Închide

Frumuseţea şi profanarea

6

Dacă aţi fi întrebat o persoană educată, oricând între 1750 şi 1930, care este scopul poeziei, artei sau al muzicii, răspunsul ar fi fost „frumuseţea”.

Şi dacă aţi fi întrebat care era rostul frumuseţii, aţi fi aflat că frumuseţea este o valoare, la fel de importantă în felul ei precum adevărul sau bunătatea, şi într-adevăr cu greu diferenţiabilă de ele. Filosofii Iluminismului vedeau frumuseţea ca un mod prin care valorile permanente morale şi spirituale capătă formă senzorială şi nici un pictor, muzician sau scriitor romantic nu ar fi negat că frumuseţea constituie scopul final al artei lui.

La un moment dat, ca o consecinţă a modernismului, frumuseţea a încetat să mai primească acele omagii. Arta a devenit tot mai hotărâtă să tulbure, submineze sau contravină convingerilor morale şi nu frumuseţea, ci originalitatea – indiferent de cum era atinsă sau de costul moral pe care îl presupunea – a ajuns să câştige premii. Ba chiar a apărut o suspiciune generală că frumuseţea duce la kitsch – ceva prea drăguţ sau inofensiv pentru ca să poată fi urmărit de un artist modern serios. Într-un articol embrionar – „Avant-Garde and Kitsch”, publicat în Partisan Review în 1939 -, criticul Clement Greenberg a contrastat avantgarda vremii lui cu tabloul figurativ care se afla în competiţie cu ea, respingându-l pe acesta (nu numai pe Norman Rockwell, dar şi pe mari pictori asemenea lui Edward Hopper) ca produs derivat şi fără importanţă de durată. Pentru Greenberg, avantgarda promova tulburătorul şi provocatorul în dauna mângăietorului şi decorativului şi de aceea trebuie să o admirăm.

Greenberg a susţinut că valoarea artei abstracte se afla nu în frumuseţe, ci în expresivitate. Acest accent pe expresivitate era o moştenire a mişcării romantice, dar acum era asociat cu convingerea că artistul se află în afara societăţii burgheze, definit în opoziţie cu ea, astfel încât exprimarea artistică a sinelui este în acelaşi timp o încălcare a normelor morale obişnuite. Această atitudine o putem vedea adoptată public în arta interbelică din Austria şi Germania, de exemplu în tablourile şi desenele lui Georg Grosz, în opera Lulu (un încântător portret al unei femei a cărei unică ţintă care se putea desluşi era haosul moral) a lui Alban Berg şi în romanele ponosite ale lui Heinrich Mann. Şi cultul încălcării este tema principală a literaturii postbelice a Franţei, de la scrierile lui Georges Batailles, Jean Genet şi Jean-Paul Sartre la goliciunea deprimantă a nouveau roman.

Desigur, au fost şi artişti care au încercat să salveze frumuseţea de la distrugerea din societatea modernă, aşa cum a încercat T.S. Eliot să recompună, în Four Quartets, fragmentele pentru care s-a îndurerat în The Waste Land. Şi au mai fost aceia, în special în America, ce au refuzat să vadă sordidul şi culpabilul ca adevărul lumii moderne. Pentru artişti precum Hopper, Samuel Barber şi Wallace Stevens, încălcările ostentative erau doar sentimentalism, un mod ieftin de a stimula un auditoriu şi o trădare a funcţiei sacre a artei, aceea de a a ridica in slăvi viaţa aşa cum este şi de a-i arăta frumuseţea, precum Stevens a dezvăluit frumuseţea unei „seri obişnuite în New Haven” (An Ordinary Evening in New Haven), iar Barber pe cea a lui Knoxville din vara lui 1915” (Knoxville: Summer of 1915). Dar cumva aceşti mari susţinători ai vieţii şi-au pierdut locul din fruntea culturii moderne. Cel puţin din punctul de vedere al criticilor şi al culturii în ansamblul ei, căutarea frumuseţii se afla la marginea proiectului artistic. Trăsături precum dezagregarea şi imoralitatea, care înainte simbolizau eşecul estetic, au devenit însemne ale succesului, în timp ce urmărirea frumuseţii s-a transformat într-o retragere de la adevărata menire a creaţiei artistice. Procesul a fost atât de standardizat că a devenit o ortodoxie importantă, determinându-l pe filosoful Arthur Danto să argumenteze recent că frumuseţea este în acelaşi timp înşelătoare ca scop şi într-un anume sens opusă misiunii artei moderne. Arta a dobândit un alt statut şi un alt rol social.

Marea dovadă a acestei schimbări poate fi găsită în producţiile de operă care oferă cetăţenilor culturii postmoderne o oportunitate nemaiîntâlnită de a se răzbuna pe arta trecutului şi de a-i ascunde frumuseţea în spatele unei măşti obscene şi sordide. Toţi presupunem că asta se va întâmpla cu Wagner, care „şi-a cerut-o” crezând prea puternic în rolul mântuitor al artei, dar acum asta se întâmplă în mod obişnuit cu furnizorii inocenţi de frumuseţe, imediat ce producătorul postmodern a pus mâna pe una din lucrările lor.

Un exemplu care m-a frapat în mod deosebit a fost producţia din 2004 de la Komische Oper Berlin a Die Entführung aus dem Serail a lui Mozart (vezi „The Abduction of the Opera”, vara 2007). Die Entführung spune povestea Konstanzei – naufragiată, separată de logodnicul ei Belmonte şi luată să servească în haremul Paşei Selim. În urma unor diverse uneltiri, Belmonte o salvează, ajutat de clemenţa paşei, care, respectând castitatea Konstanzei şi dragostea loială a cuplului, refuză să o aibă cu forţa. Această intrigă neverosimilă îi permite lui Mozart să îşi exprime convingerea iluministă că mila este o virtute universală, la fel de reală în imperiul islamic al turcilor ca şi în imperiul creştin al iluminatului Iosif al II-lea. Chiar dacă viziune inocentă a lui Mozart este în mare lipsită de fundament istoric, credinţa lui în dragostea dezinteresată este exprimată peste tot şi sprijinită de muzică. Die Entführung promovează o idee morală şi melodiile ei împărtăşesc frumuseţea acelei idei şi o prezintă convingător ascultătorului.

În prezentarea lui a Die Entführung, directorul catalan Calixto Bieito a fixat acţiunea din operă într-un bordel din Berlin, cu Selim ca peşte şi Konstanze una dintre prostituate. Chiar şi în timpul celei mai delicate muzici, cupluri care se împerechează sunt împrăştiate pe scenă şi nu este ratată nici o ocazie pentru violenţă, cu sau fără apogeu sexual. Cuvintele şi muzica vorbesc despre dragoste şi compasiune, dar mesajul este înecat în scene de profanare, crimă şi sex narcisist.

Acesta este un exemplu de ceva foarte cunoscut în toate aspectele culturii noastre contemporane. Nu numai că artiştii, directorii, muzicienii şi alţii legaţi de arte fug de frumuseţe, dar de fiecare dată când frumuseţea ne aşteaptă, răsare dorinţa de a preîtâmplina chemarea ei, de a o sufoca cu scene de distrugere. De aici rezultă multele lucrări de artă contemporană care se bazează pe şocuri administrate credinţei noastre, tot mai clătinate, în natura umană, precum crucifixul murat în urină al lui Andres Serrano. De aici rezultă scenele de canibalism, dezmembrare şi durere fără sens în care abundă cinematograful contemporan, repertoriul emoţional al regizorilor asemenea lui Quentin Tarantino fiind lipsit de aproape orice altceva. De aici invadarea muzicii pop de către rap, ale cărui cuvinte şi ritm vorbesc despre violenţă constantă, care respinge melodicul, armonia şi orice alt mecanism care ar putea să facă legătura cu vechea lume a cântecului. De aici şi videoclipul, care a devenit o artă în sine şi este deseori dedicat concentrării pe durata unui cântec pop a unei înfiorătoare noi relatări de haos moral.

Acele fenomene înregistrează un obicei al profanării în care viaţa nu este sărbătorită de artă, ci luată în vizor de ea. Astăzi artiştii îşi pot face o reputaţie prin construire unui cadru în care să expună o figură umană în care să arunce cu excrement. Ce să înţelegem din asta şi cum ne putem întoarce la acel ceva după care tânjesc mulţi, viziunea frumosului? Poate că sună un pic sentimental să vorbeşti despre „viziunea frumosului”, dar ceea ce am în vedere nu este o dulceagă imagine tip vedere a vieţii umane, ci modurile fundamentale în care idealurile şi politeţurile intră în viaţa noastră de toate zilele şi se fac cunoscute, aşa cum dragostea şi caritatea se fac cunoscute în muzica lui Mozart. Există o mare foame pentru frumos în lumea noastră, o foame pe care arta publică eşuează în a o recunoaşte şi pe care arta noastră adevărată o sfidează de multe ori.

Am folosit cuvântul „profanare” pentru a descrie atitudinea propagată de regia lui Bieito a Die Entführung şi de tentativele jalnice ale lui Serrano de a însemna ceva. Ce implică exact acest termen? Este legat, etimologic şi semantic, de sacrilegiu, şi în consecinţă cu ideea de sanctitate şi de sacru. A profana înseamnă a distruge ceea ce altminteri ar putea fi separat în sfera lucrurilor sfinte. Putem profana o biserică, un cimitir, un mormânt, o imagine evlavioasă, o carte sfântă sau o ceremonie religioasă. Putem profana un corp, o imagine preţuită, chiar şi o altă fiinţă umană vie – în măsura în care acestea conţin (aşa cum şi este) o minune dintr-o sfinţenie originară. Frica de profanare este un element esenţial al tuturor religiilor. Ba chiar, asta desemna iniţial cuvântul religio, un cult sau o ceremonie destinată protejării de sacrilegiu a unui loc sacru.

În secolul al XVIII-lea, pe vremea când instituţiile religioase şi monarhia ceremonială se aflau în procesul de pierdere a autorităţii, spiritul democratic punea la îndoială instituţiile moştenite şi era la modă ideea că nu Dumnezeu, ci omul a făcut legile pentru lumea umană, ideea sacrului a suferit o adumbrire. Pentru gânditorii Iluminismului, credinţa că obiecte, clădiri, locuri şi ceremonii ar putea avea caracter sacru este nimic mai mult decât o superstiţie, din moment ce toate acestea erau produse de om. Ideea că divinul s-a revelat lumii noastre şi că ne cere sa îl venerăm părea extrem de neverosimilă în sine şi incompatibilă cu ştiinţa.

În aceeaşi perioadă, filosofi asemenea lui Shaftesbury, Burke, Adam Smith şi Kant au recunoscut că nu privim lumea numai cu ochii ştiinţei. Exista şi o altă atitudine pe care o direcţionăm către lume în căutarea înţelesului ei, una nu a cercetării ştiinţifice, ci a contemplaţiei dezinteresate. Când adoptăm această atitudine, ne punem interesele la o parte, nu mai suntem preocupaţi de obiectivele şi proiectele care ne propagă în timp, nu mai suntem angajaţi în explicarea lucrurilor sau în întărirea puterii noastre – lăsăm lumea să se prezinte şi să îşi găsească alinarea în această prezentare. Aceasta este originea experienţei frumuseţii. S-ar putea să nu existe posibilitatea de a răspunde pentru acea experienţă ca parte a căutării noastre obişnuite pentru putere şi cunoaştere. Ar putea fi imposibil să o asimilăm folosirii obişnuite a facultăţilor noastre, dar este o experienţă care există de la sine şi care este de mare valoare pentru cei ce o trăiesc.

Când are loc această experienţă şi ce înseamnă ea? Să luăm un exemplu: să presupunem că vă întoarceţi acasă în timpul unei ploi şi aveţi gândurile preocupate de munca voastră. Străzile şi casele trec neobservate; la fel şi oamenii care trec pe lângă voi. Nimic nu vă invadează gândirea, cu excepţia intereselor şi temerilor voastre. Apoi, deodată, soarele iese din nori şi o rază de lumină cade pe un vechi zid de piatră de lângă drum si tremură acolo. Priviţi cerul în locul unde norii se despart şi o pasăre izbucneşte în tril într-o grădină din spatele zidului. Inima voastră se umple de bucurie şi gândurile egoiste sunt împrăştiate. Lumea se află în faţa voastră şi sunteţi mulţumiţi doar să o priviţi şi să o lăsaţi să fie.

Poate că astfel de experienţe sunt mai rare astăzi decât erau în secolul al XVIII-lea, când poeţii şi filosofii le-au evidenţiat ca un nou drum către religie. Graba şi dezordinea din viaţa modernă, formele alienante ale arhitecturii moderne, zgomotul şi distrugerea din industria modernă, toate aceastea au făcut ca întâlnirea cu frumuseţea să fie mult mai rară, mai fragilă şi mai neprevizibilă. Totuşi, toţi ştim cum este să ne simţim deodată transportaţi, prin lucrurile pe care le vedem, din lumea obişnuită a poftelor în sfera iluminată a contemplaţiei. Se întâmplă adeseori în copilărie, deşi este rareori interpretată atunci, se întâmplă în adolescenţă, când se împrumută dorurilor noastre erotice, ş se întâmplă, de o manieră îmblânzită, în viaţa adultă, când modelează pe ascuns proiectele noastre de viaţă, oferindu-ne o imagine a armoniei pe care o urmărim prin vacanţe, construcţia de case şi prin visurile noastre.

Să luăm un alt exemplu: o ocazie specială la care familia se reuneşte pentru o cină ceremonială. Puneţi pe masă o un acoperământ dintr-o ţesătură înflorată şi curată, aranjaţi farfuriile, paharele, pâinea într-un coş şi câteva carafe cu apă şi vin. Faceţi asta cu dragoste, bucurându-vă de aparenţe, străduindu-vă pentru un efect de curăţenie, simplitate, simetrie şi căldură. Masa a devenit un simbol al întoarcerii acasă, al braţelor întinse ale mamei universale care îşi cheamă copiii şi toată această abundenţă de înţeles şi veselie bună este cumva conţinută în prezentarea mesei. Şi asta este o experienţă a frumuseţii, una pe care o întâlnim, într-o versiune sau alta, în fiecare zi. Suntem fiinţe cu nevoi şi cea mai mare nevoie a noastră este aceea pentru o casă, locul unde ne aflăm, unde găsim protecţie şi dragoste. Obţinem această casă prin reprezentări ale apartenenţei, nu în singurătate, ci împreună cu ceilalţi. Toate încercările noastre de a face ca ambientul să arate cum trebuie – prin decoraţiuni, aranjat şi creat – sunt tentative de a extinde o urare de bun venit nouă şi celor pe care îi iubim.

Acest al doilea exemplu ne sugerează că nevoia noastră umană pentru frumuseţe nu este numai o adăugare inutilă la lista dorinţelor umane, nu este ceva de care am putea duce lipsă şi a mai fi încă împliniţi ca oameni. Este o nevoie ce răsare din condiţia noastră metafizică de indivizi liberi ce îşi caută locul într-o lume obiectivă. Putem rătăci prin lume, alienaţi, resentimentari, plini de suspiciune şi neîncredere sau ne putem găsi aici casa, putem veni să ne odihnim în armonie cu ceilalţi şi cu noi înşine. Experienţa frumuseţii ne ghidează de-a lungul acestei a doua cărări: ne spune că în lume suntem acasă, că lumea este deja ordonată în percepţiile noastre ca loc potrivit pentru fiinţe asemenea nouă.

Priviţi orice tabloul al marilor pictori de peisaje – Poussin, Guardi, Turner, Corot, Cézanne – şi veţi vedea aceea idee de frumuseţe celebrată şi fixată în imagini. Arta pictării peisajului, ce a apărut în sec. al XVII-lea şi rezistă până în vremea noastră, este devotată moralizării naturii şi prezentării locului libertăţii umane în ordinea lucrurilor. Pictorii de peisaje nu au închis ochii în faţa suferinţei sau imensităţii şi ameninţării universului din care ocupăm un colţ atât de mic, departe de aşa ceva. Pictorii de peisaje ne arată moartea şi decăderea în însăşi inima lucrurilor: lumina de pe deal se pierde; pereţii de ghips ale caselor lui Guardi sunt peticiţi şi pe cale de a se prăbuşi, dar imaginile lor trimit către bucurii care se află inerent în decădere şi către eternul implicat în vremelnic. Sunt reprezentări ale ideii de „acasă”.

Deloc surprinzător, ideea frumuseţii i-a frământat pe filosofi. Experienţa frumuseţii este atât de vie, imediată şi personală, încât cu greu pare să aparţină ordinii naturale aşa cum este ea observată de către ştiinţă. Şi totuşi, frumuseţea străluceşte asupra noastră din lucrurile obişnuite. Este o caracteristică a lumii sau o creaţie a imaginaţiei? Ne spune ceva adevărat şi real care necesită numai această experienţă pentru a fi recunoscut? Sau este doar un înălţător moment de senzaţie, fără semnificaţie dincolo de bucuria persoanei care îl trăieşte? Aceste întrebări sunt de mare importanţă pentru noi, întrucât trăim într-o epocă în care frumuseţea este eclipsată: o întunecată umbră de batjocură şi alienare s-a târât pe suprafaţa cândva strălucitoare a lumii noastre asemenea umbrei pământului pe Lună. Prea des, acolo unde căutăm frumuseţe găsim întuneric şi profanare.

Obiceiul contemporan al profanării frumuseţii sugerează că oamenii sunt la fel de conştienţi ca întotdeauna de prezenţa lucrurilor sacre. Profanarea este un soi de apărare împotriva sacrului, o tentativă de distrugere a pretenţiilor acestuia. În prezenţa sacrului, vieţile noastre sunt judecate şi pentru a scăpa de aceea judecată distrugem lucrul care pare că ne acuză.

Creştinii au moştenit de la Sf. Augustin şi de la Platon viziunea asupra lumii trecătoare ca simbol al unei alte şi imuabile ordini. Ei înţelegeau sacrul ca o revelare aici şi în prezent a sentimentului etern al fiinţei, dar această experienţă a sacrului nu se limitează la creştini. Conform multor filosofi şi antropologi, este o universală umană. În cea mai mare parte, obiective efemere ne organizează vieţile: grijile economice de zi cu zi, căutarea la scară mică a puterii şi confortului, nevoia de relaxare şi plăcere. Puţine dintre aceastea sunt memorabile sau impresionante. Din când în când, suntem zdruncinaţi din automulţumire şi ne simţim a fi în prezenţa a ceva mult mai important decât interesele şi dorinţele noastre din prezent. Simţim realitatea a ceva preţios şi misterios care ajunge la noi cu o cerinţă care, într-un fel, nu este din această lume. Aceasta se întâmplă în prezenţa morţii, în special a morţii cuiva drag. Ne uităm cu înfricoşare la corpul uman din care viaţa a fugit. Nu mai reprezintă o persoană, ci „rămăşiţele” pamanteşti ale unei persoane şi acest gând ne umple cu un sentiment de nefiresc. Ezităm să atingem un corp mort; îl vedem, într-un fel, ca nefăcând parte din lumea noastră, de parcă ar fi un vizitator dintr-o altă sferă.

Această experienţă este un exemplu al întâlnirii noastre cu sacrul şi ne cere un tip de recunoaştere ceremonială. Corpul mort este obiectul unor ritualuri şi acte de purificare, destinate nu numai să îl trimită în lumea de dincolo pe fostul ocupant al corpului – căci participă la ele chiar şi cei care nu cred in viaţa de apoi -, ci să depăşească ciudăţenia, calitatea supranaturală, a formei umane moarte. Corpul este recîştigat pentru lumea asta prin ritualuri care recunosc şi că este diferit de ea. Punând altfel problema, ritualurile sfinţesc corpul şi îl purifică de miasmele sale. În acelaşi mod, corpul poate fi profanat şi acesta este în mod evident unul din actele fundamentale de profanare, unul la care oamenii oamenii s-au dedat din vremuri străvechi, aşa cum a fost atunci când Ahile a târât în triumf, de-a lungul zidurilor Troiei, corpul lui Hector.

Prezenţa unei cerinţe transcendentale ne sperie din preocupările noastre de zi cu zi şi cu alte ocazii. În mod deosebit, experienţa îndrăgostirii. Şi aceasta este o universală umană şi este o trăire de cel mai ciudat tip. Faţa şi corpul celui iubit sunt impregnate cu cea mai intensă viaţă, dar sub un aspect crucial, sunt asemenea corpului cuva mort: nu par să aparţină lumii empirice. Iubita îl priveşte pe îndrăgostit aşa cum Beatrice îl privea Dante, dintr-un punct din afara cursului lucrurilor temporale. Obiectul îndrăgit cere să îl preţuim, să ne apropiem de el cu o reverenţă aproape ritualică şi din acei ochi, acele membre şi acele cuvinte radiază un tip de împlinire a spiritului care înnoieşte totul.

Poeţii au trudit cu mii de cuvinte despre această experienţă pe care cuvintele par să nu o poată descrie în întregime. A hrănit simţul sacrului de-a lungul veacurilor, amintindu-le unor oameni atât de diferiţi precum Platon şi Calvino, Virgiliu şi Baudelaire că dorinţa sexuală nu este simplul apetit pe care îl observăm la animale, ci materia prima a unui dor care nu are satisfacţie uşoară sau lumească, cerându-ne nimic mai puţin decât o schimbare a vieţii.

Mare parte din urâţeniile cultivate în lumea noastră fac trimitere la două trăiri pe care le-am evidenţiat: corpul în chinurile morţii, corpul în chinurile sexului – aceste lucruri care ne fascinează cu uşurinţă. Ne fascinează prin profanarea formei umane, arătându-ne corpul uman ca un simplu obiect printre atâtea altele, spiritul uman ca eclipsat şi inutil, fiinţa umană dominată de forţe exterioare mai degrabă decât ca individ liber legat de legea morală. Şi arta din vremea noastră pare să se concentreze pe aceste lucruri, oferindu-ne nu numai pornografie sexuală, dar şi o pornografie a violenţei care reduce fiinţa umană la o bucată de carne suferindă devenită demnă de milă, neajutorată şi dezgustătoare.

Toţi avem dorinţa de a fugi de cerinţele unei existeţe responsabile în care ne tratăm unii pe alţii ca demni de reverenţă şi respect. Toţi suntem tentaţi de ideea cărnii şi de dorinţa de a reface fiinţa umană în carne pură, un automat ascultător de dorinţe mecanice. Pentru a ceda acestei tentaţii, trebuie să îndepărtăm principalul obstacol: natura consacrată a formei umane. Trebuie să murdărim trăirile precum moartea şi sexul care altfel ne-ar îndepărta de tentaţii şi ne-ar îndrepta spre viaţa înaltă a sacrificiului. Această profanare voluntară este o negare a dragostei, o tentativă de a reface lumea de parcă dragostea nu ar mai face parte din ea. Şi asta, desigur, este cea mai importantă caracteristică a culturii postmoderne: este o cultură lipsită de dragoste, hotărâtă să portretizeze lumea umană ca de neiubit. Regizorul modern de piese care pradă lucrările lui Mozart încearcă să sfâşie dragostea din inima lor pentru a confirma propria viziune despre lume ca un loc unde numai plăcerea şi durerea sunt reale.

Iar asta sugerează un antidot simplu, acela de a rezista tentaţiei. În loc de a profana forma umană, trebuie să reînvăţăm să o respectăm, căci nu poate fi obţinut nimic din insultele aruncate frumuseţii de aceia – asemenea lui Calixto Bieito – care nu pot să o privească în faţă. Da, putem neutraliza înaltele idealuri ale lui Mozart împingând muzica în fundal astfel încât să devină un simplu acompanient al unui carnaval inuman de sex şi moarte, dar ce învăţăm din asta? Ce câştigăm, în planul emoţional, spiritual, intelectual sau al dezvoltării morale? Cu excepţia anxietăţii, nimic. Trebuie să învăţăm ceva din acest tip de profanare: în încercarea de a ne arăta că idealurile umane sunt lipsite de valoare, se dovedeşte a fi el însuşi lipsit de valoare. Şi când ceva se arată lipsit de valoare, a venit momentul să renunţăm la el.

De aceea, este clar că această cultură a exceselor nu înfăptuieşte nimic cu excepţia pierderii în care se complace, pierderea frumuseţii ca valoare şi scop. Dar de ce este frumuseţea o valoare? În viziunea antică, adevărul, binele şi frumuseţea nu pot intra, în cele din urmă, în conflict. Poate că degenerarea frumuseţii în kitsch provine din pierderea postmodernă a adevărului şi, împreună cu el, a direcţiei morale. Acesta este mesajul moderniştilor timpurii de tipul lui Eliot, Barber şi Stevens, şi este unul pe care trebuie să îl ascultăm.

Pentru a da o ripostă totală obiceiului profanării, trebuie să redescoperim afirmarea şi adevărul vieţii fără de care frumuseţea artistică nu poate fi realizată. Nu este o sarcină uşoară. Dacă ne îndreptăm privirea spre adevăraţii apostoli ai frumuseţii din timpul nostru – compozitori precum Henri Dutilleux şi Olivier Messianen, poeţi precum Derek Walcott şi Charles Tomlinson, scriitori de proză precum Italo Calvino şi Aleksandr Soljeniţîn -, suntem imediat loviţi de marele efort, izolarea studioasă şi atenţia pentru detaliu care caracterizează meşteşugul lor. În artă, frumuseţea trebuie câştigată, dar munca devine mai grea pe măsură ce zgomotul pur al profanării, amplificat acum şi de Internet, îneacă vocile calme care murmură în firea lucrurilor.

Un răspuns ar fi să căutăm frumuseţea în formele ei din viaţa de toate zilele – frumuseţea străzilor liniştite şi a feţelor vesele, a obiectelor naturale şi a peisajelor geniale. E posibil să arunci mizerie şi asupra acestora şi urmarea unei astfel de căi pentru atragerea atenţiei noastre, via negativa a profanării, este specifică artiştilor de mâna a doua, dar este la fel posibil să te întorci asupra lucrurilor obişnuite în spiritul lui Wallace Stevens şi Samuel Barber, arătând că împreună cu ele ne simţim acasă şi că ne intensifică şi purifică viaţa. Astfel este calea năpădită de buruieni pe care moderniştii au făcut-o, cândva, pentru noi, via positiva a frumuseţii. Nu există nici un motiv pentru a crede că trebuie să o abandonăm.

În original: Beauty and desecration (traducere Vlad M.)

http://inliniedreapta.net/dereferinta/frumusetea-si-profanarea/

Jocul de șah al morții

La moara lui Felix

73009194_10206223209495881_2134572198919143424_o

Mijloacele de comunicare actuale și accesul la informație ne oferă o perspectivă uluitoare asupra lumii. Acest fapt accentuează impresia că harta politică a lumii este o imensă tablă de șah. La această impresie contribuie și documentele desecretizate privind unele decizii politice devenite istorie.

Nu sunt specialist în probleme de politică internațională, dar, de altfel, și cei care se declară așa tot chibiți rămân, pentru că acest joc se desfășoară peste capetele lor, fără a-l putea influența. Un joc de șah al orgoliilor, un joc periculos, un joc al morții.

Să urmărim o fază de joc: Trump mută și elimină de pe tablă un general iranian periculos. E rândul Iranului la mutare, și atacă cu rachete bazele militare din Irak. Sunt eliminate alte piese, și jocul continuă. Cine va câștiga? Dar, de fapt, cui folosește?

Privim desfășurarea jocului cu inima strânsă, dar nu cu pasiune ci cu îngrijorare. Pentru că nu…

Vezi articolul original 227 de cuvinte mai mult

Regimul dement de la Teheran i-a condamnat la moarte prin spânzurare pe trei dintre protestatarii revoltați de doborârea avionului ucrainean — B a r z i l a i – e n – D a n

Zeci de persoane au fost arestate în Iran ca urmare a protestelor masive care au avut loc, mai multe zile la rând, în orașe importante ale țării, unde mii de Source: Regimul dement de la Teheran i-a condamnat la moarte prin spânzurare pe trei dintre protestatarii revoltați de doborârea avionului ucrainean via Regimul dement de la […]

Doctorie pentru ochi

download - Copie

Și nu știi că ești sărac, orb și gol… pur și simplu nu ne dăm seama. Credem că e vorba doar de oamenii „din lume” și gândul acesta ne asigură un oarece confort mental (iar mintea trebuie împăcată), în realitate Scriptura are dreptate, e imperios necesar să luăm doctorie pentru ochi și nu ca tratament ocazional.

Mintea omenească are nevoie de dovezi ca să lucreze, de informații pe care le clasifica. O categorie importantă de informații vine prin ochi. Nu de puține ori am auzit expresia: „am văzut eu la televizor” sau „am văzut eu cu ochii mei” ca și cum asta asigură dovada supremă și deci e adevărat. Daniel David în unul din discursurile sale explică de ce mintea noastră clasifică ceea ce vede ca adevăr și schimbă asta foarte greu, de cele mai multe ori nu schimbă.

Priviți puțin la impactul vizualului, iată două aspecte din viața de zi cu zi la care poate nu gândeați așa.

Văzul și mâncarea. Oau ce mâncare faină, numa bună de pozat și pus pe net.

Ați observat cât impact are văzul asupra mâncatului, act banal de zi cu zi. Vedeți că de ceva vreme nu mai este accentul pe gust, ci pe văz? Analizați vă rog cât ia gătitul unei mâncări simple, „fără pretenții” și cât ia preparatul mâncărurilor cu care vreți să impresionați pe cineva sau cele de sărbători.

Priviți câtă cultură s-a creat pentru statul la masă, câte farfurii se folosesc, pahare, tacâmuri etc. Observați la cât de important e ambalajul unui produs alimentar. Observați cât de mult contează decorul la servirea mesei acasă sau în restaurant. Ce observăm cu siguranță e că deja am trecut de o limită de la necesar spre risipă. Concursurile de bucătărie deja nu mai au ce diferenția pe gust, că rețetele sunt aproape standard, diferența mare o face designul.

E de observat și cât ne costă preparatul mâncării în comparație cu designul acesteia și al mediului. Cât investim într-o bucătărie „ca-n filme” în accesorii „ca-n reclamă” în ornamente „ca-n revistă”. Câți bani și timp investim pentru a obține hrana? Oare nu am putea simplifica totul și să ne hrănim doar? Nu am putea reduce o mare cantitate de stres?

Văzul și relațiile. De pozat și astea. Imaginea suprimă cuvântul… relațiile.

Cum spuneam într-o meditare mai veche, inconștient de cele mai multe ori, când cunoaștem o nouă persoană mintea noastră compară ceea ce vede și în funcție de asta se relaționează la acea persoană. Ce vede nu e realitate, ci e ceea ce decide mintea că trebuie văzut. În consecință, involuntar investim mult în aspect.

Câteva exemple: un telefon scump , o mașină scumpă, haine de „de firmă”, adoptarea ultimelor stiluri în materie de frizuri, îngrijire etc îți oferă o imagine mai bună. În realitate dacă dezbraci acea persoană de toate zorzoanele e posibil să fii dezamăgit, dar cum noi ne uităm „la ce izbește ochiul” de multe ori suntem înșelați.

E de observat cât din ceea ce avem e util și cât e pentru imagine. De curiozitate telefonul tău e folosit ca necesitate sau ca imagine, vorbești mult sau „ți se vede” mai mult? Mașina ta e una care îți trebuie la drumuri lungi, accidentate etc. Casa, ai în ea utilul sau e impresionantă? Hainele sunt confortabile, călduroase, calitative sau sunt „oau” rupte, strâmte, cu „vino-ncoace”?

Copii tăi sunt fericiți, își trăiesc copilăria sau îi omori cu meditațiile? Sunt liberi să se joace, murdărească sau arată impecabil, ca în filme?

Încă un aspect cu ochii bolnavi:

Cum te simți când ai de a face cu oameni mai bogați ca tine? Când mergi undeva și parchezi fordul tău din 2000 lângă cineva care tocmai coboară din mașina sa, care costă mai mult decât casa ta? Te amărăști? Te simți rușinat?

Cum te simți când vorbești cu o persoană mai deșteaptă decât tine? Te simți rușinat, jenat, invidios? Sau ești curios, receptiv?

Cum te simți când mâncarea nu e grozavă, când poate mănânci într-o bucătărie mică și vase ordinare? Dar când ești invitat la cineva la care îți trebuie hartă ca să te descurci pe masă și trebuie să citești un manual ca să știi pe ce să pui mâna și în ce ordine?

Cum te simți când tu ești îmbrăcat în haine simple, comode iar partenerul/partenera de discuții numai pe șosete a dat cât ai dat tu pe toată costumația?

Da, știu, ești tentat/ă să te simți inferior. Mintea ta, ca și a mea, face clasamente și ne poziționează în funcție de ce vede, apoi ne dă un rezultat care de regulă e una din următoarele sau o combinație a lor: inferioritate, invidie, mânie, judecată, dorința de a avea mai mult, stări depresive, izolare, sarcasm, sentiment de eșec  etc.

Dumnezeu ne învață să nu ne uităm la ce izbește ochiul, că e foarte înșelător și ne cheamă să ne luăm doctorie pentru ochi ca să vedem ce trebuie să vedem. Dacă ne uităm la ce izbește ochiul putem deveni repede judecători cu gânduri rele. Vederea actuală ne este condiționată de cultură, educație, religie plus alte aspecte mai profunde. Avem nevoie să ne limpezim cu ceva mintea, să punem deoparte toate șabloanele ei de comparație și să vedem adevărul.

Nu aspectul mâncării ne hrănește, aspectul mâncării izbește ochiul nu hrănește trupul. Nu susțin că nu e important, dar contează cât de important. Nu valoare mașinii de ajută la deplasare, mașina mea din 2000 merge perfect și atinge fără probleme  viteza legal admisă în România, diferența ar fi „de imagine”. (Da, știu Teo, nu vrei să ai emoții când vii din Moldova și treci Cheile Bicazului cu doi saci de barabule în portbagaj, da pentru aste nu ai nevoie de mașină cât casa ta de scumpă. Doar de trei ori treci pe colo pe an să fim serioși).

Nu aspectul sau valoarea locuinței ne face să considerăm casa „acasă”, ci oamenii de acolo. Dacă construiesc casa pentru a impresiona, voi cheltui o mare cantitate de bani și resurse. Dacă însă am o casă unde să doresc să ajung, unde să tânjesc să mă întorc pentru că e pace, liniște, dragoste atunci poate avea și două camere, nu e nevoie de două etaje. E nevoie de două etaje la cei ce au 10 copii, acolo da, dar eu nu am nevoie și nici nu trebuie să mă simt aiurea când vizitez pe cineva la care mă sfiesc să calc pentru a nu lăsa vreo scamă.

Înțelegeți problema vederii? Iată cum aceasta ne poate fura bucuria vieții „doar din culori”, cum e poate văduvi de relații faine, cum ne poate lăsa flămânzi, ne poate face judecători cu gânduri rele.  Avem nevoie să fim atinși de Dumnezeu pe ochi și să vedem. Asta ne-ar asigura libertate. Da și eu și tu avem nevoie de asta, în fiecare zi. Avem tot ce ne trebuie deja, acum.

Photo by Andrei Porfireanu on Unsplash

Ziariști polonezi de dreapta au lansat în Franța un site care prezintă știri nedifuzate în Hexagon din cauza „politically correct”: Dacă un musulman asasinează pe cineva, nu se spune că este musulman

download - Copie

de R.M.     HotNews.ro
Joi, 16 ianuarie 2020, 22:01 Economie | Media & Publicitate

Politically correct
Politically correct
Foto: pixabay.com
Ziariști polonezi de dreapta au creat și finanțat un site de știri, France Libre 24 (FL24.net), care își propune să ofere francezilor informații care nu sunt publicate în Hexagon din cauza „politically correct”, a declarat joi unul dintre fondatorii săi, Tomasz Sommer, citat de AFP.

Existența acestui site, puțin cunoscută până în prezent, a fost prezentată joi în mai multe ziare, printre care Politico și cotidianul polonez independent Rzeczpospolita, pornind de la o anchetă a organizației EU DisinfoLab care studiază dezinformarea împotriva Uniunii Europene.

„O societate poloneză a creat acest portal în urmă cu șase luni pentru a prezenta francezilor informații a căror difuzare este limitată în Franța de regulile politically correct”, a afirmat Sommer, care este editorul și redactorul șef al săptămânalului polonez de dreapta Najwyzszy Czas.

„Dacă un musulman asasinează pe cineva, nu se spune că este un musulman, dacă există un atac împotriva mediului evreiesc, acest lucru capătă dimensiuni enorme și vorbește Macron, dar dacă mediul creștin este ținta, se vorbește mult mai puțin”, a argumentat ziaristul polonez politica sa editorială.

Politico a reproșat FL24 că prezintă articole ca provenind de la principalele mass media franceze precum AFP, Le Monde sau Le Point, pentru a le face credibile, dar le schimbă conținutul pentru a le da o orientare politică diferită.

Sommer a confirmat această practică, dar a respins acuzațiile de manipulare. „Luăm faptele de la o mare madia, pentru a fi siguri că sunt corecte, dar ulterior le adăugăm opiniile noastre, viziunea noastră a lucrurilor. Nu copiem articolele în întregime, doar mici fragmente a căror citate este permisă fără a plăti pentru acest lucru”.

Portalul a avut 150.000 de accesări în decembrie, ceea ce este dezamăgitor, a spus ziaristul polonez, deoarece, pentru ca o publicație să fie rentabilă, grație plăților Google, ar fi nevoie de 10 milioane de vizite, respectiv peste 300.000 pe zi.

„Fie urcăm, fie eșuăm”, a adăugat el, precizând că studiază posibilitatea de a lansa un portal similar în Statele Unite, unde „piața este mult mai vastă și limba folosită mult mai accesibilă”.

„Libertatea de expresie este mai mare, dar daunele pe care riscăm să le plătim sunt de asemenea mai mari”, a adăugat el.

Primarul din Stoenești despre familia cu 20 de copii: „Cei mai bogați din sat dumnealor sunt”

download - Copie

O , femeie din comuna Stoenești, județul Argeș, a adus recent cel de al 20-lea copil. Femeia le-a declarat reporterilor Pro TV că nu ar regreta dacă la familia ei s-ar mai adăuga în continuare noi membri.

Georgiana Văcaru are 42 de ani și a născut 10 băieți și 10 fete, dintre care ultima, Sofia Natașa, a venit pe lume luni, 12 ianuarie 2020.

Ceilalți copii se numesc Mihai, Claudiu, Marina, Tiberiu, Simon, Emima, Denis, Mihaela, Gabriel, Luiza, Teodor, Livia, Andrei, Sara, Iuliana, Adelina, Matei și gemenii Filip și Tania. „Mă simt împlinită când îi văd”, a declarat mama lor, care l-a născut pe primul când avea 19 ani.

Cinci dintre copii au plecat deja de acasă și sunt pe picioare lor. Trei lucrează în Anglia. Fetele mai mari își ajută mama să se crească trei copii mici, din care doi gemeni de un an.

În casă se consumă 12 pâini pe zi. Tatăl lucrează sezonier.

Ion Marin, primarul localității, a declarat:

„Spuneau bătrânii noștri: o casă nu e bogată cu bani, o casă e bogată cu copii mulți, cu suflete multe. Cei mai bogați din comună dumnealor sunt!”

Primarul din Stoenești despre familia cu 20 de copii: „Cei mai bogați din sat dumnealor sunt”

Primarul din Stoenești despre familia cu 20 de copii: „Cei mai bogați din sat dumnealor sunt”

Raport Open Doors: În fiecare zi, opt creștini din toată lumea sunt uciși pentru credința lor. În fiecare săptămână, 182 de biserici sau așezăminte creștine sunt atacate

download - Copie

Raport Open Doors: În fiecare zi, opt creștini din toată lumea sunt uciși pentru credința lor. În fiecare săptămână, 182 de biserici sau așezăminte creștine sunt atacate
În fiecare zi, 8 creștini din întreaga lume sunt uciși din cauza credinței lor, iar săptămânal 182 de biserici sau clădiri creștine sunt atacate, se spune într-un raport al organizației creștine de ajutor Open Doors din Germania. De asemenea, în fiecare lună, 309 de creștini sunt închiși pe nedrept.
Numărul persecuțiilor împotriva creștinilor a crescut la nivel mondial, conform organizației creștine de ajutor Open Doors din Germania, potrivit DPA, citată de Agerpres. Conform Indexului Mondial al Persecuției publicat de organizație, aproape 9.500 de bisericii și instituții ale bisericii au fost atacate, distruse sau închise într-un an.Numărul este de cinci ori mai mare decât cel înregistrat în anul precedent, conform raportului publicat miercuri.
În primul rând, există „un atac al autorităților asupra vieții bisericești în China”, a spus un purtător de cuvânt. Conform raportului organizației, circa 5.500 de atacuri asupra unor instituții bisericești au fost contabilizate între 1 noiembrie 2018 și 31 octombrie 2019.
O altă problemă este expansiunea ideologiei islamiste în Africa, se mai arată în raport. Conform propriei definiții, Open Doors folosește un sens larg al termenului „persecuție„, care include diferite forme de discriminare.
 Aproximativ 150 de țări sunt luate în considerare în analiză, evaluate în șase categorii. Primele 50 de țări cu cel mai ridicat nivel al persecuțiilor sunt incluse în acest index global.
Țările în care este cel mai greu să-L urmezi pe Iisus sunt, potrivit raportului, următoarele:
1.Coreea de Nord
2. Afganistan
3. Somalia
4. Libia
5. Pakistan
6. Eritrea
7. Sudan
8. Yemen
9. Iran
10. India
CELE MAI POPULARE

Guvernul Orban vrea să facă de utilitate publică fundația „Mogulului orfanilor României”. Fundația, acuzată într-un documentar de experimente pe copii în România

download - Copie

Guvernul Orban vrea să facă de utilitate publică fundația „Mogulului orfanilor României”. Fundația, acuzată într-un documentar de experimente pe copii în România
Un proiect de hotărâre de Guvern a fost postat pe siteul ministerului Muncii, condus de Violeta Alexandru, iar proiectul se află în dezbatere publică până pe 12 februarie 2020, anunță site-ul presacurată.ro. Este vorba de o notă de fundamentare și de proiectul de hotărâre de Guvern, asumate de premierul Ludovic Orban, vicepremierul Raluca Turcan, și miniștrii Violeta Alexandru, Vasile Florin Cîțu și Marian Cătălin Predoiu, in care se declară ca fiind „de utilitate publică” Fundația „Sera România”, care a cerut acest lucru Secretariatului General al Guvernului și care a investit în România, în perioada 1996-2019, în programele de protecție a copilului aproximativ 85 de milioane de euro.
Asupra acestui demers al Cabinetului Orban a atras atenția și jurnalista Sorina Matei, marți, într-o postare pe Facebook, amintind că fostul premier Dacian Cioloș intenționa să-l numească pe șeful Fundației Sera, Bogdan Simion, ministru al Muncii, însă s-a izbit de opoziția Bruxellesului, în condițiile în care toată lumea știa cu ce se ocupă Sera. „O luăm de la capăt. Domnul Cioloș voia să-l pună pe domnul de la Fundația Sera ministru al Muncii. A stârnit și opoziția Bruxellesului că toată lumea știe ce e Sera. Doamna Alexandru, fix de la ministerul Muncii, n-are altă treabă că le-a rezolvat pe toate și vrea brusc și dintr-o dată să facă aceeași fundație Sera de utilitate publică. Ce coincidențe! Ghici ce? Io n-am terminat dezvăluirile pe temă. De fapt, nici n-am început”, a scris Sorina Matei.
Fundația SERA (Solidaritate cu Copiii Români Abandonați) a fost fondată în anii ’90 de către bancherul Francois Polge de Combret, investigat de mai multe autorități într-un uriaș scandal de corupție, francezul de Combret fiind de-a lungul timpului extrem de interesat de copiii orfani de pe teritoriul României și făcând un lobby foarte puternic la Bruxelles, scrie sursa citată.
Fundația SERA (Solidaritate cu Copiii Români Abandonați) apare și într-un documentar difuzat în 2009, pe televiziunea germane WDR, „Găsește-mi un copil, plătesc cash. Lobby pentru adopțiile internaționale”, în care sunt prezentate presiunile făcute la adresa oficialilor europeni pentru reluarea de către România a adopțiilor internaționale și chiar era acuzată că a finanțat, alături de universități americane, programul „Proiectul pentru Adopție”, desfășurat la Centrul Sfânta Ecaterina din București, prin care s-au făcut experimente științifice pe copiii români orfani.
Bogdan Simion, șeful SERA, este și membru fondator al Fundației SERA, al Asociației APICAD unde este și președinte, este director executiv al Asociației pentru Dezvoltarea Copilului, este președinte FONPC și membru al Colegiului Medicilor România, amintește sursa citată.

Știri pentru Viață: „Abuzul a durat câteva minute; urmările lui, ani și ani”, povestește o cititoare anonimă, care și-a depășit trauma suferită pe când avea 8 ani

download - Copie

Știri pentru Viață: „Abuzul a durat câteva minute; urmările lui, ani și ani”, povestește o cititoare anonimă, care și-a depășit trauma suferită pe când avea 8 ani
Copilul trebuie educat de părinți pentru a evita posibile abuzuri din partea necunoscuților. Dacă totuși a fost victima unui abuz sexual, el trebuie să aibă încredere în familie sau cercul de prieteni și să le mărturisească ce a pățit, pentru a se lua măsuri de prevenire a unor viitoare abuzuri și de reabilitare a victimei. Trauma va putea fi depășită complet numai prin harul Tainei Spovedaniei, care trebuie făcută cu discernământ, la un duhovnic experimentat. Acestea sunt ideile principale expuse de o cititoare a portalului Stiripentruviata.ro, care și-a descris în mod anonim vindecarea propriei traume, în urma unui abuz sexual la care fusese supusă pe când avea doar 8 ani.
„Scriu acest material pentru că în situația mea au fost, sunt și, din păcate, vor fi foarte, foarte mulți copii – mai mult fete, dar și băieți. Nu este ușor să scrii despre un abuz care ți s-a întâmplat personal. Mă doare ca și cum aș da o bucată de carne din mine.
De la început îi rog foarte mult pe cititori să nu folosească povestea mea pentru a susține introducerea educației sexuale în școli pentru că eu nu cred deloc că aceasta este soluția la abuz. Educația sexuală nu previne abuzul și nu tratează sufletele rănite pentru că nu cultivă unitatea familiei și unitatea dintre trup și suflet. Ea este bazată pe egocentrism, același egocentrism pe care se bazează și abuzul. Soluția cred că este în familie: părinții (tatăl la băieți și mama la fete, dacă există și tată și mamă) să explice copiilor problemele asociate intimității pe măsura vârstei copilului.
Această postare apare de sărbătorea Sfântului Ioan Botezătorul, cu rugăciunea ca el, care a fost un stâlp al curăției și a fost ucis din cauza desfrânării lui Irod, Irodiada și Salomeea, să dea părinților înțelepciunea să vorbească și să îi ocrotească pe copii, iar copiilor, puterea să vorbească despre amenințări și abuzuri. Măcar atunci când sunt mari – de exemplu eu abia după foarte mulți ani de la cele de mai jos am reușit să povestesc la câteva persoane extrem de apropiate ce scriu acum anonim.
S-a întâmplat așa cum se întâmplă majoritatea abuzurilor copiilor. În bloc cu noi stătea un băiat, un copil-problemă: vorbea urât, era violent, nu prea era agreat pe scara blocului și le făcea și părinților probleme. Eu aveam 7-8 ani, el vreo 13-14.
Într-o zi, când mă întorceam de la școală, l-am întâlnit în fața interfonului, intrând și el în bloc. M-a întrebat dacă nu vreau să urc cu el pe scări și nu cu liftul. De frică, fiind foarte intimidată de el, m-am supus și l-am urmat. Poate mi-au spus părinții să nu urc niciodată singură cu un băiat sau bărbat, dar nu îmi amintesc. Mă gândesc că dacă mi-ar fi spus în mod repetat, chiar în fiecare săptămână, aș fi avut cumva proaspăt în minte și aș fi avut altă putere.
Am urcat pe scări cu el. Nu era nimeni în jur. M-a pus să mă dezbrac, iar eu țin minte că am făcut totul ca un roboțel. Nu mai țin minte nimic din ce gândeam, dar știu că m-am trezit întinsă pe spate, pe podeaua rece, dezbrăcată de la brâu în jos. A început să mă atingă, să mă sărute. Tremuram de frică și îmi doream să se termine cât mai repede. Nu a avut loc niciun act sexual, dar au fost cele mai oribile clipe din viața mea. M-a pus după aceea să mă sărut cu el. Habar nu aveam cum. Mi-a explicat, ne-am sărutat. Când s-a terminat totul, a așteptat să mă îmbrac și apoi a plecat.
Nu îmi amintesc nimic din ceea ce a urmat în orele imediat următoare. Știu că am urcat scările, m-am dus acasă și m-am prefăcut că nimic nu s-a întâmplat. Nu concepeam să le zic ceva părinților, pentru că nu ar fi putut suporta atâta durere. Îmi era frică de reacția lor: copilul meu să pățească așa ceva? Chiar și la acea vârstă mică, de 8 ani, eram sigură că știrea i-ar fi devastat. De asemenea, deși am fost crescută cu multă dragoste, părinții au fost destul de severi cu mine în copilărie și îmi era și frică să le zic. Mă gândesc iar că, dacă mi-ar fi repetat insistent să le zic dacă se întâmplă ceva de felul acesta că nu o să mă certe absolut deloc, poate le-aș fi zis.
Țin minte cum în seara aceea, părinții au venit să îmi zică „Noapte bună!”. A fost un „Noapte bună” ca în fiecare seară, dar, pentru o secundă, m-am gândit atunci să le zic. M-am oprit înainte de a deschide gura, nu le-am zis și m-am prefăcut că sunt bine. Asta îmi amintesc foarte clar: parcă mi-am încleștat toată voința pentru ca nimeni să nu afle nimic. Acum știu că am făcut o mare greșeală, dacă le-aș fi spus și eu aș fi ieșit mai repede și mai bine din traumă, și poate acel băiat ar fi fost oprit – nu cred că sunt singura lui victimă.
Abuzul a durat câteva minute; urmările lui, ani și ani.
Nu eram niște creștini foarte practicanți, dar mergeam din când în când la spovedit, dar nu la un preot anume. La foarte puțin timp după abuz am mers să ne spovedim. A venit rândul meu să mă spovedesc, părintele mi-a pus epitrahilul pe cap. Mi-am dat seama că e bine să spun ce s-a întâmplat, deși mi-a fost foarte greu, foarte rușine. Spovedania a trecut mult prea repede. Am încercat să explic cum am putut mai bine la vârsta aceea ce s-a întâmplat, preotul mi-a spus câteva cuvinte, dar nu a putut sta mult, erau zeci de oameni la spovedit. Cred că dacă ar fi fost un preot la care am fie mers mereu altfel aș fi putut să mă deschid și ar fi fost mult mai bine.
Oricum, a fost foarte bine că m-am spovedit. M-am simțit mai bine după, mai liniștită, ca o rană care se alină întrucâtva.
Când am intrat la liceu, am început să am un duhovnic, pe care îl am și acum. I-am mărturisit și lui la un moment dat ceea ce s-a întâmplat. Simțeam că trebuie să știe tot despre mine, chiar dacă mă mai spovedisem înainte, plus că era o diferență între ceea ce poți explica la 8 ani și ceea ce poți descrie la 16 ani.
Din momentul în care am spovedit prima dată, atunci la 8 ani, ceea ce s-a întâmplat, am trecut cu bine peste. Rar îmi mai veneau în minte amintiri.
Acum 2 ani am citit o carte care aborda subiectul fecioriei. Au început să îmi vină gânduri „Dacă din cauza a ceea ce s-a întâmplat atunci tu nu mai ești fecioară?”. Gândul acesta mă chinuia enorm. Obiectiv, știam că totul era integru fizic, dar gândurile mă chinuiau teribil. Am plâns multe seri, știam că părintelui meu duhovnic îi spovedisem deja tot, dar trebuia să mă deschid din nou cuiva despre gândurile care mă măcinau.
S-a ivit curând ocazia să merg la o mănăstire unde știam un părinte foarte cald, cu multă înțelegere. I-am povestit părintelui ce se petrecuse, dar și frământările mele cu privire la feciorie. M-a liniștit, mi-a vorbit cu multă căldură, înțelegere, iar eu am plecat de acolo cum nu mai ieșisem niciodată de la spovedanie. Parcă pluteam. În sfârșit spusesem tot, adică și ceea ce mă măcina, nu doar faptele concrete. Era 1 noaptea, un cer plin de stele și l-am simțit pe Dumnezeu mai aproape ca niciodată. Simțeam că zbor, că în sfârșit pot trece peste durerea abuzului.
De atunci am simțit cu adevărat că m-am liniștit. E normal să îmi mai amintesc în anumite contexte sau clipe de ceea ce s-a întâmplat – este trecutul meu și face parte din mine.
Îmi doresc ca atunci când voi avea copii, să îi feresc de durerea, rușinea, frica și trauma prin care am trecut. Nu știu ce ar fi putut face părinții mei ca să prevină ceea ce s-a întâmplat – poate să îmi vorbească deschis despre faptul că trebuie să mă feresc de băieții sau bărbații care fac asemenea oferte, să strig după ajutor. Da, cred că trebuie vorbit deschis despre primejdiile acestea și făcut tot posibilul pentru a ocroti trupul și sufletul copilului tău”, este mărturia anonimă a unei cititoare de Știri pentru Viață. Confesiunea acesteia poate fi lecturată integral pe pagina web citată.

Daniel Pârvu, București – Despre Alfa Omega TV

https://alfaomega.tv/alfa-omega-tv/noutati-alfa-omega/11778-daniel-parvu-bucuresti-despre-alfa-omega-tv

Daniel Pârvu, București – Despre Alfa Omega TV – Dorim să vă mulțumim cu această ocazie pentru munca intensă pe care o faceți de 12 în România. Cu siguranță ați fost și sunteți o mare binecuvântare a lui Dumnezeu atât pentru biserică cât și pentru alți oameni care ascultă emisiunile acestea prin care se vestește Evanghelia și se vorbește despre Împărăția lui Dumnezeu. Domnul să vă binecuvinteze și să vă dea din belșug har și putere pentru a duce la bun sfârșit ceea ce Dumnezeu v-a încredințat.

Află mai multe despre cine suntem, ce facem și despre proiectele noastre! Fii parte împreună cu noi la lucrarea de misiune prin media, partener Alfa Omega

TV! https://alfaomega.tv/partener

https://alfaomega.tv/alfa-omega-tv/noutati-alfa-omega/11778-daniel-parvu-bucuresti-despre-alfa-omega-tv

Israelul se alătură serviciilor medicale de urgență românești pentru a salva vieți

download - Copie

Serviciile medicale de urgență israeliene Magen David Adom (MDA) au semnat un „acord de cooperare pentru salvare de vieți” cu Serviciile medicale de urgență din România.

Conform acordului semnat marți, 14 ianuarie 2020, cele două servicii vor colabora și vor face schimb de informații privind o varietate de subiecte, printre care tehnologii care servesc la salvarea de vieți, formarea de voluntari, servicii medicale de evacuare aeriană și managementul dezastrelor_scenarii diverse.

„Cooperarea dintre MDA și Serviciile medicale de urgență din România va contribui la salvarea de vieți, și la îmbunătățirea sistemelor de urgență ale ambelor organizații”, a declarat MDA.

Secretarul de stat român Raed Arafat, șef al Departamentului pentru Situații de Urgență din cadrul Ministerului de Afaceri Interne a declarat că, pentru el, „semnarea acestui acord este un pas foarte important”.

„E important deoarece vrem să ne înțelegem, să ne asistăm și să ne ajutăm unii pe alții”, a adăugat el, subliniind că a fost „foarte impresionat” de capabilitățile tehnologice și medicale ale MDA și că „i-ar plăcea să se întoarcă în Israel și la MDA, cu alți membri din echipele noastre care să continue să învețe de la ei”.

Directorul-general al MDA, Eli Bin, a declarat că vede împărtășirea de „abilități, cunoștințe tehnice și profesionale dezvoltate la Magen David Adom” drept „un mare privilegiu, iar organizația va face tot ce poate pentru a ajuta la progresul medicinei de urgență pre-spitalicești, făcând schimb de cunoștințe esențiale și de informații”.

„Am făcut acest lucru în trecut în diferite țări din lume și sunt convins că asemenea acorduri conduc la salvarea multor vieți”, a afăugat Eli Bin.

Israelul este lider mondial în intervenții și în medicina de urgență, multe dintre cunoștințe fiind acumulate prin tratarea victimelor atacurilor în masă și a soldaților IDF răniți.

Sursa: TPS

Ultimele articole – Viața spirituală

  • Inima impartita (1)
    Inima impartita (1)
  • ADN-ul nazireului - partea 2
    ADN-ul nazireului – partea 2
  • Încurajează mass-media abuzurile sexuale?
    Încurajează mass-media abuzurile sexuale?
  •  Ascultă ce Duhul Sfânt îți vorbește - de Joyce Meyer
    Ascultă ce Duhul Sfânt îți vorbește – de Joyce Meyer
  • Vorbind deschis despre nesiguranță
    Vorbind deschis despre nesiguranță
  • Asumă-ți riscuri! - de Joyce Meyer
    Asumă-ți riscuri! – de Joyce Meyer
  • Calea Adevarul si Viata 565 - Usi de intrare ale influentei demonice
    Calea Adevarul si Viata 565 – Usi de intrare ale influentei demonice
  • Joyce Meyer - Ai puterea. O folosesti?
    Joyce Meyer – Ai puterea. O folosesti?

https://alfaomega.tv/stiri/stiri-din-romania/11807-israelul-se-alatura-serviciilor-medicale-de-urgenta-romanesti-pentru-a-salva-vieti

Provocarea tehnologiei pentru credință și societate – editorial de Sorin Pețan

download - Copie

Trăim zile interesante, zile când societatea și Biserica sunt scuturate de revoluția tehnologiei. Suntem noi, creștinii, pregătiți să facem față provocărilor tehnologiei, atât celor de astăzi, dar și celor care vor veni mâine? Societatea se transformă profund și ireversibil în zilele noastre, vom putea noi să aducem sare și lumină, vindecare și restaurare?

Biserica a fost întotdeauna influențată de tehnologie și de media, chiar dacă recunoaște acest lucru sau nu. Într-o carte fascinantă numită Millenium Matrix, teologul și expertul media Rex Miller afirma că Biserica a cunoscut mai multe etape, corelate cu tehnologiile de comunicare contemporane, iar acest lucru a influențat închinarea, liturghia și chiar modul în care era construită și proiectată clădirea bisericii, de exemplu. Deși este evident că factorii ce au influențat evoluția Bisericii de-a lungul secolelor sunt multipli și complecși, mai jos câteva aspecte ce țin de rolul tehnologiei și formelor de comunicare, conform lui R.M.

În primele 15 secole după Hristos, comunicarea era predominant orală, întrucât cititul și scrisul era rezervat celor puțini, iar informația scrisă era conținută sub formă de cărți copiate de mână. Erau puțini și cei care știau carte. De aceea, clădirea bisericii era bogat ornată, înăuntru și în afară și conținea icoane și picturi care comunicau pasaje biblice sau din viața bisericii, clădirile erau maiestuoase și se foloseau tămâie și lumânări și o liturghie deosebită, pentru a comunica o anumită stare religioasă credincioșilor, de admirație și reverență față de Cel Atotputernic. Aceste tipologii există încă peste tot, le recunoaștem în majoritatea bisericilor ortodoxe sau catolice, denominații creștine având rădăcini străvechi.

A urmat revoluția tehnologică a tiparului lui Gutenberg, pe la 1439. Comunicarea tipărită a permis pentru prima oară multiplicarea la scară mare a informației. Interesant, Biblia este prima carte din lume tipărită cu această nouă tehnologie. Și nu întâmplător, la câteva decenii după invenția tiparului, apare Reforma protestantă, având la loc de cinste crezul Sola Scriptura – doar Cuvântul (scris). Bisericile protestante se rup tradiția liturgică a catolicismului, clădirile pun accent pe funcțional, decorațiunile sunt reduse la minim, programele sunt sobre iar punctul central al slujbei religioase este predica, centrată pe Cuvântul scris al lui Dumnezeu. Și aceste biserici, de tip luteran sau reformat, sau evanghelic-tradiționale încă există și sunt active în România. Și tot în această etapă, au apărut editurile creștine ce tipăresc cărți de credință, ca mod al folosirii tehnologiei tiparului de către Biserică.

Miller notează că următoarea schimbare a modului în care arată și funcționează Biserica este influențată de revoluția tehnologiilor de tip broadcast – radio și TV. Clădirile arată din nou diferit, lepădând fațada sobră, adesea având o scenă în fața publicului. Accentul se mută pe „trupa de închinare”, muzica este contemporană și solicită participare din partea publicului, atitudinea este mult mai relaxată, sunt folosite și lumini și proiecții media, tipul de predicare este informal. Multe biserici neoprotestante mai libere par să adere la acest tipar. Și tot din această eră s-au născut posturi de radio sau TV (în România apărute după `90 din cauza comunismului), cum suntem și noi, Alfa Omega TV, care „emit” mesajul prin unde electromagnetice, expresie a adoptării tehnologiei broadcast de către Biserică. Comunicarea este în general unidirecțională, și presupune răspuns limitat-inexistent din partea „audienței”, ce are mai degrabă rol de consumator pasiv.

Toate aceste forme de Biserică coexistă și azi. Ele nu au fost înlocuite de „noul val”, ci există pentru că există și azi mai multe tipologii de creștini care rezonează cu fiecare din aceste tipuri de biserici. Și dincolo de formele de slujbă religioasă sau structură a programului, dincolo de aspectul clădirii bisericii, contează aspectul esențial în creștinism: prezența lui Dumnezeu. Domnul este prezent în toate aceste tipuri de biserici, pentru că El se descoperă tuturor celor care Îl caută sincer, indiferent de forma de închinare, de program, de clădire.

Însă, pe măsură ce prinde rădăcini revoluția tehnologică pe care o trăim astăzi, Revoluția Informatică, marea întrebare este cum va arăta Biserica contemporană cu era tehnologiilor interactive. Și cum anume păstrăm prezența lui Dumnezeu pe măsură ce Biserica se recalibrează, se readaptează (încă o dată) pentru a fi martor relevant al lui Dumnezeu în societatea puternic tehnologizată de azi. Începem să avem „site-uri creștine” sau pagini pe social media, dar mentalitatea interactivă încă nu e prezentă cu adevărat în Biserică, Biserica încă nu s-a adaptat la noua eră cu adevărat, ci doar împrumută mici zorzoane digitale (site-uri de prezentare, bloguri, pagini și postări pe media socială, transmisii live ale programului), dar fără a umbla la esență. Biserica nu știe să răspundă lumii digitale, pentru că nu înțelege încă prea bine ce se întâmplă.

Acum câțiva ani, un creștin bine intenționat a plătit pentru un panou publicitar pe marginea drumului, cu mesajul „Isus este răspunsul!”, pentru a fi văzut de toți cei ce conduc pe șosea. După câteva zile, pe reclama respectivă apărea scris șugubăț cu spray: „Care era întrebarea?”. Dincolo de partea amuzantă, există adevăr în acel răspuns. Înainte să oferim răspunsurile Evangheliei la problemele societății, trebuie să cunoaștem aceste probleme. Trebuie să înțelegem în profunzime societatea digitală (încă în tranziție), ca să putem să fim o lumină pentru ea.

cruce placaintegrata shutterstock 63670951

Dar lumea de azi e în plină tranziție. Dacă ai peste 30 de ani, ești un așa-numit „imigrant în lumea digitală”, pentru că tehnologiile interactive s-au dezvoltat după ce te-ai născut, iar tu ești într-un proces de adaptare la ele. Cei sub 25-30 de ani sunt însă cetățeni cu drepturi depline ai lumii digitale, născuți cu tehnologia în mână, descurcându-se ca peștele în apă în lumea digitală. Iar studii neurologice arată că efectiv creierul lor este „mufat” diferit față de generația „imigranților”, din cauza expunerii timpurii la media și la tehnologie. Tinerii digitali deja încep să penetreze în piața muncii, încep să formeze familii, încep să preia responsabilități în societate și biserică, dar fac acest lucru complet diferit față de generația precedentă. Informația schimbă totul, pentru că informația e putere, dar și puterea e informație (vorba postmodernă). Și datorită diferențelor tehnologice și neurologice dintre generații, trăim o dramă în societate și în Biserică, și în mulți apare sentimentul de nepotrivire. Pentru că acest clivaj există. Dar poate fi depășit, cu concursul ambelor părți.

Pentru că revoluția digitală schimbă deja totul în jur, resetează relațiile interumane, modul în care învățăm, lucrăm, ne relaxăm sau privim realitatea din jur. Ea schimbă modul în care vedem Biserica, comunitatea credincioșilor. E posibil ca Biserica în era informației să fie mult mai „digitală”, integrând oameni din locații geografice diferite. Sau dimpotrivă, e posibil ca Biserica în era informației să recupereze noțiunea de comunitate efectivă, din lumea reală, mai ales când în societate totul este virtualizat și tehnologizat. Sau o soluție hibridă…

Cum vor fi liderii Bisericii în era digitală? Accesul la informație îi permite unui predicator să consulte multe materiale, chiar să le preia, dar de asemenea, el poate fi verificat de fiecare enoriaș cu telefonul în mână. De altfel, cunosc pastori care folosesc termenul „Aprindeți-vă Bibliile la pasajul X”, conștienți fiind că cei cu Bibliile pe mobil îi depășesc pe cei cu Biblia-carte în biserica lor.

Un exemplu – oare ar merita să includem în Biserică principiul Web 2.0, care spune că fiecare din noi are o voce, nu doar „specialistul” sau autorul unui material și că (în filozofie „open-source”), prin contribuția puținului tuturor, putem toți obține o înțelegere mai bună și mai profundă decât cea obținută de un singur „specialist”? Se aplică asta la viața creștină? Pare să rezoneze cu pasajul „învățați-vă și sfătuiți-vă unii pe alții” (Coloseni 3:16), dar cât de realizabil e el în contextul bisericilor noastre de azi? Și cum ne ferim de haos, dacă toată lumea aduce la comun tot ce îi trece prin cap în Biserică? Mulți din noi am văzut păreri… neinspirate sau neconstructive din partea unor creștini pe marginea unui subiect discutat.

Și dincolo de bucătăria internă a Bisericii, majoritatea dintre noi, în viața de zi cu zi, sub o formă sau alta, interacționăm cu tehnologiile digitale în viața noastră personală. Mulți din cei mai în vârstă nu înțeleg foarte bine tehnologia digitală și au dificultăți în a o folosi, dar și se pot detașa ușor de tehnologie și experiența de viață le permite să privească lucrurile mai critic. În schimb, mulți din cei mai tineri cunosc foarte bine tehnologia, dar le lipsește experiența de viață și înțelegerea proceselor ce stau în spatele tehnologiilor folosite în fiecare zi. Lumea digitală încă e la început, multe aspecte și implicații pur și simplu nu sunt cunoscute sau înțelese pe deplin, de aceea apar des noi „efecte secundare” nedorite cauzate de folosirea tehnologiei în exces. Tehnologia a și adus un salt uriaș pozitiv în comunicarea umană și a deschis practic infinit accesul nostru la informație. Tehnologia nu e bună sau rea prin ea însăși, ci contează modul în care o folosești. Și totuși, mulți experți spun (și propria mea experiență concordă) că expunerea prelungită la tehnologie te va modela ca persoană, te va afecta, atât pozitiv cât și negativ.

Sunt și aspecte negative clare ale tehnologiei, de care creștinii trebuie să țină cont și la care să ofere alternative. Un aspect e pornografia, ce a explodat odată cu răspândirea internetului, fiind azi cel mai descărcat tip de conținut de pe Internet. Un alt exemplu: media socială duce adesea la narcisism și chiar la depresie (prin compararea vieții personale cu viața perfectă a celorlalți). Cum putem transmite unei persoane al cărui sistem de referință e media socială că are valoare prin ea însăși, indiferent de cum arată sau ce face, sau ce postează?

Un alt aspect delicat ține de datele personale în spațiul digital, de ceea ce în engleză e numit privacy. Fiecare din noi lăsăm o „dâră” de informație după noi, în fiecare zi – site-urile accesate, prietenii cărora le-ai postat comentarii sau le-ai dat Like, interesele și preferințele tale de orice natură, căutările tale pe internet, traseul tău geografic înregistrat zilnic de GPS-ul telefonului inteligent pe care îl ții în buzunar, pe lângă poze și video și alt conținut pe care le-ai generat intenționat. Toate aceste date ajută companiile și chiar organismele statale să realizeze un profil digital al tău destul de complex, și să te încadreze într-o tipologie anume (de consumatori cu anumite preferințe, de potențial pericol public sau fanatic religios, etc). Multe companii, de exemplu cele la care probabil ai cont de email sau cont pe rețeaua lor socială, vând mai departe informațiile tale personale către alte companii de marketing. Datele tale digitale personale au valoare!

identitate digitala shutterstock

Noi nu ar trebui să avem nimic de ascuns în lumea digitală, dar trebuie să fim conștienți de cum funcționează partea mai puțin văzută a internetului și să ne protejăm. Oricum nu ne vom putea proteja complet, dar putem face asta mai bine ca până acum. Ar fi bine să știți că unele companii de tehnologie vă cunosc anumite obiceiuri sau preferințe chiar mai bine ca propria mamă sau soție.

Un alt fenomen care ia amploare și în România este cel al fake-news. E foarte important, ca disciplină media, să consulți mai multe surse de informare. De exemplu, dacă te uiți regulat la anumite site-uri sau posturi TV mai… partizane, fă-ți un obicei în a te uita și pe cele „rivale”. Doar nu te alimenta dintr-o singură sursă, pentru că ești în pericol de manipulare. Și să nu crezi că postările prietenilor tăi pe Facebook sunt o sursă echilibrată de informație. Algoritmii Facebook folosesc inteligență artificială pentru a învăța ce fel de știri sau materiale îți plac și ți le vor arăta în special pe acelea. Riști să rămâi izolat într-o bulă de informație, văzând doar o frântură din lumea de afară dar având impresia că toată lumea e pe aceeași lungime de undă cu tine, și atunci poți fi manipulat ușor, fie că ești tânăr și priceput cu tehnologia, fie mai puțin specialist. De asemenea, caută informația direct de la sursă: nu te baza pe ce spun alții că a spus cineva, ci ascultă direct persoana.

Nu suntem toți specialiști în tehnologie. De aceea, majoritatea dintre noi avem nevoie să învățăm mai mult, să trecem prin cursuri de „educare digitală”. Creștinii au nevoie la scară mare de competențe măcar de bază în domeniul tehnologiei. Sper ca și materialele de la Alfa Omega TV să fie puțin de ajutor și să vă stârnească interesul pentru a înțelege lucrurile mai bine. Și noi am învățat multe în timp ce asamblam aceste materiale.

Mai e un aspect ce ține de tehnologie. Direcția viitorului în care tehnologia împinge societatea ne ridică probleme noi, ca Biserică. Astăzi, sunt credincioși pentru care genul muzical sau ținuta în Biserică este un subiect de controversă. Pentru alții, contează dacă viața ta e predestinată sau tu deții liberul arbitru și răspunzi pentru deciziile tale. Însă avansul științei și tehnologiei deja ridică o nouă categorie de dileme despre care practic nimeni nu discută în biserici. Două sunt îndeosebi importante: inteligența artificială și transumanismul.

Transumanismul se bazează explicit pe evoluția darwinistă și presupune depășirea condiției umane, prin câteva căi. Unul din domeniile controversate ține de genetică, de experimentarea pe embrionii umani, de celulele stem și de augmentarea umană. O cale de augmentare este „editarea genetică”, de exemplu prin programul software revoluționar CRISPR-Cas9, inventat în ultimii 10 ani. Editarea genelor poate elimina anumite boli sau probleme ereditare, dar poate fi folosit și pentru augmentarea umană sau pentru realizarea „la comandă” a unui bebeluș cu anumite caracteristici. Un alt scop este și anihilarea morții și oprirea procesului de îmbătrânire, cu scopul de a produce oameni a-mortali (adică fără a mai îmbătrâni, dar cu posibilitatea de a muri, de exemplu ca urmare a unui accident).

O altă cale a transumanismului presupune augmentarea omului cu ADN provenit de la animale, pentru a împrumuta anumite caracteristici speciale ale lor. Deja au fost create organisme modificate genetic la scară mare pentru a hrăni populația, dar se experimentează și cu animale hibride, sau chiar implantând ADN uman în om sau invers.

transumanism inteligenta artificiala

Mai e studiată și augmentarea omului prin fuziunea om-mașină,  pentru a crea „cyborgi”. Deja există, de exemplu, membre artificiale legate direct la sistemele neuronale ale beneficiarilor, care le controlează din creier la fel cum ar controla membrele umane, sau pacemakere electronice integrate în corp care ajută inima pacienților cu deficiențe cardiace să bată. Unde însă e limita?

O altă direcție de viitor urmată de transumanism, folosind tehnologia, este și maparea conștiinței umane (sufletului) și transferul ei în „cloud”, în speranța că putem astfel păstra conștiința și sufletul unei persoane pe durată nedefinită, o formă de nemurire.

Gândiți-vă la toate filmele din ultimii ani, începând cu Robocop și Terminator pentru cei mai în vârstă, și terminând cu Splice, Ex Machina, Transcendence, Black Mirror, Lucy, Superman, X-men și majoritatea super-eroilor din filmele recente. Ele ne pregătesc psihologic pentru ceea ce urmează. Și toate aceste domenii sunt azi în cercetare, nu sunt filme sau ficțiune. Ce vedem azi în filme se vor întâmpla în realitate, gradual, în următoarele decenii. Știința nu se oprește în loc.

Ce poziție ar trebui să avem, ca creștini, față de încercările de modificare ale naturii umane, prin știință și tehnologie? Deși ele par futurisme SF, toate sunt activ studiate de oamenii de știință. Și știința nu se va opri din acest avânt din considerente moral-creștine, iar noi vom vedea toate aceste lucruri realizându-se în timpul vieții noastre, încet-încet. Tehnologia e bună și ne ajută, medicina ne extinde durata de viață și ne ajută să biruim bolile, chiar și fără ajutor divin și vindecare. Însă când se merge „prea departe”? Există un „prea departe”?

Un alt domeniu care ar trebui să ne intereseze e cel al Web 3.0 și al inteligenței artificiale. O serie de tehnologii noi se împletesc pentru a proiecta sisteme tot mai inteligente și mai capabile de a înțelege contexte și nuanțe fine, de la asistenți digitali tot mai inteligenți, până la roboți de companie autonomi ca faimoasa Sophia, mergând până la algoritmi și sisteme  și mai sofisticate. Deși sunt încă departe de a avea o conștiință similară cu cea umană, roboții deja au fost dotați de creatorii lor cu un grad de conștiință de sine și cu autonomie în decizii. Dezvoltarea unei inteligențe artificiale cu conștiință de sine echivalentă cu cea umană și cu independență deplină în deciziile luate e o chestiune de timp. Căutați și termenul  „Singularitate tehnologică”. Se va întâmpla destul de probabil în timpul vieții noastre.

Va crea oare omul o nouă formă de viață, cea a robotului cu conștiință de sine? Dacă da, cum ne vom raporta, ca creștini, la această provocare a tehnologiei?

robotul sophia
Robotul Sophia

Suntem noi pregătiți pentru provocările de azi ale tehnologiei, pentru implicațiile Web 2.0, Web 3.0, pentru redefinirea identității digitale și a relațiilor umane prin tehnologie, pentru a face față unei lumi în care comunicăm mai mult cu inteligență artificială decât cu alte persoane? Dragostea și puterea lui Dumnezeu nu s-au epuizat când a apărut tehnologia, dar mai avem noi credința și puterea de a le duce în societatea digitală în care trăim? Și ne gândim și ne pregătim pentru provocările de mâine ale tehnologiei? Trăim zile interesante, unii spun că sunt cele din urmă, însă sunt zile în care cu siguranță trebuie să avem discernământ ca șerpii, fiind nevinovați însă ca porumbeii.

Dr. Ing. Sorin Pețan
Redactor, Alfa Omega TV Magazin

Alte articole similare

  • 5 capcane ale rețelelor sociale
    5 capcane ale rețelelor sociale
  • Mircea Demean, pastor, Hateg - Despre nevoia de reforma profunda a Bisericii
    Mircea Demean, pastor, Hateg – Despre nevoia de reforma profunda a Bisericii
  • Homeopatia
    Homeopatia
  • „Avortul îi afectează profund și pe bărbați.”
    „Avortul îi afectează profund și pe bărbați.”
  • Dr. Remus Runcan - Dezvoltarea tehnologiei pe viitor
    Dr. Remus Runcan – Dezvoltarea tehnologiei pe viitor
  • Riscurile unei relații sexuale în adolescență
    Riscurile unei relații sexuale în adolescență
  • Emisiune in direct despre avort si viata - joi 20 martie 2014
    Emisiune in direct despre avort si viata – joi 20 martie 2014
  • Acupunctura
    Acupunctura
  • Organizatia NetWorks - Relevanta printre cei saraci - cu Lee Saville
    Organizatia NetWorks – Relevanta printre cei saraci – cu Lee Saville
  • Calea Adevarul si Viata 601 - Relatii, comunicare, cuvinte - Claudiu Lapadat, Petru Bulica
    Calea Adevarul si Viata 601 – Relatii, comunicare, cuvinte – Claudiu Lapadat, Petru Bulica
  • Iosif Ton - Poate un crestin sa fie fara biserica?
    Iosif Ton – Poate un crestin sa fie fara biserica?
  • Viorel Iuga - Putem avea incredere in sondaje?
    Viorel Iuga – Putem avea incredere in sondaje?
  • Tiberiu Ciubotari - Certuri si neintelegeri in familie
    Tiberiu Ciubotari – Certuri si neintelegeri in familie
  • Viorel Iuga - Manifestatile pro-familie în spațiul public
    Viorel Iuga – Manifestatile pro-familie în spațiul public
  • Eșecul în comunicare - una dintre cauzele principale ale divorțului
    Eșecul în comunicare – una dintre cauzele principale ale divorțului

https://alfaomega.tv/crestinulsisocietatea/tehnologie/9339-provocarea-tehnologiei-pentru-credinta-si-societate-editorial-de-sorin-petan

Înapoi sus
Tinerețe în cuvânt

„Nimeni să nu disprețuiască tinerețile tale!”

Ana-Maria Negrilă

Universul între paginile unei cărți

Nervi de Sezon

Blog Filozofic

POPAS PENTRU SUFLET

Cristian Ionescu

Agora Christi

Blog evanghelic de teologie publica

Alteritas

cu Dănuț Jemna

Pagina creștină

Simion Ioanăș

Danut Tanase

Deschis si sincer, verde-n fata!

danielmiclea

Inca un gand

Aradul Evanghelic

... pentru arădeni şi despre arădeni...şi nu numai!

barzilaiendan.wordpress.com/

Un Barzilai izvorât din Dan - O anagramare pentru Daniel Branzai

Nickbags

Har si Pace

Vrăbiuțe

Cip! Cip!

Bogdan DUCA

Pentru ca în viitor să nu se spună "Acele timpuri au fost întunecate pentru că ei au tăcut"...

ARMONIA MAGAZINE - USA

Locul in care te intalnesti cu CREDINTA.

Mana Zilnica

Mana Zilnica

Life Mission

"Ceea ce face farmecul unui om este bunatatea lui"

Ciprian I. Bârsan

...din inima pentru tine

Informatii si mesaje

Pecetea Dumnezeului Celui Viu primită de către Maria Divinei Milostiviri în mesajele de la Sfânta Treime și Fecioara Maria

Bucuresti Evanghelic

A topnotch WordPress.com site

Misiunea Genesis

Susținem misionari și proiecte de misiune peste tot în lume

Marius Cruceru

...fără cravată

Cu drezina

de Teofil Stanciu

Semnele vremurilor

Lumea contemporana in lumina profetiilor

Miere și migdale

Luați cu voi ... puțin leac alinător și puțină miere, mirodenii, smirnă, fisticuri și migdale - Geneza 43:12

Noutati Crestine

Ca sa stii!

PERSPECTIVE CRESTINE

Gânduri către o altă lume...

Creştinul Azi

Revista Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste din România

Persona

Blog of Danut Manastireanu

Revista ARMONIA - Saltmin Media

Hrană pentru minte și lumină pentru suflet

Moldova Creștină

Răspunsuri relevante și actuale din Biblie

EvangheBlog - Un blog din suflet, pentru suflet

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (IOAN 3: 16) „Dacă cred că există Dumnezeu şi El nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă nu cred că există şi El există cu adevărat, atunci am pierdut foarte mult.” (BLAISE PASCAL, filosof, matematician și fizician creștin francez)

%d blogeri au apreciat: