BISERICA.   Matei 16: 13-20

download - Copie

  BISERICA.   Mat : 16: 13-20

 Eu îţi spun: tu eşti Petru (Greceşte: Petros.), şi pe această piatră (Greceşte: petra.) voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui.

 1). INTRODUCERE. Deşi se zice că alcătuirea cărţilor în Biblie[1] nu a fost de inspiraţie divină, este un fapt semnificativ că au fost erudiți care au supervizat structura cărţilor în canonul Noului Testament. De aceea nu este neaşteptat faptul că Evanghelia după Matei este prima carte a Noului Testament Evanghelia după Matei se mişcă în Vechiul Testament de unde reţine profeţiile împlinite despre prima venire a lui Hristos şi apoi “se leagănă” în Noul Testament şi vorbeşte despre noua creaţie  a lui Dumnezeu, „Pe această piatră Îmi voi construi biserica Mea”. (Matei 16:18). AUTORUL este Matei a fost un vameş convertit (Matei 9:9), care a fost ales să scrie evreilor despre  Mesia. IDEEA PRINCIPALĂ în cartea  Matei est că prezintă planul lui Dumnezeu. Expresia Împărăţia cerurilor este particularitate a acestei Evanghelii. Ioan Botezătorul a fost întâiul care a folosit expresia Împărăţia cerurilor (Matei 3:2). El şi-a început lucrarea cu afirmaţia îndrăzneaţă: „Pocăiţi-vă, pentru că împărăţia cerurilor este aproape”. Când Domnul Isus Hristos şi-a început lucrarea, în mod  similar a folosit acest anunţ foarte combativ (Matei 4:17). Nici Ioan şi nici Domnul Isus nu au încercat să dezlege înţelesul termenului. Evreii din primul secol, din Palestina, aveau o înţelegere mai limpede a termenului decât membrii bisericilor din societate creştină de astăzi. Numele bisericii nu este sinonim cu împărăţia cerurilor, cu toate că biserica face parte din Împărăţia Cerurilor (Matei 13). Expresia împărăţia lui Dumnezeu nu este sinonimă cu împărăţia cerurilor. Împărăţia lui Dumnezeu este un termen mai larg care conţine toată zidirea lui Dumnezeu, inclusiv îngerii. Se va descoperi că termenul împărăţia cerurilor este  o exprimare treptată în Evanghelia lui Matei. El a preluat misterul din zilele respingerii Regelui, dar Împăratul a devenit un semănător în lume (Matei 13). Împărăţia va fi întemeiată pe acest pământ la revenirea Regelui (Matei 24-25). Bisericii[2] i-au fost date câteva atribuţii de Dumnezeu spre a se bucura de ele in această . dispensaţie a harului. Acestea sunt:    1. Botezul cu Duh Sfânt (Mat. 3:11),   2. A fi in Hristos si Hristos in Biserica (Col. 1:27),  Biblia (Apoc. 22:18-19),    3. Preoţia credincioşilor (1 Pet. 2:9),  si o părtăşie universala in Trup (Efes. 2:11-22).  4. Ziua de închinare publică este ziua de Duminica[3]  , sau ziua „întâi a săptămânii,” (Marcu 16:9); iar sărbători închinate sfinţilor biserica noastră nu celebrează.

2)). EKKLESIA   [4]. Biserica este un fenomen nou testamentul pregătit de Isus Hristos şi susţine că : porţile „Locuinţei morţilor nu o vor birui”. Prin convertire persoana este introdusă în părtăşie cu alţi credincioşi, în Biserică. Biserica este Isus Hristos şi oamenii, şi nu se pot despărţi. Hristos este căpetenie Biserici. Biserica universală[5]  nu este o organizaţie pământească vizibilă ci este organismul viu, spiritual, al celor mântuiţi, adică a celor ce au crezut în Hristos şi au fost născuţi din nou (Evrei12:23, Efeseni 1: 22-23). Ei întemeiază totalitatea credincioşilor, fără deosebire de rasă, naţionalitate, sau categorie socială, din toate perioadele din cer şi de pe Pământ.

Se face  o nediferenţiere între Biserica ca şi edificiu, clădire,  şi Biserica Spirituală. În biserica spirituală se intră prin : convertire, „ Naşterea din Nou”  Natura bisericii este locală şi spirituală. Biserica este diferită de lume, în conflict cu lumea şi tinde să o transforme. Biserica este născută la „ Rusalii”. Găsim biserica din Corint ( 1 Cor : 1-2,   Galateni :1.2), etc. La început biserica se întrunea în case particulare, Matei 18:20  Căci acolo unde Sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, Sunt şi Eu în mijlocul lor.”, Rom 16:5, (……………..) Galateni 1:21  După aceea m-am dus în ţinuturile Siriei şi Ciliciei. 22  Şi eram încă necunoscut la faţă Bisericilor lui Hristos, care Sunt în Iudea, Cor. 1:2. Abia în secolul 2 apar casele de rugăciune.

Biserica[6] locala este un grup de credincioşi botezaţi prin cufundare, care se întâlnesc pentru evanghelizare, edificare, părtăşie si închinare (Fapte 2:41-47). Hristos este capul bisericii (Efes. 1:22-23), si singurul conducător in materie de practica si credinţa este Cuvântul Lui Dumnezeu (1 Tim. 3:15;).

Avem o abordare „filozofică” ca şi copii, umbre imperfecte şi o abordare „istorică”, ce înseamnă angajarea ei în realităţile acestei lumi. Cuvântul grecesc pentru biserică este ekklesia şi înseamnă adunarea credincioşilor, care trebuie să aibă o relaţie mântuitoare cu Isus Hristos,  iar în ebraică avem cuvântul „qahal”, „edah” ce înseamnă convocarea poporului lui Dumnezeu. În Vechiul Testament şi Noul Testament, Dumnezeu este acela care vorbeşte.

2). Imagini biblice despre Biserică[7]Reţinem  despre imaginea Biserici  ca şi :

Popor 1 Petru 2:9  Voi însă Sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam Sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată; „Templul Duhului Sfânt” ,  sau

Templul lui Dumnezeu 1 Corinteni 3:16  Nu ştiţi că voi Sunteţi Templul lui Dumnezeu, şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? Şi

Trupul lui Hristos 1 Corinteni 12:12  Căci, după cum trupul este unul şi are multe mădulare, şi după cum toate mădularele trupului, cu toate că Sunt mai multe, Sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristos. 13  Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie Iudei, fie Greci, fie robi, fie slobozi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh. 14  Astfel, trupul nu este un singur mădular, ci mai multe.

Avem metafore” despre biserică ca şi : familie, mireasă : Apocalipsa 21:9  Apoi unul din cei şapte îngeri, care ţineau cele şapte potire, pline cu cele din urmă şapte urgii, a venit şi a vorbit cu mine, şi mi-a zis: „Vino să-ţi arăt mireasa, nevasta Mielului!”  viţa şi mlădiţele, măslinul,  holdele : Ioan 4:35  Nu ziceţi voi că mai Sunt patru luni până la seceriş? Iată, Eu vă spun: Ridicaţi-vă ochii, şi priviţi holdele, care Sunt albe acum, gata pentru seceriş., casă, Noul Templu,  Casa lui Dumnezeu. De asemenea Biserica este o aproximare a Împărăţiei lui Dumnezeu.

3). Probleme speciale[8]

Una din probleme este Biserica şi Împărăţia. Biserica este domeniul lui Dumnezeu format din oameni. Împărăţia este tot domeniul lui Dumnezeu, iar noi suntem supuşi. Ele tind să fie una. Biserica mărturiseşte despre Împărăţie, este un instrument, o manifestare, o exprimare a Împărăţiei lui Dumnezeu pe Pământ. De asemenea arată aspectul relațiilor din cadrul Împărăției. Acest lucru este foarte bine exprimat în Predica de pe Munte  din Matei cap.5-7

 Biserica şi Israelul, este o altă problemă în care Israelul va fi mântuit prin intrarea în Biserică, se pare că va fi o întoarcere în masă. Romani 11:25  Fraţilor, ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire, care va ţine până va intra numărul deplin al Neamurilor. Pentru reformatori Biserica este alcătuită din cei justificaţi prin credinţă.  Justificarea prin credinţă este un punct esenţial. Cine modifică conţinutul Evangheliei se poate pierde. Matei 16:18  Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru (Greceşte: Petros.), şi pe această piatră (Greceşte: petra.) voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui. Biserica este distincta față de Israel (1 Cor. 10:32), si de Împărăţia Lui Dumnezeu (1 Cor. 1:13)[9] . 2 Petru 2:3  În lăcomia lor vor căuta ca, prin cuvântări înşelătoare, să aibă un câştig de la voi. Dar osânda îi paşte de multă vreme, şi pierzarea lor nu dormitează.

4). REVELAŢIA[10] ver 16-17

 Era o cerinţă ca discipolii să confirma acest lucru, să facă această mărturisire. Sigur că Petru este purtătorul de cuvânt al adepţilor lui Isus. Ca şi în alte situaţii el nu are trebuinţă de prea mult timp pentru a da replică potrivită. Numaidecât are răspunsul: “Tu eşti Hristosul!” Aceasta constituie că el este Mesia, Unsul, cel prevestit. El era împlinirea acelor profeţii, El era Mesia cel aşteptat de veacuri. De aceea în mod similar Petru recunoaşte că Domnul este Fiul Dumnezeului Cel viu.  Era o dovadă completă cu privire la identitatea Domnului Isus.  Recunoaşterea autentică a identităţi a Domnului Isus este o revelaţie a Duhului Sfânt.  Nimeni nu are  posibilitatea de  indica pe Hristosul lui Dumnezeu, ca  Domn fără aportul Duhului Sfânt.  Prozeliţii nu au obţine această înţelepciune pentru că au experimentat cu Domnul o  perioadă de trei ani, ci pentru că Duhul Sfânt al lui Dumnezeu le-a revelat acest lucru. Socotesc că este deja un fapt cunoscut de acum, că atunci când Domnul Isus va ajunge pentru a doua oară el va veni să răpească Biserica Sa. Ori, nu poţi face parte din Biserica Sa, dacă nu confirmi că Domnul Isus este Mesia, Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. Remarcaţi numai ce-i zice Domnul Isus lui Petru,  după ce Petru realizează acea splendidă confirmare şi apreciere cu privire la identitatea Domnului Isus.

5). BISERICA.[11] ver 18-20

 Aceasta este prima referire în Noul Testament la Biserica Domnului Isus. Însă, aşa întrucât am văzut, este mai întâi de trebuinţă să se confirma cine este Domnul Isus. Este înţelegerea despre o realitate în care se ilustrează  şi se că constituie expresia despre recunoaşterea a  însuşirii  de Domn ca Mântuitorului nostru personal. Să observa cu mai mare grijă acest verset. De ce stâncă zice Domnul Isus aici? Care anume lucru arăta că stânca pe care va întemeia El Biserica? Se poate a se pune de acord spun că este Petru şi acest fapt însemnă în mod  foarte real că Petru a jucat un rol o  misiune deosebită în întocmire Bisericii, dar când este vorba despre întemeierea ei, iniţiatorul ei, Isus Hristos cred că este vorba de altcineva. Nu poate fi altcineva decât Domnul Isus. Biserica este construită pe Domnul Isus Hristos. Tocmai Petru oferă o explicaţie în acest sens. Apropiaţi-vă de El, piatra vie, lepădată de oameni, dar aleasă şi scumpă înaintea lui Dumnezeu. (1 Petru 2:4)   Aşadar Domnul Isus este stânca. El este acela pe care este clădită Biserica. Însă atunci când face Domnul Isus această mărturisire  nu era nici o biserică pentru că încă nu era finalizat lucrarea Lui. Biserica este construită şi  este bazată pe sacrificiu Domnului Isus pe moartea şi învierea Lui.  El zice că porţile locuinţei morţilor nu va reuşi să o  înfrângă şi este foarte adevărat, pentru că Domnul Isus arătă că este învingător ei. Deci când El va ajunge din nou, toţi cei care există şi sunt  ai Lui vor fi înviaţi pentru o nouă viaţă. Însă învestitura Bisericii însemnă ceva  şi mai mare. Domnul Isus rosteşte faptul   că Bisericii îi vor fi încredinţate cheile Împărăţiei.     Însemnă că aceste chei date lui Simon Petru? Răspunsul este Nu, ci ele  sunt date tuturor acelora care au clădit şi proclamat aceeaşi dovadă cu apreciere la Lucrarea şi Persoana Domnului Isus. De multe ori persoanele au impresia că aceste chei se prezenta ca o putere pe care o moştenit-o în mod distinct bisericile  sau slujitorii  lor. Dar însemnă mai degrabă o  expresie despre responsabilitatea pe care o ocupa bisericile  şi persoanele cu privire la proclamarea Împărăţiei. Suntem obligat ca prin existenţa şi manifestare noastră să desfacem şi să luminăm calea Împărăţiei către toţi pământenii. Este responsabilitatea noastră să descoperim cine este Domnul Isus în ceea ce ne priveşte pe noi ca Isus Hristos în postura de  Mântuitor personal şi apoi să extindem şi pentru ceilalţi oameni. Isus Hristos a murit pentru a acoperii păcatele lumii întregi. Iar noi ce responsabilitate avem? Să deschide Împărăţia. Este ceva mai mare decât o responsabilitate. Este o mare preţuire pe care ne-o realizat-o Dumnezeu. În isus v.20  poruncit ucenicilor Săi să nu spună nimănui că El este Hristosul.

6). Semnele unei biserici adevărate[12] :

Puritatea doctrinelor şi persoane împuternicite de Duhul Sfânt, pentru administrarea sacramentelor, „Cina” şi „Botezul”. Hristos este centrul predicării, urmează Doctrinele Centrale, apoi alte învăţături. (nu se inversează, lucrurile şi din alte învăţături se fac norme de conduită în biserică). Evanghelizarea înseamnă Vestea bună. Isus Hristos a predicat pocăinţa. Evanghelia se concentrează pe Persoana şi lucrarea lui Isus Hristos, şi statutul pe care Îl are: Umanitatea, Divinitatea, Moartea şi Învierea, Poziția pe care o ocupă la dreapta Tatălui de Autoritate și Putere, Judecata finală.

Oameni îndreptăţiţi să le ia, 1 Corinteni 11:27  De aceea, oricine mănâncă pâinea aceasta sau bea paharul Domnului în chip nevrednic, va fi vinovat de trupul şi sângele Domnului. 28  Fiecare să se cerceteze, deci, pe sine însuşi, şi aşa să mănânce din pâinea aceasta şi să bea din paharul acesta. 29  Căci cine mănâncă şi bea, îşi mănâncă şi bea osânda lui însuşi, dacă nu deosebeşte trupul Domnului. Se pune accent pe starea individului, vezi (Fapte 2 : 37-38 *pocăinţa* ). Trebuie să fii membru în Biserică (Fapte 5 : 1-10), ex. Anania şi Safira.  Se tinde ca Biserica şi Împărăţia să fie una.

Conducerea biserici este de 4 feluri : episcopală, (Biserica Catolică,) (Condusă de patriarhi  Biserica Ortodoxă) prezbiteriană şi congregaţională, (Cultele Neoprotestante) şi fără formă de conducere. (Qakerii, Fraţii, Creştinii după Evanghelie). Conducătorii biserici trebuie să pună accentul pe slujirea Bisericii.  Noi credem in forma congregaţionalistă de guvernământ in biserica (Fapte14:23). Biserica locala este autonoma ( Fapte 14:23; 6:3).

Biserica[13] trebuie sa fie diferenţiată de lume si de orice înfrăţire ne biblica spre a apăra puritatea mesajului Evangheliei (Iuda 3-4). Biserica locala trebuie sa refuze întovărăşirea cu orice organizaţie care deviază de la normele Scripturii (Matei 7:15). Credem de aşadar ca biserica trebuie sa se separe de creştinii care trăiesc in neorânduiala, care nu trăiesc după Cuvântul Lui Dumnezeu, care modifică  doctrinele credinţei creştine, sau se angajează in asociere cu păgâni (2 Cor 6:14-17). Cuvântul Lui Dumnezeu ne învaţă sa ne păzim de cei ce introduc învăţături străine de Cuvântul Lui Dumnezeu (2 Tes 3:6; 14-15).
Slujitorul bisericii[14] sunt pastorul si diaconii (1 Tim. 3:1,6). Biblia este limpede cu privire la calităţile acestora (Fapte 6:3). Deşi exista in unele pasagii din Scriptura pluralitate de pastori, nu se întâlnește niciodată inegalitate intre ei (Gal. 2:12). Termenii pastor, episcop, bătrân, se refera la aceeaşi slujba (Fapte 20:17-28; ).

 Semnele [15] unei Biserici adevărate mai sunt :

  1. Autoritatea absoluta a Scripturii, (2 Team 3:16)
  2. Membrii născuţi din nou (Fapte 2:41-47)
  3. Botezul celor ce cred, prin cufundare (Marcu 1:9; Fapte 8:38-39)
  4. Autonomia bisericii locale ( 1Cor 6:1-5)
  5. Separarea de lume si de tot ce este păcat (Matei 22:21)
  6. Libertatea sufletului (Fapte 5:29; 1 Ioan 2:27).

 7.) Funcţiile Biserici[16]Se găsesc în Faptele Apostolilor 2:42  Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii, şi în rugăciuni.

Evanghelizare, din Matei. 28:18-20, este o poruncă şi o obligaţie. Ucenicii au fost trimişi la Ierusalim, Samaria, Iudeea, marginile pământului, la toate neamurile. Cuvântul folosit este „basar” şi înseamnă proclamarea Evangheliei, nimic în plus, nimic în minus. Avem şi cuvântul „evanghelion” ce exprimă proclamarea activă şi conţinutul proclamat.

Zidirea. Efeseni 4:11  Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători, 12  pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, astfel avem diferite daruri pentru zidirea biserici. În părtăşie bucuria creşte şi durerea se micşorează.

Corectarea şi mustrarea, în acest sens avem ca tipar de disciplină în Matei 18:15  Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău. 16  Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. 17  Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş. şi 1 Cor. 1-16. Mustrarea se face în dragoste şi scopul principal este readucerea persoanei care a păcătuit înapoi în biserică.

Instruirea se face prin chatechizare, şcoala duminicală, predicarea, seminarii, Institute Teologice. În închinare punctul focal este Dumnezeu.

 Preocupări sociale. Lui Isus Hristos ia păsat de cei aflaţi în suferinţă, şi El aşteaptă acte de bunătate de la noi. (Mat. 25:31-46). Iacob vorbeşte despre creştinismul practic. (Iacob: 1-2). Ioan este tăios. 1 Ioan 3:17  Dar cine are bogăţiile lumii acesteia, şi vede pe fratele său în nevoie, şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în el dragostea de Dumnezeu? 18  Copilaşilor, să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul. Amos în Vechiul. Testament, condamnă nedreptatea.

Caracterul biserici. Isus Hristos a îmbrăcat condiţia umană. Trebuie să existe dispoziţie pentru slujire. Isus Hristos a venit să slujească. Matei 20:25  Isus i-a chemat, şi le-a zis: „Ştiţi că domnitorii Neamurilor domnesc peste ele, şi mai marii lor le poruncesc cu stăpânire. 26  Între voi să nu fie aşa. Ci oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru; 27  şi oricare va vrea să fie cel dintâi între voi, să vă fie rob. 28  Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi.” Biserica trebuie să fie diferită de lume, în conflict cu ea. Biserica nu trebuie să domine societatea ci să o transforme. Relaţia dintre Biserică şi Stat este o problemă istorică. Ea poate să fie unită cu Statul, într-o stare de vasalitate, dar şi separată de stat. Cea mai bună starea bisericii ca ea să fie funcţională este postura când Biserica este separată de Stat. Biserica trebuie să fie adaptabilă dar fără compromisuri, în alte culturi, alte popoare, sau zone mai bogate sau mai sărace.  Mandatul cultural se subordonează obligatoriu mandatului spiritual

8). Concluzii. Dacă La sfârșitul creației Dumnezeu a declarat că toate lucrurile sunt forte bune, întrebare care se pune dacă acest Foarte Bun este posibil ca să fie pervertit. Din păcate răspunsul pentru omenire este Da și istoria cunoscută de noi dovedește acest lucru. Un alt lucru care trebuie precizat este faptul că Dumnezeu în Suveranitatea Sa permite acest fapt. Dumnezeu alege un popor care să fie lumină pentru celelalte popoare, este un nou început, dar și această alegere a poporului evreu, se pervertește în neascultare. Un alt început este momentul apariției pe scena istorie a lui Mesia, și este începutul Religiei Creștine. Din nou se întâmplă același fenomen și asistăm la o degradare etică, fragmentare a doctrinelor,  o sumă de tradiții, care strică închinarea adevărată ce trebuie să fie adusă lui Dumnezeu.  De fapt asistăm la o închinare adevărată care curge în istorie paralel cu o închinare falsă și se împlinește în  Geneza 3:15

 Evanghelia după Matei, este singura Evanghelie în care se pomenește despre Biserică. De asemenea în Ea este adus în discuție termenul de Împărăția a Cerurilor. Ea leagă în mod armonios vechiul Testament de Noul Testament. Am văzut mai sus că ea primește un mandat și are funcții principale.  Biserica este întemeiată în mod divin. Isus Hristos vorbeşte despre ea la modul viitor.   Biserica este o continuare a lucrării lui Isus Hristos, o părtăşie a credinciosului regenerat cu  Trinitatea prin ajutorul Duhului Sfânt.

Hristos face afirmația că *porțile locuinței morții nu o vor putea birui* Hristos este capul Bisericii iar noi suntem trupul Lui. Există biserica vizibilă locală și biserica invizibilă a celor Născuți din Nou. Oamenii mereu fac confuzie între clădirea bisericii și credincioșii ca și Trup. Avem abordări biblice a bisericii,  filozofice și istorice. De asemenea avem imagini biblice despre Biserică, ca popor, Templu, Trup, dar și metafore despre biserică ca mireasă, măslin, holde etc.

Din problemele speciale ale bisericii se remarcă Biserica și Împărăția și Biserica și Israelul. Petru a avut o revelație în privința Domnului Isus Hristos dar și o promisiune *Piatră* ca temelia a bisericii, care de fapt este Hristos. Dar și noi credincioșii suntem pietre vii zidite în Templul lui Hristos.

Semnele unei biserici adevărate sunt puritatea doctrinelor și calitatea credincioșilor care administrează sacramentele și a celor care se împărtășesc din sacramente. Conducere Bisericii a rămas la latitudinea oamenilor conduși de Duhul Sfânt, în care ei au rol de slujire așa cum a procedat și Hristos. Relația dintre Biserică și Stat, respectiv lume, trebuie să predomine în separare și diferență față de ele, având un rol de conservare și iluminare în mijlocul întunericului.

Biserica are și funcții importante care sunt neapărat necesare. Acestea sunt evanghelizarea, zidirea, corectarea și mustrarea dar este necesar și un aspect social. De asemenea Biserica trebuie să aibă și un caracter de slujire, modelul fiind Hristos.

La fel nu trebuie neglijate funcţiile bisericii din Fap. 2:42 Ea este o lucrarea a Duhului Sfânt şi prin ea ne vorbeşte Dumnezeu. Se remarcă ideea de Trup, toţi suferă, toţi se bucură. Evanghelia predicată trebuie să fie curată şi exclusivă. Fiecare credincios din Biserică trebuie să lupte pentru o biserică adevărată

Matei 16: 13-20  : 13 Isus a venit în părţile Cezarii lui Filip, şi a întrebat pe ucenicii Săi: „Cine zic oamenii că Sunt Eu, Fiul omului?” 14  Ei au răspuns: „Unii zic că eşti Ioan Botezătorul; alţii: Ilie; alţii: Ieremia sau unul din prooroci.” 15  „Dar voi” le-a zis El „cine ziceţi că Sunt?” 16  Simon Petru, drept răspuns, I-a zis: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!” 17  Isus a luat din nou cuvântul, şi i-a zis: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea şi sângele ţi-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri.18  Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru (Greceşte: Petros.), şi pe această piatră (Greceşte: petra.) voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui. 19  Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor, şi orice vei lega pe pământ, va fi legat în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat în ceruri.” 20  Atunci a poruncit ucenicilor Săi să nu spună nimănui că El este Hristosul.

9). Bibliografie :

Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ Sorin Mikloş

Sait  http://www.baptist-tm.ro/

Biblia de Dumitru  Corinlescu

O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

 Ardelean Viorel

[1] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ Sorin Mikloş

[2] O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

[3] O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

[4] Ardelean Viorel

[5]  Sait  http://www.baptist-tm.ro/

[6] O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

[7] Ardelean Viorel

[8] Ardelean Viorel

[9] O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

[10] Sait  Itinerar Biblic  http://www.twrro.ro/attb/

[11] Sait Itinerar Biblic  http://www.twrro.ro/attb/

[12] Ardelean Viorel

[13] O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

[14] O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

[15]  O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

[16] Ardelean Viorel

Pagina Pastorală –  Privind la pruncul Isus – de Marian – Chemare la caracter   de Daniel Branzai

download - Copie

Pagina Pastorală

 

 

Articolele din acest număr:

 

 Privind la pruncul Isus – de Marian Ghita [click aici…]
 Chemare la caracter – de Daniel Branzei

[click aici…]

 

PRIVIND LA PRUNCUL ISUS

de Marian Ghita

Matei 2

Domnul Isus ne-a spus că, atunci când clătinarea tuturor lucrurilor va deveni o realitate care ne-ar putea intimida, să privim în sus şi să ne ridicăm capetele, pentru a vedea apropierea izbăvirii noastre (Lc. 21:28). Într-adevăr, viaţa pe care o trăim ne confruntă din ce în ce mai mult cu lucruri ale acestei lumi care se clatină. Avem nevoie de o ancorare puternică în ceva care nu se clatină. Pentru că ne apropiem de sărbătoarea naşterii Domnului Isus să ne îndreptăm privirile spre El, spre Cel despre care Sfânta Scriptură ne spune că a venit (s-a coborât) „din cer” (Ioan 3:13,31), şi că El „S-a făcut pentru toţi cei ce-L ascultă urzitorul unei mântuiri veşnice” (Evr. 5:9). Apariţia pruncului Isus pe scena istoriei nu numai că a pus în evidenţă vulnerabilitatea unei lumi care este într-o continuă clătinare, dar chiar apariţia Sa în istorie a generat o mişcare prin care lucrurile acestei lumi au ajuns să se clatine cu putere. Însă toţi aceia care şi-au legat viaţa de Domnul Isus Cristos, au ajuns să fie protejaţi de pericolele acestei lumi în clătinarea ei şi, mai mult, au descoperit în El binecuvântarea vieţii veşnice, a vieţii din Dumnezeu. Evanghelistul Matei ne arată cum pruncul Isus, născut în Betleemul Iudeii, a scos la iveală, doar prin simpla Lui prezenţă, pericolele unei lumi conduse şi influenţate de Satana şi de reprezentanţii lui (1 Ioan 5:19), şi cum cei care şi-au legat viaţa de pruncul venit din cer au experimentat în propria lor viaţă realitatea făgăduinţei lui Dumnezeu din Ps. 91: „O mie să cadă alături de tine, şi zece mii la dreapta ta, dar de tine nu se va apropia. Doar vei privi cu ochii şi vei vedea răsplătirea celor răi. Pentru că zici: ‚Domnul este locul meu de adăpost!’ şi faci din Cel Prea Înalt turnul tău de scăpare, de aceea nici o nenorocire nu te va ajunge, nici o urgie nu se va apropia de cortul tău” (v. 7-10). De fapt întregul psalm 91 conţine asemenea făgăduinţe pentru Cel care decide să-şi lege viaţa de Domnul Isus Cristos, aşa cum au făcut-o magii din răsărit, care au venit să se închine pruncului Isus şi aşa cum au făcut părinţii Lui pământeşti. Să privim şi noi la pruncul Isus şi astfel să descoperim adevărurile despre El, acele adevăruri care ne pot asigura binecuvântarea veşnică a lui Dumnezeu într-o lume păcătoasă şi în pericol de prăbuşire.

1.      Isus Cristos – Împăratul divin (v. 1 – 12)

 Venirea magilor din Răsărit (din Babilon) pentru a se închina pruncului Isus a scos la iveală adevărul că cel născut în Betleem nu era un om de rând ci Însuşi Fiul lui Dumnezeu, Împăratul lui Israel, cel promis în Sfintele Scripturi pentru a domni veşnic în împărăţia mesianică peste întregul popor al lui Dumnezeu (Mat. 2:6; Mica 5:2; Lc. 1:31-33; Isa. 49:6-7; Dan. 7:13-14).

Nu ştim exact cum au ajuns aceşti magi la o asemenea convingere. Ştim doar că ei, magi fiind (adică înţelepţi şi cititori în stele), desigur oameni cu poziţie socială înaltă în societatea răsăriteană, au descoperit o stea care, după credinţa lor, le dădea de înţeles că un mare Împărat s-a născut (v. 1-2). Este interesant să vezi cum Dumnezeu se foloseşte de credinţa lor păgână şi le descoperă că Mesia s-a născut. Din felul în care ei s-au închinat lui Isus (v. 11) înţelegem că ei au căutat să aibă o mai bună înţelegere a acestui Împărat decât steaua le-a dat-o. Este foarte probabil ca ei să fi cunoscut Vechiul Testament în limba greacă (Septuaginta) şi să fi dat peste profeţia lui Balaam (profet păgân, şi el tot din Babilon) despre naşterea Celui care va va apare ca o stea din Iacov şi va împărăţi peste popoarele pământului (Num. 24:15-24). Faptul că ei au adus lui Isus ca dar de închinare: aur (un simbol al faptului că Isus a fost desemnat a fi Împărat divin), tămâie (un simbol al calităţii Sale de Mare Preot), şi smirnă (un simbol al morţii Sale jertfitoare), demonstrează că magii au căutat să înţeleagă mai bine ce fel de Împărat urma să fie Isus. Ei s-au lăsat călăuziţi de Dumnezeu prin astre (v. 2) şi prin mesajul Scripturii (vezi şi profeţia arătată de preoţi şi cărturari cu privire la locul naşterii, atunci când magii, în mod eronat au crezut că Împăratul se va naşte în Ierusalim, capitala lui Iuda, într-un palat împărătesc – v. 2-6), pentru a aduce o închinare potrivită lui Isus. Nu se poate să te închini în mod potrivit Fiului lui Dumnezeu dacă nu te vei lăsa condus de Dumnezeu prin revelaţia Sa. Mai mult, magii au fost dispuşi să cheltuiască din timpul, energia şi din posesiunile materiale ale lor pentru închinarea lor. Principiul închinării înaintea lui Dumnezeu enunţat de David (închinarea trebuie să te coste – 2 Sam. 24:24) a fost bine însuşit de magi.

Este foarte interesant să vezi că magii, ca oameni care, desigur, cunoşteau destul de bine lumea în care trăiau, şi cu siguranţă ca oameni care nu puteau fi acuzaţi de lipsă de patriotism faţă de propriul lor popor, au mers să se închine unui împărat care nu era din propriul lor popor, ci Împăratului care urma să apară din Israel (Num. 24:17). Aceasta arată două lucruri: (1) Magii au înţeles foarte bine că împăraţii omeneşti nu erau în stare să le satisfacă aspiraţiile cele mai profunde ale sufletului lor. Ei erau dictatori, corupţi, incapabili de a conduce popoarele lor spre binecuvântare. Exista, deci, în inimile multor oameni din acea vreme o aşteptare mesianică puternică, o aspiraţie după un Împărat salvator. Faptul că Isus se naşte pe vremea lui Irod cel mare şi în împărăţia lui, scoate în evidenţă foarte clar diferenţa dintre Cel care vine ca Împărat din partea lui Dumnezeu şi cel care provine dintr-o societate decăzută. Isus este Căpetenia „care va fi Păstorul poporului Meu Israel” (v. 6). Isus urma să fie Împăratul care va asigura o adevărată păstorire (vezi Ps. 23) poporului Său, nu ca şi Irod cel Mare (un dictator, un criminal şi un obsedat după domnie). Şi acum această aspiraţie mesianică este foarte puternică în omenire (vezi demersurile ei spre globalizare, spre o conducere unică şi spre un conducător providenţial). (2) Magii au înţeles că Împăratul despre care Scripturile evreieşti vorbeau este singurul care ar putea să împlinească aceste aspiraţii veşnice ale oamenilor. Numai un Împărat venit de la Dumnezeu putea aduce restaurare adevărată omului şi societăţii umane (vezi chiar profeţia lui Balaam – Numeri 24:15-24). Merită subliniat faptul că în finalul istoriei Împăratul care, în mentalitatea oamenilor, ar putea aduce împărăţia mesianică şi fericire omenirii nu poate să apară prin puterea omenească; este nevoie de intervenţie şi echipare cerească (Antihrist, chiar, se va arăta prin puterea diavolului, nu doar prin putere omenească – Apoc. 13:1-2; 2 Tes. 2:9-10). Aşadar, magii ne îndreaptă atenţia spre adevăratul Împărat – Cel care vine de la Dumnezeu, care asigură binecuvântarea Lui şi care are cu adevărat puterea lui Dumnezeu.

După ce magii s-au închinat lui Isus, ei au primit de la Dumnezeu o nouă direcţie spre casă (v. 12). Ei nu cunoşteau uneltirile ticăloase ale lui Irod, şi ar fi devenit astfel unelte fără să vrea în mâna lui Irod, în mâna celui care şi-a pus în gând să-L ucidă pe Isus. Iată, însă, că Dumnezeu i-a ferit de pericole pe drum şi prin ei a fost ocrotită şi familia lui Isus. Schimbarea de drum a magilor ne arată că ei au devenit disponibili de a asculta de Dumnezeu. Orice om care se întâlneşte cu Isus şi I se închină Lui ca singurului Dumnezeu şi Împărat îşi va schimba cu adevărat drumul vieţii. El va asculta de cuvântul lui Dumnezeu şi va fi protejat de El (Ioan 10:27-30).

Este interesant să vedem că sinceritatea magilor şi dedicarea lor în închinare faţă de pruncul Isus a antrenat manifestarea întregii răutăţi şi viclenii ale împăratului Irod. Pericolul pe care îl prezenta Irod şi conducerea lui a devenit iminent şi foarte mare. Dumnezeu însă a intervenit şi a salvat întreaga situaţie. Nu ar trebui să ne temem că loialitatea noastră faţă de Domnul nostru antrenează manifestarea urii şi răutăţii oamenilor ostili lui Dumnezeu; dimpotrivă, noi trebuie să ne lipim şi mai mult de Domnul, ca unii care ştim că adevărata protecţie a noastră şi a celor care depind de noi este în Domnul pe care Îl slujim.

Aşadar, magii prin închinarea lor au mărturisit că: (1) Isus, cel născut în Betleem, este adevăratul Împărat venit de la Dumnezeu; (2) Numai El este Cel care merită toată închinarea şi ascultarea; (3) Numai El este Cel care asigură binecuvântarea veşnică a lui Dumnezeu; (4) Oameni ca Irod cel mare, deşi îngăduiţi de Dumnezeu, sunt de fapt falşi împăraţi, şi care aduc nenorocire popoarelor pe care le conduc. Singura şansă pe care oamenii o pot avea de a scăpa de răutatea unor asemenea dictatori şi de influenţa lor nefastă este de a se închina cu întreaga inimă Domnului Isus Cristos şi de a asculta supuşi de orice cuvânt venit de la El.

2.      Isus Cristos – Salvatorul divin (v. 13 – 18)

O mare nenorocire din partea lui Irod s-a abătut asupra pruncului Isus şi asupra părinţilor Lui. Dar aceasta nu i-a atins deloc. Irod a vrut să-L omoare pe prunc, însă el nu a reuşit să afle unde locuia în Betleem; Dumnezeu a intervenit salvator. Magii au fost direcţionaţi pe un alt drum spre casă, iar părinţii lui Isus au reuşit să fugă în Egipt înainte ca Irod să le poată face rău. Când Irod a înţeles că fusese înşelat de magi, mintea sa diabolică a plănuit uciderea tuturor pruncilor sub vârsta de doi ani din Betleem şi din împrejurimi, pentru a fi sigur că şi pruncul Isus va fi ucis. Nu s-a întâmplat aşa ceva pentru că Isus era deja în Egipt. Alţi prunci au fost ucişi, dar Isus a fost salvat. Toate acestea arată că Isus, nici atunci când a fost copil nu a fost scutit de intenţiile criminale ale oamenilor răi. El a fost considerat un pericol public doar prin simpla Sa prezenţă. Credincioşii, care şi-au legat viaţa de Domnul Isus, au fost permanent în istorie obiectul urii oamenilor din această lume (Ioan 15:18-25). Asupra lor s-au abătut tot felul de pericole pregătite de cel rău.

Ceea ce s-a întâmplat după plecarea magilor a devenit obiectul a două profeţii biblice. (1) Prin fuga în Egipt a lui Iosif împreună cu familia lui s-a împlinit profeţia din Osea 11:1. Aceasta ne îndreaptă atenţia spre eliberarea poporului Israel din Egipt. Aşa cum Dumnezeu a intervenit în mod miraculos şi l-a scos pe Israel cu mână tare din Egipt, aşa şi acum Dumnezeu a intervenit în favoarea Fiului Său şi L-a chemat din Egipt. Iosif şi Maria, părinţii lui Isus, cei care şi-au legat viaţa de pruncul Isus, au avut parte de aceeaşi chemare a Domnului, şi deci au fost părtaşi salvării din partea lui Dumnezeu a Fiului Său. Toţi aceia care sunt în Cristos devin părtaşi salvării Sale din partea lui Dumnezeu şi a binecuvântărilor care sunt în Cristos (Gal. 3:16,29). (2) Prin uciderea pruncilor din Betleem s-a împlinit o altă profeţie (cea din Ierem. 31:15). Desigur, putem spune că ei nu au avut parte de salvarea de care a avut parte pruncul Isus. Putem trage concluzia că numai cei care şi-au legat destinul de Cristos au parte de salvarea în care pruncul Isus şi familia Lui au intrat. Dar, trebuie să luăm în considerare că lovitura ucigătoare de care pruncul Isus trebuia să aibă parte din partea lui Irod a căzut asupra pruncilor nevinovaţi rămaşi în Betleem. Creştinii, de-a lungul istoriei, au fost loviţi (mulţi dintre ei) de cei răi din cauza lui Cristos. Cristos însă este în glorie la dreapta lui Dumnezeu, ferit de orice pericol, în timp ce urmaşii Lui sunt încă sub focul încercărilor şi loviturilor celui rău pe acest pământ. Profeţia din Ieremia este legată de deportarea evreilor în Babilon în robie. Dar, atunci când ei au plecat în robie şi când s-au văzut sub focul ucigător al Babilonienilor, şi când, omeneşte vorbind, nici un om nu putea să le aline durerile, ei totuşi au plecat în robie cu speranţa din partea lui Dumnezeu că se vor întoarce iarăşi în ţara promisă. Aveau multe promisiuni din partea lui Dumnezeu în acest sens. Când urmaşii lui Cristos suferă din cauza Domnului lor, El fiind în glorie, nu înseamnă că ei sunt uitaţi şi în afara salvării lui Dumnezeu. Cristos, prin învierea Sa şi prin gloria pe care o are acum la dreapta lui Dumnezeu, este Cel care ne garantează (fiecăruia la vremea lui – 1 Cor. 15:20-23) aceeaşi înviere şi aceeaşi glorie pe care El o are deja (Evr. 2:9-18). Aşadar, aceşti urmaşi nu sunt uitaţi de Domnul. Faptul că ceea ce trebuia să sufere Cristos vine peste urmaşii Lui, aşa cum a venit şi peste pruncii din Betleem, va aduce din partea Domnului izbăvirea de care şi Cristos a avut parte; şi aceasta tocmai pentru că Domnul Isus a suferit El Însuşi în locul nostru moartea de care noi avem parte. Noi trebuie să ştim că în cele mai cumplite situaţii în care vom intra din cauza lui Cristos, avem promisiunile cuvântului lui Dumnezeu şi pe Domnul Isus care a mers El Însuşi pe acelaşi drum pe care mergem noi acum. Aşadar, să nu ne temem ci să ne încredem în Domnul şi să împlinim voia Lui, chiar dacă aceasta va atrage suferinţele lui Cristos asupra noastră (1 Pet. 4:12-14).

Salvarea lui Dumnezeu, care este în Fiul Său, este o experienţă prezentă (liberi de păcat şi de robia păcatului), dar va fi şi o experienţă viitoare, atunci când Cristos va reveni în glorie şi când toţi cei care au crezut în El se vor bucura de plinătatea mântuirii lui Dumnezeu (1 Pet. 1:3-9; Rom. 8). De aceea, să nu considerăm că dacă nu există mângâiere omenească în suferinţele pe care le suportăm pe acest pământ (v. 18), n-ar exista vreo mângâiere care să ne aline aceste suferinţe; este drept nu sunt mângâieri omeneşti, dar sunt mângâieri dumnezeieşti. Sunt situaţii când nici un om nu ne-ar putea mângâia (ca cea din v. 18), dar Dumnezeu ne poate mângâia – există mângâieri cereşti care sunt la dispoziţia credincioşilor Domnului (Rom. 8:22-27; 1 Tes. 4:18; Apoc. 21:4).

3.      Isus Cristos – Binecuvântarea divină

Iosif şi Maria, împreună cu pruncul Isus, s-au întors din Egipt în urma intervenţiei divine prin care Irod cel Mare, duşmanul de moarte a pruncului, a fost înlăturat. Astfel, s-a dovedit că Dumnezeu este suveran peste vieţile oamenilor şi peste istorie. Dar, datorită pericolului pe care îl prezenta fiul lui Irod, Arhelau, familia sfântă nu a rămas în Iudea, ci a revenit în Nazaretul Galileii, locul de origine a celor doi părinţi. Ni se spune că, în acest fel, s-a împlinit Scriptura care vestise că „El va fi chemat Nazarinean” (v. 23).

Această profeţie este, într-un fel, bizară. Mai întâi, nu avem în Vechiul Testament vreo afirmaţie explicită cu privire la faptul că Isus va fi chemat Nararinean. În al 2-lea rând, nu ştim exact sensul acestei afirmaţii. Cercetătorii cuvântului lui Dumnezeu au în vedere două posibilităţi de a o explica: (1) Posibil să fie o aluzie cu privire la jurământul de nazireat pe care unii oameni ai lui Dumnezeu puteau să-l facă (Num. 6). Când cineva dorea să se dedice o vreme anume lui Dumnezeu pentru o lucrare specială, el trebuia să respecte legea nazireatului. Nu oricum cineva putea să se dedice Domnului, ci doar respectând condiţiile stabilite de El. Desigur, Domnul Isus a fost total dedicat Domnului pentru lucrarea de mântuire a omenirii; şi aceasta a însemnat dedicarea întregii Sale vieţi. El a fost sfânt pe deplin pentru Dumnezeu (vezi numele Lui: „Sfântul lui Israel” – Isaia 41:14). (2) Mai probabil, afirmaţia că El va fi chemat „Nazarinean” (v. 23) are legătură cu cuvântul „Vlăstar” („Nezer” – în ebr.) din Isaia 11:1. Aici ni se spune că „o Odraslă va ieşi din tulpina lui Işai, şi un Vlăstar va da din rădăcinile lui”. Acest titlu arată că venirea Domnului Isus pe pământ a fost în umilinţă, aşa cum Nazaretul a fost o cetate neînsemnată (în Vechiul Testament nu există nici o referinţă la această cetate). Natanael, atunci când a aflat de la Filip despre Isus din Nazaret, a exclamat cu uimire: „Poate ieşi ceva bun din Nazaret?” (Ioan 1:46). Aşadar, deşi Isus a fost Fiul lui Dumnezeu, totuşi El a venit între oameni în cea mai mare umilinţă. Slujirea Lui a fost o slujire de rob (Filip. 2:6-11). Până la vârsta de 30 de ani Isus a crescut şi S-a pregătit pentru misiunea Sa într-un anonimat total.

Ce concluzii tragem de aici? Domnul Isus a acceptat să se umilească în aşa fel încât nimic exterior nu arăta gloria Sa de Fiu al lui Dumnezeu. Deşi a fost ocrotit ca prunc de Dumnezeu într-un mod special, totuşi El a crescut într-un anonimat total, în Nazaret, fără să se poată recomanda mai târziu printr-un statut social înalt, sau prin diplome excelente (Mat. 7:28-29; Mc. 6:2; Ioan 6:42; 7:15). La fel, slujirea Sa mesianică a fost o slujire în umilinţă, slujind pe alţii (Mc. 10:45). Moartea Sa, de asemenea, a arătat cât de umilit a fost El; a ajuns să fie dispreţuit de toţi (Isaia 53). Dar, în acelaşi timp, Dumnezeu era în Cristos în toată plinătatea fiinţei Sale (2 Cor. 5:19); ucenicii au văzut în Isus gloria deplină a lui Dumnezeu (Ioan 1:14-18). În Isus Cristos locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii (Colos. 1:19; 2:9-10). Planul lui Dumnezeu a fost ca Isus să crească în umilinţă, dar în taină să fie pregătit în asemenea mod încât atunci când urma să-Şi îndeplinească misiunea, El să dovedească că Dumnezeu lucrează în toată plinătatea persoanei Lui prin Sine. Tot ceea ce Isus a făcut, deşi a lucrat în slăbiciune şi în umilinţă, a demonstrat că Dumnezeu în toată gloria Lui era în fiecare gând, vorbă, faptă a lui Isus.

Dumnezeu, prin Cristos, lucrează la fel în vieţile noastre. El ne ţine în umilinţă, în anonimat, El lucrează în noi prin slăbiciunile noastre, dar în acest fel, El se arată prin noi lumii în toată gloria Sa (2 Cor. 12:1-10; Gal. 2:20). El lucrează în noi o imensă binecuvântare, pe care oamenii nu o pot percepe – asemănarea noastră cu Cristos. Ioan afirmă că noi suntem copii ai lui Dumnezeu, dar acest lucru nu poate fi văzut de oameni. Când Domnul va veni în gloria Sa, vom fi ca El pentru că Îl vom vedea aşa cum este (1 Ioan 3:1-2; 2 Cor. 3:18; Rom. 8:17-23). Binecuvântările spirituale (Efes. 1) sunt oferite de Dumnezeu urmaşilor lui Cristos într-un mod tainic, şi în umilinţă. Dar va veni vremea când ceea ce Domnul a lucrat în ascuns în noi va ieşi la iveală. Atunci priveliştea va fi formidabilă (Efes. 5:25-27; Apoc. 21:10-11).

Nu ar trebui să ne descurajăm în situaţiile când Domnul ne ţine în starea de slăbiciune sau umilinţă, sau atunci când oamenii ne dispreţuiesc pentru că slujim pe alţii aşa cum a slujit Cristos (ca rob), sau atunci când avem parte de suferinţele lui Cristos (1 Pet. 4:12-14). Toate acestea sunt bine gândite de Domnul nostru iubitor, pentru că ele lucrează în noi binecuvântările Sale spirituale şi veşnice în Cristos, ne formează asemenea chipului lui Cristos şi ne asigură gloria lui Dumnezeu pentru împărăţia Sa veşnică (1 Pet. 1:3-9; Efes. 2; 3:8-11; Rom. 8:17-18). În această vreme, în viaţa noastră pământească, noi suntem ca şi pietrele luate din cariera de piatră care, aşa cum au fost luate pentru zidirea Templului lui Solomon, au fost mai întâi cioplite şi şlefuite de meşterii lui Solomon, apoi au fost asamblate şi zidite pentru a deveni superba clădire a Templului din Ierusalim. Aşa şi noi, prin harul lui Dumnezeu, noi suntem în mâinile Sale ciopliţi şi şlefuiţi prin mijloacele suferinţelor în umilinţă şi anonimat; dar apoi vom fi aşezaţi ca nişte pietre vii (1 Pet. 2) în templul spiritual şi glorios din ceruri în care Dumnezeu va locui pentru veşnicie şi din care Îşi va arăta gloria Sa (Efes. 2:19-22). Dumnezeu vrea să-Şi lucreze capodopera Sa în noi pentru ca să se laude în veşnicie cu ceea ce El a lucrat în noi (Efes. 2:7,10; 3:9-10). Merită, deci, să ne supunem Domnului cu toată umilinţa. Binecuvântările Sale, chiar dacă acum sunt nevăzute, ele se vor afişa în noi în toată gloria la vremea potrivită.

Să privim prin credinţă la pruncul Isus şi să ne alipim total de El! Împreună cu El, chiar dacă trăim într-o lume în care totul se clatină în jurul nostru; chiar dacă din cauza Lui toată răutatea acestei lumi va încerca să ne înghită; chiar dacă din cauza Lui trebuie să acceptăm anonimatul şi umilinţa într-o lume avidă de prestigiu şi fală; şi chiar dacă trebuie să cheltuim de dragul Lui până la jertfă de sine pentru a trăi în închinare şi totală dedicare pentru Domnul nostru; chiar dacă…, să nu ne pierdem încrederea în El, ci întotdeauna să ne bucurăm în El şi în voia Lui. Atunci, şi numai atunci, nimeni şi nimic din lumea aceasta nu ne va putea atinge să ne facă rău (Ps. 91), ci dimpotrivă ne vom îmbogăţi de gloria Celui care este Domnul şi Mântuitorul nostru.

 

Chemare la caracter   De Daniel Branzai

Introducere: 

In frumoasa lui carte intitulata „Aventuri solitare”, Octavian Paler face o incercare de comparatie intre America si Europa. Inzestrat cu o patrundere foarte ascutita, el observa ca tinta celor doua modele de civilizatie este diferita: Europa alearga dupa „cultura”, in timp ce America alearga dupa „comfort”. Aceste doua idealuri modeleaza viata si stradaniile a milioane de oameni. In Europa: „cultura” este obsesia sistemului educational; in America „comfortul” este esenta culturii. Pentru un european: „America este forma cea mai civilizata a inculturii”, ea demonstrind ca „se poate regresa interior in plin progres stiintific si tehnologic”. Fara a intra in aceasta disputa, eu vreau sa observ doar ca proba suprema a unei fiinte umana, si prin aceasta si a unei intregi civilizatii nu este nici „cultura” si nici „comfortul”, ci „caracterul”. Octavian Paler remarca pe drept cuvint ca, in lume: „nu exista progres, in afara celui launtric”.

I. Cultura europeana 

Pentru un european, acumularea de cunostiinte este sinonima cu intelepciunea. Ideile sunt „dumnezeii” carora li se inchina intelectualii, de la Gibraltar si pina la muntii Urali. Europa traieste inca in epoca „ideologica”. Ea analizeaza totul, se autoanalizeaza si, in cuvintele lui Octavian Paler, „filosofeaza pe marginea oricarui fleac. Avem o mare voluptate de a taia firul de par in patru.”

Ca sa intelegem mai bine specificul european, Paler ni-l defineste drept o „magie a oglinzii”: „Oglinda l-a ajutat pe om sa se intrebe cine e, ce rost are pe lume, ce vrea, ce asteapta de la altii.” Dupa parerea lui Paler, America a inlocuit aproape total „Magia oglinzii cu magia calculatorului.” Ecranul calculatorului il stimuleaza pe american sa fuga de sine: in joc sau in depozite interminabile de informatii. Pe acest drum, civilizatia e capabile sa produca un rau cu urmari greu de evaluat. Ea poate face atit de tiranica grija de „a avea” in cit sa inabuse grija de „a fi”. Il poate transforma pe om in maniac al tehnologiei, punindu-i la dispozitie mijloace din ce in ce mai sofsticate pentru a alerga mai repede – si mai comod – spre nicaieri.

II. Comfortul american.

Desfacut in partile lui componente, comfortul american se compune din „pace” si „prosperitate”. Idealul acesta a facut ca toate preocuparile „milioanelor de necajiti” veniti aici din cele patru colturi ale lumii sa fie subordonate „dreptului la fericire”. America este singura tara din lume in care acest dreot este trecut in Constitutie”!

Iata iarasi citeva reflectii din cartea lui octavian Paler: „Incontestabil, America avanseaza cu o viteza pe care Europa n-are cum s-o egaleze. Dovada ca laboratoarele americane pregatesc premii Nobel in serie. Ea este, in acelasi timp, plina de contradictii. A creat o industrie alimentara parca anume pentru incurajarea obezitatii si o alta industrie pentru combaterea obezitatii, in care moda „fara”, adica „fara colesterol”, „fara grasimi, „fara multe calorii”, a ajuns o adevarata obsesie. … Daca esti singur, poti conversa, folosindu-te de calculator, cu toata lumea. La televiziune, se zimbeste chiar si atunci cind e prezentat buletinul meteorologic, de parca „starea vremii” ar fi o marfa careia i se face reclama, trebuie vinduta. De altfel nu e de mirare ca „happy – end”-ul a cunoscut o cariera atit de infloritoare la Hollywood. Americanul simte nevoia sa fie asigurat ca viata e frumoasa si ca binele triumfa, pina la urma, asupra raului. Dupa gustul american, „Hamlet”, Anna Karenina” sau „Romeo si Julieta” ar fi trebuit sa aiba alt final. … Poate ca forta Americii sta intr-o sinteza ciudata. Americanul, am notat undeva, e un barbar supercivilizat. Are vitalitatea barbarului neobosit de istorie si priceperea de a nu se pierde in subtilitati. El rezolva simplu incurcaturile filosofiei in care se complace Europa. Ceea ce e util e bun! Ceea ce e profitabil e si mai bun!”

Fie ca s-a oprit in loc, obosita si naucita de istorie, fie ca se avinta nebuneste cu capul inainte spre … nicaieri, lumea de astazi, din Europa si din America, are nevoie sa i se spuna ca exista si o treia cale spre progres: cea oferita de Creatorul universului prin trimiterea in lumea noastra a Fiului Sau, Isus Christos.

III. Caracterul crestin. 

Cind „S-a dezbracat de sine” si a luat trup de om, Dumnezeu a intrat in istorie casa stea de vorba cu creatura instrainata si sa-i comunice, in limba ei rupta de eternitate, care ii este destinul si care-i este datoria. Lucrarea lui Dumnezeu prin Christos nu este oferta unei culturi universale si nici darul unor cunostinte care sa ne inlesneasca drumul catre comfortul personal. Dumnezeu ne chemama la „caracter”. Problema Lui numarul unu este cum sa ne scoata din starea de decadenta interioara datorata „leprei pacatului” si cum sa ne „innoiasca” pentru a ne ridica o stare corespunzatoare celor care locuiesc in „societatea lui Dumnezeu”.

Biblia ne spune ca „in Chistos locuiesc toate comorile imtelepciunii si stiintei”, dar El nu a intemeiat acum doua mii de ani pe pamint o noua scoala de filosofie, ci a inaugurat o noua „umanitate”, nacuta din nou prin iertare si prin transformarile lucrate de Duhul Sfint. Scriptura ni-L prezinta pe Fiul lui Dumnezeu inmultind piinile si pestii, vindecind de neputinte trupesti multimile, mergind pe ape, potolind calamitatile naturale, si, in final, biruind chiar si moartea, dar toate acestea nu-L fac precursorul unei era „super-tehnologice”. Desi putea sa o faca, Christos nu ne-a daruit nici „aerul conditionat, nici masina cu abur sau cu explozie, nici energia atomica si nici leacul universal impotriva tuturor epidemiilor ucigase. „Medicul cel bun” a ales sa trateze un pacient mult mai important decit trupul nostru, „sufletul nemuritor” plecat copil risipitor departe de casa Tatalui si ajuns acum paznic la porcii tuturor decadentelor.

Privind din inaltimea perspectivei vesnice pe care ne-o pune la dispozitie Biblia, ne dam repede seama ca si Europa si America au ratacit calea. Intr-o providentiala alegere a cuvintelor, Dumnezeu spune:  „Voi prapadi intelepciunea celor intelepti (cultura europeana) si voi nimici priceperea celor priceputi” (comfortul progresului tehnologic american) (Iov. 5:12-13; Is. 29:14; Ier. 8:9).

Apostolul Pavel intreaba retoric: „Unde este inteleptul? Unde este carturarul? Unde este vorbaretul veacului acestuia? N-a prostit Dumnezeu intelepciunea lumii acesteia? Caci intrucit lumea, cu intelepciunea ei, n-a cunoscut pe Dumnezeu in intelepciunea lui Dumnezeu, Dumnezeu a agasit cu cale sa mintuiasca pe cei credinciosi prin nebunia propovaduirii crucii” (Rom. 1:19-21). Crucea despre care este vorba aici este un instrument de executie. In opinia lui Dumnezeu, omenirea nu poate fi nici reformata prin cultura si nici revolutionalizata prin progres tehnologic. Greseala vinovatiei lui Adam trebuie platita prin pedeapsa cu moartea („In clipa cind vei minca din el (pomul oprit) vei muri „).

Dumnezeu si-a trimis propriul Sau Fiu sa moara pentru ispasirea acestei vinovatii. De doua mii de ani, Isus Christos ii asteapta pe cei care cred in jetfa Lui sa vina la El si sa fie facuti „o faptura noua” : „Caci daca este cineva in Christos este o faptura („ctisis” = creatie) noua. Cele vechi s-au dus: iata ca toate lucrurile s-au facut noi” (2 Cor. 5:17). Cum se poate schima caracterul cuiva?

Filosofii lumii au spus ca aceasta se va face fie atunci cind oamenii vor fi „iluminati” de cunostiintele civilizatiei, fie atunci cind vor fi scosi din panica animalica a celor sortiti sa traiasca in lipsuri si saracie. Nici comunismul ateu si nici materialismul capitalist supraabundent nu au reusit insa schimbarea caracterului uman. Europa geme sugrumata de cele doua vicii mortale ale ei: imoralitatea si … ideile. America alearga ametitor spre o prabusire personale, familiala si sociala. tara cu cel mai inalt nivel de viata consuma mai multe calmante si euforizante decit tot restul populatiei pamintului. In confuzia contemporana, glasul limpede l Scripturii ne propune un proces in doua etape: o transformare prin influentare si prin imprimare.

  1. Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Sau in lume ca sa vedem in El un ideal si un posibil portret al devenirii noastre eterne.Am fost creati „dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu” si nu ne vom implini decit atunci cind vom redeveni „asemenea Lui”. Christos S-a intrupat ca noi sa-L putem vedea iarasi pe Creatorul nostru: „Cine M-a vazut pe Mine L-a vazut pe Tatal”, „Caci in El locuieste trupeste toata plinatatea dumnezeirii”, „El este chipul Dumnezeului celui nevazut”. Inconstienta, omenirea este mereu atrasa si fascinata de perfectiunea acestuio Fiu de Dumnezeu care a trait printre noi acum doua mii de ani. Cele mai mari si mai desavirsite opere de arta sunt izvorite din admiratia noastra totala fata de perfectiunea Lui nemaintilnita.
  2. Admiratia noastra fata de Isus Christos ne lasa insa inca neputinciosi si falimentari in stradaniile noastre.Din pricina aceasta, Dumnezeu a hotarit sa ne rezolve problema prin trimiterea Duhului sfint, pe care-L da Dumnezeu „tuturor celor ce cred”. Apostolul Pavel ne descrie schimbarea produsa de Duhul lui Dumnezeu in inimile noastre in scrisoarea sa catre crestinii din Galatia: „Roada Duhului, dimpotriva, este :dragostea, bucuria, pacea, indelunga rabdare, bunatatea, facerea de bine, credinciosia, blindetea, infrinarea poftelor. Cei ce sunt ai lui Christos si-au rastignit firea paminteasca impreuna cu patimile si poftele ei” (Gal. 6:16-26).

Nu ne putem schimba singuri. Suntem facuti de Dumnezeu si putem fi recuperati decit prin stradaniile Lui pline de dragoste. Europa si America vor continua sa se zvircoleasca in interminabile crize, nu pentru ca n-ar avea „cultura” sau „comfort”, ci pentru ca oamenilor le lipseste „continutul de caracter” necesar pentru fericire.

Incheiere: 

Oricine poate verifica valabilitatea celor spuse mai sus. Dati-mi raspuns la aceste citeva ‘ntrebari:

– Pe cine l-ati vota ca presedinte al tarii: un om „cult”, unul „foarte bogat sau unul „de caracter”?

– Pe cine l;-ati vrea ca sot, sotie, ginere,nora, etc.: unul Mcult”, bogat, sau „de caracter”?  Cui i-ati incredinta spre pastrare banii: unuia „cult”, unia „bogat” sau unui care are „caracter”?

Ce este deci de facut? In fiecare generatie, Dumnezeu are nevoie de oameni in care sa traiasca Christos. Ei sunt cei chemati sa-i influenteze pe cei din jur prin viata lor si prin cuvintele lor. Cea mai inalta chemare posibila, cel mai desavirsit destin, cea mai necesara misiune sociala a timpului este sa te lasi folosit de Dumnezeu pentru o buna marturie crestina!

Exista o mare rasplata pentru cei ce reusesc sa faca aceasta: „Cei intelepti vor straluci ca lumina cerului si cei ce vor invata pe multi sa umble in neprihanire vor straluci ca stelele in veac si in veci de veci” (Daniel 12:3).

Iata citeva maxime si cugetari despre importanta si valoarea caracterului:

 

Nu exista inlocuitor pentru caracter. Poti cumpara cunostinte, dar caracterul nu se gaseste de vinzare.
Spunemi la ce fel de glume rizi, ca sa-ti spun cine esti.
Caracterul este ceea ce esti tu pe intuneric.
Singura persoana din lume care-ti poate ruina caracterul esti tu insuti.
Ii admiram pe oamenii de geniu, ii invidiem pe oamenii bogati, ne temem de oamenii aflati la putere, dar de increzut, nu ne incredem decit in oamenii de caracter.
Ce faci cind n-ai nimic de facut spune iti da pe fata caracterul.
La jocuri, caracterul se vede cel mai bine din felul in care sti sa pierzi.
Reputatie este ce avem la sosire, caracter este ce suntem la plecare.
Caracterul unui om este ca si gardul de scinduri: nu poate fi facut sa stea mai bine in picioare daca-l dai cu vopsea”.
Caracter este ceea ce ai face daca ai fi sigur ca nimeni nu va afla vreodata.
Slava lumii trece, popularitatea este doar un accident, bogatiile prind aripi, cei ce ne cinta osanale astazi, ne vor blestema miine; singurul lucru cu adevarat durabil este caracterul!
Reputatia este pentru o vreme, caracterul pentru eternitate.
In clipa mortii lasam in urma tot ce avem, dar luam cu noi tot ceea ce suntem.
Daca vrei sa cunosti caracterul cuiva, uita-te la felul in care-i trateaza pe cei de la care nu poate cistica nimic.
Reputatia este ceea ce cred oamenii despre noi; caracterul este ceea ce ne vede Dumnezeu ca suntem.
Dumnezeu este mult mai interesat in caracterul nostru decit in confortul nostru. El are ca scop nu sa ne intareasca in trup, ci sa ne desavirseasca in spirit.
Caracterul este ceea ce pierdem ori de cite ori sacrificam un ideal inalt pe altarele popularitatii si profitului.
Nu inseamna de loc ca-i ajuti pe oameni daca incerci sa faci intotdeauna pentru ei ceea ce ar putea face si ei insisi.
Un crestin nu este unul care cauta iertarea si bunavointa lui Dumnezeu, ci unul care le-a gasit deja.
Judeca pe cineva dupa reputatia dusmanilor sai.
Un crestin trebuie sa fie o persoana care sa faca mai usor pentru altii sa creada in Dumnezeu.
Adevaratii crestini care influenteaza lumea sunt aceia care nu se lasa influentati de ea.
Nu ceea ce facem noi este important, ci ceea ce Dumnezeul atotputernic alege sa faca prin intermediul nostru. Dumnezeu nu are nevoie de succesele noastre, ci ne vrea pe noi insine. El nu asteapta infaptuirile noastre, ci ascultarea noastra deplina.
Ce suntem, este darul lui Dumnezeu pentru noi; ce devenim, este darul nostru pentru Dumnezeu.
Poti judeca dimensiunile unui om prin marimea problemelor pe care le abordeaza. Aproape intotdeauna, oamenii se apuca instinctiv sa rezolve ceva pe masura lor, lasindu-le pe celelalte in seama unora mai mari sau mai mici ca ei insisi.
Ca sa vezi cit de mare este un om, masoara-i inaltimea idealurilor, adincimea convingerilor, largimea vederilor si lungimea rabdarii.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/pastorala_dec07.htm

ESCATOLOGIE – studiul despre sfârşit (profeţie) – Charles H. Spurgeon şi Escatologia: partea III

download - Copie - Copie (2)

Charles H. Spurgeon şi Escatologia: partea III
 
Replică la Opiniile predominante de Dennis Michael Swanson

Copyright © 1996 de Dennis Swanson. Toate drepturile rezervate.

Introducere

           Dacă examinăm acum materialul lui Spurgeon, devine evident că trebuie să fim de acord cu observaţia lui C.W.H. Griffiths când spunea, „Dl. Spurgeon a declarat că dumnealui crede în ‚întoarcerea personală, pre-milenistă şi în slavă a Domnului nostru Isus,’ deci întreaga sarcină de a găsi dovezi trebuie să cadă pe cei ce încearcă să afirme contrariul.”253 Acest capitol va încerca să compare declaraţiile lui Spurgeon cu elementele cheie ale celor patru poziţii mileniste prezentate anterior. Va exista şi o interacţiune cu diferiţi scriitori care au încercat să-l „atragă” pe Spurgeon ca sprijin n favoarea propriilor poziţii.

 Partea întâi: Spurgeon şi amilenismul.

          În capitolul întâi s-a efectuat o examinare a caracteristicilor de bază ale poziţiei amileniste. Această poziţie respinge orice „mileniu” pământesc sau fizic, şi susţine în schimb faptul că „domnia” este atât prezentă în „guvernarea dinamică a lui Dumnezeu în istoria omenirii prin Isus Cristos,”254 şi viitoare în „cerul şi pământul nou.”255

           Poate că cea mai semnificativă şi mai bine-documentată evaluare a escatologiei lui Spurgeon şi totodată tentativa corespunzătoare de a-l plasa în teritoriul amilenist se datorează Dr. Peter Masters. După cum menţionam deja, Masters este în prezent păstorul bisericii Metropolitan Tabernacle din Londra. Devenit păstor al acestei vestite biserici, aflate de mulţi ani în declin, Masters este cel care avea să fie folosit de Dumnezeu pentru a extinde influenţa bisericii şi pentru a îi înviora lucrarea. Masters este un scriitor răsunător şi prolific, susţinător al poziţiei amileniste, şi pare să-l includă şi pe Spurgeon în acest curent cu o anumită preconcepţie. Într-un articol din 1991 apărut în Sword and Trowel, acesta prezintă un scurt comentariu critic asupra apendicelui lui Iain Murray din The Puritan Hope, intitulat „Concepţiile lui C.H. Spurgeon asupra Profeţiilor.” El aminteşte de asemenea în trecere şi lucrarea lui Tom Carter, Spurgeon at His Best.256 Obiecţiile lui Masters cu privire la cele două opere sunt aceleaşi. Problema în cazul evaluării Dl. Murray o constituie faptul că s-ar baza pe prea puţine dintre afirmaţiile escatologice ale lui Spurgeon. Folosindu-se doar de câteva citate răzleţe, acesta scris că, ‚Spurgeon a fost departe de a clarifica vreun punct cardinal al profeţiilor, şi nu poate fi considerat a fi urmat în mod consecvent vreo şcoală de gândire.257

El scrie şi următoarele cuvinte: O recentă culegere de citate din predicile lui Spurgeon – o superbă lucrare, dacă e s-o cercetăm separat de dizertaţia de faţă – declară pe baza a trei scurte pasaje că Spurgeon era adeptul premilenismului post-tribulaţionist.258

De la critica celor două lucrări pe motivul citatelor prea sumare, Masters trece la expunerea în  manieră cronologică a citatelor din predicile lui Spurgeon, care se întind de-a lungul întregii sale vieţi. Autorul prezintă citate din aproape 30 de surse diferite (dintre care multe au fost amintite în capitolul doi) şi prezintă concluzia sa că, „fără îndoială, [Spurgeon] a fost mai aproape de amilenism decât de oricare alta dintre celelalte scenarii vehiculate astăzi.”259

În orice caz, afirmaţiile lui Masters sunt în cele mai multe cazuri simple afirmaţii nefondate. După ce prezintă o sinteză a ceea ce crede el că Spurgeon ar fi crezut cu privire la câteva aspecte relevante ale escatologiei, el înşiră citatele şi apoi afirmă pur şi simplu că ele „demonstrează fără putinţă de tăgadă convingerile ferme şi clare ale lui Spurgeon.”260

Există câteva faţete ale lucrării lui Masters care trebuie comentate. În primul rând, Masters nu defineşte nici una dintre concepţiile mileniste, ci mai degrabă le creionează, şi nu arareori imaginea rezultată este una deformată. Spre exemplu, el face o referire la domnia milenistă şi o pune în contrast cu concepţia dispensaţionalistă. Spune astfel:

Potrivit lui Spurgeon, domnia de o mie de ani va debuta de îndată ce sfinţii îşi vor fi îmbrăcat trupul nemuritor pe pământul slăvit alături de Mântuitorul lor. Aceasta totuşi, nu va fi un mileniu aşa cum îl preconizează dispensaţionaliştii. Mileniul în concepţia lui Spurgeon nu va fi întrerupt de vreo revoltă a răului.261 [sublinierea ne aparţine]

În orice caz, învăţătura care prevede o revoltă la sfârşitul miei de ani (bazat pe Apocalipsa 20:7-9) nu este exclusiv dispensaţionalistă; în mod normal, concepţia premilenistă istorică ar interpreta în acelaşi mod acest pasaj; şi chiar Charles Hodge în propria prezentare a Postmilenismului se referea la o revoltă ce urmează să aibă loc la sfârşitul celor o mie de ani, iar [revolta] va fi înăbuşită doar prin întoarcerea personală a lui Cristos!262

Poate că cea mai critică observaţie care poate fi făcută în ce priveşte lucrarea lui Masters se referă la faptul că citatele folosite de autor din discursurile lui Spurgeon prezintă lipsa a diverse fraze şi propoziţii, fără a se strădui să noteze aceste omisiuni. Evident, folosirea elipsei este acceptabilă în citatele lungi în cazul în care aceasta nu alterează sensul intenţionat de autor; totuşi, aceste omisiuni alterează evident înţelesul iniţial al citatului folosit. În analiza făcută lucrării lui Masters, Griffiths subliniază acest amănunt când afirmă:

O observaţie foarte gravă, Dr. Masters omite anumite afirmaţii din secţiunile pe care le citează, care contrazic analiza pe care chiar el o face asupra concepţiilor Dl. Spurgeon. Propoziţii şi paragrafe întregi sunt eliminate în mod frecvent, fără a păstra nici un indiciu al acestei omisiuni. În unele situaţii, aceste eliminări par într-adevăr a fi fost făcute din cauza lungimii citatului, deşi chiar şi aşa, considerăm că cititorii trebuie anunţaţi întotdeauna când se aplică o metodă editorială într-un astfel de articol controversat.263

Apoi Griffiths expune două exemple de astfel de editare în care afirmă că „în mod evident s-a intenţionat suprimarea concepţiei originale a Dl. Spurgeon.”264 Masters afirmă că „după părerea lui Spurgeon, mileniul a fost, în esenţă, pur şi simplu faza de debut a stării eterne265 [sublinierea autorului], şi că nu va exista nici o revoltă a răului şi că „nici o persoană neregenerată nu ar putea exista în acel context.”266 În orice caz, citând cuvintele lui Spurgeon dintr-o predică,267 omite o frază cheie (deşi în acest caz foloseşte elipsa ca un proces editorial). Iată modul în care citează Masters această predică:

Poporul Israel se va întoarce la Dumnezeu, iar… convertirea lor va fi definitivă… aşa se va întâmpla, şi… Regele Mesia va şedea atât pe tronul spiritual cât şi pe cel temporal, şi va domni în slavă în mijlocul poporului Său.268

Iar acum, iată întregul citat: Toate aceste promisiuni implică desigur faptul că poporul Israel se va întoarce la Dumnezeu, iar această convertire a lor va fi definitivă, pentru că Templul lui Dumnezeu va fi în mijlocul lor, Sfânta Sfintelor, iar aceasta va fi într-un fel special mijlocul prin care El îşi va plasa sanctuarul Său în mijlocul lor pentru vecie; astfel încât oricare naţiune ar alege apostazia şi s-ar lepăda de la Domnul în aceste zile, poporul Israel să nu o poată face niciodată, iar astfel ea va fi efectiv şi definitiv convertită, inimile părinţilor se vor întoarce la Domnul, Dumnezeul lor împreună cu inimile fiilor lor, iar ei se vor numi poporul lui Dumnezeu, pentru vecii vecilor. Aşteptăm, deci, împlinirea acestor două evenimente. Nu am de gând să speculez care dintre cele două se va petrece mai întâi, dacă mai întâi va avea loc restaurarea lor naţională şi abia apoi convertirea, sau invers. Ei vor fi restauraţi şi se vor converti de asemenea. Să-L lăsăm de Domnul să îşi reverse aceste binecuvântări în ordinea dorită de EL, iar noi să fim recunoscători pentru această ordine, oricare va fi ea. Noi acceptăm acest lucru pentru bucuria şi mângâierea noastră, faptul că aşa se va întâmpla, şi că Regele Mesia va şedea atât pe tronul spiritual cât şi pe cel temporal, şi va domni în slavă în mijlocul poporului Său.269 [sublinierea ne aparţine].

Este evident faptul că fraza subliniată indică certitudinea că Spurgeon lua în calcul posibilitatea, dacă nu chiar probabilitatea, că va exista o formă de apostazie sau de lepădare de credinţă în rândul popoarelor în timpul domniei lui Cristos pe pământ. De asemenea face distincţie între un tron spiritual şi unul temporal al Domnului Isus în ce priveşte domnia Sa asupra poporului iudaic.

Un exemplu şi mai concludent este citatul său dintr-o altă predică a lui Spurgeon din 1864, în care citatul este formulat după cum urmează:

Ei nu-şi vor mai spune unii altora, Cunoaşteţi-L pe Domnul: pentru că toţi Îl vor cunoaşte, de la cel din urmă, până la cel mai mare dintre ei. Întregul pământ va fi un templu, fiecare zi va fi un Sabat, slujba tuturor oamenilor va fi preoţia, ei vor fi o preoţie sfântă – în adevăratul sens al cuvântului, şi Îi vor sluji lui Dumnezeu în templul Său, întreaga zi, iar noapte nu va mai fi.270

În această citare nu s-a făcut nici un efort pentru a indica procesul editorial aplicat originalului. Masters trece pur şi simplu de la un paragraf la următorul. Îşi începe citatul din predică cu afirmaţia că Spurgeon credea că „nu va mai exista închinare iudaică, nici lucrători creştini, şi că toţi Îl vor cunoaşte pe Domnul.”271

O examinare a predicii indică faptul că o frază cheie a fost omisă, iar citatul în întregimea sa sună după cum urmează: Ei nu-şi vor mai spune unii altora, Cunoaşteţi-L pe Domnul: pentru că toţi Îl vor cunoaşte, de la cel din urmă, până la cel mai mare dintre ei. Poate că în acea perioadă vor exista anumite întruniri solemne, şi zile de Sabat, dar ele nu vor semăna cu ceea ce avem noi în prezent; întregul pământ va fi un templu, fiecare zi va fi un Sabat, slujba tuturor oamenilor va fi preoţia, ei vor fi o preoţie sfântă – în adevăratul sens al cuvântului, şi Îi vor sluji lui Dumnezeu în templul Său, întreaga zi, iar noapte nu va mai fi, iar astfel tot pe ce vor pune mâna va fi parte a cântării care se va înălţa către Cel Preaînalt.272  [sublinierea ne aparţine].

În evaluarea lui Masters, acest studiu trebuie să abordeze în egală măsură tehnica sa cât şi analiza pe care acesta i-o face lui Spurgeon. Masters distruge evident credibilitatea tezei sale şi ridică mari semne de întrebare asupra validităţii concluziilor sale prin această operare nesăbuită a mărturiilor scrise. Desigur, autorul acestei dezertaţii nu doreşte a-l caracteriza pe Masters drept necinstit; ci mai degrabă neatent în operarea materialului de care dispune. Griffiths făcea aceeaşi observaţie: Se pare că Dr. Masters a fost excesiv de zelos în încercarea sa de a clasifica natura concepţiilor mileniste ale Dl. Spurgeon în categoria credinţelor amileniste, fapt care a dus la manipularea citatelor în această slujbă.  

Elementul fundamental al încercării lui Masters de a-l clasifica pe Spurgeon drept amilenist este convingerea sa că pentru Spurgeon, mileniul a fost pur şi simplu „faza de debut al veşniciei ce-i va urma.”274 În orice caz, aceasta necesită o definiţie complet diferită a cerului, sau a stării veşnice; pentru că cerul este o formă de existenţă care prin însăşi natura sa nu are „timp” sau „etape.”275 Fără îndoială, Spurgeon înţelegea foarte clar acest lucru. În comentariul său asupra The Westminster Confession, A.A.Hodge declara că cerul este un loc unde sfinţii se bucură de „prezenţa Domnului, cu care ei vor continua să trăiască într-o stare de perfecţiune, cinste şi fericire nelimitată şi plină de exultare, pentru o eternitate absolut veşnică.”276 În orice caz, Masters trebuie să născocească această schemă pentru a explica faptul evident pe care chiar el îl admitea, că Spurgeon credea în două învieri separate.277 Prima înviere avea să fie a credincioşilor, care avea să fie urmată de mia de ani, apoi urma cea de-a doua înviere, a celor nedrepţi, pentru a-i pregăti şi-i trimite spre pedeapsa lor veşnică. În expunerea argumentului său, Masters pare să comită eroarea de a considera concluzia sa o certitudine; anume, deşi încearcă să dovedească convingerea amilenistă a lui Spurgeon, când se confruntă cu fapte care par de neconceput unei astfel de poziţii (spre exemplu cele două învieri separate de un mileniu de 1000 de ani), autorul declară că mileniul lui Spurgeon trebuie că este pur şi simplu „faza de debut” a veşniciei, de vreme ce Spurgeon este de fapt amilenist. Iată ce afirmă Masters cu privire la problema celor două învieri: credinţa lui Spurgeon într-o înviere ulterioară şi într-o judecată a celor pierduţi nu se potriveşte poziţiei amileniste, dar nici unei scheme premileniste, de vreme ce cea de-a doua înviere susţinută de Spurgeon nu este precedată de o revoltă din perioada mileniului, şi nici nu marchează vreo intrare într-o slavă mai bună, cerească. Cum am subliniat în repetate rânduri, mileniul în concepţia lui Spurgeon e departe de a fi etapa de debut a împărăţiei veşnice a lui Dumnezeu.278

Încă o dată, Masters confundă problema pe măsură ce parcurge etapele procesului său de gândire. Pare să considere poziţia amilenistă drept o poziţie „implicită”. Adică, dacă Spurgeon nu se încadrează în nici una dintre percepţiile lui Masters cu privire la premilenism, concluzia nu poate fi decât că Spurgeon trebuie că este implicit amilenist.

Mai întâi declară că convingerea evidentă a lui Spurgeon în două învieri nu este compatibilă cu poziţia amilenistă; dar apoi încheie dezbaterea prin a spune că concepţia sa este neconvingătoare pentru o poziţie premilenistă, de vreme ce Spurgeon nu credea într-o revoltă la sfârşitul miei de ani. Pentru a răspunde această afirmaţie, nu trebuie făcute decât două menţiuni. Înainte de toate, s-a demonstrat deja faptul că în cel puţin una dintre predicile sale Spurgeon a acceptat posibilitatea ca la sfârşitul mileniului să aibă loc un fel de apostazie (deşi Masters cu grijă a omis acea frază în citatul său). În al doilea rând, problema dacă va exista sau nu o revoltă la sfârşitul mileniului este fără îndoială un argument puţin important pentru escatologia premilenistă şi nu are nici o legătură cu învierea celor răi.

Cum am prezentat deja, mileniul lui Spurgeon  nu a fost „faza iniţiatoare” a veşniciei sau a raiului. El a făcut o distincţie între tronul ceresc sau veşnic şi cel temporal, pământesc; între starea eternă şi cerească şi împărăţia temporală şi pământească a lui Cristos. Cum s-a citat deja, Spurgeon spunea, „Trebuie să înţelegem aceste cuvinte [„Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea” Apocalipsa 22:3] ca făcând referire la cer. Sigur, afirmaţia este în egală măsură adevărată când se referă la cetatea cerească, cât şi la cetatea mileniului, anume că tronul lui Dumnezeu şi a Mielului vor fi în ea.”279 A mai spus şi următoarele, „Noi acceptăm acest lucru pentru bucuria şi mângâierea noastră, faptul că aşa se va întâmpla, şi că Regele Mesia va şedea atât pe tronul spiritual cât şi pe cel temporal, şi va domni în slavă în mijlocul poporului Său.”28

Prin urmare, „demonstraţia” lui Masters în ce priveşte teoria sa se rezumă la citarea incompletă a lui Spurgeon sau reinterpretarea afirmaţiilor lui Spurgeon în folosul propriilor convingeri. Griffiths subliniază  evident aceasta, când afirmă: Cheia succesului acestei părţi a argumentării lui Masters [anume că mileniul în viziunea lui Spurgeon reprezenta etapa inaugurală a veşniciei] constă în analizele sale cu privire la citatele selective din afirmaţiile Dl. Spurgeon. În câteva rânduri el se exprimă astfel: ‚Prin această propoziţie, Spurgeon nu vrea să spună…’ ‚fraza aceasta înseamnă probabil…’ ‚ultima afirmaţie nu implică…’… În ceea ce ne priveşte, cele mai multe dintre afirmaţiile Dl. Spurgeon sunt suficient de clare, iar una din cele mai mari probleme pe care le întâmpinăm referitor la această lucrare este faptul că Dr. Masters distorsionează şi schimbă adesea interpretarea unor pasaje cu un înţeles evident, cu scopul de a le potrivi propriilor sale concepţii profetice.281

În cele din urmă, Masters trebuie să recurgă la „o definiţie foarte laxă a amilenismului sau una foarte îngustă a pre-milenismului”282 pentru a-şi susţine argumentul.

           Într-o comparaţie punct cu punct, învăţăturile lui Spurgeon pur şi simplu nu se identifică cu concepţia amilenistă tipică. Înainte de toate, el însuşi pretinde a fi adeptul premilenismului. Deşi termenul „amilenist” nu era folosit în vremea sa, nu există nici o îndoială că Spurgeon înţelegea conceptul şi învăţătura ce avea să fie numită mai târziu amilenism. Poziţia amilenistă era bine cunoscută şi bine definită în vremea sa. Însă concepţia sa despre două învieri separate de o perioadă de o mie de ani este cu totul incompatibilă cu escatologia amilenistă, după cum afirmă Hoekema: Când va reveni Cristos, va avea loc o înviere generală atât a celor credincioşi cât şi a celor necredincioşi. Amileniştii resping concepţia premilenistă obişnuită că învierea celor necredincioşi va fi separată de o mie de ani283 [sublinierea ne aparţine].

Credinţa sa că Israelul va fi restaurat şi va avea parte „din nou de un guvern naţional; va fi inaugurat din nou un stat politic, iar un împărat va guverna,”284 concepţie desigur străină escatologiei amileniste. Credinţa sa că creştinii „să aştepte un Cristos care va domni pe pământ,”285 este opusă credinţei amileniste care consideră domnia lui Cristos de factură spirituală. De fapt, Spurgeon avertiza în aceeaşi predică faptul că domnia pământească a lui Cristos este, „atât de literală încât nu îndrăznim să o spiritualizăm în vreun fel.”286 Fără îndoială, nici un amilenist nu poate fi de acord cu afirmaţia făcută de Spurgeon, „consider că revenirea [lui Cristos] va fi pre-milenistă; că mai întâi va veni El; apoi se va desfăşura mia de ani ca urmare a domniei Sale personale asupra pământului.”287

Singura concluzie pe care o putem trage la o examinare atentă a afirmaţiilor lui Spurgeon asupra elementelor escatologice vitale, este că el nu a susţinut o escatologie amilenistă.

 Partea a doua: Spurgeon şi postmilenismul.

           Creştinii au crezut aproape „implicit” că Spurgeon a susţinut o escatologie postmilenistă. Acest fapt se datorează relaţiei apropiate pe care o avea Spurgeon cu scriitori puritani britanici şi americani care „i-au deschis ochii teologici.”

Totuşi, din materialul citat în Capitolul Doi, devine evident faptul că dintre toate poziţiile mileniste, schema postmilenistă a fost singura pe care a definit-o limpede şi pe care a respins-o categoric. Să recapitulăm câteva dintre cuvintele lui Spurgeon: Avem câţiva fraţi de sânge care nădăjduiesc ca totul să fie tot mai bine şi mai bine, până când în cele din urmă era prezentă să se desăvârşească cu mileniul. EI nu-şi vor putea susţine speranţa, pentru că Scriptura nu le oferă o bază solidă pe care să se bazeze. Noi care credem că nu va exista nici o domnie de o mie de ani fără Rege, şi care nu aşteptăm nici o domnie neprihănită separat de apariţia Domnului celui neprihănit, noi suntem mai aproape de adevăr.

De asemenea:

Ei prevăd în viitor un imens progres al civilizaţiei, şi aşteaptă să vadă răspândirea evangheliei; aşteaptă să audă de mari organizaţii angajate în lucrare, de o mulţime de lucrători care se duc să propovăduiască Cuvântul, şi o convertire graduală a lumii la religia lui Cristos; dar cel care îi înţelege pe profeţi şi care l-a văzut pe Ilie, nu crede într-o convertire imediată a lumii, nici în pace universală; el crede „doar în Isus;” aşteaptă mai întâi ca Isus să vină; iar pentru acesta, nădejdea supremă a viitorului este venirea Fiului Omului.289

Şi poate chiar mai relevant:

Unii cred că această coborâre [pe pământ] a Domnului va fi post-milenistă – adică, după domnia Sa de o miei de ani. Eu nu pot să cred aşa ceva. Consider că sosirea Lui va fi pre-milenistă; adică mai întâi va reveni; apoi va începe mileniul ca rezultat al domniei Sale personale pe pământ.290

           Se pare că nu există multe dubii în privinţa faptului că Spurgeon a definit limpede şi a respins pe scurt trăsăturile postmilenismului. Totuşi, în acest moment ar putea fi util un scurt comentariu al unui scriitor postmilenist care a analizat concepţiile lui Spurgeon.

           În The Puritan Hope [Nădejdea puritanilor], Iain Murray prezintă o secţiune din escatologia lui Spurgeon. Murray a fost criticat de Peter Masters de a fi făcut referire la prea puţine citate din materialul scris de Spurgeon, ca apoi să tragă şi următoarea concluzie că, „în mintea lui exista o nesiguranţă fundamentală”291 în ce priveşte escatologia. Teza lui Murray este că deşi Spurgeon a făcut multe afirmaţii susţinând poziţia premilenistă, a făcut şi câteva afirmaţii, care potrivit lui Murray erau contradictorii unei poziţii premileniste. Murray recunoaşte că „nu poate oferi nici o soluţie pentru caracteristicile aparent contradictorii ale gândirii lui Spurgeon cu privire la profeţie.”292 Totuşi, după ce respinge teza lui G. Holden Pike care credea că Spurgeon şi-a revizuit concepţiile despre mileniu „după ce s-a ales cu câteva cicatrice în urma conflictului,”293 Murray prezintă trei explicaţii generale pentru „trăsăturile contradictorii” ale afirmaţiilor lui Spurgeon.

           Înainte de toate, postulează ideea că în faza iniţială a lucrării lui Spurgeon la Londra (1855-65) când a avut loc „o convertire în masă, în special după ceea ce s-ar putea numi trezirea spirituală naţională în Ulster, 1859,”294 [Spurgeon] a fost mult mai „înclinat să sublinieze şi să predice tradiţionala nădejde puritană pe care o savurase în timpul copilăriei şi tinereţii sale.”295 În concepţia lui Murray, nădejdea puritană este reprezentată de schema escatologică postmilenistă.296 În al doilea rând, el afirmă limpede că Spurgeon „manifesta o neîncredere profundă faţă de mulţi adepţi ai premilenismului în interpretarea profeţiilor.”297 În rândul acestora îi numeşte în special pe anumiţi membrii ai mişcării creştine după evanghelie Plymouth care întotdeauna „foloseau surle şi trâmbiţe.”298  În final, Murray interpretează unele afirmaţii ale lui Spurgeon ca un indiciu al faptului că el „era în mod deliberat deschis în recunoaşterea propriilor sale limite în a înţelege.”299

Evaluarea făcută de Murray concepţiilor profetice ale lui Spurgeon nu pare să fie corectă din mai multe motive. Cel mai important dintre ele este faptul că Murray ignoră afirmaţiile clare şi directe prin care Spurgeon combate schema postmilenistă. Deşi la un moment dat respinge punctul de vedere al lui Pike conform căruia Spurgeon şi-a schimbat concepţia despre mileniu mai târziu în timpul lucrării sale, într-un alt pasaj declară: Nu-i surprinzătoare adoptarea de către Spurgeon a nădejdii premileniste în ultimii ani ai vieţii sale. Pentru că tocmai în acea perioadă avea de purtat lupta crâncenă a Down-Grade, când în biserică începu să se promoveze lipsa credinţei în vreo revenire a lui Cristos iar ideea de „progres” deveni semnul distinctiv al liberalismului.300

Totuşi, cele trei extrase de predică citate aici, dovedesc faptul că Spurgeon a respins net schema postmilenistă se întinde de-a lungul întregii sale lucrări, şi nu doar în perioada luptei Down-Grade. „Doar Isus”301 era tema predicii de pe New Park Street Park Street în 1857, când Murray îl găseşte pe Spurgeon „înclinat să sublinieze şi să predice nădejdea puritană tradiţională.”302 Poate că cea mai clară afirmaţie a lui Spurgeon, unde defineşte şi în acelaşi timp respinge postmilenismul categoric, apare în predica sa „Justification and Glory,”303 pe care a susţinut-o în faţa adunării bisericii Metropolitan Tabernacle în 1865. Cealaltă predică citată în care respinge schema postmilenistă a fost proclamată în 1889 la Metropolitan Tabernacle, intitulată „The Form of Godliness without the Power.”304 („O formă de evlavie lipsită de putere”) În al doilea rând, deşi este neîndoielnic faptul că Spurgeon a respins orice tentativă de a enunţa o dată anume pentru revenirea lui Cristos (lucru interzis de Scriptură şi evitat de orice teolog atent) şi nu a folosit profeţiile ca un „instrument evanghelistic,” aceasta nu implică deloc o „nesiguranţă fundamentală” în concepţiile lui Spurgeon referitoare la profeţie. În ultimul rând, după cum s-a menţionat deja, modul în care se foloseşte Murray de afirmaţiile lui Spurgeon în care acesta pare să se sustragă de la a aborda chestiuni profetice este oarecum depăşit. Profeţia nu a fost o problematică de bază în lucrarea sa, cum s-a arătat deja, dar [Spurgeon] a fost mai capabil decât oricine altcineva să-şi prezinte şi să-şi apere punctele de vedere într-o manieră potrivită.

În întregul eseu al lui Murray, acesta pare mai degrabă a combate ideea că Surgeon n-ar fi fost un „premilenist dispensaţionalist.” Nu poate exista nici o discordanţă în ce priveşte această concluzie; totuşi, a fi premilenist nu înseamnă automat a fi şi dispensaţionalist. Dintr-un motiv oarecare, Murray pare să aibă o problemă în a lua în considerare acest aspect sau de a discuta posibilitatea ca Spurgeon să aibă o teologie istorică şi puritană şi totodată să fie adeptul premilenismului. Griffiths rezumă această problemă când afirmă că Murray, „nefiind în stare să-l clasifice drept post-milenist, n-a fost dispus să-l recunoască a fi pre-milenist.305

 Partea a treia: Spurgeon şi premilenismul dispensaţionalist

Deşi „a existat o tendinţă determinantă de a-l identifica pe Spurgeon cu întreaga mişcare premilenistă, sistemul dispensaţionalist al lui Darby, Scofield şi alţii,”306 această poziţie este de asemenea de neconceput din câteva motive. Chiar dacă afirmăm că Spurgeon a fost cu adevărat premilenist, este la fel de clară şi afirmaţia că „nu toţi premileniştii sunt dispensaţionalişti.”

John Nelson Darby şi-a prezentat sistemul dispensaţionalist aproximativ în aceeaşi perioadă cu Spurgeon. Cum s-a arătat deja, Spurgeon era familiarizat cu modul de gândire dispensaţionalist. Darby susţinea că biserica ar trebui să „aştepte revenirea Lui.”307 Iată cum prezintă Darby schema dispensaţionalistă a mileniului:   (1) o „răpire” pretribulaţionistă a bisericii, (2) necazul cel mare de şapte ani, timp în care pământul este stăpânit de Anticrist, (3) cea de-a doua venire a lui Cristos la sfârşitul necazului celui mare, (4) desfăşurarea domniei de o mie de ani – pentru Israel, nu pentru Biserică – cu Cristos domnind personal ca Mesia, toate aceste lucruri fiind convingeri larg răspândite şi bine ştiute în Anglia Victoriană. Aceste trăsături distincte ale premilenismului dispensaţionalist au rămas relativ neschimbate în învăţăturile celor care se identifică drept „dispensaţionalişti clasici.”

Reprezentantul poziţiei „clasice”, Ryrie subliniază aceasta prin prezentarea sa a ceea ce se consideră a fi elementele sine qua non ale dispensaţionalismului. Aceste elemente sunt: (1) menţinerea unei distincţii clare între Israel şi Biserică, (2) o hermeneutică normală sau literală, (3) scopul subînţeles al lui Dumnezeu în istoria umană este gloria Sa.308 El rezumă toate acestea în afirmaţia sa: Esenţa dispensaţionalismului, prin urmare, este distincţia dintre Israel şi Biserică. Aceasta reiese tocmai din hermeneutica folosită consecvent de dispensaţionalişti pe baza interpretării normale sau directe, şi reflectă o înţelegere a scopului fundamental al lui Dumnezeu în toate acţiunile Sale cu întreaga omenire ca fiind glorificarea Sa prin mântuire, dar şi alte scopuri de asemenea.309

Problema unei „hermeneutici normale” şi „scopul lui Dumnezeu în istoria omenirii” depăşesc scopul acestei teze; însă elementul cheie al distincţiei care se face între Israel şi Biserică reprezintă un subiect de interes, iar tocmai în această privinţă Spurgeon nu se identifică cu premilenismul dispensaţionalist.

Spurgeon a respins orice noţiune care ar fi separat poporul lui Dumnezeu în partide separate, aşa cum sunt ele susţinute de Darby şi învăţătura dispensaţionalistă. Făcând referire clară la învăţătura dispensaţionaliştilor legat de acest subiect, el respingea evident această abordare într-o predică, unde spunea:

Anumiţi domni deosebit de inteligenţi (dacă e să ne luăm după propriile lor estimări) au trasat anumite distincţii între poporul lui Dumnezeu care a trăit înainte de venirea lui Cristos, şi cei care au trăit de atunci încoace. Am auzit chiar şi afirmaţia că cei care au trăit înainte de venirea lui Cristos nu ar face parte din biserica lui Dumnezeu! Nu prea ştim la ce ar trebui să ne aşteptăm în continuare, şi poate este un mare semn de îndurare că toate absurdităţile acestea au fost prezentate deodată, iar noi să fim în stare să îndurăm o asemenea stupiditate fără să picăm jos de uimire. Păi, fiecare copil al lui Dumnezeu din orice loc se află pe aceeaşi poziţie; Domnul nu are anumiţi copii preferaţi, şi alţii de mâna a doua, şi alţii de care nu i-ar păsa deloc. Cei ce au văzut ziua Domnului înainte ca ea să vină, au cunoscut într-o altă măsură, şi poate într-aceeaşi altă măsură s-au putut bucura pe pământ de meditaţiile lor asupra lui Cristos; însă cu toţii au fost spălaţi de acelaşi sânge, toţi au fost răscumpăraţi cu acelaşi preţ izbăvitor, şi au fost făcuţi mădulare ale aceluiaşi trup. În contextul legământului harului, Israel nu este Israelul cel natural, ci toţi credincioşii din toate timpurile. Înainte de prima venire [a lui Cristos], toate semnele şi umbrele arătau într-aceeaşi direcţie – arătau spre Cristos, şi spre El priveau toţi sfinţii cu nădejde. Cei care au trăit înainte de Cristos nu au fost mântuiţi printr-o altă mântuire decât cea care avea să ne fie dată nouă. Ei au manifestat aceeaşi credinţă la care suntem chemaţi şi noi astăzi; credinţa lor s-a luptat cu aceleaşi slăbiciuni ca şi a noastră, iar acea credinţă şi-a primit deja răsplata, cum o va primi şi credinţa noastră.310 [sublinierea ne aparţine].

Nu există nici o îndoială asupra faptului că Spurgeon concepe Biserica şi Israelul uniţi „spiritual”. Aceeaşi idee este susţinută şi-ntr-un articol din Sword and Trowel din 1866 intitulat „Jerusalem which is Above”311 (Ierusalimul din locurile cereşti). Acest lucru este evident şi în Treasury of David, unde Spurgeon vizualizează biserica drept destinatara promisiunilor împărăţiei făcute de Dumnezeu. De asemenea în comentariul său asupra evangheliei după Matei, deşi nu la fel de specific în afirmaţii, Spurgeon indică cu fermitate spre credinţa sa că biserica va trece prin necaz, fiind pusă deoparte şi ocrotiră de puterea lui Dumnezeu.

Însă sunt multe elemente tipice pentru dispensaţionalism asupra cărora Spurgeon păstrează tăcerea sau spune foarte puţin: elementele în discuţie nu sunt centrale pentru tema noastră.312 În privinţa trăsăturii centrale a premilenismului dispensaţionalist, Spurgeon nu a aderat la distincţia dintre Israel şi Biserică, element comun abordării „dispensaţionaliste clasice.” Pentru Spurgeon, domnia de o mie de ani a fost punctul culminant al planului pe care-l are Dumnezeu pentru Biserică.

Scrierile altui susţinător al tradiţiei dispensaţionaliste trebuie prezentate în acest punct, pentru că acesta susţine că Spurgeon poate fi considerat susţinător al unei învăţături aparte legate de răpire.313  În recenta sa carte intitulată The Sign [Semnul], Robert Van Kampen a prezentat o concepţie unică privitoare la momentul răpirii, eveniment numit de el Răpirea Pre-Wrath (înaintea urgiei) a bisericii. Fără să pierdem prea mult timp cu această chestiune, trebuie să spunem că această poziţie consideră că biserica va trece prin cea mai mare parte a necazului celui mare, însă va fi răpită din lume chiar înaintea revărsării „mâniei lui Dumnezeu.” Datarea făcută de poziţia „Pre-Wrath” este o răpire „intra-tribulaţionistă”, înainte de o răpire „post-tribulaţionistă”. Menţionarea aceasta ar părea complet irelevantă într-o teză referitoare la Spurgeon,314 asta dacă Van Kampen n-ar fi făcut următoarea afirmaţie:

Charles Haddon Spurgeon, marele predicator britanic al secolului nouăsprezece, nu a fost niciodată vestit pentru a fi fost un predicator care să fie extensiv preocupat de vremurile din urmă. Dar ceea ce a afirmat, a dovedit o înţelegere remarcabilă cu privire la inter-relaţia dintre evenimentele dezvoltate în ultimele câteva capitole, şi rezumate în mod minunat în pasajul de mai sus [Luca 21:25-28]. Următoarele rânduri reprezintă extrase din predica sa intitulată „Joyful Anticipation of the Second Advent” (Aşteptarea plină de bucurie a celei de-a doua veniri).

Trebuie să părăsesc acest prim punct, privitor la perioada groaznică [a unor tulburări naţionale teribile] când se va împlini aceste lucruri, dar nu înainte de a vă reaminti că, atunci când va veni Domnul Isus Cristos, cerurile ne vor spune: „Vor fi semne în soare, în lună şi în stele.” … Acum voi trece chiar la REMARCABILA ÎNVĂŢĂTURĂ: „să vă uitaţi în sus, şi să vă ridicaţi capetele.” …Să nu fie între voi vreunul care să privească în jos la pământul care se va clătina şi se va cutremura, ci priviţi cu toţii în sus pentru că vă veţi înălţa de pe faţa pământului; nici o privire îndreptată în jos ca să vadă mormintele ce se deschid; de ce să priveşti în jos? Vei scăpa de moarte şi de mormânt. „Ridicaţi-vă capetele.” Timpul pentru voi să staţi cu capetele plecate ca salcia a şi trecut, şi vremea este aproape. De aceea, „să vă uitaţi în sus, şi să vă ridicaţi capetele.” 315

Pe partea din spate a „supra-coperţii” aceleiaşi cărţi, se face o nouă referire la Spurgeon, prin următoarea afirmaţie: Charles Haddon Spurgeon nu a fost cunoscut drept o persoană care să insiste asupra vremurilor din urmă în mesajele sale. Dar ceea ce a spus, este perfect superpozabil evenimentelor descrise în această carte. Iată cum prezenta Spurgeon cronologia desfăşurării evenimentelor de la sfârşitul vremii în predica sa „The Joyful Anticipation of the Second Advent”   (Aşteptarea plină de bucurie a celei de-a doua veniri):

 

Necazul cel mare provocat de Anticrist „Ca un prim lucru, vom avea de-a face cu o perioadă groaznică… de tulburări naţionale teribile.”
Apoi semnele apar în ceruri „Când va veni Domnul Isus, cerurile ne vor spune: ‚Vor fi semne în soare, în lună şi în stele.”
Răpirea şi învierea sfinţilor „Iar apoi… chiar ochii noştri vor mărturisi, pentru că vor vedea ‚pe Fiul omului venind pe un nor cu putere şi slavă mare.’ … ‚să vă uitaţi în sus, şi să vă ridicaţi capetele’ …pentru că mormintele se vor deschide… Vei scăpa de moarte şi de mormânt.”316

 Trebuie menţionate câteva aspecte cu privire la modul în care s-a „folosit” Van Kampen de Spurgeon. Înainte de toate, ca s-o spunem pe şleau, metoda sa de a-l cita pe Spurgeon este cea a unui intelectual amator. Primele citate este un mănunchi de propoziţii aparţinând la trei paragrafe diferite, întinse pe mai bine de trei pagini de predică.317 Deşi Van Kampen indică prezenţa unei elipse, el nu menţionează faptul că cea de-a doua parte a citatului reprezintă de fapt titlul unei totalmente noi secţiuni a predicii. Citatul prezentat pe „supracopertă” este chiar şi mai deplorabil extras. Reprezintă o combinaţie de patru puncte, nici măcar propoziţii complete, extrase din paragrafe întinse de-a lungul a câtorva pagini diferite, şi din două secţiuni diferite ale predicii. Cu o astfel de metodologie de extragere a citatelor, lui Spurgeon (oricărei ale persoane ale cărei scrieri au fost publicate) i se poate atribui virtual orice afirmaţie, totul stând doar la cheremul editorului

Nici una dintre utilizările lui Van Kampen nu au reprezentat propoziţii complete sau idei principale ale paragrafelor din care au fost extrase. Această folosire ineficientă a citatelor şi care de fapt induce în eroare, este ca o prăpastie ce îi nimiceşte întreaga operă, fapt care l-a şi determinat pe un comentator să afirme următoarele, „Această folosire selectivă eronată a citatelor de către scriitorii pretribulaţionişti [Jeffrey Townsend, Richard Mayhue şi Gerald Stanton] pare să caracterizeze şi scrierile lui Van Kampen.”318

Folosirea selectivă a frazelor extrase din această predică a lui Spurgeon are scopul de a demonstra un lucru pe care Spurgeon nu a intenţionat niciodată să-l demonstreze.319 În această predică, Spurgeon îşi prezintă cât se poate de evident poziţia sa „post-tribulaţionistă.” Spurgeon a simţit că biserica va trece prin întreaga perioada de necaz, şi că va rămâne neatinsă. El a afirmat că pasajul din Luca 21:28-31 ar trebui interpretat astfel: De asemenea, eu cred că, din acest capitol, dacă putem în vreun fel pretinde că-l înţelegem, – şi mărturisesc faptul că este foarte dificil de priceput, – trebuie să considerăm cucerirea Ierusalimului şi distrugerea Templului ca fiind un fel de repetiţie pentru ceea ce urmează să vină.320

Apoi continuă prin a arăta modul în care se aplică bisericii distrugerea Ierusalimului din anul 70 d.C.: Dar în tot acest timp, – cel mai îngrozitor timp pe care, poate, l-a avut de suferit vreun popor – ucenicii Domnului Isus Cristos au supravieţuit cu toţii nevătămaţi. Este consemnat faptul că au reuşit să fugă într-o cetate mică numită Pella, au rămas liniştiţi, aşa cum le poruncise Domnul, şi că nici un fir de păr de pe cap nu le-a fost atins.321

Nicăieri în această predică Spurgeon nu afirmă nimic despre vreo răpire, nici înainte de urgie, nici altcândva. Ba dimpotrivă, întotdeauna el afirmă că biserica va trece prin necazul acelor zile, în totalitate.

Aşa va fi când, în ultima şi cea mai măreaţă zi, noi vom păşi în mijlocul fiilor oamenilor, liniştiţi şi senini. Ei se vor minuna de noi; şi ne vor spune: „Ce-aveţi voi de sunteţi atât de plini de bucurie? Noi suntem înspăimântaţi, inimile noastre ni se prăpădesc de frică;” iar noi vom intona imnul nostru de nuntă, cântarea măritişului nostru, „A venit Domnul! A venit Domnul! Aleluia!” Pământul în flăcări va fi torţa ce va lumina alaiul de nuntă; clătinatul cerurilor va fi nici mai mult nici mai puţin decât dansul picioarelor de îngeri în mijlocul sărbătorii slăvite, iar trosnetul şi prăbuşirea tuturor lucrurilor va fi, cumva, un ajutor pentru noi să înălţăm strigătul de laudă către Dumnezeul cel drept şi groaznic, semn al bucuriei noastre care dă peste margini.322

Van Kampen încearcă să demonstreze că Spurgeon „a susţinut că evenimentele de la sfârşitul vremii se vor desfăşura într-o anumită ordine,”323 când în realitate nimic din toată predica nu indică ceva de felul acesta. Înainte de toate, cum am văzut deja cu câteva ocazii, Spurgeon a evitat cu conştiinciozitate să aranjeze elementele escatologice într-o ordine cronologică; de fapt a afirmat chiar, „Cum or fi aranjate toate aceste măreţe evenimente cronologice, n-aş putea să vă spun.”324 În al doilea rând, Spurgeon nu-l menţionează pe Anticrist nicăieri în predică, şi mai ales nicăieri în contextul imediat al propoziţiilor alăturate pentru a fabrica un citat. În cel de-al doilea element al „cronologiei”, Van Kampen încearcă să demonstreze că Spurgeon a susţinut că vor fi „semne în cer” care vor anunţa revenirea Domnului. Acest lucru, dar atât, este adevărat, dar în contextul general al afirmaţiilor lui Spurgeon el se referă fără îndoială la Cea de-a doua venire şi la coborârea Sa pe pământ. În final, poate în cea mai eronată şi mai înşelătoare folosire a cuvintelor lui Spurgeon, Van Kampen creează în esenţă un citat prin care încearcă să demonstreze momentul Răpirii şi al învierii sfinţilor. Citatul său este structurat astfel: Iar atunci, … ochii noştri vor mărturisi, pentru că ei îl vor vedea ‚pe Fiul Omului venind pe un nor cu putere şi slavă mare.’ … ‚ să vă uitaţi în sus, şi să vă ridicaţi capetele’ …pentru că mormintele se vor deschide… Vei scăpa de moarte şi de mormânt.

Dacă această afirmaţie se referă la răpire, atunci Van Kampen trebuie mai întâi să explice de ce în cadrul primei fraze prin elipsa sa elimină o parte vitală a afirmaţiei reale. Pentru că iată cum arată fraza integrală: Iar atunci, pe măsură ce toate vocile vor proclama venirea sa, ochii noştri vor mărturisi, pentru că ei îl vor vedea „pe Fiul Omului venind pe un nor cu putere şi slavă mare.”326 [sublinierea ne aparţine].

Este inadmisibilă presupunerea că acea elipsă a fost introdusă pentru a economisi spaţiul, de vreme ce fraza omisă nu conţine mai mult de opt cuvinte [în engleză]. Pare evident faptul că omisiunea s-a făcut pentru că Spurgeon se referea într-adevăr la Cea de-a doua venire, nu la răpirea bisericii, aşa cum susţine Van Kampen. Se pare că Van Kampen extrage din predica lui Spurgeon o cronologie escatologică bazată pur şi simplu numai pe cursul firesc al predicii.

Pare de asemenea evident că în acest caz cuvintele lui Spurgeon au fost din greşeală interpretate într-o manieră în care acestea însă nu s-au vrut niciodată. Se pare că în acest caz, s-a abuzat de cunoscutul şi familiarul nume al lui Charles Haddon Spurgeon pentru a vinde un titlu de carte, şi pentru a promova o anumită poziţie escatologică pe care acesta însă nu a îmbrăţişat-o niciodată.

Învăţăturile lui Charles Spurgeon cu privire la chestiuni escatologice pur şi simplu nu prezintă consistenţă în privinţa abordării dispensaţionaliste premileniste, ceea ce ne duce la confruntarea cu cea din urmă schemă milenistă, aceea a Premilenismului Istoric sau Non-dispensaţionalist.

 Partea a patra: Spurgeon şi Premilenismul Istoric

Am examinat deja celelalte trei poziţii mileniste şi au fost găsite drept incompatibile cu credinţa lui Spurgeon asupra problemelor escatologice; această teză va aborda acum poziţia „Premilenistă istorică.” Până în acest moment, această teză a dovedit faptul că Spurgeon a respins elementele cheie care definesc amilenismul, postmilenismul şi premilenismul dispensaţionalist. Ajunşi în acest punct, nu mai rămân decât două concluzii posibile: una, că Spurgeon a îmbrăţişat o concepţie absolut unică a milenismului, care nu se identifică cu nici una dintre „opţiunile contemporane” cum au fost ele numite de Erickson, şi doi, că Spurgeon a aderat în cea mai mare măsură la ceea ce a fost definit drept poziţia Premilenistă Istorică sau Non-dispensaţionalistă. Nu avem nici o dovadă că Spurgeon ar fi susţinut o poziţie milenistă unică şi absolut personală; deci, scopul acestei secţiuni se va rezuma la a dovedi argumentul acestei teze, că Spurgeon a susţinut poziţia premilenistă istorică sau non-dispensaţionalistă.

Când am examinat poziţia „premilenistă istorică” am observat faptul că aceasta are în principal două elemente cheie: (1) Natura împărăţiei va reprezenta punctul culminant al erei bisericii. Deşi Israelul va experimenta o convertire naţională şi va fi mântuit prin Cristos, locul acestuia în împărăţie este doar în relaţie cu Biserica; naţiunea convertită a Israelului este pur şi simplu continuarea „unicului popor ales al lui Dumnezeu”; şi (2) „răpirea” va avea loc după necazul cel mare, biserica fiind prezentă în tot acest proces, dar ocrotită de puterea lui Dumnezeu. Ladd schiţează liniile acestei poziţii mileniste când afirmă: O escatologie non-dispensaţionalistă îşi formează teologia din învăţăturile explicite ale Noului testament. Ea mărturiseşte că nu are deplina certitudine a modului în care se vor împlini profeţiile vechi-testamentale referitoare la sfârşit, pentru că (a) prima venire a lui Cristos a avut loc în termeni care nu au fost înţeleşi în varianta literală a interpretării Vechiului Testament, şi (b) există indicaţii ineluctabile că promisiunile Vechiului Testament făcute lui Israel îşi găsesc împlinirea în Biserica Creştină.327

Pentru a examina concepţiile mileniste ale lui Spurgeon, pare util să aliniem principalele sale încredinţări, aşa cum au fost ele deja expuse în Capitolul Doi al acestei teze, iar apoi să repetăm afirmaţiile făcute de Spurgeon asupra acestor subiecte.

  1. După Ziua Cinzecimii, biserica va continua să lucreze în lume pentru o perioadă nedeterminată de timp la răspândirea Evangheliei prin puterea şi sub suveranitatea lui Dumnezeu.
  2. În zilele din urmă, condiţia spirituală a naţiunilor se va înrăutăţii progresiv, în timp ce Israelul se vor întoarce în ţara lor, atât din punct de vedere naţional cât şi ca entitate politică, şi se vor converti la Evanghelia lui Cristos.
  3. Ca rezultat al deteriorării pe plan spiritual, credincioşii adevăraţi vor fi tot mai persecutaţi, de către „sistemul anticristic” care pentru Spurgeon era reprezentat de sistemul papal al bisericii romano-catolice.328
  4. Dumnezeu va judeca lumea necredincioasă şi sistemul lui Anticrist printr-o perioadă de tulburări. În această perioadă de mare necaz, adevărata biserică, aleşii lui Dumnezeu (dintre evrei şi neamuri) vor şi ocrotiţi în mod supranatural şi vor da dovadă de o bucurie miraculoasă.
  5. Revenirea personală şi vizibilă a lui Cristos va pune capăt necazului, precum şi sistemului condus de Anticrist. Întoarcerea Sa va reprezenta aparent şi punctul culminant al procesului de evanghelizare mondial. Necredincioşii vor fi daţi la o parte, Satana şi demonii vor fi legaţi iar sfinţii care au murit în Cristos vor învia. Creştinii care vor fi trăit pe pământ (atât dintre neamuri cât şi evrei), ocrotiţi în timpul necazului celui mare, vor propăşi şi vor domni împreună cu Cristos în timpul împărăţiei de o mie de ani pe pământ. Cristos va domni în mod personal de pe tronul lui David în Ierusalim iar evreii se vor bucura de toate binecuvântările lui Dumnezeu pe care generaţiile lor din trecut le-au lepădat.
  6. La sfârşitul celor 1000 de ani, va veni vremea judecăţii celor necredincioşi, şi totodată a doua înviere – a celor răi de această dată. Satana şi demonii precum şi cei necredincioşi din toate timpurile vor fi aruncaţi în marea de foc, pentru veşnicie. Se vor arăta cerurile noi şi pământul cel nou, iar toţi cei credincioşi vor intra în starea veşnică a raiului.

Sunt foarte puţine de spus cu privire la câteva chestiuni secundare ale escatologiei lui Spurgeon. Se pare că el a susţinut aparent posibilitatea unei revolte sau apostazii a popoarelor către sfârşitul împărăţiei de o mie de ani, dar în măsura în care autorul acestei teze a putut descoperi, el n-a insistat niciodată asupra acestei teme. El pare să afirme cel puţin o dată că în împărăţia de o mie de ani vor exista aspecte ale închinării iudaice; dar, iarăşi, este foarte ambiguu asupra acestui subiect. Asupra acestor lucruri pare neînţelept a formula concluzii ferme cu privire la Spurgeon bazate pe aceste două scurte afirmaţii. Mai trebuie amintit şi faptul că nici una dintre aceste subiecte nu constituie chestiuni esenţiale şi de bază ale subiectului nostru de discuţie, şi nici nu sunt vitale vreunei scheme mileniste.

Cu privire la concepţia milenistă a lui Spurgeon putem trage concluzia evidentă că el se încadrează cel mai bine în schema „premilenismului istoric sau dispensaţionalist”. Motivul acestei concluzionări se bazează pe mai mulţi factori.

Înainte de toate, s-a arătat faptul că Spurgeon credea că biserica va trece prin toată perioada de mare necaz.

Aşa va fi când, în ultima şi cea mai măreaţă zi, noi vom păşi în mijlocul fiilor oamenilor, liniştiţi şi senini. Ei se vor minuna de noi; şi ne vor spune: „Ce-aveţi voi de sunteţi atât de plini de bucurie? Noi suntem înspăimântaţi, inimile noastre ni se prăpădesc de frică;” iar noi vom intona imnul nostru de nuntă, cântarea măritişului nostru, „A venit Domnul! A venit Domnul! Aleluia!” Pământul în flăcări va fi torţa ce va lumina alaiul de nuntă; clătinatul cerurilor va fi nici mai mult nici mai puţin decât dansul picioarelor de îngeri în mijlocul sărbătorii slăvite, iar trosnetul şi prăbuşirea tuturor lucrurilor va fi, cumva, un ajutor pentru noi să înălţăm strigătul de laudă către Dumnezeul cel drept şi groaznic, semn al bucuriei noastre care dă peste margini.329

Iată concluzia pe care o trage Tom Carter într-una din puţinele comentarii editoriale făcute pe marginea compilaţiei sale de citate din Spurgeon, concluzie extrasă din citatele legate de Cea de-a doua venire:

Cele două citate de mai sus [în cartea sa, p.183] afirmă că primul eveniment care va avea loc după revenirea lui Cristos este domnia Sa de o mie de ani. Acest lucru implică cu mare probabilitate faptul că CHS credea că biserica avea să treacă şi ea prin necazul cel mare înainte de revenirea [lui Isus]. Acest fapt îl clasifică drept adept al premilenismului posttribulaţionist. Ultima propoziţie din citatul final din aceeaşi temă (din 55.318) ne duce la aceeaşi concluzie.330

Referindu-se la această lucrare a lui Carter, Peter Masters tentează la a anihila această concluzie afirmând: O recentă culegere de citate din predicile lui Spurgeon – o carte valoroasă dacă e să nu ţinem seama de această blasfemie – declară pe baza a trei scurte pasaje că Spurgeon a fost post-tribulaţionist premilenist.331

Totuşi, cum am demonstrat deja, metodologia aplicată de Masters referitor la citate şi referinţe nu stă în picioare în faţa criticii. De asemenea, critica sa este falsă pentru că afirmă faptul că Carter, deşi a strâns o listă de peste 2500 de citate, n-ar fi cunoscător al altor citate care ar putea sprijini concluzia trasă de el. În contrast, pare mult mai rezonabil faptul că acesta a ales să-şi limiteze citatele pe această temă în special, în timp ce concluzia sa se bazează pe cunoaşterea mult mai aprofundată a scrierilor lui Spurgeon.332

           În al doilea rând, Spurgeon credea că cea de-a doua venire avea să preceadă domnia de o mie de ani; aceasta se numeşte a fi o revenire premilenistă:

Dacă înţeleg eu bine cuvântul acesta, este drept să recunosc faptul că lasă loc la diferite puncte de vedere, că va veni ziua când Domnul Isus se va coborî din cer cu strigăte, în trâmbiţa arhanghelilor, şi acompaniat de vocea lui Dumnezeu. Unii cred că această coborâre a Domnului va fi post-milenistă – adică la sfârşitul domniei Sale de o mie de ani. Eu nu pot crede una ca asta. Consider că revenirea sa va fi pre-milenistă; că mai întâi va reveni; iar apoi va începe mileniul ca rezultat al domniei Sale personale asupra pământului.333

           În al treilea rând, Spurgeon a considerat că domnia de o mie de ani avea să reprezinte punctul culminant al planului pe care-l are Dumnezeu pentru biserică: … veţi striga, „Vino, Doamne Isus. Iar anticristul să fie zvârlit precum o piatră de moară în vâltoare, şi nicicând să nu mai fie.” Cu cât va fi mai intensă dorinţa voastră ca răul să fie nimicit şi să fie instaurată împărăţia lui Cristos, cu atât veţi ajunge mai repede la măreaţa nădejde a bisericii, şi veţi striga îndelung ca ea să se împlinească.334 [sublinierea ne aparţine]

În al patrulea rând, Spurgeon credea că aveau să aibă loc două învieri diferite, separate, una a celor drepţi, şi una a celor nedrepţi, separate între ele de un mileniu de 1000 de ani [literali]:

Dacă văd eu bine în Scriptură, este scris că vor fi două învieri, prima va fi învierea celor drepţi; căci este scris, „Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani. Aceasta este întâia înviere. Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nici o putere.”335

Şi: Nădăjduim într-o primă înviere, şi într-o a doua înviere; prima – cea a celor drepţi, şi a doua – a celor nedrepţi, care vor fi condamnaţi, şi pedepsiţi pe vecie după sentinţa marelui Rege.336

În al cincilea rând, Spurgeon a vorbit despre evrei ca despre o entitate politică şi temporală care aveau să reintre în drepturile lor în propria lor ţară, care se vor converti la credinţa în Cristos, şi-L vor avea pe Cristos la conducere: Va exista din nou un guvern naţional; va fi inaugurat din nou un stat politic, iar un împărat va guverna…  Dacă există vreun lucru clar şi evident, acesta este sensul şi înţelesul literal al acestui pasaj [Ezechiel 37:1-10] – un înţeles care nu trebuie pierdut prin spiritualizare – trebuie să fie evident atât faptul că atât cele două cât şi celelalte zece seminţii ale Israelului vor reintra în drepturi în propria lor ţară, iar un rege va domni peste ei.337

În sfârşit, Spurgeon a susţinut şi faptul că evreii se vor întoarce în ţara lor iar Mesia va domni peste ei, se vor converti la credinţa în Cristos în aceeaşi manieră ca şi biserica, şi vor fi parte a bisericii, după cum este încă o dată demonstrat:

Anumiţi domni deosebit de inteligenţi (dacă e să ne luăm după propriile lor estimări) au trasat anumite distincţii între poporul lui Dumnezeu care a trăit înainte de venirea lui Cristos, şi cei care au trăit de atunci încoace. Am auzit chiar şi afirmaţia că cei care au trăit înainte de venirea lui Cristos nu ar face parte din biserica lui Dumnezeu! Nu prea ştim la ce ar trebui să ne aşteptăm în continuare, şi poate este un mare semn de îndurare că toate absurdităţile acestea au fost prezentate deodată, iar noi să fim în stare să îndurăm o asemenea stupiditate fără să picăm jos de uimire. Păi, fiecare copil al lui Dumnezeu din orice loc se află pe aceeaşi poziţie; Domnul nu are anumiţi copii preferaţi, şi alţii de mâna a doua, şi alţii de care nu i-ar păsa deloc. Cei ce au văzut ziua Domnului înainte ca ea să vină, au cunoscut într-o altă măsură, şi poate într-aceeaşi altă măsură s-au putut bucura pe pământ de meditaţiile lor asupra lui Cristos; însă cu toţii au fost spălaţi de acelaşi sânge, toţi au fost răscumpăraţi cu acelaşi preţ izbăvitor, şi au fost făcuţi mădulare ale aceluiaşi trup. În contextul legământului harului, Israel nu este Israelul cel natural, ci toţi credincioşii din toate timpurile. Înainte de prima venire [a lui Cristos], toate semnele şi umbrele arătau într-aceeaşi direcţie – arătau spre Cristos, şi spre El priveau toţi sfinţii cu nădejde. Cei care au trăit înainte de Cristos nu au fost mântuiţi printr-o altă mântuire decât cea care avea să ne fie dată nouă. Ei au manifestat aceeaşi credinţă la care suntem chemaţi şi noi astăzi; credinţa lor s-a luptat cu aceleaşi slăbiciuni ca şi a noastră, iar acea credinţă şi-a primit deja răsplata, cum o va primi şi credinţa noastră.338 [sublinierea ne aparţine].

 Sumar

Spurgeon a fost cu mare probabilitate premilenist, chiar dacă nu adept al dispensaţionalismului. Deşi acest lucru a constituit obiectul unor dispute în vremea noastră, poziţia sa a fost bine cunoscută şi necontestată în contemporaneitatea sa. După cum subliniază Drummond, „Premileniştii secolului nouăsprezece au adorat faptul că-l aveau pe Spurgeon în tabăra lor. The Episcopal Recorder din 1 noiembrie 1888 scria, ‚C. H. Spurgeon (este un)… premilenist declarat.”339 Într-una dintre remarcabilele „Conferinţe Profetice” care s-au desfăşurat la sfârşitul secolului 19 în Statele Unite, Dr. S. H. Kellog spunea următoarele: Şi, dacă ne este permis să facem referire la cei care, chiar în zilele noastre susţin ceea ce nouă ne-ar putea părea a fi credinţa primitivă şi apostolică legat de acest subiect, îi vom descoperi pe aceştia deloc în rândul unor ignoranţi şi superficiali, ci mai degrabă între cei care, prin consens general, deţin locurile cele mai de seamă ca expunători şi predicatori ai Cuvântului lui Dumnezeu. Ne vom găsi spre exemplu în compania unora ca Stier, Auberien, Luthardt şi Lange, dintre nemţi; Profesor Godet, din Lausanne, dintre francezi; episcopii Trench şi Ellicot, Dean Alford, Dl. Spurgeon, şi alţii, dintre englezi; fraţii Andrew şi Horatius Bonar, dintre scoţieni; Van Oosterzee, Profesor de teologie la Universitatea din Utrecht, dintre olandezi – fără a ne mai referi de această dată la nume faimoase dintre cei vii sau cei răposaţi din propria noastră ţară.340 [sublinierea ne aparţine].

Până aici, această teză a demonstrat faptul că Spurgeon era întotdeauna gata să răspundă tuturor celor care îi denaturau afirmaţiile din aria escatologiei. Totuşi, nu avem date conform cărora el să fi încercat să-i ţină la distanţă pe cei care-l calificau drept premilenist.

Acest fapt este recunoscut de asemenea şi de teologii istorici ai vremii sale. George Marsden privea cu un ochi critic publicaţiile religioase ale secolului nouăsprezece, în special The Christian Herald and Signs of the Times, pe care-l numeşte „un organ premilenist, care-i înregistra drept colaboratori pe A. J. Gordon, A. T. Pierson, Samuel Kellog şi Charles Spurgeon al Angliei.”341

Toate aceste trăsături combinate, laolaltă cu referinţele adiţionale care nu au fost reluate aici, constituie corpul probelor care sunt atât certe cât şi de netăgăduit în a demonstra că Charles Haddon Spurgeon a fost în mod evident şi bineînţeles adeptul escatologiei premileniste. Mai mult, convingerile sale sunt identificabile cu varianta „istorică” sau „non-dispensaţionalistă” a premilenismului, şi de asemenea el şi-a susţinut poziţia cu fermitate şi a proclamat-o limpede, chiar dacă nu cu o frecvenţă elaborată, de-a lungul întregii sale cariere.

           În rezumarea concepţiilor lui Spurgeon asupra diferitelor chestiuni referitoare la împărăţia milenistă, este utilă revenirea la tabelul prezentat în Capitolul Unu, recapitulând elementele principale ale diferitelor scheme mileniste, ca o finalizare a acestei discuţii. După cum am demonstrat, Spurgeon avea convingeri clare legate de aceste elemente cheie care au fost documentate în această teză. Descompunând tabelul principal, afirmaţiile lui Spurgeon sunt comparate cu elementele cheie ale fiecărei concepţii mileniste.

Comparaţia elementelor cheie ale schemelor mileniste
  A doua venire a lui Cristos Răpirea Bisericii Învierea Natura Mileniului
Amilenism Sfârşitul erei bisericii, Mileniul  „împlinit”, care constituie începutul împărăţiei „cereşti” Tradusă prin întâlnirea sfinţilor cu Cristos la revenirea Sa O singură înviere, atât a celor drepţi cât şi acelor nedrepţi, la cea de-a doua venire a lui Cristos. Nu va exista o mie de ani pe pământ; mileniul este echivalentul erei bisericii.
Postmilenism La sfârşitul mileniului Tradusă prin întâlnirea sfinţilor cu Cristos la revenirea Sa O singură înviere, atât a celor drepţi cât şi acelor nedrepţi, la cea de-a doua venire a lui Cristos. Punctul culminant al răspândirii Evangheliei, timp în care Biserica & creştinismul vor exercita o dominare virtuală în toate domeniile societăţii. Cei  1.000 de ani pot fi înţeleşi literal sau nu.
Premilenism

istoric

Înainte de debutul domniei de o mie de ani La sfârşit necazului celui mare. 2 învieri: cei drepţi la revenirea lui Cristos; cei nedrepţi la sfârşitul mileniului Punctul culminant al erei bisericii. Cristos va domni peste întreaga lume prin delegaţia Bisericii. Israel va fi convertit ca naţiune şi va deveni parte a Bisericii
Premilenism

Dispensa-tionalist

Înainte de debutul domniei de o mie de ani Chiar înainte de începutul Necazului celui mare (deşi în perioada modernă, unii cum ar fi Moo, au optat pentru o răpire post-tribulaţionistă; dar o astfel de abordare a fost străină în vremea lui Spurgeon). 2 învieri, iar prima va avea loc în 3 faze: Cristos ca „pârgă a roadelor”; Sfinţii Bisericii la răpire; Sfinţii VT & din Necazul cel mare la cea de-a doua venire. Cei nedrepţi la sfârşitul mileniului. Punctul culminant al promisiunilor făcute de Dumnezeu lui Israel. Mia de ani va reprezenta domnia lui Cristos asupra lumii, prin delegaţia Israelului. În Templul reconstruit va avea loc închinarea VT revizuită.

Spurgeon şi amilenismul
Subiectul Afirmaţia lui Spurgeon
A doua venire a lui Cristos Are loc la sfârşitul erei Bisericii sau al mileniului „împlinit”. Începutul „mileniului ceresc”. Spurgeon ar fi acceptat parţial această afirmaţie. Printre alte lucruri, el afirma, „Acest Isus S-a ridicat literal la cer. Acest Isus va reveni literalmente. El va coborî pe nori exact la fel cum S-a înălţat pe nori; şi ‚Se va ridica la urmă pe pământ’ la fel cum a stat înainte… Fraţilor, nu lăsaţi care cumva pe cineva să vă traducă toate aceste lucruri într-un fel duhovnicesc.”342
Răpirea Bisericii
Echivalată întâlnirii sfinţilor cu Cristos la revenirea Sa
Spurgeon a vorbit foarte puţin despre răpire. El pare să fi echivalat aceasta cu a doua venire. Totuşi, el a crezut că biserica va trece prin necazul cel mare, iar astfel orice „răpire” în concepţia sa ar fi fost una posttribulaţionistă. El afirma, „trebuie să considerăm cucerirea Ierusalimului şi distrugerea Templului ca fiind un fel de repetiţie pentru ceea ce urmează să vină.”343
Învierea
O singură înviere, a celor drepţi şi a celor nedrepţi la cea de-a doua venire
Spurgeon a respins categoric această idee. El a reluat această temă în multe ocazii. „Observaţi că aceasta este prima recoltă, şi eu cred că este o chestiune de timp. Dacă văd eu bine în Scriptură, este scris că vor fi două învieri, prima va fi învierea celor drepţi; căci este scris, „Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani.” 344
Natura mileniului
Nu va exista un mileniu pe pământ. Mia de ani trebuie să fie echivalată fie cu era Bisericii / fie cu raiul.
Spurgeon a respins această concepţie cu privire la mileniu. El a afirmat, „Consider că sosirea Lui va fi pre-milenistă; adică mai întâi va reveni; apoi va începe mileniul ca rezultat al domniei Sale personale pe pământ”345

Se poate vedea limpede că în punctele cheie ale amilenismului, Spurgeon a respins cea mai mare parte a conceptelor care definesc această schemă milenistă. Unica concluzie viabilă este cea că Spurgeon nu a fost un adept al amilenismului.

Spurgeon şi postmilenismul
Subiectul Afirmaţia lui Spurgeon
A doua venire a lui Cristos
Are loc la sfârşitul mileniului
Spurgeon a respins acest concept în termeni destul de clari. El afirma, „Unii cred că această coborâre [pe pământ] a Domnului va fi post-milenistă – adică, după domnia Sa de o miei de ani. Eu nu pot să cred aşa ceva.”346
Răpirea Bisericii
Echivalată cu întâlnirea sfinţilor cu Cristos la revenirea Sa
Spurgeon a vorbit foarte puţin despre răpire. El pare să fi echivalat aceasta cu a doua venire. Totuşi, el a crezut că biserica va trece prin necazul cel mare, iar astfel orice „răpire” în concepţia sa ar fi fost una posttribulaţionistă. El afirma, „trebuie să considerăm cucerirea Ierusalimului şi distrugerea Templului ca fiind un fel de repetiţie pentru ceea ce urmează să vină.”347
Învierea
O singură înviere, a celor drepţi şi a celor nedrepţi la cea de-a doua venire
Spurgeon a respins categoric această idee. El a reluat această temă în multe ocazii. „Observaţi că aceasta este prima recoltă, şi eu cred că este o chestiune de timp. Dacă văd eu bine în Scriptură, este scris că vor fi două învieri, prima va fi învierea celor drepţi; căci este scris, „Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani.”348
Natura Mileniului
Punctul culminant al răspândirii Evangheliei, timp în care Biserica & creştinismul vor exercita o dominare virtuală în toate domeniile societăţii. Cei  1.000 de ani pot fi înţeleşi literal sau nu.
Spurgeon a respins categoric o asemenea concepţie despre mileniu. El declara că această concepţie era inconsistentă atât din punct de vedere biblic cât şi istoric. El spunea, „Avem câţiva fraţi de sânge care nădăjduiesc ca totul să fie tot mai bine şi mai bine, până când în cele din urmă era prezentă să se desăvârşească cu mileniul. EI nu-şi vor putea susţine speranţa, pentru că Scriptura nu le oferă o bază solidă pe care să se bazeze. Noi care credem că nu va exista nici o domnie de o mie de ani fără Rege, şi care nu aşteptăm nici o domnie neprihănită separat de apariţia Domnului celui neprihănit, noi suntem mai aproape de adevăr.”349

Postmilenismul a fost sistemul pe care Spurgeon l-a identificat cel mai evident, şi pe care l-a respins în modul cel mai categoric în scrierile sale. Mărturiile nu sprijină argumentul celor care-l doresc pe Spurgeon a fi fost adept al postmilenismului.

Spurgeon şi premilenismul dispensaţionalist
Subiectul Afirmaţia lui Spurgeon
A doua venire a lui Cristos
Înainte de debutul domniei de o mie de ani
Aceasta a fost poziţia susţinută de Spurgeon, prezentată pe larg. După cum s-a menţionat deja, el afirma, „Consider că sosirea Lui va fi pre-milenistă; adică mai întâi va reveni; apoi va începe mileniul ca rezultat al domniei Sale personale pe pământ”350
Răpirea Bisericii
Chiar înainte de începutul Necazului celui mare
Spurgeon cu siguranţă nu a aderat la concepţia răpirii pre-tribulaţionistă. El afirma, „trebuie să considerăm cucerirea Ierusalimului şi distrugerea Templului ca fiind un fel de repetiţie pentru ceea ce urmează să vină”351 În puţinele sale comentarii clare legate de răpire, Spurgeon este uşor de clasificat drept posttribulaţionist.
Învierea

Două învieri, iar prima va avea loc în trei faze: Cristos ca „pârgă a roadelor”; Sfinţii Bisericii la răpire; Sfinţii VT & din Necazul cel mare la cea de-a doua venire. Cei nedrepţi la sfârşitul mileniului.

Spurgeon nu a respins niciodată acest aspect al dispensaţionalismului, totuşi concepţiile sale clare post-tribulaţioniste şi afirmaţiile referitoare la două învieri, fac ca schema dispensaţionalistă să fie antitetică gândirii lui Spurgeon. El afirma, „Dacă văd eu bine în Scriptură, este scris că vor fi două învieri, prima va fi învierea celor drepţi; căci este scris, „Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani.”352
Natura Mileniului
Punctul culminant al promisiunilor făcute de Dumnezeu lui Israel. Mia de ani va reprezenta domnia lui Cristos asupra lumii, prin delegaţia Israelului. În Templul reconstruit va avea loc închinarea VT revizuită.
După cum reiese de mai sus, aceasta nu a fost concepţia lui Spurgeon cu privire la natura mileniului. Spurgeon concepea un singur popor al lui Dumnezeu, iar mileniul ca şi punct culminant al epocii Bisericii, caracterizat de domnia personală a lui Cristos. Israel se va converti pe scară naţională, şi va deţine un loc de seamă în împărăţie, însă aceasta se va realiza prin intermediul bisericii. El afirma, „Israelul în legământul harului nu este Israelul naţional, ci toţi credincioşii din toate vremurile.”353

Spurgeon şi premilenismul istoric
Subiectul Afirmaţia lui Spurgeon
A doua venire a lui Cristos
Înainte de debutul domniei de o mie de ani
Aceasta a fost poziţia lui Spurgeon pe care a susţinut-o consecvent. După cum menţionam deja, el afirma, „Consider că sosirea Lui va fi pre-milenistă; adică mai întâi va reveni; apoi va începe mileniul ca rezultat al domniei Sale personale pe pământ”354
Răpirea Bisericii

La sfârşit necazului celui mare

Cu toate că Spurgeon nu a vorbit multe pe această temă, schema posttribulaţionistă pare să i se potrivească cel mai bine. El afirma, „Aşa va fi când, în ultima şi cea mai măreaţă zi, noi vom păşi în mijlocul fiilor oamenilor, liniştiţi şi senini. Ei se vor minuna de noi; şi ne vor spune: „Ce-aveţi voi de sunteţi atât de plini de bucurie? Noi suntem înspăimântaţi, inimile noastre ni se prăpădesc de frică;” iar noi vom intona imnul nostru de nuntă, cântarea măritişului nostru, „A venit Domnul! A venit Domnul! Aleluia!” Pământul în flăcări va fi torţa ce va lumina alaiul de nuntă; clătinatul cerurilor va fi nici mai mult nici mai puţin decât dansul picioarelor de îngeri în mijlocul sărbătorii slăvite, iar trosnetul şi prăbuşirea tuturor lucrurilor va fi, cumva, un ajutor pentru noi să înălţăm strigătul de laudă către Dumnezeul cel drept şi groaznic, semn al bucuriei noastre care dă peste margini.”355
Învierea

Două învieri: cei drepţi la revenirea lui Cristos; cei nedrepţi la sfârşitul mileniului

Aceasta a fost încredinţarea lui Spurgeon pe care au recunoscut-o toţi studenţii săi. Spurgeon afirma, „Nădăjduim într-o domnie a lui Cristos pe pământ; acest lucru îl considerăm atât de evident încât nu îndrăznim să-l spiritualizăm. Nădăjduim într-o primă înviere, şi într-o a doua înviere; prima – cea a celor drepţi, şi a doua – a celor nedrepţi, care vor fi condamnaţi, şi pedepsiţi pe vecie după sentinţa marelui Rege.”356
Natura Mileniului
Punctul culminant al erei bisericii. Cristos va domni peste întreaga lume prin delegaţia Bisericii. Israel va fi convertit ca naţiune şi va deveni parte a Bisericii.
Aceasta a fost poziţia lui Spurgeon cu privire la natura mileniului. El afirma, „Mai mult, va exista o domnie a lui Cristos. Nu pot citi Scripturile fără să înţeleg că va exista o domnie de o mie de ani, aşa cum cred, pe pământ.”357 El a crezut şi faptul că evreii aveau să se convertească şi că aveau să fie parte a bisericii. El spunea, „Cei ce au văzut ziua Domnului înainte ca ea să vină, au cunoscut într-o altă măsură, şi poate într-aceeaşi altă măsură s-au putut bucura pe pământ de meditaţiile lor asupra lui Cristos; însă cu toţii au fost spălaţi de acelaşi sânge, toţi au fost răscumpăraţi cu acelaşi preţ izbăvitor, şi au fost făcuţi mădulare ale aceluiaşi trup. În contextul legământului harului, Israel nu este Israelul cel natural, ci toţi credincioşii din toate timpurile.”358

Deşi Spurgeon trebuie identificat drept premilenist, el este descris cu mai multă acurateţe drept premilenist de factură „istorică” sau „non-dispensaţionlistă”. El a îmbrăţişat fiecare element major care descriu această poziţie, în timp ce anumite elemente ale premilenismului dispensaţionalist (de exemplu momentul răpirii şi natura mileniului) au fost în opoziţie cu modul său personal de înţelegere biblică şi teologică.

           Credinţa premileniştilor, cum a fost susţinută de Charles Spurgeon, este rezumată foarte bine de Clouse când afirmă:

În fiecare epocă în care revenirea lui Cristos a fost o realitate vie, premilenismul a reprezentat concepţia predominantă. Chiar şi în zilele noastre, dispensaţionaliştii sunt cei care accentuează asupra faptului că Cristos va reveni. Cei care îmbrăţişează alte curente, arareori menţionează faptul că Cristos se va întoarce şi că istoria se va sfârşi într-o zi prin instaurarea împărăţiei lui Dumnezeu. Neglijarea celei de-a doua veniri constituie un faliment în a proclama întregul mesaj al lui Dumnezeu şi îi privează pe creştini de o imensă sursă de mângâiere. Evanghelia este un mesaj al speranţei şi al deschiderii spre viitor. Premilenismul reaminteşte constant credinciosului că indiferent cât de descurajantă este situaţia astăzi, slava mileniului stă să înceapă. Poate că o pătură socială se află în declin, sau poate anumite concepte teologice sunt tot mai puţin populare, sau o tragedie în viaţa privată ţi-a afectat viziunea, cu toate astea există nădejde, pentru că într-o bună zi el va conduce lumea împreună cu Cristos. 359

 Concluzie

În acest studiu s-au observat o serie de lucruri cu privire la Charles H. Spurgeon; în special convingerile sale cu privire la escatologie în general şi asupra naturii împărăţiei de o mie de ani şi a relaţiei acesteia cu revenirea lui Cristos în particular. Acest studiu a fost cauzat de faptul că am observat tendinţa unor oameni cu credinţe mileniste diferite de a încerca să se „folosească” de Spurgeon pentru a-şi promova propriile concepţii şi/sau pentru a le fi de folos în a-i influenţa pe alţii în favoarea propriilor concepţii aparte.

Când o singură persoană ajunge să scrie atât de mult şi cu un caracter atât de divergent cum este cazul lui Spurgeon, volumul imens de material va avea tendinţa de a îngreuna interpretarea corectă sau sistematizarea unei idei. Dacă dintr-o predică se examinează doar câte o porţiune, de ici şi colo, afirmaţii scoase din context, mesaj, prilej şi a publicului-ţintă, fără îndoială că Spurgeon poate fi „dovedit” a fi fost adeptul multor poziţii teologice, chiar dacă el a respins pe faţă respectivele concepţii.

După cum afirmam şi în introducere, speranţa autorului este ca această teză să servească două cauze distincte: (1) cei neinformaţi să ajungă să îl înţeleagă clar pe Spurgeon şi concepţiile sale mileniste, şi (2) folosirea eronată a poziţiei sale şi interpretarea greşită a lucrărilor sale să se încheie, cel puţin asupra acestui subiect.

În această teză autorul a încercat să demonstreze faptul că Spurgeon nu a dat dovadă de o „nesiguranţă fundamentală”360  în gândirea sa legat de chestiunile escatologice: mai precis în ce priveşte cea de-a doua venire a lui Cristos, o restaurare finală a Israelului naţional în ţara lor şi a convertirii lor la Cristos, învierea celor drepţi şi a celor răi, împărăţia de o mie de ani, realitatea raiului şi siguranţa existenţei iadului. Asupra unor chestiuni minore, el a comentat doar puţin sau deloc. Oricum, dovezile sunt de netăgăduit că Spurgeon a fost pre-milenist, adeptul şcolii „istorice” sau „non-dispensaţionaliste.”

Lucrarea lui Spurgeon s-a constituit în jurul prezentării Scripturii şi a propovăduirii Evangheliei. El a refuzat să folosească termeni profetici într-o manieră „de senzaţie” ca un mijloc de a atrage oameni la biserica sa sau la Evanghelie. În problematica escatologică, el a pus accentul pe escatologia „personală”; asta înseamnă, destinaţia finală a fiecăruia, fie că este vorba de rai sau de iad. El a predicat despre bucuria cerului pentru credincios, şi a predicat despre grozăviile iadului pentru cei care refuzau mântuirea de care Dumnezeu se ocupase plin de îndurare şi pe care le-o oferă tuturor oamenilor. El a avut o înţelegere intens calvinistă a izbăvirii şi a scopurilor lui Dumnezeu, dar în acelaşi timp făcea apel la „toţi oamenii de pretutindeni să se pocăiască,” şi să se întoarcă la Cristos. În ce priveşte escatologia „comună”, el s-a referit la aceste chestiuni ori de câte ori o cerea textul sau situaţia, însă acest lucru s-a întâmplat de foarte puţine ori. După cum afirma chiar el:

Prietenii mei, îmi veţi îngădui mărturia că se întâmplă extrem de rar să intru în tainele viitorului cu privire la cea de-a doua venire, la împărăţia de o mie de ani, la prima sau a doua înviere. Ori de câte ori ajungem la acest subiect în expunerile noastre, nu evităm acest subiect, dar chiar dacă ne veţi găsi vreo vină, e mai bine să păstrăm tăcerea asupra acestor lucruri decât să spunem prea mult.361

Se pare că Spurgeon a preferat să perpetueze poziţia „excesiv de tăcută” a marii tradiţii a reformatorilor (ex. Calvin, Luther, Zwingli, Knox, etc.) cu privire la chestiunile escatologice. El a trăit într-o perioadă în care speculaţiile cu privire la revenirea lui Cristos au fost excesive. Mişcarea Miller-ită din Statele Unite a ajuns şi în cealaltă parte a Atlanticului; şi, din nou a existat un val de entuziasm  legat de stabilirea datelor şi a speculaţiilor legate de momentul exact al revenirii lui Isus. Acest lucru a fost în special valabil în perioada timpurie a lucrării sale, la mijlocul anilor 1860.

Spurgeon a luat foarte serios cuvintele versetului din Faptele Apostolilor 1:7, „Nu este treaba voastră să ştiţi vremurile sau soroacele; pe acestea Tatăl le-a păstrat sub stăpânirea Sa.” El a considerat orice speculaţie care a luat naştere în acest domeniu a fi cel mult fără folos, şi în cel mai rău caz nespus de periculoase. Chiar şi în zilele lui, existau persoane care încercau să abuzeze de numele şi poziţia sa pentru a conferi credibilitate propriilor lor concepţii legate de chestiuni escatologice. O publicaţie impostoare, care-şi însuşise numele lui Spurgeon, îşi declama convingerea că Isus avea să se întoarcă în 1866. Când i-a ajus aceasta la urechi, el nu s-a sinchisit să condamne această acţiune, ci şi-a informat doar congregaţia: „când o să auziţi astfel de bazaconii din gura mea, voi fi fost deja internat la spitalul de nebuni.”362

      E inutil să speculăm asupra modului în care şi-ar formula credinţele escatologice dacă „ar fi trăit în acest secol.”363 E suficient să spunem că Spurgeon a avut un punct de vedere clar şi consistent asupra tuturor subiectelor majore ale teologiei sistematice, inclusiv asupra escatologiei. Unii ar putea dori ca el să fi spus mai multe, în timp ce alţii ar fi preferat ca el să fi păstrat şi mai multă tăcere. În sfârşit, tot ceea ce a spus el este consistent şi nu poate exista nici o îndoială legată de concluzia că Spurgeon a fost şi s-a auto-proclamat pre-milenist în escatologia sa.

           Acest studiu a fost unul extensiv, dar nu neapărat exhaustiv în cercetarea făcută scrierilor lui Charles Haddon Spurgeon în această arie a convingerilor sale mileniste. Poate că nu toţi vor fi de acord cu concluziile prezentate, însă dovezile vorbesc singure şi concluziile trase par indubitabile. Din 1993, la un secol după moartea lui Spurgeon, a renăscut interesul pentru viaţa şi lucrarea lui Spurgeon. Dată fiind poziţia lui Spurgeon în mediul evanghelic, studiul continuu al lucrărilor sale este necesar în mod evident. Spurgeon va fi în continuare citat în multe cercuri, şi în multe privinţe, în mod inevitabil; în mod corect sau nu, şi poate că singurul lucru care va putea pune capăt folosirii iresponsabile a numelui său este o teologie sistematică definitivă a lucrărilor lui Spurgeon. Dacă se va întreprinde vreodată acest lucru, acest studiu se doreşte cel puţin a fi răspuns la întrebarea asupra poziţiei lui Spurgeon referitor la mileniu. Sperăm de asemenea că acest studiu va constitui o sursă de inspiraţie pentru cercetătorii viitori de a continua clarificarea şi explicarea concepţiilor lui Spurgeon în această importantă privinţă.

 NOTE DE SUBSOL

  1. Griffiths, „Spurgeon’s Eschatology,” 227.
  2. Hoekema, Amillennialism, 178.
  3. Ibid.
  4. Masters does not refer to Carter or the book by name in his article, but it is unmistakable which work he is referring to.
  5. Masters, „Spurgeon’s Eschatology,” 28.
  6. Ibid.
  7. Ibid., 39.
  8. Ibid., 29.
  9. Ibid.
  10. Hodge. Systematic Theology, 3:812.
  11. Griffiths, „Spurgeon’s Eschatology,” 229.
  12. Ibid.
  13. Master’s, „Spurgeon’s Eschatology,” 29.
  14. Ibid.
  15. Spurgeon, Metropolitan Tabernacle Pulpit, 10:429-30.
  16. Masters, „Spurgeon’s Eschatology,” 30.
  17. Spurgeon, „The Restoration and Conversion of the Jews,” 10:430.
  18. Masters, „Spurgeon’s Eschatology,” 30
  19. Ibid.
  20. Spurgeon, „The Lamb, The Light,” in The Metropolitan Tabernacle Pulpit, 10:439.
  21. Griffiths, „Spurgeon’s Eschatology,” 230.
  22. Masters, „Spurgeon’s Eschatology,” 29.
  23. A. A. Hodge, Outlines of Theology (Grand Rapids, Michigan: Eerdman’s Publishing Company, 1949), 380-81.
  24. A. A. Hodge, The Confession of Faith (New York: Scribner & Sons, 1869; reprint Carlisle, Pennsylvania: Banner of Truth Trust, 1958), 392.
  25. Ibid.
  26. Ibid., 39.
  27. Spurgeon, „The Throne of God and of the Lamb,” 8:409.
  28. Spurgeon, „The Restoration and Conversion of the Jews,” 10:430.
  29. Griffiths, „Spurgeon’s Eschatology,” 228.
  30. Ibid.
  31. Hoekema, „Amillennialism,” 182.
  32. Spurgeon, „The Conversion and Restoration of the Jews,” 10:426
  33. Spurgeon, „Things to Come,” 15:329.
  34. Ibid.
  35. Spurgeon, „Justification and Glory,” 11:249.
  36. Spurgeon, „The Form of Godliness without the Power,” 35:301.
  37. Spurgeon, „Jesus Only,” 45:374.
  38. Spurgeon, „Justification and Glory,” 11:249.
  39. Murray, The Puritan Hope, 263.
  40. Ibid., 260.
  41. Pike, Spurgeon, 5:96.
  42. Ibid.
  43. Ibid.
  44. In the introduction to The Puritan Hope, Murray explains that he himself was premillennial in his youth, but upon reflection on the great creedal statements of the Reformed tradition, the Puritan writers and the scriptures, he became convinced that „millenarianism” was an untenable position.
  45. Murray, Puritan Hope, 261.
  46. Ibid.
  47. Ibid.
  48. Ibid., 264.
  49. Spurgeon, Metropolitan Tabernacle Pulpit, 45:373ff
  50. Murray, Puritan Hope, 260.
  51. Spurgeon, Metropolitan Tabernacle Pulpit, 11:241ff.
  52. Ibid., 35:301ff
  53. Griffiths, „Spurgeon’s Eschatology,” 226.
  54. Drummond, Spurgeon, 650
  55. Darby, Lectures, 1.
  56. Ryrie, Dispensationalism Today, 43-47.
  57. Ibid., 47.
  58. Charles H. Spurgeon, „Jesus Christ Immutable,” in The Metropolitan Tabernacle Pulpit, 15:8.
  59. This article, as already mentioned is attributed to Spurgeon by Iain Murray in The Puritan Hope (259). However, it is not entirely clear whether or not this is the case. The article itself is unsigned and refers to Spurgeon in the third person (372). In a personal conversation with Bob L. Ross of Pilgrim Publications (Pasadena, Texas) on February 1, 1994, it was his opinion that the article was not written by Spurgeon. For that reason Pilgrim Publications did not included it in their Sword and Trowel reprint (Vol. 1). While Spurgeon was editing the journal and approved of all the contents; however, since this quote cannot not be attributed to him with 100% confidence it is not used for support in this thesis .
  60. Masters states this: „Spurgeon clearly dismissed all the special features of dispensational premillennialism —the postponement teaching; the secret rapture; the dual return of Christ; the presence of unredeemed people during the millennial reign; the rebuilding of the Temple, the re-establishment of the Old Testament theocracy; and the resurgence of evil after 1000 years, with Satan’s little season and Armageddon at the close of the millennium.” („Spurgeon’s Eschatology,” 38). Again Masters is not entirely accurate in his depiction of dispensationalism, but this issue is beyond the scope of this thesis.
  61. It is debatable as to whether or not the abandonment of a pre-tribulational rapture, removes one from a true dispensational position. Writing in 1977 Erickson states:
  62. It is important to observe the relationship between this eschatological position [pretribulationalism] and the general theological system known as dispensationalism. In practice they are almost invariably wedded to one another, yet logically they are somewhat independent. All dispensationalists are pretribulationalists —for pretribulationalism is a part of the full system of dispensationalism— but not all pretribulationalists are dispensationalists. (Erickson, Contemporary Options, 125.)
  63. While this author and others agree with Erickson’s assessment and would argue that pretribulationalism is an essential and necessary feature of dispensationalism, there are now others who would not. As mentioned earlier there are those in the „Progressive Dispensational” camp would no longer hold pretribulationalism as essential to dispensational premillennialism.
  64. This position was first articulated by Marvin Rosenthal in The Pre-Wrath Rapture of the Church (Nashville, Tennessee: Thomas Nelson Publishers, 1990), although most acknowledge that it was Van Kampen who originated the concept. Rosenthal’s work has been thoroughly critiqued in several journals, the best of which perhaps being by John McLean in the Michigan Journal of Theology (Vol. 2:1 & 2, 1992). For a discussion of Van Kampen’s, The Sign, see John A. Witmer in Bibliotheca Sacra 151:113-16 (Jan.-March 1994)
  65. Van Kampen, The Sign, 286-87.
  66. Ibid., back dust jacket cover.
  67. In critiquing Van Kampen here the references to Spurgeon will show a different pagination than the ones in The Sign as this work utilizes the sermon and exposition from the original Metropolitan Tabernacle Pulpit (Vol. 42, 1896) series and Van Kampen references the sermon from a collection of Spurgeon’s sermons, The Treasury of the New Testament (Grand Rapids, Michigan: Zondervan Publishing Company, 1965). The sermons themselves are identical in both works.
  68. John A. Witmer, review of The Sign, by Robert Van Kampen, in Bibliotheca Sacra 151 (Jan.-March 1994): 114
  69. Interestingly enough the first book presenting the „Pre- Wrath” position, by Marvin Rosenthal has as a sub-title, „A new understanding of the Rapture, the Tribulation, and the Second Coming” [emphasis his]. If it is „new” understanding then it follows that an appeal to an older authority in support of the position has undermined the thesis’ claim to originality!
  70. Spurgeon, „Joyful Anticipation of the Second Advent,” 42:601.
  71. Ibid., 42:603.
  72. Ibid., 42:607.
  73. Van Kampen, The Sign, dust jacket.
  74. Spurgeon, „The Harvest and the Vintage,” 50:554. Interestingly enough this particular sermon was delivered at The Metropolitan Tabernacle on September 17, 1876, only few years before the message which Van Kampen is quoting from. If Spurgeon was now putting the features of eschatology in „chronological order” it was a clear departure from his previous understanding.
  75. Van Kampen, The Sign, dust cover.
  76. Spurgeon, Joyful Anticipation of the Second Advent, 42:606.
  77. Ladd, „Historic Premillennialism,” 27.
  78. The Westminster Confession, Chapter 25, Section VI, declares the pope to the Antichrist, and with this Spurgeon was in complete agreement. See Drummond, Spurgeon: Prince of Preachers, 103-104.
  79. Ibid., 42:607.
  80. Tom Carter. Spurgeon at His Best. (Grand Rapids, Michigan: Baker Book House, 1988), 183-84.
  81. Masters, „Spurgeon’s Eschatology,” 28.
  82. Indeed, it has already shown in this thesis that any compilation of quotations on the subject of eschatology might have been allowed to consume multiple pages of such a book!
  83. Spurgeon, „Justification and Glory,” 11:249.
  84. Spurgeon, „The Double Come,” 27:292.
  85. Spurgeon, „Resurrection of the Just and the Unjust,” 13:241.
  86. Spurgeon, „Things to Come,” 15:329.
  87. Spurgeon, „The Restoration and Conversion of the Jews,” 10:426.
  88. Charles H. Spurgeon, „Jesus Christ Immutable,” in The Metropolitan Tabernacle Pulpit, 15:8.
  89. Drummond, Spurgeon, 650.
  90. S. H. Kellog, „Christ’s Coming: Will it be Premillennial” in, Premillennial Essays of the Prophetic Conference held in the Church of the Holy Trinity, New York City, Nathaniel West (ed.) (Chicago, Illinois: Fleming H. Revell Publishers, 1879; reprint Minneapolis, Minnesota: Bryant Baptist Publications, 1981), 74. S. H. Kellog (1839-99) was one of the outstanding linguists and theologians in the Presbyterian church. He graduated with high honors from Princeton College and Seminary in 1861 where he studied under Charles Hodge and Addision Alexander.
  91. George Marsden. Fundamentalism and the American Culture: The Shaping of Twentieth-Century Evangelicalism, 1870-1925. (New York: Oxford University Press, 1980), 84. Interestingly enough Gordon and Pierson were frequent preacher at Spurgeon’s Tabernacle and A. C. Dixon (a dispensationalist) served as pastor for several years after Thomas Spurgeon retired due to ill health.
  92. Spurgeon, „The Ascension and the Second Advent Practically Considered,” 31:23.
  93. Spurgeon, „Joyful Anticipation of the Second Advent,” 42:601.
  94. Spurgeon, „Resurrection of the Just and the Unjust,” 13:241.
  95. Spurgeon, „Justification and Glory,” 11:249.
  96. Ibid.
  97. Spurgeon, „Joyful Anticipation of the Second Advent,” 42:601.
  98. Spurgeon, „Resurrection of the Just and the Unjust,” 13:241.
  99. Spurgeon, „The Form of Godliness without the Power,” 35:301.
  100. Spurgeon, „Justification and Glory,” 11:249.
  101. Spurgeon, „Joyful Anticipation of the Second Advent,” 42:601.
  102. Spurgeon, „Resurrection of the Just and the Unjust,” 13:241.
  103. Spurgeon, „Jesus Christ Immutable,” 15:8.
  104. Spurgeon, „Justification and Glory,” 11:249.
  105. Spurgeon, „The Joyful Anticipation of the Second Advent,” 42:603.
  106. Spurgeon, „Things to Come,” 15:329.
  107. Spurgeon, „Forever with the Lord,” 23:522.
  108. Spurgeon, „Jesus Christ Immutable,” 15:8
  109. Robert G. Clouse, „A History of the Interpretation of the Millennium,” in New Testament Essays in Honor of Homer A. Kent Jr. Gary T. Meadors, ed. (Winona Lake, Indiana: BMH Books, 1991), 215.
  110. Murray, Puritan Hope, 263.
  111. Spurgeon, „The First Resurrection,” 7:345.
  112. Pike, Spurgeon, 2:141.
  113. Masters, „Spurgeon’s Eschatology,” 39.

http://www.voxdeibaptist.org/Spurgeon_Escatologie03.htm

Iosif din Arimateea

download - Copie

Iosif din Arimateea din revista „Cercetați Scripturile”

Iosif din Arimateea Cei patru evanghelişti relatează aproape la fel despre acţiunea lui Iosif din Arimateea. Iosif s-a dus la Pilat şi a cerut trupul Domnului Isus. Apoi a coborât trupul de pe cruce, l-a înfăşurat în pânză fină de in şi l-a pus într-un mormânt săpat în stâncă, în care nu mai fusese nimeni. Acţiunea este peste tot aceeaşi; diferită este însă descrierea personalităţii celui care acţionează, aceasta fiind întotdeauna în concordanţă cu caracterul şi scopul fiecărei evanghelii. Matei, care Îl prezintă poporului Israel pe Mesia, pe Împăratul promis, pe Fiul lui Avraam şi Fiul lui David şi care aminteşte mereu poporului de împlinirea promisiunilor date, istoriseşte: „Când s-a făcut seară, a venit un om bogat din Arimateea, cu numele Iosif, care era şi el ucenic al lui Isus. Şi Iosif, luând trupul, l-a înfăşurat într-o pânză curată de in şi l-a pus în mormântul său nou, pe care îl săpase în stâncă“ (Matei 27:57-60). Prorocul Isaia a prorocit cu privire la Domnul: „Şi groapa Lui a fost rânduită cu cei răi, dar El a fost cu cel bogat în moartea Lui“ (Isaia 53:9). Pentru împlinirea exactă a acestor cuvinte, un israelit bogat trebuia să pregătească ultimul loc de odihnă pentru trupul Fiului lui David în mormântul său nou, săpat în stâncă. Aşa era potrivit pentru Mesia, şi aşa trebuia să-L prezinte Matei. Marcu, care a primit însărcinarea să-L descrie pe Domnul ca Slujitor şi să prezinte slujba Sa de profet, relatează: „Când se făcuse deja seară… venind Iosif din Arimateea, un consilier onorabil, care aştepta şi el Împărăţia lui Dumnezeu, a îndrăznit şi a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Isus“ (Marcu 15:42-43). Pilat i-a dăruit lui Iosif trupul. Pentru onorarea unui Slujitor fidel, care S-a smerit pe Sine Însuşi şi care a fost ascultător până la moarte de cruce, al cărui trup a putut fi dăruit, a trebuit să intervină un consilier onorabil, cu vază, în acelaşi timp un om credincios, care a crezut mărturia Domnului Isus şi aştepta Împărăţia lui Dumnezeu. Aşa era potrivit pentru Slujitor şi Profet, aşa trebuia să relateze Marcu. Luca, a cărui Evanghelie îl descrie pe Hristos ca Fiul Omului, care a descoperit pe pământ în adâncă smerenie bogăţiile harului lui Dumnezeu, scrie: „Şi, iată, un om cu numele Iosif, care era consilier, un om bun şi drept (acesta nu fusese de acord cu hotărârea şi cu fapta lor), din Arimateea, o cetate a iudeilor…“ (Luca 23:50-53). Un om bun şi drept, care a stat departe de acţiunile poporului său, a trebuit să-i acorde, cum se spune, ultimul onor, Fiului Omului dispreţuit. Aşa a fost potrivit pentru Fiul Omului, care nu a avut aici un loc unde să-Şi pună capul. Un om cu vază, bun şi drept a pregătit un mormânt într-o stâncă pentru trupul Slujitorului şi Omului după încheierea căii şi a slujbei dragostei. Ioan vorbeşte despre Domnul Isus ca Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul veşnic, Creatorul şi Susţinătorul universului, Dumnezeu descoperit ca lumină şi dragoste. Cum prezintă el această întâmplare? „După acestea, Iosif din Arimateea, fiind ucenic al lui Isusdar pe ascuns, de frica iudeilor, l-a rugat pe Pilat să ia trupul lui Isus“ (Ioan 19:38). Israelitul bogat, consilierul onorabil, omul bun şi drept – toţi dispar acum şi rămâne numai un ucenic temător al Domnului Isus, care a rămas mult timp în ascuns, dar care a prins curaj şi mânat de dragoste l-a rugat pe Pilat să-i acorde onoarea de a înmormânta trupul Mântuitorului său, Fiul lui Dumnezeu. Dacă în primele trei locuri, bogăţia sa, poziţia sa înaltă şi bunul său renume au fost favorabile pentru a-i acorda înmormântării Domnului un anumit caracter onorabil, aici, când este vorba despre Fiul lui Dumnezeu, Iosif este cel onorat. Lui i s-a acordat privilegiul nespus de mare ca împreună cu Nicodim, un alt ucenic temător al Domnului Isus, să pregătească trupul lui Isus „cum este obiceiul la iudei, pentru înmormântare“ şi apoi să-l pună într-un mormânt nou, în care nimeni nu fusese pus vreodată. Aici nu se spune că mormântul ar fi aparţinut lui Iosif. Harul a fost acela care i-a ales pe aceşti doi bărbaţi temători, dar sinceri să realizeze o lucrare Iosif din Arimateea din revista „Cercetați Scripturile” binecuvântată. Tot harul a fost acela care le-a dăruit o distincţie mare faţă de toţi ceilalţi ucenici. Fiul lui Dumnezeu nu avea nevoie de nici o onoare din partea oamenilor. Mai degrabă, El a fost Acela care a acordat onoare celor care s-au preocupat cu trupul Său. Harul a ales şi a învrednicit în acest sens nu pe Ioan sau pe Iacov, ci pe Iosif şi pe Nicodim, acelaşi har care l-a ales pe un israelit infidel, pe vameşul Matei, să scrie Evanghelia despre Hristos, Fiul lui David, şi care l-a chemat pe infidelul slujitor Marcu (a se compara Fapte 15:37-39) să schiţeze tabloul Slujitorului fidel. Prin aceste instrumente şi prin altele, harul ne-a dat spre folosul nostru Sfintele Scripturi: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi folositoare pentru învăţătură, pentru mustrare, pentru îndreptare, pentru instruire în dreptate, ca omul lui Dumnezeu să fie împlinit, deplin pregătit pentru orice lucrare bună“ (2. Timotei 3:16,17).

© http://www.comori.org 3 comori.org din revista „Cercetați Scripturile”

Comori org  http://comori.org/home.php

Iosif – lungul drum spre împlinirea viselor

download - Copie

dreams

18 IAN. 2020 VIOREL ARDELEANLASĂ UN COMENTARIU

Toți visăm în copilărie. Unii că vor ajunge piloți, alții medici, alții informaticieni. Unii au visele lor, alții, mai puțini, sunt gata să viseze după voia lui Dumnezeu și să împlinească visul lui Dumnezeu pentru ei.

Vise frumoase a avut și Iosif când a fost adolescent. A avut însă primul coșmar cu ochii deschiși când a făcut greseala să spună fraților lui ce a visat. Nu știa Iosif atunci că nu toți care ne sunt frați ne și împărtășesc visele…Pentru unii “frați” visul tău i-ar putea trezi din somn, sau din amorțeală sau din moartea spirituală. Și nu toți își doresc trezire. Unii de prea mult somn, nu doar că nu mai visează dar nici nu pot să accepte visele altora.

Din ziua când Iosif a visat până în ziua când visele I s-au împlinit a fost un drum lung.

Prima intersecție pe la care trece drumul spre împlinirea viselor lui Dumnezeu cu tine este ascultarea de părinți. Vorbim aici de părinți care sunt și ei la rândul lor ascultători de Dumnezeu.

I-a cerut Iacov, tatăl Său să ducă de mâncare fraților lui. E ușor să duci de mâncare celor care te laudă și de apreciază dar proba lui Iosif era să facă un bine la porunca tatălui celor care nu îl aveau la inimă. Nici pe el nici pe Dumnezeu.

A ascultat parcurgând zeci de kilometri în căutarea lor. Când i-a găsit, în loc de “mulțumesc pentru masă” a primit o groapă deschisă și un drum al robiei. Important însă e că Iosif a ascultat de tatăl Său chiar dacă cel mai probabil nu i-a căzut ușor asta.

Încă nu am văzut tânăr care să zică: “Sunt binecuvântat, visele lui Dumnezeu s-au împlinit în viața mea chiar dacă nu am ascultat defel de părinții mei credincioși”. Nu exista așa ceva. Dimpotriva, o mare parte din bucuria și binecuvântarea vieții se datorează modului în care îți tratezi părinții:

Efeseni 6:1 “Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii voştri, căci este drept. “

Efeseni 6:2 “„Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta” – este cea dintâi poruncă însoţită de o făgăduinţă – “

Efeseni 6:3 “„ca să fii fericit şi să trăieşti multă vreme pe pământ.”

Un copil care nu ascultă de prima autoritate pe care Dumnezeu o pune peste el, nu va asculta nici de autoritatea de deasupra părinților lui. Oamenii de care s-a folosit Dumnezeu în decursul istoriei și care au avut părinți credincioși au fost oameni care au ascultat de acești părinți punând la inimă sfatul și mustrarea lor și luând drept model principiile lor de viață.

Proverbele 23:22 “Ascultă pe tatăl tău, care te-a născut, şi nu nesocoti pe mamă-ta când a îmbătrânit. “

josephcoat

Apoi drumul lui Iosif duce pe la momentul dezbrăcării de haina pestriță. Degeaba visezi frumos dacă ești mai bine îmbrăcat decât frații tăi. Ei vor crede mereu că-i tratezi cu superioritate mai ales că ești favoritul tatălui Iacov.

Dezbrăcarea de haina pestriță ne învață pe noi că Dumnezeu nu se poate folosi de noi cât timp punem preț mai mult pe cele materiale decât pe cele spirituale. Pentru un creștin contează mai mult caracterul decât confortul!

Oh de ar înțelege băieții care sunt în căutarea unei fete cu gândul la căsătorie că multe din valorile fetelor din ziua de azi sunt de fapt non-valori.  Dacă fata pune preț pe “haina pestriță” va trebui tu ca băiat mult să robești în viață să o poți ține la curent cu ceea ce ea își dorește. Dacă ar fi înțeles Samson că nu ce place ochilor e cel mai important ci ce-i place lui Dumnezeu ar fi rămas un lider toată viața. Așa a ajuns în brațele acelei fete care știa să tundă și de bani, și de putere și de haine.

Oh de ar înțelege fetele că nu ce are un băiat e important ci ce este. Că degeaba are ultimul model de mașină dacă altceva nu are. Știați fetelor ca unii băieți sunt așa de săraci încât în afară de bani nu au altceva? Cine nu pune preț pe exterior e omul care pune preț pe interior. Cine are odăița rugăciunii și experiențe cu Dumnezeu e mai bogat decât cel care are milioane de euro în conturi. Aceasta e bogăția care rămâne. Cealaltă se poate pierde în câteva minute.

Nedezbrăcarea de haina pestriță duce la divorț, reproșuri, mândrie și eșec. Viață de coșmar unde domină “e-ul” cancerigen ce a distrus multe suflete. Privirea de sus, complexul de superioritate, oameni care nu vor putea niciodată să pună în practică visele lui Dumnezeu pentru ei.

Drumul spre împlinirea viselor l-a dus pe Iosif apoi  la un sens giratoriu unde o femeie păcătoasa dorea să-l scoată de pe drumul veșniciei cu Dumnezeu. Fuga de păcat a lui Iosif i-a salvat viața de la coșmar!

Nu era nici păstorul de față, nici comitetul, nici părinții. Așa e pocăința unora: pocăință de fațadă. De biserică. La facultate sau la cămine nu-ți mai dai seama că el cântă în fanfară sau că ea umblă cu Dumnezeu.

Pocăința lui Iosif însă a fost autentică. El știa că adevăratul caracter al unui creștin se vede în ceea ce face când nu-l vede nimeni. Doar Dumnezeu.

Știi ce îți poate anula planul lui Dumnezeu pentru tine? Păcatul!. Pornografia, imoralitatea, mândria și tot ce contravine voii lui Dumnezeu. Joaca cu păcatul nu-i o joacă ci o despărțire de visele lui Dumnezeu pentru tine și poate fi chiar o despărțire pe veci de prezența lui Dumnezeu dacă azi nu te pocăiești. Cea mai mare dovadă a faptului că am fost iertați de păcatele trecutului e că azi trăim în sfințenie.

1 Petru 1:14 “Ca nişte copii ascultători, nu vă lăsaţi târâţi în poftele pe care le aveaţi altădată, când eraţi în neştiinţă. “

1 Petru 1:15 “Ci, după cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră. “

holy

Sfințenia însă are un preț. Drumul lung parcurs de Iosif a dus pe la închisoare. Dar Iosif a preferat să fie în închisoare cu Dumnezeu decât în libertate fără El! A știut Iosif că dacă ai conștiința curată nicio închisoare din lumea asta nu te poate face să nu te simți liber. Mai ales că Domnul era cu cu el…

Geneza 39:23 “Mai-marele temniţei nu se mai îngrijea de nimic din ce avea Iosif în mână, pentru că Domnul era cu el. Şi Domnul îi dădea izbândă în tot ce făcea.”

Oare câți dintre noi mai suntem astăzi gata să plătim prețul sfințeniei? Uneori acest preț înseamnă renunțarea la o prietenie greșită sau la un anturaj lumesc. Renunțarea la a merge cu colegii spre același “potop de desfrâu”. Prețul sfințeniei îl vei simți din plin când vei trăi cum a trăit Isus. Batjocuri în loc de aplauze, cunună de spini în loc de aprecieri dar fii pe pace: cine poartă spini aici poartă cununa slavei dincolo.

Totdeauna când plătim un lucru rămânem cu mai puțini bani în portmoneu. Cu sfințenia e invers: cu cât îi plătești mai mult prețul cu atât devii mai bogat pentru veșnicie:

2 Corinteni 4:17 “Căci întristările noastre uşoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă. “

Acolo în suferința închisorii Iosif a fost modelat  pentru întâlnirea cu frații lui. Așa de adâncă a fost modelarea încât Iosif nu doar că a decis să ierte dar a decis să și uite. I-a pus primului copil numele “Uitare” și celui de-al doilea “Rodire”. Nu poți rodi în viață până când nu uiți ce ți-au făcut nu doar dușmanii ci chiar frații tăi.

În final visele lui Iosif s-au împlinit. Cu lacrimi, fără reproșuri și cu promisiuni de binecuvântare. Mai frumoasă decât poza piramidelor din Egipt e poza când Iosif plânge cu frații lui și lacrimile lor erau șterse cu șervețelele iertării, ale împăcării și ale promisiunilor de bine.

Ce minunat e să rămâi în planul lui Dumnezeu. Istoria poporului evreu a rămas pentru totdeauna marcată de un tânăr care a parcus un drum lung al modelării. Iosif a fost printre puținii oameni ai Bibliei (Estera, Daniel, etc), care deși au ajuns sus nu și-au privit niciodată frații de sus în jos! Oamenii care umblă cu Dumnezeu vor rămâne lângă El în orice poziție socială ar fi și vor fi de un real ajutor pentru cei de lângă ei.

Care sunt visele tale? Pe drumul acesta spre împlinirea lor e ceva ce te poate opri?

Livingstone și-a văzut visul împlinit în inima Africii. George Muller în inimele orfanilor. DavidBrainerd în inimile indenilor.

Nu lăsa nimic să te oprească din a împlini visul lui Dumnezeu pentru tine. Noaptea, dacă ai un coșmar, te trezești si mergi mai departe cu șanșa ca în noaptea următoare să visezi ceva frumos. În viață aceasta însă nu-ți poți permite să nu accepți planul lui Dumnezeu întrucât altă viață nu mai ai.

În iad vor fi cei care au avut o viață de coșmar. În rai vor fi cei care au visat cu Dumnezeu și au schimbat viețile de coșmar ale altora în drumuri lungi spre vise frumoase.

by Cristian Boariu

https://cristianboariu.wordpress.com/

Iosif – lungul drum spre împlinirea viselor

Iosif

download - Copie

Iosif din revista „Cercetați Scripturile”

la vârsta de 30 de ani, fiind format, a fost chemat de faraon. „L-a pus domn peste casa lui şi cârmuitor peste toate avuţiile lui: ca să lege după plac pe căpeteniile lui şi să-i înveţe pe bătrânii lui înţelepciunea“ (Psalmul 105:21,22). Poate ne întrebăm: „De unde avea această înţelepciune? Ce şcoli a frecventat?“ Răspunsul este simplu: facultatea lui Dumnezeu. Noi toţi suntem în şcoala lui Dumnezeu, dar la facultate nu ajunge fiecare. Facultatea este în mod obişnuit pentru cei care de timpuriu se dovedesc destoinici într-un mod deosebit. Aşa au stat lucrurile cu Iosif. Şi-a pierdut mama fiind copil. Acest lucru a contribuit, probabil, la faptul că a privit viaţa din latura ei cea mai serioasă. „La vârsta de şaptesprezece ani“ păştea oile tatălui său împreună cu fraţii lui. Copil fiind, era „cu fiii Bilhei şi cu fiii Zilpei, soţiile tatălui său“ (Geneza 37:2). Se pare că aceştia nu răspândeau o influenţă bună, căci „Iosif transmitea tatălui său vorbele lor cele rele“. „Temerea de Domnul este urârea răului“ (Proverbe 8:13). Acest tânăr a început devreme să fie „despărţit de fraţii săi“ („încoronat între fraţii săi“). Ispita era să facă şi el răul, dar el s-a întors cu spatele. Poziţia fraţilor săi i-a provocat necazuri. Dar tatăl său l-a iubit şi l-a cinstit făcându-i acea haină lungă. Toate acestea i-au adus ura fraţilor. Nu este aceasta vârsta, când cunoaştem pentru prima dată felul lumii? În viaţa profesională, lucrurile stau altfel decât în casa părintească. Ne fac necazuri colegi de muncă răi? „Să râd cu ei? Să fac ce fac ei? Doar sunt tânăr!“ Dar tocmai începutul este aşa de important şi de decisiv. O dată ce ai intrat în şuvoi, îţi va fi greu să ieşi. Recunoaşte imediat cine eşti, apoi rămâi credincios mărturiei tale prin comportamentul tău! Închide-ţi urechile, când auzi lucruri rele; întoarce-te, când eşti condus să faci păcatul; evită răul oriunde se apropie de tine! Cu siguranţă, făcând aceste lucruri, nu vei avea prieteni, pentru că lumea iubeşte ce este al ei. Dar gândeşte-te „că prietenia lumii este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu“ (Iacov 4:4)! De aceea fii atent şi la alegerea prietenilor tăi! Numai aşa, inima ta va rămâne fericită, iar Domnul va fi cu tine. Dar în privinţa lui Iosif, lucrurile s-au agravat. Fraţii lui au vrut să-l omoare, l-au aruncat într-o groapă, apoi „au tras şi au scos pe Iosif din groapă şi l-au vândut ismaeliţilor cu douăzeci de arginţi. Şi ei l-au dus pe Iosif în Egipt“ (Geneza 37:28). Aceasta a fost, desigur, prima mare probă din viaţa lui. A trebuit să simtă ura fraţilor săi, care mai târziu şi-au zis unul altuia: „Cu adevărat suntem vinovaţi pentru fratele nostru, pentru că am văzut strâmtorarea sufletului său, când se ruga de noi şi nu l-am ascultat“ (Geneza 42:21). Probele nu lipsesc nici din viaţa noastră, mai ales atunci când dorim să fim fideli. Lumea îşi arată, când prinde ocazia, adevărata ei faţă. Ea îl urăşte pe Domnul Isus şi ne urăşte şi pe noi. Satana foloseşte astfel de ocazii pentru a ne nelinişti. „Te iubeşte Dumnezeu? Doar ai vrut să fie bine, iar Dumnezeu te-a dezamăgit în felul acesta!“ O, drag prieten, acum trebuie să fii atent! Poate până în acest moment toate au decurs bine, dar acum lucrurile se schimbă. Pe calea credinţei trebuie să învăţăm un lucru: căile Lui nu sunt căile noastre. Acest lucru apare la unul mai devreme, la altul mai târziu. Dumnezeu nu ne trimite acestea pentru a ne descuraja, ci pentru a ne încerca credinţa şi încrederea. La vârsta de 39 de ani, Iosif a judecat aceste lucruri cu totul altfel: „Dumnezeu m-a trimis înaintea voastră ca să vă păstreze o rămăşiţă pe pământ şi să vă păstreze viaţa printr-o mare salvare. Şi acum, nu voi m-aţi trimis aici, ci Dumnezeu“ (Geneza 45:7,8). Iosif din revista „Cercetați Scripturile” În Egipt a început o nouă etapă din viaţă pentru Iosif. Era despărţit de casa părintească şi pus pe picioarele lui proprii. Dar „Domnul era cu Iosif“ (capitolul 39:2), iar comportamentul său ca sclav al dregătorului Potifar a dat mărturie despre aceasta. Tocmai de aceea a găsit trecere înaintea stăpânului său şi a fost pus de acesta peste toată casa lui. Dumnezeu a binecuvântat fidelitatea lui în slujire şi a fost cu el şi când a venit marea ispită prin soţia lui Potifar – una din multele ispite, de care au parte multe inimi omeneşti de toate vârstele şi din toate ţările. A fost un ceas greu pentru tânărul de aproximativ 27 de ani, când s-a năpustit această ispită asupra lui, care era sclav într-o ţară stricată, departe de patrie şi de influenţa bună a casei părinteşti şi suferea sub presiunea nedreptăţii. Dar Iosif a respins păcatul în numele şi puterea lui Dumnezeu: „Cum să fac eu răutatea aceasta mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?“ (Geneza 39:9). Pentru el nu era numai un păcat mare faţă de Potifar, ci un păcat împotriva lui Dumnezeu. El ştia că Dumnezeu este cu el şi că ochiul Lui priveşte spre el. Cum putea el să păcătuiască împotriva lui Dumnezeu? Umblarea cu Dumnezeu l-a făcut un tânăr al puterii, iar conştienţa prezenţei lui Dumnezeu a fost secretul biruinţei sale. Duşmanul l-a atacat cu arme puternice, dar în zadar – Iosif a fost stăpân asupra lui în integritate dumnezeiască. Cei mai mulţi părăsesc de tineri casa părintească şi nu se mai află sub ochii plini de grijă ai părinţilor. Nu este frumos ca acum să dovedească ceea ce au auzit şi au învăţat în casa părintească? Nu te încrede în tine, duşmanul e prezent! El ademeneşte şi îţi pune curse. De aceea nu trebuie să fii neglijent! Şi Lot s-a despărţit de Avraam şi apoi a ajuns atât de departe, încât şi-a chinuit sufletul său drept. Vrei să faci şi tu aşa? Vrei să priveşti în urmă la o perioadă pierdută sau pătată din timpul tinereţii? Du-te cu Dumnezeu şi gândeşte-te că ochiul lui Dumnezeu te vede întotdeauna! Pentru Iosif a venit acum timpul, despre care spune psalmistul: „I-au strâns picioarele în butuci, sufletul său a intrat în fiare“ (Psalmul 105:18). Nu o faptă rea, ci fidelitatea l-a dus la închisoare. Era vorba de propria-i cinste. Nicăieri nu suntem mai sensibili ca în acest punct. Nu ştia Dumnezeu de nevinovăţia lui? El a învăţat să suporte şi aceasta cu Dumnezeu. El a trebuit să înveţe să nu se încreadă în om, ci să aştepte ceasul lui Dumnezeu. Paharnicul l-a uitat. Dumnezeu avea măsura suferinţelor în mâna lui, iar Iosif trebuia să aştepte: „până la timpul când s-a împlinit ce a spus: Cuvântul Domnului l-a încercat“ (Psalmul 105:19). Dumnezeu nu încearcă peste puteri. Poate câteodată în inima lui Iosif s-a ridicat întrebarea: „A uitat Dumnezeu să fie îndurător?“ El nu l-a uitat, căci: „Şi Domnul era cu Iosif şi Şi-a revărsat îndurarea peste el şi i-a dăruit favoare în ochii căpeteniei închisorii“ (Geneza 39:21). A fost o şcoală aspră, dar nu prea grea pentru credinţa lui Iosif. Niciodată nu luminează mai tare credinţa, ale cărei izvoare sunt în Dumnezeu, ca atunci când în jurul nostru este un mare întuneric. Atunci se arată şi roada preţioasă a temerii de Dumnezeu. „Domnul Se destăinuie celor care se tem de El“ (Psalmul 25:14). Iosif a devenit confidentul gândurilor ascunse ale lui Dumnezeu. El deschide mintea pentru gândurile Sale tuturor celor care umblă cu El şi trăiesc în sfinţenie prezenţa Sa. Astfel l-a făcut capabil şi pe Iosif să explice visurile celor doi întemniţaţi şi ale împăratului faraon. Rezultatul întemniţării de mai mulţi ani a fost: „Cuvântul Domnului l-a încercat“ (Psalmul 105:19). Apoi a fost matur pentru o sarcină mare şi a fost înălţat. Nu se merită oare să umblăm anii tinereţii în temere de Dumnezeu şi să folosim Cuvântul Său ca lumină pentru cale? Rezultatul este binecuvântat: „El este ca un pom sădit lângă pâraie de apă, care îşi dă rodul la timpul lui şi a cărui frunză nu se veştejeşte; şi tot ce face prosperă“ (Psalmul 1:3).

http://comori.org/home.php

Ioan-Marcu / J. Gr.

download - Copie

Când oamenii scriu biografia unor anumite personalităţi, ei încearcă să folosească numai culori plăcute şi lasă deoparte ceea ce nu le convine, pentru ca portretul lor să apară într-o lumină favorabilă. Sfânta Scriptură acţionează altfel. Chiar şi bărbaţii şi femeile mari apar în Biblie în realitatea pură; dar ceea ce îi face să fie atrăgători este lucrarea Duhului lui Dumnezeu în ei. La fel este şi cu Ioan, numit şi Marcu.

În Fapte 12.12-14 ne este descrisă casa lui părintească din Ierusalim. Mama sa a fost o femeie evlavioasă. Ea aparţinea de adunarea din Ierusalim, care trecea prin perioade de persecuţie. În ciuda pericolului ameninţător, ea a deschis casa ei pentru fraţi, pentru a se putea strânge acolo. În această casă s-au înălţat rugăciuni. Chiar şi slujitoarea ei, Roda, îi cunoştea pe fraţi şi pe slujitorii lui Dumnezeu. Când Petru a bătut la uşă, ea a recunoscut imediat cu bucurie vocea sa şi nu s-a lăsat indusă în eroare când ceilalţi au încercat, în mica lor credinţă, să o facă să renunţe la ceea ce susţinea.

Deci Ioan-Marcu a trăit în aceste împrejurări. Probabil, apostolul Petru i-a fost de folos aici (a se compara cu 1 Petru 5.13). Oare s-a născut atunci în inima sa dorinţa să-i slujească Domnului? Se pare că aşa a fost, deoarece când Barnaba şi Saul, aceste două instrumente binecuvântate ale lui Dumnezeu, s-au întors din Iudeea în Antiohia şi de acolo au pornit în lucrarea la care îi chema Duhul Sfânt, l-au luat şi pe Ioan-Marcu în slujba lor (Fapte 12.25; 13.5).

Cu ce îi putea ajuta? Probabil, erau slujbe foarte mărunte de făcut, care erau utile celor doi slujitori ai lui Dumnezeu. Elisei, de exemplu, în timpul slujbei sale turna apă pe mâinile lui Ilie (2 Împăraţi 3.11). Cine doreşte din toată inima să-i slujească Domnului, se consideră fericit să dea orice mână de ajutor, pe care El i-o arată. Pentru El nimic nu este neimportant.

Dar Marcu şi-a închipuit altfel slujba misionară. Aceasta nu consta numai din călătorii în alte ţări şi la alte popoare cu alte obiceiuri, ci era şi multă osteneală şi greutăţi. Atunci, ca şi astăzi, era la fel: majoritatea oamenilor nu doreau să asculte Evanghelia. Slujitorii lui Dumnezeu erau luaţi în râs, batjocoriţi şi chiar persecutaţi. Cu ajutorul puterii Domnului, Barnaba şi Pavel au ţinut piept acestor împotriviri, care sunt insuportabile pentru omul firesc. Indiferent de ce venea, ei doreau şi trebuiau să vestească vestea bună. Pavel a spus mai târziu: „Nu consider viaţa mea scumpă“ (Fapte 20.24). Acesta a fost întotdeauna principiul său stabil, chiar şi în Pamfilia. Dar Marcu nu era, probabil, atât de departe. El, probabil, încă nu învăţase să umble întotdeauna în faţa Domnului. Probabil, în ascuns mai ţinea la lucruri care împiedicau Duhul Sfânt să umple inima sa. Dacă era aşa, atunci a fost cuprins de o teamă paralizantă de oameni, încât nu a mai îndrăznit să meargă mai departe. Probabil, era şi o legătură interioară la iudaism, de care credincioşii din Ierusalim s-au putut doar cu greu despărţi, iar aceasta îi lua libertatea şi îndrăzneala pentru lucrarea de evanghelizare printre naţiuni. Una din aceste cauze sau poate toate împreună l-au determinat să se despartă de cei doi evanghelişti şi să se întoarcă la Ierusalim (Fapte 13.13). Sărmanul Marcu!

Dar Pavel şi Barnaba au încheiat călătoria lor şi s-au întors pentru câtva timp în Antiohia. „Dar, după câteva zile, Pavel i-a zis lui Barnaba: Să ne întoarcem acum şi să-i vizităm pe fraţii din fiecare cetate în care am vestit Cuvântul Domnului şi să vedem cum se află.

Barnaba îşi propunea să-l ia cu ei şi pe Ioan, numit Marcu; dar Pavel considera că nu este bine să-l ia cu ei pe acela care îi părăsise din Pamfilia şi nu mersese cu ei în lucrare. A apărut deci o astfel neînţelegere între ei, încât s-au despărţit unul de altul…“ (Fapte 15.36- 39). Pavel şi Barnaba nu s-au înţeles şi s-au despărţit. De ce? Din cauza lui Marcu! Cât de uşor atrage cazul unuia urmări grave pentru alţii! Despre Barnaba, omul bun şi plin de Duhul Sfânt, nu mai auzim multe. El a pornit spre Cipru şi l-a luat pe nepotul său Marcu împreună cu el. Mai târziu, Pavel îl aminteşte deseori în scrisorile sale, fără să aibă anumite resentimente faţă de el. Oare la Barnaba au cântărit mai mult sentimentele de rudenie? Nu adusese Marcu încă niciun fel de dovezi ale unei adevărate schimbări a stării sale? Probabil că aşa era. Numai Pavel şi Sila, noul său însoţitor, au fost încredinţaţi de fraţi harului lui Dumnezeu.

Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu! Istoria lui Marcu nu se încheie aici. Căile de educare ale lui Dumnezeu cu ai Săi merg în linişte mai departe şi conduc până la urmă la ţintă, când voinţa proprie este înfrântă, iar inima este întărită sau reabilitată prin har. Aşa s-au petrecut lucrurile şi în cazul lui Marcu. El a recunoscut starea sa în lumina lui Dumnezeu şi s-a căit cu adevărat înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Nu este nicio îndoială în această privinţă; fără o lucrare puternică în inimă şi în conştiinţă nu este posibilă o reabilitare.

Tocmai Pavel, care odinioară nu a vrut să-l ia împreună cu el, a scris după mulţi ani celor din Colose: „Vă salută… Marcu, nepotul lui Barnaba, despre care aţi primit porunci…“ Nu ştim ce fel de porunci erau, dar cu siguranţă au fost pozitive, pentru că apostolul continuă: „…dacă va veni la voi, primiţi-l“ (Coloseni 4.10).

Ce îmbărbătare! Noi putem sfătui pe un frate, care nu stă prea bine sau care mai are de învăţat, dar dacă nu rodeşte nimic, iar străduinţele noastre se dovedesc a fi în zadar, totuşi el rămâne în mâinile Celui care este Însuşi fidelitatea şi care este un Învăţător incomparabil şi răbdător. El poate îndrepta trestia frântă şi să aprindă mucul stins. Dar noi, arătăm şi noi răbdare în mijlocire? În epistola către Filimon (versetul 24), care a fost scrisă în acelaşi timp cu epistola către Coloseni, Pavel, marele apostol, îl numeşte pe Marcu chiar colaboratorul său. El nu a arătat cu degetul spre Marcu şi nu i-a adus mereu şi mereu aminte de greşeala sa de odinioară. El a simţit şi a acţionat în concordanţă cu Dumnezeu, care este îndurător şi plin de milă, care nu va mustra fără încetare (Psalm 103.8-9).

Ultimul lucru pe care l-a spus Pavel despre Marcu, înainte de moartea sa de martir, citim în 2 Timotei 4.11: „Ia-l pe Marcu şi adu-l cu tine, pentru că îmi este folositor pentru slujbă.“ Aceasta era o reabilitare completă prin harul lui Dumnezeu. Acum, fiind zdrobit şi lovit, a învăţat să-L urmeze pe Domnul, să se bazeze pe El şi să se bucure în El. Acum putea într-adevăr să-i slujească! Chiar şi prigoanele din partea împăratului Nero, setos de sânge, nu l-au putut determina pe slujitorul odinioară fricos să se întoarcă din cale. Aşa cum se consideră în general, evanghelia după Marcu, care Îl descrie pe Isus ca Slujitorul fidel şi desăvârşit, a fost scrisă sub călăuzirea Duhului Sfânt de acest Marcu, care a fost odinioară un slujitor infidel. Cu ce adâncă admiraţie şi adorare a urmărit paşii Slujitorului divin şi desăvârşit, care nu S-a tras niciodată înapoi din faţa împotrivirii, a dispreţului şi a greutăţilor, ci a împlinit orice lucrare a lui Dumnezeu. Nu este istoria lui Marcu, aşa cum a notat-o Duhul Sfânt, o îmbărbătare pentru noi toţi, care ne asemănăm atât de mult cu el şi suntem atât de departe de marele şi altruistul slujitor Pavel?

http://www.clickbible.org/teme-biblice/persoane-din-scriptura/ioan-marcu/