişti. În momentul în care Duhul Sfânt se revarsă la Rusalii, Fiul este prezentat într-o lumină nouă, iar Peru explică fenomenul ca fiind o lucrare a Trinităţii  (Fapte 2:32-33). În consecinţă Biserica a fost întemeiată  şi este o lucrare a Trinităţii. În epistola întâi către Corinteni sunt menţionate darurile Duhului Sfânt, o diversitate în slujire, pentru acelaşi Domn şi sub inspiraţia aceluiaşi Dumnezeu  (1 Corinteni 12:4-6). Mântuirea are o sursă triunică : „după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfinţirea lucrată de Duhul spre ascultarea şi stropirea cu sângele lui Isus Hristos: Harul şi pacea să vă fie înmulţite! (1 Petru 1:2). De asemenea şi binecuvântarea apostolică prinde aspectul trinitar „Harul Domnului Isus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu, şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi! Amin” (2 Corinteni 13:14). De asemenea şi în salutul de la început Pavel vorbeşte în termeni trinitari ( Galateni 1:1-4). De la faptul că a existat mărturisirea unui singur Dumnezeu cam a fost învăţat poporul Israel  s-a trecut fără împotrivire sau lupte doctrinare la Dumnezeu în trei Persoane, în creştinism, iar  pentru evreii convertiţi acest aspect nu se contrazicea cu credinţa lor strămoşească, un Dumnezeu unic, expresie extraordinară, în credinţa evreilor.  Doctrina despre Trinitate necesita o formulare în cadrul unui crez fundamental care este o realitate, un crez dar care  a fost necesar  să intre şi în sfera apologeticii. Irenaeus şi Origen, Tertullian, sub conducerea lui Athanasiu formulează această doctrină care a fost proclamată ca şi un crez al bisericii la Conciliul de la Nicea (325 d.Cr.), care este acceptata de bisericile trinitariene până azi. John Calvin clarifică şi mai mult această doctrină (vezi B. B. Warfield, Calvin and Augustine, 1956, p. 189-284) şi doctrina  intră în spaţiul spiritual al credinţei  Reformate. Persoanele care compun Trinitatea sunt una în esenţa lor dar există şi distincţii specifice fiecărei Persoane. 1. Unitatea în Diversitate, înseamnă faptul că fiecare Persoană este conştientă de Sine, este auto-direcţionată, dar niciodată nu independentă sau în opoziţie, iar diversitatea se manifestă în Persoane, caracteristici şi acţiuni, Dumnezeu fiind în acelaşi timp o Unitate „Toate lucrurile Mi-au fost date în mâini de Tatăl Meu; şi nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, afară de Tatăl; tot astfel nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere” (Matei 11:27.)  2. Egalitatea în Demnitate, înseamnă o egalitate absolută şi perfectă în natura, onoarea şi demnităţile dintre Persoane. Este ceva ce ţine de Dumnezeu (Efeseni 3:15). Fiul este „singurul  născut”, aspect care sugerează unicitate. Isus Cristos a spus tot timpul că  are o relaţie specială cu Dumnezeu ca Tată, de aceea evreii au vrut să îl omoare, deoarece îşi atribuia calităţile lui Dumnezeu, se făcea una  cu Dumnezeu, dar în acelaşi timp făcea lucrarea pentru care a fost trimis Ioan 5:18  „Tocmai de aceea căutau şi mai mult Iudeii să-L omoare, nu numai fiindcă dezlega ziua Sabatului, dar şi pentru că zicea că Dumnezeu este Tatăl Său, şi Se făcea astfel deopotrivă cu Dumnezeu”. La fel şi Duhul Sfânt este descoperit ca şi singurul din Dumnezeu 1 Corinteni 2:10  „Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu”, în altă ordine de idei Duhul este „Dumnezeu Însuşi în esenţa cea mai profundă a fiinţei Sale”. 3. Diversitatea în Acţiune, sunt lucrări specifice care ies în evidenţă cel mai mult în acţiunea de Răscumpărare a omului. Acest aspect indică o subordonare în acţiune şi în relaţie. Tatăl este primul, El trimite pe Fiul care este al doilea, iar Duhul Sfânt este al treilea, dar rămâne egalitate în esenţă şi divinitate. Dumnezeu lucrează prin Fiul şi prin Duhul Sfânt, iar Isus face voia Tatălui şi este asistat de Duhul Sfânt în lucrare Sa Ispăşitoare.  Doar aşa Isus poate afirma că „Tatăl Meu este mai mare decât Mine„. Funcţia Fiului este să-l descopere pe Tatăl Evrei 1:3  El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui, şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a făcut curăţirea păcatelor, ……,”. De asemenea funcţia Duhului Sfânt este să-l descopere pe Fiul. Ioan 16:14  „El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi”. Pentru primi creştini Trinitatea a fost mai mul o realitate în viaţa creştină, iar doctrina a fost dezvoltată mai târziu de către Biserică, fără să anuleze şi realitatea Ei. Sub alt aspect^[13] Tatăl este cauza definitorie în crearea universului, Apocalipsa 4:11), a Revelaţiei divine, (Apocalipsa 1:1),  a mântuirii  (Ioan 3:16-17) şi a lucrărilor lui Isus pe acest pământ (Ioan 5:17; 14:10). Fiul este „agentul” lui Dumnezeu prin care se împlinesc toate lucrurile ca exemplu, Crearea Universului (Ioan 1:3), Revelaţia divină, (Ioan 1:1 şi Mântuirea (2 Corinteni 5:19,  Ioan 4:42). Prin Duhul Sfânt Dumnezeu face lucrări  ca  şi crearea şi existenţa universului (Geneza 1:2; Iov 26:13; Psalmul 104:30), se descopere pe Sine prin Revelaţia divină (Ioan 16:12-15; Efeseni 3:5, 2 Petru 1:21) şi Lucrările lui Isus Cristos (Isaia 61:1; Faptele Apostolilor 10:38). Există şi alte interpretări despre Trinitatea^[14] numite „ Interpretările Diacronice, care cuprind Concepţia „ economică despre Trinitate, Monarhismul dinamic, Monarhismul modalist şi formularea ortodoxă a doctrinei, având fiecare reprezentanţii săi care au încercat să o definească mai aproape sau mai departe de adevăr. Dar este doar o cunoaştere parţială despre Trinitate, iar Pavel recunoaşte acest lucru „O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi cât de neînţelese sunt căile Lui”! (Romani 11:33). Doctrina despre Trinitate are implicaţii pentru credinţa creştinului, experienţa creştină şi teologie. 1 Avem un Dumnezeu revelat, iar Revelaţia Sa cuprinde Revelaţia Naturală şi Revelaţia Specială, iar înainte de aceste lucruri a existat o Revelaţie de Sine în cadrul Sfintei Treimi. Astfel Tatăl s-a Revelat Fiului iar Fiul s-a descoperit Duhului Sfânt, iar Duhului Sfânt a comunicat revelaţia în cadrul Trinităţi şi a fiinţei lui Dumnezeu. În acelaşi timp venind din eternitate, egale în esenţă şi atemporale Persoanele din Trinitate, se iubesc şi au părtăşie uni cu alţii, acest lucru este mai mult o înţelegere umană cu privire la Trinitate. Atunci când Dumnezeu a hotărât să creeze universul, nu vedem ceva schimbat în natura Sa, sau în comportamentul Său, iar revelaţia Sa a strălucit în exterior, în creaţie şi El a făcut acest lucru prin Duhul Sfânt care descopere natura şi fiinţa lui Dumnezeu. 2. Dumnezeu poate fi comunicat, în sensul că Dumnezeu este o comuniune în Sinea Sa şi permite  ca această comuniune  să fie transmisă fiinţelor pe care le-a creat. Acest fapt s-a petrecut şi a ieşit în evidenţă la modul suprem  când Fiul s-a Întrupat pentru răscumpărarea umanităţii. Dumnezeu este o Trinitate care se destăinuie, comunică cu alte persoane, cu privire la El însuşi, propria Sa viaţă de comuniune cu Persoanele din Trinitate şi fiinţele create ca umanitatea căzută în păcat. 3. Trinitatea este baza adevăratei comuniuni în lume, fapt care înseamnă că şi fiinţele create, oamenii, care sunt făcuţi după Chipul Său, Ymago Dey, găsesc o plinătate în comuniune sau părtăşie, aspect reflectat în căsătorie, societate, dat mai ales în Biserică unde koinonia are bază în părtăşia Persoanelor din Trinitate. Isus Cristos s-a rugat pentru ca această părtăşie să aibă loc Ioan 17:21  „Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca, şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis”. 4. Trinitate conferă varietatea vieţii universului, aşa cum am înţeles există diversitate în Dumnezeu care concepe toate lucrurile, Fiul creează, iar Duhul dă viaţă, printr-o mare diversitate funcţie şi activitate. Universul este o manifestare a lui Dumnezeu, mai precis una dintre manifestări, şi ne putem aştepta la o diversitate la întreaga scară a universului, de la particule elementare, până roiuri de galaxii, şi stele, de la microbi sau bacterii la coroana creaţiei care este omul, având în acelaşi timp legi cu privire la tot ce există indiferent de domeniu care supun materia anorganică de pe pământ, din spaţiu şi viaţa, inclusiv a omului. Psalmi 104:27-30, 27  Toate aceste vieţuitoare Te aşteaptă, ca să le dai hrana la vreme. 28  Le-o dai Tu, ele o primesc; Îţi deschizi Tu mâna, ele se satură de bunătăţile Tale. 29  Îţi ascunzi Tu Faţa, ele tremură; le iei Tu suflarea: ele mor, şi se întorc în ţărâna lor. 30  Îţi trimiţi Tu suflarea: ele Sunt zidite, şi înoieşti astfel faţa pământului. În altă ordine de idei  Dumnezeu creează, alege şi chemă, Fiul răscumpără iar Duhul Sfânt sfinţeşte.

5). DUHUL SFÂNT^[15] „Exista din veșnicie ca a Treia persoana din Dumnezeire (Fapte 5:3-4), si este egala in esență cu Tatăl si cu Fiul (Matei 28:19, 2 Corinteni 13:14  „Harul Domnului Isus Hristos, şi dragostea lui Dumnezeu, şi împărtăşirea Sfântului Duh, să fie cu voi cu toţi! Amin”. El poseda atributele personalității ca    intelect 1 Corinteni 2:11  „În adevăr, cine dintre oameni cunoaşte lucrurile omului, în afară de duhul omului, care este în el? Tot aşa: nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu în afară de Duhul lui Dumnezeu” (Rom. 8:26-27),  voinţă (1 Cor. 12:11),  sentimente  Efeseni 4:30  „Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării” (Efes. 4:30), comunicare (Fapte 8:29)”.   De asemenea Duhul Sfânt are calităţile  divinităţi ca :  atotştiinţa (1 Cor. 2:10-11),  – atotprezenţa (Ps. 139:7-10),  – atotputernicie (Gen. 1-2),  – adevăr 1 Ioan 5:7  (Căci trei Sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt, şi aceşti trei una Sunt.),   eternitate (Evrei 9:14). Duhul Sfânt este şi Persoană şi Putere Faptele Apostolilor 1:8  „Ci voi veţi primi o putere, când Se va pogorâ Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, şi până la marginile pământului.”   Duhul Sfânt lucrează în multe feluri. În ceea ce priveşte lumea El „a fost activ in creaţie (Gen. 1:2), îl înalţă pe Hristos   „El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi. (Ioan 16:14), convinge oameni că sunt păcătoşi”, şi opreşte păcatul spre a nu se manifesta în toată forţa lui în lume (2 Tes. 2:6-7).  Duhul Sfânt lucrează în cei credincioşi  şi regenerează (Tit. 3:5), botează  1 Corinteni 12:13  „Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie Iudei, fie Greci, fie robi, fie slobozi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh”, locuieşte in ei (Rom. 8:9), pecetluieşte Efeseni 1:13  „Şi voi, după ce aţi auzit cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El, şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit”, controlează (Efes. 5:18), asigură Romani 8:16  „Însuş Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că Suntem copii ai lui Dumnezeu”, convinge oamenii e păcat (Rom. 8:14, Gal. 5:18), luminează  1 Corinteni 2:15  „Omul duhovnicesc, dimpotrivă, poate să judece totul, şi el însuşi nu poate fi judecat de nimeni”,  şi este arvuna noastră (Efes.1:14). Cu privire la Scriptură El a fost cel care a inspirat Scriptura  (2 Pet. 1:21).   Cel care este credincios trăieşte prin Duhul Sfânt, în conformitate cu voinţa Duhului (Galateni 5:16 – 25; Efeseni 5:18). Darurile Duhului Sfânt sunt calităţi date de Dumnezeu spre folosul bisericii locale (1 Cor. 12:18, 1 Pet. 4:10), iar cele miraculoase ca vorbirea in limbi, vindecările, cunoaşterea sau profeţia, au avut un caracter limitat în timp pentru confirmarea apostolilor ca şi mesageri în „veacul apostolic” 2 Corinteni 2:12  „Când am ajuns la Troa pentru Evanghelia lui Hristos, cu toate că mi se deschisese acolo o uşă în Domnul”,  (Evrei 2:2-4) şi că au încetat odată ce Noul Testament a fost scris complet (1 Cor. 13:8-11).  Duhul Sfânt este suveran şi nimic nu îl împiedică să dăruiască aceste daruri şi astăzi, dar nu o face spre mândria spirituală a omului (1Cor. 12:11). În cazuri particulare Dumnezeu face minuni atunci când doreşte să-ţi zidească Biserica în medii ostile. La ce trebuie să ne uităm astăzi sunt  în principal roadele Duhului Sfânt descrise în Galateni 5: 22-24, 22  Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, 23  blândeţa, înfrînarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege. 24  Cei ce Sunt ai lui Hristos Isus, şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei. În acest fel ei au răstignit  firea pământească, nu vor avea roadele firii pământeşti (Galateni 5:19 – 21) şi vor aduce roadă în biserică şi în lume. Reluăm puţin ideea pentru a reliefa dintre atributele Duhului Sfânt^[16] ca Persoană care posedă inteligenţă, voinţă, emoţii, etc. Ioan 14:26  „Dar mângîietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl, în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile, şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu”. Duhul Sfânt care  poate fi întristat. Efeseni 4:30  „Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării”. El poate fi minţit (Fapte cap 5), Există păcatul Blasfemiei Matei 12:32  „Oricine va vorbi împotriva Fiului omului, va fi iertat; dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt, nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor”. El posedă voinţa, 1Corinteni 12:11  „Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voieşte”. Duhul Sfânt comunică cu şi prin oameni Fapte 8:29  „Duhul i-a zis lui Filip: „Du-te, şi ajunge carul acesta!” Duhul Sfânt este  adevăr  1 Ioan 5:7  (Căci trei Sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt, şi aceşti trei una Sunt.) El este atotştiutor 1 Corinteni 2:10  Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. El posedă  atotputernicie (Geneza 1:2). Divinitatea Duhului Sfânt^[17]  este exprimată prin  numeroase exemple Avem  referiri interschimbabile între Duhul Sfânt şi Dumnezeu, în (Fapte cap 5). Duhul Sfânt posedă calităţi ale lui Dumnezeu ca  Eternitate Evrei 9:14  „cu cât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţi cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului cel viu!”, Omniscienţă Ioan 16:13, „Când va veni mângîietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit, şi vă va descoperi lucrurile viitoare”. Putere (Romani.5.) Geneza 1:2  Pământul era pustiu şi gol; peste faţa adâncului de ape era întuneric şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor. El convinge omul de păcat şi face regenerarea „Naşterea din Nou”. Numele Lui este folosit la masculin. Duhul Sfânt^[18], (ruah), însemnă vânt, suflare, forţă, putere divină.  El se manifestă vizibil în : limbi ca de foc, chip de porumbel, vâjâit ca de vânt, dar se poate manifesta şi în alte moduri pentru că este Suveran.  El a însemnat prezenţa lui Dumnezeu şi separare şi consacrare şi mărturisire pentru ucenici. Ungerea cu Duhul Sfânt înseamnă a fi îmbrăcat cu putere, un început de misiune şi  darul vorbiri în limbi. Vorbirea în limbi este o manifestarea a Duhului Sfânt, este un semn, şi este un dar. Această manifestare nu se mai regăseşte în cartea Faptelor Apostolilor. Există şi alte daruri ale Duhului Sfânt, aflate în  4 liste ale darului Duhului Sfânt (1 Petru 4:11. Rom. 12: 6-8, Efeseni 4:11, 1 Cor. 12: 4-11). A stărui, pentru primirea darului vorbirii în limbi, contrazice ideea de Dar. Duhul sfânt este Suveran, şi dă daruri cui voieşte pentru zidirea Trupului lui Hristos.

6). POGORÂREA DUHULUI SFÂNT^[19] Ziua Cincizecimii, este  sărbătoarea care avea loc la cincizeci de zile după sărbătoarea primelor roade.  Din cauză că  Paştele a fost împlinit în moartea lui Hristos şi sărbătoarea primelor roade a fost împlinită în învierea lui Hristos, noi credem că sărbătoarea Cincizecimii reprezintă împlinirea unui eveniment dinainte anunţat. Împlinirea  constă în Naşterea Bisericii, și este ziua în care a luat fiinţă Biserica. Pavel face referire la acest lucru în 1 Cor. 5:7: “căci Hristos, Paştele nostru, a fost jertfit”.  Când a venit Duhul Sfânt,  era vizibil sub trei forme: limbi ca de foc, chip de porumbel, vâjâit ca de vânt. Această arătare s-a simţit prin două dintre căile de acces a informaţiei în om,  prin văz și auz.  De asemenea limbile erau ca de foc. Botezul cu foc însemnă  altceva și se referă la Mânia lui Dumnezeu. (vezi Apocalipsa). S-a mai întâmplat un lucru remarcabil în care ni ne spune că toţi s-au umplut de Duh Sfânt. Domnul Isus le promite acest botez în Fapte1:4-5. Există câteva etape în viața credinciosului care trebuie împlinite. În primul rând omul trebuie să se Nască din Nou lucru pe care Isus îl spune în Ioan 3:5  „Isus i-a răspuns: „Adevărat, adevărat îţi spun, că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu”. În al doilea rând este necesar ca ei să fie locuiți de Duhul Sfânt Romani 8:9  „Voi însă nu mai Sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte într-adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui”. Apoi există pecetea Duhului Sfânt în momentul în care omul crede în Hristos ( Efeseni 1: 13-14).  În al patrulea rând ei au fost botezați cu Duhul Sfânt, lucru prevestit de Ioan Botezătorul Luca 3:16  „Ioan, drept răspuns, a zis tuturor: „Cît despre mine, eu vă botez cu apă; dar vine Acela care este mai puternic decât mine, şi căruia eu nu Sunt vrednic să-I desleg cureaua încălţămintelor. El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc”. Acesta este începutul Bisericii și credincioșii sunt clădiți în Trupul lui Hristos. În Ierusalim se aflau în Ziua Cincizecimii oameni cucernici din mai multe neamuri și sărbătoarea era motivul prezenței lor acolo. Când s-a auzit sunetul acela deosebit (vâjâit ca de vânt), mulțimea a rămas încremenită din trei motive.  Primul era sunetul deosebit, al doilea lucru erau limbile ca de foc, și al treilea lucru era faptul că fiecare om auzea vorbirea în limba și dialectul din care făcea parte. Se poate remarca faptul că erau omeni de pe trei continente și nații deferite ca Parţi, Mezi, Elamiţi, Cretani şi Arabi, iudei,  prozeliți, și era limbi în care se înțelegea cea ce se spunea.  Reacția lor a fost una de uimire, fiindcă cei care vorbeau erau bărbați din Galilea, și nu găseau o explicație a acestui fapt. Dar era și altă categorie care au râs și au făcut afirmația eronată că cei care vorbeau erau plini de must, lucru care nu se potrivea cu ceasul al treilea din zi.  Petru se ridică în picioare  pentru a se apăra. Trebuie să remarcăm faptul că biserica de atunci era compusă numai din evrei, a fost inaugurată la Ierusalim și de acolo mai târziu s-a extins în toată Iudeea. Înainte li s-a poruncit să ducă mesajul până la marginile Pământului ( Matei 28:18-20).  Petru folosește pe prorocul Ioel ca referință, dar care în realitatea nu corespundea cu ziua respectivă. ( Ioel 2:28-32)  El spune că nu este ceva neobișnuit în ceea ce se întâmplă, dar că se vor întâmpla. Ioel se referă de fapt la Ziua Domnului, care începe cu Necazul cel Mare, în Escaton. Dar în ziua cincizecimii noi asistăm la Nașterea Bisericii, prin ucenici, care este o lucrarea a Duhului Sfânt. De atunci încolo vorbim despre Istoria Bisericii. Predica lui Petru pune punctul pe i şi mulţi dintre ascultători se pocăiesc^[20].  Predicarea însemnă în esenţă două lucruri. Predicarea expozitivă care însemnă predicarea pe un text dat şi o explicare concretă şi la subiect a lui şi predicarea tematică în care se ia o temă şi se dezvoltă în limita timpului acordat. De asemenea predicarea tematică se aplică și Doctrinelor Scripturii, dar fiind foarte vaste, există o concentrare inevitabilă a lor urmărind în primul rând esența dar tot în limita timpului disponibil. Dar trebuie făcută precizarea faptului că noi predicăm pe Isus Hristos cel Răstignit. În mod incontestabil există o ordine în alegerea a ceea ce predicăm. Hristos este centrul predicării, urmează Doctrinele centrale ( Soteorologie, Pneumatologie, Harmtologie, etc ), și abia apoi se predică din alte învățături ca exemplu ”batic sau cordeluță”. Nu se inversează ordinea, iar dacă se face și se ajunge să se facă normă și  conduită în biserică, rezultatul este catastrofal la nivelul spiritului uman.   Dacă astăzi predicarea însemnă explicarea Cuvântului lui Dumnezeu, Petru în predica sa trebuie să demonstreze israeliţilor faptul că Isus Hristos era Mesia, cel promis în Sfintele Scripturi. Fapte 2:22-24. 22  Bărbaţi Israeliţi, ascultaţi cuvintele acestea! Pe Isus din Nazaret, om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin minunile, semnele şi lucrările pline de putere pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum bine ştiţi; 23  pe Omul acesta, dat în mâinile voastre, după sfatul Hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi răstignit şi L-aţi omorât prin mâna celor fărădelege. 24  Dar Dumnezeu L-a înviat, deslegându-I legăturile morţii, pentru că nu era cu putinţă să fie ţinut de ea. El explică venirea Duhului Sfânt, ca o  împlinire a prorocului (Ioiel 2: 28-29).  De asemenea este o confruntare a omului cu păcatul. Fapte 2:36  „Să ştie bine, deci, toată casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut Domn şi Hristos pe acest Isus pe care L-aţi răstignit voi.”  Confruntarea cu păcatul este  necesară pentru a rezulta și o pocăință adevărată. De asemenea există o conştientizare a păcatului, făcută de Duhul Sfânt: Fapte 2:37  După ce au auzit aceste cuvinte, ei au rămas străpunşi în inimă, şi i-au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: „Fraţilor, ce să facem?” 38  „Pocăiţi-vă” le-a zis Petru „şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh. Petru  a fost mesagerul, şi Duhul Sfânt lucrează prin oameni.  Oamenii au conștientizat păcatul din inima lor și au dorit o rezolvare a lui. Rezultatul a fost uluitor Faptele Apostolilor 2:41  „Cei ce au primit propovăduirea lui, au fost botezaţi; şi în ziua aceea, la numărul ucenicilor s-au adaus aproape trei mii de suflete”. Atunci s-a născut Biserica şi funcţiile unei biserici adevărate trebuie să fie aceleaşi ca şi a bisericii din primul secol. (Faptele Apostolilor 2:42)  Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pîinii, şi în rugăciuni. Acesta este tiparul de practică creștină a bisericii primare, stâlpii de susținere a biserici și dacă o sectă sau cult se abate de la ele, nu cred că mai reprezintă o biserică adevărată. De asemenea este valabil și versetul care spune așa : Matei 18:20  Căci acolo unde Sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, Sunt şi Eu în mijlocul lor.” Dacă sunt alte motive care adună oamenii când este vorba de închinare, aceea nu se poate numi biserică. Rusaliile pot fi considerate ziua de naştere a Bisericii,  la 40 de zile de l-a Înviere, şi corespundea cu Sărbătoarea Cincizecimii şi a Roadelor din Vechiul Testament. Ekklesia înseamnă adunarea credincioşilor. În Vechiul Testament Dumnezeu era acela care vorbea și poporul asculta. În Noul Testament Dumnezeu vorbește prin vocea predicatorului. Biserica este Trupul lui Hristos şi Capul Bisericii este Hristos. (Coloseni 1:18)  El este Capul trupului, al Bisericii. El este începutul, cel întâi-născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea. Se face diferenţă între biserica locală, sau clădirea bisericii şi  Biserica invizibilă care este formată din cei care s-au Născut din Nou. ”Biserica adevărată este Biserica universală,^[21]  și nu este o organizaţie pământească vizibilă ci este organismul viu, spiritual, al celor mântuiţi, adică a celor ce au crezut în Hristos şi au fost născuţi din nou (Evrei12:23, Efeseni 1: 22-23). Ei întemeiază totalitatea credincioşilor, fără deosebire de rasă, naţionalitate, sau categorie socială, din toate perioadele din cer şi de pe Pământ”. În altă ordine^[22] de idei primul botez este al binecuvântării şi vor fi afectaţi cei credincioşi, pe când al doilea botez va afecta necredincioşii care vor fi nimiciţi. Prin venirea Duhului Sfânt la Rusalii s-a născut Biserica care este Trupul lui Cristos , care erau un singur Trup „Căci prin Duhul am fost botezaţi cu toţii, într-un singur trup, fie iudei, fie greci, fie sclavi, fie oameni liberi — şi am fost făcuţi să bem din acelaşi Duh (1 Cor. 12:13). Prin urmare, evreii şi ne-evreii credincioşi deveneau un singur om în Cristos Isus şi mădulare ale aceluiaşi Trup (Ef. 2:11-22). De asemenea „Apariţia limbilor în ziua de Rusalii nu trebuie să constituie o dovadă că limbile nu trebuie neapărat să însoţească darul Duhului Sfânt” Botezul cu Duhul Sfânt a însemnat faptul că credincioşii au fost introduşi în Biserică (1 Cor. 12:13) şi au fost înzestraţi cu putere ( Fapte 1:8). Un aspect al vorbirii în limbi este şi faptul că Dumnezeu a dat legea Sa într-o singură limbă, unui singur neam, dar evanghelia Sa a dat-o în toate limbile, tuturor neamurilor.” În plus era şi un  semn pentru poporul Israel (1 Cor. 14:21-22). Lui Petru i s-a promis „ cheile Împărăţiei Cerurilor”, iar În Fapte 2 el foloseşte aceste chei pentru a deschide o Uşă şi pentru neamuri. În Fapte 2 citim despre creştinii iudei că a existat o succesiune a evenimentelor ca Pocăinţa, Botezul în apă şi Primirea Duhului Sfânt, Aceiaşi ordine o regăsim şi în alte pasaje din Scriptură ca de exemplu la convertirea samaritenilor (Fapte 8:14-17), la convertirea neamurilor aveam acelaşi tipar Fapte (10:44-48), la fel cum s-a întâmplat şi cu ucenici lui Ioan Botezătorul (Fapte 19:1-7), iar acest tipar se aplică tuturor iudei sau neamuri. Un element comun în viaţa credincioşilor creştini este faptul că ei aveau convingerea că sunt un popor al lui Dumnezeu, iar Biserica este o instituţie divină şi nu umană. Biserica la început era  „o biserică în casă”, mai rar în sinagogă timp de două secole, când încep să apară Biserici ca şi clădiri. Astfel bisericile locale prin credinţa şi părtăşia credincioşilor formează Biserica Universală, condusă de Dumnezeu prin Duhul Sfânt.  Acum vom da două exemple de personaje biblice care au fost călăuzite de Duhul Sfânt.

7). PERSONAJE  BIBLICE. Am ales ca şi exemplu dintre credincioşii din ambele Testamente oameni care au fost aleşi de Dumnezeu, şi au fost călăuziţi de Duhul Sfânt, personaje care nu au avut prea multe bucurii în viaţă ci din contră au suferit destul de mult pentru Dumnezeu şi Isus Cristos. Călăuzirea Duhului nu înseamnă bucurie sau durere, poate mai mult durere, dar în primul rând este scoasă în evidenţă, ascultarea şi credincioşia faţă de Dumnezeu. În Vechiul Testament un bun exemplu este IEREMIA care scrie Cartea Ieremia^[23]  şi Plângerile lui Ieremia. El scrie cartea între anii 630 – 580 î.Cr. .Dumnezeu a ales pe Ieremia pentru lucrare Ieremia 1:5  „Mai bine înainte ca să te fi întocmit în pântecele mamei tale, te cunoşteam, şi mai înainte ca să fi ieşit tu din pântecele ei, Eu te pusesem deoparte, şi te făcusem prooroc al neamurilor.” Ieremia vesteşte şi datează  judecata lui Dumnezeu cu mare precizie. Ieremia 52:12  „În ziua a zecea a lunii a cincea, în al nouăsprezecelea an al domniei lui Nebucadneţar, împăratul Babilonului, a venit la Ierusalim Nebuzaradan, căpetenia străjerilor, care era în slujba împăratului Babilonului. 3  El a ars casa Domnului, casa împăratului, şi toate casele casele Ierusalimului; a dat foc tuturor caselor mai mari”. Ieremia compară  Regatul lui Iuda cu o prostituată, iar Dumnezeu va judeca în mod sever idolatria şi corupţia poporului. Ieremia proroceşte cu privire la Mesia (Ieremia 23.5-6), ca fiind Odrasla din casa lui David –  Matei 1), iar Cristos va fi recunoscut în final şi e către Israel ca adevăratul Mesia care asigură aleşilor Săi mântuirea (Romani 11.26). Ieremia şi-a iubit poporul, dar a iubit mai mult pe Dumnezeu, şi deşii Dumnezeu a pedepsit aspru neascultarea şi noi trebuie să credem că El va da ce este mai Bun copiilor Lui. Romani 8:28  „De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce Sunt chemaţi după planul Său”. Cu privire la  Ieremia^[24] vom privi câteva aspecte din viaţa lui. Istoria vieţii lui este relatată pe o perioadă de 40 de ani, de la chemarea lui în slujbă pe timpul lui Iosif (626 î.Cr.), până la căderea Ierusalimului în anul 587 î.dr. În acest timp el a profeţit în perioada a cinci împăraţi, Iosif, Ioana, I-ochim, Manachin şi Zvecuia, o perioadă foarte agitată politic din istoria Orientului, care au afectat şi Regatul lui Iuda. Ieremia a fost chemat în slujbă pe când a fost un copil (na’ar ), termen care poate descrie copilăria (Exod 2:6), o adolescenţă avansată (1 Samuel 30:17), dar cel mai probabil el avea peste 20 de ani, moment în care  avea puterea să poarte sarcina de proroc al Domnului, bazaţi pe regulile stabilite pentru leviţi (Numeri 8:24-26, 1 Cronici 23:24). În acele momente Împărăţia de Nord căzuse deja în mâinile asirienilor, iar Egiptul şi Babilonul erau o ameninţare pentru Regatul lui Iuda. Ieremia a crescut într-o familie credincioasă, numele lui fiind „Iahve înalţă” sau „Iahve aruncă jos”. Cele cinci domnii sunt caracterizate de  faptul că naţiunea lui Israel era coruptă moral, insensibilă la chemarea lui Dumnezeu şi indiferentă faţă de pericolul care ameninţa din exterior. Reforma iniţiată de Iosia a avut un succes provizoriu, fără o întoarcere reală a poporului spre Dumnezeu.  Împăratul Neco s-a amestecat în problemele interne a Regatului lui Iuda cu efecte negative. Între timp Neco pierde bătălia de Carchemiş (anul 605 B.C.), iar Babilonul devine putere politică pe scena istoriei din Orient. Ieremia este mereu în conflict cu împăraţii lui Israel, el mustrat pe rege, pe profeţi, pe preoţi, fapt pentru care Ieremia a fost persecutat, s-a complotat împotriva lui,  a fost declarat vrednic de moarte, iar profeţiile lui au fost distruse (Ieremia 36:27). Dar Ieremia mijloceşte pentru Iuda, demască prorocii mincinoşi, prezice distrugea Templului  (Ier. 7:1-15), distrugerea naţiunii şi plânge condamnarea şi moarea poporului său (Ieremia 9:1, 13:17, 14:17). În timpul împăratului Ioachin, Nebucadneţar asediază Ierusalimul, împăratul se predă (2 Împăraţi 24:12),  iar Templul a fost jefuit,  iar împăratul, majoritatea aristocraţiei, meşteşugari, soldaţi, au fost exilaţi în Babilon (Ieremia 22:18…). În timpul împăratului Zedechia instalat pe tron de  Nebucadneţar, evenimentele s-au amplificat în rău şi au pecetluit soarta Regatului de Sud. Zedechia a fost un rege slab, schimbător, a făcut joc dublu, şi a privit cu dispreţ spre prorocul Domnului. Profeţii falşi din Iuda şi Babilon au urmărit să-l omoare pe Ieremia, nu erau de acord cu timpul în care se derula robia babiloniană, cei falşi preziceau  o durată de 2 ani, iar Ieremia de 70 de ani. Era şi un conflict între Ieremia cu Zedechia cu privire la împotrivirea faţă de Nebucadneţar, prorocul îndemnând la capitulare (Ieremia cap. 27….. ).  Nebucadneţar asediază Ierusalimul de 2 ori, timp în care iese în evidenţă perfidia evreilor (faţă de sclavi). Asediul este reluat, Ieremia este aruncat în închisoare ca trădător de neam (37:17-21), apoi a fost aruncat într-un rezervor de apă, şi a scăpat datorită lui Ebed-Melec, iar mai târziu a fost întemniţat în închisoarea regala, iar regele îi cerea sfatul pe ascuns (Ieremia 38:15), dar nu ascută sfatul prorocului prin are Dumnezeu a vorbit. Ieremia face un gest prin care îşi arată credinţa în Dumnezeu şi cumpără o bucată de pământ (Ieremia 32:1-15), prin care proclamă restaurarea lui Israel ca şi naţiune. Profeţia face referire şi la Legământul cel Nou ( Ieremia 31:31…..), cu împlinire în Cristos. După luarea Ierusalimului Nebucadneţar a tratat pe Ieremia cu bunăvoinţă, Ghedalia este pus guvernator, dar este ucis în scurt timp iar Ieremia şi Baruc sunt duşi cu forţa în Egipt de către cei care s-au răsculat (Ieremia 42:1-22). Ieremia ajunge la Tahpanes, în Egipt unde continuă să prorocească împotriva Egiptului şi a lui Nebucadneţar, dar şi împotriva închinării idolatre a poporului din Egipt. Nu se cunoaşte evenimente din viaţa de mai departe a prorocului sau sfârşitul lui Ieremia. Pe parcursul acestor^[25] evenimente el rămâne credincios lui Dumnezeu, transmite mesajul poporului, sufere mult, este denumit şi „profetul lacrimilor” dar în mijlocul dezastrului are puterea să afirme despre bunătatea lui Dumnezeu. „bunătăţile Domnului nu s-au sfârşit, îndurările Lui nu sunt la capăt, ci se înnoiesc în fiecare dimineaţă. Şi credincioşia Ta este atât de mare!”(Plâng. lui Ieremia 3:22-23). Personalitatea lui Ieremia iese în evidenţă datorită vocaţiei lui de  proroc, autoritatea lui care îl deosebeşte de prorocii falşi şi dilemele sale prin care trece, rămânând fidel mesajului lui Dumnezeu.  Pe de o parte avem experienţa spirituală şi psihică a lui Ieremia în contrast cu lucrarea sa profetică. El prezintă contrasta puternice în personalitatea sa, fiind în acelaşi timp „blând şi tenace, afectuos şi inflexibil”. El insistă asupra pocăinţei poporului, a fost urât şi iubit  de cei pe care îi iubea, demască păcatele poporului, vesteşte judecata, deşii a fost patriot este acuzat de trădare. Dumnezeu ia poruncit să vestească judecata, chiar dacă sfârşitul naţiunii era inevitabil din cauza încăpăţânării poporului. Fiind convins de eşecul final el îşi blestemă ziua   în care s-a născut (Ieremia15:10), l-a acuzat pe Dumnezeu de că este nedreptăţit (Ieremia 20:7a), şi-a plâns dezonoarea (Ieremia 20:10), a invocat blesteme asupra celor care îl chinuiau (Ieremia 18: 21-23). El a avea o viaţă tragică, dar aceste conflicte interne ale lui Ieremia cât şi cele externe cu poporul profeţii falşi şi împăraţii, l-au determinat pe Ieremia să găsească cel mai potrivit refugiu în Dumnezeu. Doar aşa Ieremia a reuşit să facă faţă „efectelor erozive ale timidităţii, temerii, neputinţei, ostilităţii, singurătăţii, disperării, neînţelegerii şi eşecului”. Mesajul lui Ieremia a fost îndreptat către idolatria poporului său are se închina lui Bal Moloc şi regina cerului, iar în Templu au fost găsiţi idoli  străini.(Ieremia 8:19) şi evreii îşi treceau copiii prin foc. De asemenea Ieremia a fost împotriva imoralităţii poporului, iar corupţia morală a urmat în mod firesc după idolatrie şi desfrânarea, necinstea erau ceva obişnuit chiar şi între preoţi (Ieremia 5:30 ….). În mod ironic poporul idolatru şi imoral  avea un zel religios, şi mută închinarea la nivel de ritual, o formă fără fond. Dar Dumnezeu pune un preţ mai mare pe respectarea Legii decât pe ritual, iar Ieremia aplică acest principiu în care Iuda trebuie să respecte Tablele Legii, Chivotul Legământului, tăierea împrejur, Templu, şi sistemul de jertfe, iar Dumnezeu afirmă. Ieremia 6:20  „Ce nevoie am Eu de tămâia care vine din Seba, de trestia mirositoare dintr-o ţară depărtată? Arderile voastre de tot nu-Mi plac, şi jertfele voastre nu-Mi Sunt plăcute.” Mesajul lui Ieremia a fost preponderent unul de judecată din partea lui Dumnezeu, ca seceta, foamea, invazii străine prin care Dumnezeu pedepsea o ţară apostată Ieremia 25:9  „iată, voi trimite să aducă toate popoarele de la miazănoapte, zice Domnul; şi voi trimite la robul Meu Nebucadneţar, împăratul Babilonului; îi voi aduce împotriva acestei ţări şi împotriva locuitorilor ei, şi împotriva tuturor acestor neamuri de jur împrejur, ca să le nimicească cu desăvârşire şi să facă din ele un pustiu şi o pricină de batjocură, nişte dărîmături veşnice”. În Cronicilor regilor caldeeni (626 – 556 î.Cr.),  se face referiri la evenimente internaţionale printre care evenimente din timpul vieţii lui Ieremia.  De asemenea şi Cronica babiloniană ne oferă un temei pentru profeţiile lui Ieremia împotriva Chedarului şi Haţorului ( Ieremia 49:28-33) şi a Elamului (Ieremia 49:34-39, 49:29- 32). şi a raidurile lui Nebucadneţar împotriva triburilor arabe în 599  B.C.  Ieremia  a intrat în conflict şi cu  prorocii falşi care proroceau pe placul poporului şi a împăratului şi amăgeau poporul Ieremia 8:11  „Leagă în chip uşuratic rana fiicei poporului Meu, zicând: „Pace! Pace!” Şi totuşi pace nu este” , în contrast cu Iremia care spunea contrariul. Deşii  era în mijlocul dezastrului prorocul avea şi o rază de speranţă cu privire la viitor, exilul era limitat (Ieremia 25:11), Babilonul va fi cucerit, iar Iuda va supravieţuii după această judecată a Domnului (Ieremia 23:3-5), această speranţă fiind un act de credinţă. Ieremia a anticipat distrugerea Templului căderea dinastiei lui David şi încetarea jertfelor preoţilor, înlăturarea Chivotului Domnului, dar el vede necesitatea scrierii Legii nu pe Table de piatră ci în inimă  (Ieremia 31:31-34; 32:40) şi o înnoire a Legământului într-o nouă formă  Ieremia 33:15  „În zilele acelea şi în vremurile acelea voi face să răsară lui David o Odraslă neprihănită, care va înfăptui dreptatea şi judecata în ţară…….” adică în Cristos. Ieremia idealizează viitorul poporului evreu, care se va reîntoarce în Palestina, Samaria va juca şi ea un rol pozitiv, Ierusalimul va fi un loc sfânt pentru Domnul fiind numit „Domnul este neprihănirea (îndreptăţirea) noastră” (Ieremia 33:16). Poporul se va întoarce la Domnul prin pocăinţă din toată inima lui şi Dumnezeu îi va ierta ( Ieremia 31:34b), Prinţul mesianic va instaura stăpânirea peste popor (23:5….), dar şi mai mult popoarele străine se vor face părtaşe la binecuvântarea (Ieremia 16:19, 3:17, 30:8  „În ziua aceea, zice Domnul oştirilor, voi sfărîma jugul de pe grumazul lui, îi voi rupe legăturile şi străinii nu-l vor mai supune. 9  Ci vor sluji Domnului, Dumnezeului lor, şi împăratului lor David pe care li-l voi scula”. Aici avem aspectul profetic cu privire la Noul Legământ. Ieremia a făcut profeţii pe parcursul a cinci domnii, care nu au o ordine cronologică, şi a profeţit şi împotriva popoarelor străine aşa cum s-a arătat anterior. Problema ordinii profeţiilor este legată de relaţia dintre TM (textul masoretic) şi LXX, fiind şi o problemă de traducere. Divergenţele  datează încă din timpul lui Origen, când era textul ebraic şi grecesc, şi faptul că avansat ideea omiterii unor pasaje, dar Cronica Babiloniană a prezentat cadrul istoric al evenimentelor contemporane cu Ieremia, cât şi profeţiile sale împotriva Chedarului, Haţorului, Elamului şi arabilor. De reţinut este faptul că evreii din „marea sinagogă” au preferat textul ebraic şi nu cel grecesc, în stabilirea Canonului Vechiului Testament. Deci suspiciunile cu privire la adevărul profetic cade. Ieremia şi-a dat seama că reformele lui Iosia au fost de suprafaţă şi au generat mai târziu o mişcare retrogradă, fiindcă nu a existat şi o schimbare a inimi. El a înţeles faptul că religia iudeilor avea să continue chiar dacă Ierusalimul şi Templul vor fi distruse, şi îndeamnă pe cei exilaţi în Babilon să se închine lui Dumnezeu într-o ţară păgână fără preoţi şi jertfe (Ieremia cap. 29),  bazat pe o credinţă lăuntrică. Religia poporului evreu era în esenţă o relaţie morală şi spirituală, cerinţele trebuie să fie tot morale şi spirituale  Ieremia 31:31……34  „Nici unul nu va mai învăţa pe aproapele sau pe fratele său, zicând: „Cunoaşte pe Domnul!” Ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul; căci le voi ierta nelegiuirea, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor”. De asemenea responsabilitate naţiunii se mută şi pe fiecare credincios în parte, iar evreii trebuia pedepsiţi pentru păcatele lor, nu şi pentru păcatele părinţilor Ieremia 31:29  „În zilele acelea, nu se va mai zice: „Părinţii au mâncat aguridă, şi copiilor li s-au sterpezit dinţii”. Adam Welch a afirmat faptul că Ieremia este o verigă de legătură între Osea şi Isus Cristos, , Ieremia împrumutând citate din Osea, Iar Isus Cristos a citat cel mai mult din aceşti profeţi. Ieremia a insistat asupra relaţiei personale cu Dumnezeu a credinciosului. Legea ce Nouă trebuia să fie scrisă în inima credinciosului şi respectată prin sentimente de dragoste şi loialitate. Aceste lucruri s-au împlinit în Noul Legământ prin Isus Cristos, ca  şi „ Vlăstarul neprihănit” – Ieremia 33:16 „ În zilele acelea, Iuda va fi mântuit, şi Ierusalimul va locui în linişte. Şi iată cum Îl vor numi: „Domnul, Neprihănirea1 (Sau: Starea noastră după voia lui Dumnezeu.) noastră.”. În Vechiul Testament Duhul Sfânt se pogora peste prorocii Domnului doar atunci când Dumnezeu vorbea poporului sau împăraţilor, aşa cum a fost şi cazul, viaţa lui Ieremia, dar în afara acestui timp prorocul trebuia să trăiască după Legea dată de Dumnezeu lui Moise la Sinai în cadrul Legământului Mozaic. Este demn de menţionat faptul că prorocul prin care vorbea Dumnezeu era ultimul avertisment înainte  de pedeapsa care urma să vină asupra poporului datorită călcării Legământului, aşa cum din păcate s-a şi întâmplat. Un al doilea personaj care a fost călăuzit de Duhul Sfânt este Pavel care trece e de la Iudaism la Creştinism.  PAVEL^[26] era din seminţia lui Beniamin, născut din Tars şi era cetăţean roman. El era un membru plin de râvnă pentru partida fariseilor (Romani 11:1;  Faptele Apostolilor 23:6), Pavel afirmă că Tarsul „ nu era o cetate fără însemnătate”, era un centru în care se învăţa sisteme filozofice greceşti, şi diferite culte religioase. De asemenea ştim că a crescut „la picioarele lui Gamaliel „ Rabban – bătrânul”. (Fapte 22:3). Lui Pavel i se dă puterea oficială de a persecuta pe creştini din partea Sinedriului, şi Pavel recunoaşte „îmi dădeam şi eu votul împotriva lor„, (Fapte 26:10). Se pare că familia lui a fost înstărită Fapte  23:16, 20). Aspectul fizic al lui Pavel lăsa de dorit (1 Corinteni 2:3 ş.urm.; 2 Corinteni 10:10). Apocrifa lui Pavel, „Faptele lui Pavel şi Tecla”  îl descrie mic de statură, picioare strâmbe, spătos, iar după întâlnirea cu Isus pe drumul Damascului a avut probleme şi cu ochii. Convertirea^[27] lui Pavel pe drumul Damascului, ne asigură că a fost un act miraculos şi Pavel era stăpân pe facultăţile sal mintale. Deşii nu avem date exacte că s-a întâlnit cu Isus Hristos înainte de convertire, se pare că a asistat la uciderea lui Ştefan cu pietre (Fapte 8:1) şi  că a avut un puternic impact asupra lui. După convertire Pavel predică trei ani în Damasc (Gal.1:7, Fapte 9:19), iar datorită unor iudei care voiau să-l omoare a fugit la Ierusalim unde Barnaba l-a prezentat fraţilor. Împreună cu Barnaba merge la Antihohia, unde pentru prima dată ucenicii au primit numele de creştini,  care era centru misionar pentru a ajuta la lucrarea printre neamuri (Gal. 1:17, Fapte 11:20). Cam după un an de zile Pavel şi Barnaba au fost trimişi în Iudeea să ajute fraţii de acolo, unde era foamete. Pavel se întoarce la Ierusalim şi este trimis cu Barnaba  de la Antiohia în călătorie misionară în Cipru şi Galatia. Prima dată începe să predice în sinagogă unde un număr mic de iudei au acceptat mesajul lui Pavel, dar fiindcă majoritatea resping pe Hristos Pavel se întoarce să predice neamurilor (Fapte 13:46 ş.urm.). el predică Evanghelia în Antiohia Pisidiei, în Iconia, Listra, Derbe şi probabil şi la Perga. Din cauză că multe neamuri au pătruns în biserică, mulţi s-au împotrivit legilor şi obiceiurilor evreilor, plus iudaizatorii care cereau circumcizia s-au produs frământări. Era prima criză în creştinism de tip doctrinar şi teologic  eveniment petrecut cam prin anul 50 d.Cr. Biserica din Ierusalim trimite pe Pavel şi Barnaba la Antiohia la  „apostolii şi  prezbiterii” pentru îndrumare, îndemnare, consultare şi a rezolva problemele ivite acolo. Această întâlnire este de fapt primul Conciliu din creştinism (Fapte 15). S-a luat hotărârea să nu se pună alte greutăţi peste neamuri decât abţinerea de la lucrurile jertfite idolilor, să nu consume sânge, sau animale sugrumate, şi să se ferească de curvie  şi căsătorie incestuoasă, pentru ca să fie o bună înţelegere între creştinii iudei şi cei dintre neamuri. Pavel se desparte de Barnaba, mai  există neînţelegeri şi între creştini, (Fapte 15:40; 18:22) şi împreună cu Sila au mers la bisericile din Sudul Galatiei, iar în Listra îl au tovarăş de misiune şi pe Timotei. Interesant este faptul că Duhul Sfânt le-a interzis apostolilor să meargă în Asia. Fapte 16:6  „Fiindcă au fost opriţi de Duhul Sfânt să vestească Cuvântul în Asia, au trecut prin ţinutul Frigiei şi Galatiei”. Pavel are o vedenie la Troa în care vede „ un om din Macedonia”, care l-a chemat în ajutor. Aşa începe evanghelizarea în Grecia, iar în Macedonia s-au înfiinţat grupuri de credincioşi în „Filipi, la Tesalonic şi la Berea, în Ahaia, sau sudul Greciei”. Sunt vizitate oraşele Atena şi Corint unde Pavel rămâne aproape 2 ani şi plantează o biserică, care va fi o pricină de bucurie dar şi de încercare. Tot la Troa doctorul Luca devine colaborator a lui Pavel. Apostolul ţine legătură cu bisericile formate prin scrisori, numite mai târziu epistole. Din Corint Pavel merge la Efes să se întâlnească cu Acuila şi Priscila. Pavel face o scurtă călătorie spre Antiohia, prin Ierusalim şi astfel se încheie cea de a doua călătorie misionară apostolului.  De fapt Pavel face trei călătorii misionare, în care plantează biserici,  şi trimite scrisori de încurajare sau mustrare bisericilor respective, iar pe unele reuşeşte să le viziteze din nou. Misiunea^[28] pe coasta mării Egee a fost importantă pentru apostolul Pavel (Fapte 18:23; 20:30) pentru că acolo se aflau plantate biserici creştine. În perioada aceea el a scris scrisori către biserica din Corint, din Roma şi se pare că şi câteva din epistolele pe timpul când era la închisoare, Efeseni, Filipeni, Coloseni, Filimon. Pavel a avut o perioadă agitată între succes şi înfrângere, în care s-a confruntat cu tot felul de erezii care au ameninţat biserica. De la Antiohia, Pavel merge la Efes, unde se întâlneşte cu Apolo (Fapte 18:24 ş.urm.) El se confruntă cu răscoala argintarului Dimitrie, care făcea idoli, şi oamenii care se închinau zeiţei Artemis, care s-au răsculat împotriva lui. Apoi Pavel „înştiinţat de Duhul” a plecat spre Ierusalim, ştiind că va fi arestat. Aşa s-a şi întâmplat, el a mers la Cesarea cu ajutoare pentru săraci şi a ajuns la Ierusalim la Rusalii (Faptele Apostolilor 21:23 ….. 2 Corinteni 9; Romani 15:25 ş.urm). A fost  recunoscut de iudeii din Efes şi acuzat că spurcă Templul şi au întărâtat norodul împotriva lui şi este arestat. De pe treptele Templului Pavel încearcă să vorbească mulţimii dar nu este ascultat. Pentru a fi ferit de furia mulţimii Pavel este dus la Cesarea unde Felix îl ţine în închisoare doi ani. Succesorul lui Felix vrea să-l de pe Pavel în mâinile iudeilor pentru a fi judecat, dar  Pavel ca şi cetăţean roman cere să fie judecat de Cezar, astfel este trimis sub pază la Roma, astfel se împlineşte visul apostolului, trebuie să mă „mărturiseşti şi în Roma” (Fapte 23:11). După o serie de peripeţii, cu o escală în insula Malta unde vesteşte Evanghelia doi ani, ajunge apoi la Roma, unde deşi în lanţuri are libertatea de a vesti Cuvântului lui Dumnezeu timp de doi ani. Aici se termină expunerea vieţii lui Pavel, unul din motive s-ar putea că cel care a scris să nu mai aibă posibilitatea de a scrie, s-au nu a mai avut ce să scrie, fiindcă din surse secundare se ştie că apostolul Pavel a fost martirizat la Roma în timpul primului val de prigoană din timpul lui Nero anul 63 – 67 d.Cr. Există şi alte variante care susţin faptul că Pavel a avut un timp de răgaz între două arestări, când a vizitat Spania şi regiunea din apropierea mării Egee, re-arestat din nou şi martirizat, fapt susţinut de  „1 Clement (5.5-7; 95 d.Cr.), Canonul Muratorium (cca. 170 d.Cr.) şi lucrarea apocrifă (Vercelli) Faptele lui Petru (1.3; cca. 200)”. Pavel aşa cum a afirmat în 2 Timotei 4:7  „M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa”, şi îl aşteptă cununa a simţit că îi vine sfârşitul. El este un exemplu pentru fiecare evanghelist, misionar şi credincios, un model uman care poate să fie demn de urmat. Toate acţiunile lui Pavel au fot animate de dragostea lui faţă de Isus Hristos şi faţă de oameni El a suferit mult, a fost ironizat la Atena, era să se înece Faptele Apostolilor 27:43  „Sutaşul însă, care voia să scape pe Pavel, i-a oprit de la gândul acesta. A poruncit ca cei ce pot înota, să se arunce de pe corabie în apă, şi să iasă cei dintâi la pământ”  a suferit bătăi 2 Corinteni 11:24  „De cinci ori am căpătat de la Iudei patruzeci de lovituri fără una” s-a luptat cu fiarele din Efes 1 Corinteni 15:32  „Dacă, vorbind în felul oamenilor, m-am luptat cu fiarele în Efes,”…………….”, a fost bătut cu pietre Faptele Apostolilor 14:19  „Atunci au venit pe neaşteptate din Antiohia şi Iconia nişte Iudei, care au aţîţat pe noroade. Aceştia, după ce au împroşcat pe Pavel cu pietre, l-au târât afară din cetate, crezând că a murit” şi se poate spune că viaţa şi lucrarea au fost în pericol 2 Corinteni 11:26  „Deseori am fost în călătorii, în primejdii pe râuri, în primejdii din partea tîlharilor, în primejdii din partea celor din neamul meu, în primejdii din partea păgînilor, în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii mincinoşi”. Dar Pavel rămâne credincios până la sfârşit „De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da în „ziua aceea” Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui”. (2 Timotei 4:8). Tot el îndeamnă credincioşii să se uita la Cristos care este „Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea, şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu. (Evrei 12:2)

8). CONCLUZII. Faptele Apostolilor este o continuare a Evangheliei după Luca şi este scrisă de acelaşi autor. Ea se poate denumi şi Faptele Duhului Sfânt, şi se termină în mod abrupt. Sau autorul nu a mai avut ce scrie, sau i s-a întâmplat ceva. Ea ne spune cum s-a  născut Biserica şi cum s-a extins în Imperiul Roman.  Istoria lumii se poate împărţi în  trei mari perioade care în mod concentrat se rezumă la Perioada Tatălui, Perioada Fiului și Perioada Duhului Sfânt. Astăzi se poate afirma că încă trăim în perioada Duhului Sfânt. După Înălţarea lui Isus la cer şi Marea Trimitere din Evanghelia după Matei, însărcinarea dată de Isus ucenicilor este confirmată în cartea Faptele Apostolilor, care face o trecere de la evanghelii, la epistole. Ea descria Naşterea Bisericii şi viaţa bisericii, iar de la Învăţătura lai Isus se trece la fapte concrete. Cartea Genezei este o carte a începuturilor şi ne prezintă originea universului fizic şi al omului, iar în Faptele Apostolilor ne este prezentată Naşterea şi începutul Bisericii. Evenimentul important de remarcat este atunci când ucenicii sunt umpluţi de Duhul Sfânt. Faptele Apostolilor 2:4  „Şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt, şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească”. Această manifestare poate mai puţin spectaculoasă s-a văzut în fiecare credincios care a crezut în Cristos. Cartea scoate în evidenţă importanţa evenimentului petrecut la Rusalii, schimbarea produsă în inima ucenicilor, a credincioşilor prezentaţi în Noul Testament, deciziile şi acţiunile lor, faptul că Vestesc Evanghelia dar şi împotrivirea lui Satan, manifestată prin prigoană de tip eclezial, din partea iudeilor care nu au crezut şi  persecuţie naţională şi politică din partea Imperiului Roman şi a Cezarului care pretindea închinare. Se face trecerea de la Legământul mozaic a poporului evreu cu Dumnezeu, la Noul Legământ prin Cristos de care beneficiază întreaga umanitate. Chiar dacă în Vechiul Testament s-au dat cele 10 porunci, iar Isus le comprimă în 2 porunci ele sunt date tot prin Har. Credinţa creştină s-a răspândit prin intermediul apostolilor şi a credincioşilor simpli în întregul Imperiu Roman. Sărbătoarea Rusaliilor, purtând numele şi de Pogorârea Duhului Sfânt a fost celebrară la 50 de zile după Paşti, sub diferite denumiri în funcţie de limba poporului respectiv Rosalii,  Pentecostes, Pentecôte, etc. Ea vine din iudaism fiind o sărbătoare agricolă, şi se celebra şi  ieşirea  poporului evreu din Egipt. În creştinism sărbătoare dincolo de aspectul ritualic exterior dobândit prin Coborârea Duhului Sfânt se cere în Noul Legământ iubire şi consacrare în inima credinciosului. Ea aduce rod prin „Taina  sfântului Mir, sărbătorea care prinde aspecte ca revărsarea escatologică a Duhului Sfânt, încununarea Paştelui, adunarea comunităţilor mesianice şi începutul misiunii pentru Biserica Primară, îndeplinind mandatul din Matei 28. Deşii Cuvântul rusalii este de origine păgână „rusalcele, fiind spiritele apei (ninfe, zâne, demoni), preluate de romani sub denumirea de rusalka „dragaică” (drăcoaică, demon)”,ea s-a suprapus peste sărbătoarea creştină care a fost sfinţită prin puterea Duhului Sfânt. Din păcate după unirea Bisericii cu Statul, Biserica s-a abătut de la valorile creştine şi a pus accent deosebit pe tradiţie. Informaţii vin abia din secolul IV, când Rusaliile se sărbătoreau la Ierusalim,  o celebrare nocturnă, o slujbă pe Golgota, apoi în Sion, iar după amiază pe muntele Măslinilor, fiecare loc semnificând un eveniment. După sărbătoare urmau trei zile de post, iar Rusaliile Paştele şi botezul, au devenit sărbători legale creştine în timpul lui Papei Leon cel Mare. Apoi se introduce în Biserica Catolică octava Rusaliilor în secolul XI, iar în secolul XX  se revine la ciclul în care Rusaliile încheie ciclul pascal. Bisericile tradiţionale consideră că la Rusalii a luat fiinţă Biserica creştină şi divinul s-a unit cu umanul prin Duhul Sfânt, având ca bază Jertfa lui Isus Cristos, ziua fiind denumită şi „Duminica Cincizecimii”. Patriarhul Justinian face referinţă la această sărbătoare. Sărbătoare a devenit legala în multe ţări creştine mai ales după căderea comunismului printre care şi România, dar sunt a serie de ţări creştine din Apus şi Răsărit, cu tradiţie creştină în care Rusaliile este o zi lucrătoare, în funcţie de statul respectiv, democratic, totalitar, sau conducătorii statului. În Iudaism sărbătoarea Rusaliilor, bazată pe învăţătura din Septauginta, este denumită şi sărbătoare săptămânilor, la cincizeci de zile după Paşti şi are o dublă semnificaţie, ca şi sărbătoarea Recoltei, dar se sărbătorea şi ieşirea poporului din robia Egiptului. Rusaliile era una dintre cele trei sărbători principale, anuale pe care le ţineau evreii. Era o zi de bucurie, odihnă şi închinare şi se aducea şi jertfe pentru păcate.   Poporul evreu era monoteist şi credea într-un singur Dumnezeu, iar conceptul de Trinitate a apărut destul de târziu chiar şi în creştinism şi a fost clarifica de părinţii bisericii,  Tertullian, Athanasi şi Augustin, Athanasiu (Conciliul de la Nicea 325 d.Cr.),  pentru faptul că Canonul nu era încă alcătuit, scrierile apostolilor, şi  evangheliile circulau pe suluri separate, în plus au fost 10 valuri de prigoană şi Biserica  avea nevoie şi de timpul necesar pentru a-şi clarifica învăţăturile. Conceptul de Trinitate în care există un singur Dumnezeu, dar în acelaşi timp sunt trei Persoane care deţin aceleaşi atribute divine ca şi Dumnezeu, egale în esenţa lor, şi în acelaşi timp Peroane separate, este dincolo de înţelegerea umană şi nu se poate explica ci doar acceptat. În apa botezului regăsim cele trei Persoane care se descopere în acelaşi moment Matei 3:16  „De îndată ce a fost botezat, Isus a ieşit afară din apă. Şi în clipa aceea cerurile s-au deschis, şi a văzut pe Duhul lui Dumnezeu pogorându-Se în chip de porumbel şi venind peste El. 17  Şi din ceruri s-a auzit un glas, care zicea: „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea.”. Este  o numărătoare simplă  care scoate în evidenţă aspectul trinitar al lui Dumnezeu. Chiar şi în Vechiul Testament avem pasaje din Scriptură în care se arată Dumnezeu şi Duhul sunt împreună, folosirea pluralului la facerea omului. De asemenea  Îngerul Domnului apare în Vechiul Testament, şi sunt pasaje în care Îngerul acceptă atribute şi onoare divină, spre deosebire de alţi îngeri. Înţelepciunea care este personificată, prezintă şi ea atribute divine şi a fost prezentă la creaţie. În momentul în care Avram este vizitat de  trei bărbaţi, unul dintre ei este Domnul, dar mai există două persoane Geneza 18:1  „Domnul i S-a arătat la stejarii lui Mamre, pe când Avraam şedea la uşa cortului, în timpul zădufului zilei. 2  Avraam a ridicat ochii şi s-a uitat: şi iată că trei bărbaţi stăteau în picioare lângă el…….. „ De asemenea este important rolul Duhului Sfânt prin care Dumnezeu s-a descoperit umanităţii prin Revelaţia Naturală şi Specială şi pe Mesia ca mijloc de răscumpărare la împlinirea vremii Galateni 4:4  „Dar când a venit împlinirea vremurii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, 5  ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, ca să căpătăm înfierea”. Ioan botezătorul a fost conştient de prezenţa Duhului Sfânt, iar învăţătura lui Isus a fost pe deplin trinitară şi Isus însuşi era în planul lui Dumnezeu încă înainte de întemeierea lumii. El se roagă în multe cazuri Tatălui din cer şi înainte de Înălţarea la cer le promite un în înlocuitor în Persoana Duhului Sfânt. Sunt momente în care avem o sursă întreită la baza unor evenimente sau lucruri, tot aşa cum în alte momente există o distincţie clară între cele trei Persoane din Trinitate. Învierea lui Isus este un act al Trinităţii, iar la Rusalii pogorârea Duhului Sfânt peste ucenici este o lucrare tot a Sfintei Treimi. Astfel  Biserica  ia naştere prin Duhul Sfânt şi are  ca şi  temelie Trinitatea. De asemenea mântuirea este Triunică, binecuvântarea şi salutul apostolilor are un aspect triunic. Persoanele din Trinitate prezintă unitate în diversitate, în decizii scop şi acţiune, sunt egale în demnitate. Fiul îl descopere pe Tatăl iar Duhul Sfânt descopere pe Fiul, care afirmă că este una cu Dumnezeu. Pentru evreii monoteişti această afirmaţie era blasfemie motiv pentru care Isus  a fost Crucificat. Isus a făcut voia lui Dumnezeu şi a fost ajutat în lucrarea de Răscumpărare de Duhul Sfânt. Creştinismul primar a experimentat Trinitatea, care mai târziu a fost şi definită. Prin unitatea şi diversitatea Peroanelor din Trinitate, Dumnezeu poate fi comunicat, altor persoane, Ea stă la baza unei adevărate comuniuni în lume sub multe aspecte în societate şi în Biserică Trinitatea  explică şi conferă diversitate şi unitate în crearea Universului sub toate aspectele de la materia la fiinţele vii şi la om care este creat după Chipul şi Asemănarea lui Dumnezeu, Ymago Dey.  Duhul Sfânt este o Persoană a Sfintei Treimi, posedă atributele divinităţii, şi se prezintă atât ca Persoană , cât şi ca Putere. El se regăseşte atât în Persoana Tatălui cât şi a  Fiului. Ele  trăiesc în armonie şi în dragoste. Dumnezeu creează, alege și cheamă, Fiul răscumpără, iar Duhul sfânt face lucrarea de sfințire în viața credinciosului și a bisericii. Acest lucru este spus la modul concentrat și din perspectiva umană. Și totuși Persoanele Trinității nu acționează independent una de alta. În închinarea sau rugăciunea credinciosului trebuie să existe o stare de echilibru  cu privire la Persoanele Trinității. Te poți ruga sau închina  liber lui Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Duhul Sfânt, fără să faci ceva greșit. Se pare că totuși în practicile noastre, Dumnezeu ca Tată și Fiul care s-a Întrupat îi simțim mai aproape de noi. Duhul Sfânt există din veşnicie şi este egală în esenţă cu Tatăl şi cu Fiul.  Ca şi manifestări şi arătări Duhul Sfânt s-a prezentat în limbi ca de foc, chip de porumbel, vâjâit ca de vânt. Duhul Sfânt posedă atributele unei persoane ca „intelect^[29] ,  voinţă,  sentimente, comunicare,   având şi atribute divine ca  atotştiinţă, atotprezenţă  atotputernicie  adevăr, eternitate.   Duhul Sfânt a fost prezent la creaţie, îl înalţă pe Isus Cristos, convinge oamenii că sunt păcătoşi şi este un obstacol în calea păcatului şi a răului din lume. De asemenea El a inspirat Scriptura. Cu privire la cei credincioşi El regenerează, botează, locuieşte in ei,  pecetluieşte, controlează, asigură, convinge, luminează, si este arvuna noastră”. Darurile Duhului Sfânt din perioada apostolilor au încetat, iar acum trebuie să ne uităm mai degrabă la Roadele Duhului Sfânt din Galateni 5:22  „Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, 23  blândeţa, înfrînarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege”. Dar în acelaşi timp Duhul Sfânt este Suveran şi nimic nu îl împiedică să dea daruri şi astăzi pentru slujirea Trupului lui Cristos, şi o face atunci când Dumnezeu doreşte să zidească Biserica în medii ostile. Şi astăzi se întâmplă minuni, vindecări, dar tiparul trebuie să fie biblic, Duhul Sfânt nu face spectacol pe scenă, nu este în subordinea omului, iar în Biblie cei care au fost vindecaţi au dat Slavă lui  Dumnezeu. De asemenea şi glosolalia este specifică şi religiilor păgâne, dar ucenicii au vorbit într-o limbă pe care au înţeles-o cei care îi ascultau. Păcatul împotriva Duhului Sfânt nu se poate ierta, deci este mai bine să ne abţinem de la o judecată categorică cu privire la minuni sau vindecări şi este bine să ne rezumăm la una analitică. Înainte de evenimentul Pogorâri  Duhului Sfânt peste ucenici, în Vechiul Testament, Duhul se pogora peste proroci pentru a vesti judecata lui Dumnezeu, dar prorocii nu aveau tot timpul Duhul Sfânt, ci doar atunci când hotăra Dumnezeu. De asemenea erau persoane care erau unse cu Duhul Sfânt în vederea unei lucrări sacre pentru Dumnezeu, sau prorocii îi ungeau pe împăraţi ca şi conducători peste poporul evreu. În Noul Testament lucrurile se schimbă El având posibilitatea să fie permanent în viaţa credinciosului şi a bisericii. Deja în parte ştim ce s-a întâmplat la Rusalii de ziua cincizecimii, moment în care promisiunea lui Isus Cristos cel Înviat se îndeplineşte faţă de ucenici. „Totuşi vă spun adevărul: vă este de folos să Mă duc; căci, dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar, dacă Mă duc, vi-L voi trimite. (Ioan 16:7). De asemenea ucenicii sunt transformaţi şi îmbrăcaţi cu putere. Faptele Apostolilor 1:8  „Ci voi veţi primi o putere, când Se va pogorâ Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, şi până la marginile pământului.” Acest lucru este un dat de la Dumnezeu pe care omul nu şi-l poate lua singur îndeplinind astfel mandatul din Matei 28. Aşa  cum am spus în ziua de Rusalii ia naştere Biserica lui Cristos, acesta fiind începutul Bisericii iar credincioșii sunt clădiți în Trupul lui Hristos.  Duhul sfânt s-a pogorât asupra ucenicilor sub cele trei forme vizibile limbi ca de foc, chip de porumbel, vâjâit ca de vânt, aspect pe care l-au văzut şi acei care îi ascultau. Erau acolo  oameni de toate naţiile, Parţi, Mezi, Elamiţi, Cretani şi Arabi, iudei,  prozeliţi, şi fiecare auzea vorbirea în dialectul sau limba respectivă. În plus ei erau uimiţi şi de formele în care Duhul Sfânt s-a descoperit. Din păcate când nu vrei să crezi, găseşti motive suficiente pentru a respinge Cuvântul lui Dumnezeu, alţi evrei au râs de ucenici şi au spus că sunt beţi. Petru ca şi lider se ridică în picioare, odată pentru a se apăra iar a doua oară pentru a predica şi dovedi cu Scriptura că Isus Cristos a fost Mesia cel promis. Prin afirmaţiile directe a lui Petru „voi l-aţi omorât”, inima ascultătorilor este străpunsă, şi ei pun întrebarea „Fraţilor, ce să facem?”, iar Petru le răspunde „Pocăiţi-vă” le-a zis Petru „şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh”. Numărul celor care s-au pocăit a fost cam de 3 000. Confruntarea pe care Duhul Sfânt o face prin intermediul omului şi al Cuvântului predicat a păcatului personal al omului cu Sfinţenia lui Dumnezeu este singura modalitate prin care omul se poate converti cu adevărat. Cristos trebuie să fie centrul predicării, Cruce şi Jertfa de pe Calvar, celelalte aspecte, învăţături, nu că nu sunt necesare, dar acesta este punctul esenţial pentru ca cineva să se pocăiască. Doar conştientizarea păcatului îl face pe om să se întoarcă la Dumnezeu, iar această misiune este a Duhului Sfânt care poate convinge omul că est păcătos Romani 8:14  „Căci toţi cei ce Sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu Sunt fii ai lui Dumnezeu”, aspect care vizează şi viitorul  Ioan 16:8  „Şi când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata”. Reamintim lucrurile pe care Duhul Sfânt le realizează în inima credinciosului acestea fiind, de regenerare a inimi, botezul cu Duhul Sfânt, credincioşii fiind locuiţi de Duhul Sfânt, El îşi pune pecetea pe ei fiindcă sunt Născuţi din Nou, le controlează viaţa, asigură mântuirea, îi luminează şi este promisiunea pe care o primim prin El. Din acel moment începe viaţa Bisericii care se concretizează prin acţiunile credincioşilor care sunt descrise în Faptele Apostolilor 2:42)  „Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pîinii, şi în rugăciuni”, un tipar care este valabil şi astăzi. În Noul Testament Dumnezeu vorbeşte prin vocea predicatorului, care este ancorat în Cuvântul lui Dumnezeu. Bisericile locale funcţionează în parale şi alcătuiesc Biserica Universală al lui Isus Cristos. Astfel în Biserică toţi oamenii sunt egali în Trupul lui Cristos, fiind mădulare, Galateni 3:28  „Nu mai este nici Iudeu, nici Grec; nu mai este nici rob nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi Sunteţi una în Hristos Isus” iar Cristos este Capul Bisericii. Dumnezeu a dat Legea prin poporul evreu, printr-o  singură limbă, dar Evanghelia este vestită în toate limbile pământului. Aici reamintim succesiunea evenimentelor, regăsită în mai multe pasaje din Biblie, care sunt pocăinţa, botezul în apă şi primirea Duhului Sfânt, iar credincioşi sunt poporul lui Dumnezeu şi caracterul celor care fac parte din Împărăţia Cerurilor este descris de Isus în Predica de pe Munte. Dacă ne uităm în cartea Faptele apostolilor şi în scrierile lui Pavel, se mută accentul de pe vorbirea în limbi pe darurile Duhului Sfânt, iar astăzi ne uităm mai mult la roada Duhului Sfânt din Galateni 5, dar să nu uităm faptul că Duhul Sfânt este Suveran şi poate face aceste lucruri şi astăzi.  Biserica este o „instituţie” divină, împletită cu umanitatea omului  şi va fi prezentată de Isus lui Dumnezeu „Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţat-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană”. (Efeseni 5:25-27). A fi prorocul lui Dumnezeu, sau creştin plin de Duhul Sfânt în cele mai multe cazuri nu ai o viaţă uşoară ci din contră, din pricina aceasta am ales două personaje biblice, oameni a lui Dumnezeu, aleşi de El, şi care au suferit până la moarte dar au rămas credincioşi lui Dumnezeu. Cazul lui Ieremia ca profet al Domnului merită atenţia cuvenită fiind ultimul dintre prorocii înainte de exilul babilonian.  Ieremia nu a fost un profet popular, ci din contră, prin faptul că a vestit judecata lui Dumnezeu împotriva propriului popor a fost prigonit deşi îi iubea. Regatul lui Iuda era într-o decădere morală şi idolatră adâncă, dar în contrast era animat de zel religios, fiind comparat cu o prostituată. Dumnezeu foloseşte acest termen prin Ieremia atunci când poporul se închină la idoli străini. Pe parcursul a cinci împăraţi, Ieremia vede poporul în aceeaşi stare decăzută moral şi religios, fără cea mai mică intenţie de a se întoarce la Căile Domnului. Chemat de tânăr în lucrare el asistă a decăderea poporului, vesteşte şi vede judecata lui Dumnezeu pentru fiii neascultării. Legământul mozaic de la Sinai a fost călcat în mod repetat şi deliberat şi a urmat o disciplinare severă, seceta, foamea, invazii străine, moarte şi exil. În ultimele momente de dinaintea cuceririi Ierusalimului de către Nebucadneţar Ieremia este făcut trădător, fiindcă îndemna pe împărat să se predea şi este aruncat în temniţă. După căderea Ierusalimului şi distrugerea Templului, evreii fiind înfrânţi sunt omorâţi sau duşi ca robi în Babilon, de la împărat, aristocraţie şi meşteşugari,  iar în ţară rămân oameni săraci şi simpli, iar Ieremia este tratat cu bunăvoinţă de către cuceritori, dar tot rău de către evreii rămaşi. Evreii rămaşi se răscoală, apoi fug şi îl duc şi pe Ieremia şi Baruc în Egipt. De acolo prorocul continuă să vestească mesaje de judecată împotriva naţiunii sale, a popoarelor străine şi a egiptenilor. Viaţa lui a fost marcată de contraste puternice fiind în acelaşi timp blând şi tenace, afectuos şi inflexibil, este patriot dar şi acuzat de trădare, a fost urât de cei pe care îi iubea. A fost convins de pedeapsa  şi „ sfârşitul” tragic al poporului său, dar a continuat să transmită mesajul lui Dumnezeu, se crede nedreptăţit de Dumnezeu, se simte dezonorat, este în conflict permanent cu poporul, prorocii falşi şi cu împăraţii, iar Regatul lui Iuda, devenise o ţară apostată. Din negura evenimentelor Ieremia vede speranţa, concretizată într-un exil limitat, dar şi o privire escatologică care implică faptul ca Legea Domnului să fie scrisă în inimile oamenilor şi o înnoire a Legământului, care se va împlini în Mesia care urma să vină, adică în Cristos. Religia poporului evreu în esenţa ei monoteistă avea  aspectul moral şi spiritual, iar cerinţele  trebuiau să fie de acelaşi ordin, fapt care nu s-a întâmplat atunci, decât cu puţine excepţii. În plus responsabilitatea nu mai cade doar pe grup sau naţiune ci şi pe fiecare credincios în parte. Legea cea nouă scrisă în inimile credincioşilor însemna dragoste şi loialitate faţă de Dumnezeu, aceste  lucruri s-au împlinit în Noul Legământ în Cristos. Ieremia a fost denumit şi profetul lacrimilor, el scrie Plângerile lui Ieremia, şi este ultimul avertisment dat de Dumnezeu poporului înainte de a fi pedepsit. Dumnezeu este Imuabil şi nu tolerează păcatul nici la poporul ales ca să fie  lumina neamurilor, nici la creştini, care trebuie să fie lumină şi sare, indiferent de cum încearcă să fie justificat Romani 6:23  „Fiindcă plata păcatului este moartea: dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru”.  Al doilea personaj este Pavel, a cărui viaţă este comparabilă cu a lui Ieremia. El a fost un om educat, a persecutat pe creştini, dar după întâlnirea cu Isus pe drumul Damascului devine creştin şi un înfocat propovăduitor al Evangheliei. Datorită persecuţiei din partea iudeilor fuge din Ierusalim, apoi începe lucrarea între neamuri însoţit de Barnaba. El începe o luptă apologetică cu iudaizatorii şi participă la primul Conciliu creştin în Antiohia. Pavel se desparte de Barnaba şi îl ia ca tovarăş pe Sila şi începe călătoriile sale misionare, plantarea de biserici, şi le trimite ulterior scrisori de încurajare sau de mustrare. Nu toate epistolele lui Pavel s-au păstrat, exemplu fiind scrisorile trimise  la biserica din Corint. El îl ia ca şi însoţitor şi pe Timotei pe care îl lasă ulterior la biserica din Efes şi probabil şi la alte biserici din apropiere pentru a  supraveghea lucrarea. Ei au fost opriţi de Duhul Sfânt să vestească Cuvântul lui Dumnezeu în Asia. El vesteşte Evanghelia în Grecia şi Macedonia, unde se înfiinţează biserici în diferite oraşe. Apoi ajunge la Atena, Corint, iar la Troa i se alătură Luca care devine colaborator.  Se întoarce prin Ierualim pentru a ajunge din nou în Antiohia. În mod succint am descris deja două dintre  cele trei călătorii misionare efectuate de Pavel în care s-a confruntat cu perioade de succes şi înfrângeri,  erezii care deja ameninţau Biserica. Răscoala argintarului Dimitrie ne arată cât de mult era lumea înclinată spre materialism, aşa cum este şi astăzi. Pavel porneşte spre Ierusalim cu ajutoare pentru săraci în plus ştie că acolo va fi arestat. Este întemniţat la Cesarea timp de 2 ani, dar ca şi cetăţean roman cere să fie judecat de Cezar. Este dus la Roma unde este întemniţat, iar tradiţia afirmă că fost martirizat de către Nero împreună cu alţi creştini, aceasta fiind cea dintâi prigoană efectuată de Imperiul Roman împotriva creştinilor. Pavel este condus de Duhul Sfânt în lucrare, sufere pentru Cristos sub diferite forme, de la bătaie, la împroşcarea  cu pietre, a fost luat în râs de către atenieni, era să se înece şi de multe ori lucrarea şi viaţa iau fost în pericol de moarte. A fost în primejdii din partea tâlharilor, a evreilor, a păgânilor, a fraţilor mincinoşi şi stăpânirea romană, dar plin de dragoste pentru Evanghelia lui Isus Cristos el rămâne credincios până la moarte. Îndemnă pe cei în suferinţă să se uite la Cristos. Sub aspect uman viaţa lui nu este de invidiat, dar din punct de vedere creştin, în dimensiunea spirituală a credinţei creştine este un model de urmat, şi mută accentul pe viaţa şi învăţăturile lui Isus Cristos el rămânând în umbră. Rolul Duhului Sfânt în viaţa lui Pavel a fost deosebit de important, el înţelege şi face trecerea de la religia iudeilor din care a făcut parte la religia creştină, având ca bază Scriptura. Este luminat de Duhul Sfânt în predicarea Evangheliei, a învăţăturilor din Noul Testament, clarifică o serie de probleme şi îşi aduce un aport imens la conţinutul religiei creştine. O treime din cărţile care formează Noul Testament sunt scrise de Pavel. Răsplata lui pe pământ a fost lacrimi şi durere, dar în cer l-a aşteptat cununa veşniciei. Problema mântuirii este clarificată atât pentru iudei cât şi pentru neamuri, care constă în iertarea primită prin Sângele lui Isus Cristos. Mântuirea vine prin Har, dar poate fi însuşită prin răspunsul credinţei omului  la invitaţia lui Dumnezeu şi  prin perseverenţă până la capăt. Există 2 pericole esenţiale în care poare să cadă credinciosul. Credincioşii pot să devii subiectivi şi în mod nejustificat pentru a renunţă la o bază intelectuală solidă în Sfânta Scriptură, îşi  folosesc latura emoţională, autosugestie, etc. Alţii vin cu pretenţii de obiectivitate exagerate, cunosc foarte bine Scriptura, dar fără o schimbare a inimii. Duhul Sfânt aplică în mod diferit aspecte ale mântuirii la modul personal. El  creează un echilibru între subiectivitate şi obiectivitate. De asemenea  există un ataşament personal  faţă de Isus Cristos. Credinţa creşte odată cu cunoaşterea şi poate fi mică sau mare. De asemenea credinţa şi pocăinţa sunt inseparabile. Mai mult şcoala credinţei  este guvernată de dascăli ai credinţei: Abel Enoh, Ilie, Daniel, Ghedeon, Moise, David,  Isaia Ieremia, etc. Dar în  şcoala de astăzi lucrurile s-au schimbat în rău şi asistăm la un schimb de informaţie,  se produce o ruptură între ceea ce vorbim şi ceea ce suntem. Astfel  apare un aspect negativ în care se pierde aspectul relaţiei în ambele sensuri, pe verticală şi pe orizontală. Dacă ne uităm la ce a făcut Dumnezeu prin Isus Cristos și  Duhul Sfânt, nu se poate decât să spunem Tu ești Olarul iar eu lutul Amin.

9). BIBLIOGRAFIE:

 Sait http://www.twrro.ro/Itinerar_Biblic.html

SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ de ERNEST AEBI

Sait Teophilos  http://www.theophilos.3x.ro

Sait https://www.gotquestions.org/Romana/cartea-faptele-apostolilor.html

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/luca-evanghelia-dupa.html

Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Rusalii

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/08/rusalii_4.html

Sait https://www.gotquestions.org/Romana/Biblia-Trinitatea.html

Millard,  Erickson   Teologie Creştină,  Volumele 1-3 Editura „Cartea Creştină”  Oradea  1998.

O scurtă mărturisire de credinţă scrisa de Beniamin Cocar

Sait http://www.baptist-tm.ro/

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/ieremia.html

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/pavel_29.html

DICŢIONAR BIBLIC   SOCIETATEA  MISIONARĂ ROMÂNĂ,     Editura  “Cartea Creştină”  Oradea  1995.

Comentariu biblic la N T de William Mac Donald

Sait https://www.gotquestions.org/Romana/cartea-ieremia.html

Sait https://www.gotquestions.org/Romana/cartea-faptele-apostolilor.html

Ardelean Viorel

^[1] Ardelean Viorel

^[2]  Sait http://www.twrro.ro/Itinerar_Biblic.html

^[3] SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ de ERNEST AEBI pag 154 – 155

^[4] Sait Teophilos  http://www.theophilos.3x.ro

^[5] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/cartea-faptele-apostolilor.html

^[6] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/luca-evanghelia-dupa.html

^[7] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/cartea-faptele-apostolilor.html

^[8] Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Rusalii

^[9] Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Rusalii

^[10] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/08/rusalii_4.html

^[11] Ardelean Viorel

^[12] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2013/04/trinitate.html

^[13] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/Biblia-Trinitatea.html

^[14] Teologia Creştină vol 1 de Millars J. Erickson  pag 362-367

^[15] O scurtă mărturisire de credinţă scrisa de Beniamin Cocar

^[16] Ardelean Viorel

^[17] O scurta mărturisire de credinţă scrisa de Beniamin Cocar

^[18] Ardelean Viorel

^[19] Sait http://www.twrro.ro/Itinerar_Biblic.html

^[20] Ardelean Viorel

^[21] Sait http://www.baptist-tm.ro/

^[22] Comentariu biblilc la N T de William Mac Donald

^[23] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/cartea-ieremia.html

^[24] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/ieremia.html

^[25] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/ieremia.html

^[26] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/pavel_29.html

^[27] Dicţionar Biblic pag 975

^[28] Dicţionar Biblic pag 976-977

^[29] O scurta marturisire de credinta scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

Procesul curățirii leprosului, Duhul Sfânt și Cina Domnului

ON JANUARY 24, 2020 BY GEORGEIN MANTUIRE

Şi voi, după ce aţi auzit cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit – Efeseni 1:13

În ritualul necesar curățirii, din Levitic 14, preotul trebuia mai întâi să pună sângele mielului pe urechea leprosului și pe degetul mare de la mâna acestuia și pe degetul mare de la picior. După aceasta trebuia să pună untdelemn în aceleași locuri, peste sânge (versetele 14 și 17).

Să remarcăm ordinea: mai întâi sângele, apoi untdelemnul. Așa cum știm, untdelemnul este frecvent folosit în Biblie ca o imagine a Duhului Sfânt. Ceea ce ne învață acest ritual este că locuirea Duhului poate avea loc doar acolo unde sângele a fost aplicat.

Este inutil pentru un om neconvertit să se roage pentru a primi Duhul Sfânt. Un astfel de om are nevoie să fie curățit prin sângele scump al lui Hristos, prin credința în El, ca Mântuitor. Nici măcar nu are nevoie să se roage pentru a primi Duhul Sfânt, fiindcă, atunci când crede spre mântuire, Dumnezeu îl va pecetlui în mod sigur cu Duhul Sfânt.

Duhul Sfânt nu este dat doar credincioșilor maturi și avansați în viața de credință, ci tuturor celor care și-au pus încrederea în Mântuitorul și au crezut evanghelia mântuirii lor. Nu vrednicia, slujirea, sfințenia sau inteligența lor spirituală sunt cele care îi califică pentru a primi acest dar măreț, ci sângele scump al lui Hristos. Unde curățirea și răscumpărarea prin sângele Lui au fost primite, Duhul Sfânt Își va face locuința. H. P. Barker

MÂNTUIREA PRIN HRISTOS – de  Fritz BERGER

Sursa: https://barzilaiendan.com/2020/01/23/65971/

Procesul curățirii leprosului, Duhul Sfânt și Cina Domnului

Sodoma și Gomora în catedrala Sf. Ștefan din Viena. Show LGBT cu Conchita Wurst în altar. Cu binecuvântarea cardinalului, ca și anul trecut

DE ȘTEFANIA BRÂNDUȘĂ  /   EXTERNE   /   Publicat: Joi, 05 decembrie 2019, 12:46   /   Actualizat: Joi, 05 decembrie 2019, 12:56  

ARTICOLE RELAȚIONATE

 NETFLIX: satanism, vrăjitorie, canibalism, promovarea sinuciderii, lgbt, sexualizarea minorilor. Sunteți responsabili direcți de distrugerea copiilor voștri

 PREMIANTUL BALULUI. Klaus Iohannis se întâlnește cu Conchita Wurst la SemperOperaball din Dresda, unde va fi medaliat pentru „o poziție responsabilă”

 FEMEIA cu BARBĂ, în Parlamentul European! Conchita Wurst, SIMBOLUL democraţiei europene?

 

Pentru combaterea SIDA, catedrala Sf. Ștefan din Viena și-a oferit altarul activiștilor LGBT și travestitului Conchita Wurst. Cu binecuvântarea și în aplauzele cardinalului Schönborn.

Diavoli, dansatoare cu pieptul gol, cu coarne și salopete din latex, catarame cu cranii, travestiți, pene, lumânări, muzică electronică și fum roșu. Și peste toate, crucifixuri, veșminte preoțești și felinare. Așa a arătat anul trecut, la 30 noiembrie, evenimentul caritabil LGTB, organizat pentru al doilea an la rând cu ocazia zilei mondiale împotriva SIDA. Locul: Catedrala Sf. Ștefan din Viena.  Evenimentul s-a ținut cu binecuvântarea cardinalului Christoph Schönborn, aflat în public în primul rând.

Iar spectacolul nu pare sa fi fost diferit nici anul acesta. Pentru că vedeta show-ului a fost travestitul austriac Conchita Wurst, care și-a câștigat faima la nivel mondial după ce și-a reprezentat națiunea la Eurovision 2014.

Organizatorul evenimentului, activistul homosexual Gery Keszler, a mulțumit cardinalului Schönborn pentru generozitatea sa, considerând că spectacolul de strângere de fonduri pentru victimele HIV din acest an va fi un succes. Spectacolul a fost co-sponsorizat de Cavalerii din Malta, filiala din Austria.

„Cardinalul Christoph Schönborn intenționează din nou să desacralizeze Catedrala Sf. Ștefan cu lucruri abominabile homosexuale”, a adeclarat o persoană din Asutria, care a dorit să-și păstreze anonimatul, pentru LifeSiteNews.

„Un anumit domn Gery Keszler este organizatorul blasfemiei numite „bal de viață ”, un eveniment gay de strângere de fonduri,  și o orgie. Este un prieten apropiat al cardinalului Schönborn ”, a spus sursa.

De altfel, anul trecut, cardinalul Schönborn a fost criticat pentru că a permis și a participat la evenimentul din catedrală. Părintele Johannes Maria Schwarz a publicat un articol pe site-ul Kath.net criticând utilizarea catedralei pentru evenimentul secularist. El a susținut că, deși banii s-au îndreptat către o cauză bună – un spital HIV din Africa de Sud, această casă a lui Dumnezeu, „inima Vienei Catolice”, a fost transformată într-o „sală polivalentă”. Evenimentul poate demonstra foarte bine  „moartea unei Biserici slăbite ”, a adăugat el.

CELE MAI POPULARE

• CELE MAI CITITE
• CELE MAI COMENTATE

• 1O fostă traducătoare de la baza americană Kogălniceanu acuză: Aici funcționa un adevărat bordel, unde erau aduse minore. Femeia a depus plângere penală la DIICOT, cerând ca „Dosarul Kogălniceanu” să fie conexat „Dosarului Caracal-Deveselu”
• 2Lupta pentru Familie a formațiunii conservatoare VOX contra implementării ideologiei de gen în învățământul public spaniol. Jurnalistul Rod Dreher: „Ceea ce se întâmplă chiar acum în Spania nu va rămâne doar în Spania”
• 3Scrisoarea unui preot de la sat către ministrul Educației: Degeaba dăm cu pumnul în masă, dacă ai noștri copii nu au habar de rușine. Faceți inspecții la situația precară din școli, la nepotismul conducerii din inspectorate și apoi IMPUNEȚI REGULI!
• 4De la Boia la Iohannis și invers: cercul se închide
• 5PSD vrea să bage Legea vaccinării obligatorii în dezbatere în procedură de urgență. USR va susține proiectul de lege
• 6Klaus Iohannis, huiduit la Iași: „PSD vrea să blocheze toate reformele din Parlament. Îndemn toți românii să nu mai accepte niciun fel de atitudine ostilă modernizării țării noastre”
• 724 ianuarie: Unirea Principatelor Române. Cuza: Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie
• 8Sodoma și Gomora în catedrala Sf. Ștefan din Viena. Show LGBT cu Conchita Wurst în altar. Cu binecuvântarea cardinalului, ca și anul trecut
• 9Ambasadorul Ucrainei la București spune că președintele Zelenski nu a spus că Bucovina de Nord a fost ocupată și ci «a fost luată de români» și a fost tradusă eronat în limba engleză / Reacția MAE
• 10Declarație scandaloasă a președintelui Ucrainei, Volodimir Zelenski: România a ocupat nordul Bucovinei în 1918

https://www.activenews.ro/externe/Sodoma-si-Gomora-in-catedrala-Sf.-Stefan-din-Viena.-Show-LGBT-cu-Conchita-Wurst-in-altar.-Cu-binecuvantarea-cardinalului-ca-si-anul-trecut-159134

Lupta pentru Familie a formațiunii conservatoare VOX contra implementării ideologiei de gen în învățământul public spaniol. Jurnalistul Rod Dreher: „Ceea ce se întâmplă chiar acum în Spania nu va rămâne doar în Spania”

DE VLAD PÂRĂU  /   ȘTIRI   /   Publicat: Joi, 23 ianuarie 2020, 22:46   /   Actualizat: Vineri, 24 ianuarie 2020, 09:47   

Foto: Theamericanconservative.com

ARTICOLE RELAȚIONATE

 Pentru prima dată în istoria sa, Spania NU mai este o țară majoritar catolică

 Alegeri în Spania: Partidul naționalist Vox a devenit a treia forță a țării, dublându-și voturile

 Deputatul PNL Matei Dobrovie: Ideologia de gen nu are ce căuta în școli

 Polonezii se simt mai amenințați de mișcarea LGBT și de ideologia de gen decât de agresiunea Rusiei sau încetinirea economică

 

Într-un articol publicat joi în The American Conservative, jurnalistul Rod Dreher relatează acțiunile partidului conservator VOX de apărare a dreptului părinților de a-și feri copiii de obligativitatea ideologiei gender și homosexuale în programa școlară, într-o Spanie condusă de partidele stângii progresiste, care urmăresc să distrugă valorile tradiționale în numele egalității.

Totodată, acesta prezintă replicile socialiștilor, pline de acuze și mistificări la adresa conservatorilor, pe care îi ostracizează ca „extremiști”, „retrograzi” și instigatori la ură, în clasica retorică demolatoare a comuniștilor sovietici. Jurnalistul conservator îi cataloghează pe stângiștii spanioli drept reprezentanți ai totalitarismului de stil nou.

Citând un articol publicat de cotidianul spaniol El Pais, acesta enumeră demersurile făcute de formațiunea VOX pentru a da dreptul părinților să-și retragă copiii de la activitățile școlare cu caracter ideologic sau moral contrar convingerilor împărtășite de familie.

„O măsură a partidului spaniol VOX, de extremă dreapta, generează dezbateri aprinse pe tema educației și a drepturilor copiilor. Supranumit de VOX „veto-ul parental”, amendamentul le oferă părinților dreptul de a-și retrage copiii de la atelierele complementare organizate la școală în timpul orelor. Aceasta presupune obligarea școlilor să ceară acordul părinților pentru a ține „prelegeri, ateliere sau activități cu caracter ideologic/moral contrar convingerilor acestora”, conform textului proiectului legislativ. Ceea ce include prezentări pe tema educației sexuale și a drepturilor homosexualilor.

Dezbaterea legată de acest proiect a izbucnit în urmă cu o săptămână, după ce VOX a condiționat susținerea bugetului în regiunea Murcia (sud-estul Spaniei) de includerea veto-ului parental în legea educației”.

Mai mult decât atât: „între timp, opt miniștri regionali ai educației din PSO (partidul socialist) au semnat luni un document prin care acuzau VOX de folosirea veto-ului parental cu scopul de a afecta armonia școlară și cultura dialogului, impunând în schimb autoritarismul orb și irațional”.

De asemenea, într-un interviu publicat duminică de ziarul El Correo, ministrul educației Isabel Celaá a afirmat că „o familie homofobă […] nu are dreptul să-și educe și copiii în spirit homofob. Autoritatea parentală nu se confundă cu dreptul de proprietate”.

Argumentul conform căruia copiii nu sunt proprietatea părinților lor a fost contrazis de liderul formațiunii conservatoare PP, aliată a VOX, Pablo Casado, care a calificat această teorie drept comunistă.

„Nu cumva ne spun ei că avem familii de tip cubanez, unde copiii aparțin Revoluției? Vrem să ajungem în situația în care copiii să-și toarne părinții că nu sunt buni revoluționari?”.

Jurnalistul Rod Dreher subliniază că asta e exact intenția guvernului stângist din Spania. El atrage atenția asupra faptului că etichetarea partidului VOX ca formațiune de „extremă dreapta” în presa europeană și americană a devenit deja o obișnuință. El Pais a publicat un rezumat al programului politic al VOX, ale cărui idei nu sunt nici pe departe extremiste, în opinia lui Dreher.

Purtătoarea de cuvânt a facțiunii socialiștilor din parlamentul spaniol a postat pe Twitter următoarea acuză la adresa partidului VOX:

„Aceștia nu sprijină comunitatea LGBTI, nu sprijină căsătoriile între persoane de același sex, nu sprijină egalitatea dintre femei și bărbați, nu vor să admită că ideile lor retrograde nu sunt împărtășite de întreaga societate. Asta nu se poate numi libertate, ci ură”.

Ură! Desigur, mereu este vorba despre „ură”, observă Rod Dreher clișeul confiscat de stângiști, în logica luptei de clasă.

În replică, partidul VOX a postat pe contul său oficial de Twitter următorul mesaj, cenzurat prompt de către rețea, care a și suspendat temporar contul partidului:

„Ceea ce nu putem concepe este ca voi să intrați în casa noastră și să ne spuneți cum trebuie să trăim și să ne educăm copiii. Și, cu atât mai puțin, atâta vreme cât promovați pederastia din bani publici”.

Ziarul El Pays prezintă diversele programe educaționale care sunt vizate de criticile formațiunii VOX și ale altor voci conservatoare, printre care cele ale catolicilor și ale creștinilor în general. Unul dintre ele este Skolae, un program radical de îndoctrinare prin educație sexuală și ideologie de gen, implementat de guvern în regiunea autonomă Navarra din Spania. Participarea la acest curs este obligatorie pentru toți copiii, fără excepție.

Printre metodele didactice figurează inclusiv jocuri erotice pentru copiii cu vârsta de până la 6 ani. Este nebunie curată, avertizează Rod Dreher. Iar cine se împotrivește „nebuniei” pentru a-și apăra familia este etichetat ca „extremist de dreapta” și „instigator la ură”, trezindu-se cu contul de social media suspendat.

„Cine nu crede că stânga americană va încerca același lucru mai devreme sau mai târziu n-are capul pe umeri. Treziți-vă! Este exact felul în care a procedat totalitarismul de stânga din blocul sovietic: desființarea drepturilor parentale cu scopul aducerii copiilor sub controlul ideologilor statului. Desigur, n-au făcut-o în numele ideologiei de gen. Nici chiar sovieticii nu erau atât de nebuni. Nu, aceasta este contribuția specială a occidentului la distrugerea societății.

Vă avertizez, va trebui să ne obișnuim să fim catalogați ca extremiști de dreapta și insultați de politicieni și lideri instituționali progresiști, dacă vrem să ne apărăm integritatea familiilor și drepturile noastre ca părinți, care sunt mai presus de stat.

Anul trecut, la Budapesta, am stat de vorbă cu un cuplu care a crescut sub regimul comunist al anilor 1950-1960. Cei doi mi-au spus că se făcea constant propagandă menită să facă pe oricine credea în religie sau în vreo tradiție oarecare să se simtă rușinat de credința lui și chiar de sine însuși. Vedem cum același lucru se întâmplă chiar acum în Spania. Și nu va rămâne doar în Spania”, concluzionează jurnalistul Rod Dreher pentru The American Conservative.

https://www.activenews.ro/stiri/Lupta-pentru-Familie-a-formatiunii-conservatoare-VOX-contra-implementarii-ideologiei-de-gen-in-invatamantul-public-spaniol.-Jurnalistul-Rod-Dreher-%E2%80%9ECeea-ce-se-intampla-chiar-acum-in-Spania-nu-va-ramane-doar-in-Spania-159795

Bomba cu care Democrații voiau să-l spulbere pe Trump s-a fâsâit

ON JANUARY 23, 2020 BY GEORGEIN EVENIMENT

by Adrian Pătrușcă 

Președintele Comisiei pentru Informații din Camera Reprezentanților, Democratul Adam Schiff, cel care reprezintă acuzarea în procedura de impeachment împotriva lui Trump, a cerut prezentarea în Senat a unei „dovezi” pe care o considera zdrobitoare.

Schiff (foto) i-a trimis săptămâna trecută o scrisoare președintelui Comisiei Juridice a Camerei, Democratul Jerry Nadler, în care îi scria că Lev Parnas – un asociat al avocatului lui Trump, Rudoph Giuliani – „a încercat în mod repetat să aranjeze o întâlnire cu Președintele (ucrainean) Zelenski”, invocând un schimb de mesaje în care Parnas îi spune lui Giuliani: „încerc să obțin o întâlnire cu dl Z”.

Însă, potrivit documentelor integrale la care a avut acces Politico (o publicație care nu are nici o simpatie pentru Trump) arată că „domnul Z” pomenit de Parnas nu era președintele Ucrainei, Zelenski, ci Mikola Zlocevski, fondatorul companiei energetice Burisma.

Burisma este compania care l-a angajat în comitetul său director pe Hunter Biden, în timp ce tatăl său, Joe Biden, era vicepreședinte al SUA și fusese numit de Obama ca emisar special al administrației în Ucraina.

Burisma l-a plătit regește pe Biden Jr., în ciuda lipsei totale de experiență a acestuia în domeniul energetic.

Burisma a fost vizată de autoritățile ucraienene în mai multe anchete de corupție, iar Joe Biden s-a lăudat că a provocat schimbarea Procurorului General, care ancheta compania, amenințând că Statele Unite vor bloca un împrumut de un miliard de dolari pentru Ucraina.

Politico scrie că monumentala eroare a lui Schiff va fi folosită de Republicani „ca un nou exemplu al grabei Democraților de a-l pune sub acuzare pe președintele Donald Trump”.

Același deputat Democrat a declarat în mod repetat, înainte de finalizarea anchetei procurorului special Robert Mueller privind presupusa complicitate a lui Trump cu Rusia, că există „dovezi cuprinzătoare” ale vinovăției acestuia.

Doar că raportul lui Mueller a concluzionat că nu a existat nici o legătură între Donald Trump și Rusia în alegerile din 2016.

După ce Trump a declasificat și a dat publicității convorbirea telefonică pe care a avut-o cu Zelenski anul trecut, pentru a demonstra că acuzațiile Democraților sunt nefondate, Schiff a prezentat o versiune proprie aiuritoare a dialogului telefonic dintre cei doi, pentru ca apoi să afirme că a fost vorba doar de o „parodie”.

Continue reading. EvZ.ro

Bomba cu care Democrații voiau să-l spulbere pe Trump s-a fâsâit

Un student din S.U.A. profanează Biblia şi declară gestul ca fiind o „operă de artă”!

Anunțuri, Educatie, Externe, Opinii

O plângere a fost depusă la Universitatea de Sud din Maine (USM), după ce o Biblie deteriorată a fost folosită ca parte a unei expoziții de artă. Studentul se numeşte Riley Harris şi este autorul unui display ce conţine o Biblie cu pagini rupte și o imagine satanică pusă între coperţi, relatează ChristianHeadlines.com

Charlie Flynn, un rezident creștin din zonă, a declarat că este deranjat de display după ce a fost informat despre existenţa acestuia de către fiica sa cea mică – ea a observat piesa bizară expusă pe un hol al instituţiei de învăţământ, după ce familia a participat la o adunare de închinare a bisericii, din care fac parte, şi care s-a desfăşurat chiar în campusul respectiv.

Biserica lui Hristos din Casco Bay este una dintre mai multe biserici care închiriază divserse amfiteatre din clădirile universităţii, unde se adună pentru închinare.

 

„Aceasta este cartea sfântă a cuiva care a fost profanată, distrusă și afișată într-un loc public. Nu pot să nu mă gândesc că nici o carte sfântă, indiferent al oricărui grup religios ar aparţine ea, nu ar trebui tratată în acest fel… cred că este foarte nepotrivit și respingător”, a declarat Flynn, potrivit Central Maine.

Harris și-a apărat piesa, intitulată „Biblia nesfântă: o traducere foarte revizuită”, insistând că este parte dintr-o temă pe acasă ce i-a fost dată în care studenţii au fost provocaţi  să „reconstituie o carte în ceva nou”.

„Mă gândeam foarte mult la punerea la îndoială a autorității în general. Oamenii pun sub semnul întrebării diferite tipuri de autoritate, dar, din anumite motive, autoritatea religioasă pare prea tabu, aşa că am hotărât să fac o încercare”, a explicat Harris.

Conform politicii universităţii, atâta timp cât libera exprimare nu „încalcă legea, nu defaimă anumite persoane, nu amenință sau hărțuiește cu adevărat pe alții şi nu încalcă cerințele de confidențialitate” atunci este permisă în mod corespunzător în campus.

„Deși sistemul universitar apreciază foarte mult civilitatea și este de dorit ca membrii comunității să fie responsabili în menținerea unui climat de respect reciproc, solicitările de amabilitate și respect reciproc nu vor fi folosite pentru a justifica restricționarea discuției sau a exprimării de idei sau discurs care pot fi dezagreabile sau chiar ofensatoare pentru unii membri ai comunității universitare”, se mai spune în Politica Universităţii Maine.

Însă Flynn nu este mulţumit cu această explicaţie, pe care o consideră un caz clasic de dublu standard.

„Dacă aș vedea un Coran cu sânge de porc pe el sau o Tora cu mâncare necurată pe ea aș chema cu siguranță pe cineva. Aceasta este o Biblie cu imaginea Satanei pusă chiar în mijlocul ei, și asta în perioada Crăciunului. Nu înțeleg rostul acestui lucru într-o instituție de învăţământ superior. Aceasta este totuşi o universitate, o instituţie care oferă servicii comunității”, a explicat el.

Glen Petruzzi, pastorul bisericii a observat și el piesa și a rămas întristat de exponatul defăimător.

„Biserica noastră are o relație minunată cu universitatea și s-a simțit întotdeauna binevenită în campus. Cu toate acestea, cred că ar fi trebuit să se gândească mai mult înainte de a permite expunerea acestei piese. Libertatea de exprimare este un drept garantat pentru fiecare, dar atunci când spațiul respectiv este împărtășit tuturor tipurilor de oameni de diferite credințe și medii diferite, trebuie să luăm în considerare la ce va aduce asta. Este greu…”, a spus Petruzzi.

Tânărul Riley Harris și-a apărat inițiativa argumentând că este doar un obiect de artă și a fost o temă de acasă la cursul „Introducerea Cărții Vizuale”, predat de Rebecca Goodale. Argumentul lui a fost că el este ateu și a vrut să combată autoritatea Bibliei, care este un subiect tabu pentru majoritatea societății.

„În timp ce Biblia și creștinismul sunt „importante pentru unii oameni, o mulțime de creștini fac rău altora. Singura mea reacție față de oamenii care răspund în mod negativ este că fiecare are propriile sale moravuri și că morala nimănui nu are întâietate sau este într-adevăr greșită. Fiecare își croiește propriul drum – și nu toate pot fi aliniate la un set absolut de valori. Nu cred că piesa mea dăunează cuiva. Nu face decât să provoace oamenii să gândească. Cred că atunci când începe să facă rău cuiva, poate că ar trebui să nu fie considerată grozavă,” a declarat tânărul artist Riley Harris.

Tânărul a mai susținut că și colegii lui știau de creația la care lucrează și a primit reacții diferite pe parcursul semestrului trecut, dar la momentul expunerii niciunul din ei nu i-a oferit vreun feedback.

Profesoara care conduce cursul și a dat tema de lucru nu a fost disponibilă la telefon și nici nu a răspuns la emailul prin care i s-a solicitat părerea asupra lucrării elevului ei Riley Harris.

Nu este prima dată când universitatea a întâmpinat controverse în legătură cu operele de artă. În 2018, președintele USM, Glenn Cummings, a apărat o decizie de înlăturare a trei picturi în ulei de Bruce Habowski, un infractor sexual condamnat, afișat pe campusul Lewiston-Auburn. Cummings a declarat la acea vreme că lucrările ar putea „servi drept declanșator” pentru victimele abuzurilor, deși criticii au spus că universitatea aplică cenzura în mod nedrept unui artist care și-a plătit datoria către societate pentru o condamnare care avea aproape 20 de ani.

Sursa: Central Maine.com

https://www.stiricrestine.ro/2020/01/22/un-student-din-s-u-a-profaneaza-biblia-si-declara-gestul-ca-fiind-o-opera-de-arta

DECIS: Marea Britanie iese din UE la 31 ianuarie 2020

După mai mult de trei ani de dezbateri intense, Parlamentul britanic a adoptat definitiv miercuri acordul privind Brexit-ul, deschizând astfel calea pentru ieşirea istorică a Regatului Unit din Uniunea Europeană la sfârşitul lunii ianuarie, relatează Agerpres, cu referire la AFP.

Acordul, care reglează modalităţile de ieşire din UE şi care a fost negociat de premierul conservator Boris Johnson cu Bruxellesul, mai trebuie promulgat de Regina Elisabeta a II-a, posibil joi, pentru a deveni lege.

Camera Comunelor, unde premierul dispune de o majoritate zdrobitoare după alegerile legislative din decembrie 2019, şi-a dat deja acordul la începutul lunii ianuarie pentru proiectul de lege privind retragerea Regatului Unit din UE, prevăzută la 31 ianuarie 2020, ora 23.00 (ora Londrei şi GMT).

Textul a fost apoi trimis în Camera Lorzilor, non-aleasă, care a adoptat cinci amendamente, tot atâtea lovituri pentru guvern, în special în privinţa drepturilor cetăţenilor europeni care au reşedinţa în Marea Britanie sau ale copiilor refugiaţi neînsoţiţi.

Însă aceste modificări au fost dezavuate de către deputaţi când proiectul de lege a revenit miercuri în Camera Comunelor, iar camera superioară s-a conformat când textul i-a fost înaintat încă o dată, în cursul după-amiezii.

După adoptarea sa definitivă în Marea Britanie, acordul privind Brexit-ul va trebui ratificat de Parlamentul European, probabil la 29 ianuarie.

Sursa: AGERPRES

https://www.stiricrestine.ro/2020/01/23/decis-marea-britanie-iese-din-ue-la-31-ianuarie-2020/?

Mihai Neamtu: „… Ea se numește România”

Am trăit, am muncit și am studiat șapte ani în Occident. Cunosc binișor Anglia, Germania și Statele Unite. Mi-am susținut teza de doctorat la Londra și am tremurat în fața profesorilor veniți de la Oxford.

Admir energia antreprenorială a Vestului, arhitectura metropolelor europene, curățenia străzilor, trenurile de mare viteză, vechile monumente, bibliotecile arhipline, muzeele fără egal. În același timp, nu cred că-i just (ori inteligent) să compari o țară est-europeană — subjugată de otomani, ocupată de ruși sau exploatată de austrieci — cu vechile imperii sau puteri coloniale, precum Marea Britanie, Franța sau Germania.

Chiar și așa breaz cum îl vedem, Occidentul nu-i perfect (măcar pentru că nicio lume nu-i perfectă). Dincolo de autostrăzi, tunele, poduri, căi ferate, birocrație simplificată sau prosperitate generalizată, există și o criză a valorilor morale. Consumerismul a înlocuit creștinismul. Sărbătorile seculare au ajuns mai zgomotoase decât Paștele sau Crăciunul. Terorismul își cam face de cap. Multiculturalismul e un eșec. Există corupție și acolo. Există cenzură și destulă propagandă.

Iată de ce cred că e important să redescoperim nu doar România neajunsurilor, ci și meleagurile natale care includ Delta Dunării, Dobrogea pescarilor, Crucea de pe vârful Caraiman, gorunul lui Horea, grădina Copou din Iași, Putna, Dragomirna, Voronețul, Tismana și ceramica de Horezu, memorialul de la Sighet, Sibiul lui Cioran, Păltinișul lui Noica, poezia lui Eminescu și sculptura lui Brâncuși (el însuși pribeag)…

În ce mă privește, voi trăi toată viața cu amintirea crestei Făgărașilor, a troițelor din Țara Oltului, a Psalmilor lui David, Traian Dorz și Tudor Arghezi, a dealurilor copilăriei, a bunicilor care mi-au spus povești despre o țară frumoasă și cu multe bogății hărăzită. Ea se numește România.
Autor: Mihai Neamțu, scriitor

Fotografie: Sorin Onisor

https://www.stiricrestine.ro/2020/01/23/mihai-neamtu-ea-se-numeste-romania/?

Curtea Constituțională din Germania va decide în privința legii eutanasiei

Luna aceasta, Curtea Constituțională a Germaniei, a declarat, că își va anunța hotărârea privind eutanasia pe data de 26 februarie 2020.

Curtea a examinat paragraful 217 din codul penal privind sinuciderea asistată, în urma unei plângeri legată de incriminarea eutanasiei.

„O societate corectă și dreaptă are grijă de cei vulnerabili. Odată ce s-a deschis ușa uciderii intenționate, nu mai există nici un punct logic de oprire. În țările unde eutanasia este legală, cum ar fi Belgia și Olanda, numărul cazurilor de eutanasie continuă să crească în fiecare an. Dreptul internațional protejează cu putere dreptul la viață – în special pentru cei mai vulnerabili. Prin urmare, statele ar trebui să consolideze – nu să slăbească – legile care protejează bolnavii, persoanele în vârstă și pe cei ce se află în suferință. Ei merită cea mai mare grijă. Legalizarea sinuciderii asistate este un pas letal în direcția greșită”, a declarat Felix Böllmann, avocat german și consilier legal al ADF International.

Am evidențiat pericolele eutanasiei în broșura noastră, care investighează ce s-a întâmplat în țări precum Belgia, Canada și Olanda, țări, care din păcate, au pornit pe acest drum.

Cazul Mortier v. Belgia

În prezent, contestăm la Curtea Europeană a Drepturilor Omului legea eutanasiei din Belgia în cazul Mortier v. Belgia.

Mama lui Tom Mortier a fost eutanasiată în anul 2012, fără ca familia ei să fie anunțată și consultată înainte. O zi mai târziu, Mortier a aflat că mama lui a fost eutanasiată, și explicația pe care a primit-o, a fost faptul că „suferea de depresie netratabilă”. Aceasta s-a întâmplat în Belgia, unde eutanasia este legală. Legea specifică însă, că persoana trebuie să se afle într-o „condiție medicală de suferință psihică sau fizică constantă și insuportabilă, care nu poate fi atenuată, care rezultă dintr-o tulburare gravă și incurabilă, cauzată de o boală sau un accident”. Mama lui Tom era sănătoasă din punct de vedere fizic. Psihiatrul, care o trata de mai bine de 20 de ani, a confirmat că ea nu îndeplinea nici din punct de vedere psihic, cerințele legii eutanasiei din Belgia.

Afirmă Demnitatea | Oprește Eutanasia

În octombrie 2019, ADF International a lansat campania globală Afirmă Demnitatea | Oprește Eutanasia. Scopul acestei campanii este acela de a împărtăși informații despre realitatea eutanasiei prin povestiri și mărturii personale, prin procese de judecată în curs, și prin studii legate de impactul eutanasiei asupra persoanelor și asupra societății. Campania dorește să încurajeze oamenii din toată lumea să ia inițiativă pentru dreptul la viață și să afirme demnitatea inerentă a fiecărui om.

Sursa: ADF International

https://www.stiricrestine.ro/2020/01/23/curtea-constitutionala-din-germania-va-decide-in-privinta-legii-eutanasiei/?

Jurnal de Rugăciune: Parteneriat în misiunea pentru Surzi

Traducerea Evangheliei după Luca: Filipine Lăudați-L pe Domnul că Evanghelia după Luca în limba Guinsalugen Subanen este gata pentru distribuire. Rugați-vă ca mulți oameni din această comunitate să primească și să citească aceste Scripturi cu entuziasm și ca viețile lor să fie transformate. Facilitatorul proiectului, Levi Cruz cu Asociația Traducătorilor din Filipine, lucrează îndeaproape cu traducătorii în limba maternă. Cereți-I Domnului sănătate bună, inimi ascultătoare și înțelepciune pentru această echipă, în timp ce continuă să traducă Noul Testament Guinsalugen Subanen.

Parteneriat pentru ateliere de ortografie: Filipine Lăudați-L pe Dumnezeu că membrii personalului Asociației Traducătorilor din Filipine au fost invitați să faciliteze ateliere de dezvoltare a ortografiei organizate de Programul Național de Educație pentru Popoare Indigene. În perioada 27 – 29 noiembrie au organizat un atelier pentru participanții din șase grupuri de limbi din nordul Filipinelor: Agta, Bugkalot, Ibaloy, Tuwali, Kankanaey și Ayangan. Rugați-vă pentru înțelepciune, unitate și călăuzire pentru cei implicați în acest program guvernamental. Rugați-vă pentru relații puternice între oamenii din comunitățile lingvistice și partenerii implicați.

Parteneriat în misiunea pentru Surzi: Statele Unite; Global Din cele 70 de milioane de Surzi din întreaga lume, mai puțin de 2% sunt urmași ai lui Isus. Misiunea organizației DOOR Internațional este de a duce Cuvântul lui Dumnezeu Surzilor și de a ajuta Surzii să aibă părtășie la nivel local. Personalul DOOR se concentrează pe traducerea Bibliei în limbajul semnelor și instruirea în ucenicie, evanghelizare și conducere. Organizația colaborează cu urmași Surzi ai lui Isus pentru a dezvolta mișcări de plantare de biserici. DOOR colaborează și cu alte organizații*, astfel încât mai mulți Surzi să-L cunoască pe Isus. Rugați-vă ca DOOR și organizațiile partenere să ofere expertiza și coordonarea necesare pentru a extinde Împărăția lui Dumnezeu printre Surzi.

*DOOR International este o organizație din Alianța Globală Wycliffe și, de asemenea, este parteneră cu Asociația pentru Dezvoltarea Limbajelor Semnelor din Pacific Asia, Compania Seed, Deaf Harbor și Societatea Biblică a Surzilor.

Organizațiile Alianței Globale Wycliffe s-au rugat împreună: Global De Ziua Mondială de Rugăciune pentru traducerea Bibliei din noiembrie, 32 de organizații din Alianța Globală Wycliffe au răspuns invitației de a se ruga cu o altă organizație. Carolina din organizația PAAM din Panama aduce mulțumiri spunând: „Noi și Wycliffe Ungaria am făcut schimb de cereri de rugăciune. Ne-am angajat să ne rugăm pentru echipa din Ungaria pe parcursul întregii luni. A fost o binecuvântare”. Wycliffe Caraibe s-a rugat cu Wycliffe Cehia. Au cântat împreună un cântec de laudă, fiecare în limba lor și s-au rugat unii pentru ceilalți. Denise din Wycliffe Caraibe spune: „Vom aprofunda relația noastră cu Wycliffe Cehia și vom programa oportunități de a ne ruga împreună în alte perioade pe parcursul anului”. Valerie, din Wycliffe Canada, spune: „A fost o experiență bună să ne rugăm cu o altă organizație în Ziua noastră de Rugăciune. Aceasta a oferit grupului nostru o perspectivă mai largă și sentimentul comunității în afara biroului nostru”.

Pregătirea pentru Adunarea Globală: Africa de Sud, Global Adunarea Globală a Alianței Globale Wycliffe se ține la fiecare patru ani pentru participanți din toate organizațiile alianței. Este un timp de formare de parteneriate, să auzim împreună vocea lui Dumnezeu și să sărbătorim ceea ce face Dumnezeu în și prin Alianță și prin mișcarea de traducere a Bibliei. Următoarea Adunare Globală va fi în Jo­han­nes­burg, Africa de Sud în septembrie 2020. Rugați-vă pentru echipa de planificare pe măsură ce discută numeroasele detalii ale evenimentului. Membrii echipei de planificare sunt din diferite părți ale lumii și nu se pot întâlni față în față de multe ori înainte de eveniment. Lăudați-L pe Dumnezeu pentru suportul extraordinar al personalului Wycliffe din Africa de Sud, care a ajutat deja echipa în multe feluri. Rugați-vă ca procesul de pregătire pentru Adunarea Globală și evenimentul în sine să fie o binecuvântare pentru Wycliffe Africa de Sud, partenerii lor și bisericile.

Forumul Bibliei din sudul Pacificului: Pacific În noiembrie, 51 de persoane reprezentând 23 de organizații s-au reunit în Nadi, Fiji, pentru a participa la o întâlnire a Forumului Bibliei din sudul Pacificului. Forumul a oferit oportunitatea de a împărtăși și schimba informații despre situația traducerii Bibliei în Pacific. Participanții au fost motivați să consolideze parteneriatul și să împărtășească resurse pentru scopul lor comun de a face Cuvântul lui Dumnezeu disponibil și accesibil în limbile locale. Forumul a fost găzduit și facilitat de Societatea Biblică din Australia, SIL Zona Pacific și Wycliffe Australia.

Comunitate de practică pentru consultanți în traducere: Papua Noua Guinee
Lăudați-L Domnul pentru programele de formare și echipare a consultanților în traducere din Papua Noua Guinee. Asociația de traducere a Bibliei din Papua Noua Guinee intenționează să creeze o comunitate de practică pentru consultanți și interni în 2020. Acest lucru le va oferi posibilitatea de a învăța unul de la altul și de a împărtăși idei, experiențe și provocări. Cereți-I Domnului să binecuvânteze timpul lor de colaborare.

Sursa: Wycliffe România

https://www.stiricrestine.ro/2020/01/23/jurnal-de-rugaciune-parteneriat-in-misiunea-pentru-surzi/?

Ekklesia – Biserica: O propunere radicală

 16.01.2020  |    Crestinul si BISERICA  |

Isus nu a spus: „Îmi voi zidi Templul” sau „Îmi voi zidi Sinagoga”, cele mai proeminente două instituții religioase evreiești de atunci. În schimb, El a ales o entitate laică dezvoltată mai întâi de greci când a spus: „Îmi voi zidi Ekklesia”. De ce? Răspunsul este fascinant, provocator și plin de putere.

În zilele noastre, când auzim cuvântul biserică, ne imaginăm de obicei o clădire solemnă cu o cruce deasupra, un amvon, cler, un cor, un lider de închinare și membri.

Nu subestimez astfel de noțiuni deoarece ele reflectă expresii familiare ale modului în care cei mai mulți creștini învață sau își practică astăzi credința. Cu toate acestea, în zilele când Isus a pășit pe acest pământ, Ekklesia, cuvântul grecesc tradus în limba română prin „biserică” (fiind și originea cuvântului „ecleziastic”, n.red.) – nu era religios în natură sau conotație. De fapt, în momentul în care a rostit prima dată cuvântul în Evanghelia lui Matei, Ekklesia era folosit timp de secole în imperiul grecesc și roman, referindu-se la o instituție laică activă în societate, în calitate guvernamentală.

Când Isus a ales cuvântul Ekklesia pentru a-Și prezenta „unealta răscumpărătoare”, nici unul dintre ucenicii Săi nu ar fi conceput că este un concept răscumpărător – după cum vom vedea mai târziu – de vreme ce ekklesia întrupa o întăritură străină. (Rețineți că atunci când folosesc termenul ekklesia cu e mic, mă refer la instituția seculară. Când folosesc litera mare, mă refer la Ekklesia lui Isus din Matei 16:18). Bineînțeles, termenul Ekklesia este prezent în traducerea Septuaginta (grecească) a Vechiului Testament pentru a descrie adunările religioase, dar modul în care Isus a folosit termenul se referă la versiunea grecească seculară. Deci, cum a evoluat această instituție seculară la care se referă Isus în instituția religioasă pe care o cunoaștem atât de bine astăzi? Și mai important, odată ce Ekklesia a devenit agentul lui Isus de răscumpărare, de ce și-a schimbat rolul pivot de stabilire a ritmul în societate, așa cum citim în Scripturi, în rolul aparent mai puțin relevant și mai aerian de astăzi?

O biserică diferită

Exemplele de biserică din Noul Testament sunt foarte diferite de noțiunea contemporană potrivit căreia biserica este un loc unde membrii merg de obicei o dată pe săptămână. În acea vreme, biserica s-a referit întotdeauna la oameni, nu la clădiri, și a fost alcătuită din indivizi care activau 24 de ore pe zi „acasă”, pretutindeni în cetate, ca agent al transformării, nu ca o instituție statică (Fapte 2:46; 5:42). Obiectivul său a fost transformarea oamenilor și a societății, în loc să acționeze ca o stație de transfer pentru sufletele mântuite care se îndreaptă spre cer.

De fapt, Biserica Noului Testament a fost atât de vibrantă și de expansivă încât a învins puternicele instituții politice și religioase determinate să îi pună capăt încă din fașă. Vitalitatea sa este atestată prin faptul că în doar câteva săptămâni a umplut Ierusalimul – orașul care l-a răstignit pe fondatorul ei – cu doctrina sa (vezi Faptele apostolilor 5:28), conducând mai multe mii de persoane să se alăture numărului deja existent de credincioși, prin publica mărturie că Isus a fost într-adevăr Fiul lui Dumnezeu.

Capacitatea sa de creștere a fost atât de dinamică încât la doi ani după ce Pavel a plantat Ekklesia în Efes „toți cei ce locuiau în Asia, iudei și greci, au auzit Cuvântul Domnului” (Faptele apostolilor 19: 10); lucrul acesta nu este ceva minor de vreme ce populația din acea regiune depășea un milion. Nu după mult timp, Pavel a putut să spună cu certitudine că „de la Ierusalim şi ţările dimprejur până la Iliric, am răspândit cu prisosinţă Evanghelia” (Romani 15:19). Vorbim o suprafață de aproximativ 480.000 de kilometri pătrați, ceea ce l-a determinat pe Pavel să-și îndrepte privirea evanghelistică asupra Spaniei, un loc care se afla la 5.700 de kilometri depărtare de Ierusalim, locul de naștere al creștinismului (vezi versetele 18-24).

Ceea ce face acest lucru uimitor de remarcabil este că Ekklesia lui Isus a realizat toate acestea fără sprijin militar sau guvernamental. În schimb, a fost o masivă mișcare a oamenilor, care a înghițit victorios regiune după regiune, ca alternativă la starea de fapt a lucrurilor.

Amploarea extinderii Bisericii într-un timp relativ scurt este greu de imaginat și nici nu putem concepe acest lucru ca fiind o normă în mediul nostru contemporan, deoarece aceste lucruri s-au realizat fără seminarii, campusuri, personal cu normă întreagă sau slujitori profesioniști. Ba mai mult, cu excepția unor epistole care circulau pe plan regional, oamenii aceștia nu aveau epistolele Noului Testament și aveau doar ocazional acces la scrierile Vechiului Testament. Cu toate acestea, totul a fost atât de sănătos și de puternic încât, mai degrabă decât să fie un subiect pe agenda altcuiva, Ekklesia era aceea care dădea tonul.

O binevenită revenire la realitate

Aceste observații cer întrebări suplimentare: Unde este influența Bisericii astăzi în contextul revoltelor sociale, economice, politice și morale care provoacă dezastru în lume? Și cum se face în raport cu punctul culminant victorios pe care îl descrie Apocalipsa 21:24-27, unde cu liderii ei în frunte, o procesiune de națiuni mântuite – nu doar oameni mântuiți – își va aduce onoarea și cinstea ca un cadou de nuntă pentru Isus? Având în vedere toate acestea, cred că este atât corect, cât și necesar să recunoaștem că ceva lipsește sau ne-a scăpat din vedere. Dacă da, ce este acest lucru?

Nu disprețuiesc și nici nu intenționez să desființez Biserica așa cum o știm astăzi. Slujitorii sunt printre cei mai devotați și mai credincioși oameni de pe pământ, ei sunt cei ale căror vieți sunt dedicate ajutorării săptămânal celorlalți. Eu unul sunt dedicat fără rezerve Bisericii așa cum este ea, atât ca membru credincios, cât și ca lider. De aceea, nimeni nu poate să se alăture echipei noastre de slujire decât dacă este membru cu drepturi depline într-o biserică locală. Nu voi denatura sau descalifica Biserica, dar aș dori să subliniez în mod constructiv că, pentru a îndeplini misiunea încredințată de Isus, ea trebuie să recupereze ceea ce a funcționat atât de bine în trecut pentru a fi aplicat astăzi.

De aceea, în locul cuvântului Biserică, împreună cu conotațiile sale religioase și tradiționale bogate, l-am ales pe cel folosit în manuscrisele originale – Ekklesia – pentru această călătorie înspre redescoperirea semnificației și funcției entității despre care Isus a spus că va birui Porțile Hadesului și va face ca nu numai indivizii să fie mântuiți, ci și națiunile și liderii lor. Mai mult, în loc să-l scriu eclesia, am folosit în mod deliberat Ekklesia, deoarece majoritatea cititorilor au precăderea de a asocia ortografia anterioară cu eclezial, cuvânt folosit pentru a descrie activități religioase tradiționale.

Tăcerea intrigantă a lui Isus în ceea ce privește Biserica

S-ar presupune că în timpul anilor de slujire publică, Isus ar fi petrecut timp considerabil învățându-i pe alții despre Biserică, în special despre natura sa, și despre cum să plantezi și să crești una. Pregătiți-vă să fiți surprinși, pentru că, în ceea ce privește cele patru evanghelii, Isus a folosit doar de trei ori cuvântul tradus prin „biserică” în Biblia noastră (vezi Matei 16:18; 18:17). Doar atât avem relatat, în evanghelii, cu privire la învățătura Sa pe marginea acestui subiect.

Majoritatea liderilor creștini, inclusiv eu, recunosc rolul cheie jucat de plantarea bisericilor atunci când vine vorba despre împlinirea Marii Trimiteri. Este surprinzător că în Scripturi nu există totuși nici o poruncă și nici instrucțiuni despre cum să plantăm o biserică. Aceasta nu înseamnă că nu au fost plantate biserici, deoarece în vremurile Noului Testament ele au existat în întreaga lume cunoscută. Nici nu ar putea însemna că Biserica nu este esențială, deoarece Pavel a descris-o ca fiind „Casa lui Dumnezeu… Stâlpul și Temelia adevărului” (1 Timotei 3:15). Mai mult, după ce a plantat câteva biserici, i-a învățat pe ceilalți cum să le guverneze. Rămâne totuși o întrebare: de ce a vorbit atât de puțin Isus despre Biserică și de ce nici El, nici ucenicii Săi nu au lăsat instrucțiuni specifice despre cum se plantează o biserică?

Modul în care bătrânii bisericii au fost aleși și numiți în vremurile biblice ne provoacă și mai mult. Astăzi, noi considerăm epistole precum cele scrise filipenilor și tesalonicenilor drept cherestea de calitate din care să meșterim mobilierul teologic al Bisericii. Pavel însă, cel care a plantat acele biserici, a petrecut mai puțin de o săptămână în Filipi și mai puțin de trei săptămâni în Tesalonic. Cu toate acestea, până în momentul în care a părăsit orașul, el a înființat biserici dinamice în ambele orașe și a rânduit o conducere locală capabilă.

În zilele noastre suntem foarte meticuloși în ceea ce privește plantarea unei biserici, ba chiar mai atenți la numirea bătrânilor, încât procesul durează, de obicei, câțiva ani. Nu am nici o obiecție față de acest lucru deoarece într-un pasaj care se ocupă de guvernarea Bisericii, Pavel ne-a avertizat spunând: „Să nu-ți pui mâinile peste nimeni cu grabă” (1 Timotei 5:22). Este adevărat însă nu numai faptul că acest plantator de biserici a fost capabil de o asemenea activitate și să o încununeze cu o conducere competentă într-un timp mult mai scurt decât ne este necesar astăzi, ci și că acele adunări aflate sub supravegherea liderilor locali au devenit modele pentru noi.

Acest contrast provocator între ceea ce a făcut Pavel atât de bine și ceea ce încercăm să emulăm cu mult mai puțin succes ridică o altă întrebare: Ce fel de biserici a plantat Pavel? Răspunsul l-am găsit în rădăcinile seculare ale Bisericii, ceea ce a deschis ușa pentru a vedea, într-un mod neașteptat, ceea ce a avut în minte Isus atunci când a prezentat Ekklesia. De fapt, am fost surprins să descopăr că intenția Sa de-a lungul timpului a fost să coopteze un concept secular existent și să-l impregneze cu ADN-ul Împărăției Sale.

Înțelegerea rădăcinilor și a funcției ekklesiei seculare – care a precedat utilizarea termenului de către Isus – este crucială în redescoperirea planului original pentru Biserică

Geneza Ekklesiei

În vremea nașterii lui Isus și de-a lungul întregii Sale vieți, în Israel au existat trei instituții principale: Templul, sinagoga și ekklesia. În general se presupune că toate cele trei erau organisme religioase, însă doar Templul și sinagoga se potriveau acestei descrieri. Ekklesia nu era nicidecum religioasă de vreme ce a fost înființată, de la început, ca o adunare de cetățeni aflați la conducere, în cadrul democrației moderne, pentru a guverna orașele-stat. Era formată din bărbați peste vârsta de optsprezece ani și care au finalizat doi ani de serviciu militar; practic, aceștia erau cetățeni devotați orașului-stat din toată inima.

Într-un sens mai larg, ekklesia a devenit un termen care denota o adunare de cetățeni strânși la nevoie. Atunci când romanii, o nație pentru care ierarhiile erau importante, au înlocuit grecii pe scena imperială, aceștia au asimilat și conceptul de ekklesia. Astfel, în vremea lui Isus, oamenii înțelegeau ekklesia ca fiind atât instituția seculară, cât și sistemul guvernamental pe care îl reprezenta.

Descoperim exemplul unei ekklesia elenistă în cartea Faptele apostolilor atunci când asociații lui Pavel, Gaiu și Aristarh, sunt târâți în piața din Efes (colonie romană) ca răspuns la o plângere depusă de ghilda argintarilor locali. Cuvântul care este tradus prin adunare în acest caz, este același care în alte locuri din Noul Testament este tradus prin biserică (vezi Faptele apostolilor 19:32, 39). Aici, ekklesia se referă de două ori la adunare, la mulțime, și în a treia instanță la curtea în sine, arătându-ne că termenul a fost utilizat pentru a descrie un grup de oameni reunit pentru a se ocupa de chestiuni de guvernare. De fapt, în momentul în care logofătul „a dat drumul adunării [ekklesiei]” pe motive de ilegalitate (Faptele apostolilor 19:41), același substantiv tradus prin adunare în acest verset este tradus prin biserică în alte 112 locuri din Noul Testament. Acest model de adunare este cel ales de Isus pentru a-l aplica la nivel conceptual, după cum vom vedea mai departe.

Este foarte important să observăm că Isus nu a spus: „Îmi voi zidi Templul” sau „Îmi voi zidi Sinagoga”, cele mai proeminente două instituții religioase evreiești de atunci. Dacă ar fi gândit astfel ar fi putut spune: „Voi restaura și chiar voi depăși slava din trecut a Templului astfel încât mai-marii națiunilor vor călători la Ierusalim, asemenea reginei din Șeba, până când fiecare lider își pleacă genunchiul înaintea Dumnezeului care Își primește închinarea acolo”. Ar fi putut spune și „Îmi voi zidi propria rețea de sinagogi pentru a răspândi evanghelia în fiecare națiune”. Sinagoga era locul religios în care se întâlneau evreii de Sabat pentru a citi Scriptura și pentru a se ruga. Asemenea Templului, o clădire era esențială funcționării sinagogii.

Când a venit momentul să-și inaugureze metoda prin care va aduce transformarea în lume, Isus nu a ales-o pe niciuna dintre cele două. A anunțat că-Și va zidi Ekklesia – alegând un termen care, în Imperiul Roman în general, dar și în Israelul ocupat, descria o instituție guvernamentală.

Dumnezeu nu a dat la o parte tot ceea ce se petrecea în Templu sau în sinagogă, ci a încorporat în Ekklesia componente semnificative din ambele instituții. Din ceea ce privește Templul, el a păstrat prezența lui Dumnezeu care locuia acolo, iar din sinagogă a păstrat rolul central al Scripturii și părtășia membrilor săi.

Însă Ekklesia diferă de sinagogă și de Templu din perspectiva componenței, a localizării și a mobilității sale. Templul și sinagoga erau instituții statice, funcționale în interiorul unor clădiri în care membrii trebuiau să intre la diverse evenimente, iar Ekklesia era o mișcare mobilă lipsită de clădiri al cărei scop era funcționarea non-stop pe arena publică astfel încât să aibă un impact peste orice și oricine.

Conventus: Un aspect fascinant!

Versiunile grecești și romane ale ekklesiei au apărut în diverse forme și culori, fiecare fiind relevante subiectului nostru. Merită observat un format specific: Conventus Civium Romanorum sau, pe scurt, conventus. Sir William Ramsay spune că în momentul în care un grup de cetățeni romani, fie doi sau trei doar, se forma oriunde în lume, constituia un conventus ca expresie locală a Romei. Chiar dacă geografia îi separa de capitala imperiului și de împărat, strângerea lor împreună ca cetățeni aducea în mijlocul lor puterea și prezența Romei. La nivel micro, aceasta era ekklesia romană.

Vedem acest lucru în Faptele apostolilor 16 când magistrații romani s-au panicat în momentul în care au realizat să au bătut și au întemnițat un concetățean (Pavel) în lipsa unui proces de care aveau parte romanii. Mai târziu, un alt centurion și comandantul său și-au manifestat o preocupare asemănătoare când au aflat că Pavel, pe care urmau să-l pedepsească, era și el cetățean roman (vezi Faptele apostolilor 22:24–29). Evident, în momentul în care doi sau mai mulți cetățeni romani se conectau, legile (și protecția împăratului) erau de partea lor.

Acest aspect este relevant în discuția noastră deoarece în Matei 18, după ce este descrisă autoritatea încredințată ucenicilor, ca Ekklesia, de a lega și dezlega astfel încât voia lui Dumnezeu să se împlinească pe pământ, Isus a spus că acest lucru este posibil deoarece „acolo unde sunt doi sau trei adunați în Numele Meu, sunt și Eu în mijlocul lor.” (versetul 20) Vedem aceeași legătură dintre conventus și împărat. Isus Și-a încredințat autoritatea Ekklesiei în aceeași manieră, dar la o altă dimensiune în momentul în care a stipulat că „orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri, și orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri.” (Matei 16:18-19)

Alegând modelul ekklesiei în detrimentul Templului sau al sinagogii, Isus a optat pentru o modalitate de succes la scară largă – nu doar în Israel, unde El a slujit, ci și în societățile păgâne unde urma să-Și trimită ucenicii. Obiectivul Său principal nu a fost să reproducă sau să extindă instituțiile religioase. El era interesat să vadă națiunile ucenicizate prin faptul că este introdusă drojdia Împărăției Sale în fiecare fibră socială, prin intermediul ucenicilor săi.

Din momentul în care înțelegem că Isus a ales un concept familiar ucenicilor și contemporanilor Săi, de pe scena seculară, vom vedea și de ce nu prea a vorbit despre acest lucru: Nu era nevoie să explice ceea ce toată lumea cunoștea deja. Nu mai era nevoie să vorbești despre ceva ce era evident. Pentru cetățenii Imperiului Roman, inclusiv pentru Israel, ekklesia era un concept familiar după cum parlamentul este familiar celor care trăiesc în democrații sau echipa de management celor care sunt angajați într-o corporație. Nu era necesar ca Isus, sau autorii Noul Testament de mai târziu, să descrie audiențelor ceea ce deja era cunoscut drept o instituție care lua decizii cu impact în societate.

De cealaltă parte, era esențial ca Isus să vorbească pe larg despre Împărăția lui Dumnezeu sau despre echivalentul său, Împărăția cerurilor, ca fiind noul factor introdus în ecuație; a vorbit astfel despre Împărăție în mai mult de o sută de instanțe.

Transformarea meselor în amvoane

Creșterea accelerată a Ekklesiei în Noul Testament a fost posibilă deoarece Isus a continuat tradițiile sociale deja existente și anume mâncatul împreună. Regăsim acest lucru în prima descriere a adunării (Ekklesia) ucenicilor Săi imediat după Cincizecime când „stăruiau în învățătura apostolilor, în legătura frățească, în frângerea pâinii [mâncare] și în rugăciuni” (Faptele apostolilor 2:42, subliniere adăugată). Acest lucru nu se întâmpla doar o singură dată, nici nu era ceva sporadic de vreme ce unul dintre cele mai întâlnite exemple bisericești în Noul Testament are de-a face cu credincioșii care mănâncă împreună, acțiune căreia se adaugă învățătura apostolilor – pentru a învăța și a asculta voia lui Dumnezeu – și care transforma simpla masă luată împreună într-o adunare. Acele momente în care oamenii mâncau împreună erau deschise oricui (spre diferență de Templu sau sinagogă), inserând astfel Ekkelsia în viața zilnică, seculară, în loc să o izoleze de aceasta.

Prin faptul că și-a așezat Ekklesia pe principiile sociale deja existente (orele de masă), Isus a schimbat masa în amvon și casele în săli de adunare în care străinii erau bineveniți, transformându-i în candidați pentru evanghelizare. Nu este de mirare că dușmanii ucenicilor Săi i-au acuzat, la câteva săptămâni după Cincizecime, că „ați umplut Ierusalimul cu învățătura voastră” (Faptele apostolilor 5:28). Acest lucru nu se datora faptului că întregul Ierusalim încerca să participe la un serviciu bisericesc, și Ekklesia pătrunsese atât de adânc în oraș încât oamenii își scoteau bolnavii pe stradă așteptând ca umbra lui Petru să-i vindece, ceea ce a transformat Ierusalimul într-un campus pentru Ekklesia (vezi Faptele apostolilor 5:15-16).

Acest lucru a fost posibil deoarece Isus nu a redus adunarea ucenicilor Săi la spațiul unei clădiri și nici nu i-a supus unui program rigid de întâlniri centralizate. Oamenii erau cei care formau Ekklesia (oricând și oriunde doi sau trei erau adunați, având parte de prezența Lui manifestată printre ei). În al doilea rând, Ekklesia lui Isus nu era un recipient steril, bine curățat, în care ucenicii să izoleze convertiții pescuiți dintr-o mare turbulentă și sortită pieirii, în așteptarea unui frigider care să-i ducă într-un port ceresc pentru a fi procesați. În loc de aceasta, Ekklesia Sa, fie în forma embrionară de conventus sau în alta mai cuprinzătoare, a fost destinată să fie un instrument care să injecteze drojdia Împărăției lui Dumnezeu în aluatul societății astfel încât indivizii, orașele și chiar națiunile să fie ucenicizate (vezi Faptele apostolilor 1:8; 5:28; 19:10; Romani 15:22-24; Apocalipsa 21:24-25).

După cum Roma își făcea simțită prezența, puterea și cultura până la marginile împărăției, Isus și-a modelat Ekklesia pentru a-Și face cunoscută prezența, puterea și cultura, dar cu un aspect revoluționar deosebit: avea autoritate să emită legi atât în domeniul vizibil, cât și în cel invizibil, astfel încât Porțile Hadesului să nu biruiască.

Inima fiecărui strigăt după trezire este întotdeauna o tânjire profundă de a descoperi acea Ekklesia maiestuoasă, puternică, așa cum a rânduit-o Isus, liberă de orice constrângere sau barieră și care dă pe dinafară de putere. Aceasta este călătoria în care ne aflăm. Permiteți-mi să vă împărtășesc mai departe unde ne aflăm acum și modul în care am ajuns aici.

Material extras din primul capitol al cărții Ekklesia de Ed Silvoso. 

Comandă această carte, având prețul de 30 de lei, de la librăria Alfa Omega, tel: 0256.284.913, email: comenzi@alfaomega.tv  sau site: alfaomega.tv/librarie

Etichete: crestinism, biserica, istorie, reforma, Crestinul si Biserica, Ekklesia

https://alfaomega.tv/crestinulsisocietatea/biserica/11814-ekklesia-biserica-o-propunere-radicala

O nord-coreeancă face o descoperire care îi schimbă viața

23.01.2020  |    Mapamond Crestin  |

Deși nimeni nu îmi spusese nimic despre ea înainte să o văd, când am zărit Biblia m-am gândit instant că e o carte antirevoluționară. M-au trecut fiorii prin tot corpul, m-am gândit că vom muri cu toții.

În Coreea de Nord, creștinii sunt în mare pericol, prin urmare își ascund credința – chiar și de copiii lor.

Când a fost mică, Kim Sang-Hwa (numele i-a fost schimbat, iar identitatea ei e ținută ascunsă din rațiuni de securitate), nu a știut nimic despre creștinism, până în ziua în care a descoperit Biblia ilegală a părinților ei.

Eram curioasă, voiam să știu ce e. Era scrisă într-un limbaj arhaic și primul rând suna așa: „La început, Dumnezeu a creat cerurile și pământul”.

Am citit numai primul rând, dar a fost suficient ca să-mi întoarcă întreaga lume cu susul în jos.

Am aruncat cartea în celălalt colț al camerei. Tremuram din toate încheieturile. Mi-era foarte frică. Dacă afla cineva despre Biblie, însemna că urma să fim trimiși într-o închisoare politică. Eram 100% sigură.

Să ai o Biblie în casă e inadmisibil. Vederea Biblie mi-a provocat un șoc total. După ce am reușit să o pun la loc, m-am întrebat dacă ar trebui să le spun autorităților, poliției, sau profesorului de la școală.

În schimb, după două săptămâni, Kim Sang-Hwa și-a făcut curaj și i-a întrebat pe părinții ei despre Biblie. Încetul cu încetul, i-au explicat credința creștină, iar Kim Sang-Hwa a devenit o urmașă a lui Isus. Apoi, într-o zi, i s-a permis să participe la întâlnirea secretă care s-a desfășurat în pivnița casei lor.

Când am intrat, am fost luată prin surprindere de atmosfera de acolo. Ce căutam eu acolo? Toată lumea era așezată în jurul unei Biblii deschise.

După ce am cântat imnul „Tată, îmi ridic mâinile către Tine”, ne-am rugat și o persoană a citit din Biblie.

O persoană citea pasajul, apoi toți aplicam versetele în viața de zi cu zi și discutam despre cum puteam trăi conform Cuvântului.

Câțiva ani mai târziu, Kim Sang-Hwa și soțul ei au fost nevoiți să fugă din Coreea de Nord. S-au stabilit în Coreea de Sud, unde, în prezent, amândoi lucrează în cadrul unei biserici.

Iată pentru ce doresc să vă rugați: ca Peninsula Coreeană să nu mai fie sub controlul politicienilor, ci sub controlul lui Dumnezeu, care veghează asupra întregii lumi. Rugați-vă ca Evanghelia, calea și dragostea Lui – care sunt singurele lucruri ce pot uni Nordul și Sudul – să aibă impact asupra națiunilor, în special asupra creștinilor din Coreea de Nord.

Sursa: Global News Alliance.

Fii la curent cu ultimele știri creștine: https://alfaomega.tv/stiri

https://alfaomega.tv/stiri/mapamond-crestin/11843-stire-o-nord-coreeanca-face-o-descoperire-care-ii-schimba-viata

Supravegherea creștinilor ia amploare în China

 23.01.2020  |    Mapamond Crestin

China a urcat pe locul 23, de pe 43, în lista organizației World Watch în acest an. Recent, David Curry a vizitat China pentru a investiga nivelul supravegherii și al persecuției și pentru a vorbi personal cu creștini din China. Recent, organizația Open Doors a publicat acest video. Urmăriți-l.

David Curry, președintele organizației Open Doors: Sunt supravegheat. China deține o tehnologie sofisticată fără precedent pentru a-și monitoriza populația. Simt că acești ochi mă acuză non-stop. Unde mergi? Ce faci? Ce spui? Cui i te închini? În China, evenimentele din ultimii cinci ani sunt de neconceput. Pastorii sunt arestați dacă nu permit instalarea camerelor de supraveghere în biserici. Autoritățile pot închide biserici oricând. Presiunea crește.

Femeie: Poți să fii creștin, dar dacă te închini într-o locație care nu a fost înregistrată sau nu a fost aprobată, atunci acea întrunire este ilegală. Creșterea persecuției în China pune la încercare Biserica. Îmi aduc aminte, acum vreo cinci ani, că am auzit că guvernul chinez a dărâmat crucile de pe acoperișurile bisericilor.

David Curry: Persecuția în China nu este asemănătoare cu cea de acum 30 de ani. Pastorii nu sunt încarcerați timp de mai multe decenii. Ei nu sunt bătuți și luați din biserici. În prezent, are loc o persecuție sofisticată și subtilă. Se pune presiune pe libertatea Bisericii din China.

Femeie: Am un prieten. E un pastor tânăr care conduce o biserică. În ultimii cinci ani biserica a început să crească. La începutul acestui an, mi-a spus: „Dacă nu suntem de acord să ne înregistrăm la guvern, atunci biserica va deveni ilegală, iar oficilitățile vor veni azi. Te rog să continui să te rogi pentru noi.” La sfârșitul zilei, acest prieten mi-a spus: „Biserica a fost declarată ilegală.”

David Curry: În ciuda presiunii, în ciuda supravegherii, Dumnezeu lucrează în mod miraculos.

Femeie: Cunosc o biserică în centrul Chinei. Cu mulți ani în urmă, conducerii bisericii i s-a spus să înlăture crucea de pe biserică. Ei au spus: „Nu trebuie să ne împotrivim autorităților, ci ne punem pe genunchi și ne rugăm. Dumnezeu va lucra.” Până în ziua de azi, crucea a rămas pe acoperișul bisercii.

David Curry: Creștinii din China se încred în Dumnezeu în mijlocul presiunii și se roagă ca El să folosească persecuția ca să-Și purifice poporul.

Femeie: Reacția majorității este încurajatoare deoarece poți vedea cum credința ta se manifestă prin Dumnezeu sau prin altceva.

David Curry: Rugăciunea îi încurajează pe credincioși?

Femeie: Da, deoarece credința este de o importanță crucială.

David Curry: Responsabilitatea noastră este aceea de a-i asigura pe frații și pe surorile noastre că nu sunt singuri. China se află pe locul 23 pe lista organizației World Watch din 2020, însă credincioșii din China fac parte din Biserica noastră, din familia noastră.

Știre difuzată în cadrul emisiunii „Mapamond creștin” 810 – ianuarie 2020. Fii la curent cu ultimele știri creștine: https://alfaomega.tv/stiri

https://alfaomega.tv/stiri/mapamond-crestin/11838-supravegherea-crestinilor-ia-amploare-in-china

CARTEA ESTERA

CARTEA ESTERA. Această carte ne povesteşte cum *Estera, o evreică, a devenit soţia regelui persan şi a reuşit să prevină masacrul general al evreilor din Imperiul Persan.

I. Schiţa conţinutului

a. 1:1-22Ahaşveroş o detronează pe soţia sa, Vasti, pentru că a refuzat să se prezinte la banchetul lui.

b. 2:1-18Estera, verişoara lui Mardoheu, o evreică, este aleasă în locul lui Vasti.

c. 2:19-23Mardoheu îi relatează Esterei despre un complot pentru asasinarea regelui.

d. 3:1-15Mardoheu refuză să se închine înaintea lui Haman, favoritul regelui, şi în urma acestui fapt Mardoheu plănuieşte masacrarea evreilor la o dată stabilită.

e. 4:1-17Mardoheu o înduplecă pe Estera să intervină la rege.

f. 5:1-14Estera îl invită pe rege şi pe Haman la un banchet.

g. 6:1-14Regele îi cere lui Haman să-l onoreze public pe Mardoheu ca răsplată pentru că a dat în vileag complotul împotriva lui.

h. 7:1-10La al doilea banchet Estera dezvăluie planul lui Haman de a-i masacra pe evrei, iar Haman este spânzurat pe spânzurătoarea pe care o pregătise el pentru Mardoheu.

j. 8:1-17Întrucât edictul pentru masacru nu a putut fi revocat, regele a trimis un al doilea edict prin care le-a permis evreilor să se apere.

i. 9:1-19Evreii profită de acest edict pentru a-i omorî pe duşmanii lor.

k. 9:20-32Izbăvirea este comemorată la sărbătoarea Purim.

l. Mardoheu este instalat într-o poziţie înaltă.

II. Autorul şi data scrierii

Cartea a fost scrisă la câtva timp după moartea lui Ahaşveroş (1:1), adică după anul 465 î.Cr., dacă Ahaşveroş este identificat cu Xerxes. Unii evrei consideră că autorul este Mardoheu, iar referirile din 9:20, 32 ar putea indica lucrul acesta. Este posibil ca o mare parte a conţinutului să fi fost inclusă în analele regelui, aşa cum se menţionează în 10:2 şi poate în 6:1, iar lucrul acesta ar putea explica omiterea numelui lui Dumnezeu, deşi referirea la postul pentru Estera, în 4:16, implică rugăciunea, iar în 4:14 este exprimată doctrina providenţei.

Ar trebui remarcat că versiunile greceşti ale cărţii Estera conţin 107 versete în plus, în care este menţionat numele lui Dumnezeu. Acestea sunt incluse în Apocrife şi sunt numerotate ca şi cum ar urma după 10:3. De fapt, ordinea lor în greacă este următoarea: 9:2; 12:6; 1:1-3; 13:1-7; 3:14-4:17; 13:8-15:16; 5:1; 8:12; 16:1-24; 8:13-10:3; 10:4-11:1. Data menţionată în 11:1 este 114 î.Cr. şi se poate să fie data când a fost făcută traducerea greacă sau versiunea lărgită.

III. Autenticitatea

Deşi unii cercetători, cum este R. H. Pfeiffer, au considerat că întreaga carte este ficţiune, alţi comentatori sunt de acord cu H. H. Rowley că autorul „pare să fi avut acces la unele surse bune de informaţii despre viaţa în Persia şi că nucleul acestei povestiri ar putea fi mai vechi decât cartea” (Growth of the Old Testament, p. 155). Povestirea ca atare nu a fost confirmată de nici o cronică persană, şi se presupune adesea că nu poate fi încadrată în ceea ce se cunoaşte despre istoria persană.

Regele Ahaşveroş este identificat de obicei cu Xerxes (486-465 î.Cr.), deşi câţiva comentatori, de ex. J. Hoschander şi A. T. Olmstead, l-au identificat cu Artaxerxe II (404-359 î.Cr.). Dacă el este Xerxes, atunci avem o explicaţie a breşei dintre anul al 3-lea, în 1:3, şi anul al 7-lea, în 2:16, întrucât între 483 şi 480 î.Cr. el a plănuit şi a înfăptuit invazia dezastruoasă a Greciei. Herodot (7.114; 9. 108 ş.urm.) spune că numele soţiei lui Xerxes a fost Amestris, dar nu ştim de la istoricii seculari dacă Xerxes a avut mai multe soţii. Deşi, potrivit lui Herodot (3. 84), regele Persiei trebuia să-şi aleagă soţia din una dintre cele şapte familii de nobili (cf. Estera 1:14), regulile de genul acesta puteau fi ocolite în general. Xerxes nu s-a sfiit să ia pe orice femeie pe care a ales-o.

Unii susţin că autorul greşeşte foarte mult în 2:5-6 când relatează că *Mardoheu a fost luat prizonier în 597 î.Cr. La data când se petrece acţiunea, Mardoheu ar fi trebuit să aibă peste 120 de ani. Pe baza principiului că este preferabil să folosim traducerea care are sens, putem presupune că pronumele „care”, în v. 6, se referă la străbunicul lui Mardoheu, Chiş, întrucât limba ebraică ne permite acest lucru.

Alte lucruri considerate improbabile sunt o problemă de opinie subiectivă. Astfel, ar fi încercat oare *Haman să masacreze toată rasa evreiască pentru că un singur om l-a sfidat? Şi ar fi permis oare regele lucrul acesta? Se poate ca Haman să fi fixat data masacrului cu atât de mult timp înainte? Aceste critici arată o lipsă ciudată de cunoaştere a naturii umane. Masacre şi războaie au fost declanşate de multe ori de mândria lezată a unul sau doi indivizi. Regii persani erau înduplecaţi cu uşurinţă de favoriţii lor, şi în cazul acesta Haman îi prezintă pe evrei ca pe nişte trădători (3:8). Haman este descris ca un om foarte superstiţios şi ziua masacrului a fost aleasă pentru că sorţii au arătat că avea să fie o zi norocoasă (3:7). Spânzurătoarea înaltă de 25 de m (7:9) este un exemplu tipic de manifestare extravagantă a unui om care avea putere şi ale cărui planuri au fost dejucate, iar o mită echivalentă cu 2,5 milioane lire sterline oferită unui rege (3:9) nu ar trebui luată în serios; ceea ce trebuia regele să înţeleagă este că o mare parte a averilor evreilor aveau să intre în visteria regală, dar el răspunde cu o politeţe orientală şi îi spune lui Haman să ţină pentru sine averile (3:17: ambele părţi au înţeles că dacă regele primea o parte substanţială a prăzii, avea să închidă ochii la tot ce dorea Haman să ia pentru sine.

Trebuie să acordăm puţină atenţie şi unei interpretări stranii a cărţii. Este vorba de originea mitologică postulată de Zimmem şi Jensen. Estera este zeiţa Iştar; Mardoheu este Marduk; Haman este zeitatea elamită Humman; Vasti şi Mashti, o zeitate elamită. Ar fi straniu ca evreii să folosească o poveste politeistă sau o ceremonie cultică pentru a explica o sărbătoare evreiască; chiar dacă s-ar putea arăta că *Purim este o sărbătoare de origine păgână, a trebuit să fie scrisă o poveste complet nouă în jurul ei şi în această povestire este improbabil ca să fi fost păstrate numele zeilor şi zeiţelor. Se poate să fie adevărat că numele personajelor din cartea Estera au oarecare legătură cu numele zeilor şi zeiţelor, întrucât există şi alte exemple de evrei care au primit nume diferite, care conţin numele unor zei sau zeiţe, de ex. Daniel 1:7; Ezra 1:8. În afară de aceasta, un alt Mardoheu este menţionat în Ezra 2:2. În Estera 2:7 ni se spune că Estera este al doilea nume.

BIBLIOGRAFIE. 1971 B. Pathon, Esther, ICC, 1908; J. Hoschander, The Book of Esther in the Light of History, 1923; B. W. Anderson, The Book of Esther, Introducere şi exegeză, în IB, 3, 1951; J. S. Wright, „The Historicity of the Book of Esther”, în New Perspectives on the Old Testament, ed. J. B. Payne; C. A. Moore, Esther, AB, 1971.

J.S.W.

http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/cartea-estera.html

CARTEA ECLESIASTUL

CARTEA ECLESIASTUL. Scriitorul se numeşte pe sine qohelet. Terminaţia feminină probabil că indică o funcţie deţinută, în cazul acesta funcţia celui care convoacă adunări. Prin urmare, „Propovăduitorul” sau „Învăţătorul” este o traducere rezonabilă.

Schiţa conţinutului

Tema cărţii este căutarea cheii pentru a afla sensul vieţii. Propovăduitorul examinează viaţa din toate unghiurile, ca să vadă ce poate să-ţi ofere satisfacţie. El descoperă că numai Dumnezeu deţine cheia şi că trebuie să ne punem credinţa în El. Trebuie să primim viaţa în fiecare zi din mâna Lui şi să-L glorificăm în lucrurile obişnuite.

În acest cadru general, Eclesiastul poate fi împărţit în două diviziuni principale de idei: (a)„zadărnicia vieţii” şi (b) „răspunsul credinţei practice”. Aceste idei sunt paralele în capitolele cărţii. În schiţa de mai jos, pasajele care se încadrează în prima categorie sunt tipărite cu caractere romane, iar cele care se încadrează în a doua categorie sunt scrise cu caractere italice.

1:1-2  Enunţarea temei.

1:3-11  Natura este un sistem închis şi istoria este o simplă succesiune de evenimente.

1:12-18  Înţelepciunea îl descurajează pe om.

2:1-11  Plăcerea îl lasă nesatisfăcut.

2:12-23  Înţelepciunea trebuie apreciată mai presus de asemenea lucruri, dar moartea înfrânge deopotrivă pe înţelept şi pe nebun.

2:24-26 Primeşte viaţa în fiecare zi din mâna lui Dumnezeu şi glorifică-L în lucrurile obişnuite.

3:1-15 Trăieşte-ţi viaţa pas cu pas şi adu-ţi aminte că Dumnezeu este singurul care cunoaşte tot planul.

3:16 Problema nedreptăţii.

3:17 Dumnezeu va judeca totul.

3:18-21 Omul moare la fel ca şi animalele.

3:22 Prin urmare, Dumnezeu trebuie să fie glorificat în viaţa aceasta.

4:1-5 Problema asupririi şi invidiei.

4:6 Trebuie urmărită liniştea spiritului.

4:7-8 Avarul singuratic.

4:9-12 Binecuvântarea prieteniei.

4:13-16 Lipsurile regilor.

5:1-7 Esenţa adevăratului închinător.

5:8-9 Stăpâniri opresive.

5:10-17; 6:1-12 Banii aduc multe rele.

5:18-20 Fii mulţumit cu ceea ce îţi dă Dumnezeu.

7:1-29 Înţelepciunea practică, în care se include frica de Dumnezeu, este un ghid pentru viaţă.

8:1-7 Omul trebuie să se supună faţă de poruncile lui Dumnezeu chiar şi atunci când viitorul este ascuns.

8:8-9:3 Problema morţii, care vine deopotrivă peste cei buni şi peste cei răi.

9:4-10 Întrucât moartea este universală, foloseşte viaţa cu energie câtă vreme ai putere.

9:11-12 Nu fi mândru de talentele naturale.

9:13-10:20 Alte proverbe despre trăirea practică.

11:1-8 Întrucât viitorul nu poate fi cunoscut, omul trebuie să coopereze în mod inteligent cu legile naturii care sunt cunoscute.

11:9-12:8 Adu-ţi aminte de Dumnezeu în tinereţe, deoarece bătrâneţea îţi slăbeşte capacităţile.

12:9-12 Ia aminte la cuvintele înţelepte.

În concluzie putem spune ca această carte constituie un îndemn de a trăi o viaţă cu frică de Dumnezeu, ştiind că într-o zi va trebui să dăm socoteală înaintea Lui.

Autorul cărţii şi data scrierii

Deşi se spune că scriitorul a fost rege peste Israel (1:2) şi vorbeşte de parcă ar fi fost Solomon, nu se afirmă nicăieri în carte ca autorul este Solomon. Stilul limbii denotă o ebraică mai recentă decât cea din vremea lui Solomon. Dacă autorul este Solomon, atunci cartea a trecut mai târziu printr-un proces de modernizare a limbajului. Dacă autorul nu a fost Solomon, un scriitor de mai târziu se poate să fi preluat un comentariu despre viaţă făcut de Solomon: „Deşertăciunea deşertăciunilor, totul este deşertăciune”, şi l-a folosit pentru a arăta de ce chiar şi un rege înţelept şi bogat a ajuns să spună un asemenea lucru. Nu putem stabili data când cartea a căpătat forma actuală, întrucât nu există referiri istorice clare în carte. O dată sugerată în mod obişnuit este cca. 200 î.Cr.

III. Interpretarea

(Vezi schiţa conţinutului de mai sus.) Interpretarea este legată în parte de problema unităţii cărţii. Cei care contestă unitatea susţin că există un nucleu original scris de un scriitor sceptic care s-a îndoit de lucrarea lui Dumnezeu în lume. Acest material a fost prelucrat de unul sau mai mulţi scriitori, iar dintre aceştia, cel puţin unul a încercat să redreseze balanţa (de ex. 2:26; 3:14 etc.), iar un altul se poate să fi inserat pasaje epicuriene (de ex. 2:24-26; 3:12-15 etc.). Totuşi, ar părea ciudat ca un scriitor legat de tradiţie să considere că ar trebui să păstreze ceva ce este în esenţă o carte de scepticism. În plus, de ce să fie lăudat un sceptic ca un om înţelept (12:9)?

Dacă această carte este unitară, unii consideră că este creaţia omului firesc. Propovăduitorul renunţă să trateze problema relaţiei dintre Dumnezeu şi om, dar susţine că este cel mai bine să trăieşti o viaţă normală, evitând extremele periculoase (de ex. A. Bentzen, IOT, 2, p. 191). Rezumatul cu care se încheie cartea, 12:13-14, sugerează că nu este o carte cu preponderenţă sceptică şi că aşa-numitele pasaje epicuriene nu au fost scrise în sensul epicurean. Viaţa este o enigmă pentru care Propovăduitorul încearcă să găsească soluţia. Sensul vieţii nu trebuie căutat în dobândirea de cunoştinţe, în bani, plăceri senzuale, asuprire, religiozitate sau nebunie. Fiecare dintre aceste lucruri se dovedeşte lipsit de conţinut sau ceva ce nu poate fi controlat. Chiar şi mâna lui Dumnezeu este de nepătruns uneori. Omul este creat în aşa fel încât el trebuie întotdeauna să încerce să înţeleagă universul, întrucât Dumnezeu a aşezat eternitatea în inima omului; totuşi, numai Dumnezeu cunoaşte planul în întregime (3:11).

Aşadar, omului trebuie să primească viaţa în fiecare zi din mâna lui Dumnezeu şi să se bucure de ea ca de un dar de la Dumnezeu şi pentru El. Această temă poate fi comparată cu ceea ce a spus Pavel despre deşertăciunea lumii în Romani 8:20-25, 28.

BIBLIOGRAFIE. 1976 H. H. Wright, The Book of Koheleth, 1883; H. Ranston, Ecclesiastes and the Early Greek Wisdom Literature, 1925; G. S. Hendry, „Ecclesiastes” în NBCR; J. Peterson, The Book that is Alive, 1954, p. 129-150; F. D. Kinder, A Time to Mourn, and a Time to Dance: Ecclesiastes and the Way of the World, 1976.

J.S.W.

http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/cartea-eclesiastul.html

CARTEA DEUTERONOM

CARTEA DEUTERONOM. Numele Deuteronom derivă din LXX de la traducerea dată expresiei din 17:18. Regele trebuia să facă „o copie a acestei Legi”. Expresia este tradusă în greacă to deuteronomiom touto, lit. „această a doua Lege”. Mai târziu Vulgata a redat termenul grec în forma deuteronomium. Conţinutul cărţii a fost privit ca o a doua Lege, prima fiind dată la Muntele Horeb (Sinai), iar a doua (repetarea) pe câmpia Moabului.

Schiţa cuprinsului

Cartea se împarte în mod natural în trei secţiuni.

43. 1:1-4:43. Prima cuvântare a lui Moise.O retrospectivă istorică în care descrie lucrările măreţe ale lui Dumnezeu de la Horeb la Bet-Peor (1:6-3:29), urmată de un apel către Israel de a asculta de Dumnezeu, întrucât este poporul Lui ales.
44. 4:44-28:68. A doua cuvântare a lui Moise.Secţiunea este lungă. Israelului îi este prezentată natura legământului credinţei, împreună cu cerinţa fundamentală de a-i fi cu totul credincioşi lui Iahve (5:1-11:32). Sunt scoase învăţături din trecut (8:1-10:11) şi Israel este chemat la o angajare deplină (10:12-11:32). În 12:1-26:19 este prezentată Legea lui Dumnezeu cu prevederi detaliate ale legământului. Secţiunea se ocupă cu aspecte ale închinării (12:1; 16:17), cu caracterul liderilor lui Israel (16:18-18:22), legea penală (19:1-21), Războiul Sfânt (20:1;20), o serie de legi diferite (21:1-25:19) şi două ritualuri (26:1-19). În 27:1-26 este prezentată necesitatea înnoirii legământului în ţară şi necesitatea de a răspunde chemării solemne a legământului. În fine, *sancţiunile legământului, adică, blestemele şi binecuvântările legământului, sunt expuse în 28:1-68.
45. 29:1-30:20. A treia cuvântare a lui Moise.O recapitulare a cerinţelor legământului care include, printre altele, o recapitulare istorică (29:1-9), un îndemn la angajare (29:10-15), un avertisment despre pedeapsa neascultării (29:16-28) şi un apel solemn de a alege viaţa (30:11-20).

În fine, ultimele acţiuni ale lui Moise, cuvintele lui de despărţire şi chemarea lui de a avea la fiecare Şapte ani o ceremonie de reînnoire a legământului (31:1-13). Cartea se încheie cu însărcinarea lui Iosua de către Moise (31:14-23), cântarea lui Moise (31:30-32:47), binecuvântarea finală şi moartea lui (32-48-34:12).

Proclamarea legământului

Probabil că nici o altă carte din VT nu exprimă atât de profund şi de continuu ideea de legământ. Iahve, Domnul Legământului, care a făcut o serie de acţiuni fără precedent pentru a elibera pe poporul Său Israel, a făcut un legământ cu ei (4:23, 31; 5:2-3; 9:9; 29:1,12), un legământ pe care El avea să-l ţină minte şi pe care avea să-l respecte (7:9,12) şi avea să dea dovadă faţă de ei de „credincioşie în legământ” sau de „loialitate statornică” (hesed, 5:10; 7:9, 12). În ce-i priveşte pe ei, loialitatea faţă de Iahve şi faţă de legământul Lui trebuia să se exprime în ascultarea de prevederile legământului, „Legea” (tora). Se face referire la „această carte a Legii” (28:61; 29:21; 30:10; 31:26) şi „legea aceasta” (1:5; 4:18; 17:18-19; 27:3, 8, 26). Legea este definită mai precis ca „mărturiile” (‘edut), „legile” (mispatim) şi „poruncile” (huqqim). Uneori apar numai doi dintre aceşti termeni, „legile şi poruncile” (6:17; 4:1; 12:1). Toate acestea constituie totalitatea învăţăturilor care au dat poporului Israel călăuzirea de a trăi în părtăşie cu Iahve şi unii cu alţii. O asemenea viaţă avea să-i dea poporului Israel posibilitatea de a se bucura pe deplin de binecuvântările legământului. O viaţă trăită în neconcordanţă cu aceste legi şi porunci însemna o desconsiderare a intenţiei bune pe care o avea Iahve pentru poporul Său.

III. Teologia Deuteronomului

Atât forma literară a Deuteronomului cât şi conceptul central care stă la baza cărţii oferă indicaţii cu privire la teologia de bază a cărţii. În sumar putem spune că Deuteronomul:

1. Prezintă pe Iahve ca Domnul legământului, Domnul suveran al lui Israel, Regele, Judecătorul şi Luptătorul care a făcut lucruri mari pentru a izbăvi pe Israel şi care cere ascultarea lor.
2. Prezintă pe Iahve ca Dumnezeul istoriei, care este în stare să înfăptuiască lucrările de izbăvire din Egipt, din pustie, din Canaan, Conducătorul armatelor lui Israel, în stare să împlinească planurile Sale pentru Israel în faţa oricărui duşman.
3. Prezintă pe Israel ca poporul legământului, obligat să-L iubească în mod exclusiv pe Iahve, să asculte numai de El, să I se închine şi să-L slujească, în felul acesta va găsi pacea (salom) şi viaţa (hayyim).
4. Prezintă închinarea înaintea Dumnezeului legământului, bazată pe dragoste şi recunoştinţă, exprimată atât în închinare personală cât şi într-o serie de sărbători şi ritualuri definite cu grijă.
5. Structura Deuteronomului

Chiar şi o lectură sumară a cărţii denotă că la baza cărţii se află un plan complex. S-au făcut câteva încercări pentru a defini structura. M. Noth a sugerat în 1948 că primele 4 capitole constituie introducerea la o lucrare istorică de proporţii care se întinde de la Iosua până la 2 Împăraţi, în timp ce restul Deuteronomului reprezintă marele prolog al acestei istorii. G. von Rad, în 1932, a privit cartea ca pe o celebrare cultică, poate o sărbătoare de înnoire a legământului, aranjată în patru segmente referitoare la: (1) Istorie (1-11), (2) Lege (12:1- 26:15), (3) Pecetluirea legământului (26:16-19), (4) Binecuvântări şi blesteme (27 ş.urm.))

Când G. E. Mendenhall, în 1955, a atras atenţia asupra numeroaselor paralele dintre tratatele hitite din mileniul al 2-lea şi *legământul lui Iahve cu Israel, studiul Deuteronomului a căpătat o nouă direcţie. Tratatele hitite sunt alcătuite din (1) un preambul; (2) un prolog istoric; (3) prevederile tratatului: (a) generale, (b) specifice; (4) sancţiunile tratatului, blesteme şi binecuvântări; (5) martorii, plus clauzele care cereau ca documentul tratatului să fie păstrat în Templu şi să fie citit în public periodic.

1. Kline, în 1963, a sugerat că Deuteronomul constituie o unitate şi a susţinut că este un document autentic scris de Moise sub forma tratatelor din Orientul Apropiat. El a structurat cartea în felul următor: (1) preambul (1:1-5); (2) prologul istoric (1:6-4:45); (3) prevederile legământului (5:1-26:19); (4) sancţiunile legământului şi jurământul (27:1-30:20); (5) dispoziţii dinastice, continuitatea legământului (31:1-34:12).

În 1963, D. J. McCarthy, a acceptat ideea că structura de bază a Deuteronomului a fost caracteristică tratatelor antice din Orientul Apropiat, dar a susţinut că primele 3 capitole trebuie puse deoparte ca o scriere istorică, iar capitolele 4, 29 şi 30 trebuie considerate unităţi individuale întrucât conţin toate elementele din schema tratatului. După părerea sa capitolele 5-28 constituie nucleul sub formă de legământ, încadrat între două cuvântări.

1. Wenham, în 1970, a susţinut că Deuteronomul constituie un legământ distinct din VT, care se aseamănă atât cu Codul Legii cât şi cu tratatele din Orientul Apropiat, dar a luat o formă intermediară şi este structurat în felul următor: (1) prologul istoric (1:6-3:29); (2a) prevederi fundamentale (4:1-40; 5:1 – 11:32); (2b) prevederi detaliate (12:1-26:19); (3) clauza documentului care cerea scrierea şi înnoirea legământului (27:1-26); (4) binecuvântările (28:1-14); (5) blestemele (28:15-68); (6) recapitulare (29:1-30:20), iar în încheiere conţine un apel. Capitolele 31-34 nu fac parte din legământ ci reprezintă o înnoire a legământului.

Weinfeld, în 1972, a acceptat că Deuteronomul urmează o tradiţie literară de scriere a legămintelor şi a contestat că ar imita o ceremonie cultică periodică (von Rad). Dar în timp ce cartea păstrează motivele tradiţiei vechiului legământ, el susţine că acestea au fost prelucrate şi adaptate la modelele literare de legământ de către scribii/înţelepţii din perioada Ezechia-Iosia, sub influenţa puternică a modelelor tratatelor asiriene.

Pare neîndoielnic că structura Deuteronomului este legată în vreun fel de tratatele politice din Orientul Apropiat, deşi se pare că modelul a fost adaptat într-o formă specifică pentru Israel.

Cadrul social şi religios al Deuteronomului

Este recunoscut în general în zilele noastre că o mare parte a Deuteronomului este antică, deşi datarea exactă a acestor părţi nu este uşor de definit. În comentariul lui G. von Rad, din 1966, se repetă mereu că o anumită lege este „veche” sau „mai veche”. În concepţia lui, Deuteronomul îşi are rădăcinile înfipte puternic în tradiţiile cultice sacre ale vechiului sistem tribal al Israelului din perioada premonarhică, deşi este posibil ca forma prezentă să fi fost modificată pentru a corespunde unui stadiu ulterior din istoria lui Israel.

1. Welch, în 1924, a considerat că legile cultice din cap. 12, 14, 16 şi 27 reflectă condiţiile primitive din perioada aşezării în Canaan, probabil în jurul secolului al 10-lea. E. Robertson, în 1949 şi 1950, a argumentat cu tărie că Deuteronomul a fost elaborat sub călăuzirea lui Samuel ca un manual standard de legi, atât civile cât şi religioase, pentru monarhia în curs de constituire şi, prin urmare, reprezintă perioada din jurul secolului al 11-lea.

Este cert că societatea zugrăvită în Deuteronom este o societate veche. Vecinii Israelului sunt canaaniţii (7:1-5; 20:16 ş.urm.), amaleciţii (25:17-19), amoniţii şi edomiţii (23:3-6). Există legi cu privire la desfăşurarea Războiului Sfânt (20:1-20; 21:10-14; 23:10-14; 25:17-19). Nu exista Templul. Singura referire la un rege (17:14-20) este cu privire la un rege viitor. Multe dintre legi au paralele apropiate în Legile lui Hammurapi. Unele reflectă cadrul religiei canaanite (14:21b); altele reflectă o societate agrară simplă şi se ocupă de probleme cum sunt holdele (23:24-25), pietrele de moară (24:6), boii care treieră (25:4), pietrele de hotar (19:14), etc. Deşi unele dintre aceste aspecte au fost aplicabile pentru o perioadă lungă de timp, există motive puternice pentru a argumenta că la baza Deuteronomului pe care-l avem în prezent se află o perioadă veche autentică de existenţă naţională care a predatat monarhia. S-a argumentat că ar exista o „arhaizare” deliberată făcută de scriitor. Dar arhaizarea este bazată pe cunoaşterea trecutului şi o mare parte a Deuteronomului a fost foarte relevantă în economia rurală simplă din vremurile premonarhice din Israel.

Deuteronomul şi sanctuarul central

Sanctuarul central joacă un rol important în Deuteronomul. Există un loc „pe care-l va alege Domnul Dumnezeul vostru” (12:5, 11, 18; 18:6-8; 31:10-13 etc.) Nu există nici un indiciu că acest loc este Ierusalimul, deşi aşa s-a întâmplat ulterior. Se pare că sanctuarul central a fost mutat din loc în loc în vechime. Astfel, Chivotul a fost la Ghilgal (Iosua 4:19; 5:9; 9:6), Sihem (Iosua 8:33), Betel (Judecători 20:18, 26-28; 21:2), Silo (Iosua 18:1; Judecători 18:31; 1 Samuel 1:7, 24; 4:3 etc.). Este extrem de dificil să stabilim dacă textele relevante specifică un anumit loc la un moment dat, un loc permanent pentru tot timpul sau chiar mai multe locuri în aceeaşi perioadă căci acestea au fost aprobate. Cărţile Împăraţi şi excavaţiile de la Arad, Dan şi Beer-Şeba denotă că, de fapt, au existat mai multe locuri. Regii reformatori din secolele de mai târziu, cum au fost Asa, Ezechia şi Iosia, au căutat să reglementeze „înălţimile” unde se desfăşurau ritualuri nereglementate şi au încercat chiar să centralizeze închinarea la Ierusalim.

Ceea ce pare evident este că Deuteronomul prezintă modul ideal şi realizabil de operare în zilele lui Moise, mod care a fost imposibil de menţinut după zilele Cuceririi, dar care nu a fost uitat de reformatori, deşi nu a fost realizat decât în vremurile post exilice. În zilele lui Moise, în prima jumătate a secolului al 13-lea exista un sanctuar central. Locul ideal pe care acesta avea să-l ocupe în viaţa naţională şi religioasă a Israelului este prezentat în Deuteronomul.

VII. Data scrierii şi autorul Deuteronomului

Puţine întrebări s-au dovedit mai dificile decât aceasta. La o examinare superficială se pare că NT subînţelege faptul că Moise a fost autorul Pentateuhului şi, deci, al Deuteronomului (Matei 19:8; Marcu 12:26; Luca 24:27, 44; Ioan 7:19, 23; Faptele Apostolilor 13:39; 15:5; 1 Corinteni 9:9; 2 Corinteni 3:15; Evrei 9:19; 10:28). În toate aceste versete, dificultatea constă în faptul că semnificaţia termenului Moise nu este clară. Este posibil ca termenul să se refere doar la sulul Pentateuhului şi nu la autor. Deuteronomul se referă la faptul că Moise a vorbit (1:6,9; 5:1; 27:1,9; 29:2; 31:1, 30; 33:1; etc.) şi că a scris (31:9, 24).

Dar nici una dintre aceste afirmaţii nu ne permite să tragem concluzia că Deuteronom, aşa cum îl avem noi astăzi, ne parvine complet, sau măcar în mare măsură, de la Moise însuşi. Trebuie să acceptăm posibilitatea existenţei unei activităţi editoriale şi a adaptării materialului original mozaic într-o perioadă ulterioară. Chiar dacă s-ar putea dovedi că o mare parte a geografiei, a cadrului legal şi a societăţii se potriveşte în general cu epoca lui Moise, aceasta nu ar constitui o dovadă completă a faptului că Moise ar fi autorul. Au fost propuse patru teorii principale cu privire la autorul cărţii şi la data scrierii:

1. Data scrierii este în esenţă vremea lui Moise şi el este autorul, deşi anumite materiale sunt datate după vremea lui Moise;
2. Data scrierii în perioada Samuel-Solomon. Se presupune că o mare parte a materialului datează din vremea lui Moise, dar cartea – aşa cum o avem noi – a fost alcătuită la 300-400 de ani după moartea lui Moise.
3. Data scrierii în perioada Ezechia-Iosia, în secolul al 7-lea î.Cr. Nu se contestă că s-ar putea să existe o cantitate considerabilă de material mozaic şi că la baza cărţii sunt principii mozaice. Dar cartea reprezintă o colecţie de materiale vechi păstrate în cercuri religioase şi profetice într-o vreme de profundă apostazie când naţiunea trebuia să fie chemată din nou la respectarea obligaţiilor legământului. Acestea au fost prezentate sub forma unor cuvântări date de Moise la intrarea Israelului în ţară. Publicarea acestei colecţii de materiale a conferit sprijin lui Iosia în reforma făcută de el.
4. Data scrierii şi autorul aparţin perioadei de după exil. Cartea nu a fost un program de reformă ci conţine ideile utopice ale unor visători nerealişti din perioada post-exilică.

Cercetătorii recunosc în tot mai mare măsură că, deşi cercetările cu privire la originea Deuteronomului duc în ultimă instanţă la Moise, este imposibil să stabilim data la care Deuteronomul a atins forma finală. Există două aspecte ale problemei: (1) vechimea informaţiilor originale, şi (2) perioada în care aceste informaţii au fost adunate laolaltă. Există motive să credem că o mare parte a Deuteronomului datează din vremea lui Moise şi se poate argumenta că Moise însuşi a dat Israelului miezul Deuteronomului. Totuşi, a devenit necesar să fie prezentate cuvintele lui Moise în situaţii noi şi să li se arate relevanţa pentru vremea aceea. Exista câteva momente cheie în istoria lui Israel când se poate să se fi întâmplat acest lucru – în zilele când regatul a fost recent instaurat sub domnia lui Saul, David sau Solomon; în perioada critică care a urmat dezbinării împărăţiei după moartea lui Solomon; într-o serie de momente critice din secolele care au urmat. Trebuie să acceptăm ideea că Deuteronomul a fost adus în forma prezentă atât de influenţa puternică a lui Moise cât şi de procesul editorial. Deşi există puţine motive să contestăm că o parte substanţială a Deuteronomului a existat cu câteva secole înainte de secolul al 7-lea î.Cr., nu este posibil să spunem în ce proporţie conţine ipsissima verba (chiar cuvintele) lui Moise însuşi.

BIBLIOGRAFIE. 1965. Buis şi J. Leclerq, Le Deutéronome, 1963; R. E. Clements, God’s Chosen People, 1968; P. C. Craigie, Deuteronomy, 1977; S. R. Driver, Deuteronomy, ICC, 1902; G. H. Davies, „Deuteronomy”, în Peake’s Commentary on the Bible, rev. 1962; C. F. Keil şi F. Delitzsch, Biblical Commentary on the Old Testament, 3,1864; M. G. Mine, Treaty of the Great King, 1963; G. T. Manley, The Book of the Law, 1957; D. J. McCarthy, Treaty and Covenant, 1963; G. E. Mendenhall,Law and Covenant in Israel and the Ancient Near East, 1955; E. W. Nicholson, Deuteronomy and Tradition, 1967; E. Robertson, The Old Testament Problem, 1950; G. von Rad, Deuteronomy, 1966; idem, Studies in Deuteronomy, 1953; G. A. Smith, The Book of Deuteronomy, 1918; J. A. Thompson,Deuteronomy, TOTC, 1974; idem, The Ancient Near Eastern Treaties and the Old Testament, 1964; M. Weinfeld, Deuteronomy and the Deuteronomic School, 1972; A. C. Welch, The Code of Deuteronomy, 1924; idem, Deuteronomy and the Framework of the Code, 1932; G. J. Wenham, The Structure and Date of Deuteronomy (teză de doctorat nepublicată, Londra, 1970); idem, „Deuteronomy and the Central Sanctuary”, TynB 22, 1971, p. 103-118; G. E. Wright, „Deuteronomy”, în IB, 2; idem, The Old Testament and Theology, 1965. J.A.T.

http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/cartea-deuteronom.html

CANONUL VECHIULUI TESTAMENT.

CANONUL VECHIULUI TESTAMENT.

Definirea termenului „Canon”

Termenul „Canon” este împrumutat din limba greacă, în care kanon înseamnă „regulă”. Începând din secolul al 4-lea termenul kanon a fost folosit de către creştini pentru a desemna o listă autoritară de cărţi din VT şi NT. Au existat încă demult diferenţe de opinie cu privire la cărţile care ar trebui să fie incluse în VT. De fapt, încă înainte de era creştină samaritenii au respins toate cărţile VT, cu excepţia Pentateuhului; începând cu secolul al 2-lea î.Cr., o serie de lucrări pseudonime, având de obicei caracter apocaliptic, au revendicat statut de scrieri inspirate şi au găsit acceptare în anumite cercuri. În literatura rabinică se relatează că în primele câteva secole ale erei creştine anumiţi învăţaţi au disputat, pe baza dovezilor interne, canonicitatea a cinci cărţi din VT (Ezechiel, Proverbele, Cântarea Cântărilor, Eclesiastul, Estera). În perioada patristică a existat incertitudine între creştini cu privire la faptul dacă Biblia greacă şi cea latină trebuia să fie considerate inspirate sau nu. Diferenţele de părere cu privire la această ultimă problemă a dus la Reformă, când biserica romano-catolică a insistat că Apocrifele făceau parte din VT, pe picior de egalitate cu celelalte cărţi, iar bisericile protestante au contestat acest lucru. Deşi unele biserici protestante au considerat că Apocrifele constituiau o lectură edificatoare (Biserica Angliei, de pildă, a continuat să le includă în seria de lecturi „ca exemple de viaţă, dar nu pentru a stabili vreo doctrină”), toţi protestanţii au fost de acord că, strict vorbind, Canonul VT constă numai din cărţile Bibliei ebraice – cărţile acceptate de evrei şi sprijinite de învăţătura NT. Biserica ortodoxă a fost nedecisă în această privinţă, dar în ultima vreme tinde tot mai mult să treacă de partea protestanţilor. Condiţia pentru ca o carte să facă parte din Canonul VT sau NT nu este doar ca să fie o carte antică, informativă şi folositoare, carte care să fi fost citită şi preţuită de poporul lui Dumnezeu, ci condiţia este să aibă autoritatea lui Dumnezeu pentru afirmaţiile pe care le face. Dumnezeu a vorbit prin autorul uman al cărţii pentru a-i învăţa pe oameni ce să creadă şi cum să se comporte. Nu este doar scrierea unei revelaţii, ci este forma scrisă şi permanentă a revelaţiei. Acesta este lucrul pe care-l înţelegem când spunem că Biblia este „inspirată” (*INSPIRAŢIE) şi inspiraţia este aceea care face cărţile Bibliei să fie diferite de orice alte cărţi.

Prima formare a Canonului

Doctrina inspiraţiei biblice este dezvoltată pe deplin numai pe paginile NT. Dar încă în istoria veche a Israelului găsim că anumite scrieri erau recunoscute ca având autoritate divină şi au servit ca regulă de credinţă şi conduită pentru poporul lui Dumnezeu. Lucrul acesta poate fi văzut în răspunsul poporului când Moise le-a citit cartea legământului (Exod 24:7), sau când cartea Legii găsită de Hilchia a fost citită pentru prima dată, mai întâi regelui şi apoi adunării poporului (2 Împăraţi 22-23; 2 Cronici 34), sau când cartea Legii a fost citită de Ezra poporului (Neemia 8:9,14-17; 10:28-39; 13:1-3). Scrierile în discuţie constituie o parte sau tot Pentateuhul – în primul caz este vorba de o mică parte din Exodul, probabil capitolele 20-23. Pentateuhul este tratat cu aceeaşi reverenţă în Iosua 1:7 ş.urm.; 8:31; 23:6-8; 1 Împăraţi 2:3; 2 Împăraţi 14:6; 17:37; Osea 8:12; Daniel 9:11,13; Ezra 3:2, 4; 1 Cronici 16:40; 2 Cronici 17:9; 23:18; 30:5,18; 31:3; 35:26.

Pentateuhul se prezintă în esenţă ca o lucrare a lui Moise, unul dintre primii şi, desigur, cel mai mare profet din VT (Numeri 12:6-8; Deuteronom 34:10-12). Dumnezeu a vorbit adesea prin Moise verbal, la fel ca şi prin profeţii de mai târziu, dar activitatea de scriitor a lui Moise este menţionată de asemenea frecvent (Exod 17:14; 24:4, 7; 34:27; Numeri 33:2; Deuteronom 28:58, 61; 29:20 ş.urm., 27; 30:10; 31:9-13, 19, 22, 24-26). Au existat şi alţi profeţi în timpul vieţii lui Moise şi era de aşteptat să urmeze alţii după el (Exod 15:20; Numeri 12:6; Deuteronom 18:15-22; 34:10), aşa cum s-a şi întâmplat (Judecători 4:4; 6:8), deşi explozia activităţii profetice a început odată cu Samuel. Din câte ştim, lucrarea literară a acestor profeţi a început cu Samuel (1 Samuel 10:25; 1 Cronici 29:29), şi primul gen de scrieri în care s-au angajat au fost cele istorice, scrieri care au devenit ulterior baza pentru cărţile Cronicilor (1 Cronici 29:29; 2 Cronici 9:29; 12:15; 13:22; 20:34; 26:22; 32:32; 33:18 ş.urm.) şi probabil şi pentru cărţile lui Samuel şi cărţile Regilor, care au mult material în comun cu Cronicile. Nu ştim dacă Iosua şi Judecători au fost bazate de asemenea pe istorii profetice de acest gen, dar este foarte posibil. Faptul că profeţii au scris uneori mesajele lor se vede clar în Isaia 30:8; ler.25:13; 29:1; 30:2; 36:1-32; 51:60-64; Ezechiel 43:11; Habacuc 2:2; Daniel 7:1; 2 Cronici 21:12. Desigur, dacă facem aceste afirmaţii înseamnă că acceptăm prima fade dovezile din cărţile VT ca fiind istorice: pentru o discuţie a altor concepţii, vezi *PENTATEUH, *DEUTERONOMUL, *CRONICILE etc.

Motivul pentru care Moise şi profeţii au scris mesajul lui Dumnezeu şi nu s-au mulţumit doar să-l prezinte verbal a fost că uneori l-au trimis în alt loc (Ieremia 29:1; 36:1-8; 51:60 ş.urm.; 2 Cronici 21:12); dar foarte adesea au scris mesajul pentru a-l păstra pentru viitor, ca aducere aminte (Exod 17:4) sau ca o mărturie (Deuteronom 31:24-26), pentru ca să rămână pentru vremurile viitoare şi pentru totdeauna (Isaia 30:8). Scriitorii VT au ştiut că tradiţia orală este inexactă. O lecţie practică în privinţa aceasta a fost dată de pierderea cărţii Legii în timpul domniilor idolatre a lui Manase şi Amon: când cartea a fost descoperită de către Hil-chia, învăţătura ei a venit ca un soc puternic, deoarece fusese uitată (2 Împăraţi 22-23; 2 Cronici 34). Prin urmare, forma permanentă şi perenă a mesajului lui Dumnezeu nu a fost forma vorbită ci forma scrisă şi aceasta explică formarea Canonului VT.

Nu ştim cât timp a trecut până când *Pentateuhul a ajuns în forma sa finală. Totuşi, vedem în cazul cărţii legământului, menţionată în Exod 24, că a fost posibil ca un document scurt cum este Exod 20-23 să devină canonic mai înainte ca să fi ajuns de dimensiunea cărţii în care este inclus în prezent. Cartea Genezei include de asemenea documente mai vechi (Geneza 5:1). Cartea Numeri include o parte dintr-o colecţie antică de poezii (Numeri 21:14 ş.urm.), iar cea mai mare parte a cărţii Deuteronomului a fost aşezată alături de chivotul legământului încă în timpul vieţii lui Moise (Deuteronom 31:24-26), mai înainte să fi fost adăugată relatarea morţii lui Moise. Analogia dintre *legămintele din Exod 24 şi Deuteronom 29-30 şi tratatele antice din Orientul Apropiat este sugestivă. Întrucât documentele tratatului erau puse adesea într-un loc sacru, cum s-a făcut cu tablele cu Cele Zece Porunci şi cu cartea Deuteronomului; lucrul acesta se făcea când era încheiat un tratat. Timpul când a fost încheiat legământul între Dumnezeu şi Israel a fost fără îndoială timpul pe care-l spune Pentateuhul, adică la Exod, când Dumnezeu a format Israelul ca naţiune; prin urmare aceasta este perioada în care trebuie datată punerea Decalogului şi a Deuteronomului în Sanctuar. În conformitate cu relatarea Pentateuhului, şi aceasta înseamnă că recunoaşterea canonicitătii lor trebuie datată tot de atunci.

Întrucât a existat o succesiune de profeţi, a fost posibil ca scrierile sacre mai vechi să fie adăugate la altele sau editate în modul indicat mai sus, fără a comite sacrilegiul despre care sunt date avertismente în Deuteronom 4:2; 12:32; Proverbe 30:6. Acelaşi lucru se aplică la alte părţi din VT. Cartea lui Iosua include în ultimul capitol legământul, v. 1-25, care a fost scris original de Iosua însuşi (v. 26). Cartea lui Samuel include documentul despre organizarea regatului (1 Samuel 8:11-18), scris original de Samuel (1 Samuel 10:25). Amândouă aceste documente au fost canonice de la bun început, primul fiind scris în însăşi cartea Legii din sanctuarul de la Sihem, iar al doilea a fost pus înaintea Domnului la Miţpa. Există indicii de extindere a cărţii Psalmilor şi Proverbelor în Psalmul 72:20 şi Proverbe 25:1. Scrieri dintr-o colecţie antică de poezii sunt incluse în Iosua (10:12 ş.urm.), Samuel (2 Samuel 1:17-27) şi împăraţi (1 Împăraţi 8:53, LXX). Cartea Regilor menţionează ca surse Cartea faptelor lui Solomon, Cartea cronicilor regilor lui Israel şi Cartea cronicilor regilor lui Iuda (1 Împăraţi 11:41; 14:19,29, etc.; 2 Împăraţi 1:18; 8:23, etc.). Aceste ultime două lucrări, combinate, probabil că sunt identice cu Cartea regilor lui Israel şi Iuda, menţionată adesea ca sursă pentru cărţile canonice ale Cronicilor (2 Cronici 16:11; 25:26; 27:7; 28:26; 35:27; 36:8; şi, într-o formă abreviată, 1 Cronici 9:1; 2 Cronici 24:27). Această carte se pare că a inclus multe dintre istoriile scrise de profeţi şi care sunt menţionate ca surse în Cronici (2 Cronici 20:34; 32:32). Nu toţi scriitorii cărţilor din VT au fost profeţi, în sensul strict al cuvântului; unii dintre ei au fost regi şi înţelepţi. Dar inspiraţia scrierilor lor a făcut ca ele să capete un loc în Canon. Despre inspiraţia psalmiştilor se vorbeşte în 2 Samuel 23:1-3; 1 Cronici 25:1, iar despre inspiraţia înţelepţilor în Eclesiastul 12:11 ş.urm. Observaţi de asemenea revelaţiile date de Dumnezeu lui Iov (Iov 38:1; 40:6) şi afirmaţia din Proverbe 8:1-9:6 care lasă să se înţeleagă că şi cartea Proverbelor este lucrarea înţelepciunii divine.

III. Încheierea primei secţiuni (Legea)

În alte cărţi din VT şi în literatura intertestamentală întâlnim remarcabil de multe referiri la Pentateuh (în întregime sau în parte) ca scriere canonică. Nu încape îndoială că faptul acesta se datorează importanţei sale fundamentale. În cadrul VT, referirile la alte cărţi ca fiind inspirate sau canonice sunt limitate în mare măsură la autorii lor: principalele excepţii sunt probabil Isaia 34:16; Psalmul 149:9; Daniel 9:2. Un alt motiv pentru aceste referiri frecvente la Pentateuh se poate să fie faptul că aceasta a fost prima secţiune din VT scrisă şi recunoscută ca fiind canonică. Lucrurile probabil că stau aşa deoarece Pentateuhul a fost în esenţă lucrarea unui singur profet din timpuri foarte vechi, lucrare care a fost editată după moartea lui, dar nu a fost accesibilă pentru adăugiri permanente, în timp ce celelalte secţiuni ale VT au fost scrise de autori de dată mai recentă şi numărul lor nu a fost complet decât după întoarcerea din Exil. Nimeni nu se îndoieşte că Pentateuhul a fost încheiat şi era considerat canonic pe vremea lui Ezra şi Neemia, în secolul al 5 -lea î.Cr., şi se poate să fi fost considerat canonic mult mai devreme. În secolul al 3-lea î.Cr. a fost tradus în greacă, devenind astfel prima parte din LXX. Pe la jumătatea secolului al 2-lea î.Cr. avem dovezi că toate cele 5 cărţi, inclusiv Geneza, erau atribuite lui Moise (vezi Aristobulus, citat de Eusebius, Preparation for the Gospel 13. 12). Mai târziu în acelaşi secol se pare că sciziunea dintre iudei şi samariteni a devenit completă, iar păstrarea Pentateuhului ebraic de către ambele părţi dovedeşte că făcea deja parte din patrimoniul lor comun. Toate acestea sunt o dovadă că prima secţiune a Canonului era încheiată şi consta din cele 5 cărţi cunoscute, nici mai multe nici mai puţine, şi au persistat numai diferenţe textuale minore.

Evoluţia secţiunii a doua şi a treia (Profeţii şi cărţile hagiografe)

Restul Bibliei ebraice are o structură diferită decât Biblia engleză (sau românească n.tr.). Este împărţită în două secţiuni: Profeţii şi Hagiografele sau (alte) Scripturi. Secţiunea de Profeţi cuprinde 8 cărţi: cărţile istorice Iosua, Judecători, Samuel şi Regi, şi cărţile oraculare (profetice): Ieremia, Ezechiel, Isaia şi Cei Doisprezece (Profeţii mici). Există 11 cărţi hagiografe: cărţile lirice şi cele de înţelepciune, Psalmii, Iov, Proverbele, Eclesiastul, Cântarea Cântărilor şi Plângerile; şi cărţile istorice, Daniel (vezi mai jos), Estera, Ezra-Neemia şi Cronicile. Aceasta este ordinea tradiţională, potrivit căreia cealaltă carte care mai rămâne dintre hagiografe, Rut, este luată ca o prefaţă la Psalmi, întrucât se încheie cu genealogia psalmistului David, deşi în Evul Mediu a fost mutată în alt loc, alături de celelalte patru cărţi la fel de scurte (Cântarea Cântărilor, Eclesiastul, Plângerile şi Estera). Este demn de remarcat că în tradiţia ebraică Samuel, Regi, Profeţii mici, Ezra-Neemia şi Cronicile erau socotite fiecare ca o singură carte. Aceasta poate indica mărimea unui sul de piele obişnuit folosit de evrei pentru cărţi atunci când cărţile canonice au fost înşirate şi numărate pentru prima oară.

Uneori au fost exprimate îndoieli, pentru motive inadecvate, cu privire la vechimea acestui mod de a grupa cărţile VT. Mai răspândită a fost ideea, la fel de puţin fondată, care a presupus că gruparea reflectă dezvoltarea treptată a Canonului VT, că gruparea a fost un accident istoric şi Canonul Profeţilor a fost încheiat prin secolul al 3-lea î.Cr., mai înainte ca o istorie cum este cea din Cronici şi o profeţie cum este cea a lui Daniel (despre care se susţine că aparţine în mod natural în acest loc) să fi fost recunoscute ca inspirate, poate chiar mai înainte ca să fi fost scrise. Potrivit acestei ipoteze larg răspândite, Canonul cărţilor Hagiografe nu a fost încheiat decât la sinodul evreiesc de la Jamnia sau Jabneh, în jurul anului 90 d.Cr., după ce Canonul neterminat al VT fusese preluat deja de către Biserica creştină. În afară de aceasta, un Canon mai cuprinzător, conţinând multe cărţi apocrife fusese acceptat de evreii de limbă greacă din Alexandria şi s-a materializat în LXX; LXX a fost VT al Bisericii creştine primare. Aceste două fapte, împreună poate cu atracţia esenienilor faţă de apocalipsele pseudonime, sunt răspunzătoare pentru inconstanţa Canonului VT în creştinismul patristic. Cel puţin aşa susţine teoria aceasta.

Realitatea este cu totul diferită. Gruparea cărţilor nu este arbitrară, ci este făcută potrivit cu genul literar. Jumătate din cartea lui Daniel este o naraţiune şi în cărţile hagiografe, aranjate în ordinea tradiţională, pare să fie plasată alături de cărţile istorice. Există istorisiri în Lege (cuprinzând perioada de la creaţie până la Moise) şi în Profeţi (cuprinzând perioada de la Iosua până la sfârşitul monarhiei), aşa încât de ce să nu existe cărţi istorice Între cărţile hagiografe, cărţi care să se ocupe cu a treia perioadă, după Exil şi întoarcerea din robie? Cartea Cronicilor este ultima dintre cărţile istorice, ca un rezumat al întregii naraţiuni biblice, de la Adam până la întoarcerea din robie. Este clar că Canonul Profeţilor nu a fost încheiat complet atunci când a fost scrisă cartea Cronicilor, deoarece sursele pe care le citează nu sunt Samuel şi Regi, ci istoriile profetice mai ample care se pare că au servit ca surse şi pentru Samuel şi Regi. Cele mai vechi elemente din Profeţi, incluse în cărţi cum sunt Iosua şi Samuel, sunt desigur foarte vechi, la fel ca şi elementele cele mai vechi din cărţile hagiografe, incluse în cărţi cum sunt Psalmii, Proverbele şi Cronicile. Este posibil ca aceste elemente se poate să fi fost recunoscute drept canonice înainte de încheierea definitivă a primei secţiuni a Canonului. Elementele cele mai noi din cărţile hagiografe, cum sunt Daniel, Estera şi Ezra-Neemia, aparţin sfârşitului istoriei VT. Dar acelaşi lucru este adevărat cu privire la cele mai noi elemente din Profeţi, cum sunt Ezechiel, Hagai, Zaharia şi Maleahi. Deşi cărţile hagiografe au tendinţa să fie mai recente decât Profeţii, este doar o tendinţă şi există o suprapunere considerabilă. De fapt, însăşi presupunerea că hagiografele sunt o colecţie mai recentă se poate să fi dus la datarea unor cărţi la date mai recente decât ar trebui.

Întrucât cărţile din amândouă aceste secţiuni sunt scrise de mai mulţi autori şi sunt de obicei independente una de alta, se poate ca ele să fi fost considerate canonice în mod individual, la diferite date, şi la început au format o singură colecţie variată. Mai târziu, când darul profetic a fost luat pentru o vreme şi când numărul lor părea să fie complet, cărţile au fost clasificate cu mai multă grijă şi au fost împărţite în două secţiuni distincte. „Cărţile” despre care se vorbeşte în Daniel 9:2 se poate să fi fost un volum crescând de cărţi, prea puţin organizate, care conţineau nu numai scrieri ale unor profeţi cum este Ieremia, ci şi scrieri ale unor psalmişti ca David. Tradiţia din 2 Macabei 2:13 cu privire la biblioteca lui Neemia reflectă o asemenea colecţie mixtă: „Prin înfiinţarea unei biblioteci, el a adunat laolaltă cărţile despre regi şi profeţi, şi cărţile lui David şi scrisorile regilor despre daruri sacre”. Vechimea acestei tradiţii se vede nu numai în probabilitatea că o asemenea acţiune să fi fost necesară după calamitatea Exilului, ci şi din faptul că „scrisorile regilor despre lucrurile sacre” sunt păstrate numai datorită importanţei lor şi nu au fost incluse în cartea lui Ezra (6:3-12; 7:12-26). A trebuit să treacă timp pentru a fi încheiată o carte cum este cea a lui Ezra, pentru recunoaşterea canonicităţii cărţilor recente şi pentru înţelegerea faptului că darul profetic a încetat; numai când s-au petrecut toate aceste lucruri, numai atunci s-a putut face o împărţire precisă între Profeţi şi cărţi hagiografe şi numai atunci a putut fi făcută aranjarea atentă a conţinutului lor. Împărţirea era făcută deja către sfârşitul secolului al 2-lea î.Cr., când a fost compus prologul la traducerea greacă a Ecleziasticului, deoarece acest prolog se referă în repetate rânduri la cele trei secţiuni ale Canonului. Se pare însă că această împărţire nu a fost făcută cu mult timp înainte, deoarece a treia secţiune a Canonului nu primise încă un nume: scriitorul numeşte prima secţiune „Legea”, iar a doua secţiune (datorită conţinutului ei) o numeşte „Profeţii”, dar a treia secţiune nu primeşte un nume, ci este descrisă prin expresii ca: „celelalte care au păşit pe urmele lor”, „celelalte cărţi strămoşeşti”, „restul cărţilor”. Limbajul folosit lasă să se înţeleagă că este vorba despre un grup stabilit şi complet de cărţi, dar un grup mai puţin vechi şi mai puţin stabilit decât cărţile pe care le conţine. La cele trei secţiuni se referă de asemenea, în secolul 1 d.Cr., Philo (De Vita Contemplativa 25) şi Cristos (Luca 24:44), şi amândoi numesc a treia secţiune cu numele ei vechi, „Psalmii”.

Încheierea secţiunii a doua şi a treia

Data când Profeţii şi cărţile hagiografe au fost organizate în secţiuni separate probabil că a fost în jurul anului 165 î.Cr. Spunem aceasta deoarece tradiţia citată mai sus din 2 Macabei vorbeşte în continuare despre a doua criză majoră din istoria Canonului: „În acelaşi fel Iuda (Macabeul) a adunat toate cărţile care au fost pierdute în timpul războiului care a venit peste noi şi aceste cărţi continuă să fie în posesia noastră” (2 Macabei 2:14). „Războiul” menţionat este războiul de eliberare condus de Macabei împotriva prigonitorului sirian Antiohus Epifanes. Ostilitatea lui Antiohus faţă de Scripturi este descrisă (1 Macabei 1:56 ş.urm.) şi este probabil că Iuda a trebuit să adune toate copiile la un loc atunci când persecuţia s-a încheiat. Iuda ştia că darul profetic încetase de multă vreme (1 Macabei 9:27), aşa încât ce este mai probabil decât ca atunci când a adunat laolaltă scrierile sacre să le aranjeze şi să pună colecţia completă în ordinea care a devenit tradiţională de atunci încoace? Întrucât cărţile continuau să fie scrise pe suluri separate, care au trebuit „adunate”, ceea ce a produs el nu a fost un volum ci o colecţie împărţită în trei secţiuni şi o listă a cărţilor din această colecţie.

La alcătuirea acestei liste, probabil că Iuda nu a stabilit numai împărţirea clară în Profeţi şi cărţi hagiografe, ci a stabilit şi ordinea tradiţională şi numărul cărţilor din fiecare secţiune. O listă a cărţilor trebuie să aibă o ordine şi un număr, iar ordinea tradiţională, scrisă sub forma unei baraita dintr-o sursă mai veche din Talmudul babilonian (Baba Bachra 14b-15a), este ordinea dată în prima parte a acestui articol, în care cartea Cronicilor este ultima dintre cărţile hagiografe. Poziţia Cronicilor poate fi urmărită până în secolul 1 d.Cr., întrucât este reflectată într-o expresie a lui Cristos în Matei 23:35 şi Luca 11:51, unde expresia „de la sângele lui Abel, până la sângele lui Zaharia” probabil că se referă la toţi profeţii martirizaţi de la începutul Canonului până la capăt, de la Geneza 4:3-15 până la 2 Cronici 24:19-22. Numărul tradiţional al cărţilor canonice este 24 (cele 5 cărţi ale Legii, împreună cu 8 cărţi scrise din Profeţi şi cele 11 cărţi hagiografe enumerate mai sus), sau 22 (Rut fiind anexată la cartea Judecătorilor, iar Plângerile la cartea lui Ieremia, pentru a avea un număr de cărţi egal cu numărul literelor din alfabetul ebraic). Numărul 24 este dat prima oară în 2 Ezra 14:44-48, în jurul anului 100 d.Cr., dar se poate să există o aluzie la el în Apocalipsa 4:4,10, etc., deoarece baraita din Baba Bathra pare să implice că autorii cărţilor VT, la fel ca şi bătrânii din Apocalipsa, erau 24 la număr. Numărul 22 este dat pentru prima oară de Josephus (Contra Apion 1.8), cu puţin înainte de anul 100 d.Cr., cât şi în fragmente din traducerea greacă a cărţii Jubileelor (secolul 1 î.Cr.?). Dacă numărul 22 datează din secolul 1 î.Cr., la fel datează şi numărul 24, deoarece 22 este o adaptare pentru a coincide cu numărul literelor din alfabet. Întrucât numărul 24, care combină unele cărţi mai mici într-un singur volum, pare să fi fost influenţat de ordinea tradiţională şi ordinea trebuie să fie la fel de veche. Nu există îndoială cu privire la identitatea celor 24 sau 22 de cărţi – ele sunt cărţile din Biblia ebraică. Josephus spune că ele au fost acceptate drept canonice din timpuri imemorabile. Canonicitatea poate fi atestată în mod individual pentru aproape toate cărţile, pe baza unor scrieri din secolul 1 d.Cr. sau mai vechi. Lucrul acesta este adevărat chiar şi cu privire la 4 dintre cele 5 cărţi controversate de unii rabini: numai Cântarea Cântărilor, poate datorită faptului că este scurtă, rămâne fără o atestare individuală.

Aceste dovezi dau de înţeles că la începutul erei creştine identitatea tuturor cărţilor canonice era bine cunoscută şi general acceptată. De unde a venit atunci ideea că a treia secţiune a Canonului nu a fost încheiată decât la sinodul de la Jamnia, la câteva decenii după naşterea Bisericii creştine? Motivele principale sunt că scrierile rabinice menţionează controverse cu privire la 5 dintre cărţi şi unele dintre aceste controverse au fost soluţionate în discuţia de la Jamnia; de asemenea, multe MS ale LXX amestecă unele cărţi apocrife printre cele canonice, determinând o acceptare mai largă a Canonului alexandrin; în plus, descoperirile de la Qumran arată că pseudoepigrafele apocaliptice au fost îndrăgite de către esenieni şi poate că au fost considerate canonice. Dar scrierile rabinice menţionează şi obiecţii de ordin academic la multe alte cărţi canonice, deşi aceste obiecţii pot primi mai uşor un răspuns; prin urmare, problema în discuţie a fost scoaterea unor cărţi din listă (dacă ar fi fost posibil), nu adăugarea unora. În afară de aceasta, una dintre cele 5 cărţi controversate (Ezechiel) aparţine celei de-a doua secţiuni a Canonului, care se recunoaşte că a fost încheiată cu mult înainte de era creştină. În ce priveşte Canonul alexandrin, scrierile lui Philo din Alexandria arată că a fost acelaşi cu Canonul palestinian. El se referă la cele 3 secţiuni familiare şi consideră inspirate multe cărţi din toate cele 3 secţiuni, dar nu consideră inspirată nici una dintre Apocrife. În manuscrisele LXX, Profeţii şi Hagiografele au fost rearanjate de unii creştini într-un mod ne-evreiesc, şi intercalarea Apocrifelor este un fenomen creştin şi nu evreiesc. La Qumran apocalipsele pseudonime au fost privite mai degrabă ca o adăugire eseniană la Canonul ebraic standard şi nu o parte integrantă a acestuia. Există aluzii la această adăugire în scrierea lui Philo despre Therapeutae (De Vita Contemplativa 25) şi în 2 Esdra 14:44-48. Un fapt la fel de semnificativ descoperit la Qumran este că esenienii, deşi rivalizau cu iudaismul tradiţional încă din secolul al 2-lea î.Cr., au recunoscut drept canonice o serie de cărţi hagiografe şi probabil că au făcut aceasta înainte de începutul rivalităţii.

De la Canonul evreiesc la cel creştin

Manuscrisele LXX sunt însoţite de scrierile Părinţilor Bisericii care (cel puţin în afara Palestinei şi Siriei) au folosit de obicei LXX sau traducerea acesteia în latina veche. În scrierile lor este găsit atât Canonul lărgit cât şi cel îngust. Canonul lărgit cuprinde cărţile dinainte de vremea lui Cristos care erau citite şi apreciate în general în Biserică (inclusiv Apocrifele), iar Canonul îngust este limitat la cărţile din Biblia ebraică, despre care unii învăţaţi cum sunt Melito, Origen, Epitanius şi Ieronim au insistat că numai aceasta este inspirată. Apocrifele au fost cunoscute în Biserică încă de la început, dar cu cât mergem mai mult în urmă în timp, cu atât mai rar vedem că sunt considerate inspirate. În NT însăşi găsim că Isus Cristos recunoaşte Scripturile ebraice, sub diferite nume contemporane, şi acceptă cele trei secţiuni ale Canonului ebraic şi ordinea tradiţională a cărţilor care-l alcătuiesc; în Apocalipsa s-ar putea să existe o aluzie la numărul lor şi despre majoritatea cărţilor se afirmă în mod individual că au autoritate divină; dar aceasta nu se afirmă despre nici una dintre Apocrife. Singura excepţie aparentă este referirea la 1 Enoh în Iuda 14 ş.urm., care s-ar putea să fie doar un argumentum ad honinem pentru cei convertiţi de la şcoala de gândire apocaliptica şi care se pare că au fost în număr mare.

Ceea ce este evident că s-a întâmplat în primele secole ale erei creştine este următorul lucru: Cristos a transmis urmaşilor Săi, ca Sfântă Scriptură, Biblia pe care a primit-o El şi care conţinea aceleaşi cărţi ca şi Biblia ebraică din zilele noastre. Primii creştini au avut în comun cu evreii contemporani o cunoaştere deplină a identităţii cărţilor canonice. Totuşi, Biblia nu era încă legată între două coperţi: era o listă memorată de suluri. Ruptura de tradiţia orală evreiască (în unele probleme a fost o ruptură foarte necesară), înstrăinarea petrecută între evrei şi creştini şi necunoaşterea limbilor semitice în Biserica din afara Palestinei şi Siriei au dus la îndoieli crescânde ale creştinilor cu privire la Canon, îndoieli care au fost accentuate de formularea unor liste noi de cărţi canonice, aranjate pe baza altor principii, şi de introducerea unor citanii (lecţionare). Asemenea îndoieli cu privire la Canon au putut fi soluţionate (şi pot fi soluţionate) numai aşa cum au fost soluţionate de Reformă – prin întoarcerea la învăţătura NT şi la cadrul evreiesc pe fundalul căruia trebuie înţelese.

BIBLIOGRAFIE. 1967 Z. Leiman, The Canonization of Hebrew Scripture, 1976; A. C. Sundberg, The OT of the Early Church, 1964; J. P. Lewis, Journal of Bible and Religion 32, 1964, p. 125-132; M. G. Kline, The Structure of Biblical Authority, 1972; J. D. Purvis, The Samaritan Pentateuch and the Origin of the Samaritan Sect, 1968; B. F. Westcott, The Bible in the Church, 1864; W. H. Green, General Introduction in the OT: the Canon, 1899; H. E. Ryle, The Canon of the OT, 1895; M. L. Margolis,The Hebrew Scriptura in the Making, 1922; S. Zeitlin, A Historical Study of the Canonization of the Hebrew Scriptura, 1933; R. L. Harris, Inspiration and Canonicity of the Bible, 1957.

R.T.B.

http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/canonul-vechiului-testament.html

BABEL

BABEL (ebr. Babel, „poarta zeului”; vezi şi *BABILON). Numele uneia dintre cetăţile principale întemeiate de Nimrod în câmpia Şinear (Sumer), Babilonul antic. Cetatea este menţionată alături de Erec şi Acad (Geneza 10:10) şi potrivit tradiţiei babiloniene a fost întemeiată de zeul Marduc şi a fost nimicită de Sargon pe la 2350 î.Cr., când acesta a dus pământ din ea ca să întemeieze noua capitală Agade (*ACAD). Istoria construirii cetăţii şi a turnului ei înalt este relatată în Geneza 11:1-11, unde numele Babel este explicat prin etimologie populară bazată pe un cuvânt ebr. similar, balal, care înseamnă „confuzie” sau „amestecare”. Babel a devenit în felul acesta un sinonim pentru confuzia cauzată de diferenţele de limbă, care a făcut parte din pedepsa divină pentru mândria arătată de oameni prin construirea turnului.

Până în prezent nu există nici o dovadă arheologică care să confirme existenţa unei cetăţi la Babilon înainte de Prima Dinastie (cca. 1800 î.Cr.), dar tradiţia babiloniană şi un text al lui Sharkalisharri, rege din Agade, cca. 2250 î.Cr., ce menţionează restaurarea de către acesta a templului-turn (zigurat) de la Babilon indică în mod indirect că anterior a existat o cetate sacră în locul acela. Acţiunea lui Sargon ar confirma lucrul acesta. Folosirea lutului ars în loc de cărămizi şi a bitumului în loc de mortar (Geneza 11:3) este atestată din vremuri străvechi. Bitumenul probabil că a fost transportat în jos pe Eufrat de la Hit.

„Turnul Babel”, o expresie care nu este găsită în VT, este folosită în mod obişnuit pentru a descrie turnul (migdol) destinat să fie un monument foarte înalt asociat cu cetatea şi închinătorii ei . Se presupune în general că, la fel ca şi cetatea, turnul a fost neterminat (v. 8) şi că era un templu în formă de turn cu mai multe nivele sau un zigurat cu mai multe etaje, formă de construcţie întâlnită pentru prima oară în Statul Babilon la începutul mileniului al 3-lea î.Cr. la elaborarea căreia se plecase de la o platformă pe care se afla un altar înălţat în apropierea templelor principale din cetate (ca şi la Erec şi Uqair). După Sharkalisharri cea mai veche menţionare a ziguratului de la Babilon este în legătură cu restaurarea lui de către Esar-Hadon în 681-665 î.Cr. Acest zigurat a fost numit în sumeriană „Etemenanki” – „Clădirea platformei de temelie a cerului şi pământului” al cărei „vârf ajunge la cer” şi a fost asociat cu templul lui Marduc Esagila, „Clădirea al cărui vârf este (în) cer”- Este foarte probabil că un asemenea edificiu sacru a fost înălţat după un plan de construcţie mai vechi. Turnul a fost grav deteriorat în războiul din 652-648 î.Cr., dar a fost restaurat din nou de Nebucadneţar II (605-562 î.Cr.). Această clădire, din care o parte a fost descoperită de Koldeway în 1899, este cea descrisă de Herodot în vizita sa din cca. 460 î.Cr. şi este discutată într-o tăbliţă cuneiformă datată la 229 î.Cr. (Louvre, AO 6555). Acestea au permis elaborarea unei schiţe aproximative a ultimului turn. Nivelul de bază măsura 90 x 90 m având 33 m înălţime. Pe acesta au fost construite cinci platforme, fiecare înalţe de 6-18 m, cu suprafaţa bazei din ce în ce mai mică. Întreaga clădire era încununată cu un templu în care se credea că zeul coboară pentru a întreţine relaţii cu oamenii. Accesul se făcea pe rampe sau pe scări. Un plan babilonian de mai târziu al unui zigurat cu şapte etaje arată că înălţimea era egală cu lăţimea bazei şi că pe platforma superioară era construit un templu cubic. Printre altele, zigurate au fost găsite la *UR, *EREC, *NINIVE şi în alte părţi din *ASIRIA şi *BABILON, STATUL.

Ziguratul din Babilon a fost demolat de Xerxes în anul 472 î.Cr. şi deşi Alexandru a curăţat molozul cu intenţia de a restaura turnul, restaurarea nu a mai avut loc datorită morţii sale. Cărămizile au fost folosite ulterior de locuitorii din împrejurimi iar în prezent pe locul unde a fost Etemenanki se află o groapă (Es-Sahn), de o adâncime egală cu înălţimea construcţiei originare.

Călătorii din toate epocile au căutat să localizeze ruinele turnului Babel. Unii le-au identificat cu locul descris mai sus, alţii cu rămăşiţele vitrificate ale unui zigurat încă vizibil la Borsippa (mod. Birs Nimrud), la 11 km SSV de Babilon, datând probabil din epoca neo-babiloniană. Alţii plasează turnul biblic la Dur-Kurigalzu (Aqar Quf), la V de Bagdad, dar această cetate a fost construită abia pe la 1400 î.Cr. Singurul lucru care poate fi afirmat cu certitudine este că relatarea din Geneza 11 are toate carateristicile unei relatări istorice demne de crezare despre clădiri care nu mai pot fi localizate.

Unii cercetători asociază visul lui Iacov cu scara şi „poarta cerului” (Geneza 28:11-18) cu un zigurat de felul celui construit cândva la Babel.

Potrivit cu Geneza 11:9, intervenţia lui Iahve la construirea Babelului a dus la încurcarea limbilor şi la împrăştierea oamenilor, posibil în zilele lui Peleg (Geneza 10:25). (*NAŢIUNI, TABELUL; Geneza 10).

Babel, la fel ca şi *Babilonul în tot cursul istoriei sale, a devenit un simbol al mândriei omului şi al căderii sale inevitabile. Din punct de vedere teologic, Babel a fost asociat cu confuzia şi întreruperea părtăşiei dintre oameni şi naţiuni când oamenii şi naţiunile sunt despărţiţi de Dumnezeu. Efectele Babelului urmează să fie inversate în împărăţia de finală a lui Dumnezeu, dar nu există nici o certitudine că *limbile sau vorbirea în limbi din Faptele Apostolilor 2:4 (cf. interpretarea lui Ioel în v. 16-21), care au fost limitate la evrei, la prozeliţi şi la popoare de limbă aramaică sau greacă, au fost altele decât „limbile străine” cunoscute (JTS s.n. 17, 1966, p. 299-307).

BIBLIOGRAFIE

1. Parrot, The Tower of Babel, 1955; D. J. Wiseman, AS 22, 1972, p. 141 ş.urm.  J.W.

http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/babel.html

AUTORII CĂRŢILOR VECHIULUI TESTAMENT

Sait Teophilos  http://www.theophilos.3x.ro

Autorii cartilor Vechiului Testament

 

AUTORUL                 SCRIERILE CAPITOLE OCUPAŢIA Moise Geneza 1- Deuteronom 33 Psalmul 90 lov 186 1 42 prinţ, cioban, conducător şi călăuză a poporului evreu Iosua Deuteronom 34 Iosua 1:1 -24:28 1 24 conducător militar slujitor, ucenic, conducător al poporului evreu Eleazar Iosua 24:29-32 4 vers. mare preot, lucrător in metal Fineas Iosua 24:33 1 vers mare preot, portar la cortul întîlnirii Samuel Judecători Rut 1 Samuel 1-24 21 4 24 judecător, preot profet, conducător al poporului evreu Natan şi Gad 1 Samuel 25 – 2 Samuel 24 31 profeţi, sfetnici împărăteşti David Psalmii 2-9, 11-32; 34-41; 51-65; 68-70; 86; 95; 101; 103; 108-110; 122; 124; 131; 133; 138-145; a colectat psalmii 1 -41? 75 cioban, cîntăreţ, poet, erou militar împărat al naţiunii Israel Asaf Psalmii 50; 73-83 12 preot, profet, cîntăreţ la Templu Fii lui Core: Asir Elkana Abiasaf Tahat Uriel Uzia Saul Psalmii 42; 44-49; 84; 85; 87; 10 preoţi, compozitori, cîntăreţi Etan Psalmul 89 1 înţelept Heman Psalmul 88 1 înţelept Solomon Cîntarea Cîntărilor Proverbe 1-29 Psalmii 72; 127; Eclesiastul 8 29 2 12 împărat al naţiunii Israel, cel mai înţelept om, muzician, poet, zoolog, botanist Agur Proverbe 30 1 înţelept Lemuel Proverbe 31 1 incert Ahia Ido părţi din cărţile Împăraţi şi Cronici ? profeţi Semaia Iehu părţi din cărţile Împăraţi şi Cronici ? profeţi Obadia Obadia 1 profet loel loel 3 profet Iona Iona 4 profet Amos Amos 9 păstor, fermier, profet Osea Osea 14 profet Mica Mica 7 fermier, profet Isaia Isaia 66 preot, prinţ, profet Ezechia a editat Proverbe 30 şi poate Psalmii 42-89 ? împărat, constructor iscusit Naum Naum 3 profet Ţefania Ţefania 3 profet Ieremia 1 şi 2 Împăraţi Ieremia Plingerile 46 52 5 preot, profet Baruc Ieremia 52:31-34 4 vers. scrib, ucenic Habacuc Habacuc 3 muzician, profet, preot (?) Daniel Daniel 12 înţelept, profet, înalt demnitar în imperiile Babilonian şi Persan Ezechiel Ezechiel 48 preot, profet Hagai Hagai 2 profet Zaharia Zaharia 14 preot, profet Mardoheu Estera 10 demnitar în imperiul Persan Ezra 1 şi 2 Cronici Ezra Neemia a editat probabil Psalmii 90-150 65 10 13 preot, cărturar, învăţător şi conducător de reformă Neemia Neemia 1:1 -7:5; 11:27-12:43;13:4-31 9 paharnic la curtea imperiului Persan, guvernator al Lui luda şi al Ierusalimului Maleahi Maleahi 4 profet Anonimi 2 Împăraţi 25; Unii psalmi