Ce formă are pământul?

download - Copie

Anastasia Filat

Anastasia Filat08 februarie 2019 Doctrine  671

Întrebare:

Fiindcă sunt relativ proaspăt botezată, m-am confruntat cu unele neclarități în Biblie. La cele mai multe am primit răspunsuri imediat prin predici, fără să întreb, dar acum citesc cartea Apocalipsa și multe versete îmi sunt neclare. De exemplu, acolo unde se vorbește de cei patru îngeri care stau în cele patru colțuri ale pământului. Cum explicați acest verset? Doar pământul este rotund? Sau nu este așa? Care este forma pământului?

Cititoarea noastră face referință la textul din Apocalipsa 7:1, unde scrie:

„După aceea am văzut patru îngeri, care stăteau în picioare în cele patru colțuri ale pământului. Ei țineau cele patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle vânt pe pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac.”

Când studiem cartea Apocalipsa este important să ținem cont de faptul că este o carte profetică și trebuie interpretată respectiv. Chiar de la începutul cărții autorul ne spune că această descoperire a primit-o de la Domnul Isus prin semne. La Apocalipsa 1:1 expresia tradusă în limba română „le-a făcut cunoscut”, în limba greacă înseamnă ”a arătat prin semne”. Deci, lucrurile în cartea Apocalipsa sunt prezentate prin semne. Unele semne sunt explicate în același text, altele trebuie înțelese din context. De exemplu, la Apocalipsa 1:20 și 17:18 explicațiile le găsim direct în text:

Taina celor șapte stele, pe care le-ai văzut în mâna dreaptă a Mea și a celor șapte sfeșnice de aur: cele șapte stele sunt îngerii celor șapte Biserici; și cele șapte sfeșnice, sunt șapte Biserici. (Apocalipsa 1:20)

Și femeia, pe care ai văzut-o, este cetatea cea mare, care are stăpânire peste împărații pământului. (Apocalipsa 17:18)

Dar cu privire la cele șapte capete a fiarei din Apocalipsa 13, explicația o găsim doar în capitolul l7. Explicația cine sunt cei 2 martori ai lui Dumnezeu din capitolul 11 o găsim în Zaharia 4.

Pe de altă parte, dacă în text găsim figuri de stil, trebuie să le interpretăm potrivit cu regulile de interpretare a figurilor de stil. Unii folosesc acest verset de la Apocalipsa 7:1 în care se face referință la cele patru colțuri ale pământului și alte versete, care vorbesc despre marginile pământului, ca și argument că pământul este plat. În cazul dat trebuie să avem în vedere două momente:

1. Biblia nu este manual de geografie

Biblia nu este un manual de geografie care ar avea ca și scop să ne lumineze în domeniul geografiei, folosind un limbaj de specialitate.

2. În ce fel sunt folosite expresii similare în alte texte din Biblie

În Biblie expresiile ”cele patru colțuri ale pământului” sau ”cele patru margini ale pământului” sau ”din cele patru vânturi” arată distanțe mari și faptul că se cuprinde toată suprafața pământului. Noi am spune de la nord, sud, est și vest (cele patru puncte cardinale). De exemplu, prorocul Isaia, vrând să arate că Dumnezeu îi va aduce înapoi în țară pe iudeii risipiți în toată lumea, spune că îi va aduna ”de la cele patru capete ale pământului”. Aceasta nu înseamnă că toți iudeii vor fi concentrați în patru regiuni anume ale pământului, fiindcă prorocul Isaia enumeră câteva țări în care au fost risipiți iudeii, numai că lasă lista deschisă și prin expresia ”cele patru capete ale pământului” vrea să arate că Iudeii vor fi risipiți la acel moment în toată lumea până la cele mai depărtate popoare.

În același timp, Domnul Își va întinde mâna a doua oară, ca să răscumpere rămășița poporului Său, risipit în Asiria și în Egipt, în Patros și în Etiopia, la Elam, la Șinear și la Hamat, și în ostroavele mării. El va înălța un steag pentru neamuri, va strânge pe surghiuniții lui Israel, și va aduna pe cei risipiți ai lui Iuda, de la cele patru capete ale pământului. (Isaia 11:11-12)

Biblia trebuie interpretată ținându-se cont de figurile de stil. La momentul când scriu acest articol suntem împreună cu soțul și cu învățătorii noștri sora Mia și fratele Costel în Buthan. Când am spus cuiva unde mergem, a exclamat: este la capătul pământului! De multe ori când soțul pleacă în călătorii depărtate aud această exclamație: este la capătul pământului. Este o expresie care arată depărtare mare, dar aceasta nu înseamnă că după această țară nu mai este nimic.

Analizând acest verset în contextul său, înțelegem că se vorbește despre pecetea a șasea, când cei 144 000 din cele doisprezece seminții ale lui Israel sunt pecetluiți cu pecetea lui Dumnezeu pentru a fi protejați de urgiile care urmează și care vor fi de dimensiuni globale.

Este ciudat că în prezent sunt persoane care cred că pământul ar fi plat. Nu vreau acum să mă adâncesc în știință cu privire la forma pământului, dar vreau să aduc doar un exemplu. Acum un an în urmă soțul a zburat din Australia la Hawaii, o insulă din oceanul Pacific. El s-a pornit din Australia duminică seara și, după ce a zburat vreo 10 ore spre răsărit, a ajuns în Hawaii duminică dimineața. Într-un fel el a câștigat aproape o zi. Nu-mi pot explica cum ar fi fost posibil aceasta, dacă forma pământului ar fi fost plată.

Dacă doriți să înțelegeți cartea Apocalipsa, vă recomand să studiați cartea Apocalipsa după metoda inductivă, care are la bază interpretarea gramaticală a textului. Vă putem pune la dispoziție studiul Apocalipsei în patru părți:

Apocalipsa partea I – studiu asupra mesajelor Domnului Isus către cele 7 biserici din Asia (primele trei capitole din cartea Apocalipsa).

Apocalipsa partea II – privirea de ansamblu a cărții Apocalipsa.

Apocalipsa partea III – interpretarea cărții Apocalipsa cu accent pe semnul venirii Domnului Isus și pe sfârșitul veacului acestuia.

Apocalipsa partea IV – interpretarea cărții Apocalipsa în lumina întregii Biblii. În acest curs puteți primi răspuns la multe enigme din cartea Apocalipsa cum ar fi: ce este Ziua Domnului, când va fi răpită Biserica, cine sunt cei invitați la nunta Mielului, ce este Babilonul, care este planul lui Dumnezeu pentru poporul Israel, cine sunt cei doi martori ai lui Dumnezeu, cum va fi în împărăția de o mie de ani, cum va fi pe pământul nou și cine va ajunge acolo și multe alte lucruri interesante.

Ce reprezintă cele șapte Duhuri ale lui Dumnezeu din cartea Apocalipsa?6 July 2017

Când unde şi cine va primi numărul 666 ?22 December 2008

Cine va fi mireasa Mirelui Domnul Isus Hristos?25 March 2012

Voi sunteți sarea pământului22 March 2019Cine va locui pământul nou?12 April 2011

Creștinii vor locui în cer sau pe pământul nou? Toți vor locui împreună?18 August 2016

https://moldovacrestina.md/forma-pamantului-plat-sferic/

Conflictul Iran vs SUA. Cum se raportează la profețiile biblice? | Actual

download - Copie

Moldova Creștină TV

Pe 7 ianuarie Iranul a atacat două baze militare SUA din Irak. Au lansat 22 de rachete împotriva acestor baze militare care găzduiesc soldați americani și au cerut retragerea trupelor din Orientul Mijlociu. Presa internațională scrie că atacul va accentua criza din Orientul Mijlociu și ar putea să atragă Statele Unite într-un nou război în regiune, alții vorbesc despre un al treilea război mondial.

Biblia ne spune că vom auzi de războaie și vești de războaie. Cum se raportează acest conflict la profețiile biblice? Urmăriți în emisiune o discuție cu Anastasia Filat, profesoară de studiu biblic în cadrul Misiunii Globale Precept Ministries.

Detalii despre seminarul de studiere a cărții Apocalipsa la telefonul: 069966779.

Comandă manualele de studiu biblic inductiv online la acest link: https://moldovacrestina.md/studiaza-biblia-dupa-metoda-inductiva/

https://moldovacrestina.md/conflictul-iran-vs-sua-cum-se-raporteaza-la-profetiile-biblice-actual/

BISERICA ŞI STATUL Ioan 18: 28-37

download - Copie

BISERICA ŞI STATUL   Ioan 18: 28-37

 1). INTRODUCERE[1].   Spre[2] deosebire de celelalte trei evanghelii  sinoptice, ea este  mai spirituală. Clement din Alexandria o numește cartea adevărată, Origen o așează la începutul Canonului, iar Luther spune că este o Evanghelie fină și superioară. Autorul este Ioan, fără o referință exactă la el, decât la sfârșitul Evangheliei. Este ucenicul preaiubit.  El scrie Evanghelia după Ioan, 1,2,3, Ioan și Apocalipsa. S-a născut în Betsaida. Se pare că erau înstăriți și aveau zilieri ( Marcu 1:19-20), și avea acces  și relații cu familia Marelui Preot. În anul 44 Iacov fratele lui este decapitat la Ierusalim. Datorită prigoanei Ioan se duce la Efes. Este apreciat de bisericile din Asia Mică, fapt dedus din cele trei epistole și din scrisorile pe care le trimite celor șapte biserici din Apocalipsa. Din mărturiile celor din antichitate se pare că a atins o vârstă înaintată și după ce se reântoarcea din insula Patmos unde a fost exilat, moare la Efes. Este de notat faptul că părinţi ai Bisericii primare atribuie cea de-a patra Evanghelie apostolului Ioan: Iganație a fost episcop al Antiohiei, 98-117 de asemenea Ireneu cam prin190 d.H.  Polycarp, care a fost discipol al lui Ioan și Clement din Alexandria  în anul 200 d.H. La fel  fragmentul muratorian afirmă că autorul este Ioan.  Data[3] scrierii este între anii 90-100, și se presupune că au fost scrise în ultimii 10 ani din viața apostolului. Titlul [4] În originalul grec, cartea poartă titlul: „Kata Ioannen”  adică Evanghelia  „după Ioan”. Destinatarul  nu este o persoană ci bisericile din Asia Mică pe care care le cunoștea Ioan. Evanghelia este scrisă de o persoană care trăia în Ea. Ca și Structură[5] este necesar a aminti câteva trăsături. Primele trei evanghelii se numesc sinoptice pentru că au aceași perspectivă.  Matei și Marcu pun accentul învățătura și minunile lui Isus. Luca dă atenție mai mare pildelor lui Isus. Ioan se ocupă mai mult de Umanitatea împletită cu Divinitatea lui Isus dar și de Isus ca apa vie, pâinea vieți,etc  Ioan folosește mult metaforele. De asemenea există și o simplitate a limbajului, și o succesiune cronologică și logică a evenimentelor. Dar el este și profund în același timp : Voi sunteţi în Mine şi Eu sunt în voi” (Ioan 14:20). Numele lui  Isus  este folosit predominant, superior, iar Hristos este este mult mai puțin folosit. Scopul Evangheliei este oferit de Ioan  în cap. 20:30- 31, de asemenea corectează concepția greșită cu privire la Ioan Botezătorul, și combate erorile lui Cerintius. Ca și Aprecieri, a avut un impact deosebit. Origen a spus că ea este o desăvârșire a evangheliilor, Jerome o percepe ca pe ceva care aprofundează tainele divine, Culross, afirmă că a stors multe lacrimi sufletelor noastre, iar A.T. Pierson, afirmă că ea ne duce dincolo de perdea în Sfânta Sfintelor. D.A.  Hayes, vede imaginea cea mai adecvată și glorioasă a lui Hristos între oameni , iar  John Wesley a spus: “Dumnezeu (care este veşnic) S-a limitat pe Sine la un răstimp determinat.” Tema  ne arată scopul suprem al  lui Isus, care arată caracterul mesianic în Ioan 20:31  Dar lucrurile acestea au fost scrise, pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui. Conținutul [6] cărții, ne arată că Ioan a pornit de la alte premize. Ea  este gândită ca o completare a celor 3 evanghelii. Ioan ajunge într-o perioadă a vieții sale în care divinitatea lui Isus este contestată, și încearcă să-și convingă cititorii că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, singurul care poate aduce mântuire. (Ioan 20:31) Evangheliile sinoptice se concentrează asupra faptelor lui Isus, pe când Ioan lămurește doctrinele.  Ca și Cuvinte cheie și Teme caracteristice avem planul mântuirii într-o secvență de miracole realizate  de Domnul Isus Hristos. Autorul a ales anumite întâmplări care ne ajută în a crede să credem că Isus Hristos  este Fiul lui Dumnezeu. Ioan ne prezintă schimbarea apei în vin (Ioan 2),   efectul primirii Cuvântului într-o inimă de piatră (25), Vindecarea fiului unui slujbaş (Ioan 4), Vindecarea fiului unui slujbaş (Ioan 4),  acceptarea prin credinţă (4:50),  Vindecarea ologului (Ioan 5) „un răspuns pozitiv la porunca divină,  (5:8)   înmulţirea plinilor (Ioan 6), săvârşirea mântuirii (6:32-33), umblarea pe mare (Ioan 6), un ajutor dincolo de puterile umane (6:21), vindecarea unui orb din naştere (Ioan 9), vedere nouă într-o lume nouă, (9:3), învierea lui Lazăr (Ioan 11), nemuritor prin Isus Cristos (11:25).  Persoanele care cunosc limba greacă au fost încurcați de cuvântul locuit, pentru faptul că o traducere exactă nu se poate face,  ”a cortuluii”, cuvânt care la noi nu există. (Ioan 1:14)   Ioan atrage atenția asupra dezlegării misterelor ascunse în tiparul Cortului Întâlnirii săvârșite de preot aici pe pământ. Domnul Isus se identifică cu Iehova. Ca Dumnezeu întrupat se prezintă pe Sine prin expresii tipice ca Eu  sînt pîinea vieţii (Ioan 6:35, 48), Eu sînt lumina lumii (Ioan 8:12; 9:5), Eu sînt uşa  (Ioan 10:7, 9), Eu sînt păstorul cel bun (Ioan 10:11, 14), Eu sînt învierea şi viaţa  (Ioan 11:25), Eu sînt calea, adevărul şi viaţa (Ioan 14:6), Eu sînt adevărata viţă (Ioan 15:1-5).  Creştinismul nu este rupt de societate. Ioan botezătorul, Isus Hristos predică pocăinţa. Avem de a face cu doi împăraţi şi cu două împărăţii. Isus Hristos este Regele şi în Împărăţia Cerurilor se intră prin pocăinţă şi Naştere din Nou. Nu poţi face fraudă. Biserica este expresia Împărăţiei Cerurilor aici pe pământ, este o realitate a cerului, o aplicație a Suveranității lui Dumnezeu şi umblarea credinciosului pe pământ prin credință în Isus Hristos.

2). BISERICA ȘI STATUL[7]. Pentru a înțelege mai bine relația dintre Biserică și Stat, trebuie să aruncăm o privire în trecut chiar din momentul Nașterii Bisericii, la Rusalii. Născută în  sânul religiei iudaice, ea a fost denumită la început partidă (Faptele Apostolilor 24:14), iar numele de creștini l-a primit în Antiohia (Faptele Apostolilor 11:26). Despărţirea Creştinismului de Iudaism a fost un proces de durată, cam 100, 200 de ani. Iudeii au prigonit creștinismul, cu ajutorul stăpâniri romane, iar apoi autoritățile romane au considerat religia creștină un pericol și au prigonit creștinii, dar ei au avut și momente de liniște și pace.  În primii 300 de ani au fost 10 valuri de prigoană[8], care a făcut mulți martiri, dar a contribuit și la răspândirea creștinismului în Imperiul Roman ”toate drumurile duc la Roma”. Cultul Împăratului,  şi  creştinii au venit în conflict cu cezarul pretindea închinare. Persecuţia  îmbracă patru forme.  Eclesial  (Faptele Apostolilor 5:17)  Însă marele preot şi toţi cei ce erau împreună cu el, adică partida Saducheilor, s-au sculat plini de pizmă, 18  au pus mâinile pe apostoli, şi i-au aruncat în temniţa de obşte Cauze moral-sociale, fiindcă creştinii militau pentru o viaţă sfântă care venea în contrast cu viaţa păcătoasă a religiilor păgâne. Politice :  Persecuțiile propriu-zise, cele indurate de creştini din partea autorităților romane si ale mulțimii păgâne, au fost mult mai grele, de lunga durata si au pus Biserica in grea cumpănă. Ele au început in anul 64, sub împăratul Nero (54-68) si au durat pana la anul 313, cad împăratul Constantin cel Mare (306-337) a publicat edictul de toleranta religioasa, de la Milan.  Acest tipar al cauzelor persecuţiilor se regăseşte frecvent în istorie. Această situație a durat până în momentul  în care împăratul Constantin a încetat prigoana împotriva creștinilor și Biserica s-a unit cu Statul, dar biserica devine ”biserica împăratului” (anul 313). Relaţia dintre Biserică şi Stat  este una controversată și se prezintă în mai multe forme.  O separare totală (ca şi în primii 300 de ani ai creştinismului ), este a fost independentă, dar  a fost supusă la martiraj, dar Biserica trebuie să rămână Biserică, şi deşii rămâne separată de stat şi în prigoană, are avantajul că rămâne curată. Există o stare de conflict între Biserică şi Stat. O a doua situație este aceea  de  vasalitate, față de stat ce înseamnă o implicare parţială dar apare compromisul. A treia situație este acea în care biserica presupune o implicare totală în care Biserica este contopită şi egală cu Statul şi  Statul este Biserică. Avem ca  exemplu  în istorie perioada Evului Mediu, Biserica Catolică, iar mai târziu Biserica Ortodoxă. Linia de demarcație dintre Biserică și Stat dispare, iar istoria ne arată faptul că în această situație  de fapt Statul dictează învățătura, conduita, normele, etica în biserică. Prigoana încetează dar elemente păgâne pătrund în Biserică, şi multe popoare păgâne cucerite sunt creştinate cu forţa. De asemenea prigoana se întoarce împotriva religiilor păgâne. În 325 Constantin prezidează Conciliul de la Nicea, în controversa ariană şi donatistă. Biserica nu câştigă nimic pe plan spiritual, din contră pierde fiindcă este unită cu Statul. Sinoadele ecumenice care au urmat nu au făcut altceva decât să deformeze învăţătura lui Isus şi a apostolilor. Împăratul devine o putere în materie  de religie, deşii în realitate nu era. Însă-și biserica devine generatoare de erezii și pune scrierile vechilor părinți și tradiția mai presus ca și Scriptura.  În Răsărit, în Bizanţ, nu era o linie de demarcaţie totală, Împărăţia lui Dumnezeu era şi aici pe pământ, şi funcţiona sub forma „ sinfoniei Bizantine” ce însemna Imperiu şi Sarcedoţiu, dar (cântă) şi exista pe nota false. Se pierde aspectul escatologic (în cer şi pe pământ). În Imperiul spiritual de răsărit, teologia, (Ortodoxia Răsăriteană) a îngheţat în vechile tipare. În timpul regimului comunist ( 1948 – 1989 ) Biserica Ortodoxă colaborează cu Statul. Au fost puţine excepţii de preoţi care nu au făcut aşa ceva, în vremurile noastre avem ca exemplu pe preotul G. Calciu Dumitraşca și alții.  Reforma era o necesitate datorită corupției și se produce în anii 1500 – 1600, iar ca reprezentanți principali avem pe  Luther, Calvin, Zwingli, dar care au fost foarte divizaţi în învățăturile lor şi sau format partide: separare totală (anabaptiştii), arminienii (implicare totală). Deşii s-au despărţit de Roma, problemele au rămas şi în unele locuri reforma a fost apărată cu sabia. Sectele și cultele apărute se divizează și mai mult.  Sectele apărute ulterior se opun cel mai mult statului ca : Penticostali, Baptişti, Creştini după Evanghelie, Sânbătari de ziua a şaptea, etc. În regimul comunist din  România 1948 –1989, ateii cunduc Biserica. Libertatea religioasă apare din anii 1989 după revoluție dar aflată într-o democraţie care se dezvoltă haotic. Nici acum Biserica nu are de câștigat și se confruntă pe de o parte cu o libertate prost înțeleasă, iar pe de altă parte se deschid porțile pentru tot felul de învățături păgâne pe care trebuie să le înfrunte. După 1989 Biserica Ortodoxă se separă de stat, dar apar concepte noi ca: “biserica naţională, biserica neamului”, (biserica împăratului, ca şi în timpul lui Constantin ), ”un bun roman este un bun ortodox”, (un bun cetăţean polonez trebuie să fie catolic ), etc.  Conform Statutului Biserica Baptistă este separată şi autonomă faţă de Stat. Statutul de organizare şi funcţionare a Cultului Creştin Baptist, prevede separarea Bisericii de Stat[9]. Pentru a înțelege mai bine diferența dintre cele două împărății, trebuie să ne oprim puțin la momentul  în care a avut loc judecarea lui Isus Hristos.

3). PROCESUL LUI ISUS HRISTOS. Judecata[10] lui Isus a fost de fapt un fals premeditat, și fără un fundament și acuzații reale. Mai marii norodului au căutat prin toate mijloacele să-l omoare pe Isus Hristos. Astfel Isus este arestat, și dus la judecată, de la ”Ana la Caiafa” și în final de la Pilat la Irod și iarăși la Pilat. Caiafa nu intră în sala de judecată, ca să nu calce Legea lui Moise, dar trimite un om la moarte. Aici vedem falsul și ironia ritualului religios. De asemenea religia[11] este pusă alături de Persoana lui Isus Hristos. El va muri pe Cruce pentru ei, va împlini Paștele, dar iudeii nu se spurcă, să nu se întineze, nu intră în sala de judecată, dar îl condamnă la moarte. Acesta este paradoxul unei religii moarte.  Pilat ca și guvernator era responsabil în perioada aceea cu ordinea în  Ierusalim și ținutul cucerit de către romani (Iudea).  Pilat înțelege că ceva nu este în ordine și încercă să scape de răspundere dar nu poate. Cei care îl acuzau pe Isus nu aveau autoritatea să de o asemenea sentință. Referința și profețiea cu ce fel de moarte va muri Isus ” aruncarea cu pietre sau prin răstignire”  se află  în  Vechiul Testament în Psalmul 22. Pilat îl interoghează din nou pe Isus și îl întreabă dacă el este împăratul iudeilor. Dacă analizăm puțin textul adevăratul judecător a fost Isus Hristos.  Pilat ar fi fost mulțumit dacă Isus ar fi declarat că nu este împărat, și așa putea să îl scape de vină. Cazul ar fi fost închis, dar nu s-a întâmplat așa ceva. Dar Isus decalară un lucru foarte esențial :  Ioan 18:36 Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” a răspuns Isus………………” . Acesta[12]  este un lucru foarte important. Ce urmează se știe, Isus este bătut, batjocorit, și răstignit pe Cruce de către romani. Moare și după trei zile, Învie din morți, timp de 40 de zile se arată ucenicilor, femeilor și la peste 500 de frați. Se Înalță la cer și acum stă la dreapta Tatălui într-o poziție de autoritate și putere. Pentru a înțelege relația dintre Biserică și Stat, trebuie să acceptăm faptul că Biserica este inclusă în Împărăția lui Dumnezeu, face parte din Ea și în același timp este o exprimare și o aplicație a Suveranității Divine. Să privim câteva aspecte despre Împărăția Cerurilor

4). ÎMPĂRĂȚIA CERURILOR. De la început este necesar să facem precizarea că Împărăția lui Dumnezeu și Împărăția Cerurilor, sunt termeni aproape sinonimi în Biblie. Isus face o precizare : Marcu 1:15  El zicea: „S-a împlinit vremea, şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă, şi credeţi în Evanghelie.” Dar dacă Ea a început mai devreme încă din perioada Vechiului Testament, se pare că nu greșim prea mult. Trebuie[13] să ne uităm la două evenimente din Vechiul Testament pentru a înțelege acest lucru. Primul caz se referă la prezența lui Dumnezeu în Templul din Ierusalim. Prezența lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său era bunul cel mai de preț al poporului iudeu. Poporul avea garanția că Dumnezeu îi ocrotește.  Dar iudeii abuzează de acest lucru și fac tot felul de nelegiuri, calcă în mod deliberat Poruncile date de Dumnezeu prin Moise, devin idolatrii, și practic se joacă cu păcatul. După avertismente repetate prin proroci, El a hotărât să îi pedepsească prin război și să fie duși în robie,  conform Legământului Mozaic ( 722 și 587 B.C.) făcut la muntele Sinai de asemenea  să plece din mijlocul lor. Ezekil[14] este acela care vede scena plecării lui lui Dumnezeu din Templu și din Ierusalim. ”Slava Domnului S-a înălțat din mijlocul cetății și S-a așezat pe muntele de la răsăritul cetății.”.(Ezechiel 10:4, 18-19 și 11:23). Trec 70 de ani în robia Babilonului, și o parte din popor se reîntoarce acasă în trei valuri de repatriere, ( Zorobabel, Ezra, Nemia) în urma edictului dat de Cir, împăratul perșilor (2 Cronici 36:23).   Dar mulți evrei nu se mai întorc acasă. Se reclădește cel de al doilea Templu, dar Slava Domnului nu l-a mai umplut ca pe vremea lui Solomon și evreii au rămas cu întrebarea dureroasă, când se va întoarce Domnul în Sion.  Al doilea caz din Vechiul Testament, care cuprinde toată umanitatea, se referă la momentul din Grădina Eden, când Dumnezeu a alungat prima pereche de oameni din prezența Sa.  Dumnezeu a plecat din inima omului și rezultatul a fost o corupție morală totală a omului, consecințe pe care le suportăm și noi astăzi. Întrebarea firească este când vine Dumnezeu înapoi. Dar se ridică o altă întrebare și mai grea. Dacă Dumnezeu a plecat cine îi ia locul. Răspunsul îl găsim în  (1 Ioan 5:19).  Omul n-a rămas independent, ci a intrat imediat sub stăpânirea celui pe care l-a ascultat, adică Satan, care a devenit atunci ”stăpânitorul lumii acesteia.” Apostolul Ioan descrie aceeași situație când scrie că ”toată lumea zace sub cel rău”. Toate religiile antice au încercat în zadar să refacă această relație cu Dumnezeu dar multe căi par bune omului dar la urmă vede că duc la moarte (Proverbe 14:12; 16:25). Isaia vede această revenire  a Domnului, cu putere folosind cuvinte ca ”brațul Domnului”, vine ca Păstor, va călăuzi”  (Isaia 40:3,5,9-11). Viziunea continuă și în capitolul 52. Aici Mesia este numit Robul Dumnului.  În Isaia 53 brațul este personificat și se face o referință directă la Jertfa lui Hristos pe Cruce. Domnul Isus se identifică cu Robul care sufere. ”Eu și Tatăl una suntem” (Ioan 10:30), deci Tatăl vine la voi prin Mine. Atunci când în Isaia 52 se anunță Vestea Bună, ”Dumnezeul tău împărățește!”, ea se împlinește în Isus Hristos. Cu alte cuvinte acolo unde este Hristos este și Biserica și Împărăția lui Dumnezeu. Deocamdată Israel dă dovadă de neputință, iar biserica așteaptă împărăția și se roagă pentru ea (Luca 11:2). Atunci când Domnul Isus a venit pe pământ El a oferit Împărăția Cerurilor (Matei 12:28), dar poporul refuză în majoritate intrare în Împărăție, și astfel s-a făcut loc ”tainei” de care vorbește Pavel ”vremea bisericii” (Efeseni 3:1-21). Dar în formă incipientă dimensiunile Împărăției sunt prezente în viața credinciosului și a bisericii. Hristos este Stăpân în inimile celor care s-au Născut din Nou, Duhul Sfânt, călăuzește și suntem în părtășie cu Natura lui Dumnezeu. Dacă privim problema la modul spiritual, adunarea credincioșilor este Basileia ( Împărăția), iar Hristos este Basileous ( Împăratul). Instaurarea Împărăției Cerurilor se va face la a doua venire a lui Hristos ”Parousia”, și va rezulta din urma unei lupte militare (Armaghedonul), iar dacă zilele acele nu s-ar scurta, nimeni nu va scăpa (Matei 24: 21-22). Dumnezeu va răscumpăra atunci Israelul din împietrirea și alunecarea despre care vorbește apostolul Pavel  (Romani 11:25). Împărăția Cerurilor este pregătită încă înainte de întemeierea lumii. ( Mat : 25 : 34 ). Dumnezeu este suveran  şi o singură autoritate. Împărăţia lui Dumnezeu,  presupune : un Legământ, o naţiune şi poporul lui Dumnezeu. Pilat[15] nu a acceptat Împărăţia Cerurilor (nici măcar  nu era iudeu ), ca şi mulţi oameni dea lungul istoriei sau contemporani nouă astăzi. Împărăţia spirituală a lui Dumnezeu este realizată prin Isus Hristos peste toţi oamenii credincioşi, inclusiv neamurile. Ea este în continuă creştere, este o realizare prezentă, a început aici şi va continua în viitor. Isus din Nazaret a vestit pe pământ Împărăția lui Dumnezeu, în opoziție cu împărăția celui rău. Hristos a trimis ucenicii să aducă Vestea Bună ” Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, așa vă trimit și Eu pe voi” (Ioan 20:21). El a fost înălțat la cer, a fost instalat la dreapta lui Dumnezeu și a fost făcut Împărat (Domn, Mesia – Cristosul), Domnul Isus își rezumă învățătura Lui despre existența pe pământ a două împărății, cea a lui Satan și cea a lui Dumnezeu iar esenața misiuni apostolilor și a credincioșilor este să îi cheme pe oameni să treacă din Împărăția lui Satan în Împărăția Cerurilor. Apostolul Pavel definește în mod foarte clar Împărăția lui Dumnezeu : ”Căci Împărăția lui Dumenzeu nu este mâncare sau băutură, ci dreptate, pace și bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14:17). Dacă ne întoarcem încă din Grădina Eden, Dumnezeu face o promisiune Geneza 3:15  Vrăşmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul şi tu îi vei zdrobi călcâiul.” În Final Isus Hristos va biruii. ”Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satan sub picioarele voastre” (Romni 16:20). Deci Biserica și Împărăția Cerurilor, vor continua să existe, să se dezvolte până la plinătatea și o împlinire a lor.

5). CONCLUZII. Atunci când am abordat relația dintre Biserică și Stat, am folosit Evanghelia după Ioan, care este diferită de evangheliile sinoptice, și se pare că Ioan a scris spre sfârșitul vieții lui, fiind cel mai longeviv dintre apostoli. Știm despre el că a fost ”ucenicul preaiubit”, prigonit și exilat din pricina credinței pe insula Patmos,  se reîntoarce în orașul Efes, și scrie bisericilor di Asia Mică. Când  citești, din cele 4 evanghelii, ea este cea mai caldă dintre ele  iar dragostea iese mult cel mai mult în evidență. Evanghelia are un acop bine definit ” ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu” , de asemenea arată un lucru important cum ” veșnicia s-a limitat la un timp determinat”. Ioan 1:14  Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl. El folosește multe metafore ca , apa, pâine,  lumină, păstor, ușă,  iar de la concepte ajunge la o Persoană, care este IIsus Hristos. De asemenea ne-am uitat și la procesul lui Isus, în care El face o afirmație deosebit de importantă : „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” a răspuns Isus………………” un lucru pe care trebuie înțeles este  că Biserica face parte din Împărăția lui Dumnezeu, este inclusă în Ea, este o exprimare a Ei și o aplicație practică a Suveranități divine. Isus predică pocăința și Împărăția Cerurilor. În mod paradoxal El o inițiază, este Regele, și în același timp se identifică cu Ea. Poporul evreu a fost pregătit pentru împărăție în cadrul Legământului mozaic de la Sinai, dar nu a beneficiat de Ea, și cu puține excepții nu au înțeles aspectul spiritual al împărăției. Dumnezeu pleacă din mijlocul lor, și Ezekil, într-o vedenie, vede această plecare a Domnului. La modul concret în istoria poporului evreu la construirea celui de al doilea Templu, Slava lui Dumnezeu, ”norul”, nu mai umple Locașul. A rămas întrebarea când va reveni Domnul, dar una din calitățile lui Dumnezeu este credincioșia și găsim în Galateni 4:4  Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, ……. El își începe activitatea, învață  și nimicește lucrările Diavolului, face semne și minuni, se identifică Cu Dumnezeu, Se Jertfește pe Cruce  Răscumpără, Învie din morți , se Înalță la cer și acum stă la dreapta Tatălui. Evreii au respins oferta lui Dumnezeu în Hristos. La modul concret aici pe pământ, în viața credinciosului prin faptul că în cadrul împărăției Ea a fost inițiată de Hristos, este în desfășurare, și are o împlinire în viitor,  se crează tensiuni între deja – nu încă, care se manifestă în viața credinciosului și a bisericii. Dar Biserica ca Trup, este o realitate inclusă în biserica locală, în care nu găsești perfecțiune. Biserica este în lume, se confruntă  lumea, are perioade de apogeu, și perigeu la propriu, se relaționează în cultura vremii respective, este influențată de diferite filozofii sau teologii nebiblice și binențeles intră sau nu în conflict cu Statul. De remarcat că întotdeauna mandatul cultural trebuie să fie supus mandatului spiritual. Dintre cele trei variante, separare, vasalitate sau unită cu Statul, pentru ca Biserica să rămână curată ea trebuie să fie independentă față de Stat, indiferent de forma pe care o îmbracă Statul la un moment dat, de democrație, sau totalitarism. Ea poate fi persecutată până la dispariția fizică a credincioșilor (așa ca astăzi în Orient), sau în diferite perioade din trecut. La polul opus, ea devine ” biserică națională”, cum era pe timpul lui Constantin cel Mare, sau Biserica Ortodoxă în Romînia și alte țări ( Răsărit), sau  Catolică în Apus ( Polonia, etc) și exemplele pot continua.  Dar un lucru trebuie să fie clar.  Intrarea în Biserică, respectivă Împărăţia Cerurilor, presupune Naşterea din nou a credinciosului,( Ioan 3:5 ) şi ea a fost pregătită înainte de întemeierea lumi ( Mat. 25: 34 ), iar Isus Cristos este Domnul, Împăratul, Regele, iar noi suntem supuşi. Indiferent de regimul sub care se află, Biserica trebuie să-şi îndeplinească mandatul : Evanghelizare şi mărturie. Biserica poate traversa perioade de linişte şi pace, în care prosperă, sau perioade de persecuţii, dar toate sunt în “ mâna lui Dumnezeu”. În Matei 28: 18-20, avem o promisiune : “„Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ.” şi condiţia pusă celor 7 biserici din Apocalipsa a fost să biruiască.   Din procesul lui Isus se vede clar diferenţa dintre cele două împărăţii. Apocalipsa 22:12  Iată, Eu vin curând; şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui.  Amin

6).BIBLIOGRAFIE  

 Teologia Biblică a Evangheliei  după Ioan de Ardelean Viorel

SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ de ERNEST AEBI pag 148-153

Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

Saitul heophilos  http://www.theophilos.3x.ro

Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

Saitul  http://www.theophilos.3x.ro

Iosiv Ţon http://iosif-ton-mesaje.eu/start/

Sait https://damianion.wordpress.com/lege-privind-libertatea-religioasa

 ARDELEAN  VIOREL

 [1] Teologia Biblică a Evangheliei  după Ioan de Ardelean Viorel

[2] SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ de ERNEST AEBI pag 148-153

[3] Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[4] Saitul  http://www.theophilos.3x.ro

[5] Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[6] Saitul  http://www.theophilos.3x.ro

[7] Ardelean Viorel

[8] Ardelean Viorel

[9]  Sait https://damianion.wordpress.com/lege-privind-libertatea-religioasa/

[10] Ardelean Viorel

[11] Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[12] Ardelean Viorel

[13] Sait Iosiv Ţon http://iosif-ton-mesaje.eu/start/

[14] Sait Iosiv Ţon http://iosif-ton-mesaje.eu/start/

[15] Sait Iosiv Ţon http://iosif-ton-mesaje.eu/start/

Domnul este aproape Meditaţii

download - Copie

Domnul este aproape   Meditaţii

http://www.quickbible.net

1 DECEMBRIE

În adevăr, am avut o mare bucurie şi mângâiere, pentru dragostea ta, fiindcă, frate, inimile sfinţilor au fost înviorate prin tine.

Filimon 7

Ce mărturie bună a putut să spună apostolul Pavel despre „fratele” său Filimon! El nu avea numai măreaţa credinţă în Domnul Isus ci arăta dragostea sa către toţi sfinţii. Dacă credinţa în inimă este vitală, credinţa în Domnul Isus, care S-a dat pentru noi ca preţ de răscumpărare, atunci credinţa şi dragostea se unesc în El şi este foarte normal ca să intre în acţiune dragostea către toţi fraţii. Dar cum sunt numiţi aceştia în versetul nostru şi în alte versete ale Scripturii? Duhul lui Dumnezeu îi numeşte sfinţi şi în altă parte prea iubiţi. E minunat de la ce înălţime a dragostei dumnezeieşti suntem priviţi! La rândul nostru să privim oare de la o înălţime mai mică dragostea Domnului? Dacă s-ar întâmpla aceasta atunci dragostea către fraţi ar fi înfrânată şi aceasta ar însemna mare pierdere atât pentru noi cât şi pentru alţii.

Cuvântul de astăzi ne arată o acţiune a dragostei: inimile sfinţilor au fost înviorate. Oare nu este un gând măreţ ca tu şi cu mine să contribuim ca inimile sfinţilor să fie înviorate şi înveselite? Modul în care intră în acţiune dragostea depinde de împrejurări şi ocazii. Dragostea înviorează inimile încât se apleacă la orice inimă frântă, la alinarea durerii, în alt loc îi poartă pe umerii rugăciunii pe fraţii care se luptă cu lumea şi firea ei şi atâtea alte ocazii.

De s-ar găsi dragostea aceasta înviorătoare tot mai mult şi în noi. Scumpul meu frate şi călător spre casa Tatălui, arată şi tu în viaţa ta practică această dragoste ca cei din jurul tău să se bucure de tine şi de comuniunea cu Domnul Isus Cristos.

Cum putem noi pretinde că-L iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine, atunci când îl lăsăm să rabde de foame, în timp ce noi înşine avem mai mult decât de ajuns?

 2 DECEMBRIE

Căci a binevoit să ne descopere taina voii Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine însuşi, a-Şi uni iarăşi sub căpetenia lui CRISTOS, toate lucrurile: cele din ceruri, şi cele de pe pământ, în El am fost făcuţi şi moştenitori.

Efeseni 1.9-11

În acest text (versetul 10) în traducerea greacă este folosit cuvântul căpetenie ca şi în versetul 22 în locul cuvântului într-unul. Atunci versetul nostru ar fi: „Ca să-l aducă la împlinire la plinirea vremilor spre a-Şi uni iarăşi sub căpetenia lui Cristos…” Cristos va fi odată căpetenie peste tot ce este în cer şi pe pământ. Ce viitor minunat pentru Cel care acum mai este lepădat şi pentru noi care suntem moştenitorii Lui!

El ne va învia din morţi pentru ca la împlinirea vremii să fim totdeauna cu El. Noi acum nu vedem totul supus sub picioarele Lui. Dar Îl vedem pe Domnul Isus Cristos încoronat cu slavă şi cinste aşteptând, la fel cum aşteaptă şi El ca duşmanii Lui să fie făcuţi aşternut al picioarelor Sale. Când va veni, îi va uni pe toţi ai Săi. Prima dată vor învia cei morţi în Domnul şi cei care trăiesc vor fi schimbaţi şi astfel vor fi totdeauna cu Domnul. El ne va duce în casa Tatălui. Acolo e locul nostru şi acolo ne-a pregătit un locaş. Totul este pregătit în mod excepţional, numai pe moştenitori trebuie să-i mai aibă în jurul Său ca să poată primi moştenirea, ca să fie un Trup desăvârşit.

Acum încă nu vedem toate lucrurile supuse Lui, dar când va veni în slavă i se vor supune toţi. La marea judecată care va veni asupra lumii noi îl vom urma îmbrăcaţi în chipul Său cel minunat.

Un adevărat om botezat este – cum spune apostolul – acela care „ascultă din inimă dreptarul învăţăturii pe care a primit-o (Rom. 6.17); este omul care a trecut din lumea veche în cea nouă, cu duhul, cu mintea şi prin credinţă.

C. H. Machintosch

 3 DECEMBRIE

Căci cine mănâncă şi bea nevrednic îşi mănâncă şi bea osânda lui însuşi, dacă nu deosebeşte trupul DOMNULUI.

1 Corinteni 11.29

Este un mare privilegiu să ne ocupăm locul nostru la Masa Domnului ca să sărbătorim împreună cu toţi cei răscumpăraţi amintirea morţii Domnului Isus. Dar pe de altă parte suntem în legătură cu o mare răspundere. Inimile noastre se bucură că Domnul Şi-a dat pentru noi sângele şi trupul Său. Dacă avem această dragoste în inimile noastre şi ne îmbărbătează zi de zi nu putem decât să înălţăm laudă, mulţumire şi adorare, Celui care S-a dat pentru noi.

Masa Domnului reprezintă şi marea răspundere pe care o avem unii faţă de alţii în păstrarea comuniunii (legăturii frăţeşti). Niciodată să nu ne aşezăm la masa Domnului fără o cercetare profundă, intimă şi clară în lumina lui Dumnezeu. Cât de uşor pot să fie în inimile sau în viaţa noastră lucruri care nu sunt judecate! Cuvântul de azi vorbeşte despre a „mânca şi a bea cu nevrednicie.” Copiii lui Dumnezeu din Corint nu au respectat Masa şi Domnul a trimis judecata prin boală şi moarte.

În Psalmul 93.5 citim: „Sfinţenia este podoaba Casei Tale.” Aceasta este o temelie dumnezeiască. Cu Numele sfânt al Domnului nu poate intra nimic în legătură. Dacă suntem delăsători în practicarea judecăţii proprii devenim reci şi indiferenţi faţă de dragostea Domnului, atunci Dumnezeu în marea Sa sfinţenie trebuie să ne pună sub disciplină. De s-ar întipări aceasta adânc în inimile noastre şi aceasta să ne conducă la o judecată personală. Numai aşa va putea sta în picioare legătura cu Domnul şi noi să ne apropiem cu o inimă plină de fericire şi de mulţumire şi să-i aducem adevărata adorare la Masa Lui.

Este adevărat că avem „aluat” în noi, dar nu avem nimic „necurat” asupra noastră. Nu trebuie să ne îndreptăm privirile noastre spre păcatele noastre, ci spre Acela care le-a purtat pe cruce şi care ni le-a ridicat pentru totdeauna. Noi trebuie să dăm afară „aluatul” cel vechi.

 4 DECEMBRIE

Dragostea nu se mânie, nu răsplăteşte rău cu rău.

1 Corinteni 13.5

Odinioară un fost preot catolic a devenit un credincios sincer care căuta să distribuie Sfânta Scriptură. Cu această misiune a venit şi la casa unui om bine înstărit. Dar a fost alungat într-un mod foarte neprietenos. Dar în curând a venit iarăşi cu acelaşi lucru, dar tot fără succes. Neobosit în toate ocaziile care se iveau a încercat să-i dea o Biblie. A patrusprezecea oară acest bogat l-a lovit aşa de tare în cap că a trebuit să stea la pat mai multe zile. La scurt timp după această întâmplare fratele nostru credincios aude că soţia bogatului e grav bolnavă. Când îl întâlneşte pe bogat pe stradă caută plin de milă să-i împărtăşească durerea sa, spunându-i că e alături de el în aceste clipe grele şi caută din nou să-i dea o Biblie. Pentru a scăpa de el, bogatul o ia dar foarte înfuriat şi plin de mânie. După câteva zile acest bogat l-a vizitat pe solul lui Dumnezeu şi sub un şuvoi de lacrimi l-a rugat să-l ierte spunându-i aceste cuvinte: „Un lucru mai trebuie să-mi spui domnule, dacă mai cauţi să distribui această Carte la nemernici ca mine care de patrusprezece ori te-am alungat şi ai mai venit a cincisprezecea oară?”

De-ar avea cei care au găsit pacea şi mântuirea în Cristos mai multă dragoste pentru cei pierduţi. Astfel de dragoste nu se stinge prin alungare sau vorbe dure. Dragostea Domnului Isus nu s-a stins nici în faţa unor mari şuvoaie de apă (Cânt. 8.7). Nu te mişcă dragostea Domnului Isus care pentru împotrivitorii şi duşmanii lui S-a dat la moarte? El a luat asupra Sa toate păcatele lor pentru a-i scăpa de judecata lui Dumnezeu.

Le vesteşti tu această dragoste, sau gândeşti că sunt prea păcătoşi, prea împotrivitori? Nu sta de vorbă cu raţiunea firii tale pământeşti ci adu-ţi aminte că El personal ţi-a poruncit: „Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură…”

Vestiţi Evanghelia şi acolo unde logica voastră vă spune că nu are rost.

 5 DECEMBRIE

De aceea, luaţi toată armătura lui DUMNEZEU, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea, şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul.

Efeseni 6.13

În lupta credinciosului nu există neutralitate. Credinciosul se vede faţă în faţă cu un duşman puternic care niciodată nu capitulează: „Domnul puterii văzduhului” „împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti.”

Este un duşman care se prezintă câteodată deschis, câteodată plin de viclenie şi care foloseşte diferite metode pentru a ne duce la decădere, de a ne fura posibilitatea savurării binecuvântărilor noastre cu care suntem binecuvântaţi în locurile cereşti în Cristos. Ochii lui sunt aţintiţi mai mult ca orice pe copiii lui Dumnezeu ca să-i abată de la calea Domnului Isus.

Oare nu-i puterea Satanei învinsă prin moartea Domnului? Fără îndoială, de aceea nu are nici posibilitate de a atinge mântuirea şi siguranţa veşnică a celor credincioşi. Ei sunt copiii lui Dumnezeu şi trebuie să trăiască ca atare pe acest pământ. Satana este căpetenia acestei lumi şi este deosebit de activ în aceste zile pentru a-i acapara pe credincioşi cu lucruri lumeşti.

Cum putem oare să ne împotrivim acestui împotrivitor? Prin a privi ţintă prin credinţă şi a valorifica faptul că Domnul l-a BIRUIT. Prin propria noastră putere nu putem să-l biruim, de aceea suntem îndemnaţi: „Întăriţi-vă ÎN Domnul şi în puterea tăriei Lui.” De aceea avem nevoie de toată armătura lui Dumnezeu care o ţine pregătită pentru noi. Numai dacă suntem înarmaţi putem fi biruitori în ziua cea rea şi vom rămâne în picioare.

O mărturisire de credinţă poate fi cât de dreaptă, dar, fără Domnul Cristos, când e pusă la încercare, se dovedeşte stearpă, rece şi moartă.

 6 DECEMBRIE

Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei sa vadă faptele voastre bune, şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri.

Matei 5.16

O tânără fată care lucra în biroul unchiului ei s-a predat Domnului Isus Cristos. Înainte de a se pocăi, a profitat că era nepoata şefului şi a fost destul de arogantă şi neprietenoasă faţă de personal. După ce L-a primit pe Domnul Isus prin credinţă ca Mântuitorul ei s-a petrecut o schimbare totală. Într-o zi a auzit cum două colege discutau despre ea şi spuneau: „Acum a devenit evlavioasă dar vrem sa vedem dacă s-a schimbat.” Tânăra credincioasă a povestit lucrul acesta prietenilor ei şi le-a spus că are dorinţa să arate colegilor ei că Mântuitorul îl schimbă din temelii pe om. Astfel s-a dus la colegii ei şi cu o inimă smerită le-a spus că-i pare rău că în trecut a fost aşa de îngâmfată şi arogantă. Ei au fost foarte miraţi de mărturisirea ei şi totodată au putut constata transformarea. Adevăraţii credincioşi pot fi transformaţi, Şi aceia care nu au putut să o suporte din cauza ieşirilor ei au început să o iubească. DA, ISUS A SCHIMBAT VIAŢA MEA.

La fiecare, care s-a predat Domnului Isus şi-L urmează trebuie să fie schimbată umblarea sa în această lume. Să lăsăm lumina noastră să lumineze faţa oamenilor ca să vadă faptele noastre bune şi să slăvească pe Tatăl nostru care este în ceruri. Copiii lui Dumnezeu prin purtare necuviincioasă pot fi o unealtă prin care oamenii să lepede sau să urască pe Domnul Isus.

Adevăratul creştinism este departe de a fi acel program de distracţii, coruri şi muzică pe care-l vedem azi la creştinătatea modernă. El nu se poate confunda cu felul confortabil de viaţă, cu căutarea de plăceri egoiste care se observă atât de des printre creştinii zilelor noastre. Creştinismul adevărat este o luptă pe viaţă şi pe moarte cu puterile întunericului, cu noi înşine.

 7 DECEMBRIE

Şi voi n-aţi primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică; ci aţi primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm: Ava, Tată! însuşi Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui DUMNEZEU. Şi dacă suntem copii suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui DUMNEZEU, şi împreună moştenitori cu CRISTOS.

Romani 8.15-17

Aceasta e partea credincioşilor adevăraţi care sunt în strânsă legătură cu Cristos. Noi mai suntem în lumea aceasta care l-a lepădat pe Domnul. Credem într-adevăr că Satana este stăpânitorul şi dumnezeul acestei lumi? Ne-am îndreptat noi umblarea noastră fondaţi pe această credinţă? Este pentru noi un adevăr că Domnul sade la dreapta lui Dumnezeu şi că El va reveni pentru a ne lua la El ca să primim binecuvântările în casa Tatălui, să vedem slava şi să savurăm dragostea Lui? Mărturisim prin faptele şi umblarea noastră aceasta? Se găseşte în inimile noastre acea dragoste copilărească faţă de Tatăl care e dovada că suntem fii? Purtăm în noi mărturia că suntem moştenitori ai tuturor binecuvântărilor şi ai slavei? Ocupăm acelaşi loc în această lume pe care l-a ocupat şi Domnul? Când a fost în lume nu a avut nici un loc. Dar care e situaţia ta? După ce speră inima ta, după lucrurile văzute sau după cele nevăzute? Ce loc ocupă Domnul în noi? Locuieşte El în inima noastră încât să putem spune că El este preţul cel mai scump? Dacă acceptăm atunci ne putem bucura de venirea Sa şi să spunem şi noi: Amin! Vino Doamne Isuse!

Să cercetăm cu toţii aceste întrebări şi să dăm un răspuns clar din toată inima!

Nu este nimic adevărat, nimic trainic, nimic mulţumitor, decât ÎN Cristos. În afară de El „totul este deşertăciune şi goană după vânt” (Ecl. 2.17). NUMAI în Isus Cristos avem totul deplin.

 8 DECEMBRIE

Drept răspuns, Isus i-a zis: Marto, Marto, pentru multe lucruri te îngrijorezi şi te frămânţi tu, dar un singur lucru trebuieşte: Maria şi-a ales partea cea bună, care nu i se va lua.

Luca 10.41-42

Marta se pare că era persoana principală în casa din Betania. Noi citim: „Şi o femeie, numită Marta, L-a primit în casa ei.” Ea se simţea atrasă de Isus, ea îl iubea şi punea mare preţ pe comuniunea cu El. Ea îi deschide casa de mai multe ori, dar nu cu răceală şi formalitate ci din toată inima: „Marta era împărţită cu multă slujire.” Ea avea dorinţa ca Oaspetele să se simtă cât mai plăcut în mijlocul lor. Plină de griji nu o putea înţelege pe sora ei Maria care stătea liniştită la picioarele lui Isus, fără să-i dea o mână de ajutor. Să nu o judecăm prea aspru. Desigur nu a găsit în Isus ce a găsit şi a văzut Maria. Pornirea ei era de a-L servi cu totul pe Domnul în loc să asculte îndrumările date. Desigur slujba ei era sinceră faţă de Domnul şi El însuşi a apreciat acest lucru. Dacă nu critica comportarea Mariei, desigur că El ar fi lăsat-o să lucreze în linişte. Nu necesita lucru destul servirea Oaspetelui? Nu trebuia servită masa? Desigur! Strădania care o făcea dovedea că era atentă cu El. Domnul însuşi se simţea bine în casa lor căci i-a vizitat de mai multe ori. Şi totuşi Maria şi-a ales partea cea bună!

Feluri greşite de a citi Biblia:

1. Tu citeşti, dar rareori.

2. Tu citeşti – dar mai puţin decât are nevoie sufletul tău.

3. Tu citeşti – dar superficial.

4. Tu citeşti – dar numai din datorie.

5. Tu citeşti – dar fără respect.

6. Tu citeşti – dar numai pentru a-ţi mări cunoştinţele.

7. Tu citeşti – dar fără adevărată bucurie.

8. Tu citeşti – dar fără a umbla conform celor citite.

9. Tu citeşti – dar nu te simţi vinovat.

10. Tu citeşti – dar numai lucruri care te înviorează.

  9 DECEMBRIE

Rugaţi-vă pentru noi.

Evrei 13.18

Veşnicia va descoperi odată cât de mare era puterea şi cât de multe binecuvântări erau ascunse în rugăciune aici pe pământ. Câţi din bolnavii noştri care se pare că nu fac nimic în lucrarea Domnului au întărit din aşternutul lor singuratic zi de zi, mâinile multor slujitori ai lui Dumnezeu care lucrau în apropiere sau la depărtare. Şi câţi dintre săracii care au putut să pună pentru lucrarea lui Dumnezeu numai o sumă foarte mică, au stăruit înaintea vistieriei lui Dumnezeu în ascuns pentru binecuvântările poporului şi a lucrării Domnului. Şi odată Domnul va descoperi toate acestea. Pe timpul împăratului David cei care trebuiau să rămână acasă pe timpul luptei au primit jumătate din avuţiile dobândite în luptă (1 Sam. 30.24-25). De n-ar fi inimile celor care stau acasă moleşite pentru rugăciune! Nu se observă în zilele noastre o lipsă a vieţii de rugăciune? Chiar şi în această lucrare încât se găsesc atât de puţini stăruitori adevăraţi? Timpurile nu au fost niciodată aşa de serioase şi de primejdioase ca astăzi. Duhul Sfânt este adesea întristat şi înfrânat şi de aceea lipseşte puterea şi seriozitatea rugăciunii. Dar fiecare se întreabă: De ce?

Cât de mult interes există în privinţa lucrurilor personale pe când lucrările Domnului stau în urmă şi inima aproape nu bate deloc cu ele. De s-ar trezi acei la care există această stare şi s-ar ruşina în faţa lui Dumnezeu şi s-ar umili. Rugăciunea pentru slujitorii Domnului, care de fapt stau în prima linie de luptă contra duşmanului este foarte importantă şi de folos pentru întărirea credinţei.

Rugăciunea cea mai bună este aceea care izvorăşte dintr-o puternică nevoie lăuntrică. Cu toţii am experimentat acest lucru. Când viaţa noastră decurge cu seninătate şi normal, atunci şi rugăciunile noastre înclină să fie monotone şi uneori plictisitoare.

  10 DECEMBRIE

În seara aceleiaşi zile, cea dintâi a săptămânii, pe când uşile locului unde erau adunaţi ucenicii erau încuiate, de frica Iudeilor, a venit Isus, a stătut în mijlocul lor, şi le-a zis: Pace vouă!

Ioan 20.19

Ziua întâi a săptămânii, este ziua învierii Domnului, ziua în care s-a propovăduit lucrarea cea mare că moartea a fost biruită, căpetenia acestei lumi a fost judecată, fiecare credincios prin credinţă primeşte viaţa veşnică prin har. Era tot în această zi, cea dintâi a săptămânii, când Domnul s-a apropiat de cei doi ucenici care au mers spre Emaus şi le-a deschis Scripturile. Pe când se înnoptase, la invitaţia lor El a intrat la ei şi L-au recunoscut la frângerea pâini (Luca 24). În seara aceleiaşi zile pe când ucenicii erau adunaţi, Isus a stat în mijlocul lor şi i-a salutat cu pacea pe care El a făcut-o pentru ei şi le-a insuflat Duhul vieţii. După o săptămână, în ziua întâi a săptămânii îl găsim pe Isus iarăşi în mijlocul ucenicilor. El îl convinge pe Toma de învierea Sa (Ioan 20). Era tot ziua întâi a săptămânii când ucenicii au fost laolaltă şi Duhul Sfânt s-a coborât ca să locuiască şi să fie în mijlocul lor pentru totdeauna (Fapt. 2). În prima zi a săptămânii primii creştini se adunau ca să frângă pâinea (Fapt. 20).

În felul acesta prima zi a săptămânii este foarte importantă şi sfântă, aceasta înseamnă că e pusă deoparte prin învierea glorioasă a Domnului, prin binecuvântata Sa prezentă în mijlocul alor Săi, prin pogorârea sfântă a Duhului Sfânt şi prin strângerea laolaltă a apostolilor şi a primilor creştini special pentru frângerea pâinii.

Oare e greu de înţeles prin aceste câteva exemple ale Sfintei Scripturi cum şi în ce fel trebuie să trăiască creştinii duminica?

„Aduceţi-vă aminte de ziua aceasta, când aţi ieşit din Egipt, din casa robiei; căci cu mână puternică v-a scos Domnul de acolo.”

  11 DECEMBRIE

Fiecare din voi să strângă cât îi trebuie pentru hrană, şi anume un omer de cap, după numărul sufletelor voastre;… din cortul lui.

Exodul 16.16

Măsura noastră cerută după Cuvântul lui Dumnezeu şi posibilitatea noastră de recepţionare va fi diferită, dar este o mângâiere de a vedea că Dumnezeu nu le-a dat după posibilitatea lor de a strânge ci după măsura lor de mâncare. De aceea în primul rând nu este important cât citesc eu zilnic în Cuvântul lui Dumnezeu ci important este ca ceea ce am citit să fixez în inimă încât viaţa mea interioară şi creşterea în harul lui Dumnezeu să sporească. Dumnezeu cunoaşte feluritele noastre împrejurări şi El vede această situaţie, nu numai pe cea din afară, ci din inimă. De la o femeie casnică sau de la cei care de dimineaţa până seara târziu trebuie să lucreze pentru traiul zilnic, Domnul nu va aştepta ca ei să citească ore în şir în Cuvântul Său; dar dacă vede în ei o inimă doritoare după Cuvântul Său şi care îl pune în practică, atunci va binecuvânta şi sfertul de oră în aşa măsură încât inima să fie satisfăcută, sufletul îmbărbătat şi credinţa să progreseze.

Cu totul altfel e cu omul care nu foloseşte timpul lui pentru cercetarea atentă a Cuvântului; el va deveni sărac şi fără nici o creştere duhovnicească.

Israelitul trebuia să strângă hrana nu numai pentru el ci şi pentru cei din cortul lui. La fel este şi cu credinciosul care nu e răspunzător numai pentru el ci şi pentru familia sa, ca să aibă hrana zilnică a Cuvântului lui Dumnezeu. Oare să existe case creştine unde nu se citeşte zilnic Biblia în comun şi să se roage în comun? Aceasta e o mare pierdere. Dacă Dumnezeu îl face pe credincios răspunzător de îngrijirea casei în cele pământeşti (1 Tim. 5.8) atunci îl face mai mult în lucrurile duhovniceşti.

A fi un creştin cu inima împărţită înseamnă a trăi o viaţă deplorabilă şi fără adevărată bucurie. Numai a trăi pentru Cristos înseamnă a trăi din plin.

  12 DECEMBRIE

DOMNUL nu-şi va părăsi poporul Lui, din pricina Numelui Lui celui mare, căci DOMNUL a hotărât să facă din voi poporul Lui.

1 Samuel 12.22

Odată am fost cu adevărat mâhnit – povestea un slujitor al Domnului. Era să mă duc la o înmormântare a unui prieten iubit şi frate în Cristos, care fulgerător a fost luat din mijlocul familiei sale. La marea durere care o împărtăşeam cu familia sa, se mai adăuga şi sentimentul de pustietate pe care l-a lăsat fratele la plecarea sa fulgerătoare din mijlocul fraţilor, care se adunau în Numele Domnului Isus în locul acela. Mie mi se părea că fratele trebuia să mai lucreze timp îndelungat aici. Cum oare se va umple acest gol, ce se va întâmpla cu turma? Frământat de aceste gânduri ochiul îmi rămâne fixat pe versetul acesta: „Domnul NU va părăsi pe poporul Lui din pricina Numelui Lui celui mare.” Proorocul a vorbit aceste cuvinte odinioară către poporul Israel când acesta nu a fost ascultător şi aveau motive să se înfricoşeze deoarece erau multe pricini care duceau la lepădarea lui de către Dumnezeu. Dar Dumnezeu este drept şi milos; de aceea puteau să se bazeze pe prorociile lui divine. La fel este şi cu noi, în zilele de azi. Decăderea nu schimbă cu nimic harul lui Dumnezeu, care în orice clipă este partea noastră şi locul de întoarcere. Dumnezeu nu se va lepăda de nici unul din cei care sunt copiii Săi. Şi dacă e vorba de Adunarea Lui atunci El însuşi din pricina Numelui Său se va îngriji de ea până la sfârşit. Nu este vorba de ceea ce suntem noi în slăbiciunile noastre ci e vorba de ceea ce este şi rămâne El.

Dacă nu ne adunăm cu adevărat în Numele Domnului Isus, nu avem nici un drept să ne aşteptăm ca El să fie în mijlocul nostru; şi dacă El nu este în mijlocul nostru, atunci strângerea laolaltă nu este decât o biată afacere a noastră. Să nu uităm că Satana urăşte până şi cea mai mică arătare a Adunării lui Dumnezeu. De aceea să veghem tot timpul şi în această direcţie.

  13 DECEMBRIE

Credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd.

Evrei 11.1

Un ofiţer foarte lumesc s-a căsătorit cu o femeie credincioasă. Unica lor fată a fost adusă la credinţa în Domnul Isus şi ele erau întristate de necredinţa tatălui ei. Dar într-o zi această fiică preaiubită a tatălui, se îmbolnăveşte aşa de tare încât medicii cu toată experienţa şi bunăvoinţa lor au fost nevoiţi să o dea nevindecată înapoi. Când copila a simţit sfârşitul care se apropia, a chemat pe tatăl ei pe care nu putea să-l mângâie nimeni şi i-a spus: „Tată iubit eu voi muri acum. În ce credinţă ai vrea să mă vezi murind, în credinţa mamei sau în necredinţa ta care a fost ca o lozincă până acum?”

Tatăl s-a întors cu lacrimi în ochi şi s-a dus în camera cealaltă. Dar după scurt timp fata l-a chemat din nou la patul ei şi i-a pus aceeaşi întrebare. Deşi simţea că i se rupe inima în două nu i-a dat nici de data aceasta nici un răspuns. Starea sănătăţii fiicei se agrava tot mai mult. Cu vocea ei lină îi puse în şoaptă pentru a treia oară aceeaşi întrebare. Acum tatăl nu s-a mai putut stăpâni şi a căzut în genunchi la patul fetei şi a sărutat obrajii ei palizi strigând de durere sufletească: „Mori după voia lui Dumnezeu în convingerea şi credinţa în care te-a crescut mama ta!” Dar şi necredinţa tatălui a fost biruită. În acele clipe grele a simţit puterea credinţei care până atunci a batjocorit-o.

Ştim că oamenii se împacă greu cu gândul că mântuirea se capătă în dar şi se primeşte prin credinţă. Oamenii ar vrea să facă şi ei ceva ca să-şi ispăşească păcatele; să postească, sa facă mătănii, milostenii, să se spovedească… Sfânta Scriptură însă spune lămurit că mântuirea nu stă în ceea ce ar putea face omul ci în ceea ce a făcut Domnul Isus Cristos răstignindu-se pentru noi. Încrede-te în El.

  14 DECEMBRIE

Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu.

Ioan 15.16

În ce situaţie intimă îi aduce Domnul Isus pe ucenicii Săi! Îi face părtaşi ai tuturor gândurilor Sale, acţionează faţă de ei ca un Prieten. Citim că Avraam a fost numit „prietenul lui Dumnezeu” şi în această postură a aflat tainele măreţiei şi căile Sale. În Geneza 18 noi citim: „Atunci Domnul a zis: „Să ascund Eu oare de Avraam ce am să fac?” Apoi a început să-i vorbească, dar nu despre legăturile lui personale ci îl lasă să vadă nu numai prorociile care sunt pentru el şi seminţia sa ci şi lucrurile care aparţin întregii lumi. Acesta a fost un semn anume al prieteniei. Dacă eu cunosc pe cineva bine, dar care încă nu e prietenul meu, atunci îi voi destăinui lucrurile omeneşti care ne privesc pe noi doi ca oameni. Aceasta e tot ce vorbesc cu el. Dar dacă am un prieten bun, atunci îi spun tot ce se petrece în inima mea. În ce legătură intimă ne găsim noi cu Dumnezeu! El ne-a pus deoparte pe deplin pentru El însuşi în completă valoare a lucrării lui Cristos. În felul acesta ne-a înrolat în aceeaşi postură cu Cristos şi ne-a făcut asemănători Lui. Prin această strămutare la sânul Său, Dumnezeu ne descopere imensitatea Sa în acţiune.

Ca prieteni ai Marelui Păstor trebuie să fim bine încredinţaţi că Dumnezeu şi Tatăl nostru are o deosebită satisfacţie pentru aceia care urmează Cuvântul Său refuzând obiceiurile şi formalismul acestei lumi. Domnul dă acelora care merg pe această cale a despărţirii de tot ce este lumesc şi firesc, mărturia plăcerii Sale (Evrei 11.5). Să fim hotărâţi să facem tot ce a zis Domnul (Exodul 24.3) şi niciodată să nu ne luăm după obiceiurile oamenilor în mijlocul cărora locuim doar ca nişte străini şi călători.

  15 DECEMBRIE

Ceea ce suferiţi este educare: DUMNEZEU Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-l educă tatăl?

Evrei 12.7

Care dintre credincioşi nu ar fi în primejdie de a fi fără putere dacă calea nu ar fi presărată cu dureri? La evrei nu era cazul de boală sau altfel de dureri; ci ei au suferit din cauza necredinţei lor. Ei au văzut cum le-a fost luate averile, totuşi viaţa lor nu a fost atinsă cum a fost cazul martirilor. Domnul este începătorul şi Cel care duce credinţa la un sfârşit de slavă, Cel care a rezistat din pricina păcătoşilor la cele mai mari împotriviri, El este Acela care acum din mâna Lui dă binecuvântările necesare fiecărui copil al lui Dumnezeu.

Dumnezeu se poartă cu noi ca şi cu nişte fii; dar nu cum o fac părinţii pământeşti după priceperea şi înţelepciunea lor, ci dragostea este izvorul educaţiei Sale. Noi nu suntem totdeauna de acord cu calea Domnului pentru că nu-L pricepem. Inima firească (naturală) este cea mai împotrivitoare suferinţelor cauzate de credinţă. Totuşi este o lucrare binecuvântată, căile pe care Dumnezeu ne călăuzeşte sunt expresia dragostei Lui faţă de noi, şi au tendinţa de a ne apropia mai mult de El, de a înţelege mai bine gândurile Sale şi a le pune în practică. Oare poate să izvorască din inima lui Dumnezeu ceva rău pentru noi? Niciodată!

La fel cum au fost îmbărbătaţi evreii altădată la fericita comuniune a familiei lui Dumnezeu şi la legătura ca fii, la fel ar vrea Sfânta Scriptură în zilele de astăzi să ne arate cât este de interesat ca Domnul să vorbească inimilor noastre şi să recunoaştem „că TOATE lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său” (Rom. 8.28)

Pentru Dumnezeul nostru nici o greutate nu este prea mare; dimpotrivă, cu cât greutatea este mai mare, cu atât El are prilejul să-Şi arate prin ea firea Lui de Dumnezeu prea bun şi Atotputernic.

  16 DECEMBRIE

Mi-aţi adus voi vite junghiate şi jertfe timp de patruzeci de ani în pustie, casă a Iui Israel? Aţi purtat cortul lui Moloh şi chipul stelei zeului Remfan, chipurile acelea, pe cari le-aţi făcut ca să vă închinaţi lor.

Fapte 7.42-43

Ce serioasă ameninţare a trebuit să spună poporului Israel proorocul Amos (cap. 5) şi în acelaşi timp să le prorocească judecata: „Vă voi duce în robie dincolo de Damasc.” Canaan a fost locuinţa prezisă şi rânduită de Dumnezeu pentru ei. Pe calea prin pustie până acolo, poporul acesta răscumpărat prin sânge din robia Egiptului trebuia să ducă chivotul tot drumul. Prezenţa chivotului în mijlocul lor le dădea putere şi îi sfinţea. Dar când neglijau aceasta totul era pierdut. Şi acolo s-a ajuns cu acest popor. Ei s-au alipit de idoli străini şi aceasta a fost o înjosire a chivotului. Ce judecată serioasă!

Şi pentru noi care avem o chemare cerească aceasta este o avertizare serioasă. Chivotul care este în mijlocul nostru ţinut în toată slava şi cinstea, care merge cu noi în pustia acestei lumi, este NUMELE FIULUI LUI DUMNEZEU. Cu toată râvna sfântă să cinstim acest Nume îndeosebi în aceste zile din urmă. Nu mai este loc de discuţii contradictorii, ci e necesară o distanţare hotărâtă de tot ce nu este după gândul Său. Ioan spune în epistola sa: „Oricine o ia înainte şi nu rămâne în învăţătura lui Cristos n-are pe Dumnezeu. Cine rămâne în învăţătura aceasta are pe Tatăl şi pe Fiul. Dacă vine cineva la voi şi nu vă aduce învăţătura aceasta să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: Bun venit. Căci cine-i zice: Bun venit se face părtaş faptelor lui rele” (2 Ioan 9-11). Numele Său este Acel Nume: „pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor şi prin care a făcut şi veacurile” care la început era la Dumnezeu şi care era Dumnezeu. Să reţinem acest lucru!

  17 DECEMBRIE

… să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alţii, şi cu atât mai mult, cu cât vedeţi că ziua se apropie.

Evrei 10.25

Credincioşii evrei nu aveau în timpurile acelea o stare uşoară. Credinţa lor în Domnul Isus a fost aspru încercată prin prigoană şi suferinţă. Prin aceasta au fost în primejdie de a fi amăgiţi şi de a se întoarce înapoi la Lege şi la datinile vechi ale slujbelor. Cu cât părăseau adunările cu atât era mai uşor pentru duşman ca să-i abată de la Cale. De aceea scriitorul acestei epistole îi îndeamnă să nu părăsească adunările. Acolo puteau fi mângâiaţi şi îmbărbătaţi ca să reziste contra valului împotrivitorilor şi să-şi păstreze credinţa.

În zilele noastre există aceleaşi principii. In zilele noastre nu avem de suferit primejdiile şi suferinţele evreilor, ci avem primejdii pe care adesea nu le cunoaştem imediat. Dacă de exemplu prin viclenia duşmanului am fost duşi aşa de departe încât să neglijăm unele ore ale adunării atunci decăderea merge foarte repede. „Adunarea noastră” este strângerea noastră laolaltă având ca Centru pe Domnul Cristos. Aceasta înseamnă a fi adunaţi pentru Numele Său – adunare care nu poate fi înlocuită cu nimic. Dacă noi părăsim adunarea pentru Numele Domnului înseamnă că îl înjosim într-un anumit fel pe Isus însuşi. De ne-ar feri Domnul de această decădere şi să rămânem numai în jurul Persoanei Sale. Câţi au mărturisit la bătrâneţe că nu mai pot recupera nimic! Primii creştini stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciune.

Când apostolul ne-a îndemnat să nu părăsim „adunarea noastră” nu s-a gândit să nu părăsim „adunările sau bisericile oficiale” ale zilelor noastre care nu se mai strâng călăuzite de Duhul Sfânt şi Cuvântul lui Dumnezeu. Aceste aşa zise „adunări” trebuie să le părăsim în cea mai mare grabă şi să ne ocupăm locul în Adunarea lui Dumnezeu.

  18 DECEMBRIE

Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea împărăţia lui DUMNEZEU… Nu te mira că ţi-am zis: Trebuie să vă naşteri din nou.

Ioan 3.3-7

Numai Dumnezeu însuşi poate să umple golul din sufletul tău. Numai harul Său este viaţă, numai dragostea Sa este odihnă şi numai în prezenţa Sa este bucurie. „Înaintea Feţei Tale sunt bucurii nespuse şi desfătări veşnice în dreapta Ta” (Ps. 16.11). Dacă eşti „Învăţătorul lui Israel” nu-ţi ajută la nimic căci TREBUIE să te naşti din nou.

„Păcătoşii sunt îngroziţi în Sion, un tremur i-a apucat pe cei nelegiuiţi care zic: Cine din noi va putea să rămână lângă un foc mistuitor? Cine va putea să rămână lângă nişte flăcări veşnice?” (Isaia 33.14). Acesta va fi sfârşitul tuturor acelora care nu sunt copii ai Iui Dumnezeu prin credinţa în Domnul Isus Cristos. Pentru totdeauna vor fi îndepărtaţi de la prezenţa lui Dumnezeu în locul din care nu mai este scăpare. Ce cuvânt zguduitor! Mii şi mii de pilde ar trebui ca să descrie această stare dezastruoasă, dar cuvântul părăsiţi o exprimă mai bine. Ce înseamnă acest cuvânt putem vedea pe crucea Golgotei în suferinţele de nedescris ale Aceluia care din dragoste pentru noi a suferit această stare de „părăsit.” Fără Dumnezeu în lume, fără Dumnezeu în viaţa viitoare, pe veci părăsit de Dumnezeu! Te consolezi cumva la gândul că până la viaţa viitoare mai este timp? VAI! Milioane se înşeală în felul acesta. Nu te înşela singur ascultând sfaturile Satanei. Fiecare zi trecută ne apropie mai mult de sfârşit „Şi după cum omului îi este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata…” (Evr. 9.27).

Împăcarea cu Creatorul, armonia cu El, şi nicidecum pactizarea cu înclinaţiile inferioare din noi, ne dă echilibrul după care suspinăm. Să ne încredem în Numele Domnului Isus, să-L lăsăm numai pe El să ne mântuiască.

  19 DECEMBRIE

Căci înţelepciunea va veni în inima ta, şi cunoştinţa va fi desfătarea sufletului tău; Chibzuinţa va veghea asupra ta, priceperea te va păzi.

Proverbe 2.10

Cunoştinţa, chibzuinţă şi priceperea sunt urmările şi roadele înţelepciunii lui Dumnezeu. Dacă aceasta pătrunde în inimă, atunci cunoaşterea este primul rod care îi dă hrană sufletului. Chibzuinţă este scutul ei şi priceperea călăuzeşte şi întăreşte paşii. Calea înţelepciunii duce printr-o lume plină de primejdii şi întunecată, mult îndepărtată de calea celor care L-au uitat pe Dumnezeu, ale căror case se prăbuşesc în adâncul morţii”, de aceea, tu să umbli pe calea oamenilor de bine şi să ţii cărările celor neprihăniţi.” UNDE se GĂSEŞTE această înţelepciune? Dumnezeu ne-o dăruieşte prin Cuvântul Său ca inima să se reînnoiască şi să-i dea sufletului lumină şi viaţă. De aceea Psalmistul spune: „Cum îşi va ţine tânărul curată cărarea? Îndreptându-se după Cuvântul Tău.” După aceea mai spune către Dumnezeu: „Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta” (Ps. 11.9,11).

Pentru aceasta Dumnezeu dăruieşte Duhul Său tuturor celor care vor să asculte glasul înţelepciunii cereşti, adică „duhul puterii şi al dragostei şi al chibzuinţei.”

De aceea în deplină dependenţă, sub călăuzirea Duhului Său să păstrăm îndemnurile Lui! Să le cercetăm cu seriozitate şi să umblăm în frică de El.

Este dureros că mai sunt creştini care citesc măreţul Cuvânt fără să fie atinşi în suflet. Cugetul lor nu tresare şi inima nu trăieşte în adevărul primit. În asemenea situaţii nu se poate ca sufletul să primească lumină şi putere nu poate creşte şi nu se poate dezvolta. Dar celor care sunt devotaţi pentru cauza Domnului, El le va da înţelepciune pentru a propăşi în viaţa spirituală.

  20 DECEMBRIE

Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă.

2 Petru 3.11

După Sfânta Scriptură cei mântuiţi aşteaptă un cer nou şi un pământ nou. Ei sunt învăţaţi că lucrurile văzute vor pieri şi pentru oamenii acestei lumi va începe o mare judecată.

Credincioşii mântuiţi ştiu că atâta timp cât sunt pe acest pământ sunt călători şi străini. De aceea trebuie să fie mai interesaţi de lucrurile viitoare care încă nu se văd. Oare au voie să fugă ca oamenii acestei lumi după lucruri trecătoare, de a-şi aduna comori care în curând vor fi distruse? Desigur că acest lucru nu este spre slava Domnului nostru. Copiii lui Dumnezeu trebuie să fie mai mult nişte cetăţeni cereşti care au ca ţintă a lor lucrurile veşnice şi durabile şi numai acestea trebuie să umple inima lor. Domnul însuşi cere creştinului să se roage neîncetat, să fie sfânt în umblarea lui şi să lucreze cu râvnă la lucrarea Sa. În încercări el trebuie să stea neclintit şi să primească totul cu mulţumire din mâna Tatălui. Nădejdea vie să umple inima lui că, Domnul va veni în curând în slava Sa. El însuşi Domnul slavei, care I-a răscumpărat prin sângele Său, vrea să fie Centrul atenţiei şi al preocupărilor creştinilor. Comuniunea cu El, o umblare spre slava şi cinstea Sa, să fie totdeauna pe primul plan! Abia atunci va izvorî din inimile noastre laudă, mulţumire şi adorare pentru El. Abia atunci Domnul poate să ne călăuzească ca să fim oameni cu privirea ridicată spre El, care la rândul ei conturează o purtare şi o umblare sfântă şi evlavioasă. Să ne întrebăm fiecare personal dacă se găseşte în fiecare clipă în noi gândul acesta?

Ne putem ruga oare lui Dumnezeu cu sinceritate să trimită fondurile necesare lucrării Sale, atunci când noi înşine ne păstrăm banii pentru scopurile noastre egoiste, în loc să-i folosim pentru lucrare?

  21 DECEMBRIE

Aşa dar, noi întotdeauna suntem plini de încredere; căci ştim că, dacă suntem acasă în trup, pribegim departe de DOMNUL.

2 Corinteni 5.6

Nu de mult călătoream cu tramvaiul şi am observat o fetiţă mică care era singură, dar cu toate acestea nu avea nici o grijă şi nu îi era frică. Era ca un portret a unui copil lipsit de griji şi plin de bucurii. Deoarece m-a mirat această stare m-am întors către ea şi am întrebat-o: „Fetiţă, nu ai nici o frică să călătoreşti singură în tramvai?”

Surprinsă de întrebarea mea, s-a uitat ţintă la mine cu ochii ei mari şi frumoşi. A început să râdă şi mi-a spus: „În acest tramvai nu poate să-mi facă nimeni nici un rău căci tăticul meu e vatmanul.”

Viaţa noastră se derulează prin această lume cu o viteză de neînvins. Mereu se schimbă: plăcere şi durere, sănătate şi boală, viaţă şi moarte. Indiferent de împrejurări, Tatăl nostru din ceruri este Conducătorul pe calea noastră şi El îşi aţinteşte ochii spre noi. Numai noi nu avem nădejde întotdeauna în El, cum au copiii faţă de părinţi şi de aceea noi nu suntem aşa de fericiţi şi nu putem cânta aşa de liber. Oare nu trebuie să ne dăm seama că în diferitele situaţii ale vieţii noastre ne lipseşte încrederea că, conducătorul şi făuritorul tuturor lucrurilor este Tatăl nostru care ne iubeşte? Dacă avem convingerea că El execută toate lucrurile în bune condiţii, atunci El zi de zi ne va pune pe buze cântări de laudă spre proslăvirea Numelui Său. Trebuie să devenim dependenţi ca un copil faţă de părinţii săi. Un copil se alipeşte de tatăl pentru toate, vine cu orice cerinţă la tatăl şi nu are nici o reţinere în ce priveşte problemele de viitor.

Oare nu vrem să facem şi noi la fel? Avem convingerea că Tatăl nostru ceresc lucrează cum e bine în vieţile noastre şi îi lăsăm toată conducerea în mâna Lui Atotputernică?

Credinţa merge înainte în ascultarea de Dumnezeu. Ea se înalţă deasupra împrejurărilor, deasupra pământului.

  22 DECEMBRIE

Dar omul lui DUMNEZEU a trimis să spună împăratului lui Israel: Fereşte-te să treci pe lângă locul acela.

2 Împăraţi 6.9

Împăratul sirienilor ducea război împotriva Israelului, şi el se sfătuia cu slujitorii săi spunându-le: „Tabăra mea va fi în cutare loc.” Ce bine însă că Dumnezeu căruia nu-I e nimic ascuns a luat seama şi de acest sfat. Ce milos era Dumnezeu care ocrotea poporul Său, folosind proorocul pentru a-l avertiza pe împăratul Israelului de acest loc. Ce dragoste ocrotitoare de la Acela care ştie unde-i „scaunul celor batjocoritori” şi cum arată „corturile celor fără de lege.”

Acelaşi Dumnezeu este Acela pe care noi avem libertatea de a-L numi Tată, de a fi copiii Lui. Este o cinste şi mai mare ca aceea a israeliţilor. El însuşi ne avertizează şi ne îndeamnă să veghem „căci potrivnicul nostru diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită” (1 Pet. 5.8). Domnul vrea să nu cădem pradă Satanei.

Glasul cu care Domnul vorbeşte este acelaşi cu care vrea să ne avertizeze: „Cercetaţi ce este plăcut înaintea Domnului şi nu luaţi deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului, ba încă mai degrabă osândiţi-le. Căci e ruşine numai să spunem ce fac ei în ascuns” (Efes. 5.10) De-am delimita cu cea mai ascuţită sabie unde se termină întunericul şi unde începe lumina. De aceea să umblăm ca nişte copii ai luminii şi să evităm orice legătură cu întunericul!

Oricine este hotărât să-L urmeze pe Cristos afară din tabără (Evr. 13.10-15) poate fi încredinţat că multe şi felurite încercări se vor ivi în calea lui pentru a-l abate de la hotărârea pe care a luat-o. Nenumărate prilejuri de a se întoarce înapoi se vor ivi în calea sa. Multe glasuri ademenitoare îl vor îmbia pe drum, oferindu-i uşurarea ocării care este o consecinţă a ieşirii afară din tabără. Multe legiuni de îngeri îi vor sta la dispoziţie gata pentru a-l „elibera” de sacrificiul pe care şi l-a ales.

  23 DECEMBRIE

Nu ţi-am dat Eu oare porunca aceasta: Întăreşte-te şi îmbărbătează-te? Nu te înspăimânta şi nu te îngrozi, căci DOMNUL DUMNEZEUL tău, este cu tine în tot ce vei face.

Iosua 1.9

Ce poruncă măreaţă pentru Iosua, în care se exprimă nu numai mărimea şi greutăţile ei dar şi îmbărbătarea pentru rezolvarea ei în cele mai bune condiţii. Nu era o cale proprie pe care păşea, nu era o lucrare după închipuirea sa, cu interese proprii. Dumnezeul lui i-a dat aceasta măreaţă însărcinare ca împreună cu tot poporul să treacă Iordanul şi poporul să împartă ţara făgăduită părinţilor lor. Pentru nelegiuirea naţiunii care locuia în această ţară, Dumnezeu a vrut să-i biruiască, să nu rămână nici unul în ţară ca nu cumva să aplece inima poporului Său spre idoli şi să păcătuiască. Dumnezeu a vrut să-l folosească pe Iosua în această lucrare. Pentru aceasta era nevoie de putere şi de îndrăzneală. Dar Dumnezeu care l-a ales pentru această lucrare era şi Izvorul ambelor nevoi ale lui Iosua. Dumnezeu ştia şi de spaima şi de frica pe care o avea de înfruntat şi de aceea a vrut să-l îmbărbăteze cu cuvintele: „Nu te înspăimânta şi nu te îngrozi.

Nu se întâmplă acelaşi lucru şi cu noi că ne înspăimântăm şi ne înfricoşăm? Dar dacă noi umblăm pe calea Sa, şi luptăm lupta Sa, atunci putem fi fără frică: „Dacă Dumnezeu este cu noi, CINE oare se poate împotrivi?” Pe Pavel, acelaşi Domn îl îmbărbătează: „NU te teme, ci vorbeşte şi nu tăcea căci Eu sunt cu tine şi nimeni nu va pune mâna pe tine ca să-ţi facă rău” (Fapt. 18.9-10). Şi acest slujitor spune filipenilor: „să RĂMÂNEŢI TARI în acelaşi duh şi să luptaţi cu un suflet pentru credinţa Evangheliei, fără să vă lăsaţi înspăimântaţi de potrivnici (Fil. 1.27-28). De aceea nici noi să nu ne lăsăm înspăimântaţi şi înfricoşaţi de negura nopţii care ne înconjoară.

Adevăratul creştinism înseamnă o completă predare Domnului Isus Cristos.

  24 DECEMBRIE

Noi toţi am primit din plinătatea Lui, har după har.

Ioan 1.16

Hotărârea luată şi realizată de Dumnezeu în Cristos Isus, are pentru noi urmări binecuvântate a cărei imensitate noi nu putem să o mărginim. Păcatul omului trebuia să aibă ca urmare moartea trupească şi cea veşnică. Dar Dumnezeu nu a vrut moartea păcătosului şi „de aceea a dat pe singurul Său Fiu ca prin El să trăiască” (Ezechiel 18.23; 1 Ioan 4.9).

Mai departe citim în Efeseni 1 că Dumnezeu a vrut să aibă El însuşi nişte fiinţe ale Lui care să aibă înţelepciune şi dragoste în a-L slăvi pe El.

Dar era şi dorinţa Dumnezeului Veşnic de a-L ridica pe Fiul Său căpetenie peste toate lucrurile, încât să-L laude şi să-L proslăvească toată lumea. Întotdeauna în hotărârile lui Dumnezeu, Fiul ocupă primul loc. Despre El citim în Efeseni 5.25-27 că a iubit Adunarea (în original ekklesia) şi s-a dat pe Sine pentru ea ca s-o sfinţească prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să se înfăţişeze înaintea Sa, slăvită, fără pată, fără sbârcitură, sau altceva de felul acesta. Acelaşi har, care ne stătea la dispoziţie odinioară când eram păcătoşi şi care ne-a dat o arvună neclintită pentru slava veşnică, stă şi azi la dispoziţia mea şi a ta, ca prin el să umblăm prin pustia acestei lumi spre slava Dumnezeului nostru, să rămânem ocrotiţi de feluritele încercări.

Pilat – judecătorul lumesc a spus despre Domnul Isus: „Eu nu găsesc nici o vină în omul acesta.”

Iuda – care pentru bani L-a vândut pe Domnul nostru a mărturisit: „Eu am păcătuit căci am vândut sânge nevinovat.”

Sutaşul şi soldaţii lui au spus: „Cu adevărat omul acesta era Fiul lui Dumnezeu.”

Ioan Botezătorul a declarat: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii.”

Petru a spus: „Tu eşti Cristosul, Fiul Dumnezeului Celui Viu…”

Dar tu ce spui despre Domnul Isus Cristos?

  25 DECEMBRIE

PLIN DE TEAMĂ

Evrei 11.7

Azi mai mult ca oricând se pune accent pe oboseala omului modern, care în libertatea sa iscodeşte planuri şi le îndeplineşte. Şi totuşi, mulţi trebuie să recunoască că toată activitatea lor este împinsă şi dirijată de teamă. Un astfel de om vede cum îl inundă problemele personale şi profesionale, care adesea au nişte forme foarte periculoase, care îl obligă să se apere să nu fie lovit ca de o catastrofă.

Multe întrebări se nasc: Oare sunt major pentru atâtea greutăţi? Puterea mea este suficientă?

„Plin de teamă” – această expresie ne arată că omul a pierdut legea mântuirii şi teama îl dirijează în acţiunile lui. Mulţi oameni nu pot să ţină piept problemelor şi de aceea se refugiază în distracţii. Poate eşti şi tu stimate cititor un astfel de dezertor. Oare nu este mai bine dacă te opreşti să-ţi analizezi situaţia? Acum este timpul să te întrebi: „De ce mă tem?” De ce vrei să te chinui dacă nu este necesar? Poate te vei întreba iarăşi cum poate fi înlăturată imensitatea nesiguranţei şi înlocuită cu o nădejde vie.

Păcatele tale sunt cauza, cauza primară care te face să te temi, căci ele în viitor nu-ţi aduc altceva decât judecata. Recunoaşte într-o pocăinţă adevărată păcatele tale înaintea Domnului Isus, care a murit şi pentru tine şi atunci vei fi eliberat de teamă.

Nu poţi să ai parte de bucuriile celor răscumpăraţi de Dumnezeu, dacă n-ai trecut prin jertfa Domnului nostru Isus Cristos. Jertfa aceasta dărâmă orice înfumurare, şterge orice renume şi îi uneşte pe toţi cei răscumpăraţi într-o adunare de închinători ai lui Dumnezeu, spălaţi în sângele Lui.

Oricât de întunecos ar fit trecutul tău, oricâte păcate ai fi făcut, poţi fi iertat chiar acum şi eliberat de orice teamă de viitor dacă CREZI în Domnul Cristos.

26 DECEMBRIE

Ocara îmi rupe inima, şi sunt bolnav.

Psalmul 69.20

Dacă cercetăm acest verset şi cele anterioare din Psalmului 69 atunci trebuie să recunoaştem că e vorba despre Fiul lui Dumnezeu pe cruce, pe care Cuvântul ni-L prezintă aici într-o formă atât de zguduitoare: „Cei ce mă urăsc fără temei sunt mai mulţi decât perii capului Meu” (vers. 4).

Oare El, Cel Neprihănit, Cel Desăvârşit, a creat vreodată ocazia ca să fie urât de cineva?

Este adevărat că suferinţele făcute de mâna oamenilor nu sunt de comparat cu grozăvia judecăţii dumnezeieşti, care s-a abătut peste sufletul Său. Totuşi să nu neglijăm nici prin gând suferinţele şi durerile, chinurile şi batjocurile aduse Lui din partea oamenilor, faţă de care S-a arătat ca fiind Mântuitorul care îi iubeşte. Aici este vorba despre ocara, care I-a rupt inima! Crezi tu că Dumnezeu i-a făcut aceasta? NU, această ocară venea de la oameni. Ce cutremurător! Poate crezi că evreii i-au făcut-o? DA şi evreii, dar TU nu eşti cu nimic mai bun. Dacă tu nu stai pe aceeaşi treaptă cu cărturarii şi marii preoţi, cu poporul evreu sau cu ostaşii romani, atunci îţi găseşti oglindirea în chipul celor doi tâlhari care la fel îl ocărau (Mat. 27.44).

Dacă eşti sincer, poţi să te dezvinovăţeşti de toate greşelile tale? Ce pătrunzător este gândul că nu erau numai păcatele noastre cele care L-au răstignit pe Domnul Isus pe cruce ci şi URA noastră pentru Dumnezeu şi Mântuitorul trimis de El. De această vină nici tu, suflete drag nu te poţi dezvinovăţi deoarece firea pământească a fiecărui om luptă contra lucrurilor duhovniceşti.

Cea mai slabă laudă a unei inimi pline de mulţumire se ridică la cer ca o mireasmă plăcută, spre scaunul de domnie şi spre inima lui Dumnezeu. Să aşteptăm cu dor clipa fericită de adorare la Masa Domnului.

27 DECEMBRIE

Nu este nici o deosebire, căci toţi au păcătuit, şi sunt lipsiţi de slava lui DUMNEZEU, şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată.

Romani 3.22-24

Cum ar putea oamenii păcătoşi să apară înaintea slavei lui Dumnezeu şi să stea în faţa Lui dacă El însuşi a spus robului Său, Moise: „Nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască” (Exod. 33.20)? Dar mila lui Dumnezeu şi harul Său, stau mai presus de toate simţurile şi înţelepciunea oamenilor, căci care dintre oameni şi-ar jertfi singurul său fiu pentru duşmanii săi? Dumnezeu a făcut-o şi cere pe această temelie a lucrării Iui Isus ca toţi oamenii care cred să fie graţiaţi. Noi, cei care credem, care recunoaştem judecata lui Dumnezeu şi în adevărată căinţă ne închinăm, suntem „spre lauda slavei harului Său în Preaiubitul Lui” (Efes. 1.6). Judecata nu poate niciodată să ne mai lovească, căci pedeapsa pentru pacea noastră a purtat-o Domnul Isus. Harul însuşi nu putea să liniştească inima lui Dumnezeu. Orice umbră de păcat, orice amintire de păcate trebuia îndepărtată de la cei care sunt copiii lui Dumnezeu. De aceea ne-a socotit neprihăniţi prin har (Tit 3.7). Neprihănit poate fi numai cineva căruia nu-i sunt socotite păcatele şi nelegiuirile şi aceasta e tocmai poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu. Întemeiat pe arderea de tot, Dumnezeu putea să spună prin Balaam despre Israel: „El (Dumnezeu) nu vede nici o fărădelege în Iacov, nu vede nici o răutate în Israel” (Num. 21.23).

Aşa este şi cu noi. Valoarea jertfei lui Isus este incomparabil mai mare ca jertfele din vechime. „Căci printr-o singură jertfă El a făcut desăvârşiţi pentru TOTDEAUNA pe cei ce sunt sfinţi” (Evr. 10.14). Cine vrea să fie în legătură cu Dumnezeu aici pe pământ şi apoi în veci de veci trebuie să fie mai întâi „desăvârşit.” Dumnezeu a făcut TOT ce era necesar pentru a ne aduce în această stare de desăvârşire. În veci îl vom lăuda pentru aceasta.

28 DECEMBRIE

Nu vă lăsaţi înşelaţi: Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune.

1 Corinteni 15.33

Apostolul Pavel vedea decăderea morală a corintenilor, ca având la bază negarea învierii. Este foarte adevărat că aceia care în viaţa de toate zilele spun: „Să mâncăm şi să bem căci mâine vom muri”, NU sunt născuţi din nou. Legăturile cu astfel de oameni, care trăiau în păcate si negau învierea, aveau influenţă asupra unora dintre corinteni şi pot avea şi asupra noastră. Este natural ca o viaţă trăită în păcate să dea naştere la spaimă, chiar numai la gândul învierii, şi din acest motiv mulţi o neagă. Ce pagubă imensă a făcut vrăjmaşul în Corint şi câtă osteneală trebuia depusă pentru a înlătura răul!

Diavolul, cu viclenia lui, a rămas acelaşi şi în zilele noastre, dar nici adevărul învierii nu s-a schimbat. De-am fi găsiţi ca nişte buni slujitori! Dacă umblăm pe două căi suntem în primejdie deoarece: „tovărăşiile rele strică obiceiurile bune.” Unii s-au simţit destul de tari şi au intrat în relaţii strânse cu vecinul necredincios şi prin aceasta au devenit o pradă a Satanei. Alţii au intrat în relaţii strânse cu aşa zişi „credincioşi” care nu merg pe calea aleasă şi astfel au suferit leziuni grave.

De aceea să fim atenţi la umblarea noastră şi a copiilor noştri. Părinţii care au avut ca ţel unic propăşirea copiilor în această lume au trăit experienţe amare. Ce ar putea să ne îmbărbăteze mai mult decât umblarea noastră cu Domnul şi Cuvântul Său? De aceea să RĂMÂNEM în El! Prin ce îşi va păstra un tânăr sau o tânără curată calea? NUMAI printr-o umblare curată şi supusă Cuvântului Sfânt.

Numai în măsura în care împărăţia lui Dumnezeu pune stăpânire pe inimă se adânceşte şi judecata cu privire la ce este lumesc. Simţul viu şi ales al firii dumnezeieşti se dă înapoi dinaintea lumii şi tot ce trebuie este să umblăm prin puterea acestei firi, ca să ne putem ţine departe de lume. Umblaţi cu Dumnezeu şi nu veţi umbla cu lumea.

29 DECEMBRIE

Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.

Isaia 53.5

Cu câţiva ani în urmă un medic evreu călătorea cu vaporul din Italia spre Franţa. În acest timp s-a îmbolnăvit de o boală nevindecabilă, care progresa foarte repede, iar culoarea palidă a feţei dădea expresia unei morţi foarte apropiate. Căpitanul vasului, un credincios adevărat, a prins milă faţă de pasagerul său şi la un moment dat l-a vizitat. El l-a atenţionat într-o formă plăcută de situaţia gravă în care se afla şi i-a spus despre mântuirea prin Domnul Isus pe care trebuie să o aibă orice om pentru a putea fi împăcat cu Dumnezeu şi pentru a avea viaţa veşnică.

Mânios şi plin de ură, bolnavul s-a împotrivit căpitanului. Dar acesta nu s-a înfricoşat, deoarece mântuirea sufletului acestui tânăr evreu, îi era mai scumpă ca insultele aduse. L-a lăsat pentru un scurt timp pe bolnav singur, dar numai cu scopul de a merge în cabina sa ca să se roage intens pentru mântuirea acestui suflet. Se întoarse apoi la bolnav şi îngenunchind la patul său, s-a rugat cu voce tare lui Dumnezeu pentru mântuirea sufletului tânărului evreu. În continuare a scos Biblia din buzunar şi a citit, printre altele, şi Isaia 53. Acum a început să se înmoaie gheaţa din inima bolnavului, şi a început să plângă ca un copil. Apoi a început să dovedească pocăinţa inimii lui plină de păcate, după care un val de bucurie l-a cuprins. Cu inima plină de bucurie a plecat acasă în Patria de sus. Ultimele cuvinte au fost: „NĂDEJDEA MEA SE ODIHNEŞTE ÎN ISUS!”

Toată ştiinţa şi filozofia nu pot adăuga o iotă la Cuvântul lui Dumnezeu. Când ni se spune că azi am înaintat, că nu mai suntem unde era lumea la începutul creştinismului, răspundem hotărât că tot adevărul e în Scriptură şi el nu s-a schimbat chiar dacă lumea s-a schimbat.

30 DECEMBRIE

Prin El, să aducem totdeauna lui DUMNEZEU o jertfă de laudă, adică rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui.

Evrei 13.15

Noi, prin harul lui Dumnezeu, am fost făcuţi o preoţie sfântă şi aleasă pentru a lăuda pe Domnul Isus. Jertfele de laudă să fie tot timpul pe buzele noastre, tot timpul pregătite de a urca la tronul lui Dumnezeu. Psalmistul spune în Ps. 50.23: „Cine aduce mulţumiri ca jertfă, acela Mă proslăveşte” şi în Ps. 34.1: „Voi binecuvânta pe Domnul în orice vreme. Lauda Lui va fi totdeauna în gura mea.”

Deci laudele noastre să curgă intens ca un fluviu.

Ca o preoţie sfântă noi nu aducem arderi de tămâie, ci aducem jertfe duhovniceşti de LAUDĂ şi MULŢUMIRE. După ce perdeaua din lăuntrul Templului s-a rupt de sus până jos nu ne-a dat numai posibilitatea vizuală în Sfântă Sfintelor ci ne este deschisă calea de a păşi în adorare înaintea lui Dumnezeu şi acolo să-I aducem jertfe de laudă. Aceasta este plăcerea lui Dumnezeu prin Isus Cristos! Noi am fost aduşi aşa de aproape. Suntem copiii lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi şi în această stare putem să ne apropiem cu o inimă curată, cu un cuget curat, cu o credinţă aleasă, aducând lui Dumnezeu o jertfă plăcută prin Isus Cristos. Aceasta e cea mai înaltă parte a slujbei noastre faţă de Dumnezeu. Aceste jertfe duhovniceşti sunt ca un recul al harului pe care îl savurăm şi al dragostei care e motorul inimii noastre. Inima reflectă totul în mulţumire pentru harul primit şi împreună cu David poate spune: „TOTUL vine de la Tine şi din mâna Ta primim ce să-Ţi aducem” (1 Cron. 29.14).

Cunoşti tu acest loc măreţ şi îl ocupi spre slava Numelui Său?

Este de prisos să căutăm stârnirea simţămintelor fireşti de cucernicie prin felurite mijloace, care sunt în slujba sistemelor şi religiilor oamenilor. Străduinţele care se fac când e vorba să venim cu adorare înaintea lui Dumnezeu, cu ajutorul însuşirilor nesfinţite ale firii pământeşti intră în cadrul „focului străin” (Lev. 10.1; 16.12).

31 DECEMBRIE

Binecuvântat să fie DUMNEZEU, Tatăl DOMNULUI nostru ISUS CRISTOS, Părintele îndurărilor şi DUMNEZEUL oricărei mângâieri.

2 Corinteni 1.3

De aceea veniţi să trecem plini de laudă şi mulţumire prin arcul de triumf al vechiului an pentru a intra prin el în noul an şi de a ne aşeza piciorul neclintit pe fâşia de pământ necunoscută ce ne stă în faţă! Să nu fie îndreptate inima şi gândurile noastre spre timpurile fără linişte şi nici spre lumea aceasta, care zace în cel rău, ci să ne ridicăm ochii noştri spre Dumnezeu, care e nădejdea noastră.

Acela care e Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus, este totodată şi Dumnezeul şi Tatăl nostru, pe care-L iubim din inimă. Isus Îl numeşte: „Tatăl Meu şi Tatăl vostru, Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20.17). Aşadar noi suntem prin El, copii prea iubiţi ai lui Dumnezeu şi nu numai moştenitori ai slavei veşnice în casa cerească a Tatălui, ci aici pe pământ suntem obiecte preţioase ale mângâierii şi milosteniei Sale. „El este Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri.”

Când El ne trimite o durere, o face din dragoste pentru binele nostru. Cine are ochi să vadă poate vedea purtarea de grijă a Dumnezeului nostru Tată care ne-a purtat pe braţe. În câte necazuri nu a fost milostenia lui Dumnezeu aproape. Nu uita! „Binecuvântează suflete pe Domnul şi nu uita nici una din binefacerile Lui.”

Noi toţi trebuie să spunem că mila şi harul Lui e zi de zi cu noi şi El se poartă cu noi cum se poartă un tată cu fiul său (Deut. 1.31) şi cum mângâie pe cineva mama sa (Isa. 66.13). „EL ne-a izbăvit şi ne izbăveşte dintr-o astfel de moarte, şi avem NĂDEJDE că ne va mai izbăvi încă” (2 Cor. 1.10).

„Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti în locurile cereşti, ÎN Cristos.”

http://publicatia.voxdeibaptist.org/articole2_dec07.htm

Importanţa întrupării de: Bob Deffinbaugh , Th.M.

download - Copie

Importanţa întrupării  de: Bob Deffinbaugh , Th.M.

Ideea unui “dumnezeu” care se implică în problemele oamenilor venind în lume nu este o noutate. În cultura greacă a timpurilor Noului Testament existau numeroase instanţe în care se spunea de “dumnezei” ce se manifestau întrupându-se.1 Chiar în timpurile noastre avem exemple de “super-fiinţe” care au intervenit în istoria umană. În filmul “E.T.” fiinţa era departe de a fi umană. Personaje ca “Bionic Man” şi “Bionic Woman” sunt mai mult umane decât divine. “Superman” şi “Wonder Woman” sunt mai mult “din alta lume” şi se apropie mai mult de eroii greci.

Toate ofertele de “super-fiinţele” din zilele noastre ne dau  puţin ajutor când este vorba de doctrina încarnării. În primul rând, acestea sunt personaje fictive–nimeni nu crede într-adevăr în ele. Acest lucru ne dă predispoziţie să ne îndoim de descrierea făcută Domnului nostru în Noul Testament. În plus, aceşti „super-eroi”  ai timpurilor noastre sunt mult diferiţi de persoana lui Christos, care este Dumnezeu întrupat. Nu există nimic în realitatea sau în ficţiunea istoriei omului care să se asemene cu misterul întrupării  Domnului nostru Isus Christos. Omeneşte vorbind, nimeni nu anticipase intervenţia lui Dumnezeu în istoria umanităţii prin naşterea unui copil, naştere petrecută într-un staul. Nici chiar Iudaismul nu se aştepta ca Mesia să vină în felul acesta.2 Mai departe, am devenit atât de obişnuiţi cu povestirile biblice ale naşterii Domnului nostru şi cu formulările de credinţă ale doctrinelor încât deseori am încetat să apreciem taina încarnării.

Dacă ar fi să apreciem  cum se cuvine taina întrupării, trebuie ca prima dată să recunoaştem importanţa venirii Domnului nostru ca Dumnezeu întrupat. Din acest motiv m-am decis să dedic primul mesaj pe tema întrupării subiectului legat de importanţa întrupării. Haideţi să vedem motivul de ce doctrina întrupării este vitală pentru fiecare dintre noi.

(1) Doctrina întrupării ar trebui sa fie punctul central al sărbătoririi creştine a Crăciunului.

Ne apropiem rapid de Crăciun. Destul de straniu, acesta este un timp al depresiilor, nu doar pentru bărbaţi şi femei în general, dar şi pentru creştini în particular. Apăsarea este vizibilă, cred eu, pentru fiecare dintre noi. O parte din aceasta este probabil cauzată de cheltuielile şi eforturile făcute pentru a sărbători Crăciunul cît mai plăcut, rezultatele obţinute fiind minimale. O mare parte a apăsării noastre este înrudită cu faptul că mult din atenţia noastră este distrasă de la mesajul întrupării lui Christos. Marea bucurie a Crăciunului este inseparabil legată de întruparea Lui.

Probabil că nu este necesar să vă reamintesc că Decembrie 25 e puţin probabil să fie data la care Domnul nostru a fost născut. Nimeni nu ştie exact data naşterii Domnului nostru.3 Ceea ce ştim este că până la sfârşitul secolului  patru, naşterea lui Hristos s-a sărbătorit la 6 Ianuarie, şi apoi mai târziu, sărbătoarea s-a divizat între 6 Ianuarie şi 25 Decembrie. În Roma timpurie Sărbătoarea din Saturnalia a fost sărbătorită timp de şapte zile, din 17 Decembrie până în 24. Această săptămână festivă era “caracterizată de un spirit de veselie, cadouri date copiilor şi alte forme de distracţie.”4

În decursul veacurilor diferite elemente păgâne de sărbătoare au fost incluse în datina Crăciunului. Din cauza acestor alte elemente decât cele creştine punctul central al sărbătorii Crăciunului, întruparea a fost lăsată în obscuritate. Dacă într-adevăr ar fi să intrăm în spiritul şi sărbătoarea Crăciunului în închinare creştină, atunci trebuie să ne concentrăm atenţia asupra evenimentului întrupării, care este inima mesajului Crăciunului.

(2) Astăzi doctrina întrupării nu numai că este neglijată de creştini, ci este şi atacată de cei care îşi spun “creştini”.

În timp ce cultura noastră este foarte deschisă pentru “super-fiinţe” care sunt închipuiri, ostilitatea şi opoziţia faţă de doctrina întrupării Domnului nostru Isus Christos a crescut.  În istorie au existat unii care au crezut că pot trata dificultăţile întrupării sacrificând fie divinitatea lui Christos (de exemplu, Ebioniţii) fie umanitatea lui (de exemplu Docetiştii). Destul de recent a avut loc un atac îndrăzneţ al doctrinei întrupării realizat de un grup de teologi, a căror teze au fost publicate sub titlul, The Myth of God Incarnate (S.C.M., 1977).5 În nici un termen nesigur întruparea este respinsă ca mit, împreună cu alte doctrine fundamentale  ale credinţei:

Michael Goulder în mod uimitor atribuie credinţa în divinitatea lui Christos presupusei influenţe a lui Simon Magus asupra Bisericii, de asemenea impactului psihologic al experienţei lui Petru legată de (mitul!) înviere, şi ulterior “puterii isteriei într-o mică comunitate.”6

Dar ceea ce păreau ei a face, cel puţin în simpozionul recent, era să evacueze elementul divin a lui Isus cu atâta siguranţă după cum au făcut şi cu Scriptura. Ei neagă nu doar definiţiile Nicene şi Calcedoniene ale lui Christos, dar şi adevărul de bază pe care aceste definiţii l-au căutat, în moştenirea culturală a timpurilor lor să exprime, că Isus împărţea natura lui Dumnezeu cât şi natura noastră. Ei nu reinterpretează Hristologia tradiţională, ci o abandonează.7

“Creştinismul se adaptează întotdeauna la ceva în care se poate crede” este o presupunere a eseiştilor din acest simpozion; atât de mare încât e citată în primul paragraf al cărţii. Şi miracolele nu pot fi crezute. Miracolul lui Isus trebuie să fie respins, pentru că miracole nu se întâmplă: aşa a mers mesajul Who Was Jesus? (Cine a fost Isus?), regizat de unul dintre cei ce au contribuit la The Myth of God Incarnate.8

Un studiu al întrupării Domnului nostru este de aceea nu doar necesar pentru a observa cum se cuvine Crăciunul, ci şi să păstreze puritatea conţinutului doctrinei, care chiar în acest moment este sub asediu.

Doctrina întrupării îi oferă creştinului o piatră de încercare doctrinară pentru a determina o despărţire de ortodoxie: 9

Prea iubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh; ci să cercetaţi duhurile, dacă sînt de la Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi prooroci mincinoşi. Duhul lui Dumnezeu să-l cunoaşteţi după aceasta: Orice duh, care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu; şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Isus, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum. (I John 4:1-3).

(3) Doctrina întrupării este în mod frecvent punctul de plecare pentru acei care resping credinţa creştină.

Am stabilit deja că doctrina întrupării este centrală pentru sărbătoarea creştină a crăciunului şi că este un adevăr atacat în prezent. Dar doctrina întrupării este de asemenea vitală credinţei creştine pentru că alte doctrine biblice rămân sau cad împreună cu ea. Unde oamenii se bazează pe doctrina întrupării deseori se stabileşte linia care desparte ortodoxia de erezie, între adevărata creştinătate şi culte:

Acesta este adevăratul motiv de poticnire în creştinism. Aici Evreii, Musulmanii, Unitarienii, Martorii lui Iehova şi mulţi alţii care simt dificultăţile menţionate mai sus (despre naşterea fecioarei, minunile, răscumpărarea, şi învierea), au ajuns să fie nemulţumiţi.10

Unicitatea credinţei creştine este direct legată cu învăţăturile biblice despre întruparea lui Christos:

Doctrina creştină a întrupării  este una dintre cele două doctrine centrale care marchează trăsăturile unice ale credinţei creştine în Dumnezeu. Creştinătatea împarte împreună cu alte câteva religii credinţa într-un Dumnezeu infinit şi transcendent, sursa existenţei lumii şi a tuturor valorilor sale. Recunoaşte că în toate părţile lumii, tradiţiile credinţei creştine şi ale experienţei religioase au făcut posibil pentru toţi oamenii să se bucure de binecuvântările vieţii spirituale, cunoştinţei şi dragostei lui Dumnezeu. Dar doctrina creştină a întrupării exprimă credinţa creştinilor că acest Dumnezeu ni s-a făcut cunoscut pe de-a-ntregul, specific şi personal, luând natura umană în el, venind printre noi ca om deosebit, neîncetând în nici un chip să fie eternul şi infinitul Dumnezeu.11

Scopul întrupării

Poate cea mai bună cale de a sublinia importanţa doctrinei întrupării este să luăm în considerare preţul pentru a o lăsa de o parte. Biblia ne arată un număr de motive ale întrupării Domnului. Când noi terminăm-omorâm întruparea, aceste scopuri nu vor fi realizate. Socotiţi cu mine consecinţele uciderii adevărului întrupării lui Dumnezeu.

 (1) Să descopere pe Dumnezeu oamenilor

În trecut, Dumnezeu S-a descoperit oamenilor prin lucrările Sale (după cum scrie în scriptură), lumea Lui (Psalmi 19:1-6), şi cuvântul Lui (Psalmul 19:7-14). În venirea lui Christos, Dumnezeu s-a arătat în persoana lui Isus Christos:

După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor, şi prin care a făcut şi veacurile. El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui, şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui (Evrei 1:1-3a).

Căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos.

Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut. (Ioan 1:17-18).

Domnul nostru de aceea poate spune fără ezitare  “Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” (Ioan 14:9). Şi Domnul Isus nu doar că Îl descoperă pe Tatăl oamenilor, de asemenea îi arată pe oameni ce sunt ei în ochii Domnului:

În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor. Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o. . . . Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om, venind în lume. El era în lume, şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut. (Ioan 1:4-5, 9-10).

Înainte, Dumnezeu şi-a arătat standardele dreptăţii lui în învăţătură şi în lege, dar în Christos standardele au fost arătate în persoană. “Măsura unui om” este măsura acestui Om (cf. Efeseni 4:13).

În mod clar Domnul susţinea a fi chiar Acel pe care apostolii îl reprezentau ca Fiul întrupat al lui Dumnezeu (Ioan 1:1; 6:38; II Cor. 8:9; Filipeni 2:6,7; Gal. 4:4-5).Să refuzi să crezi în Domnul Isus Hristos ca Dumnezeu întrupat înseamnă să respingi toate descoperirile divine ale lui Dumnezeu fie din Vechiul fie din Noul Testament (cf. Ioan 5:39-40; 6:45, 68; 8:26, 31-32, 42-47; Matei 22:29).

Atunci nu este de mirare că acei care resping învăţăturile biblice ale întrupării resping de asemenea autoritatea Scripturilor care învaţă această doctrină într-un mod aşa de accentuat. Cuvintele lui James Barr sunt avanpostul logic al respingerii sale a doctrinei întrupării:

Explicaţia mea despre formarea tradiţiei biblice este o explicaţie a muncii umane. Este declaraţia omului despre credinţelor sale, evenimentelor pe care le-a experimentat, istorisirilor care i s-au spus, şi aşa mai departe. De mult s-a obişnuit să se alinieze Biblia cu concepte ca şi Cuvântul Domnului, sau revelaţii, şi de efect a fost să se alinieze Biblia cu o mişcare de la Dumnezeu la om.

Omul este cel care a dezvoltat tradiţia biblică şi omul este acel care a decis când s-ar putea fi făcută convenabilă şi canonizată. Dacă cineva vrea să folosească tipul de limbă al Cuvântului lui Dumnezeu, termenul potrivit pentru Biblie ar fi Cuvântul lui Israel, Cuvântul unor Creştini de frunte.12

(2) Să răscumpere omul căzut

Nimic nu ar putea fi mai clar documentat în Scripturi decât faptul că principalul scop al întrupării a fost să salveze oamenii din păcatele lor: “Pentru că Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut.” (Luca 19:10; cf. Matei 9:13; Marcu 10:45).

Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimes pe Fiul Său, născut din femeie, născut supt Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau supt Lege, pentru ca să căpătăm înfierea (Gal. 4:4-5).

O, adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvântul, care zice: „Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi”, dintre cari cel dintâi sunt eu (1 Tim. 1:15; cf. 1 Ioan. 4:10).

Importanţa întrupării

de: Bob Deffinbaugh , Th.M.

În mod corect, Dr. B. B. Warfield concluzionează: Elimină păcatul ca proximă ocazie şi răscumpărarea ca principal sfârşit al Întrupării, şi nici una din celelalte relaţii în care stă, nici unul din efectele care curg din aceasta nu va fi împlinit, cel puţin în măsura drepturilor lor. 13

Inseparabila relaţie dintre întruparea lui Christos şi ispăşire poate fi văzută la masa de împărtăşanie. În biserica noastră observăm săptămânal ordinul Domnului de împărtăşanie. Aici, ni se aminteşte că salvarea noastră a fost obţinută prin vărsarea sângelui lui Christos pe crucea de la Calvar. Care sunt cele două elemente folosite pentru reprezentarea muncii lui Christos din partea omului? Ele sunt pâinea şi vinul. Amândouă aceste elemente sunt dovezi ale necesităţii întrupării. Pâinea este simbolul trupului–trupului uman al Domnului care a fost dat pentru salvarea omului. Pâinea nedospită ne aminteşte că trupul Său a fost fără păcat, care a fost de asemenea un rezultat al întrupării Domnului nostru. Paharul simbolizează sângele Domnului nostru care a fost vărsat pentru iertarea păcatelor noastre. Sângele nu ar fi putut fi vărsat separat de un corp uman. În acest fel, ispăşirea pe care Domnul nostru a realizat-o pentru noi a depins de întrupare. Mai clar, “şi fără vărsare de sânge, nu este iertare.” (Evrei 9:22), fără un trup uman, nu ar fi putut fi vărsare de sânge (cf. Evrei 10:5-10).

Nu ar trebui să ne mire că Satan ar alege să depună cele mai mari eforturi pentru slăbirea fundaţiei doctrinei întrupării, pentru că ea este temelia mântuirii omului. Dr. Hick, unul dintre autorii The Myth of God Incarnate, (Mitul Întrupării lui Dumnezeu) se grăbeşte să tragă concluzia că odată ce întruparea este pusă de o parte, Creştinismul nu mai are pretenţii speciale sau exclusive la mântuire.

Problema care a ieşit la suprafaţă la întâlnirea Creştinătăţii cu celelalte religii ale lumii este aceasta: Dacă Isus a fost literalmente Dumnezeu întrupat şi dacă doar prin moartea Lui este posibil ca oamenii să fie salvaţi şi prin răspunsul lor personal adresat Lui pot ei să-şi însuşească acea salvare, atunci singura cale spre viaţa veşnică este credinţa Creştină. De aici reiese că marea majoritate a rasei umane până acum nu a fost salvată. Dar este credibil că Dumnezeul iubitor şi Tatăl  tuturor oamenilor a hotărât că doar cei născuţi în cadrul unui şir particular din istoria umanităţii vor fi salvaţi? (p. 180).14

Întreaga problemă a salvării eterne a omului atârnă asupra argumentului care se găseşte în Romani capitolul 5. Întrebarea fundamentală a acestui capitol nu are nimic de-a face cu faptul cum dreptatea unui singur om, Isus Christos, poate să-i salveze pe mulţi. Răspunsul este că a fost prin păcatul unui singur om, Adam (5:12, 14-15) ceea ce a făcut ca întreaga rasă umană să fie păcătoasă înaintea lui Dumnezeu şi astfel să fie vrednică doar de mânia Lui eternă. Soluţia pe care a dat-o Dumnezeu este Christos, ‘al doilea Adam’ (5:14, I Cor. 15:45), a cărui dreptate îi va salva pe toţi care sunt ”în El” prin credinţă:

Dacă deci, prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel unul singur, care este Isus Hristos!…Astfel dar, după cum printr-o singură greşeală, a venit o osândă, care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa (Romani 5:17-18).

Satan caută să submineze salvarea omului atacând adevărul din Romani capitolul 5 din amândouă părţile. Pe o parte caută sa-l înşele pe om ca să creadă că nu a existat un Adam (evoluţia poate fi folosită foarte eficient aici), încât nu este nici o faptă păcătoasă care să condamne întreaga rasă. Rezultă că omul nu mai este un păcătos prin natura lui. Dacă omul nu mai este păcătos, sub mânia divină, atunci cu siguranţă nu mai are nevoie de salvare.

În al doilea rând, Satan caută să ne înşele cu “ultimul Adam,” Isus Christos. Corupând doctrina biblică a întrupării Satan ne poate aduce la concluzia “logică” că din moment ce Isus Christos nu a fost Dumnezeu manifestat în carne-trup, El nu a fost unicul şi singura metodă de procurare a salvării omului. Calea unui om de a ajunge în cer este la fel de bună ca şi a altuia.

Odată ce doctrina întrupării este lăsată la o parte, toată problema răscumpărării prin persoana şi munca lui Christos este scufundată. Şi aşa găsim o mulţime de controverse ce înconjoară această vitală doctrină.

(3) Scopul iniţial al lui Dumnezeu pentru om, cât şi scopul Său final, este ca omul să domnească peste creaţie.

Când omul a fost creat şi aşezat în Grădina Eden, el a fost creat după chipul lui Dumnezeu (Gen. 1:26). În timp ce au loc o mulţime de discuţii despre tot ceea ce vrea să exprime fraza “după chipul Nostru” un aspect al acesteia este că omul, la fel ca Dumnezeu, va conduce:

Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ.” (Gen. 1:26, accentuarea mea).

Când Adam a căzut, toată omenirea, într-adevăr toată creaţia (cf. Rom. 8:20-22), a căzut, rezultând haos. Stăpânirea omului este în cel mai fericit caz distorsionată. Dumnezeu a promis, lui Israel cât şi bisericii, că oamenii Lui vor fi “o împărăţie de preoţi” care vor domni cu El (Exod. 19:6; 1 Petru 2:5, 9; Apocalipsa 1:6; 5:10). Această domnie se va stabili când Mesia vine pe pământ pentru a-l supune şi a domni asupra lui. Mesia a fost urmaşul lui Avram (Gen. 12:1-3), din tribul lui Iuda (Gen. 49:8-12), şi din sămânţa lui David (2 Sam. 7:12-16).

În evanghelii găsim genealogia Domnului nostru şi anume stabilindu-L ca unul din descendenţii lui Avram, Iuda, şi David, ca fiu legal (dar nu biologic) a lui Iosif (cf. Mat. 1:1-16; Luca 3:23-38). În prezentarea naşterii Domnului nostru este o accentuare decisivă asupra promisiunilor pe care Dumnezeu le-a făcut israeliţilor din vechime şi în special acelora care au avut legătură cu domnia dreaptă a lui Mesia:

Îngerul i-a zis: „Nu te teme, Marie; căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu.

Şi iată că vei rămânea însărcinată, şi vei naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Isus.

El va fi mare, şi va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt; şi Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci, şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit” (Luca 1:30-33; cf. Mat. 2:2, 6; Luca 1:49-54; 68-75).

Pe cât se pare de straniu, nu a fost de ajuns că a doua persoana a divinităţii a fost într-adevăr Dumnezeu–el a trebuit de asemenea să fie şi om pentru a împlini scopul lui Dumnezeu şi promisiunile Lui către om. Motivul este acela că scopurile lui Dumnezeu şi promisiunile lui Dumnezeu au fost făcute omului, ca om. A fost omul cel făcut după chipul lui Dumnezeu şi cel care a fost destinat să domnească peste creaţia Sa. Cel care trebuia să îndeplinească scopurile şi promisiunile lui Dumnezeu era un om. Omul decăzut nu ar fi putut şi nici nu ar fi împlinit scopurile lui Dumnezeu din pricina păcatelor sale. Astfel că, un om nou, un “al doilea Adam” trebuie să intervină în istoria umanităţii. Acest om trebuie să fie de asemenea fără nici un păcat. Pentru a împlini scripturile El trebuie să fie divin (vom studia aceasta mai amănunţit în lecţia viitoare). Pentru ca promisiunile şi scopurile lui Dumnezeu să fie împlinite trebuie să aibă loc întruparea. Când întruparea a avut loc, acei care i-au fost martori au fost asiguraţi că domnia lui Dumnezeu (şi domnia celor credincioşi) va fi acum stabilită pe pământ.

Importanţa umanităţii lui Christos (astfel, întruparea) este subliniată de scriitorul către Evrei în al doilea capitol al epistolei sale. El scrie de superioritatea lui Christos faţă de îngeri. În versetele 6-8, el se întoarce la Psalmul 8, aplicând versetul care vorbeşte despre demnitatea şi gloria omului, în aceea că “I-ai dat stăpânire peste lucrurile mâinilor Tale” (v. 6a). Nu numai că scriitorul foloseşte psalmul să vorbească de Christos, dar să vorbească despre el ca cel ce va domni ca om. În versetele 24 şi 25 autorul continuă să arate că a fost necesar pentru Domnul Isus Christos să ia trup uman-carne pentru a putea să preoţească frăţietăţii sale. Mesia care a venit pentru domnie, a făcut asta ca om.

În capitolul 10 a epistolei către Evrei este clar arătat că Domnul Isus, din necesitate, a trebuit să adauge umanitate divinităţii sale: De aceea, când intră în lume, El zice: „Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos; ci Mi-ai pregătit un trup;” (Evrei 10:5).

Vezi tu importanţa întrupării pentru speranţele israeliţilor cât şi pentru speranţele bisericii? Revenirea Domnului şi stabilirea regatului Său va avea loc pentru oameni doar când Dumnezeu face aceasta ca om. Când Domnul nostru şi-a adăugat umanitate la divinitate, a făcut asta pentru eternitate. Dumnezeul-om va reveni şi va domni, şi noi vom domni cu El. A distruge întruparea înseamnă că atât scopurile cât şi promisiunile lui Dumnezeu nu au nici o valoare.

 (4) Prezenta preoţie a lui Christos este de asemenea cea care are mare însemnătate din cauza întrupării Sale.

Salvarea noastră, realizată în trecut prin moartea lui Christos pe cruce şi realizată pe deplin în a doua sa venire şi domnie este posibilă datorită umanităţii Sale. Între trecut şi viitor este încă o altă preoţie pe care Domnul nostru o poartă ca om:

Căci este un singur Dumnezeu, şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos, care S-a dat pe Sine însuşi, ca preţ de răscumpărare pentru toţi: faptul acesta trebuia adeverit la vremea cuvenită (I Tim. 2:5-6, scos în evidenţă de mine).

În prezent, Fiul aşteaptă cuvântul Tatălui pentru ca să se reîntoarce pe pământ şi să-şi supună duşmanii (cf. 1 Cor. 15:20-28; Apocalipsa 5). La ora actuală, Domnul Isus Christos este avocatul nostru în faţa Tatălui (I Ioan 2:1). Rolul său prezent de mare preot are o importanţă specială pentru noi pentru că el a venit pe pământ ca om, făcându-se un avocat milos şi înţelegător, sursă de putere şi încurajare:

Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului. Şi prin faptul că El însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sînt ispitiţi.(Evrei 2:17-18).

De atunci avem un mare preot care a trecut prin cer, Isus Fiul lui Dumnezeu, îngăduie să ne ţinem fermi de mărturisirea noastră. Astfel, fiindcă avem un Mare Preot însemnat, care a străbătut cerurile-pe Isus, Fiul lui Dumnezeu-să rămânem tari în mărturisirea noastră. Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie (Evrei 4:14-16).

Consecinţele negării şi respingerii întrupării Domnului nostru sunt substanţiale, după cum am văzut. Aceasta este datorită, în parte, faptului că întruparea Domnului nostru este eternă. Ceea ce El a devenit în staul acum câteva secole, este ceea ce El  va fi pentru vecie – Dumnezeul-Om. Să negi întruparea este să negi naşterea fecioarei, miracolele Domnului nostru, căinţa Sa înlocuitoare, şi învierea Sa trupească. În consecinţă, să negi întruparea înseamnă să negi tot. Să accepţi întruparea înseamnă să crezi în tot:

Este din cauza necredinţei, sau cel puţin credinţă inadecvată, privind întruparea că apar de obicei dificultăţi la alte puncte în istorisirile evangheliei. Dar odată ce întruparea este îmbrăţişată ca realitate, aceste alte dificultăţi se dizolvă . . . . Odată ce aprobăm că Isus a fost divin, devine iraţional să găsim dificultăţi în oricare din acestea; totul este dintr-o bucată şi formează un tot. Întruparea este în ea însăşi un mister de nepătruns, dar are sens din toate cele ce le conţine Noul Testament .15

Dacă, într-adevăr, Biblia este corectă în a ne învăţa că destinul nostru este legat inseparabil de persoana lui Isus Christos (pe care Romani 5 şi multe alte texte ne-o demonstrează clar), atunci să respingem întruparea este să subminăm chiar centrul credinţei noastre.

Importanţa principiului întrupării

Întruparea nu este doar o dezbatere asupra a ceva care a avut loc acum 2 000 de ani în istorie. Problemele la îndemână în întruparea Domnului nostru sunt probleme de principiu care au ramificaţii foarte practice. Problema mare a întrupării este relaţia între divinitate şi umanitate, între activităţile suverane ale lui Dumnezeu şi responsabilitatea umană a omului.

Lăsaţi-mă să încerc să ilustrez ceea ce vreau sa spun referindu-mă la problema inspiraţiei şi autorităţii Scripturilor. Adevărata întrebare care stă în spatele problemei inspiraţiei şi infailibilităţii Scripturilor este dacă orice altceva ce depinde de participarea umană poate fi spus ca fiind divin şi fără eroare. A nega întruparea înseamnă a nega divinitatea sau umanitatea (sau amândouă) Domnului nostru. O asemenea negare este să concluzionezi că este imposibil pentru Domnul nostru să fie atât divinitate deplină cât şi umanitate fără păcat, în acelaşi timp. Să concluzionezi asta despre Cuvântul viu se cere a face acelaşi lucru şi cu cuvântul scris.

Principiul de bază  este aici relaţia dintre divin şi uman. Una dintre cele mai presante probleme pentru Creştini este cum poate Dumnezeu (divinul) să locuiască şi să se manifeste în umanitate (în noi). Să negi că divinul şi umanul se pot uni în orice fel practic sau personal este să negi esenţa salvării şi sanctificării, pentru că atunci când eşti născut din nou devii una cu Dumnezeu şi El cu noi. Să trăieşti viaţa spirituală înseamnă să te uneşti cu El în tot ceea ce faci. Creştinul trebuie să se străduiască din cauza divinei împuterniciri pe care Dumnezeu ne-a dat-o, contopirea dintre divinitate şi umanitate, putere divină manifestată în slăbiciune umană (cf. Rom. 12:1-2; 2 Petru 1:3-11).

Importanţa implicării întrupării

Doctrina întrupării implică câteva adevăruri pe care Biblia le verifică în altă parte. Haideţi sa concluzionăm luând în considerare ce implică importanţa întrupării Domnului nostru pentru noi, importanţă pe care nu îndrăznim s-o ignorăm.

(1) Doctrina întrupării ne informează despre depravarea omului şi de condiţia  lui disperată despărţit de intervenţia divină.

Să sperăm că a devenit clar că întruparea a implicat o mare bunăvoinţă din partea celei de-a doua persoane a Divinităţii. În timp ce a fost multă umilinţă în moartea Lui, de asemenea a fost multă umilinţă şi în întrupare (cf. II Cor. 8:9). Faptul că Dumnezeu era dispus să se umilească identificându-se cu omul în întruparea Domnului nostru este dovada decăderii groaznice a omenirii. Cu siguranţă Dumnezeu nu ar fi luat niciodată în calcul întruparea dacă ar fi fost posibilă altă metodă prin care omul să se poată salva singur. Întruparea implică ceea ce primele trei capitole din Epistola către Romani afirmă cu curaj—că omul a fost total, ireversibil, pierdut, dacă ar fi lăsat în seama sa. Omul nu a putut şi nici nu ar fi ales să se salveze singur.

Ideea e simplă şi se poate expune în felul următor: dacă tratamentul cere măsuri drastice, durerea e severă. Nimeni nu ar fi conceput să dea voie la doctor să taie un membru pentru a vindeca infecţia care putea fi tratată cu antibiotice. Dar dacă durerea ar fi fost provocată de un cancer care ar fi omorât pacientul, atunci membrul în cauză ar fi sacrificat bucuros pentru a fi salvată viaţa. Nici un tratament nu este mai drastic decât cel al întrupării şi al crucii. Problema păcatului omenirii este într-adevăr fatală.

(2) Doctrina întrupării ne informează de dorinţa lui Dumnezeu şi posibilitatea Lui de a salva omul decăzut.

Dacă am vrea să înţelegem dragostea lui Dumnezeu pentru omul decăzut, haideţi să ne gândim la minunea întrupării. În timp ce de obicei ne întoarcem atenţia la cruce pentru a înţelege dragostea lui Dumnezeu, trebuie să recunoaştem că, după cum a spus cineva, “lemnul leagănului şi cel al crucii sunt la fel.” Leagănul a fost doar primul pas spre cruce. Şi prin acel leagăn ar trebui să căutăm să înţelegem dispoziţia şi abilitatea lui Dumnezeu să-i salveze pe oameni din păcatele lor.

(3) Doctrina întrupării ne previne de absurditatea respingerii salvării în Christos şi înlocuind eforturile noastre proprii.

Am sugerat (şi recunosc că acest argument logic ar putea avea anumite puncte slabe) că dacă omul nu ar fi fost pierdut fără speranţă, Dumnezeu puţin probabil că ar fi trimis pe Fiul Său de la leagăn sau cruce. Dacă salvarea omului are nevoie de aşa măsuri drastice ca leagănul şi crucea, cu siguranţă Dumnezeu este pe bună dreptate supărat pe eforturile omului să se salveze singur astfel respingând persoana şi lucrarea Fiului lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu a ales să salveze păcătoşii trimiţând pe singurul Său Fiu, cu siguranţă Dumnezeu are tot dreptul să ceară ca oamenii să găsească salvarea doar în Fiul Său. Cât de absurd este să cauţi să stai înaintea lui Dumnezeu prin oricare altă justificare care îl respinge pe Isus Christos, Dumnezeu întrupat.

Ne vom întoarce puţin la studiul nostru asupra Cărţii Apocalipsei. Când studiem capitolul 6 şi următoarele, trebuie să fim de acord cu scriitorul către Evrei care a afirmat ( într-un alt context),

Căci, dacă păcătuim cu voia, după ce am primit cunoştinţa adevărului, nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii, şi văpaia unui foc, care va mistui pe cei răzvrătiţi. . . .  Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu! (Evrei 10:26-27, 31).

Ce minunată şi liniştitoare vedere a lui Dumnezeu avem în leagăn cât şi în cruce. Dar acei care refuză pe Hristosul evangheliilor, trebuie să înfrunte pe Hristosul Cărţii Apocalipsei, care îi-şi va îngenunchea duşmanii.

NOTE DE SUBSOL:

1 Cf. The Truth of God Incarnate (Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans, 1977), Michael Green, ed., pp. 36-39.

2 Ibid, pp. 39-41.

3 Clement of Alexandria, către sfârşitul secolului 2 A.D., citează diferite puncte de vedere printre primii membrii ai bisericii privind data naşterii lui Christos (Stromata, Bk. 1, Ch. 21).

“Augustin arată răspândirea tradiţiei în secolul 5 printre bisericile de vest privind naşterea lui Christos şi datina Crăciunului. ‘Pentru că se crede că El ar fi fost conceput pe 25 Martie, ziua în care de asemenea a şi suferit;. . . Dar conform tradiţiei El s-a născut pe 25 Decembrie.” (De Trinitate, Bk. IV, Ch. 5).” G. Lambert, “Christmas,” The Zondervan Pictorial Encyclopedia of the Bible (Grand Rapids: Zondervan, 1975, 1976), I, p. 804.

4 Ibid.

5 Argumentele majore ale acestei cărţi sunt rezumate: (1) Ideea ‘întrupării’, că Dumnezeu a devenit om în Isus din Nazaret, este o construcţie bazată pe Noul Testament şi nu găsită în el. (2) Trebuie să recunoaştem că ideea întrupării este un mit. (3) Isus a fost un om real, născut în mod normal, un copil al Mariei şi al lui Iosif. El nu a existat înainte de conceperea şi naşterea Lui. (4) Semnificaţia lui Isus stă în ‘raspunsul credinţei’  lui către Dumnezeu. (5) Calitatea de Fiu a lui Christos se poate vedea prin analogie ca o dezvoltare de la  ideea omului lui Dumnezeu la cea a Fiului de Dumnezeu. Concepţia sănătoasă, târzie a singurului Fiu al lui Dumnezeu a fost o dezvoltare greşită. (6) Isus nu este diferit în făptură faţă de alti oameni. (7) Moartea lui a fost o martirizare care i-a încoronat viaţa şi i-a activat misiunea. Luat din: George Carey, God Incarnate: Meeting the Contemporary Challenges to a Classic Christian Doctrine (Downers Grove: Inter Varsity Press, 1978), pp. 7-8.

The Truth of God Incarnate, p. 17.

7 Ibid, p. 109.

8 Ibid, p. 111.

9 Trebuie notat, că unul din autorii cărţii The Myth of God Incarnate, Maurice Wiles, este preşedintele Comisiei Doctrinei Bisericii Angliei (Church of England’s Doctrine Commission.)

10 J. I. Packer, Knowing God, (Downers Grove: InterVarsity Press, 1973), p. 46. În acest al 5-lea capitol intitulat “God Incarnate,” Packer face o treabă excelentă în a accentua importanţa doctrinei întrupării.

11 The Truth of God Incarnate, p. 101.

12 După cum s-a citat în The Truth of God Incarnate, pp. 108-109. Să negi întruparea Domnului nostru necesită respingerea revelaţiei divine (Biblia) care o învaţă (predă) clar. Secvenţa normală de evenimente este aceea că negarea întrupării este pasul final în respingerea revelaţiei divine, şi nu primul pas. De obicei omul începe prin a nega autoritatea şi mesajul Bibliei şi îndepărtarea finală este negarea întrupării. În prefaţa cărţii, The Truth of God Incarnate, Michael Green centralizează ordinea de evenimente care au condus la publicarea The Myth of God Incarnate.

13 Selected Shorter Writings of Benjamin B. Warfield, (Nutley, New Jersey: Presbyterian and Reformed Publishing Company, 1970), ed. by John E. Meeter, I, p. 143.

14 Citat în The Truth of God Incarnate, p. 116.

15 Packer, Knowing God, pp. 46-47.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/articole1_dec07.htm

Biruinta ispitelor in lupta pentru Evanghelie de Nelu Pribac

download - Copie

Biruinta ispitelor in lupta pentru Evanghelie

de Nelu Pribac

Ioan Pribag

In epistolele catre corinteni Pavel prin Duhul sfant ne prezinta trei feluri de ispite si incercari la care pot cadea credinciosi:

– pacatul in suflet, prin care Il impartim pe Hristos in functie de influenta personalitatii slujitorilor Lui Hristos asupra noastra;

– pacatul in simturile instinctuale ale trupului, care ne pot duce in cadere si chiar lepadare de Hristos;

– pacatul zidirii in duhul nostru, care este o transa in subconstient si apoi o posesie in duh de duhuri religioase. 1Cor.1.10-16;3.1-4;5.1,2;615-18;7.1-9;9.27;10.1-11.

 “Fac totul pentru Evanghelie, ca sa am si eu parte de ea.” 1Cor.9.23

“Astfel dar, cine crede ca sta in picioare, sa ia seama sa nu cada. Nu v-a ajuns nici o ispita, care sa nu fi fost potrivita cu puterea omeneasca. Si Dumnezeu, care este credincios, nu va ingadui sa fiti ispititi peste puterile voastre; si impreuna cu ispita a pregatit si mijlocul ca sa iesiti din ea, ca s-o puteti rabda.” 1Cor.1o.12,13.

Am putea rezuma cele trei versete in felul ur mator: ” in timp ce facem totul pentru Evanghelie ca sa avem parte de ea, vom fi confruntati cu incercari si ispite, in urma carora putem cadea, sfarsind prin lepadare. Astfel, stand in credinta, indreptatiti de Dumnezeu prin dreptatea data de jertfa Lui Hristos Domnul, inca inainte de a fi incercati, sa ne insusim deprinderea de a avea o nencetata partasie cu Dumnezeirea pentru a birui ispitele si a rabda incercarile.”

De ce ingaduie Dumnezeu ispitele, si randuieste Incercari pentru credinciosi?

Pentru a deveni aur curatit de zgura – pacatele naturii carnale ce mocnesc in noi. Iac.1.13-15. Ele ne intineaza constiinta, si astfel nu putem avea credinta deplina in Dumnezeu Tatal, Fiul si Duhul Sfant. 1Tim.1.19.

confruntarea cu ispitele, observam unde suntem vulnerabili, imploram cu credinta ajutorul Domnului care ne izbaveste, apoi prin apa Cuvantului mijlocit de Duhul Sfant ne curatim constinta de ispita pacatului. Evr.10.22.

Dumnezeu este sfant, si poate locui in constiinta duhului nostru, numai daca si ea este sfanta.

 Incercarile sunt necesare deoarece ne formeaza robustetea caracterului Cristic. “Fac totul pentru Evanghelie, ca sa am si eu parte de ea.”, (1Cor.9.23) este o concluzie la ce a spus Pavel in versetele anterioare, dar totodata si o deschidere pentru tema ce o prezinta incepand din 1Cor.9.24-27;1Cor.10.1-13: pe care o putem formula in felul urmator: “ In timp ce sportivul alergator si luptator castiga premiul, cei mai multi din poporul lui Israel (poporul Lui Dumnezeu) pier in pustie; la fel pot pieri cei mai multi din Biserica Lui Dumnezeu ce nu au deprinderea alergarii si luptei credintei.”

Stiind ca Evanghelia Il are in vedere pe Isus Hristos Fiul Lui Dumnezeu, lucrarea Sa mantuitoare, beneficiile eterne a Evangheliei; Evanghelia devine scop pentru Pavel, pentru biserica din Corint si pentru toti cei ce cred in Isus Hristos. Insa pentru a realiza scopul Evangheliei, Pa vel ne prezinta doua exemple:

antrenamentul disciplinat, sever al sportivului alergator si luptator pentru o cununa ce se poate vesteji: respectiv al crestinului pentru cununa neprihanirii; si un avertisment.

Avertismentul are in vedere posibilitatea lepadarii lui Pavel in timp ce vesteste Evanghelia, daca nu realizeaza o disciplina aspra  a trupului sau; si un exemplu ce are in vedere istoria poporului evreu – pieirea celor mai multi din poporul lui Dumnezeu in calatoria pustiei spre Canaan , datorita faptului ca au fost biruiti de ispitele simturilor instinctelor trupesti carnale – instinctul foamei, setei si instinctul sexual.

Grecii aveau o parere rea despre trup, considerindu-l o inchisoare a sufletului,  trupul este irecuperabil, doar sufletul putea fi mantuit prin practicile religiei misterelor. Asa ca viata trupului irecuperabil, putea fi adesea imorala, in masura in care nu afecteaza sufletul. Pavel nu face aceasta distinctie, ci le aminteste corintenilor atat in 1Cor.6.13;7.9, cat si in 1Cor.9.27;1Cor.10.1-12, ca daca nu-si tin in stapanire instinctele trupului pot pierii.

Pavel era apostol pus de o parte pentru Evanghelie din pantecele mamei sale, chemat prin harul aratarii Lui Hristos, si totus expus ispitelor si incercarilor putea sa cada sfarsind prin lepadare.

Poporul evreu a fost botezat in mare si nor pentru robul lui Dumnezeu – Moise, au baut apa din Stanca, si  au mancat Mana din cer, ( Hristosul materializat in stanca si mana)  si totus in ur ma ispitelor si incercarilor a cazut, pierind in pustie. Botezul in mare i-a separat pe evrei de lumea egipteana, botezul in nor de natura egipteana, dar ur iasul instinctelor carnale din ei, ce nu a fost stapanit le-a adus pieirea. Toate ispitele poporului evreu prezentate de Pavel in 1Cor.10.1-12 au fost ispite a instinctelor carnale.

Biserica lui Dumnezeu din Corint botezata pentru Hristos Domnul putea pierii in ur ma infrangerii, tot in ispitele instinctelor carnale, de aceea Pavel acorda asa mare importanta ispitelor instinctelor carnale in 1Corinteni.

Solutia:

Impreuna cu ispitele si incercarile necesare, Dumnezeu a pregatit si mijlocul sa iesim din ele, sa le putem rabda, stand pe picioare (in credinta) inaintea Domnului.

Modalitatea biruintei.

1.Deprinderea relatiei cu Dumnezeirea in meditatia (cugetarea adanca) Dumnezeirii exprimata, concretizata in Cuvantul Scripturii:

– Murmurul Cuvantului – a repeta Cuvantul in cugetari, constientizari tot mai profunde, pana sunt cuprins, umplut de continutul Dumnezeirii. Ios.1.8; Ps.1.2;119.9-11;In.5.39; 2Tim.4.1,2

Pacatul carnal se formeaza prin contributia dintre cele cinci simturi ale trupului si instinctele trupului, constientizat fiind in duhul mintii noastre. Si acest fapt este adesea involuntar, datorita faptului ca traim in lumea ispitelor, ce ne inconjoara peste tot. Asa ca nu putem ocoli decat rareori constientizarea pacatului, dar putem opri fapta pacatului; iar daca s-a infaptuit prin incident, putem opri deprinderea pacatului.

Observam ca lupta ultima in infaptuirea pacatului se da in duhul mintii noastre. Iac.1.13-15;Ef.4.22,23. De aceea si biruinta impotriva pacatului se da tot in duhul mintii noastre prin Hristosul Cuvant, constientizat in afectiune fata de persoana Hristica si continut.

  1. Asprimea fata de trup. Disciplinarea trupului se face zilnic; cand ma trezesc sa nu lancezesc in pat, ci imediat sa ma spal cu apa rece; sa-mi trezesc duhul mintii in partasie cu Dumnezeirea, in cugetarea Cuvantului, in cantari duhovnicesti; cei ce au posibilitatea sa faca putina miscare in aerul proaspat al diminetii, sa se consume hrana ce ne aduna energii excesive in trup, ce se cer consumate in sex; (deoarece viata urbanaeste sedentara) din cand in cand postul hranei, iar pentru tinerii din mediul urban, sportul.
  2. Fuga de poftele  tineretii,(sexuale) care de fapt sunt si a batranetii pentru cei sanatosi, si deprinderea de a trai intr-un mediu unde se insuseste indreptatirea, credinta, dragostea dumnezeiasca, pacea, impreuna cu cei ce cheama pe Domnul dintr-o inima curate. 1Tim.2.22
  3. Stigatul dupa ajutor, cand sunt luat prin surprindere de catre ispite si incercari. Rom. 7.23-25;8.1,2. Desi surprizele sunt rare, dar cand vin, nu mai ramane timp decat dupa strigatul catre Dumnezeu. Si nu exista data in care Dumnezeu sa nu ne dea biruinta, prin inlaturarea faptelor, evenimentelor care constituie ispita.

5.Partasia comemorarii mortii Domnului Isus Hristos.

Comemorarea mortii Domnului Hristos realizeaza doua aspecte ale biruintei:

  1. a) partasia cu cu Hristosul jertit si inviat, a carei comemorare devine cea mai puternica motivatie a biruintei ispitelor si incercarilor, si curatirea prin viata sangelui lui Hristos de vina pacatului faptuit,
  2. b) partasia cu madularele Trupului Hristic, ce au darul veghiarii (consilierii) in vederea eliberarii de pacatul faptuit. Aceasta practica a comemorarii mortii Domnuli Isus Hristos, in partasia celor doua aspecte a disparut din pacate si din bisericele evanghelice, si a ramas doar ritualul sec al programului religios, realizat o data pe luna. Comemorarea mortii Domnului Hristos trebuie realizata de cate ori este nev oie, pentru grupuri de persoane ce sau intinat in cursul saptamanii, nefiind nev oie sa participle toata adunarea. Dar acesta inseamna sa regandim sjujbele bisericii pe principiul partasiei Trupului Hristic si nu pe principiul unui program centrat adesea in jurul pasto rului. Pastorul impreuna cu fratii maturi in Hristos trebuie sa medieze partasia. Daca n-a ajuns inca la maturitatea partasiei Trupului Hristic, sa se ocupe de alte randuieli bisricesti, cautand maturizarea lui in partasia unor personae care pot veghea asupra lui.

Pavel conchide in 2Tim.4.6-8 cele spuse in epistolele catre corinteni, spunand ca viata credinciosului este asemenea sportivului care are deprinderea aleargarii si luptei credintei, pe care il astepta cununa neprihanirii vietii vesnice si intalnirea cu Domnul.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/articole_dec07.htm

ESCATOLOGIE – studiul despre sfârşit (profeţie) / Premilenialismul istoric;Punctul de vedere particular baptist al domniei milenare a lui Hristos – De Dr. John Gill.

download - Copie

Premilenialismul istoric;
Punctul de vedere particular baptist al domniei milenare a lui Hristos
 De Dr. John Gill
 

INTRODUCERE LA APOCALIPSA 20

Acest capitol conţine legarea lui Satan, a sfinţilor cu Hristos, dezlegarea din nou a lui Satan, distrugerea lui, şi armata Gog şi Magog, şi ultima judecată: îngerul care îl va lega pe Satan este descris de coborârea sa din cer; prin faptul că el are cheia adâncului fără fund, şi un mare lanţ în mâna sa; şi prin folosirea lor, apucarea lui Satan şi legarea sa, aruncarea sa în adâncul fără fund, şi apoi închiderea lui, şi punerea unui sigiliu pe el; prin toate acestea care îl vor împiedica să înşele naţiunile timp de o mie de ani, (Apocalipsa 20:1-3). După ce tronurile sale se văd, cu persoane pe ele, cărora li se dă judecata; despre care se spune că au fost martiri pentru Isus, şi care nu s-au închinat fiarei, sau au profesat religia sa; a căror fericire este reprezentată prin trăirea şi domnia cu Hristos pentru o mie de ani, când alţii nu vor fi fericiţi; a doua moarte nu va avea nici o putere asupra lor; ei vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi Hristos, şi vor domni cu el în timpul termenului spus, având o parte în prima înviere, (Apocalipsa 20:4-6).

La expirarea acestui termen Satan va fi dezlegat şi va ieşi din închisoare, va înşela naţiunile, şi va aduna pe Gog şi Magog pentru război; care, fiind foarte numeroşi, vor acoperi pământul, vor înconjura cetatea şi tabăra sfinţilor, când foc va veni din cer şi îi va distruge, şi Satan va fi aruncat în lacul de foc, unde sunt fiara şi profetul mincinos, şi vor fi chinuiţi în vecii vecilor, (Apocalipsa 20:7-10). Şi apoi se dă relatarea Judecăţii generale; şi judecătorul este descris de tronul pe care stătea, un nor alb, şi prin maiestatea sa, care este astfel încât cerurile şi pământul fug dinaintea lui, (Apocalipsa 20:11). Şi lângă persoanele judecate sunt descrişi cei morţi prin starea lor obişnuită; prin vârsta şi poziţia lor socială, mari şi mici, şi prin poziţia lor, stând înaintea lui Dumnezeu; şi apoi o relatare a procedurii, sau regulii de judecată; cărţile sunt deschise, şi executarea judecăţii potrivit cu cei care sunt găsiţi în cărţi, (Apocalipsa 20:12) pentru care marea, moartea şi mormântul, dau pe cei morţi din ele, şi cele două din urmă sunt aruncate în lac, şi cu ei sunt acei care nu sunt în cartea vieţii, (Apocalipsa 20:13, 14).

Versetul 1. „Apoi am văzut pogorându-se din cer un înger…” Toţi duşmanii lui Hristos şi instrumentele lui Satan sunt înlăturaţi, şi diavolul este lăsat în pace, şi doar stă în calea împărăţiei lui Hristos; şi ce se va face cu el, şi cum va fi el în această înlăturare, această viziune oferă o relatare: prin „îngerii” pe care i-a văzut Ioan, nu trebuie să fie înţeles ca fiind Constantin cel mare; căci deşi el este băiatul care a fost luat la Dumnezeu, şi tronul său, fiind dezvoltat până la imperiu, totuşi el nu poate, cu acea proprietate, să se spună că a coborât din cer; şi deşi el a cucerit împăraţii păgâni, în care prezida balaurul, şi alungarea păgânismului din imperiu, prin care diavolul domnea în el, totuşi legarea lui Satan este un alt fel de lucrare, şi pare a fi prea mare pentru el; şi pe lângă aceasta, nu a avut loc în timpul său, şi va fi văzut după aceea; nici nu este un apostol, sau un păstor al Evangheliei; aceştia sunt într-adevăr numiţi îngeri în această carte, şi se poate spune că vin din cer, pentru că ei îşi au însărcinarea de acolo; şi în particular apostolii au avut cheile împărăţiei cerului, dar nu cheia adâncului fără fund; şi un lanţ şi un sistem de adevăruri Evanghelice, pe care ei le-au folosit bine pentru întemeierea împărăţiei lui Hristos, şi slăbirea lui Satan, dar nu un astfel de lanţ este înţeles aici; şi ei au avut puterea de a lega şi de a dezlega, sau de a declara lucrurile legale sau ilegale, dar nu de a lega şi a dezlega pe Satan; el nu a fost legat în era apostolică: nici nu este unul dintre duhurile slujitoare, sau o delegaţie a îngerilor proiectaţi; căci deşi Hristos se va revela din cer cu îngerii săi puternici, şi îi va folosi, deopotrivă pentru a aduna laolaltă pe aleşii săi, şi să-i arunce pe cei răi în lacul de foc, totuşi nu să îl lege pe Satan; ci Domnul Isus Hristos însuşi este acest înger, care este îngerul din prezenţa lui Dumnezeu, şi al legământului; şi care în această carte este numit un înger, (Apocalipsa 7:2-10:1) faţă de care toate personajele de aici vor fi de acord, şi căruia lucrarea de legare a lui Satan îi aparţine cel mai potrivit; căci cine este atât de potrivit să facă aceasta, sau să fie capabil de aceasta, ca sămânţa femeii, care a zdrobit capul şarpelui, sau ca Fiul lui Dumnezeu, care s-a arătat ca să distrugă lucrările diavolului, da, pentru a-l distruge el pe acesta; şi care a deposedat mulţimi de demoni din trupurile oamenilor, şi este omul puternic înarmat care îl jefuieşte pe Satan de sufletele oamenilor, şi este acelaşi cu Mihail, care l-a alungat din cer, şi l-a aruncat din el de atunci încolo, (Apocalipsa 12:7, 8). Şi venirea sa din cer nu trebuie să fie înţeleasă ca întruparea sa, sau venirea sa de acolo prin arogarea naturii umane; pentru că Satan nu a fost legat atunci de el, aşa cum se va vedea mai departe; ci ca a doua sa venire, care va fi din cer, unde el se află acum, şi va fi locală, vizibilă şi personală: despre nici o altă venire nu vorbeşte astfel această carte, aşa cum este văzută de Ioan, sau ca viitoare; nici ordinea acestei viziuni, după ruinarea fiarei şi a proorocului mincinos, nu admite una diferită.

Având cheia adâncului fără fund: abisul sau adâncul, acelaşi ca cel din care s-a ridicat fiara, (Apocalipsa 11:7, 17:8). Şi cheia acestuia devine potrivită pentru cel care are cheile iadului şi morţii, (Apocalipsa 1:18) care are toată puterea în cer şi pe pământ, şi are puterea iadului, de a-l deschide şi de a-l închide după plăcerea sa, ceea ce este semnificat prin această fază; (Apocalipsa 9:1). Versiunea etiopiană afirmă, „cheia soarelui”, unde unii cred că ar fi iadul; şi totuşi aceeaşi versiune redă cuvântul, adâncul, în (Apocalipsa 20:3).

Şi un mare lanţ în mâna sa; cheia într-o mână, şi lanţul în cealaltă; iar cel din urmă nu înseamnă un lanţ material, cu care spiritele nu pot fi legate, căci uneori trupurile sunt posedate de duhuri rele, (Marcu 5:3, 4) ci puterea atotputernică a lui Hristos, care el o va arăta acum prin legarea lui Satan mai repede şi mai strâns ca niciodată.

Versetul 2 „El a pus mâna pe balaur…” Prin acesta nu se înţelege păgânismul, pentru că acesta a fost distrus în imperiul Roman sub al şaselea sigiliu, şi a fost consecinţa războiului dintre Mihail şi îngerii săi, şi balaurul şi ai săi; şi înainte de această vreme el va fi distrus în alte părţi sub al şaselea şi al şaptelea potir, când împăraţii pământului, fiind adunaţi împreună la Armaghedon, vor fi junghiaţi, şi oraşele naţiunilor vor cădea, nu doar Papale, ci Păgâne şi Mahomedane; şi ceea ce nu va fi convertit, căci înainte de această vreme împărăţiile acestei lumi vor deveni împărăţiile lui Hristos: ci diavolul însuşi este intenţionat, aşa numit, în parte datorită puterii, autorităţii şi cruzimii sale mari pe care a exercitat-o în lume; şi datorită veninului şi otrăvii idolatriei, superstiţiei, doctrinei false şi închinării, cu care el a infestat locuitorii ei.

Acel şarpe vechi; numit aşa cu referire la viclenia şi subtilitatea sa, cât şi a vechimii sale, fiind de la începutul creaţiei, şi înşelându-i atunci pe primii noştri părinţi; care este diavolul şi Satan; acuzatorul lui Dumnezeu şi al oamenilor, şi adversarul faţă de amândoi. Ediţia Complutensiană şi versiunea Siriană adaugă, „care a înşelat lumea întreagă”; şi versiunea Arabă, „înşelătorul lumii întregi”; care pare să fie luat din ea (Apocalipsa 12:9). Pe el Hristos „l-a ţinut”, şi nu a renunţat la el, aşa cum înseamnă cuvântul: Hristos îl va lua acum, îl va apuca şi îl va reţine, ca prizonier al său; în pustie, Satan a simţit doar zimţii săbiei sale, cuvântul scris al lui Dumnezeu, şi a fost obligat să îl lase: dar acum el va simţi greutatea mâinii sale, şi aprinderea braţului său, cu indignarea mâniei sale; în agonia sau conflictul cu el în grădină, el a fost cucerit prin rugăciune; şi pe cruce Hristos l-a distrus prin moarte, dar acum el va fi sechestrat de puterea sa, şi zdrobit sub mâna sa.

Şi l-a legat pentru o mie de ani, cu lanţul mare pe care îl avea în mâna sa: diavolul este în lanţuri acum, este sub puterea Providenţei divine, şi nu poate face nimic fără permisiune divină; dar acest lanţ este lung, şi se pare că adesea el are o libertate mare, şi străbate aerul şi pământul, şi face multe pagube; dar acum el va fi atât de legat de puterea lui Hristos asupra sa, încât el nu va fi în stare să îşi urnească mâna sau piciorul, pentru a-i tulbura pe sfinţi, sau pentru a înşela naţiunile, fie cu închinare falsă, sau doctrină falsă, fie prin stârnirea lor pentru a-i persecuta pe sfinţi. Astfel despre diavol, Asmodeus, se spune în Apocrifa, Şi Raphael a fost trimis să îi vindece pe amândoi, adică, pentru a da la o parte albeaţa de pe ochii lui Tobit, şi a o da pe Sara fiica lui Raguel ca soţie lui Tobias fiul lui Tobit; şi pentru a lega pe Asmodeus duhul rău; pentru că ea aparţinea lui Tobias prin dreptul moştenirii.

În acelaşi timp când a venit Tobit acasă, şi a intrat în casa sa, şi Sara fiica lui Raguel a venit jos din camera sa de sus. (Tobit 3:17) când îngerul Raphael, „l-a legat”. Spaţiul de o mie de ani nu este un număr sigur pentru unul nesigur, sau o perioadă mare şi nedeterminată de timp, deoarece (Psalmul 90:4, 105:8) aceşti ani trebuie să fie luaţi, nu nedefinit, ci definit, pentru exact acest număr de ani exact, aşa cum apare din faptul că au articolul prefix la ei; şi sunt numiţi după aceea, nu mai puţin de patru vremi, „mia de ani”, sau aceşti o mie de ani, (Apocalipsa 20:3-5, 7) şi din lucrurile care sunt atribuite începutului şi sfârşitului acestor ani, care fixează epoca, şi perioada lor; precum legarea lui Satan, când ei încep, şi dezlegarea lui când ei se sfârşesc, cât şi domnia sfinţilor cu Hristos în tot acest timp; la care se poate adăuga, învierea sfinţilor la începerea lor, şi învierea celor răi la sfârşit: dar marea întrebare este dacă ei au început sau nu? Dacă ei au început, când au început; şi dacă nu, când vor începe. Unii cred că ei au început fie la naşterea lui Hristos, sau la învierea sa, sau la distrugerea Ierusalimului. Eu pun toate acestea împreună, pentru că toate au fost într-un secol, în decursul a şaptezeci de ani, sau aproape; astfel că dacă cei o mie de ani au început în oricare dintre aceste evenimente, ei trebuie să se termine în acelaşi secol, în 1100. Acum deşi la venirea lui Hristos Satan a căzut ca un fulger din cer, şi mulţimi de oameni, posedaţi de demoni, au fost deposedaţi de Hristos, şi el care acea puterea morţii, diavolul, a fost distrus de el; şi la predicarea Evangheliei de către apostoli în lumea neamurilor, prinţul lumii a fost dat afară, oracolele sale au fost reduse la tăcere, mulţimile au fost convertite, şi bisericile au fost întemeiate pretutindeni, totuşi încă Satan nu era legat: el nu era încă legat înainte de moartea lui Hristos; ca mărturie sunt mulţimile de trupuri ale oamenilor posedaţi de el; ispitirea sa a lui Hristos însuşi în pustie; atacurile sale asupra lui în grădină, şi pe cruce; faptul că el a pus în inima lui Iuda să îl trădeze; şi umplerea cu răutate şi invidie a marilor preoţi şi cărturari împotriva sa, pentru a căuta să îl omoare, ceea ce s-au gândit ei: nici nu era el legat, astfel ca să nu îi înşele pe iudei, fie înainte fie după moartea lui Hristos, nici azi el nu este legat; ei erau în timpul lui Hristos sub influenţa tatălui lor diavolul, a cărui pofte le fac şi le-au făcut, prin condamnarea la moarte a lui Hristos; şi după moartea sa, ei au fost aţâţaţi de Satan pentru a persecuta apostolii săi în Iudea şi pretutindeni; şi deşi după distrugerea Ierusalimului ei nu au mai avut nici o putere pentru a acţiona astfel, totuşi ei nu au avut mai puţină răutate faţă de creştini, şi până azi ei sunt plini de duşmănie împotriva lor, şi sunt conduşi în captivitate de Satan, şi daţi pentru a crede o minciună, că Mesia nu a venit, şi pentru a respinge pe adevăratul Mesia, şi pentru a aştepta unul fals: şi cât despre lumea păgână, fără a se împotrivi progresului Evangheliei în ea, totuşi pentru primii trei sute de ani de păgânism a fost religia stabilită a imperiului roman; şi creştinismul era pretutindeni vorbit de rău, dispreţuit, şi persecutat, şi uneori a triumfat, ca şi când ar fi fost dispărut; şi despre Satan nu s-a putut spune niciodată că a fost legat, şi în închisoare el însuşi, când el a aruncat atâtea mulţimi în închisoare, şi i-a făcut să aibă o prigoană de zece zile, (Apocalipsa 2:10) în care atât de mulţi martiri au suferit; nici nu s-a părut ca Satan să fie legat în privinţa bisericii; taina fărădelegii a început să lucreze în timpul apostolilor, şi atunci au fost mulţi anticrişti în lume, înşelători, învăţători falşi şi eretici; acolo era o sinagogă a lui Satan, (Apocalipsa 2:9) şi un astfel de soi de persoane rele sub numele de creştini, cum rar au mai fost în lume; la care se poate adăuga, marea scădere a dragostei, şi alte haruri, şi a purităţii doctrinei şi a închinării în cele mai bune biserici, şi multele dispute dintre ele, în care Satan a avut o mână mare, şi de acea nu a putut fi legat: mai mult, câteva sute de ani înainte de terminarea celor o mie de ani, începând în oricare din datele de mai sus, omul păcatului, fiul pierzării, papa, anticristul vestic, a apărut, cel care a deschis adâncul fără fund, şi a lăsat să iasă fumul din el, prin Alcoran pe care l-a eliberat, care răspunzând la dezlegarea lui Satan, armatei lui Gog şi Magog, războiul lor cu sfinţii, şi rezultatul său; nici naţiunile nu au fost mai înşelate decât atunci cu câteva secole în trecut; cel puţin ele au fost înşelate în secolele trecute, deopotrivă de papa şi de Mahomed, şi nu ar fi fost astfel, dacă Satan nu le-ar fi legat: la care se poate adăuga, că dacă Satan a fost eliberat, atunci nu se poate spune că a fost eliberat pentru o scurtă perioadă, ca în (Apocalipsa 20:3) în comparaţie cu cei o mie de ani, aşa cum trebuie să fie înţeles; de vreme ce acum suntem între şase şi şapte sute de ani de atunci, ceea ce este mai mult de o jumătate dintr-o mie de ani. Alţii încep aceşti ani de la venirea lui Constantin la tronul imperial; dar deşi a fost în vremea aceea o mare răspândire a Evangheliei, o lărgire a împărăţiei lui Hristos, şi o slăbire a lui Satan, totuşi Satan a fost pe departe de a fi legat; vezi (Apocalipsa 12:7, 8; 13:15) mărturia potopului de erori şi erezii pe care el le-a adus foarte repede, precum erezia Eutihiană şi cea Nestoriană, una confundând naturile, cealaltă divizând persoana lui Hristos; erezia Pelagiană, care a întunecat harul lui Dumnezeu, şi a înaintat voinţa liberă a omului; erezia Macedoniană, care a negat divinitatea Duhului: şi în special erezia Ariană, care s-a opus divinităţii lui Hristos, şi care a introdus mari dispute şi confuzie în biserici, şi a dat naştere unei violente persecuţii a lor, fiind îmbrăţişată de fiii lui Constantin: fără a ţine seama de Iulian, un împărat păgân, ridicat la tron, care s-a străduit prin multe arte diavoleşti să stârpească creştinismul; fără cele ce au fost observate mai înainte, ridicarea deopotrivă a lui Mohamed în est, şi a anticristului roman în vest, care au fost amândoi în această perioadă; în decursul timpului imperiul vestic a fost depăşit de goţi şi vandali, şi imperiul estic de saraceni şi turcii; la care se poate adăuga, persecuţiile violente ale waldensienilor şi albigenilor, înainte de anul 1300, cam în timpul în care cei o mie de ani trebuie să se sfârşească, potrivit acestei socoteli, pentru opunerea faţă de papa de la Roma, şi care au fost junghiaţi unde îşi are scaunul Satan, (Apocalipsa 2:13) de aceea nu legat; nici nu s-a întâmplat acolo ceva în acel secol care ar putea să răspundă de dezlegarea lui. Alţii datează aceşti o mie de ani de la Reformă, şi astfel nu mai mult de două sute de ani din ei au trecut; dar că Satan nu a fost legat atunci, şi este acum, este clar. Încă nu au fost reformate toate naţiunile papale, ci încă rămân sub înşelăciune; şi unele care au fost, s-au revoltat din nou; şi diavolul a continuat să înşele naţiunile cu acea închinare falsă, şi să îi stârnească pentru a-i persecuta pe reformaţi. Mărturia arderii lor aici în zilele Împărătesei Maria, masacrele din Franţa şi Irlanda, actuala inchiziţie din Spania şi Portugalia, şi persecuţia hughenoţilor în Franţa, şi a altor Protestanţi în altă parte: şi aceasta este o dovadă în plus din declinul din bisericile reformate, deopotrivă ca doctrină, disciplină, şi conversaţie; din răspândirea erorilor şi a ereziilor de tot felul de atunci încoace, şi în special în era noastră; şi din profanarea generală şi infidelitatea vremurilor, care, când este considerată, nici un om întreg la minte nu se poate gândi că Satan este legat; într-adevăr el nu este legat, sau aceşti o mie de ani ar începe, până după convertirea evreilor, şi împlinirea numărului neamurilor, şi distrugerea tuturor puterilor anticriste, păgâne, papale şi mahomedane, după cum se pare din ordinea acestei viziuni, şi legătura ei cu capitolul precedent.

Versetul 3. „L-a aruncat în Adânc…” Sau adânc, în care demonii nu au vrut să fie trimişi, şi de care s-au înspăimântat ca de o tortură, acesta poate fi astfel, pentru că este un loc de detenţiune, (Luca 8:31, Matei 8:29) pentru că acesta este numit o închisoare, (Apocalipsa 20:7) şi este deosebit de lacul de foc, în care este aruncat după aceea diavolul (Apocalipsa 20:10).

Şi l-a închis; pentru ca el să nu mai rătăcească prin aer, nici să nu mai meargă încoace şi încolo pe pământ, nici să meargă ca un leu care răcneşte, căutând să sperie, să tulbure, sau să devoreze: şi a pus un sigiliu pe el; sau pe uşa adâncului, pentru o securitate în plus, aşa cum a fost pusă piatra la gura locuinţei leului, (Daniel 6:17) şi la mormântul lui Hristos, (Matei 27:66). Evreii menţionează o piatră pe care ei o numesc „Shetijah”, cu care Domnul lumii a „sigilat gura marelui adânc”, sau a adâncului fără fund, la început; dar aici Satan a fost sigilat. Copia alexandrină citeşte, „şi l-a sigilat ferm”, astfel că era imposibil pentru el să iasă afară: sfârşitul acestei temeri, legări, încarcerări, şi securizări a lui Satan este ca el să nu mai înşele naţiunile; adică, prin conducerea lor spre idolatrie, închinare falsă, şi doctrină falsă; şi prin stârnirea lor să facă război împotriva sfinţilor, sau pentru a-i persecuta, aşa cum se afirmă în (Apocalipsa 20:8) aşa cum a făcut el mai înainte; şi este destul de notoriu că el i-a înşelat deopotrivă în aceste feluri; el a înşelat naţiunile păgâne nu doar înainte, ci de când a venit Hristos, pentru a se închina zeităţilor păgâne; şi papistaşii care sunt numiţi neamuri, sau naţiuni, (Apocalipsa 11:2) pentru a cădea în faţa idolilor de aur, argint şi piatră; şi naţiunea evreilor pentru a întreţine o noţiune falsă şi înşelătoare despre Mesia; şi toţi dintre ei, la rândul lor, pentru a persecuta poporul lui Dumnezeu, ca evreii la moartea lui Ştefan, şi după aceea; împăraţii păgâni din primii trei sute de ani după Hristos; papistaşii de la apariţia fiarei, care a primit puterea de a face război cu sfinţii, şi i-a biruit; dar acum el va fi sub o astfel de restrângere, şi într-o detenţiune atât de strânsă, încât el nu va mai fi în stare să mişte naţiunile rele să mai facă ceva de acest fel, aşa cum va face când va fi dezlegat la sfârşitul celor o mie de ani; nici nu va fi în stare să ispitească pe vre-unul dintre sfinţi, în timpul acestei durate de timp, nici nu le va da nici cea mai mică hărţuire sau nelinişte.

Până când cei o mie de ani se vor împlini; sau sfârşi, întregul spaţiu dintre ele se va sfârşi: şi după aceea el trebuie să fie dezlegat puţină vreme; o mică parte de timp, în comparaţie cu cei o mie de ani; cât va fi, nu se poate spune; şi aceasta „trebuie” să fie, nu pentru că el nu mai poate fi ţinut mai mult, sau printr-o slăbiciune în Hristos; ci datorită decretului lui Dumnezeu, care s-a stabilit astfel, pentru glorificarea sa, în salvarea poporului său, şi în final distrugerea diavolului, şi a armatei lui Gog şi Magog. Targum Jon. În Exod 28:30.

Versetul 4. „Şi am văzut tronuri, şi ei au stat pe ele, …” În afara tronului lui Dumnezeu Tatăl, şi tronul slavei, pe care stă Fiul lui Dumnezeu, şi cele doisprezece tronuri pentru cei doisprezece apostoli ai Mielului; vor mai fi tronuri puse, sau înălţate pentru toţi sfinţii, (Daniel 7:9) care vor sta pe ele, în caracterul împăraţilor, şi ca învingători, şi vor sta tăcuţi, şi netulburaţi, şi vor fi în tihnă perfectă, şi pace, căci cei care stau pe ele sunt aceleaşi persoane care sunt descrişi apoi în acest verset; căci după legarea lui Satan, se relatează fericirea şi slava sfinţilor în acel timp: şi judecata a fost dată lor; adică, puterea, stăpânirea, autoritatea regală, posesiunea împărăţiei, corespunzătoare caracterului lor ca împăraţi, şi poziţiei lor, stând pe tronuri, (Daniel 7:22, 27) decât dacă nu trebuie să fie înţelese mai degrabă că li se face dreptate, care nu are loc evident în starea prezentă a lucrurilor, şi de care ei se plâng uneori; dar acum le va fi dată judecata dreaptă, şi împotriva duşmanilor lor; persoanele lor vor fi declarate drepte în mod deschis; caracterele lor vor fi curăţate de toate imputările false legate de ei; şi lucrările şi suferinţele pentru Hristos vor fi observare într-un mod al harului, şi răsplătite într-un mod foarte glorios.

Şi astfel în această privinţă ei au fost judecaţi, dar nu judecarea lor a altora, cei răi, care este singura lucrare a lui Hristos; nici cei răi nu vor fi judecaţi acum; această noţiune nu poate fi sprijinită (vezi Gill despre Matei 19:28, 1 Corinteni 6:2-3). Evreii îşi imaginează că omul lor de frunte va judeca lumea în timpul care va veni; pentru că astfel ei spun {w}, „în timpul viitor, (sau în lumea care va veni,) sfântul Dumnezeu binecuvântat va sta, şi împăraţii vor pune tronuri pentru oamenii mari din Israel, şi ei vor sta împreună şi vor judeca naţiunile din lume cu Dumnezeul sfânt binecuvântat:” dar persoanele înţelese aici nu sunt evrei, ci cei care suferă de dragul lui Isus, după cum urmează: şi am văzut sufletele lor cărora li s-au tăiat capul pentru mărturia lui Isus, şi pentru cuvântul lui Dumnezeu: acestea, cu persoanele descrise în clauza următoare, sunt cei care vor sta pe tronuri, în timpul celor o mie de ani când Satan este legat, şi li se va da judecata; chiar cei care au purtat mărturia adevărului lui Isus ca fiind Fiul lui Dumnezeu, adevăratul Mesia, şi singurul Mântuitor al păcătoşilor, şi lui ca esenţialul Cuvântul al lui Dumnezeu, sau cuvântul scris al lui Dumnezeu, întreaga Evanghelie, toate adevărurile şi doctrinele lui; şi cărora li s-au tăiat capul pentru purtarea unei astfel de mărturii, aşa cum Ioan Botezătorul a fost, primul dintre martorii lui Isus: şi de vreme ce acest fel de pedeapsă a fost una romană, aceasta pare să indice în mod particular spre astfel de persoane care au suferit sub împăraţii romani păgâni, şi pentru a destina aceleaşi suflete despre care se spune că sunt sub altar, şi strigă pentru răzbunare, (Apocalipsa 6:9). Această clauză, în legătură cu cea dintâi, este redată diferit; versiunea siriană o redă astfel, „şi judecata a fost dată lor, şi sufletelor care au fost decapitate.” Iar versiunea etiopiană, „şi am văzut un scaun, şi fiul omului a stat pe el, şi el a oferit lor judecata pentru sufletele celor care au fost junghiate pentru legea Domnului Isus”.

Şi care nu s-au închinat fiarei, nici imaginii ei, nici nu au primit semnul ei pe fruntea lor, sau pe mâinile lor, vezi (Apocalipsa 13:1, 4, 14-16). Aceasta descrie pe cei care nu au profesat religia papistaşă, nici care au sprijinit-o într-un fel; care nu s-au unit în idolatria anticristului papistaş, ci au protestat împotriva ei, şi s-au depărtat de ea, şi au aderat la Hristos, şi la adevărata închinare la Dumnezeu; vezi (Apocalipsa 14:1, 15:2). Şi astfel, cu personajul anterior, include toţi sfinţii care au trăit sub Roma păgână, şi Roma papală, spre distrugerea lui anticrist, şi spre instaurarea împărăţiei lui Hristos; nu că aceşti martiri şi confesori, sau chiar toţi sfinţii din vremurile lor, sunt singurele persoane care vor împărtăşi slava şi fericirea numelui lui Hristos, şi legarea lui Satan; pentru că toţi sfinţii vor veni cu Hristos, şi toţi cei morţi în Hristos vor învia mai întâi sau vor fi părtaşi la prima înviere; şi toţi cei care sunt răscumpăraţi de sângele său, din orice naţiune, sau din orice eră a lumii ar fi trăit, chiar de la începutul ei, vor fi împăraţi şi preoţi, şi vor domni cu el pe pământ, (Zaharia 14:5, 1 Tesaloniceni 3:13, 4:14, 16, Apocalipsa 5:9, 10) deşi Ioan doar ia notă de aceştia, pentru că scopul acestei cărţi, şi a viziunilor arătate lui, a fost doar să ofere o istorie profetică a bisericii, din timpul său, până la sfârşitul lumii; şi aceştia sunt observaţi în special pentru a încuraja sfinţii sub suferinţele pentru Hristos: şi ei au trăit; însemnând nu spiritual, căci astfel au făcut aceasta înainte, şi în timp ce ei au purtat mărturisirea lor despre Hristos, şi împotriva anticristului, şi înainte de moartea lor; nu în succesorii lor, căci nu ar fi fost corect şi raţional ca ei să fie decapitaţi pentru mărturia lor despre Hristos şi cuvântul său, şi alţii ar trebui să trăiască şi să domnească împreună cu Hristos în spaţiul lor şi în locul lor; nici nu trebuie ca aceasta să fie înţeleasă ca trăirea lor în sufletele lor, căci astfel ei au trăit în starea lor separată; sufletul nu moare niciodată; Dumnezeu nu este Dumnezeul celor morţi, ci al celor vii: ci sensul este că ei au trăit din nou, ca în (Apocalipsa 20:5) ei au trăit fizic; sufletele lor au trăit în trupurile lor, trupurile lor fiind înviate, şi reunite cu sufletele lor, întreaga lor persoană a trăit; sau sufletele lor care au fost decapitaţi au trăit; adică, trupurile lor au trăit din nou, sufletul fiind uneori pus pentru trup, (Psalmul 16:10) şi aceasta este numită prima înviere în versetul următor: şi au domnit cu Hristos o mie de ani; căci toţi cei care suferă împreună cu el şi care vor trăi o viaţă evlavioasă trebuie să facă aceasta, (2 Timotei 2:12, 3:12).

Hristos fiind coborât din cer, şi legându-l pe Satan, şi sfinţii morţi fiind înviaţi, şi cei vii schimbaţi, el va domni printre ei personal, vizibil, şi glorios, şi în cel mai deplin mod; toate puterile anticriste vor fi distruse; Satan va fi în detenţiune strânsă; moartea, cu respect pentru Hristos şi poporul său, nu va mai fi; cerurile şi pământul vor fi făcute noi, şi toate lucrurile vor fi supuse lui; şi toţi sfinţii săi vor fi cu el, şi ei vor domni împreună cu el; ei vor fi glorificaţi împreună; ei vor sta pe tron cu el, având o coroană de neprihănire dată lor, şi vor poseda împărăţia pregătită pentru ei; ei vor domni peste toţi duşmanii lor; Satan va fi zdrobit sub picioarele lor, fiind legat; cei răi vor fi închişi în iad, şi nu vor mai putea să îi tulbure; şi păcatul şi moartea nu vor mai fi; această domnie nu va fi într-un sens senzual şi carnal, sau să stea în posedarea bogăţiilor şi onorurilor lumeşti, în a mânca şi a bea, a se mărita şi a da în căsătorie; sfinţii nu vor fi într-o stare muritoare ci într-una nemuritoare; copiii acestei învieri vor fi ca îngerii; şi această domnie va fi pe pământ, (Apocalipsa 5:10) pământul actual va fi ars, şi unul nou va fi format, în care aceste persoane neprihănite vor locui, (2 Petru 3:13) din care (Apocalipsa 21:1) acesta este un număr perfect, şi exprimă perfecţiunea acestei stări, şi este un termen de ani pe care nici Adam, nici unul dintre fii săi, nu a ajuns la ea; dar Hristos al doilea Adam va vedea sămânţa sa, şi îşi va prelungi zilele sale mai mult decât oricare dintre ei, (Isaia 53:10). Este o observaţie a rabinilor evrei {x}, că ziua din (Geneza 2:17) este ziua Dumnezeului sfânt binecuvântat (adică o mie de ani), şi de aceea primul Adam nu a împlinit ziua sa, căci au lipsit şaptezeci de ani din ea: şi este o noţiune care predomină cu ei, că zilele lui Mesia vor fi o mie de ani {y}; şi astfel vor fi ei la a doua sa venire, dar nu la prima, pe care ei i-au aşteptat în zadar, aceasta a trecut: şi de asemenea ei au spus {z}, că în aceşti o mie de ani Dumnezeu va înnoi lumea sa, şi că atunci cei drepţi vor fi înviaţi, şi nu se vor mai întoarce în ţărână; care este de acord cu noul cer şi noul pământ descris de Ioan în timpul acestei stări, şi cu prima înviere: şi astfel Jerom, care a discutat cu rabinii, spune {a} că evreii aşteptau un n.

{w} Yalkut Simconi, par. 2. fol. 41. 4.

{x} Bemidbar Rabba, sect. 5. fol. 185. 4. vid. Jacchiad. in Dan. vii. 25.

{y} Midrash Tillim, fol. 4. 2.

{z} T. Bab. Sanhedrin, fol. 93. 1, 2. & Gloss. in ib. Yalkut Simeoni, par. 2. fol. 42. 1. & 49. 3. Tzeror Hammor, fol. 150. 2.

{a} Comment. in Zach. xiv. 16, 18.

Versetul 5. „Ceilalţi morţi …” Nu înseamnă sfinţii morţi, căci ei vor fi înviaţi toţi împreună, ci răii morţi; şi nu ei din punct de vedere moral sau spiritual, ci morţi fizic: aceştia nu au trăit din nou până cei o mie de ani nu s-au sfârşit; astfel că va fi un termen exact de ani între învierea sfinţilor şi învierea celor răi; nici nu va fi vre-un rău trăind pe pământ, sau în trup, în acea perioadă; căci răii morţi nu vor fi înviaţi cu sfinţii la venirea lui Hristos, şi cei răi care vor fi trăit vor fi distruşi în conflagraţia mondială, şi nici unul dintre ei nu va trăi până după sfârşitul acestor ani. Această clauză este lăsată afară în versiunea siriană.

Aceasta este prima înviere; care nu trebuie să fie legată cu trăirea din nou a restului morţilor la sfârşitul celor o mie de ani, căci aceea va fi a doua şi ultima înviere; dar cu martorii lui Isus, şi adevăraţii închinători ai lui Dumnezeu trăind din nou, pentru a domni cu Hristos o mie de ani; căci această înviere nu înseamnă o înviere din moartea păcatului la o viaţă de har; deşi uneori lucrarea harului şi convertirea este reprezentată astfel, aceasta nu poate indicată aici; căci o astfel de înviere martorii şi închinătorii de mai sus au avut parte înainte de suferinţele lor, şi care a fost necesară anterior mărturiei şi închinării lor; în afară de aceasta, această înviere era în viitor în timpul lui Ioan, şi era cea care urma să fie realizată deodată, şi era specifică începutului celor o mie de ani; în timp ce învierea spirituală a fost înaintea timpului său, şi a fost din totdeauna după acel început, şi este succesivă în toate erele, şi nu adăugată unei perioade de timp, deşi ar putea fi mai multe exemple ale ei într-o eră decât în alta; nici nu este vre-odată numită astfel prima înviere, nici nu se poate da vre-un motiv de ce ar trebui; căci deşi un om poate fi convertit înainte de altul, convertirea sa nu poate fi numită prima înviere, deoarece există multe exemple ale acestei naturi mai înainte, şi mai multe după aceea; în plus, în această vreme, nu va fi nici unul din poporul lui Dumnezeu înviat în acest sens; ei vor fi toţi înviaţi şi convertiţi mai înainte; naţiunea evreilor va fi născută din nou, şi plinătatea neamurilor vor fi aduse; la care se poate adăuga, că dacă prima înviere trebuie să fie înţeleasă într-un sens spiritual, atunci a doua înviere a morţilor răi, de la sfârşitul celor o mie de ani, trebuie să fie înţeleasă tot astfel: nici nu este o înviere a cauzei lui Hristos şi interesul său avut în vedere aici, în particular prin chemarea evreilor, şi convertirea numeroasă a neamurilor; căci deşi cei dintâi din aceştia sunt semnificaţi prin învierea oaselor uscate din viziunea lui Ezechiel, şi este exprimată prin aducerea din morminte a evreilor, şi este numită viaţă din morţi, (Romani 11:15) totuşi aceasta nu poate fi numită cu nici o cuviinţă prima înviere; căci a fost o mare înviere a religiei adevărate în timpul lui Ioan Botezătorul, Hristos şi apostolii săi, în special după revărsarea Duhului de ziua Cincizecimii, deopotrivă printre evrei şi neamuri; şi a fost o înviere a religiei creştine în vremea lui Constantin, şi din nou la reforma din partea Catolicismului; şi cât despre convertirea evreilor şi a neamurilor în ziua din urmă, aceea va fi ultima înviere a cauzei şi importanţei lui Hristos, care se va inaugura în domnia sa spirituală, şi de aceea ar trebui mai degrabă să fie numită ultima, decât prima înviere; în plus, această treabă se va sfârşi înainte de această vreme; aceasta este semnificată prin căsătoria Mielului în capitolul precedent; şi împărăţiile lumii vor deveni ale lui Hristos sub cea de-a şaptea trâmbiţă, şi amândoi vor fi într-o domnie spirituală: mai mult, aceasta nu este de acord în nici un caz cu caracterul persoanelor care vor participa la această înviere, ei sunt cei care au trăit şi au suferit, cel puţin mulţi dintre ei, sub Roma păgână şi papală, (Apocalipsa 20:4) şi de aceea ea nu poate fi înţeleasă ca fiind a evreilor şi a neamurilor din ziua din urmă, când nici unii nici ceilalţi nu vor mai fi. La care se poate adăuga, că dacă acesta era sensul, atunci această cauză trebuie să învie de asemenea printre cei răi la sfârşitul celor o mie de ani, în timp ce atunci când ei sunt înviaţi, ei vor încerca tocmai contrariul. Atunci, rămâne că prin această primă înviere trebuie să fie înţeleasă una în trup; căci aşa cum cei care vor trăi din nou au fost fizic decapitaţi, şi toţi dintre ei au murit fizic, ei vor fi înviaţi fizic; şi în acest sens restul morţilor vor fi înviaţi la sfârşitul acestor ani; privitor la ceea ce este numit pe bună dreptate prima înviere; ea este prima în timp, ea va fi la începutul celor o mie de ani, şi a doua va fi la sfârşitul lor; cei morţi în Hristos vor învia primii în ordinea timpului, (1 Tesaloniceni 4:16); ei vor avea stăpânirea asupra celor răi în acest sens în dimineaţa învierii: învierea lui Hristos este într-adevăr prima, dar ea este cauza şi promisiunea acesteia; şi au fost anumite învieri speciale deopotrivă înainte şi după cea a lui, dar ele au fost spre o stare muritoare; şi au fost câţiva sfinţi care au înviat din morţi imediat după învierea sa; dar aceştia au fost doar câţiva, şi au fost plănuite ca o avans al acesteia; în plus, deşi ea a fost o înviere, ea nu a fost învierea; şi se poate observa mai departe, că învierea celor drepţi va fi prima la venirea lui Hristos, (1 Corinteni 15:22) nu va fi nici una înainte de cea a lor; a lor va fi prima; învierea celor răi, la care aceasta este opusă ca fiind prima, nu va fi decât după o mie de ani după ea: adăugaţi la toate faptul că această înviere va fi, ~h prwth~, „prima”, adică, cea mai bună, aşa cum este folosit cuvântul în (Luca 15:22) şefa, principala; învierea celor răi cu greu poate fi numită o înviere în comparaţie cu ea, şi în multe locuri a lor nu este observat unde este aceasta, ca în (1 Corinteni 15:12-57, 1 Tesaloniceni 4:13-18) cei drepţi vor fi înviaţi în virtutea unirii lor cu Hristos, în consecinţa faptului că el are controlul deopotrivă asupra sufletelor şi a trupurilor lor, şi în concordanţă cu trupul său slăvit, şi spre viaţa veşnică, care nu va vi cazul celor răi.

Versetul 6. „Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere!” Aceasta poate fi considerată fie ca descrierea persoanelor care vor avea parte de acest privilegiu; deoarece ei sunt singurii care sunt binecuvântaţi cu binecuvântări spirituale, cu o dreptate care îi justifică, cu iertarea păcatului, şi harul regenerator, şi care sunt sfinţiţi de Duhul lui Dumnezeu; aceştia, şi numai aceştia, vor fi primii înviaţi, şi vor fi chemaţi să moştenească împărăţia pregătită pentru ei, (Matei 25:34) sau altfel atât de expresivă pentru fericire şi sfinţenie când sunt ridicaţi; ei vor fi binecuvântaţi perfect în suflet şi trup, şi perfect sfinţi în amândouă: ei vor fi „binecuvântaţi”, pentru că asupra lor moartea a doua nu are nici o putere; care este lacul de foc, (Apocalipsa 20:14, 21:8) sensul este că ei vor scăpa de arderile veşnice, focul iadului, chinul şi mizeria celor răi; ei vor fi eliberaţi de mânia care va veni; şi trupurile lor nu vor mai muri, sufletele lor nu vor fi supuse la nici un sens al mâniei, sau la vre-un fel de pedeapsă: şi ei vor fi „sfinţi”; ei nu vor avea nici un păcat în ei: dar ei vor fi preoţi şi lui Dumnezeu şi ai lui Hristos; ai lui Dumnezeu Tatăl, şi ai Fiului său Isus Hristos, fiind făcuţi astfel pentru cel dintâi pentru cel din urmă, (Apocalipsa 1:6) sau ai lui Dumnezeu, chiar ai lui Hristos, adică, ai lui Dumnezeu, care este Hristos, după cum urmează: şi vor domni cu el; ei vor fi devotaţi în întregime şi angajaţi în slujirea lui Dumnezeu şi lui Hristos, şi vor oferi continuu jertfe de laudă, sau cântând cântecul Mielului, adorând harul şi bunătatea lui Dumnezeu şi Hristos spre ei, arătate lor deopotrivă în providenţă şi în har: şi ei vor domni cu el o mie de ani; aceasta este menţionată din nou, în parte pentru a afirma certitudinea ei, şi în parte pentru a puncta spre binecuvântarea sfinţilor înviaţi.

Versetul 7. „Când se vor împlini cei o mie de ani…” Care încă nu au expirat; nu în anul 1000, sau 1033 sau 4, socotind de la naşterea sau moartea lui Hristos, când păgânismul, care a fost distrus în lumea neamurilor, a fost introdus în biserică, care a purtat numele creştin, prin omul păcatului; căci aceasta a adus mai mult sau mai puţin din timpurile Constantinopolului; de unde se pare, că Satan în această privinţă a fost dezlegat înainte, şi de aceea nu acesta a fost timpul dezlegării sale; nici în 1073, recunoscând din distrugerea Ierusalimului, şi purtarea şi răspândirii Evangheliei printre neamuri, în care an Hildebrand a devenit papă, care poate fi numit cu adevărat marca iadului; Damianus, un frate cardinal, care a trăit în acelaşi timp cu el când el a fost arhidiacon al Romei, îl numeşte sfântul diavol; el a fost un impostor, vraci şi vrăjitor, şi prin artele rele a ajuns pe scaunul papal; acest papă a ridicat puterea papală deasupra prinţilor la o înălţime foarte mare, şi a făcut vederea Romei absolut independentă, şi toţi episcopii dependenţi de ea; el a interzis episcopilor să îşi primească înscăunarea lor de la împărat, sau de la orice persoană laică, sub durerea excomunicării: acesta este papa care l-a făcut pe împărat, cu împărăteasa sa şi copilul, să aştepte trei zile cu picioarele goale la porţile sale, în plină iarnă, înainte ca ei să poată fi admişi la el; acea doctrină a demonilor, interzicând preoţilor să se căsătorească, a fost întemeiată de el; şi în zilele lui acea noţiune absurdă şi monstruoasă a transubstanţierii care a început să predomine, deşi el însuşi şi-a folosit zeul său de pâine foarte ordinar; căci luarea sa ca fiind Dumnezeu real, el a cerut un răspuns de la el împotriva împăratului; dar acesta ne-vorbind, el l-a aruncat în foc, şi l-a ars. Acum se va admite că diavolul a fost eliberat în acest timp, dar atunci aşa era el înainte: au existat papi înainte de acesta care au fost vrăjitori, necromani, şi au avut familiaritate şi confederaţie cu diavolul; şi aproape cinci sute de ani înainte de vremea aceasta, papa a fost declarat episcop universal de Phocas; şi interzicerea căsătoriei preoţilor a început în consiliul de la Nice, şi a fost aprobat de papa Siricius, cu multă vreme înainte de timpul său, deşi acum era mai ferm întemeiat; a adăugat la aceasta, că dacă expirarea celor 1000 de ani şi dezlegarea lui Satan ar fi fost în acel timp, el trebuie să fi fost dezlegat aproape 700 de ani, care nu poate fi numită o scurtă vreme, ca în (Apocalipsa 20:3) în special în comparaţie cu cei 1000 de ani, timpul legării sale; când aceasta este două treimi din acea vreme: nici nu au expirat aceşti ani în anul 1300, socotind de la Constantin, cam în timpul în care a trăit papa Boniface al Optulea, despre care se spune, că el a venit ca o vulpe, a călătorit ca un leu, şi a murit ca un câine; când s-a ridicat la rangul de papă, el a instituit un jubileu, şi în prima zi el a apărut în obiceiul său pontifical, şi a dat binecuvântarea poporului, şi în ziua următoare el s-a îmbrăcat cu un obicei imperial, şi şi-a pus o diademă bogată, şi a stat pe un tron, cu o sabie goală înaintea sa, când a rostit aceste cuvinte, „Ecce hic duo gladii”, „Iată aici sunt două săbii”, referindu-se la (Luca 22:38) pe care papistaşii l-au înţeles ca puterea temporală şi spiritual cu care Petru şi succesorii săi sunt înzestraţi; în acelaşi timp Ottoman a fost încoronat împărat al naţiunilor mahomedane, care a întemeiat imperiul Turc, şi a răspândit religia mahomedană în Asia şi Grecia; şi prin amândoi aceştia, au avut loc mari tulburări şi războaie, deopotrivă în est şi în vest: dar totuşi aceasta nu face să pară că acum a fost timpul dezlegării lui Satan; de vreme ce înainte de acest timp puterea papală a avut cea mai mare înălţime a ei, şi religia mahomedană a fost sute de ani în lume, şi a predominat mult; şi de aceea Satan trebuie să fi fost eliberat mai înainte; şi într-adevăr este inutil să căutăm după expirarea acestor ani, şi dezlegarea lui Satan, când încă nu au început aceşti ani, nici Satan nu a fost legat, aşa cum a fost arătat în (Apocalipsa 20:2) dar totuşi, când se vor sfârşi ei,

Satan va fi eliberat din închisoarea sa; în timpul celor o mie de ani el va fi într-o stare de încarcerare, fiind legat, închis, şi sigilat în adâncul fără fund, care de aceea este numit o închisoare, ca în locul spiritelor condamnate, în (1 Petru 3:19) dar când acestea se vor sfârşi; lanţul său va fi dat jos, cel puţin va fi lungit; sigiliul de pe el va fi rupt, adâncul fără fund va fi deschis, şi el va fi eliberat; acest lucru nu va fi făcut de către el, ci de cel care l-a legat, sau prin permisiune divină.

Versetul 8. „şi va ieşi din temniţa lui…” adâncul fără fund, şi va umbla încolo şi încoace pe pământ, şi va merge ca un şarpe înşelător, şi leu care rage, ca mai înainte: pentru a înşela naţiunile: aşa cum a făcut mai înaintea începerii celor o mie de ani, şi faţă de care el a fost împiedicat în timpul acestei vremi; el a mai înşelat mai înainte naţiunile păgâne, papale şi mahomedane, şi acum el va merge pentru a-i înşela pe cei care în această perioadă sunt în cele patru părţi ale pământului; toată lumea: numele acestor naţiuni sunt, Gog şi Magog: nu aceeaşi care sunt menţionaţi în (Ezechiel 38:1-39:16) deşi există o aluzie la ele, şi de acolo sunt luate numele lor, şi unele dintre figuri sunt împrumutate, şi sunt descrise ca duşmani ai poporului lui Dumnezeu, care vor fi în lume în această vreme; astfel evreii {b} vorbesc despre Gog şi Magog, care vor veni împotriva Ierusalimului în zilele lui Mesia, pe care ei încă îl aşteaptă, prin care ei vor fi distruşi: pentru a-i aduna împreună la bătălie; nu unul împotriva celuilalt, aşa cum cred unii, ca papa împotriva turcilor, turcii împotriva papei, ei nu au acest scop deloc; nici „pentru a-i omorî”, aşa cum redă aceasta versiunea etiopiană; ci împotriva sfinţilor şi poporului lui Dumnezeu, în cetatea şi tabăra mult iubită; în aceasta va sta înşelarea lor: numărul lor este ca nisipul de pe mare; adică, nenumărat, ca o aluzie la Gog şi Magog în (Ezechiel 38:9, 15, 16) ci marea întrebare este, cine sunt aceştia? Nu papistaşii, naţiunile s-au îmbătat cu vinul curviei Romei, neamurile, prin care sfânta cetate este călcată în picioare, şi care vor fi mânioase când timpul de răzbunare a sfinţilor a venit, (Apocalipsa 11:2, 18, 18:2) căci toţi aceştia vor fi distruşi, chiar toate rămăşiţele lor, la bătălia de la Armaghedon; nici anticristul nu este cel avut în vedere, care va fi distrus în domnia spirituală a lui Hristos, ci suflarea gurii sale; şi la bătălia decisivă de mai sus fiara şi profetul mincinos vor fi luaţi vii, şi aruncaţi în lacul de foc: nici turcii nu sunt avuţi în vedere, poporul din Magog fiind Scythiani iniţial, aşa cum spune Josephus {c}, de unde au apărut turcii; sau Tartarinnii, căci Paulus Venetus {d} spune că ţările lui Gog şi Magog sunt în Tartary, numite Jug şi Munjug; de aici unii cred că acestea sunt aceleaşi cu cei patru îngeri legaţi la râul Eufrat, şi eliberaţi, a căror armate sunt reprezentate ca fiind foarte numeroase, (Apocalipsa 9:14, 16, 17) dar deşi dominaţia turcă este foarte mare, totuşi ea nu se extinde până la cele patru colţuri ale lumii; şi când turcii au fost eliberaţi, şi au venit chiar în Europa, aceasta nu a fost împotriva creştinilor adevăraţi, tabăra sfinţilor, cetatea iubită, ca aici, dar împotriva partidei anticreştine; papistaşii au suferit cel mai mult prin năvălirile turcilor, deşi aceasta nu i-a condus spre pocăinţă; în plus, dezlegarea celor patru îngeri, sau a naţiunilor turceşti, şi a şefilor lor, este cu multă vreme înainte de începerea celor o mie de ani; aceasta este trecută deja, sub cea de-a şasea trompetă, în timp ce a şaptea trompetă va fi suflată, şi toate cele şapte potire au fost turnate, şi lumea curăţată de toţi duşmanii lui Hristos, şi după aceea cei o mie de ani trebuie să se sfârşească, înainte ca această armată a lui Gog şi Magog să apară: nici nu sunt naţiunile Americane, despre care se vorbeşte aici; căci ei sunt doar într-un sfert al lumii; nici nu este vre-un motiv pentru a crede că vor fi mai mulţi duşmani ai poporului lui Hristos decât în orice altă parte, de vreme ce în domnia spirituală a lui Hristos pământul va fi plin de cunoştinţa sa, şi împărăţia sa spirituală va fi până la marginile lumii: şi cât despre acea noţiune că aceia care locuiesc în altă emisferă vor fi salvaţi de conflagraţia generală, nu este nici un motiv să credem aceasta, de vreme ce pământul, şi oricine este pe el, va fi ars, (2 Petru 3:10). Unii cred că cei răi trăind în părţile îndepărtate ale lumii, în colţurile pământului, sunt avuţi în vedere, care, la venirea lui Hristos, vor fugi de acolo, şi vor rămâne în spaimă şi teroare continuă până la sfârşitul celor o mie de ani, când Satan îi va aduna împreună, şi îi va însufleţi împotriva celor sfinţi; dar nu se poate aceasta, căci ei toţi vor fi distruşi în conflagraţia universală a lumii; nici nu va mai fi nici unul în pământul nou ci doar persoane drepte: dar aceştia vor fi toţi cei răi morţi, restul celor morţi, care nu au trăit din nou până nu s-au sfârşit cei o mie de ani, când va fi a doua înviere, învierea tuturor celor răi care au trăit de la începutul lumii; şi aceştia, cu grupul de diavoli sub Satan, vor alcătui armata lui Gog şi Magog: toate persoanele care sunt de acord cu ei; acestea pot fi numite naţiuni, sau neamuri, fiind străini faţă de Israelul adevărat al lui Dumnezeu, câinii care vor fi fără sfânta cetate; despre aceştia se poate spune că sunt în cele „patru sferturi” ale lumii, de vreme ce ei mor şi sunt îngropaţi, acolo ei vor învia şi vor sta pe picioarele lor, o armată foarte mare; şi ei vor muri duşmani faţă de Hristos şi poporul său, ei vor învia astfel; aşa cum vor merge jos spre iad cu „armele lor de război”, aşa cum se spune despre Meşec şi Tubal, poporul lui Gog, (Ezechiel 32:27) ei vor învia cu aceleaşi; mormântul, praful pământului, nu va face nici o schimbare în trupurile lor rele, nici flăcările iadului nu vor schimba ceva din înclinarea minţii lor; da, aşa cum se spune în locul de mai sus, ei vor „întinde săbiile lor sub capetele lor”, şi astfel vor fi pregătiţi, când vor învia, să le folosească împotriva sfinţilor, şi pentru a se răzbuna; căci invidia, răutatea şi răzbunarea lor, va fi înălţată şi mărită de detenţia lor şi pedeapsa din iad: nici nu trebuie să ne mire aceasta, de vreme ce demonii, cu toate că ei au fost atât de mult timp excluşi din regatul luminii, şi au fost în lanţurile întunericului, şi în aşteptarea chinului veşnic, reţin aceeaşi duşmănie ca întotdeauna; şi deşi înşelăciunea va fi foarte mare, pentru a ataca sfinţii într-o stare nemuritoare, care sunt ca îngerii care nu mor, nici aceştia nu vor mai muri, şi în special de vreme ce Hristos, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, care domneşte peste naţiuni cu un toiag de fier, va fi la capul lor; totuşi nu trebuie să ni se pară ciudat, când ei se vor ridica atât de slabi şi plăpânzi, şi atât de puţin în stare să reziste ispitei, şi atât de mult expuşi la ademenire, aşa cum au fost mai înainte; Satan va avea tot atât de multă putere asupra lor ca întotdeauna; şi cu numerele lor, şi cu posedarea demonilor la capul lor, şi în special considerând disperarea stării lor, şi că aceasta este ultima luptă a lor şi efort pentru libertate, ei se vor anima pe ei înşişi şi unul pe altul faţă de această acţiune ciudată. Aceştia pot fi chemaţi acum Gog şi Magog, după cum cineva dă sensul lui „acoperit”, cealaltă deschisă, sau „descoperită”: aceştia aduc toţi duşmanii lui Hristos şi ai poporului său, deopotrivă secret şi deschis: şi acest sens justifică bine numărul lor, fiind ca nisipul mării; şi care versiunea arabică pare să o confirme, şi „Jagog şi Magog se vor ridica împreună cu el”. Evreii au o noţiune că această înşelare a lui Satan va fi în ziua judecăţii, care este de acord cu această relatare; căci imediat asupra acesteia va urma judecăţii celor răi: ei spun {e}, „în ziua judecăţii se va găsi în lume, şi sfântul binecuvântat Dumnezeu va sta pe tronul de Judecată, Satan ^attw alyel yjoa^, „va înşela deasupra şi sub” (îngerii şi oamenii), şi el va fi găsit pentru a distruge lumea, şi să ia sufletele.”

{b} Targum in Cant. viii. 4. & Targum Hieros. in Numb. xi. 26.

{c} Antiqu. l. 1. c. 6. sect. 1.

{d} In Schindler. Lex. Pentaglott. col. 288.

{e} Zohar. in Gen. fol. 73. 1.

Versetul 9. „Şi s-au suit pe faţa pământului…” Fie întregul pământ, în diferite părţi din care ei vor fi înviaţi; sau ţinutul lui Israel, unde Hristos şi poporul său va fi; şi astfel cei răi fiind înviaţi vor veni din felurite părţi ale lumii, şi s-au răspândit peste teritoriul sfânt; precum se spune despre Gog şi Magog că acoperă teritoriul lui Israel, ca un nor, (Ezechiel 38:16) şi se poate observa, căci chiar fraza ^Kura bxr, „suflarea ţinutului tău”, este folosită despre ţinutul lui Emanuel, sau ţinutul lui Israel, în (Isaia 8:8) şi a cuprins tabăra celor sfinţi; aceştia sunt cei binecuvântaţi şi Cei Sfinţi, care au parte de prima înviere, chiar toţi sfinţii; nu doar martirii sub persecuţii păgâne, şi martorii lui Hristos din timpul papalităţii, ci toţi sfinţii de la începutul lumii; aceştia vor fi într-o tabără împreună, cu cortul lui Dumnezeu în mijlocul lor, (Apocalipsa 21:3) şi Hristos Împăratul lor în fruntea lor, (Mica 2:13) aluzia este referitoare la tabăra copiilor lui Israel în pustiu, de jur împrejurul cortului, care era în mijlocul lor, (Numeri 2:2) după aceea cetatea Ierusalimului în sine a fost numită o tabără, şi a răspuns în toate privinţele faţă de tabăra din pustie {f}, la care se face referire este în (Evrei 13:11-13) şi care slujeşte pentru a ilustra pasajul de aici, după cum urmează: şi cetatea binecuvântată: nu Constantinopol, aşa cum au crezut unii, ci cetatea sfântă, noul Ierusalim, (Apocalipsa 21:2) adunarea generală şi biserica celor întâi născuţi, iubiţi de Dumnezeu şi Hristos, şi de sfinţii îngeri, şi de un altul; şi aceştia foarte probabil vor fi cu Hristos pe acelaşi punct de pământ unde a stat Vechiul Ierusalim, o cetate atât de mult favorizată, şi atât de mult distinsă de Dumnezeu; astfel că unde Hristos a suferit atât de mult reproş şi ruşine, şi o moarte atât de blestemată, acum el va fi glorificat, şi va trăi în victorie cu sfinţii săi:

Şi foc a venit din cer de la Dumnezeu, şi i-a mistuit; nu foc material; cu care acest pământ, şi trupurile celor răi de pe el, vor fi arşi la începutul celor o mie de ani; dar acum trupurile lor vor fi înviate nemuritoare, şi incapabile de a fi consumate cu astfel de foc; ci apriga indignare a lui Dumnezeu, sau a mâniei sale, care se va turna ca focul, este înţeleasă aici, care va distruge deopotrivă trupul şi sufletul; aceasta nu este altul decât lacul de foc, sau a doua moarte, în care ei vor fi aruncaţi; şi care nu va fi până când judecata este sfârşită, deşi se relatată aici pentru a arăta care va fi evenimentul şi problema atacului lor asupra sfinţilor: aluzia este faţă de focul trimis spre Gog şi Magog, şi spre arderea armelor lor, în (Ezechiel 38:22, 39:6, 9, 10) şi astfel evreii {g} spun despre al lor Gog şi Magog, că „ei vor fi omorâţi cu arderea sufletului, cu o flacără de foc, care va veni de sub tronul slavei.”

{f} T. Bab Zebachim, fol. 116. 2. Maimon. Hilch. Beth Habbechirah, c.7. sect. 11.

{g} Targum Jon. in Numb. xi. 26.

Versetul 10. „Şi diavolul care i-a înşelat…” Deopotrivă înainte de moarte, în viaţa actuală, prin ispitirea şi conducerea lor spre imoralitate şi profan, sau idolatrie, superstiţie, şi se vor închina, sau vor persecuta pe sfinţi; şi după învierea lor, prin instigarea lor pentru a face încercarea nebună asupra sfinţilor celui prea Înalt: a fost aruncat în lacul cu foc şi pucioasă; acelaşi cu focul veşnic, pregătit pentru diavol şi îngerii săi; aceasta va fi chinuirea sa deplină, în care el încă nu este; şi aceasta nu va fi până nu se sfârşeşte judecata din viitor descrisă; deşi este menţionat aici de a rezulta răfuiala lui Satan dintr-o dată, şi de a arăta starea sa finală şi condiţie:

Unde este fiara şi profetul mincinos; (Apocalipsa 19:20) care timp de atât de mulţi ani au fost tovarăşi în răutate împreună; fiara fiind prima fiară care a primit puterea, scaunul şi autoritatea sa de la balaur, sau diavol; profetul mincinos fiind a doua fiară, sau anticristul în capacitatea sa clericală, aşa cum fiara este anticristul în puterea sa civilă, a cărui venire este după lucrarea lui Satan, cu semne şi minuni mincinoase: şi va fi chinuit zi şi noapte pentru totdeauna; adică, nu doar diavolul, ci fiara şi profetul mincinos, căci cuvântul este la plural: şi acesta va fi cazul tuturor oamenilor răi, a căror minţi sunt duşmane lui Dumnezeu şi Hristos, şi poporului său; şi este o dovadă a veşniciei chinurilor iadului.

http://www.voxdeibaptist.org/Premileanismul_istoric.htm