CASA ZIDITĂ PE STÂNCĂ     Mat 7 : 21-29 Ardelean Viorel

download - Copie

1). INTRODUCERE. Evanghelia[1]  după Matei stă asemenea unei ferestre  între cele două testamente. Se leagănă în Vechiul Testament de unde culege profeţiile care se împlinesc despre prima venire a lui Hristos şi apoi se mişcă într-o parte şi alta, iar în Noul Testament şi vorbeşte despre noua creaţie  a lui Dumnezeu, copii Născuţi din Nou, fii lui Dumnezeu.  Autorul este  Matei  un vameş convertit (Matei 9:9), care a fost ales să scrie evreilor despre  Mesia. În limba greacă[2] numele este Malthias, este un nume semit şi însemnă „Darul lui Iahve”. A fost şeful vameşilor, devine ucenicul lui Isus, iar tradiţia spune că după ce a predicat Evanghelia în Palestina, a mers la păgâni şi a murit de moarte bună în Macedonia sau Etiopia.  Ideea  principală din carte.  Matei prezintă programul lui Dumnezeu, iar expresia Împărăţia cerurilor este caracteristică acestei Evanghelii.  Împărăţia era Cerurilor este aproape şi inclusă în Persoana Regelui. Venirea împărăţiei nu fusese amânată, pentru că Dumnezeu încă mai dorea să ducă la bun sfârşit scopul Său terestru conform planului Său. „Totuşi, Eu am uns pe Împăratul Meu, pe Sion, muntele Meu cel Sfânt” (Psalmul 2:6). De precizat este faptul că numele bisericii nu este sinonim cu Împărăţia Cerurilor, cu toate că Biserica face parte din Împărăţia Cerurilor (Matei cap 13). De asemenea expresia Împărăţia lui Dumnezeu nu este sinonimă cu Împărăţia Cerurilor. Împărăţia lui Dumnezeu este un termen mai larg care cuprinde toată creaţia lui Dumnezeu, inclusiv îngerii. Capitolul 1 înregistrează genealogia şi înregistrarea naşterii miraculoase a lui Isus,  în anul 4 B.C. numit sau Anno Domini”  ori  în anul Domnului”, când s-a născut Isus în Betleem. Patru sute de ani  a fost un moment de tăcere din partea lui Dumnezeu între Vechiul Testament  şi Noul Testament.   Cu toate că această perioadă este marcată de tăcerea lui Dumnezeu, este fără îndoială evident că Domnul pregătea lumea pentru venirea lui Hristos. Poporul evreu, civilizaţia greacă şi mulţimea clarvăzătorilor orientului, toţi erau  pregătiţi pentru venirea unui mântuitor, în aşa fel încât aceste evenimente au întregit scena pe care Pavel a descris-o ca fiind „împlinirea timpurilor” (Gal.4:4).  Isus Cristos[3] împarte istoria omenirii în două : B.C. şi D.C, El fiind punctul central. Evenimente ne-comutabile în istorie sunt :  Revelaţia Generală, Revelaţia Specială, iar apoi urmează: Canonizarea, Păstrarea Traducerea Observarea, Insuflare,  Inspirare,  Iluminare,   Interpretare şi Aplicarea Cuvântului lui Dumnezeu în viaţa credinciosului şi a bisericii. Cu privire la  Unsul, Mesia,   Isus Cristos, evenimentele importante înseamnă Întruparea,   viaţa şi învăţăturile lui Isus,    Moartea  lui Hristos, pe Cruce, Învierea  Înălţarea la cer şi poziţia pe care o are astăzi sus în cere la dreapta Tatălui de autoritate şi putere. În ceea ce priveşte  Biserica   se poate afirma  că naşterea Biserici,  s-a petrecut la Rusalii, iar  apoi urmează mărturia Bisericii şi viaţa  Bisericii care este deja istorie  trecută, prezentă şi va fi în viitor. Evenimente ne-repetabile în istorie sunt :  vorbirea directă al lui Dumnezeu cu omul,  vorbirea prin profeţi, scrierea Vechiului Testament, Întruparea,  ucenicii,   apostolul Pavel, scrierea Noului Testament, Canonul. Legătura dintre  Vechiul şi Noul Testament[4]. Între cele două Testamente există o perioadă de 400 de ani în care Dumnezeu nu mai vorbeşte prin proroci ultimul fiind Maleahi. Se poate spune că a existat o„ prăpastie de linişte” în care evreii aveau doar Legea  lui Dumnezeu dată prin Moise şi prorocii,  în plus tradiţia rabinică care deja se suprapunea peste Legea dată de Dumnezeu. Condiţiile Regatului lui Iuda erau transformate, exista o cultură nouă, instituţii şi organizaţii diferite. Dacă la încheierea Vechiului Testament sa afla la putere Imperiul Medo – Persan, la începutul evangheliilor Imperiul  Roman  avea supremaţie. Redactarea cărţi[5] a fost făcută cam prin anii 50, iar Matei s-a aplecat asupra perspectivei  înţelegerii evreilor ca ei priceapă Evanghelia lui Isus Hristos. Scopul cărţii este de a dovedii că evreilor faptul că Isus Hristos este Mesia cel promis de Dumnezeu prin proroci. Pentru acest lucru el se foloseşte de genealogia lui Isus  din linia genealogică a lui David, descrisă în detaliu. Versete Cheie în Evanghelia după Matei din care redăm câteva sunt :  Matei 4:17  „De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască, şi să zică: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.” Matei 5:17  Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. (Matei 5:43-44). Rugăciunea Tatăl Nostru ( Matei 6:9-13), Matei 16:26  Şi ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau, ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?, Cele două porunci : (Matei 22.37-40),  Matei 27.31: „După ce și-au bătut astfel joc de El, L-au dezbrăcat de haina stacojie, L-au îmbrăcat cu hainele Lui și L-au dus să-L răstignească.” (Matei 28.5-6) „Matei 28.19-20: „Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Și învățați-i să păzească tot ce v-am poruncit. Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului.” Puncte de repere[6] în Evanghelia după Matei avem două mari secţiuni : primul este când Isus învăţa norodul Matei 4:17  De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască, şi să zică: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.”, iar al doilea marchează o altă etapă din viaţa lui Isus. Matei 16:21  De atunci încolo, Isus a început să spună ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească mult din partea bătrânilor, din partea preoţilor celor mai de seamă şi din partea cărturarilor; că are să fie omorât, şi că a treia zi are să învieze. În această postură Isus era deja Mesia, Hristosul sau Robul din Isaia 53. În evanghelia după Matei avem 18 pilde din care amintim câteva : Pilda semănătorului, râul şi neghina, Sămânţa de muştar, Aluatul, Comoara, Mărgăritarul, Năvodul, Pilda gospodarului….etc. Legăturile[7], în Evanghelia după Matei au fost făcute în vederea scopului de a-l prezenta pe Isus Hristos ca fiind Mesia. În sensul acesta el se foloseşte de linia genealogică a lui Isus, pe linia lui David până la Avram. De asemenea el citează profeţii Vechiului Testament care fac referire cu privire la Naşterea din fecioară a lui Isus (Isaia7;14), locul în care se naşte fiind Betleem (Mica5:2), întoarcerea Lui din  Egipt (Osea 11.1), lucrarea lui Isus printre neamuri (Isaia 9:1-2, 60 :1-3), vindecările miraculoase ale sufletului (Isaia 53), vorbirea lui în pilde (Ps. 78:2) şi intrarea triumfală în Ierusalim (Zaharia 9:9)” Aplicaţia practică a Evangheliei după Matei este că ne învaţă principalele  elemente de studiu, şcoală, învăţături, şi ucenicie, ale creştinismului.  Isus a avut ca şi ascultători, ucenicii, mulţimea, între care cărturarii, iudeii şi fariseii care, au refuzat în mod categoric învăţătura Sa. Ei nu au recunoscut în Persoana lui Isus pe Mesia cel aşteptat (Ioan 5:38-40). Fariseii şi Saducheii, şi în general poporul evreu doreau un Mesia în termenii lor, adică în gândirea umană, care să îi scape de jugul roman. În această greşeală poate să cadă şi credincioşii care vor să experimenteze, dragostea, mila Harul Domnului, în timp ce respingem alte calităţi ca şi urgia, justiţia, mânia lui Dumnezeu, doar pentru a ne simţii bine, şi concepem un Hristos, după standardele omului, iar un  asemenea Dumnezeu, nu este altceva decât un idol creat de propria noastră minte. Evanghelia după Matei[8]  ne prezintă în capitolele 5-7, portretul cetăţeanului care va face parte din Împărăţia Cerurilor, şi etica Împărăţiei. Isus trece dincolo de litera Legii, în adâncul inimi, la motivaţii. El repetă sintagma „Aţi auzit dar eu vă spun” de şase ori, şi se situează deasupra Legii lui Moise. De fapt în Evanghelia lui Isus găsim cinci discursuri dintre care primul este discursul etic. Dar pentru a înţelege promisiunea din  Geneza 3:15  Domnul Dumnezeu a zis şarpelui: „Fiindcă ai făcut lucrul acesta, blestemat eşti între toate vitele şi între toate fiarele de pe câmp; în toate zilele vieţii tale să te târăşti pe pântece şi să mănânci ţărână. 15  Vrăşmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul şi tu îi vei zdrobi călcâiul,” trebuie să ne uităm la felul în care Dumnezeu se descopere oamenilor şi îşi duce planul la îndeplinire tot printr-o femeie. Acest verset din Geneza 3:15 are o dublă semnificaţie evidentă în verset. Pe de o parte se promite un Răscumpărător „ zdrobi capul” care va veni prin femeie, pe de altă parte închinarea adevărată va avea ca şi una din alternative o închinare falsă „ muşca călcâiul. ”, care se vor derula de-a lungul istoriei, fapt valabil în trecut prezent şi viitor. În această Evanghelie Isus vorbeşte despre Biserică şi faptul că va dăinuii în ciuda tuturor circumstanţelor şi aparenţelor Matei 16:18  „Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru (Greceşte: Petros.), şi pe această piatră (Greceşte: petra.) voi zidi”. Isus vorbeşte în pilde şi Stânca  este Cristos,  în pilda celor două case. (Matei 7:24-27, Luca 6:47-49). Această pildă a Lui Isus va fi abordată, pentru a înţelege destinul omului,  legat de ascultarea sau neascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, care are consecinţe veşnice, Iadul sau Cerul, şi vedem cum Isus s-a situat deasupra legii.

2). ISUS ŞI LEGEA.  Isus se declară un împlinitor al legii, dar şi deasupra ei, iar pentru această afirmaţie repetăm sintagma „Aţi auzit dar eu vă spun”, Isus aplicând în mod radical cele spuse, El abrogă Pentateuhul, şi celelalte cărţi din Vechiul Testament şi se situează deasupra lor. Ioan 1:17 “ căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos”. Poporul evreu a primit legea dată de Dumnezeu pe muntele Sinai în cadrul Legământului mozaic, pe care nu a avut posibilitatea de al onora. În cadrul legământului existau binecuvântări şi blesteme din Deuteronomul 27 – 28, rostite de pe muntele  Garizim şi Ebal, iar binecuvântarea sau blestemul erau date în funcţie de ascultarea sau neascultarea poporului evreu.  Legământul mozaic era un legământ condiţionat, şi a scos în evidenţă neputinţa omului de a se conforma voinţei lui Dumnezeu. În “ Predica de pe Munte”, din Matei capitolele 5 – 7, Isus se ocupă de probleme ca:  fericirile, , ucenicii sunt “sare şi lumină”  ucidere, preacurvie şi despărţire, jurământ, suferirea răului  şi iubirea vrăşmaşului, milostenie şi rugăciune, model de rugăciune “Tatăl Nostru”, despre post, adevăratele comori, îngrijorările, judecata aproapelui, stăruinţă, poarta cea strâmtă, prorocii mincinoşi, casa zidită pe stâncă.  Acestea sunt  în opoziţie cu Vechiul Testament, merge dincolo de litera Legii, la motivaţii. Predica de pe Munte  este o “mini Evanghelie”. De asemenea binecuvântările din Predica de pe Munte sunt în total contrast cu blestemele  din Cartea Deutronom, iar  motivul este că numai Domnul Isus  poate aduce aceste binecuvântări. În zilele noastre numai un păcătos izbăvit poate cunoaşte ce înseamnă  binecuvântare în Domnul. Pavel abordează şi el de nenumărate ori această problemă. Romani 8. 3-4:  v.3  Căci-lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească (Greceşte: carnea, aici şi peste tot unde e ,,firea pămîntească„.) o făcea fără putere, Dumnezeu a osîndit păcatul în firea pămîntească, trimeţînd, din pricina păcatului, pe însuş Fiul Său într’o fire asemănătoare cu a păcatului,  v.4  pentruca porunca Legii să fie împlinită în noi, cari trăim nu după îndemnurile firii pămînteşti, ci după îndemnurile Duhului.  Legea nu conţinea putere în ea însăşi. Tot ce făcea ea era să condamne. Doar Isus poate rezolva această problemă iar în ceea ce priveşte Discursul de pe Muntele Măslinilor, el are un conţinut profetic, care priveşte departe la viitorul cetăţenilor Împărăţiei cerurilor şi la ce se va întâmpla în ziua venirii Domnului. În predica de pe Munte este arătat caracterul pe care trebuie să îl aibă un creştin care face parte din Împărăţia Cerurilor, Cristos fiind Împăratul.  Isus Cristos vorbeşte în pilde pentru  fi înţeles mai uşor, dar există şi pilde, uneori cu caracter ascuns. Pilda[9] este o învăţătură, un model de urmat, poate fi o comparaţie, un model sau exemplu, pentru cineva, sau poate să fie un indicator, o povestire cu tâlc cu menirea de avertisment. Ea poate juca şi rolul de  parabolă, proverb, maximă, sau fabulă. Cele mai multe pildele Domnului Isus[10] se găsesc în Evanghelia după Matei şi Luca  şi se pot enumera câteva dintre ele. Pilda cu haina nouă şi burdufurile noi Matei 9:16-17, pilda semănătorul Matei 13:3-8 (Marcu 4:3-8; Luca 8:5-8), pilda neghinei Matei 13:24-30, Comoara ascunsă Matei 13:44, pilda mărgăritarului de preţ Matei 13:45-46, pilda celor doi fi Matei 21:28-32, pilda Celor zece fecioare Matei 25:1-13, Pilda talanţilor Matei 25:14-30, pilda Samariteanul milostiv Luca 10:25-37, etc, sau pildele din Evanghelia după Luca, pilda bogatului ne-înţelept  Luca 12:16-21, pilda smochinului neroditor Luca 13:6-9, Ispravnicul necredincios Luca 16:1-9, pilda vameşului şi a fariseului Luca 18:9-14, etc. În continuare dintre pildele Domnului Isus ne vom ocupa de o pildă (Casa zidită pe stâncă), cu privire la a asculta şi a face  la modul practic cuvintele lui Isus, iar  învăţătura Lui  trebuie pusă în practică şi  omul respectiv este considerat că are judecată şi discernământ în alegere. Cuvântul Domnului[11] în Vechiul Testament este folosit  aproape de 400 de ori prin expresia  „dabar”, şi se foloseşte atunci când este vorba de o comunicare divină, care se poate prezenta sub formă de poruncă, profeţie, avertisment sau încurajare. Forma în care este prezentat este  „Cuvântul lui Iahve i-a vorbit (lit. „a fost”) lui…”, dar uneori cuvântul este „văzut” ca într-o vedenie (Isaia 2:1; Ieremia 2:31,  38:21)”, fiind o extindere a personalităţii divine, care este sub autoritatea divină şi este ascultat atât de îngeri cât şi de oameni (Psalmul 103:20; Deuteronom 12:32). Cuvântul  Domnului există şi persistă veşnic (Isaia 40:8), iar după ce a fost rostit nu se poate să nu fie şi ne-înplinit (Isaia 55:11). Cuvântul Domnului este întrebuinţat ca sinonim pentru Legea dată de Dumnezeu (Tora), cu referinţă preponderent la comunicare scrisă. În Noul Testament termenul este redat prin “ logos şi rhema”, cu referinţă la mesajul Evangheliei  (Marcu 2:2; Faptele Apostolilor 6:2; Galateni 6:6), iar al doilea termen păstrează acelaşi sens (Romani 10:8; Efeseni 6:17; Evrei 6:5, etc.). în ceea ce priveşte în Biserica Primară Cuvântul este mesajul descoperit de Dumnezeu prin Cristos şi Apostoli, care trebuie să fie predicat  şi ascultat. Cuvântul este : cuvântul vieţii (Filipeni 2:16), cuvântul împăcării (2 Corinteni 5:19), cuvântul crucii (1 Corinteni 1:18), adevăr care este valabil şi astăzi.

3). CONTRASTE – CASA ZIDITĂ PE STÂNCĂ ȘI CASA ZIDITĂ PE NISIP.[12]  După mesajul din Predica de pe Munte (Matei 5-7), Isus ne face atenţi asupra pericolului care este peste cei care aud Cuvântul  lui Dumnezeu, dar nu îl pun în practică. El este un pericol real cu privire la prorocii mincinoşi (Mat.7 :15-20), sau cei care au o religie fără fond, a vorbelor goale, şi a celor „ credincioşi” care sunt bolnavi de superficialitate.  Pavel atenţionează şi el  asupra acestui gen de  pericol : 2 Timotei 3:1  „Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. 2  Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţămitori, fără evlavie, 3  fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrînaţi, neîmblînziţi, neiubitori de bine, 4  vânzători, obraznici, îngîmfaţi; iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu; 5  având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te de oamenii aceştia”. Pericolul mare este de nu apune în aplicare Cuvântul lui Dumnezeu la modul practic, el rămânând la nivel  intelectual, sau sentimental, acest lucru fiind ilustrat prin temelia celor două case. Una este zidită pe stâncă, iar alta pe nisip, elementul fundamental fiind suportul pe care sunt construite ambele case. Când este „soare şi timp frumos”, nu există nici o diferenţă, dar în timp de încercare, se vede, iar Cuvântul afirmă că „prabusirea i-a fost mare „ Avem aici trei aspecte importante : 1. Asemănarea între cele două case era de suprafaţă. Ambii oameni, cel înţelept cât şi cel ne-nţelept, au fost animaţi de un gând bun, se a zidi o casă. Casele aveau elemente comune, erau noi, şi frumoase, cu un început care dă speranţe şi perspective favorabile. În ambele case s-a muncit şi s-a învestit, dar aparenţa poate fi înşelătoare. Şi în timpul nostru mulţi creştini se mulţumesc cu o cunoaştere a lui Dumnezeu la nivel intelectual, dar fără o împlinire reală în fapte şi nu aplică în viaţă Cuvântul lui Dumnezeu. 2. Deosebirea dintre case era una de fond. Cel care şi-a zidit casa pe stâncă fiind înţelept a săpat adânc (Luca 6 :48)  şi a pus temelia pe stâncă, fapt care ne indică disponibilitatea creştinului de a studia şi al cunoaşte mai mult pe Dumnezeu, dar şi de a pune în practică Voia Sa.  În contrast cel nechibzuit a zidit fără efort, a fost interesat de exterior, creştinism de suprafaţă, pentru a impresiona pe alţi oameni sau pe alţi credincioşi. Acest lucru nu este suficient, pentru că a construi implică efort şi jertfă, care dacă nu există sfârşitul este tragic. Matei 7:23  „Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.” 3.Testul încercării a scos la lumină realitatea. În viaţa credinciosului vine şi un timp al încercărilor. Toţi credincioşii trec prin aşa ceva, iar în acele momente iese în evidenţă caracterul creştinului rezistenţa lui, ilustrată prin cele două clădiri. Casa care a avut temelia pe stâncă, a rămas în picioare, dar casa care a avut temelia pe nisip a căzut şi „prabusirea i-a fost mare „. Temelia adevărată este Cristos 1 Corinteni 3:11  „Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă, şi care este Isus Hristos”. Împlinirea Cuvântului înseamnă a zidi pe Temelie, dar există şi fundaţii  lipsite de rezistenţă, trăinicie, nesigure pe care din păcate mulţi credincioşi superficiali zidesc case. Trebuie să ne păzim de superficialitate şi să împlinim Cuvântul Lui  Iacov 1:22  „Fiţi împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători, înşelîndu-vă singuri”. 4.  A pune în aplicare Cuvântul lui Dumnezeu, este sinonim cu frica de Dumnezeu[13]şi înseamnă a avea o atitudine de respect şi veneraţie faţă de Dumnezeu şi să îi slujeşti. Deuteronomul 6:13  „Să te temi de Domnul, Dumnezeul tău, să-I slujeşti, şi pe Numele Lui să juri”. Acest îndemn revine de mai multe ori în Biblie ca exemplu Proverbe 1:7  „Frica Domnului este începutul ştiinţei; dar nebunii nesocotesc înţelepciunea şi învăţătura”, versetele cu acest conţinut fiind numeroase. Frica de Dumnezeu intră în acţiune în mod special în ceea ce priveşte „poruncile cunoscute” din inimă, iar călcarea lor ţine de voinţa şi inima omului, şi numai persoana în cauză cunoaşte aceste lucruri. Raban Iohanan ben Zakai şi-a îndemnat elevii pe patul de moarte „: “Sã vã temeţi de ceruri tot atât cât vã temeţi de oamenii din carne şi sânge!” “Numai atât?”, s-au mirat discipolii. La care înţeleptul le-a răspuns: “Mãcar de-aţi putea ajunge la asta” (Ber. 28b).  De asemenea Antigonos din Sokho afirmă o maximă de genul ca „un slujitor care nu urmăreşte sã obţină nici o recompensã, ci frica de Dumnezeu sã fie în voi toţi” (Avot 1, 3)”. Omul are liber arbitru iar frica de Dumnezeu este legată de decizia persoanei în cauză, şi este prea puţin stimulată de presiuni religioase sau sociale. Pe de altă parte înţelepţii au afirmat faptul că viaţa omului depinde în principiu de providenţa divină şi mai puţin de alţi factori ca avere sau sărăcie, sănătate sau boalã, copii etc,  aspect care nu influenţează  caracterul rău sau bun al omului, pe care fiinţa umană îl alege în mod deliberat. În „Talmud se spune: “Totul depinde de voia cerului, afarã de frica de ceruri” (Ber. 33b). Maimonide afirmă şi el faptul că omul trebuie să fie conştient de  lumea minunată pe care Domnul a creat-o, omul fiind o părticică „minusculã din înţelepciunea nesfârşitã şi incomparabilã a lui Dumnezeu”. Ştiind aceste lucruri „omul va fi înfricoşat şi va înţelege cã nu este el însuşi “decât o făptura nevolnicã, mărunta şi obscurã, care în puţina lui ştiinţã se confruntã cu Cel a cãrui ştiinţã este desăvârşită” (Iov 36, 4; cf. M.T., Iesode ha-Tora).  Se poate observa uşor că factorul de decizie este în dreptul omului iar alegerea este a noastră şi înţelepciunea divină este ceva de dorit. Din Predica de pe Munte[14] se înţelege suficient de clar faptul că a sluji pe Dumnezeu înseamnă  „adesea a face fie una, fie alta, nu şi una, şi alta”. Isus face şi el afirmaţii tranşante, fără zone de gri, „ochi bun sau rău, calea cea largă, sau strâmtă (Matei 6:22–24; 7:13- 14). Prin  exemplul celor două case Isus îi pune pe ascultători în faţa unei alegeri. Dacă vom construi casa pe stâncă, pe o temelie tare care este Cristos, vom avea parte de binecuvântări cereşti în prezent şi în viitor, acest lucru fiind valabil în toate timpurile Proverbe 10:25 „Cum trece vârtejul, aşa piere cel rău; dar cel neprihănit are temelii veşnice”. Isus prezintă pe CEI DOI CONSTRUCTORI [15] în finalul Predicii de pe Munte. În principiu oamenii care trăiesc după Legea lui Dumnezeu, li se permite intrarea în Împărăţia cerurilor în conformitate cu Matei 7:12  „Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel; căci în aceasta este cuprinsă Legea şi Proorocii”. De asemenea şi felul în care ne tratăm semenii rămâne ca şi principiu (1 Ioan 4,21). Dacă ne întoarcem în Vechiul Testament ce scrie în Matei 7:12, este un rezumat  al ultimelor şase porunci din Decalog, în care este dată Legea lui Dumnezeu  (Exodul 20:1-17). Cei care beneficiază de intrare în Împărăţia lui Dumnezeu sunt oamenii care trăiesc conform cu ce scrie în Matei 7:12, iar felul în care ne tratăm semenii reprezintă şi atitudinea pe care o avem faţă de Dumnezeu (Matei 22:34 – 40, 1 Ioan 3:14-24). În al doilea rând pilda ne vorbeşte despre mijloacele prin care avem posibilitatea să trăim aş cum doreşte Dumnezeu, dar şi ce anume simbolizează, temelia sau stânca pe care zidim. Biblia ne dă referinţe despre acest lucru Psalmi 89:26  „El Îmi va zice: „Tu eşti Tatăl meu, Dumnezeul meu şi Stânca mântuirii mele!” 1 Corinteni 10:1-4;  “iarba se usucă, floarea cade; dar cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac.” (Isaia 40:8). Al doilea constructor nu ţine seamă de aceste lucruri şi le face după placul inimi sale. Un alt aspect este faptul că DUMNEZEU SCHIMBÃ DIRECŢIA VIEŢII NOASTRE, pentru că ascultătorii aveau posibilitatea de a vizualiza pilda celor două case, atunci când în urna unor ploi abundente pâraiele se transformau în ape vijelioase, şi măturau totul în cale mai ales casele de la câmpie, care erau  lipsite de rezistenţă şi fără temelie, spre deosebire de casele construite în locuri înalte şi pe temelii tari. Isus ne schimbă direcţia vieţii noastre în sensul că ne pune în faţa unei alegeri de a ne zidi convingerile pe învăţătura din Biblie şi să trăim conform principiilor biblice. Luca aminteşte şi el această pildă în care se face precizarea : Luca 6:47  „Vă voi arăta cu cine se aseamănă orice om care vine la Mine, aude cuvintele Mele, şi le face. 48  Se aseamănă cu un om care, când a zidit o casă, a săpat adânc înainte, şi a aşezat temelia pe stâncă. A venit o vărsare de ape, şi s-a năpustit şivoiul peste casa aceea, dar n-a putut s-o clatine, pentru că era zidită pe stâncă”. Se observă uşor cuvintele  –  un om – vine la Mine – aude – şi face, – pentru că la necaz – zidiţi în Cristos care este Temelia, – nu ne prăbuşim, – fiindcă noi am ales să zidim pe Temelie. Omul este pus în furca edenică, iar ca alternativă este a asculta şi aplica învăţăturile lui Isus, sau a le respinge. Diferenţa fundamentală din pilda celor două case este atunci când se confruntă cu intemperiile, respectiv încercările prin care trece credinciosul, care şi-a zidit casa pe Stânca care este Cristos, creştinii superficiali cad, dar cei autentici rezistă.  Se compară cele două case cu destinul omului  cu alegerea de a zidi pe Cristos, sau au ales o altă cale (Apocalipsa 2:1-8). De asemenea aici se vede şi caracterul omului privind la concepţia zidiri în Cristos, care este Temelia, sau a clădii în mod uşuratic şi grabnic fără înţelepciune. Isus Cristos este arhitectul iar casa, nu poate fi clădită decât pe verticală şi redă relaţia dintre om şi Dumnezeu dar şi relaţia pe verticală cu semenii care este clădită pe dragoste. Necazurile care vin peste credincios, le-a suportat prima dată Cristos dar la cote de ne-imaginat. Pilda[16] este şi o lecţie  de „ arhitectură” spirituală, iar în Noul Testament imaginea casei este folosită ca şi un simbol pentru clădirea spirituală a Bisericii lui Cristos cu referinţă la credincioşi „Si voi, ca niste pietre vii, sunteti ziditi ca sa fiti o casa duhovniceasca…” ( 1 Petru 2: 5 ). Şi Pavel foloseşte acelaşi limbaj  atunci când se adresează efesenilor : „ziditi pe temelia apostolilor si prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Iisus Christos.” ( Efeseni 2 : 20 ). Isus Cristos foloseşte această imagine atât în dreptul fiecărui credincios cât şi în dreptul Bisericii care avea să vină ( Matei 7, 24-27 ),  Textul şi contextul în care este spusă această pildă are o mare importanţă, pentru că ea este rostită la sfârşitul Predicii de pe Munte, în care Matei are nevoie de trei capitole  (Matei 5-7) în care vorbeşte despre caracterul lui Dumnezeu  (fericirile) şi cum să fie creştinii, o lumină şi sare a pământului, Legea lui Dumnezeu, în spiritul ei dincolo de literă, relaţiile creştinilor cu semeni, cum să ne rugăm, despre post, primejdia comorilor pământeşti, cele două căi, profeţii mincinoşi, adulter şi divorţ, jurăminte, abrogă legea talionului, despre iubirea vrăşmaşilor, ajutorarea celor în necazuri, cum să se roage (rugăciunea Tatăl Nostru), despre îngrijorări, despre judecata asupra semenilor, îndemn la cere,  şi bate la uşa Harului, porţi strâmte şi largi, cei mântuiţi ca prin foc. Atunci când Isus rosteşte pilda celor două case fiindcă cunoştea inimile oamenilor ştie că în faţa Lui se află oameni care nu sun dispuşi să aplice în viaţă învăţăturile Sale. Isus Cristos era conştient că avea în faţă oameni care vor asculta de Cuvântul Său[17] şi oameni care nu vor asculta, iar aici intră mai multe categorii de ascultători. Aici se coate în evidenţă atributul Omniştienţei lui Cristos. Avem ascultători, sentimentali, „foc de paie”, care sunt impresionaţi repede de Cuvântul lui Dumnezeu, dar tot aşa de rapid, se sting, iar în inima lor Cuvântul nu aduce rod. „Şi vin cu grămada la tine, stau înaintea ta ca popor al Meu, ascultă cuvintele tale, dar nu le împlinesc, căci cu gura vorbesc dulce de tot, dar cu inima umblă tot după poftele lor”. (Ezechiel 33:31). O altă categorie sunt oameni care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu dar nu îl înţeleg, şi sunt simbolizaţi prin sămânţa căzută lângă drum din pilda semănătorului rostită de Isus Matei 13:19  “Când un om aude Cuvântul privitor la Împărăţie, şi nu-l înţelege, vine Cel rău şi răpeşte ce a fost semănat în inima lui. Acesta este sămânţa căzută lângă drum”. De asemenea  sunt unii dintre oameni  care manifestă curiozitate faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, asemănători cu cei din Atena din tipul lui Pavel şi în final nu se aleg cu nimic Faptele Apostolilor 17:21  “Căci toţi Atenienii şi străinii, care stăteau în Atena, nu-şi petreceau vremea cu nimic altceva decât să spună sau să asculte ceva nou”. Mai există o categorie care “uită” Evanghelia, dar şi faptul că Ea trebuie să fie trăită de fiacre credincios “Dar cine isi va adanci privirile in Legea desavarsita, care este legea slobozeniei, si va starui in ea, nu ca un ascultator uituc, ci ca un implinitor cu fapta, va fi fericit in lucrarea lui.” (Iacov:1:25). Alţi oameni pur şi simplu nu vor să creadă, iar exemplul cel mai bun este cel din pilda bogatului nemilostiv „Si Avraam a raspuns: „Daca nu asculta pe Moise si pe proroci, nu vor crede nici chiar daca ar invia cineva din morti” (Luca 16:31). Dar şi mai grav avem oameni de rea credinţă, care aud Cuvântul, îl înţeleg, nu uită, nu numai că nu vor să creadă şi nu împlinesc, şi luptă împotriva Cuvântului lui Dumnezeu. Dar indiferent de categoria din care fac parte, sau motivele amintite mai sus, nu există decât două categorii, oameni care ascultă Cuvântul şi îl împlinesc cu bucurie, şi oameni care doar iau cunoştinţă despre El. Din păcate există şi foarte mulţi dintre creştini cu etichetă care cad în cumplitele cuvinte rostite de Isus în Evanghelia după Matei   „Nu orisicine-Mi zice: „Doamne, Doamne !” va intra in Imparatia cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu care este in ceruri. Multi Imi vor zice in ziua aceea: „Doamne, Doamne ! N-am prorocit noi in Numele Tau ? N-am scos noi draci in Numele Tau ? Si n-am facut noi multe minuni in Numele Tau ?” Atunci le voi spune curat: Niciodata nu v-am cunoscut; departati-va de la Mine, voi toti care lucrati faradelege.” ( Matei 7, 21-23 ) În această pildă sunt prezentate DOUĂ CLĂDIRI, DOUĂ TEMELII ŞI DOUĂ DESTINE[18], în care avem două poziţii sau puncte de vedere diferite a omului în modul de a se raporta la Dumnezeu, seriozitate si superficialitate. Din păcate aceste atitudini se regăsesc şi în Biserică. Există credincioşi care tratează relaţia lor cu Dumnezeu în modul cel mai serios cu putinţă, dar din nefericire avem în biserici credincioşi care dau dovadă de superficialitate în relaţia lor cu Divinitatea. Astfel se poate defini viaţa credinciosului sub două aspecte ca egocentrică si christocentrică. Aparent în momente de „cer senin”, nu se vede diferenţa dintre ei, dar atunci când vine furtuna (crize majore), se vede temelia pe care şi-a clădit fiecare casa sufletului său. Unul dintre motivele pentru care Isus a spus această pildă este de a ne verifica până mai este timp, şi nu a venit încă încercarea, iar dacă noi nu o vom face, această verificare a temeliei,  se face înspre o cercetare sinceră şi  este un lucru bun, sau  cu intenţii rele făcută de Satana „Simone, Simone”, l-a avertizat Domnul pe Petru înainte de marea criza de la Golgota, „ Satana v-a cerut sa va cearna ca graul „ (Luca 22: 31), iar prăbuşirea unora  va fi definitivă. Diferenţa dintre superficialitate şi seriozitate nu se vede la suprafaţă ci în adânc, la temelie. Deşii lucrarea pentru zidirea unei case ţine o viaţă şi se munceşte din greu de ambele părţi diferenţa dintre ele este uriaşă, conducând omul spre două destine. Pentru viaţă veşnică trebuie să dai dovadă de seriozitate, „a sapat adânc inainte” (Luca 6 :48), nu la lucruri care izbesc privirile. Seriozitatea înseamnă mai mult decât o citire în fugă a Scripturii, o rugăciune făcută în grabă, sau în mod mecanic, ci să sapi adânc, iar Duhul Sfânt va descoperii lucruri ascunse, care înseamnă şi cultivarea unei relaţii strânse cu Mântuitorul personal. Seriozitatea implică o relaţie directă de tipul eu –Tu, în care fiinţa creată îşi recunoaşte Creatorul şi îl ascultă. De multe ori casele zidite pe nisip sunt mai impunătoare, materiale de calitate, arhitectură, şi alte elemente exterioare, dar nu au o temelie adecvată şi potrivită, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Pavel dă răspuns la această alegere.    „Caci nimeni nu poate pune o alta temelie decat cea care a fost pusa si care este Iisus Christos. Iar daca cladeste cineva pe aceasta temelie aur, argint, pietre scumpe, lemn, fan, trestie, lucrarea fiecaruia va fi data pe fatza; ziua Domnului o va face cunoscut, caci se va descoperi in foc. Si focul va dovedi cum este lucrarea fiecaruia. Daca lucrarea zidita de cineva pe temelia aceea ramane in picioare, el va primi o rasplata. Daca lucrarea lui va fi arsa, isi va pierde rasplata.” (1 Corinteni 3, 11-15 ) Deci mântuirea sau pierzarea depinde de temelia pe care zidim şi de care va depinde destinul nostru. Avem aici trei genuri de încercări, sau crize spirituale reprezentate prin : „ploaia, care vine întotdeauna de sus,  şuvoaiele, care vin întotdeauna de jos, de pe pământ si  vântul, care bate întotdeauna din lateral”.  Prin ploaie,  se înţeleg încercările venite de sus de la Dumnezeu, cu scopul disciplinării, a formării caracterului de creştin, care sunt îngăduite de Dumnezeu.  Petru menţionează acest aspect şi importanţa lui. 1 Petru 1:7  „pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere şi care totuşi este cercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava şi cinstea, la arătarea lui Isus Hristos”. Dincolo de scopul lor, este rezultatul testului credinţei care ne face ori să ne prăbuşim sau să rezistăm[19]. Cel care a dat putere bisericilor ca să reziste de-a lungul mileniilor „portile locuintei mortilor”, ne dă şi nouă această putere. Cultura, educaţia, sau alte forme nu ne pot ajuta în aceste momente ci ascultarea de voia lui Isus Cristos. Şuvoaiele, vin de jos de pe pământ, simbolizează valurile lumii care lovesc în fiinţa şi sufletul nostru. Ele sunt şi tot felul de ispite care vin din lumea din care suntem, dar ele trec, iar Ioan ne atenţionează şi ne încurajează în acest timp „pofta firii pamantesti, pofta ochilor si laudarosia vietii, nu este de la Tatal, ci din lume. Si lumea si pofta ei trece, dar cine face voia lui Dumnezeu ramane in veac” ( 1 Ioan 2:16-17 ). În mod paradoxal în anii de libertate şi prosperitate, aceste valuri au distrus mai multe case sufleteşti decât în timp de prigoană. Pavel atenţionează şi el asupra acestui fapt. „Caci noi n-avem de luptat impotriva carnii si sangelui, ci impotriva capeteniilor, impotriva domniilor, impotriva stapanitorilor intunericului acestui veac, impotriva duhurilor rautatii care sunt in locurile ceresti” ( Efeseni 6,12 ). Ele mai pot fi învăţături false sau persecuţii la care trebuie să facem faţă. Atunci când temelie este pe Cristos casa sufletului nostru nu se va prăbuşii. Dar nu trebuie să uităm că trăim sub blestem, pe care Domnul îl poate schimba în binecuvântare.

4). TESTELE CREDINŢEI.  În altă ordine de idei casa zidită pe stâncă[20],  simbolizează casa care are temelia zidită pe stâncă și care în timpul necazului rămâne în picioare. Există un timp al testului : necazuri, tragedii în viaţă, boală, insuccese, testul timpului. Dacă eşti adevărat credincios rămâi în picioare. O definiție a credinței o găsim și în Evrei 11:1  Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd.– Credinţa[21] celebrează (în prezent) realitatea obiectivă a binecuvântărilor nădăjduite  – Credinţa dă substanţă obiectelor nădejdii care par a nu fi reale – Credinţa permite credinciosului să apuce adevăruri nedemonstrabile şi să se ţină de ele în vremuri ostile, ştiind că binecuvântările nădăjduite sunt garantate prin promisiunile lui Dumnezeu – Credinţa demonstrează realitatea ce nu poate fi cunoscută prin percepţia obiectivă a simţurilor – Credinţa este acea putere direcţionată înspre viitor, care se naşte în urma unei întâlniri personale cu Dumnezeu Această capacitate a credinţei de a privi în viitor ne dă posibilitatea să ne avântăm curajos şi în pace înspre un viitor nevăzut, fiind susţinuţi doar de Cuvântul lui Dumnezeu – Credinţa are capacitatea să dea vălul deoparte de pe realităţi viitoare, aşa încât evenimente încă nevăzute să poată fi apucate în prezent de credincios Avem teste ale credinței:  1. Testul doctrinal  în care NU se mai crede în adevărul absolut. Cristos, Dumnezeu, Sfânta Scriptură nu  sunt adevărate.[22] De asemenea nu mai există dicstinție între Cristos cel istoric și Cristosul credinței. Ioan dezvoltă acest concept în Ioan  în Ioan 4:9-26, în care afirmă faptul că Isus este Fiul lui Dumnezeu.  De asemenea cei care l-au cunoscut pe Cristos, îl au și pe Tatăl și sunt justificați prin El. 2. Testul de învăţătură 3. Testul moral este foarte important și îl găsim în 1 Ioan 2:3-6, și 3:4-10 în care cei care îl cunosc pe dumnezeu vor trăi o viață neprihănită. 4.Testul spiritual 5. Testul social în care se prezintă două categorii de oameni 1Ioan 2:9-10 în care unii pretind că au lumină dar își urăsc frații, (1Corinteni 13:2) și oameni care iubesc pe alți creștini.  Autoritatea[23]În mod inevitabil problema autorități se pune în mod acut pentru că  în versetele din Matei 7: 28-29 ni se spune faptul că Isus vorbea cu autoritate și putere pe când fariseii, cărturarii și rabinii citau pe altcineva. Ei dau dovadă de slăbiciune și fac dovada lipsei de relație cu Dumnezeu. Isus Hristos a avut autoritate, împuternicire, competenţă, valabilitate, valoare și eficacitate  personală ”Eu vă spun”, o autoritate  derivată și în același timp fiind de la Dumnezeu,  El fiind și una cu Tatăl.  După Înviere Isus Cristos face afirmația : Matei 28:18 b. „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ”. Ucenicii au lăsat totul și au mers după El și au făcut ce le-a poruncit Cristos. Dacă se face o referire la preoția tuturor credincioșilor din Apocalipsa 1:6 și din 1Petru 2:9  Voi însă Sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam Sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată; atunci autoritatea noastră este una derivată, o obligație dar și o poruncă de a vesti Evanghelia. Isus Hristos trebuie să fie centrul închinării noastre, iar în predicare Hristos (viaţa, moartea, învierea, învăţăturile Sale), este centrul predicării, urmează doctrinele centrale, şi alte învăţături. Nu se inversează ordinea. Atunci când se face inversarea ordinei se mută accentul pe lucruri tangențiale care nu duc omul la mântuire și vina este a noastră. Accentul în viaţa de credincios se pune pe ascultare, şi trebuie să înţelegem că avem o autoritate derivată.  Ne aşteaptă în viitor o judecată care NU va fi după criterii omeneşti. Există aici un test al slujirii, oameni care au respins pe Cristos și oameni care dau dovadă de înţelepciune, şi ascultă de Cristos,  care este o binecuvântare a ascultării, pentru cei care sunt creştini autentici. Creştini care clădesc pe o temelie tare aceasta fiind Cristos, avem de a face cu nestatornicia celor răi, oameni care aud Cuvântul dar nu îl ascultă, oameni care îşi neglijează îndatoririle, oameni cărora Scriptura le spune că sunt nebuni, presupoziţii false, (,”sunt creştin botezat”, ori în  Luca 6:49  „Dar cine aude şi nu face, se aseamănă cu un om, care a zidit o casă pe pământ, fără temelie. Şi s-a năpustit şivoiul asupra ei, ea s-a prăbuşit îndată, şi prăbuşirea acestei case a fost mare, ” presupoziţii care duc la eşec spiritual. La  Isus este autoritate şi dă o învăţătură sănătoasă. Numai pe El se poate clădi ceva durabil. Pavel a spus: “Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă, şi care este Isus Hristos.” . Elementele decorative nu ajută sub nici o formă în domeniul spiritual. De aici se pot desprinde Lecţii de viaţă[24], spre folosul fiecăruia dintre noi. Mulţi dintre noi avem impresia  că totul este bine şi frumos, dar trebuie să înţelegem că intemperiile de ordin spiritual vin atât peste casa zidită pe stâncă cât şi peste casa zidită pe nisip, fenomene care pot să ne distrugă din cauză că trăim în această lume. Isus nu a venit să ne ferească de probleme şi chiar specifică acest aspect ”In lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea. (Ioan 16:33), ci ne învaţă cum să rămânem în picioare în faţa încercărilor. Zidirea în sine nu se face instantaneu, ci în timp, iar casa se zideşte în măsura în care auzi / citeşti Cuvântul şi îl aplici în viaţa ta de credincios. Rezistenţa la încercări nu are de a face cu alte aspecte ornamentale, sau calitative exterioare (apropo de programele noastre religioase, chiar dacă în principiu trebuie să oferim în închinare tot ce avem mai bun), ci de locaţie, adică Stânca. Dar dacă este să fim sinceri cu noi înşine Cristos a fost acela care ne-a iubit prima dată şi prin Duhul Sfânt a construit alături de noi. Cărămidă cu cărămidă, centimetru cu centimetru pe Temelia care este El, construcţia a început să se înalţe, chiar şi în cele mai grele condiţii, şi nu a rămas nimic nefinalizat. Efeseni 1:13  „Şi voi, după ce aţi auzit cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El, şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit” Atunci când apar calamităţile spirituale, ele nu sunt ceva nou pentru credincios, tocmai pentru faptul că a zidit în asemenea condiţii. El a refăcut cioburile, le-a adunat laolaltă, iar noi am devenit făpturi noi. Noi nu suntem zidiţi pe Stâncă, ca să avem doar sporadic legătură cu Cristos, ci el prin Duhul Sfânt locuieşte în noi „Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămâne în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduceţi rod, dacă nu rămâneţi în Mine”. (Ioan 15:4). Parabola  ne învaţă să nu clădim credinţa noastră pe inteligenţa omenească, ci pe înţelepciunea divină, să nu zidim pe temelia altuia, pe sentimente, sau minuni ci pe Stânca care este Isus Cristos, cu o împlinire a Cuvântului Său în viaţa noastră, şi să nu avem nici o teamă. David face acest lucru în momentele de restrişte Da, suflete, încrede-te în Dumnezeu, căci de la El îmi vine nădejdea. Da, El este stânca şi ajutorul meu, turnul meu de scăpare: nicidecum nu mă voi clătina. Pe Dumnezeu se întemeiază ajutorul şi slava mea; în Dumnezeu este stânca puterii mele, locul meu de adăpost. (Psalmi 62:5-7)

5). CASA LUI DUMNEZEU – BISERICA.  Pornind de la imaginea fizică a celor două case, se poate trece uşor de la Biserică ca şi clădire, şi apoi mai departe la Biserica Universală care înseamnă „totalitatea credincioşilor, fără deosebire de rasă, naţionalitate, sau clasă socială, din toate timpurile, din cer şi de pe pământ, formează Biserica lui Hristos. Această Biserică nu e o organizaţie pământească vizibilă, ci e organismul viu, spiritual, al celor ce au crezut în Hristos şi au fost născuţi din nou[25]”. La început s-au folosit pietre de aducere aminte, apoi s-a construit Cortul, iar în final Templul, care este Casa lui Dumnezeu, cu o origine a Templului din cer, iar  Isus Cristos conform cu Faptele Apostolilor 4:11  “El este „piatra lepădată de voi, zidarii, care a ajuns să fie pusă în capul unghiului.”. Atunci când omul se întâlneşte cu Dumnezeu lasă un semn, prin care marchează locul acela Geneza 28:18  „Şi Iacov s-a sculat dis-de-dimineaţă, a luat piatra pe care o pusese căpătîi, a pus-o ca stâlp de aducere aminte şi a turnat untdelemn pe vârful ei”. Popoarele păgâne foloseau totemuri prin care se marca întâlnirea lor cu zeii şi idoli din timpul respectiv. Când Avram se întâlneşte cu Domnul zideşte un altar Geneza 12:7  „Domnul S-a arătat lui Avram şi i-a zis: „Toată ţara aceasta o voi da seminţei tale.” Şi Avram a zidit acolo un altar Domnului, care i Se arătase”. După ieşirea din Egipt Dumnezeu porunceşte lui Dumnezeu să facă un Cort, la care Moise primeşte indicaţii precise la felul în care trebuie să fie realizat Vezi să faci după chipul care ţi s-a arătat pe munte” (Exodul 25:40).  Cortul [26] din pustiu a fost modalitatea prin care Dumnezeu s-a întâlnit şi a vorbit cu poporul ales. Până atunci nu găsim o referinţă a faptului că Dumnezeu a locuit pe pământ, dar după ce poporul evreu a ieşit din Egipt Dumnezeu a dat o poruncă lui Moise „”Vorbeşte copiilor lui Israel: Să-mi aducă un dar; să-l  primiţi pentru Mine de la orice om care-l va da cu tragere de inimă. Să-Mi facă un locaş sfânt şi Eu voi locui în  mijlocul lor” (Exod 25:2 – 8).  Revelaţia lui Dumnezeu a fost progresivă şi treptat prin modele şi umbre El se descopere lui Abel, Enoh, Noe, Avram, Isac şi Iacob, apoi lui Moise, prin care Dumnezeu scoate poporul răscumpărat din Egipt şi îl conduce spre ţara promisă pănă la Lăcaşul lui cel Sfânt, eliberat de sub puterea lui Satana prin sângele Mielului pascal. Cortul era o umbră dar  era şi o anticipare a momentului când „după apariţia noului cer şi a noului pământ, cortul lui Dumnezeu (oraşul sfânt, noul  Ierusalim, Biserica, soţia Mielului pregătită ca o mireasă împodobită    cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei, El, Dumnezeul lor” (Apocalipsa 21). Dumnezeu a poruncit facerea Cortului, poporul s-a oferit de bunăvoie (după ce Domnul le-a mişcate inimile), şi evreii au făcut în detaliu aşa cum a poruncit Domnul. Locul este ales de Dumnezeu pentru construirea Cortului (Exod 29), iar Dumnezeu adaugă faptul că: Exodul 29:43-45  „Acolo Mă voi întâlni cu copiii lui Israel şi locul acela va fi sfinţit de slava Mea. 44  Voi sfinţi Cortul Întâlnirii şi altarul; voi sfinţi pe Aaron şi pe fiii lui, ca să fie în slujba Mea ca preoţi. 45  Eu voi locui în mijlocul copiilor lui Israel şi voi fi Dumnezeul lor”. Acest lucru presupune trei aspecte. 1. Dumnezeu avea posibilitatea să locuiască cu poporul Său, prin arderea de tot, în baza jertfei necurmate, care prefigura Jertfa lui Cristos. 2. Cortul era sfinţit prin Gloria Sa, împreună cu componentele Cortului fiind un standard pentru închinare şi slujire. 3. Poporul trebuie să-l cunoască pe Acela care ia scos din ţara Egiptului, ca pe un Dumnezeu al eliberării şi a răscumpărării lor atât în plan terestru dar mai ales în plan divin, care va avea o temelie bazată pe Moarte lui Cristos şi ce anume  înseamnă un Dumnezeu revelat. ELEMENTE ALE TABERNACOLULUI[27],  pe care le descriem în mod sumar sunt : Cortul era înconjurat de o curte de formă dreptunghiulară cu porţi de acces.  În partea de Est  se afla  Altarul arderilor de tot, iar apoi ligheanul de bronz. În incinta cortului sa afla Masa pâinii punerii înainte şi Sfeşnicul de aur, urma Locul Sfânt şi Sfânta Sfintelor în care se găsea Chivotul lui Dumnezeu. Chivotul[28] era o cutie de lemn aurită (cu inele, exterioare pentru transport) în care se găseau două table conţinând Legea, mai târziu toiagul lui Aron şi un borcan cu mană, Scaunul îndurării pe care se aflau doi Heruvimi cu aripile întinse, iar Slava lui Dumnezeu se arăta în Norul de Slavă dintre cei doi Heruvimi şi deasupra scaunului îndurării prin care Dumnezeu vorbea, lui Moise şi apoi lui Aron şi fii lui, iar în Exod 29 Biblia ne descrie consacrarea preoţilor. Cortul [29] a fost umplut de Slava lui Dumnezeu, (kabod) iar Moise nu a putut să intre (Exod 40:34-35). Astfel Dumnezeu a intrat în posesia Casei Sale. O observaţie demnă de luat în seamă este faptul că Dumnezeu a locuit în cort şi a comunicat cu poporul Său, cu credincioşii, nu cu cei necredincioşi. Poporul nu avea voie să intre în cort, ci doar Moise iar mai târziu Marele Preot odată pe în ziua ispăşirii, când aducea jertfă pentru popor, fiind un antetip a lui Cristos, iar acest lucru era un privilegiu pentru popor. Poporul stătea la intrare iar Dumnezeu dădea porunci prin Moise în diferite situaţii împrejurări sau evenimente, porunci specifice pe lângă cele date la Muntele Sinai în cadrul Legământului mozaic, dar care se încadrau în standardul de morală şi sfinţenie a lui Dumnezeu, (Levitic 11:44) ,aspect pe care fiecare evreu era ceva obligatoriu, aspect valabil şi în Noul Testament 1 Ioan 2:6  „Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus”. În felul acesta locul acela dar şi starea de sfinţire era o responsabilitate dar şi o binecuvântare. Dacă se ia în ansamblu cele 12 triburi a lui Israel [30], ele se întemeiau în baza unei  credinţe în Dumnezeul lui Israel, cu care Domnul încheiase un legământ condiţionat, un Dumnezeu pe care „îl slujeau într-un centru religios consacrat” (Jud. 5 :11, 20:2). Cortul întâlnirii şi Chivotul lui Dumnezeu constituiau şi însemnau obiectele de cult al acestei uniuni. În timpul peregrinărilor poporului evreu prin pustie, “Muntele lui Dumnezeu”, muntele Sianai (Horebul), alte locuri sau oaze în pustiu,  Cadeş Barnea (Deut. 1:46), au fost centre religioase.  Şi după cucerirea Cananului sunt amintite astfel de locuri  ca Penuel, Bet-El, Beer-şeva şi Sihem, iar la Şilo a avut un statut negativ particular (1 Sam. 2 :14), acolo se aduna poporul evreu, acolo au fost număraţi de către Iosua, tot acolo a fost aşezat Cortul întâlnirii şi Chivotul (Ios. 18: 1-8).  Tot acolo a slujit Eli şi fii lui, iar poporul aducea jertfe (Jud. 21:19, 1 Sam. 1:3), Samuel având rolul de judecător dar şi preot. Triburile beneficiau de autonomie şi guvernau după modelul patriarhal şi erau asistaţi de Moise, Iosua, apoi Dumnezeu a ridicat judecători în Israel, iar apoi începe perioada împăraţilor, dar în tot timpul acesta Legea dată de Dumnezeu prin Moise la muntele Sinai era în vigoare. Se pare cu beneficiind de un tot unitar, ca şi credinţă, religie, aspect social, acelaşi Dumnezeu, poporul evreu deşii era o naţiune nu a scăpat complet de conştiinţa de trib, în beneficiul unei conştiinţe naţionale care trebuiau să îi unească şi mai mult, aspect dovedit istoric mai târziu. Dacă înţelegem gândurile lui Dumnezeu în momentul în care dă porunca să se construiască Cortul şi Chivotul, care vor fi mai târziu Templul lui Dumnezeu Ioan 2:19  “Drept răspuns, Isus le-a zis: „Stricaţi Templul acesta, şi în trei zile îl voi ridica,” înţelegem şi Jertfa lui Cristos. Deci  de la obiecte fizice se ajunge la o Persoană, care este Isus Cristos. După cucerirea Cananului în momentul în care David ajunge Împărat peste Israel, are dorinţa de a zidi o Casă lui Dumnezeu, dar nu i se permite acest lucru, ci fiului său Solomon.  Templul. [31] Popoarele păgâne aveau propriile temple, ca exemplu “casa lui Dagon”, sau casa zeităţii, la care se închinau. (1 Samuel 5:5; bet ’astarot, 1 Samuel 31:10; cf. bet yhwh, Exod 23:19) Au mai fost descoperite numeroase alte temple la Bet-Şean, Haţor şi în alte  locaţii. David a văzut că este nepotrivit ca el să locuiască în casă iar Domnul într-un Cort (2 Samuel 7:2), dar avea mâine pătate de sânge, iar onoarea revine fiului său Solomon. David strânge materialele, bogăţiile, şi cumpără locul (1 Cronici 22: 8 2 Samuel 24:18-25). Începerea construcţiei se face în al – 4 – lea an al domniei lui Solomon şi durează 7 ani. Dumnezeu a pregătit şi oameni pentru acestă lucrare  1 Împăraţi 7:14  „fiul unei văduve din seminţia lui Neftali, şi al unui tată din Tir, care lucra în aramă. Hiram era plin de înţelepciune, de pricepere şi de ştiinţă în săvârşirea oricărei lucrări din aramă”, HIram fiind doar unul dintre ei. El a venit la împăratul Solomon, şi i-a făcut toate lucrările.Templul a fost construit în zona numită acum Haram esh-Sherif’, la Est de „Oraşul Vechi” din Ierusalim, o localizare puţin imprecisă, (2 Cronici 3:1). Se presupune că s-a construit din aria de treierat cumpărată de David cu 50 de sicli de argint (2 Samuel 24:24-25). Asemănarea dintre Cort şi Templu ca origine şi obiect sunt asemănătoare. Planul Templului şi locul unde să fie construit a fost hotărât de Dumnezeu. ( 2 Cronici 3:3).  David a primit proiectul şi l-a transmis lui Solomon. „David a  dat fiului său Solomon modelul prispei şi al clădirilor, al vistieriei, al camerelor de sus, al camerelor dinăuntru şi al  camerei pentru scaunul îndurării. I-a dat planul a tot ceea ce avea în minte cu privire la curţile Casei Domnului şi  la toate camerele de jur împrejur pentru vistieriile Casei lui Dumnezeu” (1 Cronici 28:11-12), iar Solomon a urmat indicaţiile primite.  Hiram[32], regele Tirului, aliat a lui Solomon s-a hotărât să livreze lemnul necesar Templului, contra cost cu alimente. Solomon a înrolat la corvoadă cam 100 000 de oameni, ca tăietori de lemn şi cioplitori în piatră, plus meşteşugari care să lucreze. Pe lângă aceştia au muncit şi sclavi, fiindcă lucrarea era de o mare amploare.  ELEMENTE ALE TEMPLULUI.  Amănunte cu privire la construirea Templului[33] se găsesc în 1 Regi 6, „Templul, având o lungime de 27 metri, lăţime de 9 metri, şi o înălţime de 13,7 metri. Templul avea două încăperi, Sanctuarul şi Sanctuarul dinăuntru,, care corespondeau cu Locul Sfânt şi Sfânta Sfintelor   din Cort, în plus pridvorul şi camere pentru preoţi. El mai conţinea  două curţi, una interioară şi una exterioară,( 2 Cronici 4:1-22),  şi altarul de bronz pentru arderile de tot, ligheanul de aramă pentru spălările rituale („marea de aramă”, (1 Împăraţi 7:23-26). La dedicarea şi consacrarea, omagiere şi închinare a Templului, Solomon a stat pe o „treaptă” de bronz (2 Cronici 6:12). Pridvorul era lung de 10 coţi şi lat de 20 de coţi (2 Cronici 3:4),  denumit  „loc sfânt” (ebr. hekal,). Ferestre zăbrelite aproape de tavan iluminau locul sfânt (1Împăraţi 6:4).  „Aici se afla altarul de aur pentru arderea tămâiei, masa pentru, pâinea pentru punerea înainte şi cinci perechi de sfeşnice, împreună cu uneltele pentru jertfă.” Sanctuarul interior[34] era un cub perfect cu latura de 20 de coţi. „Două dintre aripile lor se întâlneau în centru deasupra chivotului legământului, iar celelalte aripi atingeau pereţii de Nord şi, respectiv, de Sud (1Împăraţi 6:23-28, „HERUVIM”). În acest loc preasfânt prezenţa lui Dumnezeu era arătată printr-un nor” (1Împăraţi 8:10 ş.urm.). „Zidurile exterioare ale sanctuarului şi ale locului sfânt erau construite cu două terase de un cot pentru a sprijini grinzile celor trei rânduri de încăperi mici de jur împrejur. Astfel, încăperile de la primul nivel erau late de 5 coţi, cele de sus de 6 coţi, iar cele de la al treilea nivel erau late de 7 coţi. O uşă în partea de Sud avea acces la o scară spirală care ducea la etajele superioare”. Solomon a angajat un om din Tir ca să conducă lucrările şi a folosit meşteşugari fenicieni (1Împăraţi 5:2-8 ) „planul arhitectonic al Templului şi decoraţiile sale cu lucrări similare care s-au păstrat în unele temple feniciene şi canaanite” , şi au avut influenţă în construirea, şi ornamentele Templului. Numeroase plăci de fildeş sculptate (de la pereţii sau mobilierul palatelor) găsite pretutindeni în Orientul antic sunt lucrări feniciene, conţinând adesea teme egiptene, care se găseau  în  incinta Templului. „subiecte obişnuite sunt florile, palmierii şi sfincşii înaripaţi, subiecte care pot fi comparate cu sculpturile din Templu. La fel ca şi panourile din Templu, aceste sculpturi erau acoperite cu aur şi încrustate cu pietre colorate”, dar cu toate aceste elemente păgâne, Templul a fost sfinţit de Dumnezeu. Există o legătură dintre Cort şi Templu, mai precis Templu era o continuare a Cortului în care avem două aspecte. 1. Locuinţa lui Dumnezeu În Templu s-a realizat după ce bătrânii lui Israel s-au adunat, împreună cu căpeteniile din fiecare seminţie, împreună cu familiile lor 2 Cronici 5:3: „Toţi bărbaţii lui Israel s-au adunat la împărat pentru  sărbătoarea din luna a şaptea„, o imagine a restaurări lui Israel (Numeri 29:1). S-au adus jertfele necesare, iar „preoţii au dus chivotul legământului Domnului la locul lui, în sfântul locaş al casei, în locul preasfânt, sub  aripile heruvimilor” (2 Cronici 5:1-7). Chivotul era acela care determina şi scotea în evidenţă caracterul lui Dumnezeu, pentru că era tronul lui Dumnezeu în mijlocul poporului evreu, de unde El dădea porunci poporului Său. 2. Dumnezeu confirmă slujitorii în lucrare şi anume pe toţi preoţii, leviţii, cântăreţii „Asaf, Heman, Iedutun, fiii şi fraţii lor”, şi lăudau pe Domnul „Căci este bun, căci îndurarea Lui ţine în veci!”, iar „Preoţii n-au putut să mai stea acolo ca să facă slujba, din pricina norului; căci  Slava Domnului umpluse Casa lui Dumnezeu” (2Cronici 5:11-14). Solomon arată cum a devenit un instrument în mâna lui Dumnezeu, a îngenuncheat şi s-a rugat şi a citat din Psalmul  132: „Acum, Doamne Dumnezeule, scoală-Te, vino la locul  Tău de odihnă, Tu şi chivotul măreţiei Tale. Preoţii Tăi, Doamne Dumnezeule, să fie îmbrăcaţi cu mântuire şi  preaiubiţii Tăi să se bucure de fericire! Doamne Dumnezeule, nu îndepărta pe unsul Tău, adu-ţi aminte de  bunătăţile făgăduite robului Tău David!”, iar după ce Solomon a terminat rugăciunea, s-a coborât foc din cer, care a mistuit jertfele şi Slava Domnului a umplut Casa Domnului (2 Cronici 6:41-42, 7:1-2).  Se reţine şi ideea trecerii de la peregnirarea din pustie la un loc stabil, Casa Lui Dumnezeu în mijlocul poporului ales, iar diferenţa dintre Cort, care era mutat din loc în loc şi Templu, arată diferenţa dintre pustiu şi ţara promisă, care era un loc stabil. În ambele cazuri Dumnezeu a fost cu poporul evreu. Focul care s-a coborât din cer şi a mistuit jertfele ca răspuns la rugăciunea lui Solomon s-a realizat în baza răscumpărării şi a Jertfei lui Cristos care urma să vină. Templul lui Dumnezeu era în Ierusalim urma să fie un loc sfânt pentru fiecare care fiecare evreu, ca loc de adorare şi închinare. „Căci Domnul Dumnezeu este un soare şi un scut, Domnul dă îndurare şi slavă, şi nu lipseşte de niciun bine pe cei ce duc o viaţă fără prihană”. (Psalmi 84:11). Acolo se urcau seminţiile lui Israel în fiecare an pentru a lăuda pe Domnul (Psalmul 1 Psalmul 22:3-4). Prin faptul că Casa lui Dumnezeu se afla în Ierusalim, acest lucru era un mare privilegiu pentru poporul evreu.

4).  BISERICA[35] Faptele Apostolilor 2:1  „În ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc. 2  Deodată a venit din cer un sunet ca vîjîitul unui vânt puternic, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. 3  Nişte limbi ca de foc au fost văzute împărţindu-se printre ei, şi s-au aşezat câte una pe fiecare din ei. 4  Şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt, şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească”.  Biserica s-a născut la Rusalii, iar Isus a vorbit despre Ea şi a făcut o afirmaţie Matei 16:18  „Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru (Greceşte: Petros.), şi pe această piatră (Greceşte: petra.) voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui”. Cuvântul folosit pentru Biserică[36] este  „ekklesia” cuvânt derivat din gr. Kyriakos – în latină  basilica ,care înseamnă „casa Domnului”,,  era un loc de închinare, o adunare dar se poate referii şi la o clădire. Termenul a fost folosit şi în Vechiul Testament la evrei în LXX,  pentru adunarea lui Israel, care se aduna la sărbătorile anuale (Faptele Apostolilor 7:38).   Dacă ne uităm puţim la dispensaţiile din istorie, care nu se pot nega în totalitate (învăţătura calvinistă), Isus[37] mai face afirmaţii cu privire la schimbări în viitor “Stricaţi templul  acesta şi în trei zile îl voi ridica”. Şi evanghelistul ne spune: „El le vorbea despre templul trupului Său” (Ioan 2:19 – 21). La a Rusalii Domnul avea să locuiască pe pământ într-un fel nou sub două forme, în sensul că Dumnezeu şi-a zidit Templul în fiecare credincios (1 Corinteni 6:1- 9), dar a avut şi un locaş al Lui împreună cu toţi credincioşi „voi sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi un lăcaş  al lui Dumnezeu, prin Duhul” (Efeseni 2:22). Aici mai avem trei aspecte 1. Dumnezeu îşi zideşte o Casă, în cazul acesta este inclusă şi Biserica, iar Cristos a zidit Biserica după Cuvântul Lui. „Şi Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei care erau mântuiţi”  (Fapte 2:47), iar Casa lui Dumnezeu poate fi înlocuită folosind cuvântul Biserică iar fiecare piatră din Biserică era un mădular în Trupul lui Cristos. 2. Casa lui Dumnezeu este o modalitate prin care sufletele sunt adăugate la Ea. Fapte 2:41  „Cei ce au primit propovăduirea lui, au fost botezaţi; şi în ziua aceea, la numărul ucenicilor s-au adaus aproape trei mii de suflete”. Ca şi rezultat al pocăinţei se primeşte iertarea păcatelor şi Duhul Sfânt şi ele nu se pot despărţi. Suntem curăţiţi de păcate prin Sângele lui Isus Cristos. Romani 3:25  „Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea în delungei răbdări a lui Dumnezeu”. Biserica lui Dumnezeu fiind locuinţa lui Dumnezeu este zidită prin Har atât pentru evrei cât şi pentru neamuri. 3. Credincioşii care locuiesc în Casa lui Dumnezeu, în Biserică aveau diferite activităţi, iar Petru le pune în evidenţă 1 Petru 2:5: „Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă  duhovnicească, o preoţie sfântă şi ca să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Cristos„. Dacă ne uităm în Faptele Apostolilor, găsim un alt aspect al slujbei sfinţilor care sunt etalon şi pentru bisericile din secolul XXI. Faptele Apostolilor 2:42  „Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pîinii, şi în rugăciuni”. Şi  David se bucura de aceleaşi privilegii „Ferice de cei ce locuiesc în Casa Ta! Căci ei tot mai pot să Te laude. – (Oprire)” (Psalmi 84:4), aspect care scoate în evidenţă Imuabilitatea lui Dumnezeu.  Un alt aspect este  Biserica construită de om (1Corinteni cap 3). În prezentarea adevărului despre Dumnezeu biserica construită de om are un loc important, fiindcă aşa cum se vede în scrisorile lui Pavel, Duhul Sfânt foloseşte acest prilej în care prin condiţia sfinţilor se dezvăluie aspecte care privesc Biserica. Aici se îmbină aspecte din biserica locală cu cele din Biserica Spirituală. Un bun exemplu este biserica din Corint, pe care Pavel totuşi îi numeşte sfinţi, dar care erau foarte lumeşti, erau divizaţi, aveau favoriţi, Petru, Apolo, iar Pavel trebuie să le dea lapte duhovnicesc ca şi unor copii, în loc de bucate tari. Aflând de starea bisericii Pavel[38] le arată adevărata poziţie de slujitor al lui Dumnezeu 1 Corinteni 3:6 „Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească”. Apostolul Pavel avea dorinţa ca toţi să fie al lui Dumnezeu şi să aibă părtăşie cu Dumnezeu şi uni cu alţii 1 Corinteni 3:9  „Căci noi Suntem împreună lucrători cu Dumnezeu. Voi Sunteţi ogorul lui Dumnezeu, clădirea lui Dumnezeu”. Pavel dezvoltă mai departe această idee După harul lui Dumnezeu care mi-a fost dat, eu, ca un meşter-zidar înţelept, am pus temelia, şi un altul clădeşte deasupra. Dar fiecare să ia bine seama cum clădeşte deasupra”. (1Corinteni 3:10). Dacă ne amintim ce a spus Isus când vorbeşte cu Petru “pe această piatră voi zidi Biserica Mea”, vedem diferenţa prin care se explică cele două aspecte ale Casei lui Dumnezeu, iar lucrarea lui Cristos de clădire a Bisericii Sale trebuie să fie desăvârşită. Temelia pe care este zidită Biserica este însuşi Cristos, El fiind „ piatra din capul unghiului”, şi Petru fiind  şi el o piatră vie (Fapte 18), iar Pavel a fost fiind primul care a vestit Evanghelia celor din Corint. Aici se disting trei categorii de creştini care zidesc dar şi condiţia plus responsabilitatea lor 1 Corinteni 3:11  Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă, şi care este Isus Hristos. 1. 12  Iar dacă clădeşte cineva pe această temelie, aur, argint, pietre scumpe, lemn, fîn, trestie, 13  lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă: ziua Domnului o va face cunoscut, căci se va descoperi în foc. Şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia. Deci aurul, argintul şi pietrele scumpe înseamnă un bun lucrător care primeşte o răsplată 2. Un al doilea aspect un lucrător care îşi va pierde răsplata, dar care totuşi este mântuit 3. Un lucrător rău care va fi nimicit împreună cu lucrarea lui.  Să clădeşti „lemn, fân sau trestie pe  temelie, în loc de aur, argint sau pietre scumpe”, înseamnă să aduci în Adunare suflete care nu au o viaţă divină, sau să promovezi doctrine false, ignorând necesitatea pocăinţei a Naşterii din Nou şi faptul că Sângele lui Cristos ne curăţeşte de orice păcat. De asemenea se pot primi în adunare oameni care nu sunt mântuiţi şi nu sunt destinaţi să facă partea din ea. Perspectiva umană înseamnă un lucru, pe când cea biblică poate să însemne cu totul altceva. Credincioşia va fi răsplătită şi nu cantitatea lucrării (vezi pilda talanţilor Matei 25:18). Ce a clădit fiecare se va vedea în ziua judecăţii „care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric şi va  descoperi gândurile inimilor” (1 Corinteni cap 4). Cu privire la adevăr avem parte de îndurarea lui Dumnezeu, dar tot va veni o zi în care, fiecare va fi responsabil în faţa lui Dumnezeu, iar Pavel aminteşte corinteilor faptul că deşii toţi au fost în nor şi în mare, nu toţi au fost plăcuţi lui Dumnezeu (1Corinteni cap10). Păcatul lor a fost neascultarea şi cârtirea, iar noi ca şi creştini, avem răspunderea  de a ne trăi viaţa ca şi creştini adevăraţi, care sunt atenţionaţi de consecinţele păcatului (Evrei, cap 3 şi 4). În cazul acesta în Casa lui Dumnezeu avem un spectru larg de credincioşi, dintre care nu toţi sunt temple vii, şi doar în ziua judecăţii grâul va fi dspărţit de neghină „Lăsaţi-le să crească amândouă împreună până la seceriş; şi, la vremea secerişului, voi spune secerătorilor: „Smulgeţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi, ca s-o ardem, iar grâul strângeţi-l în grânarul meu.” (Matei 13:30). Lucrarea fiecărui credincios  după ce a trecut prin foc, dacă nu arde va primi o răsplată (Matei 25:14, Efeseni 2:10). Acest lucru constituie un avertisment pentru cei care sunt în lucrarea Domnului, pentru că lucrarea lor va fi scoasă la iveală în ziua judecăţii în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Casa lui Dumnezeu nu aparţine oamenilor (creştinism instituţionaliza, clădiri, dogme, preoţi, funcţii etc), ci aparţine Bisericii zidite de Cristos ”Căci sunt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată. (2 Corinteni 11:2) ” Biserica pe care o zideşte Cristos este indestructibilă, porţile iadului nu o vor birui”, iar  Pavel dă un îndemn printr-o scrisoare 2 Timotei 2:22  ”Fugi de poftele tinereţii, şi urmăreşte neprihănirea, credinţa, dragostea, pacea, împreună cu cei ce cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată”, aspect care ne vizează şi pe noi. Chiar dacă cineva zideşte cu materiale care vor fi arse în foc, el nu poate strica Temelia. Domnul îi cunoaşte pe ai Lui şi este responsabilitatea credinciosului să cheme Numele Domnului cu o inimă curată. Biserica şi credinciosul sunt în lume şi trebuie să fie curate Fapte 24:16  ”De aceea mă silesc să am totdeauna un cuget curat înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor”, spre gloria şi onoarea lui Dumnezeu.  Forma finală a bisericii. [39]  (Efeseni 2:19-22, Apocalipsa 21:2-3). Facem un pas mai departe, da la biserica ca şi clădire, la Biserica invizibilă al lui Cristos[40] care înseamnă „totalitatea credincioşilor, fără deosebire de rasă, naţionalitate, sau clasă socială, din toate timpurile, din cer şi de pe pământ, formează Biserica lui Hristos, Biserica Universală. Această Biserică nu e o organizaţie pământească vizibilă, ci e organismul viu, spiritual, al celor ce au crezut în Hristos şi au fost născuţi din nou” definiţie pe care o repetăm. Evrei[41] 12:23  “de Biserica celor întâi născuţi, cari sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi,” iar acest aspect  se îndreptă şi este prezentată în anumite texte ca şi Templul lui Dumnezeu ca şi credincios dar şi ca Biserică 1 Corinteni 6:19  Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi, şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu Sunteţi ai voştri? (2 Corinteni 6). Dumnezeu[42] l-a înălţat pe Cristos care este Capul Bisericii, care este în acelaşi timp şi Trupul lui Cristos. Efeseni (1:22-23). Pe de o parte în Cristos se zideşte şi se va continua aşa până la sfârşit când Cristos îşi va lua Mireasa la Cer, dar în acelaşi timp Trupul lui Cristos este o plinătate. „care este trupul Lui, plinătatea Celui ce îndeplineşte totul în toţi”. (Efeseni 1:23). În cartea Apocalipsei găsim noţiunea de  Biserică, Mireasă şi Cort al lui Dumnezeu (Apocalipsa 21:2-3). Tot Apocalipsa vorbeşte despre o nouă  creaţie Apocalipsa 21:1  „Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră, şi marea nu mai era”. Dacă facem referire la semnificaţia cuvintelor Casă, Templu şi Cort, termenul de Casă prezintă o imagine unde se poate locui, iar Biserica  în postură de Casă a lui Dumnezeu pe pământ, nu este adecvată ci Biserica ca şi Trup. De asemenea imaginea Templului este acela de a fi sfânt, în dreptul credinciosului şi a Bisericii 1 Corinteni 3:16  „Nu ştiţi că voi Sunteţi Templul lui Dumnezeu, şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi”? Dumnezeu locuieşte într-un loc Sfânt, iar credincioşii care formează Templul lui Dumnezeu trebuie să fie sfinţi Psalmi 93:5  „Mărturiile Tale Sunt cu totul adevărate; sfinţenia este podoaba Casei Tale, Doamne, pentru tot timpul cât vor ţine vremurile” aspect care arată Imuabilitatea lui Dumnezeu, sau Levitic 26:11-12   „Îmi voi aşeza locaşul Meu în mijlocul vostru şi sufletul Meu nu vă va urî. Voi umbla în mijlocul vostru, Eu voi fi  Dumnezeul vostru şi voi veţi fi poporul Meu„. Şi profetul Ezechil aminteşte acest lucru cu privire la timpul după care evreii se întorc din robia Babilonului Ezechiel 37:27  „Locuinţa Mea va fi între ei; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu”, dar la momentul Întrupării,  Evreii nu îl recunosc pe Cristosul, Mesia, îl răstignesc, iar această promisiune s-a împlinit doar în mod parţial. Atunci când este prezentată scena din Apocalipsa 21, în ea vedem o împlinire a planurilor măreţe şi eterne al lui Dumnezeu şi eficacitatea Sângelui lui Isus Cristos : „El va şterge  orice lacrimă din ochii lor, Şi moartea nu va mai fi, Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că  lucrurile dintâi au trecut„. Dumnezeu are posibilitatea să locuiască în mijlocul celor răscumpăraţi. Casa lui Dumnezeu pe pământ, Cort, Templu, Biserică, sunt anticipări ale Casei Lui eterne, care este Templul lui Dumnezeu sus în cer, sau Cortul Său pentru eternitate. (Apocalipsa 21:23). Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună, ca s-o lumineze; căci o luminează slava lui Dumnezeu, şi făclia ei este Mielul. (Apocalipsa 21:23)

6). Templul Continuăm  cu perspective asupra Templului prezentat în Noul Testament[43] şi desprindem aspecte importante. Atunci când se fac referiri la Templul lui Dumnezeu în Evanghelii, sub termenul de Casă se folosesc cuvintele ” (oikos) şi „loc” (topos), iar ca şi vorbire metaforică avem cuvintele casă”, „clădire” (oikodome), „cort” (skene), „locuinţă” (katoiketerion). Isus are atitudini diferite şi contrarea despre clădirea Templului din Ierusalim. Pe de o parte era sfinţit de Dumnezeu,Nebuni şi orbi! Care este mai mare: aurul sau Templul, care sfinţeşte aurul?” (Matei 23:17), Templulu fiind denumit şi Casa lui Dumnezeu, iar  zelul pentru Casa lui Dumnezeu l-a motivate să facă curat în Casa Tatălui, în plus era preocupat de Templu. Ioan 2:17  “Ucenicii Lui şi-au adus aminte că este scris: „Rîvna pentru casa Ta Mă mănâncă pe Mine.” În contrast Isus se vede mai mare decât Templul, îl denumeşte  peşteră de tâlhari, ca şi Isaia şi face afirmaţia din Matei 26:61 “Acesta a zis: „Eu pot să stric Templul lui Dumnezeu şi să-l zidesc iarăşi în trei zil,” Templul fiind doar un paravan religios în Israel. La începutul lucrării Isus a chemat evreii la pocăinţă, dar acest fapt a atras ostilitatea liderilor religioşi, iudeii nu a dat dovadă de flexibilitate, deşi îl aştepta pe Mesia, erau nevrednicii de prezenţa divină, iar Isus a anunţat distrugerea Templului fapt care s-a întâmplat în anul  70 d. Cr, de către armata romană condusă de Titus.   Isus face şi o precizare a faptului că “Noul templu era adunarea escatologică a lui Isus Mesia” Matei 18:20  „Căci acolo unde Sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, Sunt şi Eu în mijlocul lor.” În cartea Faptele Apostolilor lucrurile prind contur din ce în ce mai mult, ucenicii continuă  se ducă la Ierusalim în Templul, dar în acelaşi timp se distanţează de el. Ştefan şi un grup de evrei creştini a înţeles că a crede în Mesia înseamnă abrogarea ordinii simbolizate de Templu din Ierusalim, iar apărarea sa a fost de fapt un atac la adresa liderilor religioşi ai vremii şi a Templului (Fapte 7). Un argument mai bun se găseşte în Fapte 15:13-18, „Cortul lui David” şi Amos 9:11, texte din Vechiul Testament cu bătaie escatologică, folosit şi de comunitatea Legământului de la Qumran, care au o concepţie nouă şi spirituală despre Templu (CDC 3.9), şi ne ajută să avem o idee încă neclară despre doctrina bisericii şi noul Templu. În Epistole doctrina despre biserică şi Templul Mesianic plus aspectul escatologic al Templului iese şi mai mult în evidenţă iar legătura dintre Vechiul Testament şi escatologie   intertestamentală este scoasă în evidenţă în scrierile lui Pavel (1Corinteni 3:16-17, 2 Corinteni 6:16-18 Efeseni 2:1-22). De Asemenea avem o legătură, un cuplet din 2 Corinteni 6:16 legat de (Levitic 26:12; Ezechiel 37:27-28), în care se foloseşte escatologia iudaică cu privire la Templul Mesianic (Jubilee1:17). Acest aspect este un îndemn pentru o viaţă sfântă  şi unitate  (1 Corinteni 6:18 … ). Schisma  este egală cu profanarea iar pedeapsa este extrem de puternică, violentă,  şi mare.   Dumnezeu este unul singur şi locuieşte într-un singur loc pe pământ în Casa Lui. De asemenea în cartea Efeseni imaginea despre templul este folosită în sensul învăţării doctrinare. Apare caracterul  inter-rasial al bisericii „În adevăr, nu este nicio deosebire între iudeu şi grec; căci toţi au acelaşi Domn, care este bogat în îndurare pentru toţi cei ce-L cheamă. (Romani 10:12). Cuvinte ca aproape sau departe (Isaia 57:19, Daniel 9:7) folosite de rabini pentru evrei şi străini (Numbers Rabbah 8:4), sau cuvântul pace, au o conotaţie excatologică. Pavel a perceput misiunea lui între neamuri, ca o împlinire a credinţei iudeilor dar şi a creştinilor ca şi o unire în Cristos, în care Mesia este piatra din capul unghiului Efeseni 2:20  „fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos”. De asemenea clădirea creşte (auxein) Efeseni 2:22  „Şi prin El şi voi Sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi un lăcaş al lui Dumnezeu, prin Duhul” şi se introduce imaginea Trupului şi o imagine a contopirii între Templu şi Trupul lui Cristos. Dacă se compară ce a scris Pavel despre Templul ca şi Casa lui Dumnezeu cu ce scrie Petru (1 Petru 2:4-10), ele se referă la biserică ca şi Sanctuarul lui Dumnezeu. La fel cartea Evrei[44] spune acelaşi lucru (Evrei 3:1-6) şi vedem cum imaginile se împletesc în mod armonios „În ziua aceea, veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl Meu, că voi sunteţi în Mine şi că Eu sunt în voi”. (Ioan 14:20). Ideea de Templu spiritual este dezvoltată mai şi mai mult în cartea Evrei şi Apocalipsa, aspect care se regăseşte atât în religia iudaică cât şi creştină. Ca referinţă găsim în Ioan 1:51  „Apoi i-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun, că, de acum încolo, veţi vedea cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi pogorându-se peste Fiul omului.” (Ioan 14:2,  Galateni 4:21…), sau „Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos”. (Filipeni 3:20) cu referire la Casa din cer.  Sanctuarul din cer  este (typos),   ca şi originalul, iar cel de pe pământ este o  copie şi umbră  celui din cer (Evrei 8:5). Isus Cristos ca Mare Preot slujeşte în Cortul ceresc, care a fost curăţat, iar noi aici pe pământ participăm la închinare (Evrei 10:19-22), iar prin acest fapt biserica adevărată a lui Cristos este în Templu, Sanctuarul ceresc. În Apocalipsa lui Ioan i se prezintă două Temple, unul în cer şi altul pe pământ, Sionul ceresc (Apocalipsa14:1 şi Apocalipsa 21:10)  plus Noul Ierusalim (Apocalipsa  3:12, 21:2.) din care fac parte credincioşii măsuraţi şi număraţi, aleşii pe care Dumnezeu îi apără. O altă spiritualizare a lui Ioan este faptul că pe Muntele Sionului nu vede un edificiu măreţ ci mulţimea celor răscumpăraţi (Apocalipsa 14:1) aspect sugerat şi în Apocalipsa. „Pe cel ce va birui îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu, şi nu va mai ieşi afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, Noul Ierusalim, care are să se coboare din cer de la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou.” (Apocalipsa 3:12), cuvântul esenţial fiind biruinţă, astfel cele două Temple fiind percepute împreună,  formează un Sanctuar care creşte prin faptul că fiecare credincios  are mărturia prin martiraj. Clădirea va fi terminată când numărul celor aleşi se va împlini. Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă şi li s-a spus să se mai odihnească puţină vreme, până se va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei. (Apocalipsa 6:11), tot aşa a fost hotărât destinul popoarelor din Templu din Ierusalim. Isaia 66:6  “Un glas răsunător iese din cetate! Un glas iese din Templu! Este glasul Domnului, care dă vrăjmaşilor lui plata cuvenită!”, (Habacuc 2:10). Ioan face afirmaţia că în Noul Ierusalim nu are Templu: Apocalipsa 21:22  „În cetate n-am văzut nici un Templu; pentru că Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca şi Mielul, Sunt Templul ei”. Această finalitate grandioasă ne arată că Locuinţa din cer este însuşi Dumnezeu Atotputernic şi Mielul, iar jocul de cuvinte  (skene şi skenosei), ne indică faptul că barierele dintre om şi Dumnezeu nu mai există lucruri pe care pe care să-l ascundă pe Dumnezeu de poporul Său. Iar acest lucru este un privilegiu glorios pentru creştinii care sunt în Noul Ierusalim Şi am auzit un glas tare care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. (Apocalipsa 21:3). Observăm că lucrurile se adună, şi de Altar, Cort, Templul, Biserică, şi Templul ceresc care sunt Dumnezeu şi Cristos, se îmbină divinul cu umanul ajungând în final la o părtăşie reală şi adevărată cu Dumnezeu. Atunci când Isus spune pilda celor două case, este conştient ca va urma judecata, pentru cei care ascultă o binecuvântare veşnică, iar pentru cei care refuză o pedeapsă veşnică.

7). JUDECATA[45]. (ebr. sapat; gr. krima, krisis) Dumnezeu are calitate de judecător aspect prezentat în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament. El judecă întreg pământul Geneza 18:25  „Să omori pe cel bun împreună cu cel rău, aşa ca cel bun să aibă aceeaşi soartă ca cel rău, departe de Tine aşa ceva! Departe de Tine! Cel ce judecă tot pământul nu va face oare dreptate?”, El este prezentat ca şi un Dumnezeu al dreptăţii, iar judecata este împotriva răului din lume. În baza acestui principiu şi interpretare poporul lui Dumnezeu este chemat să exercite la rândul lui o judecată umană (Isaia 1:17; Mica 6:8; Zaharia 8:16). Judecata lui Dumnezeu este personală,   (Psalmul 36:5…, Ezechiel 39:21, Osea 2:19-20), legată de atributele lui Dumnezeu ca bunătate, îndurare, neprihănire, adevăr, etc, dar şi dreptatea justiţia divină şi mânia lui Dumnezeu. Exodul 15:7  „Prin mărimea măreţiei Tale, Tu trînteşti la pământ pe vrăjmaşii Tăi; Îţi dezlănţuieşti mânia şi ea îi mistuie ca pe o trestie”. Astfel prin judecata lui Dumnezeu se aduce salvare şi mântuire celui neprihănit (Deuteronom 10:18; Psalmul 25:9-10), şi condamnare pentru cei răi  (Exod 6:6;  Deuteronom 32:41; Isaia 4:4; Ier. 1:10, Ezechiel 5:10, etc). Spre sfârşitul Vechiului Testament, ideea de judecată este tot mai mult legată de o aşteptare escatologică, în ziua în care Domnul vine (Ioel 2:1.., Amos 5:18, Obadia 1:5, Ţefania 1:7- 18) Maleahi 4:1..). Ideea se reia în Noul testament prin numeroase versete care vorbesc despre mânia şi judecata lui Dumnezeu  (Romani 1:18,  Evrei 12:23, 1 Petru 1:17,  Apocalipsa 16:5 …). Ca şi în Vechiul Testament judecata nu este limitată doar în viitor ci operează deja aici pe pământ  (Ioan 8:50,…. Apocalipsa 18:8), fiind asociată cu Persoana lui Isus Cristos, fiindcă Tatăl  a dat judecata Fiului Matei 25:31  „Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. 32  Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre; 33  şi va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui. (Matei 10:34…Ioan 3:19; …8:12,  9:39). Judecata se aplică deja fiindcă oamenii iubesc mai mult întunericul decât lumina, deşi ea a fost arătată (Ioan 3:19). Aspectul principal al judecăţii în Noul Testament cade pe judecata din escaton prin numeroase versete  care spun acest lucru  (Matei 25:31-46; Ioan 5:22,…. Evrei 6:1-6 şi mai departe). Toţi oamenii vor fi judecaţi fără excepţie, inclusiv îngerii (2 Petru 2:4,  Iuda 6). Toate aspectele din inima omului vor fi judecate, gândurile inimii, orice cuvânt nefolositor, etc. Judecata se va face şi asupra celor credincioşi  (Matei 7:22… Luca 19:12-28, 2 Corinteni 5:10; Evrei 10:30..1 Petru 1:17, Apocalipsa 20:12…). Judecata nu poate fi evitată „Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata”, (Evrei 9:27), şi este spusă categoric şi în alte versete din Biblie. Aspectul fundamental şi de bază al judecăţii lui Dumnezeu este răspunsul omului faţă de voia descoperită al lui Dumnezeu prin Revelaţia Naturală şi Revelaţia Specială, dar se va ţine cont şi de capacitatea fiecărui om  de a o împlinii, copii, handicapaţi mintali, sau alte forme  şi diferenţe între oameni  (Matei 11:21-24; Romani 2:12-16). Judecata Lui va fi dreaptă, desăvârşită şi convingătoare. „Ştim însă că tot ce spune Legea, spune celor ce sunt sub Lege, pentru ca orice gură să fie astupată, şi toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu”. (Romani 3:19). Există un contrast între judecata umană şi judecata divină dar trebuie să avem în vedere câteva aspecte. 1. Judecata are un caracter escatologic prioritar, iar credincioşii sunt declaraţi îndreptăţi în faţa judecăţii lui Dumnezeu prin credinţa în Cristos şi Jertfa de pe Calvar 1 Corinteni 1:30  “Şi voi, prin El, Sunteţi în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare”. 2. Aici nu avem de a face doar cu o “relaţie juridică”, ci prin părtăşia şi unirea cu Cristos,  care implică o unire reală cu Moartea şi Învierea  lui Cristos, ce schimbă caracterul omului credincios, respective viaţa lui. Romani 6:4  “Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentruca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă”. Acest lucru este o dovadă a Naşterii din Nou. 3. de asemenea nu trebuie să face o deosebire între lucrarea Tatălui şi lucrarea Fiului, fiindcă este o lucrarea a Sfintei Treimi şi noi trebuie să credem în Isus Cristos care a fost trimis de Dumnezeu. Ioan 6:29  “Isus le-a răspuns: „Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela pe care L-a trimis El.” 4. Nu există “creştini anonimi”, pentru că fiecare creştin trebuie să aibă o relaţie mântuitoarea cu Cristos care să fie  Mântuitor şi Domn în viaţa lui, şi toţi cei răscumpăraţi din nou formează Biserica lui Cristos. De asemenea faptele bune nu duc la mântuire ci sunt o consecinţă a convertirii, care sunt dovezi ale Harului lui Dumnezeu, în societatea umană căzută în păcat. De asemenea există o singură cale prin care oamenii pot fi mântuiţi “În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi.” (Faptele apostolilor 4:12). Biblia[46] recunoaşte faptul că nu toţi oamenii sunt egali în al cunoaşte pe Dumnezeu, iar acest fapt este luat în considerare la judecată Sa “Dar cine n-a ştiut-o, şi a făcut lucruri vrednice de lovituri, va fi bătut cu puţine lovituri. Cui i s-a dat mult, i se va cere mult; şi cui i s-a încredinţat mult, i se va cere mai mult”.(Luca 12:48), desprins din pilda Ispravnicului necredincios, care este un principiu biblic care este corect. Totuşi şi aceea care ştiu puţin  au urmat lumina care le-a fost dată, iar în consecinţă mântuirea este tot prin Cristos. Efeseni 2:12  “aduceţi-vă aminte că în vremea aceea eraţi fără Hristos, fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei, fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume. 13  Dar acum, în Hristos Isus, voi, care odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost apropiaţi prin sângele lui Hristos”. La judecata finală va exista o mărturie şi o despărţire a celor, neprihăniţi,  de cei răi, acelor aleşi de cei ne-aleşi, cu destine veşnice diferite  “cei ale căror nume au fost găsite scrise în cartea vieţii” şi cei ale căror nume „nu au fost găsite scrise în cartea vieţiiŞtim, în adevăr, că, dacă se desface casa pământească a cortului nostru trupesc, avem o clădire în cer, de la Dumnezeu, o casă care nu este făcută de mână, ci este veşnică. (2 Corinteni 5:1)”Oricine n-a fost găsit scris în Cartea Vieţii a fost aruncat în iazul de foc. (Apocalipsa 20:15). Judecata pe care o fac oamenii asupra semenilor săi se face prin putere delegată, iar abuzul se pedepseşte. Ei trebuie să fie conştienţi că dacă Dumnezeu judecă cu dreptate, aşa trebuie să facă şi oamenii (Luca 12:56-58), Ioan 7:24  „Nu judecaţi după înfăţişare, ci judecaţi după dreptate.”, iar judecata finală aparţine lui Dumnezeu  (Deuteronom 1:17). Creştinul are nevoie de discernământ şi maturitate morală. Romani 15:14  „În ce vă priveşte pe voi, fraţilor, eu însumi Sunt încredinţat că Sunteţi plini de bunătate, plini şi de orice fel de cunoştinţă, şi astfel Sunteţi în stare să vă sfătuiţi unii pe alţii”. În final credincioşii vor judeca pe îngeri 1 Corinteni 6:3  „Nu ştiţi că noi vom judeca pe îngeri? Cu cât mai mult lucrurile vieţii acesteia?”. Şi creştinii vor fi judecaţi ca şi cei necredincioşi (Matei 25:14-30, 31-46), şi alte texte care precizează acest lucru. Creştinii vor fi judecaţi printr-o judecată părintească, potrivit cu darurile pe care le-au primit oportunităţi şi responsabilităţi, pe care le-au avut în viaţă 1 Petru 1:17  „Şi dacă chemaţi ca Tată pe Cel ce judecă fără părtinire pe fiecare după faptele lui, purtaţi-vă cu frică în timpul pribegiei voastre”. Judecata creştinilor nu va pune în pericol mântuirea oferită prin Cristos. Atunci când oamenii se gândesc sau vorbesc despre judecata lui Dumnezeu, ei se abţin, iar judecata nu se regăseşte în scrierile contemporane, sau prea puţin au permis bisericii să se armonizeze cu (Romani 12:1 …. Phillips). Ideea de judecată finală apare prea puţin în teologia şi învăţătura bisericii, şi este lăsată la o parte din păcate. Omul contemporan respinge ideea unei judecăţi viitoare, pentru că nu vrea să răspundă în faţa nimănui de faptele rele şi leagă aspectul moral de tradiţie, teorii psihologice, psihanalitice şi se aliniază la pragmatismul din zilele noastre. Moralitatea constă în fericirea personală aici şi acum, iar ideea unei judecăţi divine finale este anatema pentru ei. Dar judecata divină este adevărată şi inevitabilă pentru toţi oamenii, tocmai de aceea Biserica are datoria de a fi tenace şi sub acest aspect, potrivit cu învăţătura Bibliei.

 8). JUDECATA DE APOI.[47] Se poate porni  din nou de la ce spune Isus Cristos în Matei  capitolul 25 când vorbește despre Judecata viitoare : Matei 25:31  „Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. 32  Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre; Două versete atrag atenția în mod deosebit: Matei 25:34  Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: „Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii. și Matei 25:41  Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui!  Fiecare om va fi judecat de Dumnezeu și își va primi răsplata sau pedeapsa  în funcție de credința sau necredința lui și de felul în care și-au trăit viața. (Romani 2:6). La judecată toate faptele omului vor ieșii la  iveală iar Pocăința este o poruncă : Faptele Apostolilor 17:30-31  “Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă, şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască; pentru că a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul, pe care L-a rânduit pentru aceasta, şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morţi…”.  Ioan spune ce a văzut : Apocalipsa 20:12  “şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost distruse. Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea.” Există două stări după judecată, care constă în starea celor mântuiți și în starea celor nemântuți. a. starea celor mântuiți :  se poate reflecta în câteva versete : Matei 25:46  “Şi aceştia vor merge în pedeapsa veşnică, iar cei neprihăniţi vor merge în viaţa veşnică.” Avem și mărturia lui Ioan. Apocalipsa 21:3-4  “Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie, şi zicea: ‘Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii.  El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei.  El va fi Dumnezeul lor.  El le va şterge orice lacrimă din ochii lor.  Şi moartea nu va fi.  Nu va mai fi nici o tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.’ ”  și  Apocalipsa 22:3-5  “Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Robii Lui îi vor sluji. Ei vor vedea faţa Lui şi Numele Lui va fi pe frunţile lor. Acolo nu va fi nici noapte, şi nu vor mai avea trebuinţă nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina, şi vor împărăţi în vecii vecilor.” Această stare indică o stare de fericire b) Starea celor nemântuiţi  ne prezintă o stare de pedeapsă și sunt sugestive câteva versete Matei 25:41  “Apoi va zice celor de la stânga Lui: ‘Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui!’’ Ioan spune și cine  va intra acolo. Apocalipsa 21:8  “Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli, şi toţi mincinoşii, partea lor este iazul, care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moatea a doua.” Moartea a doua reprezintă Iadul. Apocalipsa 20:10  Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi proorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor. Apocalipsa 20:14  Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Alegerea celor care vor merge în Iad nu se face la întâmplare. Apocalipsa 20:15  “Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul cu foc.” Această stare ne arată o situație, poziție, permanentă  de chin și suferință, sau Marcu 9:44  unde viermele lor nu moare, şi focul nu se stinge. Este necesar să facem o remarcă în sensul că Iadul nu a fost pregătit pentru om ci pentru Satana și îngerii lui, prin Cădere omul a ajuns în starea de păcat, iar în timpul vieții are posibilitatea de alegere ”liber arbitru”, care va ava consecințe la Judecata de Apoi. Un ultim lucru necesar a fi specificat este faptul că  osânda sau binecuvântarea, Iadul și Cerul sunt eterne.

9). CONCLUZII 

După botezul lui Isus şi ispitirea din pustie, urmează Predica de pe Munte, (Matei 5-7) care este o mini Evanghelie şi indică cum trebuie să fie credinciosul care face parte din Împărăţia cerurilor iar la sfârşitul discursului Isus spune pilda celor două case, fiind conştient de faptul că există oamenii care ascută de Cuvântul Lui, dar şi de oameni care îl resping,  iar în  funcţie de ascultarea sau neascultarea lor îşi aleg singuri destinul veşnic, care poate fi binecuvântarea sau un chin, Cerul sau Iadul. Ilustraţia pildei pune accentul pe temelie, nu pe aspectul exterior. Ca şi ascultători a cuvintelor lui Isus au fost ucenicii, mulţimea iudeii şi fariseii, care au refuzat în mod categoric învăţătura Domnului Isus. Ei aşteptau un Mesia în termeni omeneşti care să îi scape de jugul roman şi  din cauza învăţăturii rabinilor suprapusă peste legea lui Moise, au pierdut dimensiunea spirituală a Împărăţiei cerurilor, şi nu l-au recunoscut pe Mesia cel adevărat. Mesia şi dumnezeul lor era deja un idol creat de mintea umană. Isus în Evanghelia după Matei vorbeşte despre Biserică, adică Casa lui Dumnezeu. De asemenea El se declară deasupra Legii date de Dumnezeu prin Moise şi repetă  sintagma „Aţi auzit dar eu vă spun” de şase ori. În contrast cu Legea Isus vorbeşte despre Har. Ioan 1:17 “ căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos”. Apostolul Pavel abordează problema Legii şi a Harului, şi recunoaşte neputinţa „cărnii” şi puterea Harului. Cuvintele Domnului Isus Cristos şi al apostolilor trebuie să fie ascultat, împlinit şi predicat, pentru că dă viaţă 1 Corinteni 1:18  „Fiindcă propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce Sunt pe calea pierzării: dar pentru noi, care Suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu”. Se pune în contrast temelia celor două case, prin ascultare şi neascultare de Cuvântul lui Dumnezeu.  Asemănarea credincioşilor este de suprafaţă, zidirea se face cu înţelepciune, sau superficialitate, deosebirea fiind una de fond Temelia fiind Isus Cristos. În timpul vieţi, apare încercarea,  teste ale credinţei care cerne grâul de neghină şi se desprind aspecte ca doi constructori, alegerea, Dumnezeu care schimbă viaţa noastră, două clădiri, două temelii şi două destine, în care avem seriozitate sau superficialitate iar Pavel ne asigură că suntem : „ziditi pe temelia apostolilor si prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Iisus Christos.” (Efeseni 2:20-21)  şi  de  mântuirea noastră. În timpul testelor credinţei, apare ploaia şuvoaiele, vântul, care lovesc în Casă, respectiv credinţa noastră în Cuvântul lui Dumnezeu iar dacă temelia este Cristos  rămânem biruitori Filipeni 4:13  „Pot totul în Hristos, care mă întăreşte”. Fără credinţă în Dumnezeu omul este mort spiritual, iar o definiţie a credinţei o găsim în Evrei 11:1 „Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd” care oferă credinciosului să creadă în adevăruri ce nu se pot demonstra decât prin credinţă, care este direcţionată spre viitor şi este o întâlnire personală cu Dumnezeu. Ca şi teste ale credinţei avem testul  învăţării, doctrinal, moral, spiritual, şi testul social. De asemenea s-a scos în evidenţă problema autorităţii pe care o avea Isus, prin faptul că vorbea şi acţiona cu autoritate şi putere divină, ”Eu vă spun” pe când fariseii, şi cărturarii citau persoane umane. Aici se vede o absenţă a relaţiei cu Dumnezeu reprezentanţilor evreilor din vremea respectivă. Dacă se merge mai departe la autoritatea lui Isus, ea este dată de sus, dar o transmite şi ucenicilor, care o este o autoritate derivată (1Petru 2:9) dar şi porunca de a vesti Evanghelia, iar în centru mesajului predicat atunci şi acum trebuie să fie Cristos şi Crucea. Credinciosul trebuie să asculte de Cuvântul lui Dumnezeu, iar judecata viitoare nu va fi după norme omeneşti, deci este necesară o mare atenţie a ceea ce construim pe Temelia care este Cristos. Trebuie să înţelegem faptul că necazurile vin şi peste cei care au clădit pe nisip şi pe cei care au zidit pe Stâncă, iar construcţia se face în timp prin  auzire, citirea a Cuvântului lui Dumnezeu şi aplicarea lui în viaţa credinciosului, doar în relaţie cu Cristos „Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu aduce mult rod; căci despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic”. (Ioan 15:5). De asemenea Duhul Sfânt pecetluieşte pe credincios, şi nu trebuie să  fim tulburaţi de pericolele care vin asupra noastră „Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi”! (1 Petru 1:5). Prin analogia cu privire la cele două case din pilda lui Isus, se ajunge în domeniul spiritul, lucru intenţionat şi de Isus la Casa lui Dumnezeu din Scriptură, în care se include şi Biserica locală, dar mai important Biserica universală. Casa lui Dumnezeu, a avut un început ca şi origine prin, pietre de aducere aminte, altare, Cortul, Templu şi Biserica. Cu privire la Cort Moise primeşte indicaţi clare cum să îl facă „Vezi să faci după chipul care ţi s-a arătat pe munte”, iar prin El, Dumnezeu a avut posibilitatea să locuiască în mijlocul poporului ales, care era o umbră dar şi o anticipare a  Bisericii, pregătită ca o mireasă împodobită pe care Cristos o va prezenta lui Dumnezeu  „ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană.” (Efeseni 5:27). La fel  se întâmplă şi la facerea Templului, în care David primeşte planul şi locul în care trebuie să fie construit  de la Dumnezeu, dar nu este lăsat de Domnul să îl construiască el pentru că a fost un om al războiului şi avea mâinile mânjite de sânge, iar Solomon este acela care zideşte Templul. Atât Cortul cât şi Templu, au avut elemente comune, care au fost prezentate anterior. Deşi prin faptul că elemente ale Templului conţineau ornamentaţii şi elemente păgâne, Dumnezeu sfinţeşte Templul aşa cum a sfinţit şi Cortul „Când şi-a isprăvit Solomon rugăciunea, s-a coborât foc din cer şi a mistuit arderea de tot şi jertfele, şi slava Domnului a umplut casa. Preoţii nu puteau să intre în Casa Domnului, căci slava Domnului umplea Casa Domnului”. (2 Cronici 7:1-2). Acest aspect al locuirii lui Dumnezeu în mijlocul poporului ales este o favoare care nu se poate măsura. După Întrupare, şi lucrarea de mântuire realizată de Cristos prin Jertfa de pe Cruce, El  se înalţă la cer şi lasă formarea şi dezvoltarea Bisericii în mâna Duhului Sfânt. Biserica se naşte de fapt la Rusalii şi reamintim afirmaţia pe care Cristos a făcut-o despre Biserică Matei 16:18  „Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru (Greceşte: Petros.), şi pe această piatră (Greceşte: petra.) voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui”. După Rusalii Dumnezeu locuieşte în Biserică dar şi în fiecare credincios prin Duhul sfânt. În Biserică credinciosul este „ mădular în Trup”, dar şi  „piatră vie”,  de asemenea dispar toate graniţele dinte oamenii care sunt credincioşi „Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Hristos Isus. (Galateni 3:28) Cristos este Capul Biserici, iar credincioşii sunt Trupul lui Cristos. Un aspect esenţial al bisericii primare este practica credinţei creştine timpurii, care trebuie să fie un punct de referinţă pentru bisericile secolului XXI. Faptele Apostolilor 2:42  „Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pîinii, şi în rugăciuni”. Credincioşii din Vechiul Testament aveau şi ei această oportunitate de a avea părtăşie cu Dumnezeu, aspect care ne arată Imuabilitatea lui Dumnezeu.  „Ferice de cei ce locuiesc în Casa Ta! Căci ei tot mai pot să Te laude. – (Oprire)” (Psalmi 84:4), Atunci când vorbim despre Biserica construită de om avem în vedere atât aspectul material cât şi spiritual. Biserica din Corint este un bun exemplu, în care creştinii deşi erau divizaţi în partide, şi existau păcate grave în biserică, dar Pavel li se adresează cu apelativul de sfinţi. Pavel le aduce aminte de calitatea sa de apostol şi rob, slujitor al lui Dumnezeu, şi îi îndeamnă să treacă de la „laptele duhovnicesc”, la bucate tari. El aduce în discuţie  Temelia care este Cristos, şi ce se clădeşte deasupra. Focul judecăţi va da în vileag lucrarea fiecărui dintre noi, unii dintre lucrători vor fi mântuiţi dar îşi vor pierde răsplata, iar alţii vor fi nimiciţi împreună cu lucrarea lor 1 Corinteni 3:17  „Dacă nimiceşte cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu; căci Templul lui Dumnezeu este Sfânt: şi aşa Sunteţi voi”. În Casa lui Dumnezeu sunt multe feluri de credincioşi dar abia în final grâul va fi despărţit de neghină. Pavel ne îndeamnă să fugim de poftele tinereţii, să urmărim lucrurile spirituale  şi să avem o inimă curată, el se dă exemplu pe el însuşi şi se pune în mod serios întrebarea câţi dintre noi avem curajul să face acest lucru. Biserica şi credinciosul sunt în lume ca lumină şi sare şi aşa trebuie să fim spre Slava lui Dumnezeu. În bisericile locale există şi Biserica universală  şi repetă definiţia care spune că Ea este „totalitatea credincioşilor, fără deosebire de rasă, naţionalitate, sau clasă socială, din toate timpurile, din cer şi de pe pământ”, care este un organism viu invizibil şi spiritual, care creşte şi se dezvoltă spre forma finală a bisericii. Apocalipsa 21:3  „Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie, şi zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui”. Cristos este Capul  Bisericii iar credincioşii sunt  mădulare în Trupul Lui, cu aspect de slujire uni faţă de alţii şi ascultare faţă de Cristos. Casa lui Dumnezeu, Cortul sau Templul  este o imagine unde  se poate locuii, iar Biserica este cel mai bine reprezentată ca şi Trupul lui Cristos.  Pe de-o parte Cristos şi credincioşii zidesc Biserica Ea fiind în acelaşi timp o plinătate. În Biserica prezentată în cartea Apocalipsei se vede o împlinire a planului lui Dumnezeu şi cât de eficient este Sângele lui Cristos,  fiindcă nu vor mai fi lacrimi, nici moarte, va  exista apa vieţii, neamurile vor fi vindecate  şi „nu  va mai fi nimic vrednic de blestem acolo” fiindcă lucrurile dintâi au pierit. Astfel pornind de la pilda celor două case, Casa lui Dumnezeu pe pământ, Cort, Templul şi Biserică  ele sunt o  anticipare al Casei lui Dumnezeu care este eternă, sau mai corect Cortul Lui pentru veşnicie. Biblia ne prezintă un nou început Apocalipsa 21:1  „Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră, şi marea nu mai era”. Un alt verset ne indică acest nou început sub formă de cetate „Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună, ca s-o lumineze; căci o luminează slava lui Dumnezeu, şi făclia ei este Mielul”. (Apocalipsa 21:23). Revenim la ideea de Templul lui Dumnezeu descris în Evanghelii faţa de care Isus are manifestări diferite, contrare, pe de o parte Casa lui Dumnezeu trebuie să fie sfântă şi „Rîvna pentru casa Ta Mă mănâncă pe Mine”, Îl va strica şi în trei zile va fi reconstruit la loc, iar pe de altă parte Isus se vede mai mare decât templu şi îl denumeşte „peşteră de tâlhari, aşa cum a vorbit şi prorocul Ieremia, fiind o mască religioasă pentru poporul evreu. Isus percepe Templul într-o dimensiune viitoare  escatologică  a lui  Dumnezeu şi Cristos. Actualul Templu din perioada lui Isus nu mai era demn de prezenţa divină, iar Isus anunţă distrugere lui fapt care s-a şi întâmplat în ani 70 d. Cr. Apostolii şi ucenicii au mai mers o perioadă de timp la Templu dar înţeleg rolul lui Isus  şi se depărtează tot mai mult de el percepând o dimensiune escatologică  şi mesianică a Templului. Pavel vede o împlinire a credinţei iudeilor şi a neamurilor care sunt uniţi în Cristos El fiind „piatra din capul unghiului”  creştinii fiind o unitate fără deosebiri, „În adevăr, nu este nicio deosebire între iudeu şi grec; căci toţi au acelaşi Domn, care este bogat în îndurare pentru toţi cei ce-L cheamă. (Romani 10:12) o imagine în care Creştinii, Templul cu Trupul lui Cristos formează o unitate. În cartea Evrei acest aspect este dezvoltat şi mai mult şi se percepe o împletire armonioasă În ziua aceea, veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl Meu, că voi sunteţi în Mine şi că Eu sunt în voi”. (Ioan 14:20). În Sanctuarul din cer Isus Cristos slujeşte ca şi Mare Preot, fiind în acelaşi timp Împărat şi Mijlocitor. Apocalipsa prezintă două Temple, unul pe Pământ şi altul în cer (Sionul ceresc) şi Noul Ierusalim, din care fac parte cetăţenii din Împărăţia Cerurilor. Noul Templu este perceput şi în dimensiunea s-a spirituală prin cei care sunt răscumpăraţi de Sângele Mielului. Ioan afirmă că în Noul Ierusalim Templul nu va exista pentru că Dumnezeu şi Mielul sunt Templul, iar între om şi Dumnezeu nu mai există bariere. Se vede în mod clar progresia de la Altar, Cort, Templu, Biserică, la Sanctuarul ceresc, de care vor beneficia cei care ascultă de Cuvântul lui Dumnezeu. În momentul în care Isus a spus pilda celor două case El ştia că are în faţă, oameni care ascultă de Cuvântul lui Dumnezeu şi persoane care nu ascultă, şi pe care îi va aştepta judecata lui Dumnezeu. Domnul judecă tot pământul şi are calitatea de judecător asupra oamenilor din toate timpurile, El este un judecător drept şi va judeca răul din lume. În baza acestui atribut divin care este dreptatea lui Dumnezeu El va judeca lumea dinainte de Sinai, poporul evreu şi popoarele păgâne, creştinismul, ateismul, până la judecata finală a Anticristului  şi a lui Satana şi îngeri lui. Pe temelia acestor atribute divine ca dreptatea şi justiţia lui Dumnezeu, oamenii judecă la rândul lor relele din societatea umană prin instituţii, dar este o judecată umană, care este de cele mai multe ori influenţată de moralitate şi nu de etică lui Dumnezeu. Aşa s-a întâmplat cu poporul Israel, alte popoare, sau instituţii contemporane din ziua de astăzi, dar este o autoritate delegată iar abuzul de putere va fi pedepsit. Judecata lui Dumnezeu aduce mântuire celui neprihănit şi condamnare a celui păcătos. În Noul Testament ideea de judecată şi mânie a lui Dumnezeu este reluată de numeroase versete, ea se aplică deja aici pe pământ şi în viitor când Cristos va judeca lumea. Oamenii nu au cum să se sustragă de la Judecata finală, şi ea va corectă. Psalmi 89:14  „Dreptatea şi judecata Sunt temelia scaunului Tău de domnie; bunătatea şi credincioşia Sunt înaintea Feţei Tale”. Între judecata umană şi judecata lui Dumnezeu este un contrast evident. Credincioşii vor fi judecaţi prin credinţa în Isus Cristos în baza Jertfei de pe Calvar şi Sângele lui Cristos prin care au primit iertarea păcatelor. De asemenea ei au o părtăşie cu Cristos şi aşa sunt declaraţi neprihăniţi acesta fiind singura cale la mântuire “În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi.” (Faptele apostolilor 4:12). Judecata oamenilor are un aspect uman fiind influenţată de numeroase aspecte venite din interiorul omului, sau aspecte legate de societatea în care trăieşte la un moment dat. Judecata  finală va fi o surpriză pentru mulţi oameni Proverbe 14:12  „Multe căi pot părea bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte”, dar şi o despărţire finală, cu destine veşnice: Matei 25:34  „Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: „Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii” sau Matei 25:41  „Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui!” Biblia afirmă indirect că sunt grade de pedeapsă „ multe lovituri”, dar tot Iad se cheamă, aşa cum există Cerul „ multe locaşuri” dar tot Cer  şi prezenţa lui Dumnezeu sunt acolo. Oamenii de astăzi resping ideea de judecată pentru că nu le place să  de răspundă de faptele lor rele, iar  aspectul moral se focalizează pe fericire personală fără o raportare la etică, dar se înşeală singuri „pentru că a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită, prin faptul că L-a înviat din morţi…” (Faptele apostolilor 17:31). De asemenea şi creştinii nu se pot juca cu pocăinţa, judecând semenii în mod superficial pentru că în final vor judeca cu mult mai mult  Nu ştiţi că noi vom judeca pe îngeri? Cu cât mai mult lucrurile vieţii acesteia? (1Corinteni 6:3). Dumnezeu a dat o poruncă : Faptele Apostolilor 17:30-31  “Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă, şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască; pentru că a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul, pe care L-a rânduit pentru aceasta, şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morţi…”  . Fiecare om va fi judecat de Dumnezeu și î-și va primi răsplata sau pedeapsa  în funcție de credința sau necredința lui și de felul în care și-au trăit viața. (Romani 2:6). Am afirmat faptul că nimeni nu se poate sustrage de la judecata lui Dumnezeu conform cu Scriptura „Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata”, (Evrei 9:27), dar oamenii vor ajunge în cer cu adevărat abia după judecata finală, iar până atunci va fi tot o stare de binecuvântare, dar şi o aşteptare Apocalipsa 6:9  Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră junghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră. 10  Ei strigau cu glas tare, şi ziceau: „Până când, Stăpâne, Tu, care eşti Sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?” 11  Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă, şi li s-a spus să se mai odihnească puţină vreme, până se va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei” iar această stare o numim Starea intermediară celor mântuiţi care este o stare de fericire. Nu tot aşa se va întâmpla cu cei ne-mântuiţi. Se repetă versetul din Evanghelia după Matei care spune aşa : Matei 25:41  „Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui”!,  dar aici readucem în atenţie pilda Bogatului  nemilostiv din Luca 16:19-31, în care bogatul îl imploră pe Avram pentru fraţii lui. Luca 16:27  „Bogatul a zis: „Rogu-te, deci, părinte Avraame, să trimiţi pe Lazăr în casa tatălui meu; 28  căci am cinci fraţi, şi să le adeverească aceste lucruri, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin,”, care este tot o aşteptare, dar în chinuri până la judecata finală. Ioan face o listă a celor care ajung acolo  Apocalipsa 21:8  “Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli, şi toţi mincinoşii, partea lor este iazul, care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua.” Moartea a doua reprezintă Iadul. Acolo va fi aruncat  fiara prorocul mincinos Satana şi îngerii lui. Alegerea se face întâmplător ci în baza unei cărţi, Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul cu foc. (Apocalipsa 20:15) Iadul nu a fost pregătit pentru om ci pentru Satana şi îngerii care s-au răzvrătit, dar omul prin ne-ascultare de Dumnezeu, a ajuns într-o stare de păcat şi blestem, totuşi prin Harul lui Dumnezeu, şi felul în care a fost creat ca şi fiinţă liberă, are timp pe parcursul vieţii să aleagă sau să respingă Cuvântul lui Dumnezeu. Din păcate alegerea va avea consecinţe veşnice, care înseamnă o stare de binecuvântare în prezenţa lui Dumnezeu, care înseamnă Cerul, sau o stare de chin veşnic şi absenţa lui Dumnezeu. Atunci când Isus spune pilda celor două case, era pe deplin conştient că uni vor asculta de Cuvântul Lui, dar alţii îl vor respinge, iar pilda celor două case îşi întinde umbrela în trecut prezent şi viitor pentru că Isus Cristos este atemporal.

10). BIBLIOGRAFIE

Sait Teophilos  http://www.theophilos.3x.ro

SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ de ERNEST AEBI

Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

Sait http://www.gotquestions.org/Romana/cartea-evanghelia-dupa-matei.html

Tenney,   C.  Merrlill    STUDIU AL   NOULUI  TESTAMENT ,   Imprimeria de Vest Oradea 1992

DICŢIONAR BIBLIC   SOCIETATEA  MISIONARĂ ROMÂNĂ,     Editura  “Cartea Creştină”  Oradea  1995.

Sait https://dexonline.ro/definitie/pildaSursa: DEX ’09 (2009) |

Barzilaen Dan http://barzilaiendan.wordpress.com/2013/10/14/40

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/cuvant.html

Sait http://www.loribalogh.ro/2014/01/pilda-celor-doua-case/

Enciclopedia Iudaismului. Saithttps://cristytepes.wordpress.com/2012/10/17/cd-ul-adevaruri-crestine-editia2012

INSTITUTUL NAŢIONAL DE STUDII BIBLICE PRIN CORESPONDENŢĂ SOLA SCRIPTURA- Parabolele  Domnului Isus Hristos partea a II-a Adaptare de Flavius Tudor

Sait http://www.loribalogh.ro/2014/01/pilda-celor-doua-case/ Lori Balogh

Sait https://rodiagnusdei.wordpress.com/tag/testele-credintei/

Na –  inspirat din Beneamin Fărăgău

JAMES, MONTGOMERY   BOICE,   FUNDAMENTE ALE CREDINŢEI CREŞTINE,  Editura   Institutului  Biblic „EMANUEL”  Oradea , 2000.

Sait http://notzria.blogspot.ro/2011/11/casa-zidita-pe-stanca.html

Mărturisirea de credință Baptistă  http://www.baptist-tm.ro/

Sait www.theophilos.3x.ro CASA LUI DUMNEZEU    ÎN LUMINA SCRIPTURII de Edward Dennet

Comentariu biblic al credinciosului Vechiul Testament de William MacDonald

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2013/04/templu.html

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/biserica.html

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/judecata.html

Ardelean Viorel

[1] Sait Teophilos  http://www.theophilos.3x.ro

[2] SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ de ERNEST AEBI pag 129

[3] Ardelean Viorel

[4] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[5] Sait http://www.gotquestions.org/Romana/cartea-evanghelia-dupa-matei.html

[6] Tenney,   C.  Merrlill    STUDIU AL   NOULUI  TESTAMENT  pag 129-132

[7] Sait http://www.gotquestions.org/Romana/cartea-evanghelia-dupa-matei.html

[8] Dicţionar Biblic pag 814-815

[9] Sait https://dexonline.ro/definitie/pildaSursa: DEX ’09 (2009) |

[10] Barzilaen Dan http://barzilaiendan.wordpress.com

[11] http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/cuvant.html

[12] Sait http://www.loribalogh.ro/2014/01/pilda-celor-doua-case/

[13] Enciclopedia Iudaismului. Saithttps://cristytepes.wordpress.com/2012/10/17/cd-ul-adevaruri-crestine-editia2012

[14] Sait http://www.loribalogh.ro/2014/01/pilda-celor-doua-case/

[15] INSTITUTUL NAŢIONAL DE STUDII BIBLICE PRIN CORESPONDENŢĂ SOLA SCRIPTURA- Parabolele  Domnului Isus Hristos partea a II-a Adaptare de Flavius Tudor  pag 6 – 9

[16] Sait http://www.loribalogh.ro/2014/01/pilda-celor-doua-case/ Lori Balogh

[17] Sait http://www.loribalogh.ro/2014/01/pilda-celor-doua-case/ Lori Balogh

[18] Sait http://www.loribalogh.ro/2014/01/pilda-celor-doua-case/ Lori Balogh

[19] na inspirat din Beneamin Fărăgău

[20]  Sait https://rodiagnusdei.wordpress.com/tag/testele-credintei/

[21]  Sait https://rodiagnusdei.wordpress.com/tag/testele-credintei/

[22]  na inspirat din Beneamin Fărăgău

[23] MONTGOMERY JAMES BOICE   „FUNDAMENTE ALE CREDINŢEI CREŞTINE” pag. 411

[24] Sait http://notzria.blogspot.ro/2011/11/casa-zidita-pe-stanca.html

[25]  Mărturisirea de credință Baptistă  http://www.baptist-tm.ro/

[26] Sait www.theophilos.3x.ro CASA LUI DUMNEZE    ÎN LUMINA SCRIPTURII de Edward Dennet

[27] Comentariu biblic al credinciosului Vechiul Testament de William MacDonald, pag 106

[28] Comentariu biblic al credinciosului Vechiul Testament de William MacDonald, pag 105

[29] Sait www.theophilos.3x.ro CASA LUI DUMNEZEU    ÎN LUMINA SCRIPTURII de Edward Dennet

[30] Enciclopedia Iudaismului. Saithttps://cristytepes.wordpress.com/2012/10/17/cd-ul-adevaruri-crestine-editia2012

[31] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2013/04/templu.html

[32] Comentariu biblic al credinciosului Vechiul Testament de William MacDonald, pag 323-324

[33] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2013/04/templu.html

[34] Comentariu biblic al credinciosului Vechiul Testament de William MacDonald, pag 323-324

[35] Sait www.theophilos.3x.ro CASA LUI DUMNEZEU    ÎN LUMINA SCRIPTURII de Edward Dennet

[36] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/biserica.html

[37] Sait www.theophilos.3x.ro CASA LUI DUMNEZEU    ÎN LUMINA SCRIPTURII de Edward Dennet

[38] Sait www.theophilos.3x.ro CASA LUI DUMNEZEU    ÎN LUMINA SCRIPTURII de Edward Dennet

[39] Sait www.theophilos.3x.ro CASA LUI DUMNEZEU    ÎN LUMINA SCRIPTURII de Edward Dennet

[40] Mărturisirea de credință Baptistă  http://www.baptist-tm.ro/

[41] Sait www.theophilos.3x.ro CASA LUI DUMNEZEU    ÎN LUMINA SCRIPTURII de Edward Dennet

[42] Sait www.theophilos.3x.ro CASA LUI DUMNEZEU    ÎN LUMINA SCRIPTURII de Edward Dennet

[43] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2013/04/templu.html

[44] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2013/04/templu.html

[45] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/judecata.html

[46] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/judecata.html

[47] Mărturisire de Credință Baptistă http://www.baptist-tm.ro/

Biblia

download - Copie

BIBLIA. Termen derivat din gr. biblia („cărţi”), prin intermediul limbii latine, „Biblia” desemnează cărţile care sunt recunoscute drept canonice de către Biserica creştină. Cea mai veche folosire creştină a termenului ta biblia („cărţile”) în sensul acesta se spune că este în 2 Clement 14:2 (cca. 150 d.Cr.): „cărţile şi apostolii declară că biserica… a existat de la început”. Cf. Daniel 9:2: „Eu, Daniel, am văzut din cărţi” (ebr. basseparim), unde el se referă la culegerea de scrieri profetice din VT. Termenul gr. biblion (al cărui plural este biblia), este un diminutiv de la biblos, care indică orice fel de document scris, dar original s-a referit la cele scrise pe papirus (gr. byblos; cf. portul fenician Byblus, prin care se importa în antichitate papirusul din Egipt).

Un termen sinonim cu „Biblia” este „scrierile” sau „Scripturile” (gr. hai graphai, ta grammata) şi este folosit frecvent în NT pentru a indica documentele VT în totalitate, sau în parte; cf. Matei 21:42: „N-aţi citit niciodată în Scripturi?” (en tais graphais); pasajul paralel din Marcu 12:10 conţine termenul la singular, referindu-se la un anumit text citat: „Oare n-aţi citit locul acesta din Scriptură?” (ten graphen tauten); 2 Timotei 3:15, „sfintele Scripturi” (ta hiera grammata), v. 16, „toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu” (pasa graphe theopneustos). În 2 Petru 3:16, „toate” scrisorile lui Pavel sunt incluse alături de „celelalte Scripturi” (tos loipas graphas), prin care se înţelegea scrierile VT şi, probabil, evangheliile.

VT şi NT – tawrat (de la ebr. tora) şi injil (de la gr. euangelion) – sunt recunoscute în Coran (Sura 3) ca revelaţii divine anterioare. VT ebraic este Biblia ebraică. Pentateuhul ebraic este Biblia samariteană.

Conţinutul şi autoritatea

Între creştini, pentru care VT şi NT constituie împreună Biblia, nu există un acord deplin cu privire la conţinutul lor. Unele ramuri ale bisericii siriace nu includ în NT 2 Petru, 2 şi 3 Ioan, Iuda şi Apocalipsa. Comuniunile romane şi greceşti includ în VT o serie de cărţi în plus faţă de cele care alcătuiesc Biblia ebraică; aceste cărţi adiţionale au format o parte a Septuagintei creştine.

Deşi ele sunt incluse, alături de încă una sau doua cărţi, în Biblia Protestantă Engleză completă, Biserica Anglicană (la fel ca şi Biserica Lutherană) urmează ideea lui Ieronim care susţine că aceste cărţi pot fi citite „ca un exemplu de viaţă şi pentru învăţarea obiceiurilor; dar lor nu le revine autoritatea de a formula vreo doctrină nouă” (Articolul VI). Alte biserici reformate nu le acordă deloc statut canonic (*APOCRIFE). Biblia etiopiană include 1 Enoh şi cartea Jubileelor.

În comunităţile creştine romane, greceşti şi de altă origine, Biblia, împreună cu tradiţia orală a bisericii, într-un oarecare sens, constituie autoritatea supremă. În bisericile Reformei, pe de altă parte, Biblia este singura autoritate supremă în probleme de doctrină şi practică. Astfel, Articolul VI al Bisericii Anglicane afirmă: „Sfânta Scriptură conţine toate lucrurile necesare pentru mântuire: de aceea, ceea ce nu poate fi citit în ea, şi nu poate fi dovedit prin ea, nu trebuie să i se ceară vreunui om să creadă ca fiind un articol de Crez şi nu trebuie să fie considerat ca o condiţie sau necesitate pentru mântuire”. În acelaşi sens Mărturisirea de credinţă de la Westminster (Westminster Confession of Faith) (1. 2) enumera cele 39 de cărţi ale VT şi cele 27 ale NT ca fiind „date toate prin inspiraţia lui Dumnezeu, pentru a fi regula de credinţă şi de viaţă”.

Cele două Testamente

Cuvântul „testament” din numele „Vechiul Testament” şi „Noul Testament”, date celor două secţiuni ale Bibliei, provine prin cuvântul latin testamentum, de la gr. diatheke, care în majoritatea cazurilor unde apare în Biblia greacă înseamnă „legământ” şi nu „testament”. În Ieremia 31:31 ş.urm. este prevestit un nou legământ (ebr. berit, LXX diatheke), care va înlocui legământul pe care Iahve l-a făcut cu Israel în pustie (cf. Exod 24:7 ş.urm.). „Prin faptul că zice: „Un nou legământ”, a mărturisit că cel dintâi este vechi” (Evrei 8:13). Scriitorii NT văd împlinirea profeţiei despre noul legământ în rânduiala nouă inaugurată prin lucrarea lui Cristos; cuvintele Lui de instituire (1 Corinteni 11:25) conferă autoritate acestei interpretări. Prin urmare, cărţile VT sunt numite astfel datorită asocierii lor strânse cu istoria „vechiului legământ”, iar cărţile NT poartă acest nume pentru că sunt documentele de temelie pentru „noul legământ”. Modul în care noi folosim termenul „Vechiul Testament” este cel întâlnit în 2 Corinteni 3:14, „la citirea Vechiului Testament”, deşi Pavel probabil că se referă la Lege, baza vechiului legământ, şi nu întregul volum al Scripturii ebraice. Termenii „Vechiul Testament” (palaia diatheke) şi „Noul Testament” (kaine diatheke), pentru cele două colecţii de cărţi, au intrat în folosinţa generală a creştinilor în ultima parte a sec. al 2-lea; în Apus, Tertullian a tradus diatheke în latină prin instrumentum (un document legal) şi apoi printestamentum; acest ultim cuvânt a dăinuit – din nefericire – întrucât cele două părţi ale Bibliei nu sunt „testamente” în sensul obişnuit al termenului.

 Vechiul Testament

În Biblia ebraică toate cărţile sunt aranjate în trei secţiuni: Legea (tora), Profeţii (nebi’im) şi Scrierile (ketubim). Legea cuprinde Pentateuhul, cele cinci „cărţi ale lui Moise”. Profeţii se împart în două subdiviziuni – „Prorocii Vechi” (nebi’im ri’sonim), care includ Iosua, Judecători, Samuel şi împăraţi, şi „Prorocii Recenţi” (nebi’im ’aharonim), care includ Isaia, Ieremia, Ezechiel şi „Cartea celor Doisprezece Proroci”. Scrierile conţin restul cărţilor – mai întâi Psalmii, Proverbele şi Iov, apoi cele cinci „Suluri” (megillot), şi anume Cântarea Cântărilor, Rut, Plângerile, Eclesiastul şi Estera; şi, în fine, Daniel, Ezra-Neemia şi Cronicile. Numărul total al cărţilor socotite în mod tradiţional este 24, dar aceste 24 de cărţi corespund exact cu socoteala noastră de 39, întrucât în calculul nostru Prorocii Mici sunt socotiţi ca 12 cărţi, iar Samuel, Împăraţi, Cronici şi Ezra-Neemia formează fiecare câte două cărţi. În antichitate au existat alte moduri de socotire a aceloraşi 24 de cărţi; într-un caz (atestat de Josephus), numărul total a fost redus la 22; în altul (cunoscut de Ieronim), a fost ridicat la 27.

Originea aranjării cărţilor în Biblia ebraică nu poate fi descoperită; împărţirea în trei secţiuni se crede că ar corespunde cu cele trei etape în care cărţile au primit recunoaşterea canonică, dar nu există nici o dovadă directă pentru acest fapt (*CANONUL VECHIULUI TESTAMENT).

În LXX cărţile sunt aranjate potrivit cu similaritatea subiectului. Pentateuhul este urmat de cărţile istorice, acestea sunt urmate de cărţile poetice şi de înţelepciune, iar acestea sunt urmate de profeţi. Aceasta este ordinea, care în esenţa ei, este perpetuată (prin Vulgata) în majoritatea ediţiilor creştine ale Bibliei. În unele privinţe ordinea aceasta este mai fidelă decât Biblia ebraică în ce priveşte ordinea cronologică a conţinutului naraţiunilor; de exemplu, Rut apare imediat după Judecători (întrucât relatează lucruri care s-au întâmplat „în zilele când conduceau judecătorii”), iar lucrarea Cronicarului apare în ordinea Cronici, Ezra, Neemia.

Împărţirea în trei secţiuni a Bibliei ebraice este reflectată în cuvintele din Luca 24:44 („Legea lui Moise… prooroci… psalmi”); de obicei NT vorbeşte despre „Lege şi prooroci” (vezi Matei 5:17, etc.), sau „Moise şi prooroci” (Luca 16:29, etc.).

Revelaţia divină pe care o cuprinde VT a fost comunicată în două moduri principale – prin lucrări măreţe şi prin cuvinte profetice. Aceste două moduri ale revelaţiei sunt legate în mod indisolubil. Lucrările de îndurare şi judecată prin care Dumnezeul Israelului S-a făcut cunoscut poporului legământului Său nu ar fi transmis poporului mesajul adecvat dacă nu ar fi fost interpretate de profeţi – „purtătorii de cuvânt” ai lui Dumnezeu, care au primit şi comunicat cuvântul Lui. De exemplu, evenimentele Exodului nu ar fi dobândit o semnificaţie perpetuă pentru israeliţi dacă Moise nu le-ar fi spus că în toate aceste evenimente Dumnezeul părinţilor lor acţiona pentru izbăvirea lor conform promisiunilor Lui din vechime. Pe de altă parte, cuvintele lui Moise ar fi fost fără rod dacă nu ar fi fost confirmate de evenimentele Exodului. Putem compara în mod asemănător rolul important pe care l-a avut Samuel în timpul ameninţării filistenilor, sau rolul marilor profeţi din sec. al 8-lea atunci când Asiria spulbera totul în calea sa, sau rolul lui Ieremia şi Ezechiel când regatul lui Iuda s-a sfârşit, şi aşa mai departe.

Această întrepătrundere în VT a lucrărilor măreţe cu cuvintele profetice, explică de ce istoria şi profeţia sunt întreţesute într-o asemenea măsură pe toate paginile VT; nu încape îndoială că înţelegerea acestui fapt a fost factorul care i-a determinat pe evrei să includă principalele cărţi istorice alături de profeţi.

Dar scrierile VT nu numai că redau această revelaţie progresivă bilaterală a lui Dumnezeu, ci VT redă în acelaşi timp răspunsul oamenilor la revelaţia lui Dumnezeu – un răspuns care uneori este supus, dar prea adesea nesupus; un răspuns exprimat atlt în fapte cât şi în cuvinte. În această redare în VT a răspunsului oamenilor cărora le-a vorbit Dumnezeu, NT găseşte învăţături practice pentru creştini; cu privire la răzvrătirea israeliţilor în pustie şi cu privire la dezastrele care au urmat, Pavel a scris: „Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor” (1 Corinteni 10:11).

În ce priveşte locul său în Biblia creştină, VT are un caracter pregătitor: ceea ce le-a spus „Dumnezeu… părinţilor noştri prin prooroci” a aşteptat împlinirea în cuvântul care „la sfârşitul acestor zile” sau, „în aceste zile de pe urmă” ne-a fost vorbit „prin Fiul” (Evrei 1:1 ş.urm.). Totuşi, VT a fost Biblia pe care apostolii şi alţi predicatori ai Evangheliei din zilele de început ale creştinismului au luat-o cu ei când L-au proclamat pe Isus ca Mesia, Trimisul lui Dumnezeu, Domnul şi Mântuitorul: ei au găsit în VT o mărturie clară despre Cristos (Ioan 5:39) şi o expunere clară a planului de mântuire prin credinţa în El (Romani 3:21; 2 Timotei 3:15). În privinţa modului de folosire a VT, ei au avut autoritatea şi exemplul lui Cristos Însuşi; şi Biserica, de atunci încoace, a procedat bine când a urmat precedentul stabilit de El şi de apostolii Săi şi a recunoscut VT ca şi Scriptură creştină. .„Ceea ce a fost indispensabil pentru Răscumpărătorul trebuie să fie întotdeauna indispensabil şi pentru cei răscumpăraţi” (G. A. Smith).

Noul Testament

NT şi VT sunt în aceeaşi relaţie ca şi împlinirea şi promisiunea. Dacă VT relatează ceea ce Dumnezeu „a vorbit în vechime părinţilor noştri”, NT redă cuvântul final pe care El l-a rostit prin Fiul Său, în care a fost însumată, confirmată şi depăşită toată revelaţia anterioară. Lucrările măreţe ale revelaţiei VT culminează cu lucrarea răscumpărătoare a lui Cristos; cuvintele profeţilor VT îşi găsesc împlinirea în El. Dar el nu numai că încununează revelaţia lui Dumnezeu pentru om: el este de asemenea răspunsul perfect al omului pentru Dumnezeu *marele preot şi apostolul mărturisirii noastre (Evrei 3:1). Dacă VT scrie mărturia celor care au văzut ziua lui Cristos mai înainte ca aceasta să răsară, NT scrie mărturia celor care L-au văzut şi L-au auzit în zilele când era în trup, a celor care au ajuns să cunoască şi să proclame semnificaţia venirii Lui mai plenar, prin puterea Duhului, după învierea din morţi.

NT a fost acceptat de marea majoritate a creştinilor, în ultimii 1600 de ani, ca fiind alcătuit din 27 de cărţi. Aceste 27 de cărţi se încadrează în mod natural în 4 secţiuni: (a) cele patru evanghelii, (b) Faptele Apostolilor, (c) 21 de epistole scrise de apostoli şi „bărbaţi apostolici”, (d) Apocalipsa. Această ordine nu numai că este logică, dar este în linii mari şi o ordine cronologică în ce priveşte tematica documentelor; totuşi, nu este ordinea în care au fost scrise cărţile.

Primele cărţi ale NT care au fost scrise au fost Epistolele timpurii ale lui Pavel. Acestea (împreună, poate, cu Epistola lui Iacov) au fost scrise între anii 48 şi 60 d.Cr, mai devreme decât cea mai veche Evanghelie. Cele patru evanghelii aparţin deceniilor dintre 60 şi 100, şi tot în aceste decenii pot fi datate toate (sau aproape toate) celelalte scrieri ale NT. În timp ce scrierea cărţilor VT s-a întins pe o perioadă de peste 1.000 de ani, cărţile NT au fost scrise în curs de un secol.

Scrierile NT nu au fost adunate laolaltă în forma pe care o cunoaştem noi imediat după ce au fost scrise. La început *Evagheliile individuale au avut o existenţă locală independentă, în comunităţile pentru care au fost compuse iniţial. Pe la începutul secolului al 2-lea, însă, ele au fost adunate laolaltă şi au început să circule ca un set de patru cărţi. Când s-a întâmplat aceasta, *Faptele a fost despărţită de Evanghelia după Luca, cu care alcătuise o lucrare unitară în două volume, şi a inaugurat o carieră proprie, nu lipsită de importanţă.

Epistolele lui Pavel au fost păstrate la început de comunităţile sau persoanele cărora le-au fost trimise. Dar există dovezi care sugerează că spre sfârşitul sec. 1 scrierile care au dăinuit au început să fie adunate într-o colecţie de scrieri pauline – care au circulat repede la biserici – mai întâi o colecţie de 10, şi la scurtă vreme după aceea, o colecţie mai mare, de 13, mărită prin includerea celor 3 epistole *pastorale. În cadrul colecţiei pauline se pare că epistolele nu au fost aranjate în ordine cronologică, ci în ordinea descrescândă a lungimii. Acest principiu poate fi observat în ordinea găsită în majoritatea ediţiilor NT din zilele noastre: scrisorile către biserici vin înaintea celor către persoane individuale, iar în cadrul acestor subdiviziuni sunt aranjate în aşa fel încât cea mai lungă este prima şi cea mai scurtă este ultima. (Singura abatere de la această schemă este Epistola către galateni, care vine înainte de Efeseni, deşi Efeseni este puţin mai lungă.)

Dată fiind colecţia de evanghelii şi de scrieri pauline, Faptele Apostolilor a servit ca o legătură între ele, şi avem astfel începutul *Canonului NT aşa cum îl cunoaştem noi. Biserica primară, care a moştenit Biblia ebraică (sau versiunea greacă a LXX) drept Scriptură sacră, nu a aşteptat mult până la punerea scrierilor evanghelice şi apostolice alături de Lege şi Proroci, folosindu-le pentru propagarea şi apărarea Evangheliei, precum şi pentru închinăciunea creştină. Astfel, Iustin Martirul, pe la jumătatea sec. al 2-lea, descrie cum creştinii, în întrunirile lor de duminica citeau „amintirile apostolilor sau scrierile profeţilor” (Apology 1. 67). Prin urmare, era normal ca atunci când creştinismul s-a răspândit la popoarele care vorbeau alte limbi decât greaca, NT să fie tradus din greacă în limbile respective, pentru beneficiul noilor convertiţi. Până în anul 200 d.Cr. a existat o traducere latină şi una siriacă a NT, iar în secolul următor a fost făcută o traducere în limba coptă.

Mesajul Bibliei

Biblia a avut, şi continuă să aibă, un rol important în istoria civilizaţiei. Multe limbi au ajuns să fie scrise pentru prima dată tocmai pentru ca Biblia, în întregime sau în parte, să poată fi tradusă în formă scrisă. Şi acesta este doar un exemplu minor cu privire la misiunea civilizatoare a Bibliei în lume.

Misiunea civilizatoare este efectul direct al mesajului central al Bibliei. Ar putea părea surprinzător să vorbim despre un mesaj central într-o colecţie de scrieri care reflectă istoria civilizaţiei din Orientul Apropiat în decurs de câteva milenii. Cu toate acestea, există un mesaj central şi tocmai recunoaşterea acestui fapt a făcut ca Biblia să fie tratată ca o carte, şi nu ca o simplă colecţie de cărţi – la fel cum termenul grec biblia („cărţi”), la plural, a devenit termenul latin biblia („cartea”), la singular.

Mesajul central al Bibliei este istoria mântuirii, şi pe tot parcursul celor două Testamente pot fi observate trei fire ale acestei povestiri în curs de desfăşurare: Aducătorul mântuirii, calea mântuirii şi moştenitorii mântuirii. Am putea reformula acest mesaj în termenii ideii legământului; am putea spune ca mesajul central al Bibliei este legământul lui Dumnezeu cu oamenii, şi cele trei fire sunt Mediatorul legământului, temeiul legământului şi poporul legământului. Dumnezeu Însuşi este Mântuitorul poporului Său; El este Cel care confirmă legământul îndurării cu ei. Aducătorul mântuirii, Mediatorul legământului, este Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Calea mântuirii, temeiul legământului, este harul lui Dumnezeu, care cere de la poporul Său un răspuns reprezentat prin credinţă şi supunere. Moştenitorii mântuirii, poporul legământului, este Israelul lui Dumnezeu, Biserica lui Dumnezeu.

Continuitatea dintre poporul legământului din VT şi NT este neclară pentru cititorul traducerilor Bibliei în limba noastră, deoarece „biserică” este un cuvânt în exclusivitate nou-testamental, şi cititorul se gândeşte în mod firesc la ceva ce a început în perioada NT. Dar cititorul Bibliei greceşti nu era confruntat cu un cuvânt nou când întâlnea ekklesia în NT- el întâlnise deja termenul acesta în LXX, ca unul dintre cuvintele folosite pentru a descrie Israelul ca „adunarea” lui Iahve. Desigur, cuvântul are un sens nou şi mai deplin în NT. Isus a spus: „Eu voi zidi Biserica Mea” (Matei 16:18), deoarece oamenii din vechiul legământ trebuiau să moară împreună cu El, ca să învie împreună cu El la o viaţă nouă – o viaţă nouă în care restricţiile naţionale au dispărut. Dar Cristos oferă în Sine Însuşi continuitatea vitală dintre vechiul Israel şi cel nou, iar urmaşii Săi credincioşi erau în acelaşi timp rămăşiţa credincioasă a vechiului Israel şi nucleul noului Israel. Domnul Slujitor şi poporul Său slujitor unesc cele două Testamente (*BISERICA; *ISRAELUL LUI DUMNEZEU).

Mesajul Bibliei este mesajul lui Dumnezeu pentru om, comunicat „în multe rânduri şi în multe chipuri” (Evrei 1:1) şi, în fine, întrupat în Cristos. Astfel, „autoritatea Sfântei Scripturi, motivul pentru care ar trebui crezută şi ascultată, nu depinde de mărturia vreunui om sau biserici, ci depinde numai de Dumnezeu (care este adevărul însăşi), autorul ei; şi de aceea trebuie primită, pentru că este Cuvântul lui Dumnezeu” (Westminster Confession of Faith, 1.4) (*BIBLICĂ, CRITICA; *CANONUL NOULUI TESTAMENT; *CANONUL VECHIULUI TESTAMENT; *TRADUCERI ALE BIBLIEI; *INSPIRAŢIE; *INTERPRETAREA (BIBLICĂ); *LIMBAJUL APOCRIFELOR, VECHIULUI TESTAMENT, NOULUI TESTAMENT; *REVELAŢIA; *SCRIPTURA; *TEXTE ŞI VERSIUNI.)

BIBLIOGRAFIE 1973 F. Westcott,The Bible in the Church, 1896; H. H. Rowley (ed.),A Companion to the Bible, 1963; B. B. Warfield, The Inspiration and Authority of the Bible, 1948; A. Richardson şi W. Schweitzer (ed.), Biblical Authority for Today, 1951; C. H. Dodd, According to the Scriptures, 1952; H. H. Rowley, The Unity of the Bible, 1953; F. F. Bruce, The Books and the Parchments, 1953; A. M. Chirgwin, The Bible in World Evangelism, 1954; J. Bright, The Kingdom of God in Bible and Church, 1955; J. K. S. Reid, The Authority of the Bible, 1957; S. H. Hooke, Alpha and Omega, 1961; The Cambridge History of the Bible, 1-3, 1963-1970; J. Barr, The Bible in the Modern World, 1973.

F.F.B.

http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/biblia.html

Barnaba – Walter Gschwind

download - Copie

Barnaba  Walter Gschwind © http://www.comori.org 2

Barnaba. Despre acest colaborator al apostolului Pavel, care l-a însoţit pe apostolul naţiunilor în prima sa călătorie misionară, găsim câteva indicaţii în Faptele Apostolilor şi în epistole. Dacă aşezăm aceste indicaţii una lângă alta, vom obţine un tablou al unui bărbat binecuvântat, care ne poate fi în multe privinţe un exemplu. Cuvântul ne spune: „Aţintiţi-vă privirea la cei care umblă aşa“ (Filipeni 3:17).

Fiul mângâierii Pentru prima dată îl întâlnim pe Barnaba în Fapte 4, unde sunt descrise primele zile ale Adunării, pe care Domnul începuse să o zidească. Mulţimea credincioşilor era inimă şi un suflet. În „dragostea dintâi“, aveau toate la comun; niciunul nu spunea că ceva din averile sale era al său. Apostolii depuneau cu mare putere mărturie despre învierea Domnului Isus. Peste toţi era un mare har. Printre aceşti primi creştini este amintit şi Iosif („El să adauge“). A-cesta a fost numele care i s-a dat când s-a născut ca levit şi cipriot. Dar acum era „născut din nou“, o „creaţie nouă“, unul dintre creştinii, cărora Dumnezeu le dăduse har peste har. La acest bărbat se putea vedea o creştere spirituală; toţi puteau să vadă acest lucru. Curând a fost numit de apostoli „Barnaba“, pentru că el devenise, în numărul mare de credincioşi, un adevărat „fiu al mângâierii“. Fiecare frate care umblă cu Domnul său, găseşte în El o „mângâiere a dragostei“, are în Cuvânt şi în promisiunile lui Dumnezeu o „mângâiere puternică“ şi poate fi prin credincioşia Sa o „mângâiere“ pentru alţii (Filipeni 2:1; Evrei 6:18; Coloseni 4:11). Dar Barnaba se străduia în mod deosebit să-i mângâie pe sfinţii din Ierusalim, care se aflau la primele prigoniri şi necazuri; el era caracterizat de această activitate de mângâiere. Din 2. Corinteni 1:3-7 ştim că cel care doreşte să mângâie pe alţii în tot felul de necazuri, trebuie să fi fost el însuşi în necazuri şi strâmtorări şi să fi fost mângâiat de „Părintele îndurărilor şi de Dumnezeul oricărei mângâieri“. Barnaba culesese pentru sine din acest balsam şi ştia acum să vindece inimile rănite ale altora cu acest balsam. Deoarece inima sa era umplută până sus cu dragostea lui Hristos, el era gata, ca mulţi alţi fraţi, să-şi înstrăineze averile şi să pună la picioarele apostolilor preţul lor, pentru ca aceştia să poată împărţi fraţilor după nevoile fiecăruia. Faptul că şi-a vândul ogorul pe care îl avea, are probabil şi o altă motivaţie: pentru a cultiva bine acea bucată de pământ, avea nevoie de mult timp, pe care dorea să-l folosească în întregime în lucrarea Domnului său, care îl chemase la această lucrare. Banii şi timpul, tot ce avea, dorea să le închine Domnului.

Barnaba intervine pentru Pavel A doua oară, Barnaba este amintit în Fapte 9:26-30. Între timp, adunarea din Ierusalim a trecut printr-o perioadă grea, după cum ştim; Ştefan a fost omorât cu pietre şi astfel a fost lepădată mărturia Duhului Sfânt despre proslăvirea lui Isus la dreapta lui Dumnezeu. Ca urmare, „în ziua aceea a început o mare persecuţie împotriva adunării care era în Ierusalim şi toţi în afară de apostoli au fost împrăştiaţi prin ţinuturile Iudeii şi ale Samariei“ (Fapte 8:1). „Tânărul“ Saul era unul dintre instigatori. El sulfa ameninţare şi ucidere împotriva ucenicilor Domnului, chiar şi până la Damasc. Dar în drum spre această cetate, Însuşi Domnul proslăvit a păşit înaintea lui şi a lucrat în el o întoarcere totală: Saul însuşi a devenit un ucenic al Domnului, o unealtă bine dotată pentru zidirea Adunării Sale. Cât de mare şi stăruitoare era acum durerea lui, că „mai înainte eram un hulitor şi un persecutor şi un batjocoritor“; de aceea mai târziu s-a numit pe sine „cel dintâi“ dintre păcătoşi (1. Timotei 1:13-15)! Când după trei ani (Galateni 1:17, 18; Fapte 9:26-27), Pavel a încercat să se apropie de ucenicii din Ierusalim, toţi s-au temut de el şi nu credeau că era un ucenic, deoarece îşi aminteau de el cum era odinioară şi se pare că nu aveau cunoştinţă de evenimentele care avuseră loc între timp. Aceasta l-a smerit din nou adânc pe Pavel şi i-a amintit de dezlănţuirea sa în Ierusalim în necunoştinţă şi râvnă oarbă. Dacă fraţii nu aveau încredere în el, cum ar fi putut vreodată să-i slujească liber Domnului? Dar Barnaba a mers după el, a discutat cu el şi l-a dus la apostoli. El le-a putut relata cum s-a întors Saul la Dumnezeu şi cum vorbise în Damasc cu îndrăzneală în Numele lui Isus. Barnaba avea o încredere foarte mare în harul lui Dumnezeu şi era deplin convins că harul putea face dintr-un Saul un Pavel. Acesta a fost primit de fraţii din Ierusalim; cât de mulţumitor trebuie să-i fi rămas Pavel lui Barnaba toată viaţa pentru această slujbă a dragostei!

Un om bun, plin de Duhul Sfânt şi de credinţă Prigonirile credincioşilor din Ierusalim au acţionat eficient: credincioşii au fost împrăştiaţi în împrejurimi. Dar în loc să tacă de teamă şi de frică, fără să spună ceva despre mântuirea în Hristos, cei care au fost împrăştiaţi străbăteau ţinuturile şi vesteau Cuvântul (Fapte 8:4). În Fapte 11:19-26 ni se relatează că au mers până în Fenicia şi Cipru şi Antiohia. Având prejudecăţi iudaice, cei mai mulţi dintre ei vesteau Evanghelia despre Domnul Isus numai printre iudei, unii au vorbit şi grecilor. Mâna Domnului era cu aceştia şi un mare număr a crezut şi s-a întors la Domnul; dar El dorea să se îndrepte şi spre naţiuni. Când adunarea din Ierusalim a auzit aceasta, l-a trimis pe Barnaba la Antiohia. Toţi aceşti oameni de curând întorşi la Dumnezeu aveau nevoie de o îngrijire deosebită şi de învăţătură, iar fraţii din Ierusalim, care îl cunoşteau pe Barnaba, erau convinşi că el era unealta adecvată pentru o astfel de slujbă. El se dovedise printre ei ca un „om bun şi plin de Duhul Sfânt şi de credinţă“. Ce înseamnă aceasta? El era un om bun, un „fiu al mângâierii“ pentru alţii, unul care se gândea cu bunătate la binele altora. „A ne iubii unii pe alţii“ este caracteristica tuturor celor ce sunt născuţi din Dumnezeu, şi noi toţi trebuie să fim „buni unii faţă de alţii“ (1. Ioan 4:7; Efeseni 4:32); dar Barnaba primise un dar de har special, care îl făcea capabil să facă această slujbă printre „copilaşii în Hristos“. El era plin de Duhul Sfânt; Persoana Duhului Sfânt locuia în el, cum de altfel locuieşte şi în noi; dar în Barnaba cel temător de Dumnezeu şi evlavios, Duhul Sfânt nu era împiedicat în acţiunea Sa nici prin porniri ale cărnii, nici printr-o gândire lumească, ci Îşi putea arăta deplin roadele Sale: „dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, înfrânare“. Ce mireasmă plăcut al lui Hristos a împrăştiat Barnaba în jurul său! Plin de credinţă“ – Exemplele din Evrei 11 ne arată viaţa celor care sunt „plini de credinţă“: ei sunt convinşi de lucruri care nu se văd. Ei umblă înaintea Celui nevăzut, se bazează pe promisiunile Sale şi ascultă de El. Credinţa lor biruie lumea şi duşmănia ei; ea triumfă peste greutăţi, deoarece pentru Dumnezeul lor nimic nu este imposibil. Ei sunt o mărturie vie şi luminoasă în această lume şi păşesc într-o nădejde vie spre „patria“ cerească, spre „cetatea“ pregătită de Dumnezeu. – Un astfel de bărbat al credinţei era şi Barnaba. Ce exemplu, ce imbold şi ce ajutor a fost el pentru acei credincioşi care tocmai veniseră la credinţă! Îndemnul său, de a rămâne cu hotărâre de inimă cu Domnul, îl vedeau împlinit în el.

Barnaba în Antiohia În legătură cu slujba sa în Antiohia ni se spune: „o mare mulţime a fost adăugată la Domnul“ (versetul 24). El nu-i atrăgea pe oameni după sine, ci îi conducea la Domnul. El nici nu avea interesul să ocupe primul loc printre ei. Când a văzut cum se răspândea lucrarea în acel ţinut şi cum credincioşii aveau nevoie de îndrumare în învăţătura sănătoasă, a căutat o unealtă, pe care, după cum ştia, Domnul o dotase în mod deosebit pentru această slujbă: a plecat la Tars şi l-a căutat pe Saul, apoi l-a adus în Antiohia. Un an întreg s-au strâns în adunare şi au învăţat cu alţi fraţi multe lucruri. Ce binecuvântat a fost acel timp! Printre profeţii şi învăţătorii de acolo este amintit mai întâi Barnaba, iar Saul abia la urmă (Fapte 13:1). Barnaba obţinuse prin credincioşia sa printre fraţi o mare încredere. În acele zile, Agab, un profet din Ierusalim, a anunţat prin Duhul o mare foamete, care va veni peste tot pământul, deci şi asupra credincioşilor din Iudeea care, ca şi „risipiţi“, urmau să ajungă în mare necaz. Când a venit această foamete, Barnaba şi Saul au fost din nou însărcinaţi să ducă în Iudeea darurile strânse în Antiohia, ca o expresie a unităţii şi a dragostei (Fapte 11:27-30). După ce au îndeplinit această lucrare, Barnaba şi Saul s-au întors de la Ierusalim şi l-au luat cu ei şi pe Ioan, care era numit Marcu (Fapte 12:25).

Barnaba cu Saul în prima călătorie misionară Credincioşii din Antiohia erau într-o stare duhovnicească bună. Acest lucru s-a arătat printre altele în faptul că ei se gândeau cum poate fi răspândită Evanghelia printre naţiuni. Dar acest lucru trebuia să se facă în dependenţă de Domnul, iar ei căutau să recunoască voia Sa postind. Atunci „Duhul Sfânt a zis: Puneţi-Mi deoparte acum pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat. Atunci, după ce au postit şi s-au rugat şi au pus mâinile peste ei, le-au dat drumul. Ei deci, fiind trimişi de Duhul Sfânt, au coborât…“ (Fapte 13:2-4). Domnul este Cel care doreşte să-Şi trimită slujitorii Săi. Ne-am obişnuit să vorbim despre călătoriile misionare ale apostolului Pavel şi să vedem pe însoţitorii săi în umbra acestui mare apostol al naţiunilor. Dar să reţinem: această lucrare mare a început cu un îndemn divin: „Puneţi-mi deoparte acum pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrare“. Atât primul, cât şi al doilea erau deci echipaţi adecvat pentru această slujbă, care pretindea atât de multe, iar cei doi erau într-o stare duhovniceacă bună, încât Domnul îi putea folosi. La fel ca Pavel, şi Barnaba era constrâns de dragostea lui Hristos, să predice oamenilor: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu. Tot atât de puţin ca Pavel, Barnaba nu s-a lăsat speriat de necazuri, de nevoi, de strâmtorări şi de prigoană în legătură cu această slujbă (2 Corinteni 6). Acelaşi har care a prisosit, care îl făcea capabil pe Pavel pentru această slujbă, se odihnea şi peste Barnaba. Citind Fapte 13 şi 14 observăm că apostolul Pavel a ajuns tot mai mult în prim-plan şi a devenit purtătorul de cuvânt. În practica slujbei, fiecare a înţeles ce loc i-a fost acordat, şi fiecare a ocupat locul său prin har în smerenie. Întorcându-se din prima lor călătorie misionară, care a durat trei ani, au istorisit adunării ce făcuse Dumnezeu cu ei şi cum El deschisese o uşă a credinţei pentru naţiuni. Ei Îi atribuiau Lui totul.

Barnaba se desparte de Pavel În capitolul 15 unde ni se spune cum a fost lămurită problema importantă – „Trebuie să fie circumcişi credincioşii dintre naţiuni după obiceiul lui Moise?“ între adunările din Antiohia şi Ierusalim, îi vedem pe cei doi slujitori fideli alături luptând pentru adevăr. Mărturia acestor „preaiubiţi, Barnaba şi Pavel… care şi-au expus vieţile pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos“ (versetele 25-26) avea o mare greutate. Nu numai Pavel, ci şi Barnaba a recunoscut clar că atât iudeii, cât şi grecii au fost făcuţi morţi faţă de lege prin trupul lui Hristos (Romani 7:4). Dar acum apar umbre pe cărarea lui Barnaba, a acestui slujitor binecuvântat al Domnului. După ce Pavel şi Barnaba au rămas un timp mai îndelungat în Antiohia, Pavel i-a propus colaboratorului său demn de încredere să se întoarcă în toate cetăţile în care vestiseră Cuvântul Domnului, pentru a vizita fraţii de acolo şi a vedea cum le merge. Apostolul Pavel a fost aici acela care a luat iniţiativa; de la începutul slujbei sale a fost caracterizat de interesul pentru binele fraţilor din toate locurile; tot timpul era însoţit de „preocuparea pentru toate adunările“ (2. Corinteni 11:28). Aici nu se aminteşte că aceasta era şi grija lui Barnaba; se părea aproape că râvna lui de odinioară cedase în acel moment. El era dispus să întreprindă o a doua călătorie misionară împreună cu Pavel, dar pentru el, mult mai important decât călătoria cu acest apostol binecuvântat în lupta Evangheliei, care adusese atâta roadă pentru veşnicie printre naţiuni, era să-i însoţească „nepotul“ său Ioan Marcu. Uitase el oare că acesta se despărţise de ei deja la începutul primei lor călătorii misionare şi nu mersese cu ei în lucrare, deci că nu se dovedise destoinic în lucrare? Abia mulţi ani mai târziu, apostolul clarvăzător a putut să-şi schimbe părerea despre Marcu (Coloseni 4:10; 2. Timotei 2:21) şi să mărturisească: „Mi-a fost de folos în lucrare“. În cazul lui Barnaba au avut însă acum mai multă greutate legăturile naturale decât considerentele spirituale. S-a născut o amărăciune. Barnaba s-a despărţit de Pavel şi a plecat cu Marcu spre patria sa, Cipru. Dacă un om ca Barnaba, care a acţionat atâţia ani ca o binecuvântare deosebită printre credincioşi şi printre naţiuni, nu a mai fost pentru un timp pe înălţimile credinţei sale şi ale dăruirii sale, cu cât mai mult avem noi motiv să veghem şi să ne rugăm, ca să nu dăm înapoi pe calea pe care Îl urmăm pe Domnul sau chiar să alunecăm de pe ea! În Faptele Apostolilor nu se mai relatează de atunci nimic despre Barnaba. Numai în scrisorile apostolului Pavel mai este amintit de câteva ori, iar din acele scurte versete rezultă că amărăciunea nu a durat. În mod deosebit din 1. Corinteni 9:6 rezultă foarte clar că Barnaba a fost şi mai târziu un slujitor cunoscut şi apreciat al Domnului. Să nu rămânem la umbrele, care au căzut trecător pe calea sa! Mai degrabă exemplul acestui frate fidel şi slujitor plin de dăruire, aşa cum îl descrie Sfânta Scriptură în capitolul 15 din Faptele Apostolilor, să fie un imbold pentru noi!

Comori org  http://comori.org/home.php

BANI.

download - Copie

În Vechiul Testament

Înainte de introducerea monedelor către sfârşitul sec. al 8-lea î.Cr. (vezi c., mai jos), mijlocul de schimb în tranzacţiile comerciale a fost o formă modificată de troc (schimb în natură). Pretutindeni în Orientul Apropiat bunurile de larg consum, atât cele care erau perisabile, cum sunt lâna, orzul, grâul şi curmalele, cât şi cele neperisabile, între care se includ metalele, lemnul, vinul, mierea şi animalele, serveau ca „bunuri de schimb”. Textele vechi arată că încă din cele mai vechi timpuri s-au făcut periodic încercări de a stabiliza valoarea acestor bunuri, unele în raport cu altele. Astfel, bogăţia era măsurată prin posedarea de vite (Iov 1:3) şi metale preţioase. Avraam era „foarte bogat în vite, în argint şi în aur” (Geneza 13:2).

Metalele ca şi bunuri de schimb

Întrucât argintul (ebr. kesep) era cel mai obişnuit metal preţios în Palestina (precum şi în Asiria şi în Babilon), se pare că a fost folosit cel mai frecvent (kesep este tradus deseori ca „bani”, de ex. Geneza 17:13). În tranzacţiile obişnuite cuvântul „argint” este omis adesea, fiind considerat de la sine înţeles; Solomon a cumpărat care de război cu 600 (sicli greutate de argint) şi cai cu 150 (1 Împăraţi 10:29; cf. Levitic 5:15). Venitul lui a fost calculat în talanţi de argint (1 Împăraţi 10:14; *GREUTĂŢI ŞI MĂSURI), deoarece argintul era la fel de obişnuit în Ierusalim ca şi pietrele (1 Împăraţi 10:27). Până în vremurile post-exilice „siclul” are sensul literal de *greutate şi nu indică o monedă.

Argintul era folosit pentru a cumpăra bunuri imobile, cum a fost ogorul cumpărat de Ieremia la Anatot cu 17 sicli de argint (Ieremia 32:9), peştera Macpela cumpărată de Avraam cu 400 de sicli de argint (Geneza 23:15-16), satul şi dealul Samariei cumpărat de Omri cu 2 talanţi de argint (1 Împăraţi 16:24) şi aria de treierat a lui Aravna, cumpărată de David cu 50 de sicli (2 Samuel 24:24). Argintul era de asemenea baza zestrei (Exod 22:17) sau a preţului de cumpărare a miresei (Osea 3:2).

Aurul fiind obţinut mai rar, este menţionat adesea după argint în plata tributului. Astfel, Ezechia i-a plătit lui Sanherib în anul 701 î.Cr. 300 de talanţi de argint şi 30 de talanţi de aur (2 Împăraţi 18:14), iar Menahem i-a cumpărat pe asirieni cu 1000 de talanţi de argint (2 Împăraţi 15:19). Aurul juca un rol important în tranzacţiile de graniţă între state şi Hiram i-a plătit 120 de talanţi de aur lui Solomon pentru satele pe care acesta i le cedase (1 Împăraţi 9:10-14).

În multe tranzacţii plata în bunuri putea fi şi un supliment sau un substitut pentru metalele preţioase. Meşa, regele Moabului, a oferit oi şi lână (2 Împăraţi 3:4); potrivit analelor asiriene, Sanherib a primit pietre preţioase de la Ezechia, în afară de aur şi argint, iar tributul lui *Iehu pentru Salmanasar III a inclus bucăţi de antimoniu, plumb, vase de aur şi fructe rare. Orzul (Osea 3:2), mirodeniile (2 Împăraţi 20:13) sau îmbrăcămintea (2 Împăraţi 5:23) puteau reprezenta o parte din preţul hotărât. Cuprul („arama”) era un alt metal folosit ca valută (Exod 35:5; 2 Samuel 21:16), dar avea valoare mai scăzută decât aurul (Isaia 60:17).

Pentru a controla folosirea metalelor ca valută acestea trebuiau cântărite (ebr. sql, de aici derivă „siclu”) de cumpărător şi verificate de vânzător în prezenţa unor martori (Geneza 23:16; Ieremia 32:9-10). Standardul de greutate folosit era standardul local, numit „argintul cetăţii X” sau „argint care mergea la orice vânzător” (Geneza 23:16; bab. kaspum sa tam-qarim). La acest standard se face referire şi în afirmaţia că argintul era cântărit „după greutatea lui” (Geneza 43:21). Astfel, negustorii erau „cei care cântăreau argintul”. Calitatea metalului era verificată şi prin marcarea locului de origine. Aurul de Ofir (1 Împăraţi 10:11) sau Parvaim (2 Cronici 3:6) era foarte apreciat, iar uneori aurul sau argintul era clasificat ca fiind „curăţit prin foc” (rafinat, pur).

Forme de valută

Pentru a permite transportul metalului folosit ca valută, acesta era păstrat fie sub formă de bijuterii (adesea ca brăţări), fie sub formă de obiecte de uz zilnic sau de forme caracteristice. Astfel, Avraam i-a dat lui Rebeca un inel de aur (cântărind) o jumătate de siclu şi brăţări de 10 sicli (Geneza 24:22). Aurul era transportat adesea sub forma unor bare subţiri sau plăci ca nişte icuri (ebr. „limbă”), cum a fost placa de 50 de sicli găsită de Acan la Ierihon (Iosua 7:21) sau „(lingouri de) aur de Ofir” (Isaia 13:12). Aurul şi argintul erau păstrate de asemenea sub formă de lingouri, vase, pulbere (Iov 28:6) sau bucăţi mici, şi puteau fi topite şi folosite imediat pentru diverse scopuri. Iosif a mărit în felul acesta venitul Egiptului (Geneza 47:14).

În timpul unei călătorii bucăţile mici de metal erau purtate într-o pungă de piele sau de pânză („legături de argint”, Geneza 42:35; Proverbe 7:20), iar dacă punga era spartă banii puteau fi pierduţi uşor (Hagai 1:6). Pentru un talant de argint se pare că era nevoie de doi saci (2 Împăraţi 5:23). Pentru a evita pierderile, pungile de bani erau puse adesea în interiorul altor saci sau a altor obiecte (Geneza 42:35). Argintul era turnat de asemenea sub forma unor stropi mici sau mărgele (1 Samuel 2:36, ‘agora) sau sub forma unor bulgări. Probabil că jumătatea de siclu de argint folosită pentru plată la sanctuar era un bulgăre de argint care nu era bătut în forma unei monede (Exod 30:13; 2 Împăraţi 12:9-16), deşi de obicei taxa pentru templu putea fi plătită cu argint sau în natură (Deuteronom 26; Neemia 5:10).

Cuprul, fiind mai puţin preţios decât aurul şi argintul, era transportat ca discuri circulare şi de aceea termenul kikkar („rotund”, „pâine lată şi rotundă”, asir. kakkaru) a fost folosit pentru „talant”, cea mai mare măsură de greutate.

Introducerea monedelor

Monedele, bucăţi de metal imprimate cu un sigiliul care să le autentifice titlul şi greutatea aşa încât să fie acceptate la vedere, au apărut pentru prima oară în Asia Mică pe la jumătatea sec. al 7-lea î.Cr. Deşi Sanherib (cca. 701 î.Cr.) vorbeşte despre „baterea ca monedă? bucăţilor de o jumătate de siclu”, nu există nici o dovadă că aceasta s-ar referi la altceva decât la o tehnică de turnare a bronzului, deoarece până în prezent nu au fost găsite în Asiria, Siria sau Palestina monede datând din această perioadă veche. Primele monede cunoscute au fost confecţionate în Lidia din electrum (un aliaj natural de aur şi argint). Herodot (1. 94) atribuie introducerea monedelor lui Croesus, regele Lidiei (561-546 î.Cr.), monedele lui de argint fiind numite „Croesides”. S-ar părea că monedele au fost introduse în Persia de Darius I (521 -486 î.Cr.), al cărui nume a fost folosit pentru a desemna moneda groasă de aur, daric, pe care regele este arătat de la brâu în sus sau îngenunchiat, cu arc şi săgeată; pe verso moneda era marcată cu o stanţă (vezi Herodot 4. 166). Acest daric cântărea 130 grame, iar un siglos sau siclu de argint cântărea 86 1/2 grame. S-a sugerat (PEQ 87, 1955, p. 141) că Hagai 1:6 (520 î.Cr.) este cea mai veche referire biblică la bani sub formă de monede.

Daricul („dram”) a fost cunoscut de evrei în exil (Ezra 2:69; 8:27; Neemia 7:70-71) iar referirea la daric în timpul lui David (1 Cronici 29:7) arată că textul de aici a dat echivalentul din vremea când a fost compilată această relatare. Trecerea la plata lucrătorilor cu monede, în loc de plată în natură este atestată de textele Vistieriei de la Persepolis (cca. 450 î.Cr.), care confirmă raportul de 13:1 aur faţă de argint. Se pare că răspândirea folosirii monedelor în Iuda a avut loc încet, poate din cauza imaginilor care erau imprimate pe ele. De aceea, nu este sigur dacă siclii de argint din Neemia 5:15; 10:32 au fost greutăţi, ca în perioada veche, sau monede.

Negustorii fenicieni au preluat repede folosirea monedelor şi monetarii funcţionau în secolele al 5-lea şi al 4-lea î.Cr. la Aradus, Byblos, Tit şi Sidon. Monedele cetăţilor din Asia Mică şi Grecia, şi cele ale regilor din dinastia Ptolomeilor din Egipt şi a Seleucizilor din Siria, au intrat în Iuda şi au circulat alături de monedele regilor persani. Guvernatorilor evrei aprobaţi de regii persani li s-a permis să emită monede mici de argint de pe la anul 400 î.Cr. Modelul acestor aproximativ 6 monede a copiat modele ateniene, dar include cuvântul yhd, „Iuda”. O monedă poartă numele lui Ezechia, probabil Marele preot din vremea lui Alexandru cel Mare.

După înfiinţarea statului evreu independent, Simon Macabeul a primit dreptul să emită monede (1 Macabei 15:6), dar se pare că nu a folosit acest drept (s-a dovedit că monedele care i-au fost atribuite în trecut aparţin perioadei Primei şi celei de-a Doua Revolte, 67-70 d.Cr, 132-5). Alexandru Iannaeus (103-76 î.Cr.) probabil că a fost primul domnitor evreu care a emis monede. Acestea erau monede mici de bronz cu diferite modele, cu numele lui în greacă şi ebraică, şi uneori cuvintele „Yehonatan marele preot şi comunitatea iudeilor”. Regii care au urmat au continuat să bată monede mici de bronz, în timp ce stăpânirea romană a reţinut prerogativul de a emite monede de argint. Numai în timpul revoltelor evreieşti au fost emise monede locale de argint.

BIBLIOGRAFIE

  1. de Vaux, Ancient Israel, 1961, p. 206-209; E. S. G. Robinson, „The Beginnings of Achaemenid Coinage”în Numismatic Chronicle (Seria a 6-a) 18, 1958, p. 187-193; Y. Meshorer, Jewish Coins of the Second Temple Period, 1967. J.W.

 

În Noul Testament

În vremea NT au circulat în Palestina monede provenind din trei surse. Erau monedele imperiale oficiale, emise după standardul roman; monedele provinciale emise la Antiohia şi Tir, care urmau în mare măsură standardul grec vechi, şi care circulau în principal printre locuitorii din Asia Mică; şi monedele evreieşti locale, emise probabil la Cezarea. Unele cetăţi şi unii regi vasali primeau de asemenea dreptul să emită propriile lor monede de bronz. Dat fiind numărul mare de monede diferite în circulaţie, este evident că era nevoie de schimbători de bani la Ierusalim, în special la sărbători, când evreii veneau din toate părţile ca să plătească darea lor pentru visteria Templului. Cu aceste ocazii schimbătorii de bani îşi mutau tejghelele în Curtea Neamurilor, de unde i-a scos afară Isus (Ioan 2:15; Matei 21:12; Marcu 11:15; Luca 19:45 ş.urm.) datorită avariţiei lor.

Matei 10:9 ne aminteşte că în zilele acelea, ca şi în zilele noastre, monedele erau confecţionate din trei metale principale: aur, argint şi cupru, bronz sau aramă. Bronzul (gr. chalkos) este folosit ca un termen general pentru „bani” în Marcu 6:8 şi 12:41, dar întrucât numai monedele de valoare mai mică, moneda romană las (gr. assarion) şi moneda evreiască lepton, erau bătute în bronz, termenul mai obişnuit pentru bani în vremea NT este „argint” (gr. argyrion vezi Luca 9:3; Faptele Apostolilor 8:20; etc.). Cele mai obişnuite monede de argint menţionate în NT sunt tetradrahma greacă şi denarius-ul roman. Termenul gr. chrysos, aur, este folosit cel mai frecvent pentru a indica metalul pro-priuzis, cu excepţia textelor din Matei 10:9; Faptele Apostolilor 3:6, poate şi în Faptele Apostolilor 20:33; 1 Petru 1:18; Iacov 5:3; Matei 23:16 ş.urm., deşi în aceste cazuri ar putea să se refere la fel de bine la vase şi ornamente de aur.

Alţi termeni generali folosiţi pentru bani în NT sunt cuvântul gr. obişnuit chrema, care înseamnă proprietate sau bogăţie, sau bani (Faptele Apostolilor 4:37; 8:18, 20; 24:26); kerma, sau mărunţiş (de al gr. keiro, „eu tai”), folosit în Ioan 2:15 şi indicând aproape întotdeauna monede de cupru; şi nomisma, sau bani introduşi în folosinţa obişnuită prin lege (nomos). Acest ultim termen este întâlnit numai în Matei 22:19, unde expresia nomisma tou kensouînseamnă moneda legală pentru plata taxei.

Monede evreieşti

În 141-140 î.Cr. Antioh VII i-a acordat permisiunea lui Simon Macabeul „preotul şi etnarhul iudeilor… să bată monede proprii ca bani pentru ţara lui” (1 Macabei 15:6) şi de atunci au fost emise monede evreieşti, în special de bronz, în timp ce cetăţile învecinate produceau din abundenţă monede de argint. Primele monede evreieşti au ţinut cont de porunca a doua şi de aceea modelele s-au limitat strict la ornamente horticole sau obiecte neînsufleţite. Monedele emise în timpul Irozilor arată una sau două abateri de la a ceasta regulă, întrucât au prezentat uneori portretul împăratului roman care domnea, iar uneori au avut te revers portretul Irozilor (vezi Wiseman, IBA, p. 86). În timpul Primei Revolte (66-70 d.Cr.) evreii au emis cu mândrie pentru prima oară monede proprii de argint: monede de un siclu, de un sfert şi de o jumătate de siclu, cât şi monede de bronz. După această revoltă, vistieria Templului a fost capturată, şi de aceea evreu nu au mai avut rezerve de metal pentru a bate monede de argint în timpul celei de-a Doua Revolte (132-135 d.Cr.). De aceea ei au sărbătorit independenţa ştanţând pe vechile monede străine inscripţia „izbăvirea Ierusalimului”.

Singura monedă evreiască menţionată în NT este leptonul de bronz (de la gr. leptos – „mic, fin”). „Gologanul” văduvei din Marcu 12:42; Luca 21:2, numit „bănuţ” în Luca 12:59, reprezintă cea mai mică monedă posibilă. Era echivalent cu o jumătate de quadrans roman, şi de aceea o optime de assarion (vezi mai jos). Asemenea monede erau emise pe plan local de procurator sau de tetrarh, iar *Pilat se pare că a imprimat modele pe monedele sale, ca să-i jignească pe evrei.

Monede greceşti

Moneda greacă de bază era cea de argint, numită drachme. 100 de drahme valorau o mna, sau o mină, iar 6.000 de drahme erau un talant. În jurul anului 300 î.Cr. drahma era preţul unei oi, iar un bou costa 5 drachmai (Demetrius Phalereus).

Drachme este menţionată numai în Luca 15:8 ş.urm., „monedă de argint”, în româneşte: „lei de argint”, pe care femeia din pildă probabil că a purtat-o ca un ornament. Era aproximativ echivalent cu un denarius roman (vezi mai jos).

Didrachmon sau moneda de 2 drahme era folosită de evrei pentru plata jumătăţii de siclu cerută ca taxă anuală pentru Templu (Matei 17:24). Această reglementare era derivată din plata pentru ispăşire prescrisă în Exod 30:11-16 care, potrivit lui Maimonides, a ajuns mai târziu să devină o taxă anuală obişnuită (vezi Josephus, Ant. 16.100). După căderea Ierusalimului şi distrugerea Templului această taxă a trebuit să fie plătită la vistieria romană (Josephus, BJ 7. 217). Pare mai probabil ca monedele folosite pentru această taxă să fi fost cele emise în Tir, deoarece Legea Talmudului interzicea folosirea banilor antiohieni pentru visteria templului, nu pentru vreun motiv religios special, ci pentru că nu conţineau suficient argint.

Moneda de 4 drahme, stater, tetradrachmon este întâlnită numai în Matei 17:27 unde este moneda cu care Petru avea să plătească birul la Templu pentru Isus şi pentru sine. Întrucât era o monedă mai obişnuită decât didrahma, s-ar părea că evreii se asociau câte doi ca să plătească birul folosind tetradrahma. Aceasta era emisă la Antiohia, Cezarea în Capadocia şi în Tir. Pompei a fixat rata de schimb pentru tetradrahmele din Antiohia şi Tir la 4 denarii (prin 65 î.Cr.), iar Josephus se referă la aceeaşi rată de schimb pentru tetradrahma din Tir din vremea sa (.BJ 2. 592). Tetradrahmele antiohiene au fost folosite în schimburile imperiale, dar rata de schimb era numai 3 denarii. Majoritatea numismaţilor sunt de acord că aceasta a fost moneda cu care lui Iuda i s-au plătit cei treizeci de arginţi (Matei 26:15). Folosirea termenuluiargyria hikana, „bani mari de argint”, în trad. rom. „mulţi bani”, în Matei 28:12-13, a fost considerată de unii că ar sugera statirii mari de argint şi nu drahmele sau dinarii mai mici, deşi este posibil ca adjectivul să se refere la cantitate şi nu la mărime.

Termenul mna, tradus „pol” sau „mină”, apare în pilda din Luca 19:11-27.

„Talantul” nu era o monedă, ci o unitate de calcul monetar. Valoarea talantului era ridicată, dar varia în funcţie de metalul în discuţie şi în funcţie de standardele monetare. Talantul roman-atenian? era echivalent cu 240 de aurei (vezi mai jos). Este folosit de Isus în două pilde: în Matei 18:24 „zece mii de talanţi” este o expresie figurativă pentru o sumă foarte mare de bani, iar în pilda talanţilor din Matei 25:15-28, în v. 18 este numit argyrion, care poate sugera că Domnul S-a referit la talantul de argint.

Monede romane

Moneda romană de bază, menţionată mai sus, a fost denarius, din argint. Un aureus de aur valora 25 de denarii. Greutatea unui aureus a fost fixată de Iuliu Cezar în anul 49 î.Cr. la 126,3 grame, dar devalorizarea monedei în timpul lui Cezar August şi a succesorilor săi a dus la scăderea greutăţii la 115 grame în timpul lui Nero.

Moneda quadrans (gr. kodrantes) era un sfert dintr-un as de cupru (vezi mai jos). Este menţionată atât de Horaţiu (Satire 2.3.93) cât şi de Iuvenal (7.8) ca fiind cea mai mică monedă romană; în Marcu 12:42 se spune că cei 2 bănuţi (lepta) ai văduvei (vezi a., mai sus) erau echivalenţi cu un quadrans. Matei 5:26 foloseşte quadrans pentru cea mai mică monedă, care trebuie plătită pentru a achita complet datoria, în timp ce textul paralel din Luca (12:59) foloseşte termenul lepton, cu excepţia Textului Apusean, care este identic cu cel din Matei.

Un as de cupru (gr. assarion) era un sfert dintr-un sestertius de bronz şi o şaisprezecime dintr-un denarius de argint. Termenul apare în Matei 10:29 şi Luca 12:6, unde este tradus „ban”, preţul cu care erau vândute două vrăbii (în Luca se spune cinci vrăbii cu 2 bani).

Dinarul lat. denarius, (gr. denarion) şi-a primit numele (deni = zece dintr-o dată) de la faptul că la început era echivalentul în argint a 110 aşi de cupru. Începând din anul 217 î.Cr. a valorat 16 aşi, iar greutatea unui as a fost stabilită la 28 grame. În limba română a fost tradus „leu” (vezi Matei 18:28).

Din pilda din Matei 20:1-16 s-ar părea că un denarius era plata unui muncitor pe o zi, iar 2 denarii a fost suma plătită de Samariteanul milostiv hangiului (Luca 10:35): aceste exemple ne permit să înţelegem puterea de cumpărare a unui denarius. În Apocalipsa 6:6 „un sfert de măsură de grâu pentru un denarius (leu) şi trei sferturi de măsuri de orz pentru un denarius” este un indiciu al preţurilor în timp de foamete (*GREUTĂŢI ŞI MĂSURI).

Din Matei 22:19; Marcu 12:15; Luca 20:24 aflăm că aceasta a fost moneda folosită pentru a-L prinde pe Isus în cursă cu întrebarea despre birul Cezarului. Au fost descoperiţi denarii de argint din vremea aceea, având imprimat pe avers capul împăratului Tiberius, iar pe revers pe mama sa, Livia, în rolul zeiţei Pax, ţinând o ramură şi un sceptru (vezi IBA, p. 87, fig. 90).Aureus sau denarius aureus (dinar de aur), a fost o monedă de aur introdusă de Iuliu Cezar în cadrul reformei financiare din anul 49 î.Cr. Nu este menţionat în Biblie, dar este menţionat în Josephus, Ant. 14. 147; s-ar putea să fie indicat de termenul „aur”, în Matei 10:9.

BIBLIOGRAFIE 1967 A. Jacob, Coins and Christianity, 1959; R. G. Bratcher, „Weights, Money, Measures and Time”, The Bible Translator 10, Nr. 4, Oct. 1959, p. 165 ş.urm.; Garnet R. Halliday, Money Talks about the Bible, 1948; G. F. Hill, Catalogue of Greek Coins in the British Museum, vol. despre Palestina, 1914; E. Rodgers, A Handy Guide to Jewish Coins, 1914; Paul Romanoff, Jewish Symbols on Ancient Jewish Coins, 1944; F. A. Banks, Coins of Bible Days, 1955; A. Reifenberg, Israel’s History in Coins from the Maccabees to the Roman Conquest, 1953; D. Kanael, BA 26, 1965, p. 38-62; E. W. Klenkowsky, On Ancient Palestinian and Other Coins, 1974; Y. Meshorer, Jewish Coins of the Second Temple Period, 1967. D.H.W.

http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/bani.html

ARMURĂ ŞI ARME.

download - Copie

Termenii generali în ebraică şi greacă sunt kelim (Geneza 27:3; 1 Samuel 17:54; mai concret,kele milhama, „arme de război”, ca în Deuteronom 1:41, etc.) şi hopla (LXX passim; 2 Corinteni 10:4). Referiri la purtători de arme sunt făcute în Judecători 9:54; 1 Samuel 14:1; 17:7, iar la armuri în 1 Împăraţi 10:17; Neemia 3:19. Sulurile de război de la Qumran furnizează descrieri detaliate ale armurii folosite de „fiii luminii” în războiul lor escatologic cu „fiii întunericului”. Yadin (vezi bibliografia) susţine că descrierile reflectă practica militară romană din a doua jumătate a secolului 1 î.Cr. Diferite elemente ale armurii capătă o semnificaţie figurativă şi spirituală în Isaia 59:17; Efeseni 6:10-17, etc.

Armura (de apărare)

Scutul

Folosirea scuturilor în luptă este atestată în scenele de luptă vechi din Egipt şi Mesopotamia; pentru Egipt, cf. picturile murale predinastice din Hierakonpolis, în prezent în Muzeul din Cairo, iar pentru Mesopotamia, Stela Eannatum a Vulturilor (cca. 2500 î.Cr.). Scuturi de forme şi mărimi diferite au fost la modă în diferite ţări şi în diferite epoci. Introducerea scuturilor mai mici, circulare, este asociată cu venirea Oamenilor Mării în Levant la sfârşitul mileniului al 2-lea î.Cr. În limba ebraică cel mai obişnuit termen este magen, care desemnează adesea scuturile mici; sinna este folosit pentru scuturile mai mari. Acest ultim tip de scut a fost folosit de Goliat, care avea un om care să-i poarte scutul (1 Samuel 17:7). Scuturile mai mici erau purtate de arcaşi, cum au fost descendenţii lui Beniamin din armata lui Asa (2 Cronici 14:8). Scuturile erau confecţionate de obicei dintr-o ramă de lemn acoperită cu piele de animal care era unsă înainte de luptă (cf. 2 Samuel 1:21; Isaia 21:5). Scuturile de metal ofereau protecţie mai bună, dar stânjeneau mişcările; pentru folosirea lor, vezi 1 Împăraţi 14:27. Ca un compromis, scuturile de piele puteau fi ţintuite cu discuri de metal, pentru a le mări eficienţa.

Coiful

Coifuri de metal au fost purtate de soldaţi sumerieni şi acadieni în mileniul al 3-lea î.Cr. . Termenul ebraic qoba’/koba’ şi este probabil de origine străină. Coifurile de metal erau scumpe şi greu de confecţionat şi de aceea în unele perioade au fost folosite numai de regi şi de conducătorii militari; Saul i-a oferit lui David propriul său coif de bronz pentru lupta cu Goliat (1 Samuel 17:38). Versetul din 2 Cronici 26:14 ar putea fi interpretat în sensul că în armata lui Iuda din vremea lui Ozia toţi soldaţii primeau coifuri (din piele?). Potrivit cu 1 Macabei 6:35, în perioada Seleucizilor, toată armata era dotată cu coifuri de bronz. Armata asiriană care a atacat Palestina purta de obicei un coif conic, cu întăritură, având o prelungire care să protejeze gâtul.

Platoşa

Platoşa a fost purtată pentru prima oară de luptătorii din carele de război (cf. Ieremia 46:4) şi de arcaşi (cf. Ieremia 51:3), care nu se puteau apăra cu scuturi. Platoşa de zale, asigurând o protecţie mai bună decât cea de piele şi, în acelaşi timp, fiind mai uşoară decât platoşa masivă, era folosită pe scară largă în Orientul Apropiat la jumătatea mileniului al 2-lea. Era scumpă şi de aceea Tutmes III (1490-1436 î.Cr.) s-a bucurat când a capturat 200 de platoşe în prada luată de armata sa după lupta de la Meghido. Nuzi (secolul al 15-lea î.Cr.) furnizează atât material cât şi dovezi scrise cu privire la compoziţia platoşei. Un text menţionează o platoşă formată din 680 de zale, iar un altul o platoşă din 1.035 de zale. Mărimea zalelor depinde de poziţia lor pe platoşă; ele erau prinse pe piele sau pe ţesătură cu un fir de aţă trecut prin nişte găuri făcute în zale tocmai pentru acest scop. Locul unde se îmbinau mânecile era un punct slab, aşa cum se vede din întâmplarea cu Ahab (1 Împăraţi 22:34 ş.urm.) şi dintr-un basorelief cu un car de război din vremea lui Tutmes IV. În ebraică termenul obişnuit este siryon, care probabil include platoşa pentru piept şi pentru spate. O asemenea armură a avut Goliat (1 Samuel 17:5); platoşe au fost folosite şi de lucrătorii lui Neemia (Neemia 4:16).

Termenul grec echivalent este thorax, folosit şi în 1 Macabei 6:43 cu referire la armura pentru protejarea elefanţilor de luptă ai Seleucizilor.

Traducerea de către Targum Onkelos’ a termenului tahra’ din Exod 28:32-39:32 cu cuvântul „platoşă” s-a dovedit a fi corectă, în lumina folosirii cuvântului tahra’ în limba samariteană, care are tocmai acest sens; vezi J. M. Cohen, VT, 24, 1974; p. 361-366.

Gambiere

În 1 Samuel 17:6 ni se spune că Goliat a purtat mishot (MT mishat) de bronz pe picioare, iar LXX traduce acest termen cu termenul gr. knemides, „gambiere” (armură pentru picioare). Cuvântul ebraic este un hapax legomenon, dar sensul nu pare să fie în dubiu. Gambierele erau folosite în mod obişnuit de soldaţii greci şi romani de mai târziu.

Arme (ofensive)

Sabia

Sabia (ebr. hereb) este arma cel mai des menţionată în Biblie. În vechime săbiile erau de obicei drepte, cu două tăişuri, asemănătoare cu pumnalele, şi erau folosite pentru a junghia (cf. săbiile găsite în Cimitirul regal din Ur şi de la Dorak (Anatolia), datând din cca. 2500 î.Cr.). Pe la mijlocul mileniului al 3-lea au început să fie folosite săbii încovoiate; exemplare din perioade ceva mai târzii au fost găsite la Byblos, Sihem şi Abydos . În prima jumătate a mileniului al 2-lea lamele erau încă destul de scurte şi abia în vremea Regatului Nou din Egipt au început să fie folosite pe scară largă săbiile cu lame lungi. Odată cu sosirea Oamenilor Mării, săbiile drepte, cu lamă lungă, au ajuns să fie foarte răspândite; cf. sabia purtând numele Faraonului Merenptah, descoperită la Ugarit (sfârşitul secolului al 13-lea î.Cr.). Sabia a avut un rol important în cucerirea Canaanului de către israeliţi (cf. Iosua 10:11; 11:11; etc.). De obicei sabia era păstrată într-o teacă, atârnată de centură (cf. 2 Samuel 20:8); mânerele erau deseori ornamentate, dacă judecăm după săbiile descoperite în Egipt şi Mesopotamia.

Cuvântul cel mai des folosit în NT este machaira (cf. Matei 26:47). Rhomphaia, care apare numai o singură dată, în Apocalipsa, era o sabie lată, folosită la început de traci. Asasinii revoluţionari evrei, sicarii, purtau sub haine pumnale scurte, puţin curbate (Josephus, BJ 2. 255). În amândouă Testamentele sabia este folosită adesea, prin metonimie, ca să descrie războiul, sau ca un simbol al Cuvântului lui Dumnezeu (cf. Ezechiel 21:9; Efeseni 6:17).

Suliţa şi lancea

Suliţa (ebr. hanit), confecţionată dintr-o coadă de lemn şi un vârf metalic, iar în vremuri mai recente, din fier (cf. 1 Samuel 13:19; 17:7), era folosită mult de sumerieni în mileniul al 3-lea. A rămas arma de bază a infanteriei, în timp ce lancea, mai uşoară, era folosită de luptătorii din carele de război (cf. practica din Egipt în timpul dinastiei a 19-a şi următoarele). În limba ebraică există cuvântul romah (de ex. Judecători 5:8), prin care probabil că se înţelege o suliţă uşoară sau o lance (cf. Numeri 25:7). Cuvântul ebr. kidon a fost tradus de obicei „lance” (de ex. 1 Samuel 17:6), dar această traducere a fost contestată (cf. NEC, „pumnal”), iar dovezile aduse de Sulurile de război de la Qumran confirmă sensul de „sabie”. În anumite circumstanţe suliţa era un simbol al autorităţii regale (cf. 1 Samuel 22:6; 26:7). *Armata asiriană a folosit de asemenea furci şi aruncătoare de lănci.

Cuvântul gr. longche din Ioan 19-34 este echivalent cu termenul ebr. hanit. Unii au susţinut că termenul „isop” din Ioan 19:29 a înlocuit un cuvânt din original care însemna „lance” (hyssopos în loc de hyssos), dar avem motive puternice să reţinem textul tradiţional.

Arcul şi săgeata

Cuvintele ebr. de bază sunt qeset şi hes. Arcul antic a avut probabil o singură curbură, sau poate că a fost dublu-convex (exemple de acest fel provin din Egiptul predinastic). Confecţionarea arcului compus a dus la o creştere considerabilă a forţei şi razei de acţiune şi poate explica în parte superioritatea militară a acadienilor semitici asupra sumerienilor, în ultima parte a mileniului al 3-lea î.Cr. Totuşi, a trecut încă aproape un mileniu până când arcul compus a ajuns să fie folosit pe scară largă. Coarne şi tendoane de animale erau legate cu fâşii de lemn pentru a forma rama arcului (cf. descrierea arcului lui Anat în legenda ugaritică Aqhat); se poate să fi fost folosit şi bronz pentru a conferi tărie (cf. Psalmul 18:34). Săgeţile erau confecţionate de obicei din trestie iar la capăt aveau un vârf metalic ; ele erau purtate în tolbe de piele, iar uneori şi carele de război erau dotate cu tolbe. Într-o tolbă erau puse de obicei treizeci de săgeţi (Amarna, Nuzi) sau, dacă tolba era ataşată la un car de război, ea conţinea cincizeci de săgeţi (basoreliefuri asiriene). Pentru a lega arcul, extremitatea lui inferioară era apăsată cu piciorul, iar cea superioară era îndoită ca să permită legarea firului într-un locaş anume; de aici derivă expresia ebraică „a călca arcul”; arcaşii erau numiţi „călcători de arcuri” (Ieremia 50:14). Din poporul Israel, oamenii din seminţiile lui Beniamin, Ruben, Gad şi Manase erau renumiţi pentru arcaşii lor (cf. 1 Cronici 5:18; 12:2; 2 Cronici 14:8).

Praştia

Praştia (qela) era purtată în principal de păstori (de ex. David, 1 Samuel 17:40), pentru a abate animalele sălbatice de la turme sau pentru a preveni împrăştierea animalelor din turmă. Era folosită ca armă de război de către armatele egiptene, asiriene şi babiloniene , deşi în cazul asirienilor dovezi grafice încep să fie găsite numai din secolul al 8-lea î.Cr. Israeliţii au folosit de asemenea companii de prăştiaşi în armatele lor şi oamenii din seminţia lui Beniamin, care foloseau la fel de bine ambele mâini, erau cei mai pricepuţi mânuitori ai acestei arme (1 Cronici 12:2). Praştia era confecţionată dintr-o bucată de pânză sau de piele, legată cu curele la capetele opuse. Capetele curelelor erau ţinute în mână iar praştia încărcată era rotită deasupra capului, până când una dintre curele era eliberată brusc. Acest lucru este exprimat metaforic în Ieremia 10:18. Pietre de praştie (pietre de râu, rotunde sau ascuţite) trase de asediatorii asirieni au fost găsite în excavaţiile de la Lachiş.

Securea de război

Securea de război, la fel ca şi buzduganul, era menită pentru lupta corp la corp şi avea diferite forme şi mărimi. Există puţine referiri biblice, în Ieremia 51:20 moppeş (literal „zdrobitor”, BDB) este tradus „ciocan” în RSV şi „secure de război” în NEB. Un cuvânt similar apare în expresia „unealtă de nimicire” (sau, „armă de măcel”) în Ezechiel 9:2. (*ARMATĂ, *RĂZBOI.)

BIBLIOGRAFIE

  1. Yadin,The Scrolls of the War of the Sons of Light against the Sons of Darkness, 1962; idem.An of Warfare in Biblical Lands in the Light of Archaeological Discovery, 1963; K. Galing, SVT 15, 1966; p. 150-169. R.P.G.

http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/armura-si-arme.html

ARHEOLOGIE.

download - Copie

Generalităţi

În cadrul ştiinţei arheologiei, care se dezvoltă rapid, studiul special al „Arheologiei biblice” se ocupă cu acele vestigii materiale din Palestina şi ţările învecinate care sunt legate de perioada şi naraţiunea biblică. În aceste vestigii materiale se includ resturile de clădiri, vestigiile de artă, inscripţiile şi orice lucruri primitive care ajută la înţelegerea istoriei, vieţii şi obiceiurilor evreilor şi ale altor popoare, cum sunt egiptenii, fenicienii, sirienii, asirienii şi babilonienii, care au venit în contact cu ei şi i-au influenţat. Interesul pentru locurile şi timpurile menţionate în Biblie a constituit imboldul iniţial pentru multe dintre excavaţiile mai vechi; cadrul general istoric, religios şi etnic al Bibliei, generat de descoperirile arheologice, a contribuit în mare măsură la explicarea, ilustrarea şi, uneori, coroborârea afirmaţiilor biblice cu teoriile contradictorii, bazate insuficient pe fapte.

Limitările arheologiei sunt datorate perioadei mari de timp şi zonei geografice întinse care trebuie studiate, cât şi problemelor legate de păstrarea în timp a materialelor. Obiectele de lemn, piele şi pânză dăinuiesc rareori şi existenţa lor trebuie presupusă. Nici o localitate biblică nu a fost excavată complet, şi probabil că nici nu poate fi. Numai în ultimii ani au putut fi făcute comparaţii între diferite excavaţii, folosind metode exacte de stratificare şi notare. Lucrul acesta a dus la revizuirea unor concluzii mai vechi, de ex. Garstang a datat zidurile Ierihonului ca fiind cu câteva secole mai vechi decât le-a datat Kenyon. În afară de aceasta, numărul mic de inscripţii din Palestina face ca informaţiile extra-biblice directe despre gândirea şi felul de viaţă al oamenilor din vechime să fie rare. Întrucât arheologia, care este o ramură a istoriei, se ocupă în principal cu vestigiile materiale, ea nu poate verifica adevărurile biblice majore cum sunt existenţa şi activitatea răscumpărătoare a lui Dumnezeu şi a lui Cristos, Cuvântul întrupat.

Metoda arheologică de datare secvenţială a fost elaborată în Palestina (în acest termen includem statele moderne Israel şi Iordania). În 1890, Flinders Petrie care făcea excavaţii la Tell el-Hesi, şi-a dat seama că diferitele nivele de ocupare ar putea fi distinse prin vasele de lut caracteristice şi prin alte aspecte ale lor. Această schemă de stratigrafie şi tipologie este aplicată în prezent în toată lumea; în Palestina a fost îmbunătăţită de arheologii de mai târziu, în special la Tell Beit Mirsim, Samaria, Lachiş şi Ierihon. Prin compararea excavaţiilor din Palestina şi cele din alte părţi, a fost stabilită o reţea de descoperiri înrudite, corelate cu cronici istorice, furnizând o cronologie remarcabil de bine închegată începând din mileniul al 4-lea î.Cr. Datele dinainte de această perioadă continuă să fie imprecise, chiar şi atunci când metoda da datare cu Carbon-14 furnizează unele dovezi. Tabelul alăturat prezintă denumirile acceptate în prezent pentru aceste perioade arheologice.

Perioada preistorică

Orientul Apropiat a fost scena apariţiei omului ca şi culegător, în perioada Paleolitică ale cărei rămăşiţe pot fi întâlnite în peşterile de pe Carmel (Wadi el-Mugharah), Eynan şi Oren. După o perioadă în care lipsesc urme materiale, omul este întâlnit ca şi culegător în aşa-numita „revoluţie neolitică”. Mulţi cercetători găsesc legături cu Europa preistorică, şi nu cu Africa, şi cu trăsăturile fizice ale omului de Neanderthal din Europa. Aşezări constituite din colibe datate în cca. 9000 î.Cr. sunt găsite la Shanidar (Irak), Eynan (Lacul Huleh), Ierihon şi Beidha (în apropiere de Petra). Dezvoltarea producţiei a dus la Neoliticul B, caracterizat prin „pre-olărit”. La Ierihon sunt găsite din această perioadă (c. 7500 î.Cr.) sisteme masive de apărare şi figurine şi cranii vopsite în mod neobişnuit, a căror folosire nu este cunoscută. Aşezări neolitice au fost descoperite în Yarmuk şi Galilea (Shaâar Haggolan). Acestea sunt contemporane cu aşezările de pe Nil, din Cipru şi din Valea Tigrului (Jarmo).

Din perioada Calcolitică provin picturi pe pereţi, vase pictate de lut şi topoare de cupru, găsite în Valea Iordanului, Telulat Ghassul, Esdraelon, în apropiere de Gaza, şi din N Neghevului. Folosirea metalelor devine tot mai răspândită şi modelele de lut arată că magaziile subpământene, cisternele de piatră şi unele locuinţe au avut plafoane de lut arcuite (Abu Matar).

Tranziţia spre prima parte a epocii bronzului nu este bine definită în Palestina. Unii arheologi atribuie acestei perioade o serie de aşezări care s-au dezvoltat ulterior şi au devenit oraşe-state (Meghido, Ierihon, Bet-Şean, Beth-yerah şi Tell el-Farâa, în apropiere de Sihem) sau au fost abandonate pentru o vreme (Samaria şi Tell el-Nasbeh). Popoarele invadatoare, care probabil că au fost nomazi din N sau E, au adus un nou tip de vase de lut şi şi-au îngropat morţii în gropi comune săpate în stâncă. În aceste morminte se puneau uneori obiecte de lut de care erau cunoscute de la sfârşitul perioadei calcolitice anterioare, vase de lut arse de la Esdraelon şi vase de lut pictate, care mai târziu au fost găsite în cantităţi mari (EB I). Pentru descrierea acestei faze a fost folosit termenul „proto-urban”, corespunzând cu perioada proto-literată (Jemdet Nasr) din Irak, la cca.3200 î.Cr.

Epoca Bronzului în Canaan

În prima parte a Epocii Bronzului I au început să apară oraşe cu ziduri din cărămizi de lut. În acelaşi timp, vasele de lut din N (Beth-yerah, nivelul II; Beth-shan, nivelul XI) se deosebesc de cele din S, găsite la Ophel (Ierusalim), Gezer, Ai, Ierihon (VI; VII) şi Tell en-Nasbeh. Oraşele din N au continuat să prospere în EB II, cca. 2900 î.Cr. (Meghido, XVI-XVII; Beth-yerah, III; Bet-Şean, XII) deşi în S pot fi observate unele influenţe egiptene (Ierihon, IV). Oraşul Arad, care era foarte dezvoltat (IV-I), având temple gemene, arată afinităţi cu oraşele canaanite din N (cf. *AI). Textele de la Ebla (Siria), din c. 2300 î.Cr., menţionează deja locurile care au ajuns cunoscute mai târziu, de ex. Lachiş, Haţor, Meghido, Gaza. Au avut loc progrese remarcabile, în special în vasele fine de lut „Khirbet Kerak”, vase care arată îmbunătăţirea treptată a tehnicii olăritului în Palestina şi Siria.

În jurul anului 2200 î.Cr., au început să sosească popoare care aveau obiceiuri de înmormtatare, vase de lut şi arme caracteristice, fiind probabil amoriţi seminomazi (de ex. Tell Ajjul, Ierihon, Meghido). Acestea erau grupuri nomade a căror prezenţă în dealurile Palestinei a fost observată ulterior de israeliţii care au ocupat Palestina (Numeri 13:29; Iosua 5:1; 10:6) şi de Textele execrative (blestemele) din *Egipt. Tipurile diferite de vase de lut, de arme, cât şi obiceiurile de înmormântare diferite arată că aceste popoare aveau legături cu oraşele-state din Siria şi Femeia, şi curând au început să apară numeroase oraşe-state care sunt în mod caracteristic canaanite. Regii lor probabil că au fost „Domnitorii străini” asiatici (Hyksos) care au pustiit Egiptul în cca. 1730 î.Cr. A fost o perioadă de prosperitate, marcată însă de războaie frecvente între aceste oraşe. Cetăţile majore aveau o citadelă şi un oraş înconjurat de ziduri înalte de apărare (de ex. Carchemiş, Qatna, Haţor, Tel el-Yahudiyeh, Egipt).

Perioada de mijloc a Epocii Bronzului a fost o perioadă când grupuri seminomade, inclusiv Habiru – între care se poate să fi fost şi Patriarhii – s-au infiltrat în ţinuturile nelocuite dintre oraşele cu ziduri de apărare (*ERA PATRIARHALĂ). Morminte provenind de la aceste popoare au fost găsite la Ierihon. Oraşele şi casele lor (de ex. Beit Mirsim, Meghido şi Ierihon) au rămas mici şi au suferit prea puţine schimbări până când au fost distruse în mod violent (LB), probabil de către egiptenii (Tuthmosis III) care i-au alungat pe conducătorii din dinastia Hyksos la cca. 1450 î.Cr. În ciuda contactelor comerciale cu E Mediteranei (vase de lut miceniene), oraşele din zona de deal a Palestinei erau acum mai sărace decât cetăţile feniciene învecinate.

Cetăţile majore au fost ocupate din nou, dar numai pentru a fi jefuite iarăşi în secolul al 13-lea. Urme ale atacului israelit, sub conducerea lui Iosua, pot fi văzute în ruinele arse de la Haţor, Betel, Beit Mirsim (Debir?) şi Lachiş, dar este imposibil să confirmăm această afirmaţie. Potrivit VT, Iosua nu a pus foc în multe locuri. La Ierihon s-a observat că oraşul a fost abandonat în cca. 1325 î.Cr., dar despre zidurile prăbuşite care se credea că aparţin acestei perioade de sfârşit a epocii bronzului (Gargstang) se ştie acum că au fost distruse în prima parte a epocii bronzului (Kenyon).

În aşezările din Canaan din ultima parte a epocii bronzului au fost găsite cel puţin şase tipuri diferite de *scrieri: cuneiforme babiloniene, hieroglife şi hieratice egiptene, alfabetul canaanit liniar (strămoşul alfabetului ebr. şi gr.), şi un alfabet cu 25 până la 30 de semne cuneiforme înrudit cu cel din *Ugarit, scrierea silabică din Byblos şi scrieri de tip cipriot sau cretan.

Practicile religioase canaanite pot fi întrezărite în vestigiile templelor şi ale locurilor de închinare de la Haţor, Lachiş, Meghido, Arad şi altele, cât şi în *altarele, mesele de jertfă şi mobilierul cultic. Figurinele de metal îl reprezintă pe *Baal, iar figurinele de lut o reprezintă pe Astartea. Asemenea figurine sunt întâlnite frecvent. *Sigiliile cilindrice reprezintă de asemenea zei şi zeiţe; un asemenea sigil din Betel poartă numele zeiţei Astartea, în limba egipteană.

(Pentru o examinare recentă a dovezilor arheologice şi de altă natură în legătură cu datarea Exodului în secolul al 15-lea î.Cr., vezi J. J. Bimson, Redating the Exodus and Conquest, 1978.)

Epoca fierului în Israel

Prin secolul al 12-lea, aşezarea filistenilor în SV Canaanului este atestată de o gamă nouă de vase de lut decorate, inspirate de formele miceniene recente, având însă elemente locale palestiniene, elementele cipriote şi egiptene. Lipsa acestui gen de vase de lut filistene în locul care a fost identificat până în prezent cu oraşul Gat constituie o problemă. Asemenea vase de lut pot fi întâlnite pretutindeni în Filistia, începând din câmpia de coastă de la Debir şi Gaza, până la N de Iope. Asemenea vase de lut lipsesc în locurile ocupate de alte popoare de pe malul mării şi, în afara unor cantităţi mici care pot fi atribuite comerţului, nu sunt întâlnite la început nici în dealurile centrale (Ghibea, Ierusalim, Bet-Ţur, Tekk el-Nasbeh), dar în jurul anului 1050 î.Cr. au fost descoperite urme ale pătrunderii lor la Silo şi Bet-Şean. Aceşti filisteni au fost primii care au folosit fierul în Palestina (un pumnal şi un cuţit de fier într-un mormânt de la Tell el-Far’a), iar israeliţii au întrerupt cu greu acest monopol şi superioritatea lor economică (1 Samuel 13:18-22). Fortăreţe canaanite bogate şi bine construite au rezistat încă un secol (Bet-Şean). Israeliţii din vremea Judecătorilor fie că au construit case slabe (Betel), fie că au trăit în clădirile canaanite cucerite (Beit Mirsim), fie că au înjghebat sate cu case rudimentare (Gat, Raqqat). Vasele lor de lut erau de asemenea brute şi sărăcăcioase în comparaţie cu cele ale canaaniţilor.

Citadela lui Saul de la Ghibea (Tell el-Ful) arată că israeliţii au adoptat un sistem nordic de ziduri de cazemată pentru zidurile lor de apărare, şi acestea erau o caracteristică a *arhitecturii din perioada respectivă. Viaţa de aici era simplă, deşi a fost marcată de importarea câtorva arme de fier. Este posibil ca zidurile de cazemată găsite la Sihem să fi fost construite de Abimelec (Judecători 9), iar cele de la Beit Mirsim şi Bet-Semeş de David, în efortul său de apărare a lui Iuda împoriva filistenilor. În rest, cu excepţia zidurilor de apărare de la Ophel, nu există nici o clădire care să poată fi atribuită cu certitudine perioadei de domnie a lui David.

Perioada lui Solomon este marcată de întrebuinţarea fierului pe scară tot mai mare şi de folosirea unor tehnici de construcţie îmbunătăţite. Acelaşi plan a fost folosit pentru clădirile de la poarta cetăţii în Haţor, Gezer şi Meghido (1 Împăraţi 9:15). La Meghido şi Haţor au fost construite reşedinţe pentru guvernatorii districtelor, iar la Lachiş şi Bet-Semeş au fost găsite grânare masive pentru depozitarea grânelor luate ca impozit. Există de asemenea dovezi despre un program cuprinzător de construire a unor clădiri administrative regionale. Prosperitatea materială din timpul domniei lui Solomon trebuie să fi fost datorată în mare măsură construirii şi dezvoltării multor *mine şi topitorii de cupru şi de fier. Portul Eţion-Gheber, la golful Aqaba, a fost folosit pentru a importa multe bunuri aduse de *corăbii. Un ulcior găsit la Tell Qasileh poartă inscripţia „Aur din Ofir” şi atestă schimburile comerciale.

Înfrângerea filistenilor a deschis calea pentru extinderea necontestată a comerţului fenician şi lucrul acesta este reflectat în construirea Templului lui Solomon. Planul de construcţie a urmat stilul fenician adoptat deja la Haţor şi Tell Tainat. Intrarea, flancată de stâlpi identici (cf. *IACHIN ŞI BOAZ), ducea în linie dreaptă, printr-un vestibul, la sanctuarul mare (hekal) şi la sanctuarul mic, interior (debir). Un element specific planului lui Solomon a fost construirea de-a lungul zidurilor a unor camere mari pentru depozitarea tezaurului. Decorarea *Templului cu heruvimi, palmieri, modele geometrice, cât şi mobilierul, pot fi comparate cu obiectele de fildeş din aceeaşi perioadă găsite la Samaria, Arslan Tash (Siria) sau Nimrud (Irak), şi sunt atestate de *arta mai veche descoperită la *Ugarit. În cursul excavaţiilor au fost descoperite şi alte lucruri, cum sunt altarele, sfeşnicele, cleştele şi lopeţile.

Invazia lui Şişac I, regele Egiptului, în cca. 926 î.Cr., a avut ca rezultat distrugeri mari înspre N până la Tell Abu Hawan şi la Beit Mirsim (B) şi Bet-Semeş (IIa). Perioada de după împărţirea regatului a fost clarificată de o serie de excavaţii. Arheologul de Vaux a arătat la Tirţa (Tell el-Far’a) că oraşul a fost abandonat după secolul al 10-lea; lucrul acesta este de aşteptat dacă ţinem seama că Omri a mutat capitala la Samaria (1 Împăraţi 16:23-24), întrucât avea căi mai bune de comunicare cu porturile maritime feniciene.

Vârful dealului din Samaria a fost construit ca o reşedinţă regală, înconjurată de un zid de cărămidă de calitate. Este posibil ca multe obiecte de fildeş din palatul lui Omri şi Ahab să provină din decoraţiile sau mobilierul din „casa de fildeş” a lui Ahab (1 Împăraţi 22:39; Amos. 6:4) şi unele sunt gravate cu semne feniciene obişnuite în prelucrarea *fildeşului. Scrierea este identică cu cea din inscripţia lui Meşa, găsită la Dibhan, care descrie relaţiile dintre el şi Israel în cca. 825 î.Cr. (*PIATRA MOABITĂ). În curtea palatului de la Samaria exista o cisternă sau un „bazin” deschis şi se poate ca aici să fi fost spălat carul de război al lui Ahab (1 Împăraţi 22:38). Şaizeci şi trei de ostraca cu inscripţii, evidenţele vinului şi uleiului adus la magaziile regale, stau ca dovadă a organizării administrative, probabil în timpul lui Ieroboam II.

Clădiri oficiale similare cu cele din Samaria (1) au fost găsite la Bet-Şean (V) şi Meghido (V). La Meghido, Haţor şi Beer-Şeba au fost descoperite magazii mari unde erau depozitate bunurile cu care erau plătite impozitele. La Haţor (VII) se pare că Ahab a extins oraşul prin construirea unor fortificaţii noi, în jurul dealului pe care era citadela. Acolo, la fel ca şi la Samaria (II = Iehu), zidurile solide de apărare au fost construite aşa încât au rezistat până în perioada reconstruirilor eleniste, cca. 150 î.Cr. În jurul anului 800 î.Cr. Tell el-Far’a a fost ocupat din nou ca reşedinţă locală a unui guvernator, având în apropiere locuinţe particulare excelente. Vasele de lut găsite aici sunt similare cu cele din Samaria (IV), unde îşi avea reşedinţa Ieroboam II.

Tell el-Nasbeh (Miţpa) şi Ghibea au fost refortificate puternic ca cetăţi de frontieră după dezbinarea regatului unitar. Amândouă localităţile au fost reconstruite după un plan identic şi cu materiale similare, fapt care arată că lucrarea a fost făcută de Asa, după ce a distrus fortul lui Baeşa de la Rama, situat în apropiere (1 Împăraţi 15). Invazia lui Tiglat-Pileser II, regele Asiriei, în c. 734 î.Cr. a avut ca rezultat distrugeri serioase la Haţor (V) şi Meghido (IV). În ruinele primei cetăţi a fost găsit un ciob cu inscripţia Ipqh („aparţinând lui Pecah”) şi ne aminteşte că în vremea aceea Pecah era rege, aşa cum citim în 2 Împăraţi 15:29; 16:5-8 şi în Analele asiriene. Acelaşi rege asirian l-a menţionat pe Ioahaz, al cărui tribut este redat în 2 Împăraţi 16:8.

În 722 î.Cr., Sargon II a încheiat asediul Samariei şi, după cum spune el, a luat 27.290 de prizonieri „şi zeii lor” din cetate şi din district, aducând străini în locul lor (2 Împăraţi 17:24). Din punct de vedere arheologic, lucrul acesta poate fi observat din faptul că localităţile au fost locuite numai parţial şi mai sărăcăcios, iar vasele de lut găsite au inclus vase asiriene şi vase importate. De atunci încolo Israel a fost sub dominaţia şi sub influenţa Asiriei. Când Iuda s-a împotrivit înaintării Asiriei spre Egipt, Sanherib şi-a condus armata spre sud şi a jefuit Meghido (IV), Samaria şi Ghibea, în drum spre Iuda, în anul 701 î.Cr. Căderea Lachişului, un eveniment ilustrat în basoreliefurile din palatul asirian, a fost confirmată de armurile, armele şi coifurile atacatorilor care au murit în apropierea rampei care ducea spre poarta principală a cetăţii. Se pare că o groapă comună pentru 1500 de victime datează din perioada aceasta. Ezechia, despre care Sanherib spune că l-a „închis în capitala sa, Ierusalim, ca pe o pasăre în colivie”, a ajutat la stăvilirea asediului împotriva capitalei sale prin tunelul pe care a avut previziunea să-l sape, aducând apă în cetate de la 500 de m, de la Izvorul Fecioarei (2 Împăraţi 20:20; 2 Cronici 32:30). Inscripţia găsită în 1880 în *Tunelul Siloam este unul dintre cele mai lungi texte monumentale evr. care au dăinuit până în prezent (DOTT, p. 209-211). Alte *scrieri evr. contemporane includ o inscripţie a lui *Şebna.

Ardoarea opoziţiei lui Iosia faţă de Egipt este văzută în distrugerile de la Meghido (II) produse de Neco, în 609 î.Cr., în drum spre Carchemiş, o cetate despre care excavaţiile arată că a fost arsă după aceea. Lucrul acesta s-a petrecut în timpul bătăliei din 605 î.Cr., când Nebucadneţar II a cucerit cetatea şi a înfrânt Siria şi Palestina, care au devenit supuse Babilonului (potrivit Cronicii babiloniene). Când Iuda s-a răzvrătit, pedeapsa aspră a fost inevitabilă. Cronica babiloniană descrie cucerirea Ierusalimului în 16 martie 597 î.Cr. Multe oraşe şi fortăreţe din Iuda, dar nu şi din N, arată devastările produse de atacurile babiloniene în vremea aceasta şi, după revolta lui Zedechia, în timpul războiului din 589-587; unele cetăţi au fost distruse şi nu au mai fost ocupate niciodată (Bet-Şemeş, Tell Beit Mirsim). În dărâmăturile de la Lachiş (III) au fost găsite 21 de cioburi de lut care depun mărturie despre groaza apărătorilor (DOTT, p. 211-217).

Cercetările arheologice arată că ţara a fost sărăcită foarte mult în timpul exilului, deşi proprietăţile regale ale lui Iuda au continuat să fie administrate în numele lui Ioiachin, care este amintit în textele scrise din închisoarea sa din Babilon. Sigilii cu inscripţia „Eliachim, ispravnicul lui Yaukin”, *sigilii ale lui Iaazaniah din Tell en-Nasbeh şi ale lui Ghedalia din Lachiş (2 Împăraţi 25:22-25) stau mărturie despre activităţile acestor lideri.

Reaşezarea lui Iuda a fost înceată şi excavaţiile arată că abia în secolul al 3-lea Iuda a fost repopulată la aceeaşi densitate ca şi înainte. Samaria, Betel, Tell en-Nasbeh, Bet-Ţur şi Ghezer, însă, au fost ocupate aproape în mod continuu şi în cimitirele de la Athlit (Carmel) şi Tell el-Far’a (Negeb) s-au găsit vase de lut din Epoca Fierului III, cât şi obiecte persane. Perşii au permis o oarecare autonomie locală şi unele monede emise pe plan local au început să apară în secolul al 5-lea şi abundă în secolul al 3-lea. Majoritatea sunt imitaţii ale drahmelor greceşti, dar unele poartă inscripţii evreo-aramaice (yehud, „Iuda”) similare cu cele găsite pe monedele evreieşti care arată o zeitate masculină şezând într-un car de război, ţinând pe mână un şoim (la începutul secolului al 4-lea î.Cr.; vezi IBA, fig. 96). Posibil ca acesta să fie un caz vechi de folosire a *banilor. Multe mânere de ulcioare din această perioadă sunt ştampilate cu inscripţii cum sunt „Iuda” (yhd), Ierusalim (yrsim) sau cu numele Mosah. Influenţa gr. a crescut în permanenţă prin importurile făcute prin coloniile comerciale de pe coastă. Sunt găsite tot mai multe obiecte cu desene greceşti şi ioniene. Comerţul cu Arabia a înflorit în urma înfiinţării regatului „idumean”. Partea de S a Palestinei a fost stăpânită de un arab, Gashmu (Neemia 6:1); numele acestui „rege al Chedarului” este înscris pe vase de argint şi este posibil ca vila persană de la Lachiş, construită după un plan asemănător cu palatul părţilor de la Nipur, în Babilonia, să fi fost centrul său administrativ. Vase persane de argint au fost dezgropate la Gezer şi Sharuhen. Vase de calcar, cioplite pentru a se arde în ele tămâie, având o formă cunoscută în Babilonia şi în S Arabiei, au fost găsite la Tell Jemmeh, Lachiş şi în alte locuri.

Explorări şi excavaţii

Interesul faţă de locurile biblice tradiţionale a fost renăscut după Reformă şi mulţi autori au scris despre călătoriile lor în Palestina. Totuşi, abia în 1838 doi americani, Edward Robinson şi Eli Smith, au efectuat primele explorări planificate la suprafaţă, identificând câteva locuri antice cu localităţi menţionate în Biblie. Prima excavaţie a fost întreprinsă în 1863 de către francezul De Saulcy, în apropiere de Ierusalim, şi aceasta a fost urmată de o serie de cercetări patronate de Fondul pentru Explorarea Palestinei (Palestine Exploration Fund), între 1865-1914. Zonele vizitate şi cartografiate includ V Palestinei, Cadeş (Conder), Galilea şi Araba (Kitchener), deşertul Exodului (Palmer) şi locuri din Capernaum, Samaria şi Cezarea (Wilson). Interesul s-a concentrat asupra Ierusalimului, unde tuneluri subterane au scos la lumină fundaţiile unor ziduri, nivele pietruite şi părţi ale zidului şi porţilor de S şi Ophel, în explorări făcute între 1867 şi 1928. După excavaţiile efectuate la Tell el-Hesi, în 1890 de Sir Flinders Petrie care a stabilit pruna cronologie stratigrafică şi primul index al obiectelor de ceramicii folosind comparaţii cu Egiptul, au urmat multe expediţii conduse de cercetători americani, britanici, francezi, germani şi israelieni, care au lucrat în mai multe locuri, mai ales la *Ghezer, *Taanac, *Meghido, *Samaria, *Sihem şi *Bet-Şemeş. Cercetările ulterioare efectuate la suprafaţă de N. Glueck în Iordania (1933-) şi de cercetători israelieni în Neghev au făcut posibilă elaborarea unor hărţi arheologice detaliate.

În 1920, Departamentul de Antichităţi al Palestinei a încurajat dezvoltarea unor tehnici minuţioase de cercetare şi a metodelor de interpretare, şi la scurtă vreme după aceasta a fost stabilită o cronologie bazată pe vase de lut (mai ales de către Albright, la Ghibea şi Tell Beit Mirsim), iar această cronologie a fost îmbunătăţită ulterior. Au fost făcute comparaţii cu descoperiri similare din alte părţi ale Orientului Apropiat. În timp ce lucrările au continuat la locurile explorate înainte de primul război mondial, alţi cercetători au excavat *Aşcalonul, *Bet-Şean, *Ghibea, Ophel, *Silo, *Ai, *Betel, *Bet-Eglaim, *Bet-Ţur, iar eforturile principale au fost cocentrate la *Ierihon, *Lachiş, Ghassul, Tell en-Nasbeh, Tell Beit Mirsim (*Chiriat-Sefer sau *Debir) şi *Tirţa. După al doilea război mondial, lucrările au fost reluate în majoritatea acestor locuri, şi lucrări noi au început la *Betel, *Cezarea, Der Allah, *Dotan şi *Ghibeon. „Şcoala” israeliană de arheologie, de dată mai recentă, a indus cercetători cum sunt Mazar, Yadin, Aharoni, care au condus, printre altele, lucrări la Acco, *Arad, *Aşdod, *Beer-Şeba, *Dan, *En-Ghedi, Masada, Tell ash-Sheriah, Tell Mor, Tell Qasile, Ras-al-’Ain (*Afec?) şi Sinai.

Lucrări importante au fost întreprinse în Iordania la Buseirah (*BOŢRA), *Hesbon (Hesban), Madeba, Petra, Eţion-Gheber. Rezultatele tuturor acestor lucrări au fost prezentate cu regularitate în reviste de specialitate (dintre care unele sunt enumerate în bibliografie), în enciclopedii de arheologicei în cărţi speciale dedicate unor anumite locuri. În viitor putem aştepta o creştere continuă a cunoştinţelor despre locurile şi vremurile biblice.

Inscripţii (Vechiul Testament)

Multe excavaţii au avut ca rezultat descoperirea unor documente, atât în arhive cât şi izolate. Acestea au folosit diferite feluri de scriere, pe diverse materiale. Este de aşteptat ca asemenea inscripţii, în special cele din *Egipt, *Asiria şi *Babilonia, şi care pot fi datate destul de precis, să fie foarte folositoare pentru comparaţii cu documente păstrate în VT. Unele fac referiri directe, altele ilustrează răspândirea largă a gradului de instrucţie publică şi a stilurilor literare în întregul Orient Apropiat. Produsele acestor şcoli de scriere sunt găsite în Palestina, alături de scrieri indigene şi locale pe papirus, vase de lut, *sigilii şi *bani, pe monede, pietre, lemn sau alte suprafeţe.

Unele colecţii de documente sau arhive sunt deosebit de importante pentru a face comparaţii cu VT. Între acestea se includ Textele execrative (blestemele) din *Egipt (cca. 1800 î.Cr.), iar din Siria textele de la *Ebla (cca. 2300 î.Cr.), *Mari şi *Ugarit (Ras Shamra). Aceste documente, alături de textele de la *Nuzi (secolul al 15-lea) şi de la *Amarna (secolul al 14-lea), ilustrează istoria veche, până în perioada patriarhală; documentele mai recente din *Samaria şi *Lachiş oferă informaţii generale despre regatele lui Israel şi Iuda. Alte inscripţii ilustrează dezvoltarea *scrierii în toată perioada VT.

Studiul arheologiei biblice (în Palestina) impune facerea unor comparaţii cu dovezile generale din ţările învecinate: *Egipt, *Siria, *Asiria şi *Babilonia, cât şi cu aspectele particulare, de ex. *arta şi *arhitectura şi aspectele specifice ale acesteia, construcţiile, *palatele, *casele şi accesoriile (de ex. *altare, *amulete, *sticlărie, *vase de lut, *bani), în diferite locuri (de ex. *Ierusalim, etc.).

BIBLIOGRAFIE

 Localităţi: E. K. Vogel, Bibliography of Holy Land Sites, 1972; Detalii recente sunt date în reviste periodice cum sunt The Biblical Archaeologist (American Schools for Oriental Research); Israel Exploration Journal, Iraq, Levant, Palestine Exploration Quarterly.

Texte: ANET, ANEP, DOTT.

Bibliografie selectată: W. F. Albright, The Archaeology of Palestine, 1960; E. Anati, Palestine before the Hebrews, 1962; M. Avi-Yonah, Enciclopedia of Archaeological Excavations in the Holy Land, 1976-7; M. Burrows, What Mean these Stones?, 1957; H. J. Franken şi C. A. Franken-Battershill, A Primer of Old Testament Archaeology, 1963; G. L. Harding, The Antiquities of Jordan, 1959; K. M. Kenyon, Archaeology in the Holy Land, 1960; K. A. Kitchen, Ancient Orient and Old Testament, 1966; A. R. Miliard, The Bible BC; What can archaeology prove?, 1977; P. R. S. Moorey, The Bible Lands, 1975; S. M. Paul şi W. G. Devers, Biblical Archaeology, 1973; J. A. Sanders, Near Eastern Archaeology in the Twentieth Century, 1969; D. Winton Thomas (ed.), Archaeology and Old Testament Study, 1967; D. J. Wiseman, Illustrations from Biblical Archaeology, 1962; Peoples of Old Testament Times, 1973; G. F. Wright, Biblical Archaeology, 1962; E. Yamauchi, The Stones and the Scriptures, 1973. D.J.W.

 Perioada elenistă şi romană

Când în anul 332 Alexandru cel Mare, regele Macedoniei, a cucerit Palestina care făcuse parte din Imperiul persan, ţara a fost deschisă şi mai mult pentru influenţele eleniste. Totuşi, după moartea sa, războaiele distrugătoare dintre generalii săi au întârziat această dezvoltare. Numai vase de lut şi monede izolate pot fi atribuite cu certitudine perioadei de domnie a dinastiei Lagides, în 332-200 î.Cr. La Mareşa (Marisa), în Idumea, a fost scos la lumină un oraş grec construit după un plan atent. Străzile sunt perpendiculare între ele, paralele unele cu altele, şi duc în apropiere de poarta cetăţii într-o piaţă comercială (agora), iar pe trei laturi ale pieţei erau prăvălii. În apropierea cetăţii au fost găsite morminte de negustori greci, fenicieni şi idumei (cca. 250-200 î.Cr.).

Zilele aspre în care Macabeii au luptat pentru independenţa evreilor (165-37 î.Cr.) sunt atestate de lagărele de refugiaţi şi de peşteri (Wadi Habsa) şi fortăreţe cum este cea construită la Ghezer de către Simon Macabeul. Urme ale liniei nordice de forturi care se spune că au fost create de Alexandru Iannaeus (Josephus, BJ 7.170) au fost găsite în apropiere de Tel Aviv – Iaffa. La Bet-Ţur, un punct de control pe drumul de la Hebron la Ierusalim, Iuda (165-163 î.Cr.) a construit un fort, peste o construcţie persana mai veche, şi acest turn a fost reconstruit ulterior de către generalul Bacchides. Prăvăliile, casele, fortificaţiile, rezervoarele, mânerele de ulcioare cu ştampile de Rhodos, cât şi monedele au ajutat la cunoaşterea vieţii prinţilor Hasmonei, dintre care unul, Ioan Hyrcanus (134-104 î.Cr.), a distrus cetăţile greceşti păgâne din Samaria şi Marisa.

Irod cel Mare (37-4 î.Cr.), un domnitor capabil şi ambiţios, a realizat multe proiecte de construcţie grandioase. La Ierusalim, zidurile masive pe care le-a construit în jurul Muntelui Templului, extinse şi înfrumuseţate, au fost construite in situ pe roca de bază şi s-au înălţat mai sus decât nivelul prezent, la o înălţime considerabilă. Părţile superioare ale zidului erau înconjurate de pilaştri, şi probabil că au arătat întocmai ca şi zidul de la Hebron (Macpela), care mai dăinuieşte. Acest zid a înconjurat de asemenea un loc sacru, unde au fost îngropaţi patriarhul Avraam şi soţia lui, Sara. Lucrări recente în jurul Muntelui Templului în Ierusalim au dezgropat un complex de străzi şi terase, cât şi fragmente ornamentale de la porţi şi chilii (reconstituiri şi planuri la p., 26-31, 34-35 în Jerusalem Revealed). Avigad (ibid., p. 41-51; fotografie color înainte de p. 41) a excavat în Oraşul de Sus rămăşiţe ale unor picturi murale şi ale unor mozaicuri policrome din casele unor bogătaşi, cât şi diferite obiecte de mobilier, veselă şi aşa mai departe. Aşa-numitul Turn al lui David din Oraşul de Sus, excavat de Johns în urmă cu multă vreme, este de asemenea o lucrare a lui Irod, in situ, construită peste zidurile Hasmoneilor. Acesta a fost unul dintre cele trei turnuri ale lui Irod care au apărat colţul de NV al cetăţii; imediat în interiorul zidului cetăţii se afla palatul lui Irod (în Oraşul de Sus), şi recent au fost excavate structurile subterane ale acestuia. În afara palatului era locul numit Gabbatha, locul pardosit cu pietre unde Isus a fost judecat de către Pilat. În cealaltă parte a cetăţii, la capătul de N al Muntelui Templului, era turnul Antonia, în prezent se crede că diferitele rămăşiţe de la Mănăstirea Surorilor Sionului sunt prea departe spre N pentru a proveni din turnul Antonia; probabil că ele provin din cetatea refăcută de Hadrian, Aelia Capitolina. Pe vremea lui Isus scăldătorile de la Betesda erau în afara zidurilor cetăţii, imediat la N de Muntele Templului; ele au fost incluse în oraş cu Zidul lui Agripa (al 3-lea Zid de N al Ierusalimului), în c. 41-44 d.Cr. Nu toţi cercetătorii sunt de acord cu privire la liniile de demarcare a celui de-al 2-lea şi al 3-lea zid de N al Ierusalimului; dar indiferent că acceptăm linia Sukenik/Mayer sau linia Şcolii britanice, Golgota şi mormântul, în locul tradiţional al Mormântului Sfânt, erau în afara zidului al 2-lea de la N. Există argumente puternice că acestea au fost locul răstignirii şi al îngropării lui Isus, fiind sprijinite de tradiţia care datează cel puţin din vremea lui Hadrian (135 d.Cr.). Dar forma camerei de îngropare, cu tavanul arcuit, descrisă de pelerinul Arculf, nu este tipică pentru această perioadă şi constituie o problemă. Celălalt loc care atrage pelerini, Mormântul din grădină, este privit favorabil, dar nu revendică autenticitate. Foarte multe morminte din secolul 1 î.Cr./d.Cr. au fost situate în Ierusalim, iar unele dintre ele sunt monumentale. Grupurile de la „Dominus Flevit” (Mt. Măslinilor) şi de la Sanhedria sunt interesante; mormântul Reginei Elena din Adiabene, care a fost convertită la iudaism, este deosebit de impresionant. Osuariile (cutii mici pentru oase) din aceste morminte poartă deseori inscripţii. Recent a fost descoperit un osuar care conţinea oasele unui om crucificat – un cui continua să ţintuiască două oase. Au fost făcute diferite încercări de a reconstitui poziţia trupului la crucificare (de ex. IEJ 1970, pl. 24).

În afara Ierusalimului, cele mai importante rămăşiţe din vremea lui Irod au fost descoperite în cetăţile construite de Regele Irod (Sebaste, Caesarea Maritima), în reşedinţa lui de iarnă (Ierihon) şi în fortăreţele sale (Masada, Herodium). În dealurile Samariei, Irod a reconstruit cetatea Samaria şi a numit-o Sebaste, în cinstea împăratului roman Cezar August (echivalentul gr. al numelui latin augustus este sebastos). Zidurile israelite antice au fost reconstruite şi întărite cu turnuri rotunde, a fost construit un templu dedicat lui Cezar August şi un stadion de sport; toate acestea au fost localizate prin excavaţii; la stadion au fost descoperite picturi murale, asemănătoare cu cele din Ierihon, Masada şi Herodium. Marele port irodian de la Cezarea a fost explorat de o echipă subacvatică; liniile sale de demarcaţie sunt văzute clar în fotografiile aeriene. Excavatori italieni au descoperit o parte a zidului cetăţii din Turnul lui Strato şi teatrul lui Irod, cu locurile spectatorilor şi scena, şi o serie de panouri de pardoseală vopsite (aproape unice). Palatul magnific al lui Irod de la Ierihon este de ambele părţi ale râului Wadi Qelt, are o grădină în terase şi un bazin între cele două aripi ale palatului. Şi mai neobişnuită este folosirea unei tehnici băştinaşe de construire cu cărămizi uscate, îmbinată cu tehnicile romane speciale care foloseau ciment roman, caracteristice pentru Italia din vremea lui Cezar August. Această tehnică romană a fost întâlnită numai la Ierihon; din cât cunoaştem până în prezent, Irod nu a folosit această tehnică nicăieri în altă parte. La Ierihon au fost descoperite până şi vazele de flori! Decoraţiile interioare din palatele lui Irod includ panouri de pereţi pictate, pardoseli cu încrustaţii şi mozaicuri. Bazine descoperite sau acoperite, tencuite şi cu scări, au fost descoperite în multe construcţii irodiene, dar împreună cu acestea sunt întâlnite tehnicile romane de încălzire a bazinelor prin pardoseală, şi camere de aburi. Asemenea băi sunt găsite în fortăreţele lui Irod, care erau dotate şi cu locuinţe luxoase. Mozaicurile policrome sunt probabil cea mai interesantă caracteristică a palatului administrativ de la Masada. Palatul mic (vila) din partea de N la oraşului Masada este amplasat pe terase la marginea stâncilor golaşe; şi aici sunt prezente panourile pictate, în fortăreţele de la Masada şi Herodium, arheologii israelieni spun că au găsit în sfârşit rămăşiţele unei sinagogi din secolul 1 d.Cr. (cele mai vechi sinagogi cunoscute, în afara acesteia, sunt datate în secolele al 2-lea sau al 3-lea d.Cr.). În toate aceste vestigii artistice irodiene nu au fost găsite figuri umane sau animale decât foarte recent, în excavaţiile lui Broshi, în apropiere de Poarta Sionului din Ierusalim.

Alte inscripţii (Noul Ttestament)

Anumite inscripţii găsite la Ierusalim trebuie să fie legate de Templul lui Irod. Unele dintre acestea sunt întâlnite în osuarii, în care oasele uscate ale morţilor au fost îngropate a doua oară (secolul 1 î.Cr./d.Cr.). Un asemenea osuar conţine oasele lui „Simon, constructorul Templului”, probabil un zidar, şi nu arhitectul lui Irod. Pe un alt osuar citim: „Oasele fiilor lui Nicanor, Alexandrinul, care a furnizat porţile”; probabil că se referă la un evreu, renumit pentru pietatea sa, care a plătit pentru cele mai frumoase porţi din noul Templu. A fost descoperită o inscripţie importantă care a fost plasată în incinta Templului. Sunt cunoscute două exemple, ambele în gr., iar una dintre ele este fragmentară. Textul (din secolul 1 î.Cr./ d.Cr.) sună astfel: ”Nici unui ne-evreu nu îi este permis să treacă dincolo de bariera şi zidul care înconjoară Locul Sfânt; oricine este prins făcând aşa ceva este singur răspunzător pentru moartea sa, care este consecinţa”. Josephus se referă la aceste plăci, care erau scrise în gr. şi lat. În jurul Locului Sfânt (Templul interior); el foloseşte aproape aceleaşi cuvinte ca şi cele găsite în inscripţiile găsite (BJ 5. 194; Ant. 15. 417). Incidentele din Faptele Apostolilor 21:26-29 trebuie să fie legate de aceeaşi interdicţie. Răscoala care a izbucnit a fost cauzată de evrei pioşi care au crezut că Pavel a dus un grec în zona interzisă.

Alte inscripţii de pe osuare sunt de asemenea relevante. Inscripţia care s-a crezut că înseamnă „Isus! Vai!”, şi că ar fi legată de răstignire, se ştie că a fost interpretată greşit. Aceste cuvinte, scrise pe osuarul unui evreu aflat în mormântul familiei sale, nu sunt de fapt decât numele său: „Isus, fiul lui Iuda” (identificând oasele mortului, cum era obiceiul). Poate fi interesant să observăm combinaţia,”Isus, fiul lui Iosif”, care apare pe un alt osuar; amândouă numele erau obişnuite în perioada aceea. De fapt, lista numelor derivate din aceste osuare este foarte asemănătoare cu cea pe care ne-am aştepta să o întâlnim dacă citim NT: Ioan, Iuda, Lazăr (Eliezer), Isus, Maria, Marta, etc. În fine, putem menţiona mormântul şi osuarele lui „Alexandru, fiul lui Simon din Cirena” şi al surorii sale Sara din Cyrenaican Ptolomais. Este posibil ca tatăl acestui om să fi fost „un om numit Simon, din Cirena, tatăl lui Alexandru şi Ruf” (Marcu 15:21).

În Palestina pot fi găsite ruinele multor sinagogi. Multă vreme s-a crezut că cele mai vechi ruine ale unor sinagogi sunt cele din Capernaum, Horazin şi Chefar Biram din Galilea (datate de obicei în ultima parte a secolului al 2-lea sau în prima parte a secolului al 3-lea d.Cr.). În prezent se susţine că sălile de adunare din secolul 1 d.Cr, găsite la Masada şi Herodium, au fost sinagogi; franciscanii care au făcut săpăturile au susţinut că ruinele de la Capernaum sunt mai recente decât s-a crezut (ultima parte a secolului al 4-lea, prima parte a secolului al 5-lea d.Cr.). În orice caz, cea mai veche dovadă certă despre existenţa unei sinagogi, în Palestina, vine din Ierusalim şi este o inscripţie gr. (secolul 1 î.Cr./d.Cr.). Inscripţia declară că un oarecare Theodotus, un preot, a plătit în parte cheltuielile legate de construirea unei case de adunare (sinagogă) peste care a prezidat în calitate de „archisynagogos”. Era o problemă de familie: tatăl şi bunicul său au fost de asemenea conducători ai aceleiaşi sinagogi. Inscripţia declară în continuare că acest loc a fost construit „pentru citirea Legii şi pentru studiul preceptelor ei”; de asemenea, un han a fost anexat, pentru vizitatorii din alte locuri, care aveau băi şi camere proprii.

Excavaţiile făcute de cercetători italieni la Cezarea au arătat că punerea din nou a fundaţiilor vechii fortăreţe feniciene, a Turnului lui Strato, a teatrului antic, a trecut prin mai multe faze de construcţie şi reconstrucţie. Ulterior, când în perioada romană ruinele irodiene originale au fost aruncate sub scări ca „moloz”, a fost indusă acolo şi o inscripţie pe piatră. Săpătorii au descoperit că aceasta se referă la *Pilat din Pont. El este numit „prefectul Iudeii” şi inscripţia spune că el a ridicat un altar în onoarea lui Tiberius, împăratul roman. Probabil că în această perioadă termenul „prefect” a fost abandonat ca titlu pentru guvernatori minori (ecvestrieni), cum era Pilat; a fost înlocuit de termenul „procurator” (folosit anterior pentru agenţii fiscali ai împăratului).

Inscripţiile descrise până acum se leagă în principal de evanghelii. Alte inscripţii – din Grecia, Turcia, etc. – sunt legate de evenimentele descrise în Faptele sau în Epistolele lui Pavel. Un decret al lui Claudius, găsit la Delfi (Grecia) îl descrie pe Galio ca şi proconsul al Ahaiei în anul 51 d.Cr., făcând astfel legătura cu propovăduirea lui Pavel la Corint (Faptele Apostolilor 18:12). O inscripţie găsită la Corint pe o uşă – „Sinagoga evreilor” – s-ar putea să indice locul unde a predicat Pavel (Faptele Apostolilor 18:4). Excavaţiile făcute acolo au scos la lumină un text care dă numele unui donator, Erastus, care se poate să fie vistiernicul cetăţii menţionat în Romani 16:23; au fost descoperite ateliere similare cu cele în care a lucrat Pavel (Faptele Apostolilor 18:2-3), şi de asemenea o inscripţie despre „Lucius, măcelarul”, care marchează probabil locul unde a fost „piaţa (de carne)” (makellon) la care se referă Pavel în 1 Corinteni 10:25.

La Efes au fost descoperite părţi ale templului zeiţei Artemis, „Diana Efesenilor”, împreună cu agora şi teatrul în aer liber care avea 25.000 de locuri. Un text votiv al lui Salutaris, dedicând o statuie de argint a lui Artemis „care urma să fie înălţată în teatru în timpul unei sesiuni plenare a adunării ecclesia„, arată că toată cetatea s-a adunat acolo, aşa cum se înţelege din Faptele Apostolilor 19:28-41. Credibilitatea istorică a lui Luca a fost atestată de numeroase inscripţii. „Politarhii” din Tesalonic (Faptele Apostolilor 17:6, 8) erau magistraţi şi au fost menţionaţi în cinci inscripţii din această cetate din secolul 1 d.Cr. De asemenea, Publius este numit corect protos („întâiul bărbat”) sau guvernatorul insulei Malta (Faptele Apostolilor 28:7). În apropiere de Listra au fost găsite inscripţii care notează că nişte licaonieni au dedicat lui Zeus o statuie a lui Hermes, iar în apropiere era un altar de piatră pentru „Cel care ascultă rugăciunile” (Zeus) şi Hermes. Aceasta explică de ce Barnaba şi Pavel au fost identificaţi aici cu Zeus (Jupiter) şi, respectiv Hermes (Mercur) (Faptele Apostolilor 14:11). Derbe, următoarea localitate unde s-a oprit Pavel, a fost iden tificată de Ballance în 1956 cu Kaerti (Huyuk), în apropiere de Karaman (AS 7, 1957, p. 147 ş.urm.). Menţionarea de către Luca a lui *Quirinius, guvernatorul Siriei înainte de moartea lui Irod I (Luca 2:2) şi a lui *Lisanias, Tetrarhul Abilenei (Luca 3:1), a fost confirmată de asemenea de inscripţii.

 BIBLIOGRAFIE

Sunt menţionate numai lucrările recente în limba engleză. Y. Yadin, Masada, 1966; K. M. Kenyon, Jerusalem: Exacavating 3000 Years of History, 1967 (cap. 6-11); P. Benoit, HTR, 1971, p. 135-167 (Antonia); Inscriptions Reveal, 1973, incl. no. 169-170, 182, 216 (publicate de Israel Museum, Jerusalem); K. M. Kenyon, Digging Up Jerusalem, 1974 (cap. 1-3,10-15); B. Mazar, The Mountain of the Lord, 1975; L. I. Levine, Roman Caesarea: an Archaeological-Topographical Study, 1975; Y. Yadin, Jerusalem Revealed: Archaeology in the Holly City, 1968-74, p. 1-91; EAEHL, s.v. Caesarea, Herodium, Ierihon, Ierusalim. J.P.K.

http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/arheologie.html

Despre bunătate si despre omul bun – Un alt fel de război de Iosif Ţon

download - Copie

Pagina de Teologie

Despre bunătate si despre omul bun – Un alt fel de război

de Iosif Ţon

Iosif Ton

 Un material de pe Masa rotunda, fost grup de discutii pe yahoo. Mesaj trimis de fratele Iosif Ton.

Între anii 1996-2005, preocuparea mea principală a fost viaţa spirituală, adică viaţa trăită cu Dumnezeu. Cea mai mare parte a lucrurilor pe care le-am înţeles şi le-am explicat în cursurile de viaţă spirituală ţinute în biserici din toată ţara au fost cuprinse în cartea mea Umblarea cu Dumnezeu, în unire cu Domnul Isus, sub călăuzirea Duhului Sfânt, publicată de Editura Cartea Creştină.

Au existat foarte multe lucruri pe care eu însumi nu le-am înţeles mai înainte şi pe care le-am studiat şi mi le-am clarificat cu ocazia pregătirii acestor cursuri. Pot să spun că am avut multe descoperiri noi, care mi-au îmbogăţit propria mea viaţă spirituală dincolo de orice aşteptări ale mele. Chiar şi după încheierea acelor cursuri am continuat să văd, să înţeleg, să percep lucruri noi. Pe unele dintre acestea le-am scris în lunga introducere la cartea numită mai sus, introducere pe care am intitulat-o Bazele teologice ale vieţii spirituale.

Subiectul acesta nu a încetat să mă preeocupe şi de atunci încoace. Una dintre problemele în care am simţit că nu am o imagine destul de cuprinzătoare este aceea a lucrurilor care se întâmplă în om atunci când se întoarce cu adevărat la Dumnezeu, când este născut din nou (Ioan 1:3-5), când este născut din Dumnezeu (Ioan 1:13), când este plasată în el sămânţa lui Dumnezeu (1 Ioan 3:9), şi când este făcut părtaş al firii dumnezeieşti (2 Petru 1:4). Întrebarea fundamentală pe care mi-am pus-o a fost aceasta: Ce se schimbă în om când se naşte din nou şi ce nu se schimbă? Răspunsul pe care l-am dat la cursurile mele a fost că se schimbă orientarea generală a vieţii, sau atitudinea fundamentală a vieţii, adică omul născut din nou este acum orientat spre Dumnezeu şi urăşte ce urăşte Dumnezeu şi iubeşte ce iubeşte Dumnezeu. Ceea ce nu se schimbă, am spus atunci, sunt obiceiurile care, în totalitatea lor, alcătuiesc caracterul. La schimbarea obiceiurilor trebuie să lucrăm noi sistematic, prin înnoirea minţii (Romani 12:2) şi prin trăirea reală în unire cu Cristos şi sub călăuzirea Duhului Sfânt.

Lucrurile acestea le văd şi astăzi la fel, dar Domnul m-a călăuzit să merg mai departe şi să explorez mai atent şi mai profund diferenţa dintre Vechiul Legământ, în care poruncile lui Dumnezeu sunt scrise pe table de piatră, şi Legământul cel Nou, în care poruncile lui Dumnezeu sunt scrise în inimă (Ieremia 31:33 şi Evrei 8:10 şi 10:16). După cuvintele Domnului Isus, pomul rău este făcut pomul bun, cu alte cuvinte, tot ale Domnului Isus, omul rău este făcut omul bun (Matei 12: 33-37).

Pe noi ne sperie şi ne blochează cuvintele spuse de Domnul Isus tânărului bogat: „Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu” (Marcu 10:18). Noi nu vedem că Domnul Isus foloseşte aici hiperbola atât de titpic iudaică şi, mai ales nu vedem că însuşi scopul lucrării Domnului Isus prin Noul legământ este tocmai să schimbe natura oamenilor şi să producă oameni buni, aşa cum Tatăl lor ceresc este bun (Luca 6: 35-36).

Am ajuns, deci să văd şi să înţeleg că transformarea fundamentală care se produce într-un om atunci când se întoarce cu adevărat la Dumnezeu este că omul vechi a devenit omul nou, omul rău a devenit omul bun, şi că atitudinea fundamental nouă din omul născut din Dumnezeu este bunătatea.

Este normal să fie aşa. Fiii celui rău sunt răi, iar fiii Celui Bun sunt buni. Căci scopul fundamental şi primordial al lui Dumnezeu este să-şi producă fii după chipul şi asemănarea Sa, fii care seamănă cu Tatăl lor, fiinţe umane a căror trăsătură fundamentală de caracter este bunătatea.

Aşadar, am început să fac un studiu nou despre bunătate, să fac o analiză şi o definire mai clară a bunătăţii.

Ce este bunătatea şi ce înseamnă să fii om bun? Chemarea esenţială a lui Dumnezeu este ca din noi să piară orice fel de răutate şi, dimpotrivă, adică prin contrast cu aceasta, să fim buni unii cu alţii, să fim miloşi unii cu alţii şi să ne iertăm unii pe alţii, cu continuarea că dacă suntem copii preaiubiţi ai lui Dumnezeu trebuie să fim buni şi plini de dragoste ca Tatăl nostru (Efeseni 4:31-32 şi 5:1-2).

Dar ce înseamnă toate acestea? Cum trebuie atunci să se trateze copiii lui Dumnezeu unii pe alţii? Și, de ce există în multe biserici evanghelice atâta răutate, atâta intoleranţă, atâta violenţă verbală (care ucide mult mai radical decât violenţa fizică!)?

În ultima vreme, am lăsat la o parte alte scrieri şi am studiat pe larg tema aceasta, şi m-am pregătit să scriu despre ea o serie de eseuri şi, poate, chiar o carte întreagă.

Ei bine, tocmai acum, când eu sunt pregătit să scriu despre bunătate, au izbucnit atacurile feroce asupra mea, asupra trecutului meu şi asupra caracterului meu pe un anumit blog şi de acolo pe multe altele, care fac înconjurul lumii.

Vă mărturisesc că nu le-am citit. Cineva care mă iubeşte le-a citit şi mi-a spus foarte pe scurt ce se scrie şi cine scrie. Am înţeles că se scrie foarte mult şi deci mi-ar trebui un timp îndelungat să le citesc pe toate. Ce risipă de timp, când Domnul îmi cere să studiez şi să scriu despre bunătate!!!

Am înţeles deasemenea că se toarnă asupra mea teribil de multe învinuiri şi se produce o înspăimântătoare asasinare de caracter. De ce să mă otrăvesc cu toate acestea?

Apoi, imaginaţi-vă cât timp mi-ar trebui ca să iau toate aceste acuzaţii şi să vă explic şi să vă dovedesc, cu mărturii şi cu înscrisuri, că nu sunt adevărate!

Și chiar dacă aş reuşi să fac aşa ceva, pe cei mai mulţi tot nu i-aş convinge, deoarece ei au ales deja să aibă o atitudine duşmănoasă faţă de mine.

Să privim din altă perspectivă. Eu am 73 de ani, sunt ieşit la pensie, locuiesc literalmente la marginea lumii (uitaţi-vă pe mapamond unde se află oraşul Portland, din statul Oregon, USA şi de acolo să vă imaginaţi ceva mai la sud, un mic orăşel între munţi, şi acolo un mic apartament dintr-un bloc pentru pensionari), cu o pensie care îmi acopere toate cheltuielile pentru trai, fără să mai am aspiraţii pentru slujbe sau poziţii omeneşti şi vă veţi da seama că nu mai am interes omenesc pentru a intra în lupte interumane. Vorbind omeneşte, aş putea spune că nu-mi pasă de ceea ce se scrie despre mine pe aceste bloguri.

DAR! Persoana care mi-a relatat despre ceea ce se scrie despre mine mi-a relatat că un tânăr, citind atâtea lucruri rele despre mine, a zis cam aşa: Înseamnă că nu mai trebuie să cred ce predică Iosif Țon şi de aceea am luat casetele cu predicile lui, şi de la mine şi de la mama mea, şi le-am pus de o parte!

Vă rog să înmulţiţi cu multe mii această declaraţie. Multe mii de persoane s-au hrănit până acum cu predicile mele, cu cărţile mele, cu cursurile mele, iar acum le iau şi le aruncă la coş! Iată, dragii mei, ce mă doare! Iată de ce nu pot să tac în faţa a ceea ce se scrie pe aceste bloguri.

Vă rog să remarcaţi că sunt predicator şi scriitor de patruzeci de ani şi în tot acest timp nimeni nu a atacat conţinutul învăţăturilor pe care le propag eu. Nimeni nu se poate plânge că aş da învăţături false sau dăunătoare. Și mai ales, nimeni nu spune că prin învăţăturile mele aş deforma oamenii şi caracterele, ci dimpotrivă. Ei bine, toate efectele benefice ale acestor învăţături s-ar putea să fie anihilate de succesul acestei campanii de pângărire a persoanei mele şi a integrităţii caracterului meu.

Este evident că s-a pornit un război pentru discreditarea mea. Dar cei care îl fac sunt din cultul baptist, în care am crescut şi pe care l-am iubit şi îl iubesc şi în care L-am slujit pe Dumnezeu toată viaţa. De ce o fac şi ce urmăresc ei cu acest război, nu pot să înţeleg. Dar ei sunt fraţii mei de credinţă! Cei mai mulţi sunt în poziţii eclesiale şi academice de cinste şi, deci, eu le datorez cinste. Și vreau să vă asigur că voi continua să le dau cinste!

Iată ce voi face eu. Voi continua să scriu despre bunătate! Dumnezeu mi-a deschis acest orizont nou, ca să înţeleg că esenţa faptului de a fi parte din Noul Legământ este să fii plin de bunătate şi să răspunzi la rău cu bunătate.

Un bulb de crin a fost luat de un grădinar, a fost pus în pământ într-o groapă, a pus peste el gunoi şi pământ şi a turnat apă, aşa încât s-a făcut un amestec care mirosea teribil şi arăta groaznic. Bulbul de crin a zis: „Eu nu sunt din lumea aceasta a gunoiului şi a pământului, ci sunt dintr-un regn superior lor. Le voi arăta ce pot eu face din gunoi, pământ şi apă!” Și a aşteptat până când razele calde ale soarelui l-au ajutat să dea rădăcini, să le înfigă în gunoi şi pământ, şi apoi să ţâşnească afară din pământ şi să producă în final floarea cea mai minunată, de un alb imaculat şi care răspândea parfumul cel mai frumos şi mai puternic. Și atunci a strigat: “Iată ce se poate face din gunoi, din pământ şi din apă cu ajutorul de sus al luminii şi căldurii soarelui!”

http://publicatia.voxdeibaptist.org/teologie_dec07.htm

ESCATOLOGIE – studiul despre sfârşit (profeţie) – Charles H. Spurgeon şi Escatologia: partea I

download - Copie

Charles H. Spurgeon şi Escatologia: partea I
 
A fost evidentă poziţia sa milenistă?   de Dennis Michael Swanson
 

Copyright © 1996 de Dennis Swanson. Toate drepturile rezervate.

Introducere

 În discutarea diferitelor aspecte ale teologiei sistematice, poate nimeni nu a văzut mai multă cerneală să curgă în ultimii 100 de ani decât escatologia. Cei care s-au „specializat” în acest domeniu sunt bine cunoscuţi şi în egală măsură promovaţi; oricum, când se iscă o discuţie pe tema escatologiei, se menţionează arareori numele unuia dintre cei mai cunoscuţi creştini în istoria bisericii1, Charles Haddon Spurgeon (1834-1892). Există desigur multe motive pentru aceasta, nu ultima dintre ele fiind faptul că însuşi Spurgeon nu a pus un mare accent în lucrarea sa asupra acestui subiect, fapt obişnuit de altfel în vremea sa.

Dată fiind notorietatea lui Spurgeon şi volumul scrierilor sale, poate că nu este de mirare că aproape fiecare apărător al unui punct de vedere escatologic s-a aventurat să-l considere pe Spurgeon „aliat.” O scurtă exemplificare a acestor concluzii vor sluji drept ilustraţie pentru această afirmaţie. Lewis A. Drummond face următoarea afirmaţie în splendida sa biografie, că „Spurgeon a mărturisit convingerea sa pre-milenistă.”2 Peter Masters, în prezent pastor al bisericii lui Spurgeon, The Metropolitan Tabernacle din Londra, a afirmat, „Dacă ar fi trăit Spurgeon în acest secol e puţin probabil să fi folosit termenul ‚mileniu’ pentru a descrie prima fază a slavei veşnice. Sigur că ar fi fost mult mai aproape de amilenism decât de oricare din celelalte scenarii vehiculate astăzi,”3 iar Erroll Hulse în cartea sa Restaurarea Israelului (The Restauration of Israel), îl declară cu toată fermitatea pe Spurgeon a fi postmilenist.4 Este atât de răspândit efortul de a alătura numele lui Spurgeon unui anumit sistem profetic încât chiar şi cea mai nouă formulare tribulaţionistă / a răpirii din interiorul taberei dispensaţionaliste, cunoscuţi ca şi susţinători ai „Răpirii înainte de Necaz,” apelează la el [Spurgeon] pentru a găsi sprijin. Robert Van Kampen spune în lucrarea sa Semnul (The Sign), că „Charles Haddon Spurgeon nu a fost cunoscut a fi un om care să fi scris pe larg pe marginea temei sfârşitului vremurilor. Însă ceea ce a afirmat el este în întregime compatibil cu succesiunea de evenimente prezentate în această carte.”5

Este evident faptul că este imposibil ca Spurgeon să fi îmbrăţişat toate aceste abordări. Însă, în care dintre ele a crezut, dacă ar fi vreuna? Poate ea fi stabilită? Şi-atunci cum de există un asemenea grad de confuzie pe această temă? Iată întrebările la care această teză va încerca să ofere răspuns. Problema pe care o ridicăm în discuţie este importantă, în măsura în care Spurgeon continuă a fi unul dintre cei mai populari autori creştini publicaţi, chiar şi la mai bine de un secol de la moartea sa. Bărbaţi cu diferite poziţii, sincere sau de altă natură, caută să găsească sprijin pentru propriile lor interpretări profetice şi apelează pentru aceasta la Spurgeon. Aceasta constituie o practică pe care el ar fi denigrat-o cu siguranţă. Comentând problema „Spurgeonismului”, un fenomen al vremii sale, el a spus: nu este alt cuvânt în lume mai urâcios inimii noastre decât cuvântul acesta, Spurgeonism, şi nici un gând mai străin de sufletul nostru decât cel al formării vreunei secte… Noi nu predicăm o evanghelie nouă, nu dorim subiecte noi, şi nu le urmăm în vreun spirit neobişnuit. Îl iubim mai mult pe Cristos decât vreo sectă, şi adevărul mai mult decât o partidă, şi în acest sens suntem în afara vreunei denominaţii, însă suntem în unire deschisă cu Baptiştii pentru singurul motiv că nu putem suporta izolarea. Cel care cercetează cu toată inima ştie că ţelul nostru nu este de a strânge un grup [de oameni] în jurul nostru, ci de a uni o părtăşie în jurul Mântuitorului.” „Fie ca numele meu să piară, iar numele lui Cristos să dăinuiască pe vecie,” a spus George Whitfield, şi la fel a spus şi Charles Spurgeon de sute de ori.6

Argumentul acestei teze este de a clarifica abordarea îmbrăţişată de Spurgeon în ce priveşte mia de ani printr-o studiere atentă a propriilor sale scrieri, în lumina vremii sale. În mod ideal, toţi cercetătorii profeţiilor ar trebui să cerceteze ei înşişi Scriptrile profetice şi să-şi formeze propriile lor convingeri bazate pe un studiu exegetic serios al textului reprezentat de Cuvântul lui Dumnezeu; „credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna” (Iuda 3b). Lucrările altora ar trebui folosite ca şi ghid şi material ajutător, fără a comite eroarea logică a „apelului simplist la autoritate”, cum o numeşte D. A. Carson.7 Carson explică această eroare în următorul mod:

Astfel de invocări pot fi atribuite unor cercetători renumiţi, pastori îndrăgiţi, autori distinşi, majorităţii, sau altora. Eroarea zace în faptul că ei se gândesc că invocarea autorităţii reprezintă un motiv pentru a interpreta textele într-un anumit mod; însă în realitate, dacă nu sunt enunţate motivele autorităţii, singurul lucru pe care-l realizează astfel de invocări este punerea scriitorului sub o autoritate relevantă! Singurul mod în care o astfel de invocare poate contribui la construirea unui argument este de a împrumuta reputaţia generală a autorităţii ca sprijin în favoarea acestui argument; însă aceasta nu constituie într-atât o apărare sau o explicare rezonabilă cum este cazul referinţei la un personaj academic.8

Dorinţa autorului acestei teze este dublă: (1) Ca cei neinformaţi să ajungă să-l înţeleagă pe Spurgeon şi viziunea sa milenistă cât mai limpede posibil, şi, (2) ca folosirea eronată a persoanei sale şi interpretarea greşită a lucrărilor sale să fie diminuată, cel puţin în această privinţă.

Dată fiind poziţia şi continua sa influenţă, orice studiu al viziunii teologice a lui Spurgeon este valid. Cum spunea John  Brown, „[Spurgeon] Merită cu adevărat un studiu îndelung şi atent al oricărei părţi din predicile sale.”9 Este semnificativ faptul că în timp ce au existat câteva scurte articole pe tema Spurgeon şi mia de ani, nu există nici un studiu esenţial sau dizertaţie de calitate asupra acestui important subiect.

W.Y. Fullerton, asistentul personal al lui Spurgeon, editor şi biograf, a înţeles poate mai bine ca oricine altul conţinutul şi valoarea lucrărilor lui Spurgeon. El nota, „înţeleptul predicator şi scriitor pe teme religioase va proceda corect dacă, după ce-şi va fi făcut o idee proprie asupra unui subiect, va vedea apoi ce are de spus şi Spurgeon despre acea temă.”10 Această lucrare încearcă să arunce o lumină nouă asupra semnificativei contribuţii ale lui Spurgeon în studiile profetice şi să inspire studiile viitoare asupra acestui subiect important.

Teză

Această teză va încerca să demonstreze că în realitate Spurgeon a avut o poziţie foarte clară vizavi de mia de ani. Această poziţie va fi prezentată aşa cum a fost ea susţinută în mod consistent şi expusă de-a lungul întregii sale lucrări, deşi Spurgeon ca şlefui expresia acesteia odată cu maturizarea sa în lucrare. În prezentarea acestei teze autorul ca încerca [de asemenea] să demonstreze că punctul de vedere al lui Spurgeon asupra escatologiei în legătură cu mia de ani este cel mai bine descrisă ca fiind o poziţie „pre-milenistă istorică sau de legământ”

Problema expusă în studiu

Problema „cheie” a acestui studiu este volumul imens de materiale care trebuie confruntat. Când cineva se apucă să analizeze moştenirea literară Spurgeonică, va fi cuprins aproape de disperare pentru că nu va fi capabil să proceseze toată informaţia. De asemenea, pentru că marea parte a materialului pe care-l avem de la Spurgeon este predicatorial în natura sa (peste 3.500 de predici individuale!), majoritatea celor care îl studiază pe Spurgeon tind să se concentreze asupra acelei surse primare, excluzând celelalte lucrări ale sale. Deşi predicile constituie sursa primară de informaţie asupra sistemului său teologic, Spurgeon a scris şi în diferite alte forumuri: scrisori adresate colegilor, prelegeri şi o revistă lunară, şi în două comentarii speciale; unul asupra Psalmilor (Comoara lui David), iar cealaltă asupra Evangheliei după Matei (Matei: Evanghelia Împărăţiei), acestea fiind doar câteva.11 Această teză încearcă să examineze toate materialele lăsate de Spurgeon, orice pasaj în care el a atins esenţial sau tangenţial subiectul escatologiei în general sau mia de ani în particular.

Planul studiului

Schiţa acestei teze va fi după cum urmează: Capitolul Unu va începe cu o examinare a vieţii şi lucrării lui Spurgeon şi a influenţelor care au marcat gândirea sa teologică. Aceasta va fi urmată de o examinare a diferitelor poziţii mileniste aşa cum ar fi putut ele fi înţelese atât în vremea lui Spurgeon cât şi definiţiile acceptate pe scară largă în secolul 20. Capitolul Doi va studia conţinutul scrierilor lui Spurgeon în măsura în care abordează teme profetice şi special mileniste. Capitolul Trei va examina diferite poziţii mileniste puse faţă în faţă cu afirmaţiile lui Spurgeon, şi de asemenea va comenta autorii care au încercat să-l categorisească pe Spurgeon în diferite poziţii. În Concluzii, toate punctele vor fi abordate din nou şi rezumate ca apoi concluzia finală să demonstreze apartenenţa ideologică a lui Charles Spurgeon la poziţia pre-milenistă istorică sau de legământ în privinţa împărăţiei de o mie de ani.

1).Probleme introductive

 Introducere

 În abordarea unui subiect precum Spurgeon şi Escatologia, este vital ca mai întâi să fie lămurite anumite probleme de introducere. O cercetare de ansamblu a vieţii şi lucrării lui Spurgeon ar fi de asemenea binevenită. Mai mult, o înţelegere a doctrinelor de bază ale diferitelor scheme escatologice, aşa cum au fost ele înţelese în vremea lui Spurgeon; acest lucru este absolut necesar înainte să putem începe examinarea învăţăturilor lui Spurgeon în acest domeniu. Pentru a avea un studiu complet, este de asemenea necesar să clarificăm poziţiile escatologice aşa cum sunt ele înţelese astăzi şi modul în care ele se relaţionează la cele din vremea lui Spurgeon.

Partea Întâi: O vedere de ansamblu a vieţii lui Spurgeon

 Charles Haddon Spurgeon a fost numit atât „Urmaşul puritanilor”12 cât şi „Părintele fundamentalismului.”13 Influenţa lucrării sale este resimţită şi astăzi prin cantitatea enormă de material homiletic şi a diferitelor scrieri lăsate în urma sa. Au fost publicate numeroase biografii ale lui Spurgeon.14 Există o companie editorială al cărei scop unic este reeditarea scrierilor lui Spurgeon şi a diferitelor materiale care au legătură cu el.15 Aşa cum a observat şi unul dintre biografii săi, viaţa şi lucrarea lui Spurgeon „conţine atât de multe date încât devine ciudat, neobişnuit, minunat, şi chiar miraculos, astfel că vor fi necesare afirmaţii foarte concise şi argumente deosebit de conservatoare care să convingă cititorul că totul este literalmente adevărat.”16

Secţiunea A: Copilăria şi anii timpurii de şcoală

Charles Haddon Spurgeon s-a născut la 19 iunie 1834 în Kelvedon, Essex. Era unul din opt fraţi17 şi imediat după naşterea sa tatăl său a mutat întreaga familie la Colchester. Se trăgea dintr-un lung şir de „nonconformişti”, acesta fiind un termen folosit pentru cei care au respins Biserica Anglicană şi Actul de uniformitate din 1662.18 Bunicul şi tatăl său erau pastori independenţi. Bunicul său, James Spurgeon (1776-1864) a fost un notabil pastor congregaţionalist în Stambourne, unde a lucrat timp de 54 de ani.

Pe când avea doar 14 luni, Spurgeon a fost dus să locuiască cu bunicii săi, cu care a trăit aproape patru ani. În acest timp, de Spurgeon s-a îngrijit mai ales mătuşa sa Ann, în vârstă de 17 ani. Aşa cum afirmă Drummond, motivul acestei mutări „rămâne obscur.”19 Foarte probabil motivul era unul financiar, precum şi naşterea unor noi copii. Nici Spurgeon în autobiografia sa20 şi nici exhaustiva biografie a lui G. Holden Pike21nu face vreo referire la această situaţie. Pike, referindu-se la acest eveniment, îl citează pur şi simplu pe tatăl lui Spurgeon spunând: S-a spus că Charles a fost crescut de bunicul şi bunica lui. Adevărul este că tatăl şi cu mama mea au venit în vizită la noi pe când Charles avea doar paisprezece luni. L-au luat să locuiască cu ei, şi a rămas cu ei până aproape de cinci ani. Apoi a venit acasă unde a locuit împreună cu noi la Colchester, unde locuiam pe-atunci, timp în care îmi continuam şi lucrarea pastorală în Tollesbury, aflată la km buni distanţă. Mai târziu şi-a petrecut adesea vacanţele cu bunicii săi, care-l îndrăgeau tare mult.22

Oricare ar fi fost motivul, relaţia şi influenţa bunicului său a constituit un factor de o semnificaţie deosebită în viaţa tânărului Charles.

Spurgeon a făcut o pasiune pentru cărţi încă de la o vârstă foarte fragedă. Casa parohială a bunicului său conţinea o vastă colecţie de lucrări puritane şi sub tutela mătuşii sale, a învăţat să citească în special din aceste volume. Între 10 şi 15 ani Spurgeon a frecventat două şcoli diferite: Şcoala Stockwell House şi Colegiul St. Augustine’s Agricultural College. A dat dovadă de un talent deosebit în a învăţa, fiind un devorator de cărţi şi fiind înzestrat cu o memorie remarcabilă.23 Avea o minte ascuţită pentru matematică, şi fiind la [Colegiul] St. Augustine’s, „unchiul său [directorul şcolii] a recunoscut abilitatea sa în domeniul matematicii şi i-a permis să facă o serie de calcule care s-au dovedit a avea o asemenea valoare că o firmă de asigurări londoneză le-a folosit timp de mai bine de jumătate de secol.”24

 Pe când avea 15 ani, educaţia de formare a lui Spurgeon ajunsese la capăt. A fost „aprod”25 timpe de doi ani la Newmarket în Cambridgeshire, însă nu a reuşit niciodată să ajungă să studieze la universitate.26 Fără doar şi poate, Spurgeon şi-a continuat drumul spre a deveni un teolog remarcabil şi un expert în Sfintele Scripturi. Păstorul baptist din partea de sud a SUA, B. H. Carroll a afirmat despre predicile lui Spurgeon, că puse cap la cap în ordinea subiectelor abordate, „ar constitui o lucrare completă de teologie sistematică.”27 Era în principal un auto-didact, şi cum afirmă Dallimore, „Volumul lecturilor sale era absolut uimitor pentru o persoană atât de tânără, iar în ce priveşte lucrările autorilor săi preferaţi – teologii puritani – era deosebit de priceput.”28 La frageda vârstă de 15 ani a scris o lucrare de 17 capitole şi 290 de pagini intitulată, Anticristul şi neamul său; sau Demascarea papalităţii, care a câştigat o menţiune de onoare la un concurs de eseuri la Nottingham.29

De-a lungul vieţii sale, Spurgeon a rămas în mare parte auto-didact, aprofundând la scară largă câteva discipline, mai ales istorie şi ştiinţe naturale. S-a perfecţionat într-atât încât la un moment dat în cadrul lucrării sale în Londra a ţinut ceea ce el numea „prelegeri” pe diferite teme, incluzând câteva astfel de dizertaţii pe marginea lucrărilor înfloritoare ale lui Charles Darwin şi a evoluţionismului.

Secţiunea B: Influenţele teologice din viaţa sa

Cea mai importantă influenţă pe plan teologic în viaţa lui Spurgeon a fost de departe bunicul său. În timp ce locuia în Stambourns, Charles petrecea ore în şir în biblioteca casei parohiale, la început admirând doar xilogravurile din Foxe’s Book of Martyrs şi Călătoria pelerinului, apoi citind lucrările lui Sibbes, Bunyan, Owen, Boston, Matthew Henry şi a altor eroi puritani. Dacă Charles Spurgeon este numit „Urmaşul puritanilor,” atunci bunicul său a fost cu siguranţă „Ultimul puritan.”30 Aşa cum afirmă Pike: James Spurgeon pare să fi trăit ca unul dintre ultimii reprezentanţi ai Vechiului Nonconformism… Venerabilul pastor din Stambourne a fost unul dintre ultimele verigi de legătură între vechile şi noile timpuri. În timpul îndelungatei sale vieţi de aproape nouăzeci de ani, ce schimbări imense se petrecuseră deja în lumea întreagă! În zilele copilăriei lui James Spurgeon, Dr. Johnson era încă liderul societăţii de literatură autocrată din Londra; în tinereţea lui au luat naştere republica Statelor Unite şi Revoluţia franceză; iar Napoleon a fost nimicit de Wellington la Waterloo pe când [James Spurgeon] îşi începea lucrarea pastorală. Ca om şi pastor, veteranul de la Stambourne a aparţinut perioadei georgiene în care s-a născut; şi este foarte probabil ca el să nu fi avut decât cel mult o oarecare simpatie pentru inovaţiile şi metodele moderne de a lucra pe care trăise să le vadă implementate.31 În toate acestea Charles a învăţat două lucruri de la bunicul său, să iubească puritanii şi teologia lor, şi o inimă de păstor. Charles avea să şadă adesea în camera de studiu a bunicului său în timp ce acesta îşi pregătea mesajele sau în timp ce purta diverse discuţii teologice cu membri ai bisericii sau cu pastori musafiri. Există o istorioară vestită despre Charles pe când avea şase ani care s-a dus într-o „cârciumă”, ceva ce americanii ar numi tavernă sau bar, pentru a-l provoca pe Thomas Roads, un membru „căzut” din comunitatea bunicului său. L-a mustrat pe bărbat în văzul tuturor celor prezenţi ca apoi să părăsească pur şi simplu localul. Roads a părăsit la rândul său barul, s-a dus să se roage şi L-a rugat pe Dumnezeu să-l ierte iar apoi s-a împăcat şi cu pastorul său!32

Mulţi ani mai târziu, pe când Charles Spurgeon era deja un păstor vestit în Londra, bunicul său continua să lucreze cu credincioşie în Stambourne. Pentru a exemplifica asemănarea izbitoare între stilurile de a predica ale celor doi, Drummond prezintă un incident: Spurgeon avea plăcerea de a istorisi o întâmplare petrecută când se dusese odată să predice la Haverhill. Din motive obiective, a ajuns cu întârziere. Aşa că bunicul său, care participa de asemenea la serviciu, a început să predice pe marginea textului: „Prin har aţi fost mântuiţi” (Efeseni 2.8). Charles Spurgeon, de-acum distinsul nepot, ajuns undeva la mijlocul mesajului, a intrat în capelă. „Iată, a sosit şi nepotul meu,” rosti James. „El poate predica evanghelia mai bine decât mine, dar nu poţi vesti o evanghelie mai bună, nu-i aşa Charles?” Urcând sprinten la amvon, Charles replică, „Predici mai bine decât mine, te rog continuă.” Însă bunicul James l-a refuzat, şi i-a împărtăşit textul început, explicându-i că le prezentase oamenilor adevărul că sursa mântuirii este harul. Charles a continuat de la acel punct şi a continuat cu partea a doua a versetului: „Şi aceasta nu vine de la voi.” A prezentat totala incapacitate a oamenilor de a veni la Cristos prin puterile lor. Bunicul lui Charles l-a întrerupt chiar în mijlocul discursului său. „Ştiu cel mai bine acest lucru” [şi se pare că a preluat predica timp de câteva minute]. Spurgeon continuă să predice în timp ce bunicul său murmura iar şi iar, „Bine, bine.” Spre sfârşit bătrânul izbucni, „Repetă-le încă o dată toate astea, Charles.”33

Charles Spurgeon a fost de asemenea puternic influenţat de profesorul său de la Stockwell House, Domnul E. S. Leeding. Spurgeon afirma despre Leeding: A fost un profesor care şi-a educat cu adevărat elevii; şi prin talentul său sârguincios mi-a pus bazele pe care am construit ani la rând mai târziu. A plecat din Colchester pentru a deschide o şcoală proprie în Cambridge, iar eu m-am dus mai întâi la Maidstone, apoi la New market pentru vreo doi ani. Apoi ne-am reîntâlnit; pentru că l-am căutat la Cambridge pentru a asista la cursurile de la şcoala sa, şi în plus pentru a fi ajutat în studiile mele. El a lăsat vorbă că nu considera că aş mai fi avut nevoie de a frecventa vreunul dintre colegiile nonconformiste, de vreme ce stăpâneam majoritatea subiectelor care se studiau acolo; şi că părerea sa era că aş fi absolvit cu uşurinţă universitatea alături de el, dacă nu mi s-ar fi pus în cale amvonul.34

Spurgeon a început cu puritanii, şi a sfârşit într-adevăr tot acolo. Cu privire la aceasta, Bacon afirma: Charles Haddon Spurgeon a fost modelat şi format complet de acei uriaşi spirituali ai secolelor şaisprezece şi şaptesprezece, puritanii. A stăruit în nobila lor tradiţie, în linia dreaptă impusă de teologia şi aspectul lor, şi poate fi numit fără îndoială Urmaşul Puritanilor.35

Jay Adams, evaluând impactul predicării lui Spurgeon a spus cu privire la competenţa educaţiei sale: Există un lucru pe care şi cel mai simplu cercetător al lui Spurgeon îl va recunoaşte este excelarea şi profunda familiaritate pe care acesta o avea vizavi de cei mai mari predicatori şi scriitori religioşi care trăiseră înaintea sa. În vremea sa, a fost probabil cel mai competent învăţat al literaturii puritane.36

Adams continuă în a sublinia faptul că Spurgeon „nu a fost sclavul puritanilor, că i-a stors de toate ideile, dar că produsul final erau propriile sale gânduri.”37

Un critic al lui Spurgeon a observat cu acurateţe poziţia sa fermă pentru adevăr: „Iată un om care nu a progresat cu nimic în întreaga sa lucrare, iar la sfârşitul secolului nouăsprezece el propovăduia teologia secolului întâi.”38 Spurgeon a considerat acesta a fi un compliment suprem, şi deloc o critică severă, cum fusese intenţionată a fi. Pentru Spurgeon, calvinismul evanghelic al puritanilor a constituit esenţa creştinismului biblic.39 Aceasta a fost baza tematică a predicilor sale, iar el a prezentat calvinismul de pe un fundament clar şi consistent. În 1856, primul an al lucrării sale pastorale la Biserica din New Park Street, el a afirmat:40 Am propria mea opinie personală că nu este cu putinţă să-l proclami pe Cristos şi pe El răstignit, dacă nu proclami ceea ce se numeşte în vremea noastră Calvinism. Am propriile mele păreri, şi pe acestea le voi afirma mereu hotărât. Nu e decât o poreclă care i se dă acestui calvinism; pentru că Calvinismul este Evanghelia, şi nimic altceva.41

Spre sfârşitul lucrării sale în 1881 (46 de volume de predici) a afirmat, „Susţinem şi proclamăm iar şi iar că adevărul propovăduit de Calvin a fost chiar adevărul pe care-l scrisese apostolul Pavel cu mult timp înainte în inspiratele sale epistole, şi care este foarte limpede revelat în însăşi cuvintele binecuvântatului nostru Domn.”42 Spurgeon a fost consecvent în teologia sa de-a lungul întregii sale vieţi. Poate că şi-a cizelat întru-câtva exprimarea şi doctrina, însă la bază şi în ceea ce priveşte conţinutul, criticul său avea dreptate.

Secţiunea C: Tema şi realizările lucrării sale [pastorale]

Lucrarea lui Spurgeon s-a centrat în jurul predicării lui Cristos şi ale doctrinelor harului. El a spus: Isus este Adevărul. Noi credem în El, – nu numai în cuvintele Sale. El este Doctorul şi Doctrina, Revelatorul şi Revelaţia, Iluminatorul şi Lumina omului. El este proslăvit de fiecare cuvânt al adevărului, pentru El este esenţa şi conţinutul acestuia. El stă deasupra Evangheliei, precum un prinţ deasupra propriului său tron. Doctrina este de mare preţ când o găsim picurând de pe însăşi buzele Sale şi întrupată în persoana Sa. Predicile sunt valoroase în măsura în care îl propovăduiesc pe El şi îndreaptă toată atenţia spre El. O Evanghelie lipsită de Cristos nu este nicidecum o Evanghelie, iar un discurs lipsit de Cristos este motiv de bucurie pentru draci.43

Piatra de temelie a lucrării lui Spurgeon a-L predica pe „Cristos şi pe EL răstignit.” O emblemă conţinând acest verset ar reprezenta simbolul lucrării lui Spurgeon.44  Deşi predicarea sa nu a fost întotdeauna considerată a fi ştiinţifică, iar exegeza sa descrisă a fi „dificilă,”45 dedicarea sa faţă de conţinutul biblic şi faţă de prezentarea consecventă în predicile sale a teologiei evanghelice, îl separă de „Whitfield al Angliei victoriene.”46 Dacă este să vorbim despre subiectul predicii, le-a spus studenţilor său: Predicile trebuie să conţină învăţătură curată, iar doctrina lor trebuie să fie solidă, substanţială şi din belşug. Noi nu urcăm la amvon ca să vorbim de dragul de a vorbi; noi avem misiunea de a propovădui ceea ce este important până la ultimul cuvânt, şi nu ne putem permite să rostim dulci nimicuri…Poate că abilitatea de a împărţi frumos o predică reprezintă o artă foarte folositoare, dar ce facem dacă nu avem ce diviza? Un simplu creator de schiţe de predică este precum un înzestrat sculptor cu o farfurie goală în faţă… Nimic nu poate compensa lipsa învăţăturii; toată retorica din lume nu este nimic mai mult decât neghină în mijlocul grâului în contrast cu evanghelia mântuirii noastre.47

Scriitorii contemporani au notat de asemenea forţa şi pasiunea predicării sale. Un autor afirma despre predicarea lui Spurgeon: Ce engleză desăvârşită, oarecum locală: cu greu găseşti vreun termen împrumutat din latină sau greacă. Nu prea e de mirare să găseşti aşa ceva, şi bogata, profunda şi vechea doctrină a erei puritane – apărarea şi propovăduirea alegerii [providenţiale], înălţarea şi glorificarea harului suveran; Cristos prezentat ca răstignit şi batjocorit, imagini, anecdote – toate acestea sunt auzite cu plăcere de oamenii obişnuiţi, în ciuda unei extravaganţe şi unei asemenea îngâmfări.48

De-a lungul lucrării sale, în enormul volum de scrieri şi predici, nu există nici un aspect de teologie sistematică, biblică sau practică pe care să nu-l fi atins. Principalul impuls al lucrării sale a fost întotdeauna de a-L predica pe „Cristos şi pe El răstignit.” E interesant de observat faptul că Spurgeon înţelegea prea bine probleme zilei legate de escatologie şi mia de ani; însă el nu a considerat toate aceste subiecte la fel de importante precum problema mântuirii. A repetat acest lucru de suficient de multe ori pe parcursul îndelungatei sale lucrări. Predicând pe marginea subiectului „A doua duminică de Advent” la Metropolitan Tabernacle în decembrie 1884, el a făcut următoarea afirmaţie: Unii creştini sunt foarte curioşi, însă deloc ascultători. Ei neglijează concepte de bază, însă caută să rezolve probleme dificile. Îmi aduc aminte de cineva care obişnuia să vorbească mereu despre potire, şi peceţi şi trâmbiţe. Era tare priceput în simbolurile apocaliptice; însă era tatăl a şapte copii, dar nu obişnuiau să aibă un timp de rugăciune cu întreaga familie. Dacă ar fi lăsat deoparte potirele şi trâmbiţele şi s-ar fi ocupat mai mult de fiii şi fiicele sale, ar fi fost mult mai bine. Am cunoscut oameni foarte pricepuţi în [interpretarea] cărţii Daniel şi deosebit de învăţaţi în [tălmăcirea] lui Ezechiel, însă oarecum uituci ai capitolului 20 din Exod, şi puşi puţin în încurcătură de capitolul opt din Romani. Nu vreau să-i judec pe aceşti oameni care studiază [cărţile] Daniel şi Ezechiel, ba dimpotrivă; cu toate astea îmi doresc să-i şti mai plini de râvnă pentru convertirea păcătoşilor din casele vecine, şi puţin mai atenţi în a-i ajuta pe sfinţii mai săraci. Recunosc valoarea studiului făcut despre picioarele întruchipării din viziunea lui Nebucadneţar, şi importanţa cunoaşterii celor zece împărăţii care reprezintă cele zece degete de la picioarele [aceleiaşi întruchipări], însă nu văd cum poate cineva îngădui ca aceste studii să fie mai presus de pasajele care propovăduiesc evlavia. Dacă timpul petrecut asupra chestiunilor teologice obscure ar fi fost dedicat implicării într-o misiune dintr-o străduţă apropiată, mai mare ar fi fost folosul omului şi mai mare slava care I-ar fi fost adusă lui Dumnezeu. Aş vrea fraţilor să înţelegeţi toate tainele, dacă ar fi cu putinţă; însă nu uitaţi că treaba noastră de seamă aici jos este să strigăm fără contenire, „Iată, Mielul!” Citiţi şi cercetaţi prin toate mijloacele pe care le ştiţi tot ce a revelat Domnul cu privire la lucrurile ce au să vină; însă înainte de toate vedeţi ca odraslele voastre să fie aduse la picioarele Mântuitorului, şi aveţi grijă să fiţi lucrători împreună cu Dumnezeu la zidirea bisericii Sale.49

Într-o viaţă relativ scurtă, Spurgeon a fost în stare să construiască ceea ce mulţi cred a fi cea mai mare Biserică Protestantă din lume, să pună bazele şi să conducă un Colegiu Pastoral, să înfiinţeze un orfelinat, o editură, nenumărate organizaţii şi societăţi în cadrul bisericii sale. Publicarea susţinută a predicilor sale într-un ritm săptămânal a continuat încă 20 de ani după moartea sa, şi s-a oprit numai din cauza lipsei de hârtie provocate de începerea Întâiului Război Mondial. Drummond recunoaşte acest lucru când afirmă:

Mulţi îl consideră pe Spurgeon  fi unul din cei mai mari zece autori englezi cu o cantitate estimată la 300 de milioane de copii ale predicilor sale şi de cărţi tipărite. În timpul vieţii sale, întreaga lume evanghelică părea să atârne de cuvintele rostite de el; şi el continuă să fie reeditat în mod constant şi în zilele noastre. El a devenit un nume de referinţă, şi continuă să fie astfel până în prezent în multe cercuri evanghelice. Oricum, există mai multe cărţi, cel puţin lucrări religioase scrise de Spurgeon, aflate în tipar astăzi – la un secol după moartea sa – decât este cazul oricărui alt autor englez în viaţă sau decedat.50

În recenta sa lucrare John F. MacArthur Jr. afirmă acest lucru cu privire la impactul continuu al lui Spurgeon asupra lumii evanghelice din prezent: Cu siguranţă nici un alt predicator din istoria limbii engleze nu a avut uşurinţa folosirii cuvintelor a lui Spurgeon, abilitatea sa de a propovădui autoritatea mesajului divin, pasiunea sa pentru adevăr, sau dăruirea cu care predica, la care se adaugă o asemenea cunoaştere teologică. A fost de asemenea un cleric prin excelenţă, înzestrat din natură ca lider. Păstorind biserica în vremuri tulburi, Spurgeon reuşea să umple de câteva ori pe săptămână sala sa de 5.500 de locuri.51

Pastorul şi teologul german Helmut Thielicke a rezumat lucrarea lui Spurgeon poate mai bine decât oricine altcineva, atunci când a afirmat: În nici o privinţă nu a fost ca managerii unei campanii evanghelistice moderne, care  manipulează sufletele folosindu-se de toate tehnicile de sugestie în masă, acţionând precum nişte ingineri ai mântuirii. Charles Haddon Spurgeon – căci de el este vorba – a fost atât incapabil de vreo formă de propagandă, cât şi un ignorant desăvârşit al influenţei subliminale care se manifestă prin apelarea la imagini ascunse, dorinţe şi complexe anxioase – de aici pornind rezultatele testelor psihologice. El însă a lucrat doar prin puterea Cuvântului care crea proprii săi ascultători şi care schimba sufletele.52 [sublinierea ne aparţine.]

Spurgeon a fost înainte de toate un om care căuta „să placă mai mult lui Dumnezeu decât omului.” Nu se temea de disputele teologice, şi a purtat câteva astfel de dispute în timpul vieţii. Însă aceste dispute se refereau la „adevărul Evangheliei” (Gal. 2.14), şi nu la alte subiecte, pe care le considera secundare [ca importanţă]. În domeniul escatologiei şi a discuţiilor cu privinţă la mileniu (mia de ani) Spurgeon avea păreri foarte cuprinzătoare şi le exprima din abundenţă, atât în ce priveşte volumul cât şi claritatea mesajelor, aşa cum vom arăta.

Partea a Doua: Definiţiile escatologice şi mileniste ale Angliei victoriene.

 Înainte de a putea identifica părerea lui Spurgeon cu privire la mileniu, trebuie să avem o înţelegere clară a definiţiilor mileniste care se vehiculau în vremea lui Spurgeon. Un scriitor care a abordat acest subiect şi al cărui argument, după părerea unui critic al său, „depinde de o definiţie extrem de largă a amilenismului şi de o definiţie foarte îngustă a premilenismului,”53 a făcut greşeala de a folosi propriile sale definiţii în loc de cele ale perioadei la care se referea. Definiţiile secolului XX cu privire la chestiunile teologice sunt, fără îndoială, importante pentru această dizertaţie; însă este esenţială înţelegerea validă a perioadei istorice la care ne referim. Dorinţa noastră nu este de a examina fiecare deviaţie de la sistemul de bază aflat în discuţie, ci de a prezenta liniile esenţiale ale fiecărui sistem. Mai mult, orice abordare a mileniului depinde la o adică de modul în care se interpretează Apocalipsa 20:1-6. Această problemă va fi discutată doar în măsura în care ea se aplică la diferitele scheme mileniste examinate în acest studiu şi abordările lui Spurgeon.54

Secţiunea A: Introducere la schemele mileniste

Mileniul, sau mia de ani din Apocalipsa 20:1-10, a fost înţeleasă diferit de-a lungul istoriei bisericii. În istoria doctrinei au apărut patru abordări mileniste diferite care sunt desemnate de prefixele: „a-”, „post-”, „pre-” şi „pre-… istoric”. Aceste desemnări fac referire la momentul întoarcerii lui Cristos în relaţie cu începutul acestei împărăţii de o mie de ani precum şi natura esenţială a acestei împărăţii.

Cele patru poziţii mileniste vor fi mai bine expuse mai târziu, însă în mod esenţial ele sunt înţelese în felul următor:

(1) Poziţia amilenistă reprezintă credinţa că nu va exista o împărăţie fizică pe pământ. „Amileniştii cred că împărăţia lui Dumnezeu este prezentă în momentul de faţă în lume şi că Cristos cel biruitor conduce biserica sa prin Cuvânt şi Duh. Ei consideră că împărăţia viitoare, slăvită şi desăvârşită se referă la un pământ nou şi o viaţă nouă în cer.”55

(2) Poziţia postmilenistă afirmă că va exista o perioadă prelungită de pace, prosperitate şi o lume divină care va fi generată de „predicarea şi învăţăturile creştine.”56 Acest mileniu va fi martorul domniei aproape universale ale Bisericii şi ale principiilor creştine în forţă în întreaga lume şi care va culmina cu întoarcerea lui Cristos, şi cu tranziţia spre starea veşnică.

Poziţia premilenistă este împărţită în două segmente foarte distincte.

(3) Poziţia Premilenistă istorică sau nondispensaţionalistă afirmă că va exista o împărăţie de o mie de ani pe pământ în care Cristos va domni personal, după ce se va fi întors pe pământ pentru a domni „dintr-odată prin metode supranaturale, şi nu treptat pe parcursul unei perioade de timp.”57 În această schemă evreii vor avea o parte esenţială în planul lui Dumnezeu, însă împărăţia este în esenţă punctul culminant al erei bisericii.

(4) Premilenistul dispensaţionalist proclamă aceeaşi schemă de bază ca şi poziţia istorică; însă natura principală a împărăţiei este complet diferită. Pentru dispensaţionalişti, împărăţia de 1.000 de ani este punctul culminant şi împlinirea finală a promisiunilor făcute de către Dumnezeu poporului Israel. Împărăţia pe care Cristos o conduce în mod personal este Împărăţia Davidică a lui Mesia al Israelului. În Premilenismul dispensaţionalist se face o distincţie mult mai clară între Israel şi Biserică decât este cazul în poziţia istorică.58

Cealaltă întrebare cheie escatologică cu privire la necazul cel mare şi la momentul răpirii sunt subdiviziuni ale poziţiilor „premileniste” şi nu sunt esenţiale pentru discuţia noastră. În vremea lui Spurgeon nu exista interes în chestiunea „răpirii”, ci era mai degrabă o chestiune rar abordată şi care-i preocupa îndeosebi pe unii din creştini după Evanghelie Plymouth. Punctul lor de vedere aparte este cunoscut ca „Răpirea secretă.”59

Secţiunea B: Schemele mileniste în vremea lui Spurgeon: O vedere de ansamblu.

Este indiscutabil faptul că toate aceste scheme mileniste erau cunoscute şi disputate de diferite grupuri ale creştinătăţii în Anglia victoriană.  În 1878, Nathaniel West, prezentând o cronică a istoriei premilenismului, identifica cele trei curente-cheie ale gândirii mileniste când scria: Astfel premilenismul devine o mişcare de protest împotriva unei doctrine de evoluţie neîntreruptă a Împărăţiei lui Dumnezeu spre desăvârşirea absolută pe pământ, separat de intervenţia miraculoasă a lui Cristos [de ex. post-milenism]. Şi în egală măsură un protest împotriva idealismului sec care reduce împărăţia desăvârşită la un termen spiritual abstract, separat de regenerarea pământului [d. ex. amilenism]. Această poziţie afirmă că împlinirea literară a unei profeţii este întotdeauna un act ultim şi suprem.60

Ceea ce ar putea fi identificat drept Amilenism a fost poziţia oficială atât a Bisericii Romano-Catolice, a celei luterane cât şi a celei anglicane, deşi exista o diferenţă între luteranism şi anglicanism, existând o varietate de credinţe pe această temă. Influentul teolog non-conformist Philip Doddridge (1702–1751), „a respins noţiunea de mileniu.”61 Teologul congregaţionalist Josiah Conder scria în 1838 că orice poziţie care susţinea literal o împărăţie de o mie de ani era „o aberaţie.”62

În Anglia „teoria postmilenistă era evident larg răspândită.”63 Această poziţie era aşa de influentă prin influenţa lui William Carey, lui Thomas Chalmers şi a altora.

Postmilenismul era poziţia dominantă în America încă din vremea puritană şi până la începutul secolului 20, şi era de asemenea foarte bine susţinută şi în Anglia. O lucrare de referinţă care descria poziţia postmilenistă a fost lucrarea Christ’s Second Coming (A doua venire a lui Cristos) a lui David Brown. Acest scriitor, care a devenit Directorul Colegiului Aberdeen Free Church College, a expus ceea ce a devenit prezentarea clasică a excatologiei postmileniste în Anglia.64 Această lucrare este atât de valoroasă încât rămâne o referinţă standard pentru această perioadă.

Dispensaţionalismul, deşi aflat încă în faşă în vremea lui Spurgeon, şi-a pus amprenta asupra lucrării lui Spurgeon pentru aproximativ un deceniu. John Nelson Darby şi „Creştinii după Evnaghelie” au fost deosebit de influenţi şi au început să-şi răspândească sistemul pe la sfârşitul anilor 1830. Iată ce spune Bebbington: Deşi nu a fost niciodată poziţia unitară a creştinilor după Evanghelie, dispensaţionalismul s-a răspândit dincolo de cercul lor de influenţă şi treptat a devenit cea mai populară versiune a futurismului. În secolul nouăsprezece aceasta a rămas o versiune minoritară în rândul premileniştilor, însă această intensă formă de aşteptare apocaliptică avea să cunoască noi culmi în secolul douăzeci. [sublinierea ne aparţine]65

De vreme ce perspectiva dispensaţionalistă era considerată a fi o „versiune minoritară în rândul premileniştilor” este evident faptul că în această perioadă exista o altă poziţie premilenistă. Adevărul este că opţiunea premilenistă dominantă a acestei vremi era poziţia istorică. Bebbington continuă prin afirmarea că în timpul anilor „1830 şi 1840 au luat naştere două şcoli ideologice”66 în ce priveşte premilenismul. Una, afirmă că era „numită de obicei ‚istorică’”67 iar cea de-a doua era identificată ca fiind „şcoala futurisă.”68 Pe scurt, [varianta] „istorică” a fost recunoscută a fi fost cea mai apropiată de poziţia Premilenistă istorică; în timp ce cea „futuristă” era practic poziţia Premilenistă dispensaţionalistă.69

Între non-conformiştii Angliei din secolul nouăsprezece (prezbiterieni, baptişti, congregaţionalişti, şi metodişti), oricare dintre schemele mileniste erau la dispoziţie pentru a fi îmbrăţişate. Motivul pentru această stare a lucrurilor pare să fie faptul că crezul fundamental pentru toate denominaţiile protestante din Anglia (şi America), Declaraţia de la Westminster din 1647 nu a fost foarte explicită în această privinţă. Nu există nici o menţiune despre mileniu, iar Declaraţia se termină cu comentariul: Astfel El [Dumnezeu] va păstra acea zi ascunsă de oameni, astfel ca ei să se lepede de orice siguranţă firească, şi să vegheze permanent, căci nu ştiu ceasul în care va veni Domnul; şi să fie mereu gata să spună, Vino, Doamne Isuse, vino degrabă.70

Această afirmaţie este evident nespecifică. Celelalte secţiuni, „Despre starea omului după moarte şi despre învierea dintre cei morţi” (Cap. 32) şi „Despre judecata de la urmă” (Cap. 33), pot fi cu uşurinţă interpretate pentru a se potrivi în oricare dintre cele patru poziţii mileniste.

Secţiunea C: Modul în care înţelegea Spurgeon chestiunea milenistă din vremea sa

Spurgeon însuşi a fost se pare foarte familiar şi în temă cu variatele scheme mileniste cum au fost definite mai sus. În lucrarea sa Commenting and Commentaries, a numit diferitele şcoli de interpretare ale Cărţii Apocalipsa după cum afirmă el însuşi: Lucrările pe marginea [cărţii] Apocalipsa sunt extrem de numeroase (lista lui Darling conţine 52 de coloane), iar punctele de vedere expuse sunt atât de multe, atât de diferite, şi atât de speculative, încât după ce am completat lista noastră, am hotărât să nu ocupăm spaţiul nostru cu toate acestea, ci cel mult să menţionăm câteva cărţi cu renume. Iar în ce priveşte comentariile asidue pe pasaje ale cărţii, ele zac pe tejghelele librarilor „teancuri-teancuri.” Majoritatea acestor profeţii s-au arătat a fi false odată cu trecerea timpului, iar altele îşi vor hotărî singure soarta în viitorul apropiat. Următoarele observaţii îl vor ajuta pe cel ce studiază, şi în acelaşi timp vor demonstra dificultatea de a face o selecţie.

Davidson71 distinge patru moduri de abordare a profeţiei apocaliptice.

  1. Preterişti. Profeţiile conţinute de Apocalipsa s-au împlinit în ce priveşte distrugerea Ierusalimului şi prăbuşirea Romei păgâne. Aceasta este abordarea lui Bossuet, Grotius, Hammond, Wetstien, Eichhorn, Ewald DeWitte, Locke, şi alţii, între care se află şi comentatorul american Moses Stuart.
  2. Continuişti. Profeţiile apocaliptice sunt predictive pentru istoria aflată în desfăşurare, fiind în parte împlinite, şi în parte aşteptându-şi împlinirea. Aceştia sunt Mede, Brightman, Isaac Newton, Woodhouse, Cunningham, Birks, Elliott (şi mulţi alţi scriitori germani)
  3. Futurişti simpli. Potrivit acestora, doar primele trei capitole sunt legate de prezent, toate celelalte referindu-se la viitorul absolut al venirii Domnului. Aceştia sunt Burgh, Maitland, Benjamin Newton, Todd, şi alţii.
  4. Futurişti extremi. Chiar şi primele trei capitole ale [cărţii] Apocalipsa sunt o profeţie relativă la viitorul absolut al întoarcerii lui Cristos – fiind o prezicere a condiţiei iudeilor după prima înviere. Kelly, şi câţiva autori irlandezi.72

Toate poziţiile mileniste menţionate mai sus sunt reprezentate în această scurtă listă a lui Spurgeon, şi între comentariile pe care le menţionează. William Kelly, scriitor creştin după Evanghelie din grupul „futuriştilor extremi”, a fost un premilenist dispensaţionalist; Benjamin Newton, William Cunningham, şi C.B. Elliot ar putea fi clasificaţi ca premilenişti istorici sau nondispensaţionalişti; Moses Stuart a fost postmilenist; iar Jacques Bossuet şi Johann Eichhorn au îmbrăţişat abordarea amilenistă. Acest fapt, alăturat propriei sale recunoaşteri că era foarte citit în ce priveşte literatura profetică a vremii sale,73 ne arată faptul că Spurgeon era capabil să interacţioneze cu întregul spectru al ideologiei mileniste aşa cum exista ea în perioada sa.

Partea a Treia: Să identificăm poziţiile escatologice majore în ce priveşte mileniul

Acum că am demonstrat pe scurt existenţa tuturor celor patru poziţii mileniste în perioada lui Spurgeon, trebuie să examinăm fiecare din aceste sisteme mai în detaliu. În această secţiune fiecare dintre sisteme va fi analizat atât în termenii folosiţi în vremea lui Spurgeon, cât şi în expresia modernă a sistemului. De asemenea vom identifica punctele esenţiale ale fiecărui sistem în parte.

Secţiunea A: O vedere de ansamblu a amilenismului

Considerarea escatologică a mileniului cunoscută ca „amilenism” înseamnă literal „fără mileniu.” În anumite sensuri nomenclatura nu este întru totul acurată, şi mulţi care susţin această poziţie preferă denumirea de „escatologie împlinită” pentru poziţia lor. În vremea lui Spurgeon cuvântul amilenism era necunoscut. William Cox, folosindu-se de o hiperbolă scuzabilă, afirmă: Numele este nou, şi au existat vremuri în istorie când aceste învăţături nu se rosteau cu îndrăzneală. Însă învăţăturile amileniste sunt la fel de vechi ca însuşi creştinismul. Amilenismul a fost întotdeauna poziţia majoritară bisericii creştine istorice, şi la fel stau lucrurile şi astăzi.74

În ciuda afirmaţiei lui Cox, amilenismul este considerat a-şi avea originile undeva în vremea lui Augustin (354-430), care a identificat biserica cu Împărăţia. După Clouse: … afirmaţiile din Cartea Apocalipsa au fost interpretate în mod alegoric de către Augustin. Nu a existat în lume nici o victorie iminentă în lupta cu răul. La nivelul cu adevărat important, cel spiritual, bătălia a fost deja câştigată şi Dumnezeu a ieşit biruitor la cruce. Satan a fost coborât la rangul de domnitor al acestei lumi, care coexistă cu împărăţia lui Dumnezeu. Şi chiar şi micile domenii care au mai rămas în stăpânirea diavolului îi vor fi luate de către Dumnezeul triumfător.75

Influenţa lui Augustin a condus la poziţia amilenistă, sau „anti-milenistă” cum a numit-o Peters.76 Această poziţie a inexistenţei vreunui mileniu a deveni poziţia oficială a Bisericii Catolice şi urma să fie poziţia originară a reformatorilor protestanţi. Aşa cum afirmă şi Peters: Ei (adică Luther, Melanchton, Zwingli, Calvin şi Knox) au preluat poziţia augustină sau papală… anume că biserica, într-un anume sens, era Împărăţia lui Dumnezeu (care se pregătea pentru o stare mai înaltă), şi că perioada milenistă (o mie de ani) include această perioadă a dispensei sau a evangheliei (unele dintre descrierile mileniului fiind aplicabile exclusiv unei perioade viitoare aflate mai degrabă în cer sau pe un pământ înnoit), şi astfel [perioada] s-ar apropia deja de sfârşit.77

Această poziţie escatologică a fost îmbrăţişată ferm de Tradiţia reformată prin lucrările lui John Calvin. În Învăţătura  Religiei Creştine (Institutio Christianae Religionis), Clavin a scris o secţiune intitulată „Greşeala chiliaştilor” în care spune: Însă ceva mai târziu au urmat chiliaştii, care au limitat domnia lui Cristos la o mie de ani. Acum ficţiunea lor este atât de copilărească încât nici nu este nevoie şi nici nu merită să fie combătută. Iar cartea Apocalipsei, din care fără îndoială că şi-au luat pretextul pentru eroarea lor, nu le oferă nici un sprijin. Fiindcă cei „o mie” de ani (Apocalipsa 20.4) nu au nici o legătură cu starea de fericire eternă a Bisericii, ci numai cu diversele tulburări ce o aşteaptă în timp ce încă se trudeşte pe pământ. Dimpotrivă, întreaga Scriptură proclamă faptul că nu va exista un sfârşit al fericirii celor aleşi sau al pedepsei celor răi.78

Spurgeon despre care s-a văzut că aprecia calvinismul a fi esenţa teologiei creştine,79 era pus la punct cu toate afirmaţiile lui Calvin şi i-a considerat comentariile a „valora cât greutatea lor în aur.”80 Poziţia amilenistă a lui Calvin, deşi nu avea o formă destul de clară, a fost preluată întocmai în cadrul Tradiţiei reformate, de vreme ce nu contrazicea în nici un fel poziţia susţinută de Augustin în această privinţă. Amilenismul a fost introdus astfel în teologia puritană de lucrarea clasică Institutio Theologiae Elencticae a lui François Turretin (1623-87). Turretin a fost descris a fi „un fel de amilenist fulminant.”81 Kennedy scria despre Turretin: Turretin a contrazis mileniştii radicali eretici care anticipau un mileniu pământesc îmbelşugat în plăceri senzuale (incluzând multe soţii şi închinarea iudaică restaurată în Palestina) precum şi milenismul inofensiv al unor teologi reformaţi ai secolului şaptesprezece precum Joseph Mede şi Johan Heinrich Alsted. Acest tip de speranţă istorică pur şi simplu nu putea fi acceptată de Turretin pentru că acesta credea că biserica trebuie să sufere, nicidecum să domnească în această viaţă.82

Poate cea mai clară demarcare a poziţiei amileniste a fost cea a lui Patrick Faribairn (1805-75), profesor la Colegiul Free Church College din Aberdeen. Comentariile sale asupra cărţilor Ezechiel, Iona şi asupra Epistolelor pastorale au fost apreciate cu multă căldură de către Spurgeon.83 Lucrarea consacrată a lui Fairbairn, The Interpretation of Prophecy (1856), a expus atât o escatologie amilenistă (deşi din nou nu era numită astfel) şi hermeneutică. Modul în care Fairbairn înţelegea profeţia era faptul că aceasta trebuia să fie interpretată mai mult într-un sens simbolic, aşa cum o face în comentarea legării lui Satana din Apocalipsa 20.2:

Dacă este să facem abstracţie de presupunerile arbitrare şi forţate, este cu neputinţă să punem astfel de afirmaţii în armonie, dacă sunt înţelese în mod absolut, şi dacă se aplică pur şi simplu unei personalităţi precum Satana … a considera legarea lui Satana într-o lumină strict personală, nu este decât un alt exemplu de amestecare a literalului cu simbolicul, fapt care a redus în mare măsură înţelegerea corectă a Scripturii profetice.84

Fairbairn a considerat şi martirii de sub altar (Apoc.20.4) a fi „simbolici,”85  şi că ar face referire la toţi sfinţii de-a lungul veacurilor; el a văzut mileniul ca referindu-se la starea veşnică.86 De asemenea, Fairbairn a respins interpretarea literală a profeţiei (pe care a considerat-o ca fiind parte integrantă a premilenismului, şi într-o măsură mai mică a poziţiei postmileniste) ca fiind „în principal iudaică.”87 Peter Masters, un amilenist feroce, laudă Comentariile pe cartea Ezechiel ale lui Fairbairn spunând: Fairbairn a dat la o parte poziţiile istorice şi literale despre Ezechiel, şi impune o nouă poziţie – cea spiritual-creştină (sau tipică). Deşi această viziune a oaselor uscate este legată de pasaje din Isaia şi Daniel [şi este considerată a se referi] la ziua învierii; în timp ce împărăţia restaurată a lui ‚David’ se referă la împărăţia veşnică a lui Cristos.88

Trecând la o articulare modernă a schemei amileniste, Anthony A. Hoekema, unul dintre cei mai puternici susţinători ai acestei poziţii din perioada recentă, afirmă: Termenul amilenism nu este unul prea fericit. El sugerează faptul că amileniştii fie nu cred în nici un fel de mileniu, fie pur şi simplu ignoră primele şase versete din Apocalipsa 20, cele care se referă la o domnie de o mie de ani. Nici una din aceste două afirmaţii nu sunt corecte. Deşi este adevărat că amileniştii nu cred într-o domnie literală de o mie de ani pe pământ în care se spune că vor începe imediat după reîntoarcerea lui Cristos, termenul amilenism  nu reprezintă o descriere acurată a poziţie lor. Profesorul Jay E. Adams de la Seminarul Westminster din Philadelphia a sugerat ca termenul amilenism să fie înlocuit cu expresia mileniu împlinit.89

Din afirmaţia lui Hoekema putem vedea esenţa poziţiei amileniste, anume faptul că nu „cred într-o domnie literală de o mie de ani pe pământ în care se spune că vor începe imediat după reîntoarcerea lui Cristos.” Poziţia amilenistă poate fi definită ca doctrină după cum urmează: … Biblia nu prezice o perioadă de domnie a lui Cristos înainte de judecata finală. Potrivit acestui scenariu, binele şi răul se vor desfăşura în egală măsură în lume până la a doua venire a lui Cristos, când morţii vor fi înviaţi şi va începe judecata. Amileniştii cred că împărăţia lui Dumnezeu este prezentă în momentul de faţă în lume în măsura în care Cristos conduce biserica Sa prin Cuvânt şi Duh. Ei sunt de părere că împărăţia viitoare, slăvită şi desăvârşită se referă la pământul cel nou şi la viaţa din ceruri. Astfel Apoc. 20 devine o descriere a sufletelor credincioşilor morţi care domnesc împreună cu Cristos în ceruri.90

Hoekema trasează câteva caracteristici ale escatologiei amileniste, care ne vor sluji ca un schelet ajutător pentru înţelegerea acestei doctrine. El numeşte patru trăsături de bază ale amilenismului iar apoi şase detalii de ordin cronologic:

  1. Cristos a obţinut victoria decisivă asupra păcatului, morţii şi lui Satana.

Această victorie a lui Cristos a fost decisivă şi finală. Prin urmare, cea mai importantă zi a istoriei nu este ziua celei de-a doua veniri a lui Cristos care se află încă în viitor, ci rima Sa venire care se află în trecut. Pentru că victoria lui Cristos, chestiunea finală a istoriei, a fost deja repurtată. Acum rămâne doar o chestiune de timp până această victorie este pusă în aplicare în întregime.91

  1. Împărăţia lui Dumnezeu este prezentă şi viitoare.

Amileniştii cred că împărăţia lui Dumnezeu a fost fondată de Cristos în vremea întrupării Sale pe pământ, că ea este operativă în istoria prezentă şi că este destinată să fie revelată în întregime în viaţa ce va să vină. Ei înţeleg împărăţia lui Dumnezeu a fi domnia dinamică a lui Dumnezeu în istoria omenirii prin Isus Cristos. Scopul ei este de a scăpa poporul lui Dumnezeu din păcat şi de sub influenţa puterilor demonice, şi în final să pună bazele cerului şi pământului nou. Împărăţia lui Dumnezeu nu înseamnă nici mai mult nici mai puţin decât domnia lui Dumnezeu în Cristos peste întregul să univers creat.92

  1. Deşi ziua de apoi este încă în viitor, biserica trăieşte în prezent vremurile de pe urmă.

Când spun, „chiar acum suntem în vremurile de pe urmă,” expresia „vremurile de pe urmă” nu o înţeleg a se referi exclusiv la vremea când întoarcerea lui Cristos este iminentă, ci ca o descriere a întregii ere desfăşurată între prima şi a doua venire a lui Cristos… În lumina acestor învăţături ale Noului Testament, putem vorbi cu adevărat despre o escatologie inaugurată, când ne amintim despre faptul că Biblia vorbeşte despre o consumare finală a evenimentelor escatologice în ceea ce Ioan numeşte obişnuit „ziua de apoi” (Ioan 6:39-40, 44, 54; 11.24; 12.48). Faptul că noi trăim în prezent vremurile de pe urmă implică faptul că noi deja gustăm începutul binecuvântărilor escatologice – că, aşa cum spune Pavel, avem deja „cele dintâi roade ale Duhului” (Rom.8.23).93

  1. În ceea ce priveşte mia de ani din Apocalipsa 20, biserica trăieşte în prezent acest mileniu.

Poziţia amilenistă cu privire la cei o mie de ani din Apocalipsa 20 susţin faptul că Creştinii care trăiesc în prezent se bucură de beneficiile acestei mii de ani de vreme ce Satana a fost legat pe durata acestei perioade. După cum am văzut, faptul că Satana este acum legat nu înseamnă că el nu este activ în lume în zilele noastre ci că în timpul acestei perioade el nu poate înşela neamurile – anume, că nu poate face nimic să împiedice răspândirea Evangheliei… Amileniştii proclamă şi faptul că în timpul aceloraşi o mie de ani sufletele credincioşilor care au murit sunt înviaţi în prezent şi domnesc cu Cristos în ceruri în timp ce aşteaptă învierea trupurilor lor. Din acest motiv, starea lor este una de binecuvântare şi fericire, deşi bucuria lor nu va fi deplină până la învierea trupurilor lor din mormânt.94

Deci amilenistul nu crede într-o împărăţie fizică, şi consideră referinţa de 1.000 din Apocalipsa 20 ca fiind o figură de stil; el nu crede că Isus se va întoarce fizic pe pământ. Din punct de vedere cronologic, schema amilenistă consideră cea de-a Doua Venire a lui Cristos ca fiind un eveniment singular şi unificat. După o perioadă de apostazie şi nelegiuire crescândă, (deşi după cum afirmă Hoekema, aceasta „nu poate opri răspândirea Evangheliei”), Cristos se va întoarce. Acesta este momentul în care va avea loc învierea celor drepţi şi a celor nedrepţi, precum şi glorificarea acelor credincioşi care sunt încă în viaţă pe pământ.

Deşi acceptă „răpirea” din 1 Tesaloniceni 4.17, amileniştii consideră acest eveniment ca pe o întâlnire a „credincioşilor înălţaţi şi transformaţi” cu Cristos în aer95 şi care apoi se întorc cu El pentru a domni pe Pământul cel Nou, pe care cei mai mulţi o definesc a fi Cerul sau starea veşnică. De asemenea, la acest moment va avea loc judecata finală a necredincioşilor şi răsplătirea celor credincioşi şi va fi inaugurată starea veşnică. Charles Wannamaker afirmă foarte clar acest lucru în comentariul său pe epistolele către Tesaloniceni: Cei care Îl întâlnesc pe Domnul în aer (spaţiul dintre pământ şi cer în cosmologia iudaică) urcă apoi pe nori, fără a exista vreo indicaţie că aceştia se vor mai întoarce pe pământ. Trecând peste posibila conotaţie pe care termenul άπάντήσιν ar putea-o avea pentru o întoarcere pe pământ, restul imaginii (norii şi răpirea în văzduh pentru a fi cu Domnul) sunt indicative pentru o ridicare la cer a oamenilor care aparţin lui Cristos. Faptul că Pavel adaugă propria sa afirmaţie definitoare cu privire la semnificaţia acestei întâlniri în propoziţia καί οΰτως πάντοτε σύν κυρίφ έσόμεθα („şi astfel vom fi întotdeauna cu Domnul”) sugerează că atât creştinii vii cât şi cei morţi se vor întoarce în cer cu Domnul, nu doar pentru a savura o părtăşie continuă cu El, ci de asemenea în termenii versetului 1.10, pentru a fi izbăviţi de mânia viitoare.96

Astfel, pentru amilenist, răpirea este folosită de Dumnezeu pentru a îi muta pe sfinţii vii şi morţi de pe pământ, transformându-i şi transferându-i în cer; şi în acelaşi timp s-ar desfăşura judecata credincioşilor vii şi morţi.

Deşi terminologia favorabilă amilenismului a avut uşor de suferit de la Spurgeon încoace, trăsăturile de bază au rămas aceleaşi. Cei pe care Spurgeon i-a identificat ca „Preterişti”97 s-ar potrivi în schema amilenistă. Poziţia „Preteristă” susţine faptul că profeţiile Apocalipsei nu sunt chiar atât de profetice, de vreme ce „împlinirea apocalipticului are loc în mod brutal în prezentul contemporan consemnării Scripturale a acestuia.”98 Astfel stând lucrurile, afirmaţiile din Apocalipsa 20 nu se referă la un eveniment viitor, ci mai degrabă la împărăţia lui Dumnezeu care deja funcţionează cu Isus şezând pe tronul Său ceresc. Tabelul de mai jos prezintă ceea ce poate fi numit sine qua non-ul sistemului amilenist.

Trăsăturile esenţiale ale amilenismului

 

1.    Satana a fost înfrânt şi este în prezent legat

2.    Mileniul este Era prezentă a Bisericii (deşi există reprezentanţi ai acestei şcoli care vor identifica totuşi mileniul cu starea veşnică)

3.    Învierile celor drepţi şi nedrepţi au loc simultan la întoarcerea lui Cristos.

4.    Nu există nici un sens în care mileniul să se refere la o împărăţie materială, pământească.

5.    Biserica este urmaşa lui Israel în planurile lui Dumnezeu.

 

Secţiunea B: O vedere de ansamblu a postmilenismului

Poziţia escatologică asupra mileniului cunoscută ca „postmilenism” ne învaţă că Cristos se va întoarce la sfârşitul împărăţiei de 1.000 de ani. Clouse descrie postmilenismul în următorul mod: Postmileniştii accentuează aspectele prezente ale împărăţiei lui Dumnezeu care va ajunge la desăvârşire în viitor. Ei cred că mileniul va veni prin predicarea şi învăţătura creştină. Asemenea acţiuni vor genera o lume mai bună, mai plină de pace şi mai prosperă. Noua eră nu va fi neapărat diferită de cea prezentă, şi va fi iniţiată pe măsură ce tot mai mulţi oameni sunt convertiţi la Cristos. Răul nu va fi eliminat în totalitate în timpul mileniului, dar va fi redus la un nivel minim pe măsură ce va creşte influenţa creştină pe plan moral şi spiritual. În timpul acestei noi ere biserica va dobândi o importanţă tot mai mare şi multe probleme de ordin economic, social, educaţional îşi vor găsi rezolvarea. Această perioadă nu este în mod necesar limitată la o mie de ani pentru că numărul folosit este simbolic. Mileniul se sfârşeşte cu cea de-a doua venire a lui Cristos, învierea celor morţi şi judecata finală.99

Postmilenismul a fost „poziţia evanghelică dominantă”100 a secolului 19 atât în America cât şi în Anglia. S-a născut dintr-o concepţie optimistă cu privire la impactul tot mai mare al creştinismului în societate şi din moştenirea lăsată de teologia puritană.101 În aspectele de detaliu ale postmilenismului, poate cea mai completă prezentare a fost realizată de marele teolog absolvent al universităţii de la Princeton, Charles Hodge, a cărui Teologie sistematică rămâne o lucrare standard în America şi care a fost totodată preţuită în Anglia, şi în mod deosebit de către Spurgeon.102 Acesta din urmă a fost un mare admirator al teologilor de la Princeton şi a corespondat în câteva ocazii atât cu Charles cât şi cu A. A. Hodge. Rezumând [lucrarea] Outlines in Theology (1878) de A. A. Hodge, Spurgeon afirma: Recomandăm lucrarea Outlines of Theology (Principii de Teologie) tuturor celor care doresc a fi instruiţi temeinic în ce priveşte credinţa. Acesta este manualul standard al colegiului nostru. Avem o convingere diferită de învăţăturile sale în ce priveşte botezul, însă în aproape toate celelalte privinţe îl sprijinim pe Hodge până la ultimul amănunt.103 [sublinierea ne aparţine.]

Spurgeon a avut aceeaşi consideraţie şi faţă de lucrarea fundamentală a lui Charles Hodge, Teologie Sistematică. Spurgeon a dorit s-o primească, şi a obţinut împreună cu această lucrarea şi un portret al bătrânului Hodge şi un exemplar din acea scriere clasică, pe care le aprecia enorm. A. A. Hodge a călătorit la Londra de mai multe ori şi a participat odată la o conferinţă la care participa şi Spurgeon, la Colegiul pastoral în 7 august 1877.104 După cum spuneam, Spurgeon era foarte entuziasmat de poziţia celor de la Princeton cu privire la teologie, şi de vreme ce lucrările lor teologice erau folosite drept manual la Colegiul pastoral condus de Spurgeon, nu mai este necesară menţionarea că teologia celor doi Hodge era în egală măsură cunoscută şi înţeleasă de Spurgeon, şi n-avem nici un motiv să credem că în această privinţă nu era în consens cu lucrările Hodge-ilor.

Deşi alte scheme mileniste şi-au avut adepţii lor în toate timpurile, postmileniştii au dominat cu precădere secolul 19 mai ales datorită „marii şcoli teologice de la Princeton din secolele nouăsprezece şi douăzeci, reprezentate de Hodge şi de Benjamin B. Warfield, care au luat cu putere partea acestui sistem.”105 Hodge a detaliat crezul postmilenist după cum urmează: Doctrina întregii biserici era, mai întâi că va exista o a doua venire personală, vizibilă şi glorioasă a Fiului lui Dumnezeu. Şi în al doilea rând, că evenimentele care vor preceda această revenire sunt:

  1. Răspândirea universală a Evangheliei; sau, aşa cum o exprimă Domnul nostru, în întregirea numărului celor aleşi; aceasta este vocaţia Bisericii Creştine.
  2. Convertirea evreilor, care va fi naţională. După cum exodul lor a fost naţional, şi doar o rămăşiţă a fost salvată; la fel convertirea lor va fi naţională, deşi vor exista câţiva care vor rămâne împietriţi.
  3. Venirea Anticristului.

În al treilea rând, evenimentele care vor însoţi cea de-a doua venire sunt:

  1. Învierea morţilor, a celor drepţi şi a celor nedrepţi.
  2. Judecata universală.
  3. Sfârşitul lumii. şi,
  4. Consumarea împărăţiei lui Cristos.106

Credinţa de bază a schemei postmileniste promovate de Hodge a fost că Evanghelia va avea victoria finală. El a numit acest lucru „răspândire universală,” sau mai specific, „întregirea celor aleşi.” El a numit acest lucru „primul mare eveniment care trebuie să preceadă cea de-a doua venire a lui Cristos.”107 Aici Hodge începe o demonstraţie a necesităţii proclamării pe scară mondială a Evangheliei formulate de profeţii ale Vechiului Testament. În Teologie Sistematică, el citează Osea 2.23 („… şi el va răspunde: „Dumnezeul meu!”) şi Isaia 45.23 („… orice genunchi se va pleca înaintea Mea, şi orice limbă va jura pe Mine.”) în sprijinul acestei teze. El îşi rezumă poziţia după cum urmează: Aceasta înseamnă, [comentând Isaia 45.23] că religia adevărată va domina întreaga lume. Iehova va fi recunoscut pretutindeni şi toţi I se vor închina ca singurului Dumnezeu adevărat. Trebuie să ne amintim că aceste pasaje şi multe altele de aceeaşi provenienţă sunt citate şi aplicate de Apostol Evangheliei dispensaţiei.108

Hodge credea că „întregirea numărului celor aleşi” avea să preceadă convertirea naţională a evreilor. „În Romani 11:25, Pavel afirmă că această convertire naţională a evreilor nu avea să aibă loc ‚până va intra numărul deplin al Neamurilor.’ Acest πλήρωμα των εθνων este ceea ce face va numărul neamurilor să fie deplin; completarea deplină la care neamurile trebuie să ajungă pentru a întregi numărul celor aleşi.”109 Hodge recunoaşte fără probleme faptul că este nesigur cu privire la întreaga datare a acestei scheme, fiind sigur doar asupra faptului că în locurile cereşti ale lui Dumnezeu există un anumit număr al celor aleşi dintre neamuri, care sunt în planul mântuirii, ceea ce aduce în discuţie expresia αχρι ου, despre care Hodge afirmă că „marchează acel terminus ad quem [punct temporal final].”110 După acest moment va avea loc convertirea iudeilor. În orice caz, chiar şi în această privinţă, Hodge afirmă că Dumnezeu nu Şi-a terminat încă lucrarea între neamuri.

Tot ceea ce poate fi afirmat cu siguranţă din această exprimare este că Neamurile, ca un întreg, mulţimea întregii lumi a neamurilor, va fi convertită înaintea restaurării evreilor, ca naţiune. Multe lucruri vor rămâne încă de atins după acel eveniment; şi iudeii vor avea un rol important în realizarea a ceea ce mai rămâne de făcut.111

Cum s-a mai spus, Hodge credea că biserica din vremea lui era pregătită şi echipată, în providenţa şi puterea lui Dumnezeu, pentru a aduce proclamarea mondială [a Evangheliei] la apogeu.

Biserica a fost determinată să-şi simtă marea ei datorie faţă de convertirea neamurilor abia în ultimii cinzeci de ani. Probabil s-a făcut mai mult în această direcţie în ultima jumătate de secol decât în cei cinci sute de ani care au precedat-o. Este de sperat ca biserica să aibă parte de o nouă vărsare de Duh ca şi în ziua Cinzecimii, încât roadele ei vor ajunge să întreacă cu mult pe cele rezultate în urma primei revărsări ale Duhului, de vreme ce creştinii care trăiesc în prezent întrec de departe numărul celor o sută douăzeci de inşi care se aflau atunci adunaţi în Ierusalim.112

         Hodge a simţit că în lucrarea de convertire a neamurilor, exclusiv biserica avea să fie agenţia imediată folosită de Dumnezeu pentru răspândirea Evangheliei. „Din cele ce-au fost spuse deja, pare a fi evident că convertirea celor dintre neamuri este o lucrare încredinţată bisericii aflate în timpul perioadei actuale de dispensă, şi că nu putem sta cu braţele încrucişate aşteptând ca cea de-a doua venire a lui Cristos să realizeze această lucrare.”113 Hodge a continuat, „Nu există nici o aluzie în Noul Testament că lucrarea de convertire a lumii va fi realizate prin alte mijloace decât cele pe care le avem acum la dispoziţie. Dezonorăm Evanghelia, şi puterea Duhului Sfânt dacă presupunem că acestea sunt nepotrivite pentru atingerea acestui scop.”114

Mijlocul prin care lumea trebuia să fie convertită era mesajul Evangheliei. Acest mesaj trebuia să aibă un succes tot mai răsunător pe măsură ce biserica reuşea tot mai mult să recâştige râvna apostolilor din biserica primară. De vreme ce Dumnezeu „a înzestrat cu toate mijloacele necesare pentru atingerea scopului; El a revelat adevărul care este puterea lui Dumnezeu în vederea mântuirii; El a instituit lucrarea pentru a fi proclamată până la capătul pământului, şi a promis să-l echipeze pe om în fiecare veac cu darurile şi harul necesare pentru a-şi duce la îndeplinire datoria, şi să le garanteze prezenţa şi asistenţa Sa continue.”115

Cealaltă propunere de seamă pentru o schemă postmilenistă în vremea lui Spurgeon a fost apropiatul său David Brown, care locuia în vecinătate, la Aberdeen. Cum s-a mai menţionat, cartea sa Christ’s Second Coming: Will it be Premillennial?, a avut o mare influenţă atât în Scoţia cât şi în Anglia.116 Brown, fusese el însuşi înainte premilenist, şi fusese cândva asistentul lui Edward Irving în Londra.

Teologii din vremea lui Spurgeon au înţeles Postmilenismul a fi poziţia escatologică care „priveşte înainte către o epocă de aur definită de prosperitate spirituală în timpul dispensaţiei prezente, anume în timpul perioadei bisericii.”117 Aceasta a fost poziţia dominantă în Anglia victoriană a lui Spurgeon şi în Creştinismul american din secolul nouăsprezece.

Escatologia postmilenistă, cândva dominantă în cercurile evanghelice, a scăzut în importanţă în zilele noastre. Odată cu parcurgerea celor două Războaie Mondiale, a războiului din Coreea, a Războiului Rece şi a ameninţărilor continue ale bombei atomice, postmilenismul ca sistem este cel puţin în agonie, dacă nu a şi murit. În 1952, Charles L. Feinberg declara, „evenimente prezente fac imposibilă susţinerea pe mai departe a unei poziţii postmileniste, şi nu va mai trece mult până va fi abandonată cu totul.”118 Chiar şi în 1977 Millard Erckson afirma, „În zilele noastre postmileniştii sunt, dacă nu o specie fosilă, cel puţin o specie pe cale de dispariţie.”119 În orice caz, în ultimii ani, postmilenismul în formularea sa clasică a avut o oarecare revizuire.120 Mulţi ani avocatul de seamă al Postmilenismului în această formă a fost Dr. Loraine Boettner. În abordarea acestui subiect în lucrarea sa The Millennium¸ Boettner afirmă: Mileniul spre care privesc Postmileniştii este astfel o epocă de aur a prosperităţii spirituale în timpul dispensaţiei prezente, anume, în perioada Bisericii, şi este pe cala să fie inaugurată de forţe active în lume în prezent. Vorbim de o perioadă indefinit de lungă, poate mai lungă chiar decât cei o mie de ani literal. Caracterul schimbat al indivizilor se va reflecta într-o calitate superioară a vieţii economice, politice şi culturale pe plan mondial. Lumea în întregimea ei se va bucura atunci de o stare de neprihănire pe care în prezent nu o găsim decât în câteva grupuri relativ izolate şi de dimensiuni mici.121

Din comentariile lui Boettner putem vedea că schema şi modul de înţelegere a concepţiei postmileniste s-a schimbat doar puţin din secolul al nouăsprezecelea. Tabelul de mai jos prezintă elementele sine qua non ale concepţiei postmileniste.

Caracteristicile esenţiale ale postmilenismului

 

1.    Evanghelia va fi biruitoare în cele din urmă şi cea mai mare parte a lumii va fi convertită.

2.    Mileniul este o perioadă de 1.000 de ani (deşi există persoane care consideră acest număr a fi simbolic) în care Biserica este victorioasă în lume.

3.    Cristos se va întoarce după scurgerea acestui mileniu şi va iniţia starea veşnică.

4.    Dată fiind avansarea continuă a creştinismului, structurile societăţii se vor îmbunătăţii tot mai mult.

5.    Biserica a înlocuit Israelul în calitatea de popor ales al lui Dumnezeu (deşi mulţi postmilenişti declară că va exista o convertire naţională sau rasială în Israel.)

 

Secţiunea C: O vedere de ansamblu a Premilenismului Istoric

Premilenismul „istoric” este foarte evident în concepţiile părinţilor bisericii.122 Pe vremuri era cunoscut sub termenul de „Chiliasm,” după termenul grec pentru numărul 1.000. teoretic, toţi istoricii recunosc faptul că poziţia premilenistă a fost poziţia escatologică dominantă în biserică din „perioada apostolilor şi până la Augustin.”123 Nathaniel West (1826-1906), comentând „The History of the Premillennial Doctrine” (pe care Dr. Wilbur Smith o numea „cea mai importantă istorie a doctrinei premileniste care există în literatura acestei generaţii.”124) afirma următoarele: Istoria nu cunoaşte un consens mai unanim pentru vreo doctrină decât consensul Părinţilor apostolici pentru revenirea pre-milenială a lui Cristos.125

Faţă de Premilenismul Dispensaţionalist, această concepţie a devenit cunoscută ca „Premilenism istoric” sau „Premilenism non-dispensaţionalist” şi neagă natura preponderent iudaică a mileniului. Cronologia esenţială între şcolile dispensaţionaliste şi cele istorice este identică (exceptând momentul răpirii, care este post-tribulaţionistă în concepţia istorică). Oricum, natura mileniului este complet diferită. După cum afirmă Ryrie: Premilenismul istoric ţine la conceptul de legământ al harului şi la scopul central soteriologic al lui Dumnezeu. Această poziţie reţine ideea de împărăţie, deşi găseşte puţin sprijin în profeţiile Vechiului Testament de vreme ce în general ele sunt atribuite bisericii. În această viziune, împărăţia este foarte diferită de ceea ce este propovăduit de dispensaţionalişti de vreme ce pierde mare parte din caracterul iudaic al acesteia nesocotind promisiunile Vechiului Testament cu privire la împărăţie.126

George Eldon Ladd, un proeminent apărător contemporan în favoarea şcolii „istorice”, expune problema în câteva linii simple: Iată elementul diferenţial între teologia dispensaţională şi cea non-dispensaţională. Dispensaţionalismul îşi bazează escatologia pe o interpretare literală a Vechiului Testament, iar apoi potriveşte informaţiile furnizate de Noul Testament la această [interpretare]. Escatologia non-dispensaţională îşi bazează teologia pe învăţăturile explicite ale Noului Testament. Ea proclamă faptul că nu poate afirma cu certitudine modul în care se vor împlini profeţiile din Vechiul Testament legate de perioada de sfârşit, pentru că (a) prima venire a lui Cristos s-a întâmplat în termeni care nu au fost prevăzuţi de o interpretare literală a Vechiului Testament, şi (b) pentru că există indicaţii inevitabile conform cărora promisiunile Vechiului Testament îşi găsesc împlinirea în Biserica creştină… În timp ce Noul Testament afirmă cu claritate mântuirea Israelului literal, nu oferă nici o informaţie cu privire la ziua când ea va avea loc. În orice caz, un lucru trebuie spus: mântuirea Israelului trebuie să aibă loc în aceeaşi termeni ca şi mântuirea neamurilor, prin credinţa în Isus ca Mesia cel răstignit. Aşa cum am arătat, exegeza Noului Testament (Evrei 8) face dificilă credinţa că profeţiile Vechiului Testament legate de „templul mileniului” vor fi împlinite literal. Ele se vor împlini probabil în Noul Legământ stabilit în sângele lui Isus. Este foarte posibil ca convertirea Israelului vă aibă loc în legătură cu mileniul. Poate că în timpul acelor o mie de ani pentru întâia oară în istoria omenirii vom fi martorii unui popor cu adevărat creştin.127

Studiind în vremea lui Spurgeon, West delimita acelaşi mod de înţelegere al mileniului când spunea: Biserica va fi una cu Domnul întors pe pământ în mijlocul ei, precum soarele în templul Noului Ierusalim. Distincţia persistă, totuşi, între biserica glorificată strânsă în jurul Domnului, în locul ei glorificat de pe pământ, şi omenirea exterioară neglorificată, aflată în continuare în păcat şi moarte, totuşi eliberată de dominaţia satanică, şi supusă dominaţiei lui Cristos şi a Bisericii Sale… Şi astfel Mireasa din locurile de sus şi Mireasa din locurile de jos, Sfinţii înălţaţi la cer în slavă, şi Israelul în trup, răscumpăraţi, restauraţi şi sfinţi, vor fi o singură Mireasă, o singură Biserică slăvită în Era Mileniului, şi vor fi părtaşele aceluiaşi Festin reciproc şi a aceluiaşi Sabat sfânt.128

S-a notat deja faptul că Premilenismul dispensaţionalist „a rămas ca o versiune minoritară între premilenişti”129 în secolul nouăsprezece. În orice caz, rămâne adevărat faptul că poziţia „Premilenismului istoric” a fost larg răspândită şi a avut o influenţă tot mai intensă în Anglia victoriană. Episcopul J. C Ryle (1816 – 1900), remarcabilul cleric şi comentator anglican, a aderat la această schemă premilenistă. Într-o lucrare intitulată Coming Events and Present Duties, a detaliat o afirmaţie în câteva puncte a poziţiei sale premileniste, în care el afirmă şi următoarele lucruri:

  1. Cred că lumea nu va fi niciodată complet convertită la creştinism, prin nici un mijloc pe care-l avem la dispoziţie, înainte de venirea sfârşitului. În ciuda tuturor eforturilor lucrătorilor, a membrilor şi a bisericilor, grâul şi neghina vor creşte laolaltă până la vremea secerişului; iar când va veni sfârşitul, pământul se va afla într-o stare asemănătoare celei care era când a venit potopul în vremea lui Noe.
  2. Cred că necredinţa, formalismul, indiferenţa, şi răutatea larg răspândite între creştini, reprezintă doar ceea la ce cuvântul lui Dumnezeu ne spune că trebuie să ne aşteptăm. Vremuri tulburi, depărtarea de la credinţă, oameni tot mai răi, dragostea care se răceşte tot mai mult, toate acestea sunt lucruri care au fost prorocite. Cât despre măsura în care toate acestea m-ar face să mă îndoiesc de adevărul creştin, ele mă ajută să-mi justific credinţa. Dacă nu aş vedea astfel de lucruri întristătoare şi îngrijorătoare aş fi tentat să cred că Biblia nu este adevărată.
  3. Cred că cea de-a doua venire a Domnului nostru Isus Cristos va fi reală, literală, personală, că El va veni în trup; pentru că aşa cum El s-a înălţat la ceruri pe nori în trupul Său, înaintea ochilor oamenilor, exact în acelaşi fel se va şi întoarce.
  4. Cred că după ce Domnul nostru Isus Cristos se va întoarce a doua oară, pământul se va înnoi, iar blestemul va cădea; diavolul va fi legat, cei sfinţi vor fi răsplătiţi, cei răi îşi vor primi pedeapsa; şi că înaintea venirii Lui, nu va exista nici o înviere, nici o judecată, nici un mileniu; şi că pământul nu se va umple de cunoaşterea slavei Domnului înainte de reîntoarcerea Sa pe pământ.
  5. Cred că evreii vor fi în cele din urmă din nou unificaţi, ca un popor separat, restauraţi în ţara lor, şi vor fi convertiţi la credinţa în Cristos.

În ultimul rând cred că este spre binele, siguranţa, fericirea şi liniştea tuturor adevăraţilor credincioşi să aştepte cât mai puţin posibil din partea bisericilor, conducerilor, în vremea actuală de dispensaţie, să fie gata de convertiri extraordinare şi de schimbări de tot felul, şi să nu aştepte nimic bun din altă parte decât din ce-a dea doua venire a lui Cristos.130

Însuşi Spurgeon era familiarizat cu lucrările lui Ryle şi se referea la acesta întotdeauna în termeni înălţători. În privirea sa de ansamblu asupra lucrării Expository Thoughts on the Gospel a lui Ryle, [Spurgeon] scria: Apreciem aceste volume. Ele sunt complexe, însă nu într-atât încât să nu poată fi citite în cadrul lecturilor familiale. Domnul Ryle a studiat în mod evident toţi scriitorii din vechime asupra Evangheliilor, şi a reuşit să obţină o declaraţie individuală de o valoare considerabilă.131

Premilenismul istoric abordează Vechiul Testament în aproximativ acelaşi mod în care o face amilenismul, aşa cum o recunoaşte şi Ladd.132 În orice caz, o interpretare literală a Apocalipsei 20:1-6, cu privire la mileniu, şi Romani 11, despre convertirea naţională a Israelului, premilenistul istoric respinge ideea amilenistă conform căreia „pentru că multe dintre promisiunile Vechiului Testament îşi găsesc împlinirea în biserică, aceasta poate constitui principiu normativ şi prin urmare toate promisiunile cu privire la Israel sunt împlinite în biserică fără excepţie.”133

Cealaltă doctrină cheie a concepţiei premileniste istorice este de fapt „post-tribulaţionismul,” adică „răpirea” bisericii va avea loc după perioada necazului cel mare.134 Până de curând, adoptarea unei poziţii post-tribulaţioniste a fost caracteristica distinctivă a premilenismului istoric, comparat cu cel dispensaţionalist. În anii recenţi, lucrurile nu mai stau astfel, existând doar câţiva teologi dispensaţionalişti proeminenţi care se identifică drept post-tribulaţionişti în concepţia lor legată de răpire. Poziţia istorică susţine faptul că biserica va fi protejată „în necazul cel mare”, dar nu „scoasă din necazul cel mare.”135 Ladd afirmă limpede în cartea sa, The Blessed Hope, că „Nădejdea binecuvântată nu o constituie să fim scutiţi de necazul cel mare; ci unirea cu Domnul la venirea Sa.”136 Discutând motivaţia pentru acest mod de înţelegere a răpirii, Erickson, un adept al concepţiei „premileniste istorice”,137 afirmă: …despărţirea fermă dintre Israelul naţional şi biserică este dificil de susţinut din motive biblice. Concepţia pretribulaţionistă conform căreia profeţiile legate de Israelul naţional vor fi împlinite în afara bisericii şi că în consecinţă faptul că mileniul ar avea un caracter decisiv iudaic nu poate fi cu uşurinţă împăcată cu informaţia biblică a schimbărilor fundamentale care au avut loc odată cu introducerea noului legământ. … Tendinţa generală a învăţăturilor biblice se potrivesc mai bine concepţiei posttribulaţioniste. Spre exemplu, Biblia este plină de avertismente legate de încercări şi teste pe care credincioşii le vor experimenta. Ea nu promite o scutire de probleme, ci capacitatea de a le îndura şi de a le învinge.138

Ca o reacţie faţă de postmilenism, care consideră împărăţia mileniului inaugurată de eforturile efective ale Bisericii, premilenismul consideră împărăţia a fi „inaugurată în mod dramatic sau cataclismic de cea de-a doua venire. În timp ce mileniul aşteptat de postmilenism poate debuta în mod gradual şi astfel debutul ei să fie teoretic imperceptibil, în viziunea premilenistă, nu va exista nici un dubiu cu privire la începutul mileniului.”139

Premilenismul istoric, deci, este descris de două elemente esenţiale: (1) natura împărăţiei este reprezentată de fapt de apogeul erei bisericii. Deşi Israelul va experimenta o pocăinţă naţională şi mântuirea prin Cristos, iar locul ei în împărăţie este doar în relaţie cu biserica; Israelul este pur şi simplu o continuare a „poporului-unic al lui Dumnezeu.” (2) „Răpirea” va avea loc după necazul cel mare (care este adesea nedefinită în termenii duratei), iar biserica va trece prin necaz, însă va fi protejată de puterea lui Dumnezeu. Acest sistem, pe care Spurgeon l-a numit „Continuist” sau „Futurişti simpli”140 a fost bine cunoscută şi practic proclamată în Anglia victoriană. De fapt, cum recunoştea şi Bebbington, această imagine a premilenismului a fost poziţia dominantă în rândul premileniariştilor din vremea lui Spurgeon.141 Tabelul de mai jos prezintă elementele sine qua non ale poziţiei Premileniste istorice.

Caracteristicile esenţiale ale premilenismului istoric

 

Cristos se întoarce la sfârşitul necazului cel mare şi înaintea începerii Împărăţiei de o mie de ani
Împărăţia de o mie de ani reprezintă o domnie literală de 1.000 de ani pământeşti şi o domnie fizică a lui Cristos peste lume iar Biserica este punctul principal al domniei Sale.
Iudeii vor fi convertiţi ca popor şi vor fi reaşezaţi în ţara lor. Vor ocupa un loc special în sens naţional, însă din punct de vedere spiritual va fi parte a Bisericii.
Cele două învieri din Apocalipsa 20 sunt separate de împărăţia de 1.000 de ani
La sfârşitul celor 1.000 de ani Satana va fi eliberat din lanţuri, va conduce o revoltă a celor care se vor fi născut în timpul domniei de o mie de ani, dar nu care încă nu au fost mântuiţi. Cristos va nimic revolta, iar după judecată Biserica va intra în starea veşnică a cerurilor.

 

Secţiunea D: O vedere de ansamblu asupra Premilenismului dispensaţionalist

Premilenismul, aşa cum o arată şi prefixul, susţine faptul că Cristos se va întoarce pe pământ personal şi în mod vizibil, înaintea debutului celor o mie de ani. Cam de prin anul 1830 a existat două curente principale în cadrul interpretării premileniste; Premilenism istoric şi Premilenism dispensaţionalist. Să ne amintim deci că toţi dispensaţionaliştii sunt premilenişti, însă nu toi premileniştii sunt dispensaţionalişti.142 Perspectiva dispensaţionalistă va fi expusă în continuare.

Premilenismul dispensaţionalist a fost popularizat şi propagat în vremea lui Spurgeon prin lucrarea creştinilor după Evanghelie Plymouth. Câţiva dintre liderii lor de seamă printre care John Nelson Darby (1800-1882) şi William Kelly (1821-1906).143 Nu este un secret faptul că Spurgeon era în dezacord cu „creştinii după Evanghelie”. A scris şi a predicat în mai multe situaţii împotriva câtorva dintre doctrinele lor din cadrul frăţietăţii. În orice caz, lucrul care-l irita pe Spurgeon era ecelsiologia acestora, şi nu escatologia lor.144 Ryrie demonstrează acest lucru când spune: La doar câţiva ani după ce părăseşte biserica anglicană Darby devine interesat în profeţie, fapt care s-a întâmplat în cadrul conferinţelor de la Powerscourt House, conferinţe de la care a luat naştere mişcarea lui Irving. „Darby-smul” a fost la început un protest la adresa practicilor Bisericii tradiţionale, şi nu propagarea unui sistem escatologic.145

Darby, de profesie avocat, a lucrat în acest domeniu pentru o scurtă perioadă de timp înainte să intre în biserica anglicană unde a slujit ca diacon şi apoi a fost ridicat la nivelul preoţiei unde a slujit ca şi preot asistent la County Wicklow. Lucrarea lui Darby a fost un instrument deosebit pentru progresul bisericii din acel loc, şi în timpul lucrării sale, „romano-catolicii treceau la protestantism cu sutele pe săptămână.”146 Deziluzionat de lipsa de sfinţenie şi de pietate pe care le credea obligatorii pentru biserica nou-testamentală, a părăsit anglicanismul şi a început să se asocieze cu mişcarea creştinilor după Evanghelie ce tocmai lua naştere. După conducerea lui Darby şi a altora, mişcarea creştinilor după Evanghelie sau Plymouth a început să crească cu repeziciune.147

Darby a dezvoltat un sistem de interpretare biblică şi dezvoltare istorică ulterior cunoscut sub numele de Dispensaţionalism. Potrivit lui Hoffecker, acest sistem „ … nu doar că s-a rupt de învăţătura milenară de mai înainte ci de toată istoria bisericii prin faptul că susţinea că cea de-a doua venire a lui Cristos avea să aibă loc în două etape. Prima, o „răpire secretă” invizibilă a drepţilor credincioşi, şi care putea avea loc în orice moment, punând capăt marii „paranteze” a epocii bisericii care debutase odată cu respingerea lui Cristos de către evrei. Apoi împlinirea literală a profeţiilor VT cu privire la Israel, care fuseseră suspendate, şi împlinirea profeţiei din Apocalipsa, vor inaugura necazul cel mare. Întoarcerea lui Cristos avea să fie completă în momentul în care el avea să întemeieze împărăţia de o mie de ani a lui Dumnezeu pe pământ, care va avea ca locaţie Israelul restaurat.148

Legat de faptul că există o serie de dispute cu privire la originea Dispensaţionalismului,149 E. Schulyer English afirmă: În timp ce unii consideră rădăcinile conceptelor dispensaţionale undeva în perioada patristică, cei mai mulţi teologi îl consideră pe J. N. Darby, un învăţat din rândurile creştinilor după Evanghelie Plymouth, a fi primul susţinător al unei teologii sistematice dispensaţionaliste undeva la mijlocul secolului 19.150

Darby este adesea dificil de interpretat, mai ales datorită faptului că stilul său este mai degrabă obscur. În timpul vieţii a fost adesea înţeles greşit iar în epoca modernă Cruthfield afirmă, „numai cei mai îndrăzneţi dintre teologi îndrăznesc să se-atingă de scrierile lui Darby.”151 Însuşi Spurgeon se referea la aceasta când a făcut referire la comentariile lui Darby asupra psalmilor, „Dacă autorul ar scrie într-un limbaj englezesc simplu, cititorii săi ar descoperii probabil că nu există nimic remarcabil în remarcile sale.”152 Oricum, în lucrarea sa Lectures on the Second Coming, Darby îşi declară concepţia tranşant: Iată cum vor sta lucrurile în detaliu. Domnul a spus că El va veni şi ne va lua cu Sine; iar acum apostolul, prin revelaţia ce i-a fost încredinţată, explică cum se vor petrece lucrurile. El va veni şi ne va chema la întâlnirea cu Sine pe nori… Noi suntem chemaţi să aşteptăm altceva decât moartea – poate că vom muri, şi a muri este o binecuvântare – însă ceea ce trebuie noi să aşteptăm este scris în capitolul 5 din a doua epistolă către Corinteni, „nu că dorim să fim dezbrăcaţi de trupul acesta, ci să fim îmbrăcaţi cu trupul celălalt peste acesta, pentru ca ce este muritor în noi, să fie înghiţit de viaţă.” Iar aceasta trebuie să se întâmple pentru ca puterea lui Cristos asupra morţii să poată fi făcută aievea, El ia la Sine omul muritor, viu sau mort; dacă va fi viu, El îi va da trup de slavă fără a mai trece prin mormânt; dacă va fi jurit, El îi va învia.”153

În expunerea concepţiei sale, Darby explică desluşit că exista o diferenţă clară şi distinctă între Israel, pentru care au fost destinate Necazul cel mare care va ţine şapte ani şi împărăţia de o mie de ani,154 şi Biserică, care va fi mutată prin răpire şi care va fi veşnic cu Domnul.” Comentând poziţia lui Darby despre mileniu, Crutchfield afirmă:

După Darby, dacă răpirea implică în primul rând nădejdea şi destinul bisericii, domnia lui Cristos de o mie de ani se concentrează preponderent asupra poporului Israel şi a nădejdii acestuia. În istoria poporului iudaic au operat două principii. Pe de-o parte, promisiunea necondiţionată care i-a fost făcută lui Avraam (Gen.12), şi repetată lui Isaac (Gen.26:3,4) şi lui Iacov (Gen. 35:10,12). Pe de-altă parte, Israel a primit promisiuni condiţionate de ascultare (legea dată pe muntele Sinai), iar în această privinţă, Israel a dat greş în mod lamentabil. Falimentul Israelului nu a desfiinţat promisiunile necondiţionate făcută prin legământ lui Avraam cu aproximativ patru sute de ani mai devreme, pentru că ele se bazează exclusiv pe credincioşia lui Dumnezeu. În timp ce promisiunile necondiţionate făcute lui Avraam au inclus elemente pământeşti cât şi spirituale, cea mai de seamă promisiune între acestea rămâne cea a darului absolut al unei ţări.155

Trebuie din nou să se amintească faptul că schema dispensaţională nu a fost concepţia predominantă între creştinii după Evanghelie. Doi dintre liderii lor de la început, B. W. Newton şi S. P. Tregelles, au respins ideea pretribulaţionismului precum şi pe cea a distincţiei nete între Israel şi Biserică. Tocmai această chestiune a constituit una dintre motivele de bază ale despărţirii dintre Darby şi Newton în primii ani ai mişcării creştinilor după Evanghelie.156

În natura şi datarea evenimentelor profetice este puţină diferenţă între Darby, Kelly şi cei pe care Spurgeon îi numea „futurişti extremi”157 şi „dispensaţionaliştii clasici” ai ultimilor 50 de ani. În comentariul său asupra Cărţii Apocalipsa William Kelly expune o poziţie dispensaţionalistă clară şi detaliată a mileniului în comentariul său asupra Apocalipsa 20. Printre altele, afirmă: Însă în aceasta este arătat – ceea ce este important de văzut – adevărata natură a împărăţiei sau a domniei de o mie de ani „Acea zi” nu se referă la un timp când fiecare va fi convertit, ci când Domnul Isus va domni cu dreptate, când tot răul va fi judecat pe dată, iar lucrurile bune vor dăinui în mod minunat timp de o mie de ani.158

Pe măsură ce gândirea dispensaţionalistă a pătruns şi în secolul douăzeci, singura chestiune care-i mai definea pe premileniştii dispensaţionalişti continua să fie plasarea şi poziţionarea Israelului în Împărăţia de o mie de ani. Dacă putem spune că există adepţi ai tuturor concepţiilor mileniste care susţin convertirea la scară largă a evreilor în zilele de pe urmă, potrivit cu Romani 9-11, dispensaţionaliştii fac excepţie, considerând împărăţia mileniului ca un fel de extensie a bisericii, aşa cum subliniază şi Erickson: [Istoricul premilenist] crede că biserica a devenit Israelul spiritual şi că multe dintre promisiunile făcute lui Israel se împlinesc acum în Biserică. Sistemul jertfelor din Vechiul Testament sunt de domeniul trecutului pentru că a venit realitatea, Cristos. Cu toate acestea [premilenistul] crede că Israelul literal sau naţional trebuie încă mântuit. Se bazează în principal pe pasajul din Romani 11:15-16. În viitor Israelul se va întoarce la Cristos pentru a fi mântuit.159

Pe de-altă parte dispensaţionalistul oferă un rol mult mai complex Israelului în împărăţia de o mie de ani.  Pentru dispensaţionalist împărăţia nu un punct culminant al perioadei bisericii înainte de starea veşnică; ci mai degrabă, o împlinire a tuturor promisiunilor făcute de Vechiul Testament poporului Israel. Din nou este utilă evaluarea lui Erickson: În cele din urmă, în cadrul dispensaţionalismului mileniul este mai mult decât o simplă domnie de o mie de ani a lui Cristos pe pământ. Acesta are un loc clar, definit în planul lui Dumnezeu; restaurarea Israelului naţional în locul ales de Dumnezeu în planul Său, şi împlinirea promisiunilor făcute de Dumnezeu lui Israel. De aceea mileniul este caracterizat de o atmosferă intens iudaică. Acesta este timpul în care Israel intră cu adevărat în ţara promisă. Dacă în alte forme ale premilenismului scopul mileniului este mai degrabă neclar, în dispensaţionalism acest scop devine o parte integrantă a teologiei şi a modului de interpretare a Bibliei. Mari porţiuni din profeţie sunt în continuare neîmplinite, iar mileniul oferă o perioadă excelentă pentru împlinirea acestora.160

Astfel, dispensaţionalismul este mult mai mult decât pur şi simplu „pretribulaţionism,” sau „premilenism expus în hărţi şi tabele,” ea menţine o diferenţă esenţială, clară şi distinctă între „Israel şi Biserică.” După cum afirmă Ryrie, „Acesta este probabil cel mai fundamental test teologic dacă cineva este sau nu adeptul dispensaţionalismului, şi este de asemenea şi cel mai practic şi mai concluziv test. Cineva care eşuează în a trasa net distincţia între Israel şi Biserică inevitabil nu va fi adeptul ferm al elementelor dispensaţionaliste; iar cel care le va separa net, în schimb va fi dispensaţionalistul convins.”161 Lewis Sperry Chafer evidenţiază de asemenea acest punct de vedere când afirmă: Destinul său [al poporului Israel ca naţiune] este trasabil până în mia de ani şi în istoria pământului nou ce va exista. În orice caz, în epoca prezentă, delimitată de cele două veniri ale lui Cristos pe pământ, întreg progresul programului naţional şi pământesc al Israelului este în aşteptare iar evreii individuali li se oferă acelaşi privilegiu ca şi neamurilor luate ca indivizi, de a îşi manifesta credinţa personală în Cristos ca Mântuitor, iar din rândul acestora mântuiţi astfel, atât iudei cât şi neamuri, va lua naştere poporul ceresc. Acest lucru este evidenţiat clar de-a lungul scripturii profetice, că atunci când scopul prezent va fi atins, Dumnezeu se va întoarce cu credincioşie şi va aduce la împlinire toate promisiunile pământeşti făcute Israelului (Fapte 15:14-18; Rom. 11:24-27).162

Premilenismul dispensaţionalist, după cum îl definea Darby, Kelly şi alţi contemporani ai lui Spurgeon, iar apoi continuat de dispensaţionaliştii „clasici” ai acestui secol, este prin urmare credinţa că Dumnezeu va inaugura o împărăţie literală pe pământ, în care Cristos va împărăţi peste întreaga lume prin intermediul Israelului. Natura iudaică a împărăţiei este evidenţiată de faptul că Dumnezeu abordează Israelul într-un sens naţional, separat de Biserică; care de fapt a fost îndepărtată din scena desfăşurării acţiunii de pe pământ prin răpirea ce a avut loc. Chiar şi jertfele Vechiului Testament sunt prezentate ca fiind reinstaurate, însă în loc să mai aibă vreun rol în iertarea păcatului, jertfele devin acte memoriale pentru ceea ce Cristos a săvârşit deja pe Cruce.163

Analizat în ordine cronologică, Premilenistul Dispensaţionalist tradiţional este adeptul următoarei scheme generale cu privire la sfârşitul vremurilor: (1) Epoca Bisericii va fi încheiată de „răpirea” bisericii, moment când sfinţii aflaţi în viaţă vor fi transmutaţi iar cei morţi înviaţi, întâlnindu-se cu Cristos în aer; (2) şapte ani de necaz, hotărâţi special atât pentru judecata lui Israel şi aducerea acestui popor la pocăinţă, timp în care Anticristul şi forţele aflate în puterea sa, împuternicite de Satana, vor încerca să preia conducerea lumii; (3) întoarcerea personală a lui Cristos (a Doua Venire) pe pământ împreună cu sfinţii Săi, distrugând forţele Anticristului şi aruncându-i pe cei necredincioşi în pedeapsa veşnică, în timp ce credincioşii vor avea dreptul de a repopula pământul şi de a-L sluji pe Cristos; (4) împărăţia de o mie de ani, o domnie de 1.000 de ani a lui Cristos asupra lumii de la înălţimea tronului lui David din Ierusalim, re-instituit, totuşi cu funcţii modificate ale Templului; (5) la capătul celor o mie de ani, Satana va fi eliberat din închisoarea sa pentru „puţină vreme,” timp în care va provoca o răscoală între cei ce se vor fi născut în perioada mileniului, şi judecata finală care va avea ca rezultat învierea celor răi, şi aruncarea în iad pe vecie a lui Satana, a îngerilor căzuţi şi a necredincioşilor; (6) starea veşnică este inaugurată de un Pământ Nou şi un Cer Nou.

Toate aceste caracteristici ale Premilenismului Dispensaţionalist au fost foarte uzitate şi în egală măsură cunoscute în vremea lucrării lui Spurgeon. Iarăşi, nomenclatura specială se prea poată să nu fi fost folosită pe scară largă, sau chiar cunoscută în vremea lui Spurgeon; de vreme ce sistemul a fost mai clar definit în vremuri mai recente. De asemenea, o parte a terminologiei, cum ar fi „răpirea în taină”, deşi folosită pe larg în cadrul Dispensaţionalismului secolului XIX, constituie totuşi un termen aproape cu desăvârşire necunoscut în zilele noastre. Darby a călătorit în jurul lumii, mai ales în Statele Unite, Noua Zeelandă şi Australia, răspândind învăţătura sa dispensaţionalistă. Prin acest proces de răspândire, Dispensaţionalismul a devenit în mod virtual sinonim cu Fundamentalismul. Aşa cum afirmă Erickson: Dat fiind faptul că apariţia dispensaţionalismului a concurat în paralel mişcarea fundamentalistă, acesta a devenit în mod virtual teologia oficială a fundamentalismului. Unii analişti au reuşit să identifice totuşi cele două mişcări.164

Este destul de interesant faptul că A. C. Dixon (1854-1925), un dispensaţionalisat fervent şi convins, un cunoscut vorbitor la conferinţele biblice şi profetice din perioada târzie a anilor 1800, a fost un invitat obişnuit pentru a predicat de la amvonul bisericii Metropolitan Tabernacle în timpul perioadelor de boală ale lui Spurgeon, şi a fost chiar pastorul bisericii între anii 1911-1919.  Dixon şi fiul lui Spurgeon, Thomas Spurgeon, au contribuit împreună la scrierea operei The Fundamentals, o faimoasă colecţie de eseuri care luau apărarea „elementelor fundamentale ale credinţei creştine.” The Fundamentals a fost o carte foarte răspândită la începutul anilor 1900, şi au definit într-o mare măsură mişcarea fundamentalistă. Clouse subliniază: Dat fiind faptul că premilenismul a fost o teologie bine articulată cu o structură considerabilă şi o conducere remarcabilă, a fost echipat consistent pentru a supravieţui şi pentru a se dezvolta ulterior ca una din părţile esenţiale ale mişcării fundamentaliste.165

Elementele sine qua non ale premilenismului dispensaţionalist sunt prezentate în lista de mai jos:

Elementele esenţiale ale premilenismului dispensaţionalist

 

Răpirea Bisericii va avea loc înaintea debutului celei de-a 70-a săptămână din descrierea lui Daniel (cunoscută în mod obişnuit drept „Necazul cel mare.”)
Cristos se va întoarce la sfârşitul necazului celui mare, înaintea debutului Împărăţiei de o mie de ani.
Împărăţia de o mie de ani reprezintă literalmente o domnie fizică de o mie de ani a lui Cristos pe pământ, şi va conduce împreună cu Israel. Împărăţia reprezintă împlinirea unei promisiuni VT pentru Israel.
Cele două învieri descrise în Apocalipsa 20 sunt separate de  împărăţia de o mie de ani.
La capătul celor o mie de ani, Satana va fi dezlegat, va conduce o revoltă a celor care se vor fi născut în era împărăţiei, dar care nu vor fi încă mântuiţi. Cristos va nimici revolta acestora, iar după judecăţi, Israel şi Biserica vor intra în starea eternă a raiului.

 

Sumar

Pe scurt, este clar că toate schemele mileniste care sunt cunoscute în prezent, au vost în egală măsură cunoscute şi propovăduite şi în timpul vieţii lui Charles H. Spurgeon. Însuşi Spurgeon s-a dovedit a fi familiarizat cu toate aceste sisteme, în termenii elementelor lor cheie şi a susţinătorilor lor de seamă. Chiar dacă o parte a nomenclaturii din prezent a fost fie cu totul necunoscută sau oarecum neclară pentru Spurgeon, este mai mult decât sigur că elementele de bază ale diferitelor sisteme au fost totuşi foarte bine înţelese.

Pentru a oferi o privire de ansamblu, tabelul de mai jos a fost aranjat în aşa fel încât toate cele patru poziţii aflate în discuţie să poată fi examinate cu uşurinţă. Patru subiecte cheie ale discuţiei mileniste (momentul celei de-a doua veniri, momentul răpirii, învierea, şi natura mileniului) sunt subliniate în cadrul celor patru poziţii mileniste în discuţie.

Comparaţia elementelor cheie ale schemelor mileniste166
  A doua venire a lui Cristos Răpirea Bisericii Învierea Natura Mileniului
Amilenism Sfârşitul erei bisericii, Mileniul  „împlinit”, care constituie începutul împărăţiei „cereşti” Tradusă prin întâlnirea sfinţilor cu Cristos la revenirea Sa O singură înviere, atât a celor drepţi cât şi acelor nedrepţi, la cea de-a doua venire a lui Cristos. Nu va exista o mie de ani pe pământ; mileniul este echivalentul erei bisericii.
Postmilenism La sfârşitul mileniului Tradusă prin întâlnirea sfinţilor cu Cristos la revenirea Sa O singură înviere, atât a celor drepţi cât şi acelor nedrepţi, la cea de-a doua venire a lui Cristos. Punctul culminant al răspândirii Evangheliei, timp în care Biserica & creştinismul vor exercita o dominare virtuală în toate domeniile societăţii. Cei  1.000 de ani pot fi înţeleşi literal sau nu.
Premilenism

istoric

Înainte de debutul domniei de o mie de ani La sfârşit necazului celui mare. 2 învieri: cei drepţi la revenirea lui Cristos; cei nedrepţi la sfârşitul mileniului Punctul culminant al erei bisericii. Cristos va domni peste întreaga lume prin delegaţia Bisericii. Israel va fi convertit ca naţiune şi va deveni parte a Bisericii
Premilenism

Dispensa-tionalist

Înainte de debutul domniei de o mie de ani Chiar înainte de începtul Necazului celui mare (deşi în perioada modernă, unii cum ar fi Moo, au optat pentru o răpire post-tribulaţionistă; dar o astfel de abordare a fost străină în vremea lui Spurgeon). 2 învieri, iar prima va avea loc în 3 faze: Cristos ca „pârgă a roadelor”; Sfinţii Bisericii la răpire; Sfinţii VT & din Necazul cel mare la cea de-a doua venire. Cei nedrepţi la sfârşitul mileniului. Punctul culminant al promisiunilor făcute de Dumnezeu lui Israel. Mia de ani va reprezenta domnia lui Cristos asupra lumii, prin delegaţia Israelului. În Templul reconstruit va avea loc închinarea VT revizuită.

Ceea ce avem acum de făcut, este să încercăm să identificăm care dintre acele teorii mileniste a corespuns ideilor propovăduite de Spurgeon de-a lungul lucrării sale de predicator. Acest lucru va fi realizat prin examinarea scrierilor lui Spurgeon, în măsura în care ele vor face referire la această întrebare ridicată de noi.

NOTE DE SUBSOL

  1. Eric W. Hayden. „Did You Know: A Collection of True and unusual facts bout Charles Haddon Spurgeon.” Christian History, 10:1, #29, (February 1991), 2. Hayden’s belief is that Spurgeon is the most published author in Church history. This is likely the case, although John Calvin (1509-64) wrote a great deal of material that has never been translated into English. Spurgeon’s sermons alone constitute 61 volumes and the entries for his individual titles constitute eight pages in the British Museum catalogue of serials.
  2. Lewis A. Drummond. Spurgeon: Prince of Preachers. (Grand Rapids, Michigan: Kregel Publishing Company, 1993), 650.
  3. Peter Masters. „Spurgeon’s Eschatology.” Sword and Trowel(December 1989), 39.
  4. Erroll Hulse. The Restoration of Israel. (London: Henry E. Walter LTD., 1968), 154. Some in the „Christian Reconstructionist” or „Theonomist” movement, which holds postmillennialism as a virtual cornerstone of their system; in their writings have attempted to identify, or at least strongly imply that Spurgeon was postmillennial. See Gary DeMar and Peter Leithart, The Reduction of Christianity(Tyler, Texas: Dominion Press, 1988), 41. DeMar and Leithart also quote Spurgeon (p. 59) in support of their position, but that will dealt with in later sections of this work. In fact, given Spurgeon’s notable affection for the Puritans, the common opinion is that Spurgeon was also postmillennial. Hulse states, „Spurgeon is included here [in a listing of postmillennialists] on the grounds of his Puritanism and because of that magnificent sermon preached in 1864.” (Hulse, 154).
  5. Robert Van Kampen. The Sign. (Wheaton, Illinois: Crossway Books, 1992. Revised and expanded 1994), 274. This quote is also used as the „eye-catcher” on the back dust-jacket of the book.
  6. Charles H. Spurgeon. „Spurgeonism” in The Sword and Trowel2:138 (September 1866).
  7. D. A. Carson. Exegetical Fallacies(Grand Rapids, Michigan: Baker Book House, 1984), 125.
  8. Ibid., Carson goes on to say, „Doubtless we should be open to learning from all „authorities” in biblical and theological studies; but we should judge what they say, not on the basis of who said it, but on the basis of the wise reasons they advance.”
  9. John Brown. Puritan Preaching in England, (New York: Charles Scribner and Sons, 1900), 226.
  10. W. Y. Fullerton. Charles H. Spurgeon: London’s Most Popular Preacher. (Chicago, Illinois: Moody Press, 1966), 175.
  11. The wide and varied scope of Spurgeon’s writing are well chronicled in his AutobiographyVol 2:153-74, Vol 3:305-22, and Vol 4:265-319.
  12. Ernest W. Bacon, Spurgeon: Heir of the Puritans(Grand Rapids, Michigan: Eerdman’s Publishing Company, 1968).
  13. Ibid.
  14. The three best biographical sources for Spurgeon, in our opinion, are as follows: Lewis A. Drummond, Spurgeon: Prince of Preachers(Grand Rapids, Michigan: Kregel Publications, 1993) 895 pages. G. Holden Pike, The Life and Work of Charles Haddon Spurgeon (London: Cassell & Company, 1894, Six Volumes; reprint Carlisle, Pennsylvania: Banner of Truth Trust, 1993 Six Volumes in Two). Charles H. Spurgeon, C. H. Spurgeon’s Autobiography: Compiled from his Diary, Letters and Records by his Wife and Private Secretary. (London: Passmore and Alabaster Publishers, 1897; reprint Pasadena, Texas: Pilgrim Publications, 1992, Two Volumes). The Autobiography is also available in a Banner of Truth Edition (Two Volumes, 1962 & 1973), but this edition has been edited and a large portion of material, mostly records of personal correspondence, were not included. It remains in print and is a fine edition, however, the Pilgrim Publications edition is a complete reprint of the original Passmore and Alabaster works. For an evaluation of Drummond’s biography see the author’s review in The Master’s Seminary Journal 4:2 (Fall 1993), 229-31.
  15. This would be Pilgrim Publications of Pasadena, Texas under the leadership of Bob L. Ross. Pilgrim’s catalogue is almost exclusively dedicated the titles by or about Spurgeon. They are dedicated to reprinting the original works of Spurgeon without editing.
  16. Russell Conwell. Life of Charles Haddon Spurgeon, The World’s Greatest Preacher. (New York: Edgewood Publishing Company, 1892), 17-18. Conwell was the able biographer and Baptist pastor, also wrote works on President James Garfield and John Wanamaker. He interviewed Spurgeon personally shortly before his last trip to Mentone, France. Regarding some of the controversies in Spurgeon’s life also see Iain Murray, The Forgotten Spurgeon(Carlisle, Pennsylvania: The Banner of Truth Trust, 1972).
  17. John and Eliza Spurgeon, after the manner of the time, had 17 children, but nine died in infancy. Charles was the oldest son, and he and his younger brother James Archer Spurgeon were the only boys born to the Spurgeon’s. Interestingly enough, John Spurgeon outlived his son by 10 years. The rheumatic gout which ultimately led to Charles Spurgeon’s death appeared in his family in every other generation. It afflicted his grandfather James Spurgeon, but his father was never affected. It was such a well-known feature of the family that James Spurgeon once remarked to Charles; „Charles, I have nothing to leave you but rheumatic gout; and I have left you a good deal of that.” Lewis A. Drummond, Spurgeon: Prince of Preachers(Grand Rapids, Michigan: Kregel Publishing Company, 1992), 80.
  18. An ancestor of Spurgeon, Job Spurgeon, was jailed and had his property confiscated because he attended a „non-conformist” place of worship in 1677. This was a favorite story of Charles Spurgeon, who relished having descended from one who had suffered for the faith. He stated, „I had rather be descended from one who suffered for the faith, than bear the blood of all the emperors within my veins.” Eric W. Hayden, The Spurgeon Family(Pasadena, Texas: Pilgrim Publications, 1993), 2.
  19. Drummond, Spurgeon. 78.
  20. Charles H. Spurgeon, C. H. Spurgeon’s Autobiography: Compiled from his Diary, Letters and Records by his Wife and Private Secretary. (London: Passmore and Alabaster Publishers, 1897; reprint Pasadena, Texas: Pilgrim Publishing, 1992).
  21. G. Holden Pike. The Life and Work of Charles Haddon Spurgeon. (London: Cassell & Company Ltd., 1894; reprint Carlisle, Pennsylvania: Banner of Trust, 1991).
  22. Ibid., 1:17. In the manner of the time, personal matters, especially relating to the family, were simply not discussed in a public forum.
  23. Spurgeon was gifted with an almost „photographic” memory. He would amaze his friends with his ability to remember people and their names even if years had passed since their last meeting. It was said that he could also remember anything that he ever read and where in the book any particular passage was located!
  24. Arnold Dallimore, C. H. Spurgeon: A New Biography(Chicago, Illinois: Moody Press, 1984), 11.
  25. An usher was the term used for a student who also taught in some of the elementary subjects for the regular teacher.
  26. Bacon, Spurgeon. 16. The university system, particularly Cambridge and Oxford were not open to non-conformists until 1870. Although there were several substantial colleges and universities available, providence did not allow Spurgeon to enter any of them. His father had been rather forceful in encouraging Charles to complete a proper theological education. Arrangements had actually been made for Spurgeon to meet with Dr. Joseph Angus, then Principal of the Baptist College at Stephney (now Regent’s Park College, Oxford), for an interview with a purpose of Spurgeon entering the college. Pike records, „The place of the meeting was to be at the house of a well-known publisher in the University town, and both the Doctor and the proposed student duly kept their appointment; but although both were in the same house together, it seemed destined that they were not to meet. Mr. Macmillan’s servant-maid was apparently not the shrewdest of her sex; at all events, she quite failed to understand that the staid professor and the round-faced lad, who arrived at the house at nearly the same time, had any business with one another. She showed the Doctor into one parlous and closed the door; in his turn, she showed young Mr. Spurgeon into a second parlour and closed the door; and then, probably forgetting all about such a trivial circumstance, she left both of the morning callers to their peaceful cogitations. Having an appointment to keep in London, Dr. Angus had at last to hasten away to the railway station; and when Mr. Spurgeon felt that he could hold out no longer, he rang the bell, to learn when the servant came that the Doctor had gone away.” Pike, Spurgeon, 1:72.
  27. B. H. Carroll. An Interpretation of the English Bible(New York: Revell Publishers, 1916, 13 Volumes), 1:13.
  28. Dallimore, Spurgeon, 11.
  29. Drummond, Spurgeon, 103.
  30. Bacon, Spurgeon, preface.
  31. Pike, Spurgeon, 1:15.
  32. Drummond, Spurgeon, 85-86.
  33. Ibid., 90.
  34. Spurgeon, Autobiography, 1:45.
  35. Bacon, Spurgeon, 102.
  36. Jay E. Adams. Sense Appeal in the Sermons of Charles Haddon Spurgeon,(Grand Rapids, Michigan: Baker Book House, 1975), 2.
  37. Ibid., 3.
  38. Richard Ellsworth Day, The Shadow of the Broad Brim: The Life Story of Charles Haddon Spurgeon, Heir of the Puritans(Philadelphia, Pennsylvania: The Judson Press, 1934), 124.
  39. An excellent description of the core of Puritan theology is made by Duncan S. Ferguson. „The Puritan movement was steeped in Reformed theology and produced the historic Westminster Confession of Faith and innumerable volumes of dogmatics. The foundation of their confession and theological system was the assertion that the Bible was the very voice and message of God to humankind. It was the infallibly inspired work of the Holy Spirit and authoritative in all matters, including not only doctrine, worship, and church government but also civil and political problems, daily work, home life, dress, recreation and duty. The Puritans surveyed the whole gamut of life in light of the Bible and attempted to live accordingly. The literal word of Scripture was a direct message from God, spoken as much in the present as in the past.” (Duncan S. Ferguson. „The Bible and Protestant Orthodoxy: The Hermeneutics of Charles Spurgeon.” Journal of the Evangelical Theological Society25:4 [Dec 1982], 456). Ferguson goes on to offer a rather unfavorable conclusion to his article by stating, „In the final analysis, Spurgeon’s understanding of the nature and interpretation of the Bible does not adequately serve this generation of evangelical Christians who have come to accept the best of current Biblical scholarship while holding concurrently to the inspiration and authority of Scripture” (466).
  40. The New Park Street Chapel in London, would move and become the famous Metropolitan Tabernacle. Spurgeon followed Benjamin Keach (1668-1704), John Gill (1720-1771), John Rippon (1773-1836), and Joseph Angus (1838-1840). There were also two others who followed Angus for a brief time before the young Spurgeon was called in 1856. Interestingly, Angus was the principal of Stephney Baptist College to whom Spurgeon had failed to be introduced. Angus later said of Spurgeon’s decision not to pursue theological education, „I should regret for your friend [Spurgeon] to settle without thorough preparation. He may be useful in either case, but his usefulness will be much greater, he will fill at all events a wider sphere, with preparation, than without it.” (Drummond, Spurgeon, 173). In the providence of God, Spurgeon brought revival to a ministry where Angus did not enjoy significant blessing.
  41. Charles H. Spurgeon, New Park Street Pulpit(London: Passmore and Alabaster, 1856; reprint Grand Rapids, Michigan: Baker Book House, 1990), 1:50.
  42. Charles H. Spurgeon, Metropolitan Tabernacle Pulpit(London: Passmore and Alabaster, 1901; reprint, Pasadena, Texas: Pilgrim Publications, 1982), 47:398.
  43. Spurgeon, New Park Street, 1:iii.
  44. Bob L. Ross. A Pictorial Biography of C. H. Spurgeon(Pasadena, Texas: Pilgrim Publications, 1974), back cover. Pilgrim Publications continues to use the same emblem in all of its Spurgeon reprints.
  45. James F. Stitzinger, „The History of Expository Preaching,” in Rediscovering Expository Preaching, by John F. MacArthur and the Faculty of The Master’s Seminary. ed.’s Richard Mayhue and Robert L. Thomas (Dallas, Texas: Word Publishing Company, 1993), 55. Spurgeon was an expositor after the manner of George Whitefield (1714-70), his homiletical hero. For a thorough evaluation of Spurgeon’s exegesis and preaching see Horton Davies, „Expository Preaching: Charles Haddon Spurgeon,” Foundations6 (1963): 15.; Craig Skinner, The Preaching of Charles Haddon Spurgeon,” Baptist History and Heritage, 19:4 (Oct. 1984), 16-26.; R. Albert Mohler Jr. „A Bee-Line to the Cross: The Preaching of Charles H. Spurgeon,” Preaching 8:3 (Nov.-Dec 1992), 25-30.; and Frederick Roth Webber, A History of Preaching in Britain and America, 3 vols. (Milwaukee: Northwestern, 1957)1:602.
  46. Pike, Spurgeon, 3:76.
  47. Charles H. Spurgeon. Lectures to My Students, (London: Passmore and Alabaster, 1881; reprint, Pasadena, Texas: Pilgrim Publications, 1990), 72.
  48. „Spurgeon in the Pulpit,” in The Texas Baptist(7 January 1857), 1, cited in Baptist and the Bible. L. Russ Bush and Tom J. Nettles (Chicago, Illinois: Moody Press, 1980), 246.
  49. Charles H. Spurgeon, „The Ascension and the Second Advent Practically Considered,” in Spurgeon’s Expository Encyclopedia(Grand Rapids, Michigan: Baker Book House, 1988), 4:442-43.
  50. Drummond, Spurgeon, 25.
  51. John F. MacArthur Jr. Ashamed of the Gospel: When the Church Becomes Like the World(Waco, Texas: Word Publishers, 1993), xix.
  52. Ibid., 1.
  53. C. W. H. Griffiths. „Spurgeon’s Eschatology,” Watching and Waiting23:15 (July/September 1990), 227-28.
  54. Again, this paper is not designed to present an interpretation, but rather examine Spurgeon’s views on the subject. For an excellent and detailed survey of interpretational options of this passage see The Revelation of Jesus Christby John F. Walvoord (Chicago, Illinois: Moody Press, 1966), 282- 90.
  55. Walter Elwell (ed.), Dictionary of Evangelical Theology(Grand Rapids, Michigan: Baker Book House, 1984), s.v. „Views of the Millennium,” by Robert G. Clouse, 714-718.
  56. Ibid., 715.
  57. Ibid.
  58. That distinction or discontinuity between the Old and New Testaments (i.e.: Israel and the Church) is being challenged today by proponents of the „Progressive Dispensational” position. Craig Blaising and Darrell Bock state, „But this new dispensationalism see a greater continuity between the millennium and the eternal kingdom than was the case in some forms of essentialist dispensationalism.” Craig A. Blaising and Darrell L. Bock, Dispensationalism Israel and the Church: A Search for Definition(Grand Rapids, Michigan: Zondervan Publishing Company, 1992), 383. By „essentialist dispensationalism” the authors mean dispensationalism as defined by the sina qua non points of Charles Ryrie in his Dispensationalism Today (Chicago, Illinois: Moody Press, 1965), and what others have called „classic dispensationalism.” It is beyond the scope of this thesis to interact with these dispensational differences. The dispensationalism that Spurgeon would have been familiar with in his day was, what could be called, „classic” as will be shown later in this thesis.
  59. Again, this paper will limit its scope to the millennial views of Spurgeon. Questions of the rapture and its timing will only be mentioned as they relate to Spurgeon’s millennial views.
  60. Nathaniel West, „History of the Pre-Millennial Doctrine” in Premillennial Essays of the Prophetic Conference held in the Church of the Holy Trinity, New York City, Nathaniel West (ed.), (Chicago, Illinois: Fleming H. Revell Publishers, 1879; reprint Minneapolis, Minnesota: Bryant Baptist Publications, 1981), 315. While it is admitted that this conference was held in the United States, one presenter (Dr. W. P. Mackay) and several of the participants were from England. It would be naïve to believe that Spurgeon was unaware of either these positions or perhaps even this conference.
  61. David Bebbington. Evangelicalism in Modern Britain: A History from the 1730’s to the 1980’s(Grand Rapids, Michigan: Baker Book House, 1989), 62
  62. Josiah Conder. An Analytical and Comparative View of All Religions(London: SPCK, 1838), 584-92.
  63. Bebbington, Evangelicalism in Modern Britain, 62.
  64. This work has been reprinted several times most recently by the Theonomist, Dominion Press, and is looked to as foundational work by theonomist authors.
  65. Bebbington, Evangelicalism in Modern Britain:, 86.
  66. Ibid., 85.
  67. Ibid..
  68. Ibid.
  69. Ibid., 85-86.
  70. Philip Schaff. The Creeds of Christendom: With a History and Critical Notes(New York: Harper and Row Publishers, 1931; reprint Grand Rapids, Michigan: Baker Book House, 1990), 3:673. To this end Charles Hodge and the Princeton Theologians could promote Postmillennialism and be within the confines of The Westminster Confession; Currently at Westminister Theological Seminary, most hold to an amillennial position while holding to the Confession; however, some of the faculty are premillennial. As already demonstrated, Nathaniel West, a Presbyterian professor of the last century could be premillennial and within the bounds of the same creed; Lewis Sperry Chafer argued that Dispensational Premillennialism was not viewed as inconsistent with the Westminster Confession in several articles in Bibliotheca Sacra 100:337-45 (1943) and 101:257-60 (1944). See also Walter A. Elwell (ed.), Dictionary of Evangelical Theologians (Grand Rapids, Michigan: Baker Book House, 1993), s.v. „Lewis Sperry Chafer” by Craig A. Blaising.
  71. It is uncertain whom Spurgeon is referring to here, possibly A. B. Davidson (1831-1902), a professor at New College in Edinburgh, who was well published and whose works were known to Spurgeon.
  72. Spurgeon, Commenting and Commentaries, 198.
  73. Pike, Spurgeon, 4:133.
  74. William E. Cox. Amillennialism Today(Philadelphia, Pennsylvania: Presbyterian and Reformed Publishing Company, 1972), 7.
  75. Walter A. Elwell (ed.), Evangelical Dictionary of Theology (Grand Rapids, Michigan: Baker Book House, 1984), s.v. Views of the Millennium by Robert G. Clouse. (716)
  76. George N. H. Peters, The Theocratic Kingdom of our Lord Jesus Christ as covenanted in the Old Testament and Presented in the New Testament, 3 vols. (New York: Funk and Wagnalls, 1884; reprint, Grand Rapids, Michigan: Kregal Publications, 1972), 1:527. According to Peters, what is today called „amillennialism” was known as the „Anti-Millenarian” or „Past-Millenarian” view during the 19th century (see 1:459).
  77. Ibid.
  78. John Calvin. Institutes of the Christian Religion. Edited by John T. McNeill, translated by Ford Lewis Battles. (Philadelphia: The Westminister Press, 1960), 3:25.5. In Calvin’s day the „Chiliasts” would have been synonymous with premillennialists. The word Chiliasmis derived from the phrase in Revelation 20:1-10 civlia e[th or 1,000 years, and is synonymous with the Latin millennia or 1,000.
  79. Spurgeon, New Park Street Pulpit, 1:50.
  80. Spurgeon, Lectures, 4:4. Spurgeon stated, „He was no trimmer and pruner of texts. He gave their meaning as far as he knew it. His honest intention was to translate the Hebrew and Greek originals as accurately as he possibly could and then to give the meaning which would naturally be conveyed by such Greek and Hebrew words.” (4:4). Interestingly enough Calvin never wrote a commentary on the Book of Revelation.
  81. Earl William Kennedy. From Pessimism to Optimism: Francis Turretin and Charles Hodge on „The Last Things,” in Servant Gladly: Essays in Honor of John W. Beardslee III, edited by Jack D. Klunder (Grand Rapids, Michigan: Eerdman’s Publishing Company, 1988), 109.
  82. Ibid., 107-108.
  83. Spurgeon, Lectures (Commenting and Commentaries), 4:125, 136, 184.
  84. Patrick Fairbairn. The Interpretation of Prophecy(London, 1856; reprint, Carlisle, Pennsylvania: Banner of Truth Trust, 1993), 464-65.
  85. Ibid., 471.
  86. Ibid., 479-93.
  87. Ibid., 505.
  88. Patrick Fairbairn. Commentary on Ezekiel, foreword by Peter M. Masters (Grand Rapids, Michigan; Kregal Publications, 1989), 7.
  89. Anthony A. Hoekema, „Amillennialism” in The Meaning of the Millennium. Robert G. Clouse (ed.), (Downers Grove, Illinois: Inter-Varsity Press, 1977), 155.
  90. Walter A. Elwell (ed.) Evangelical Dictionary of Theology(Grand Rapids, Michigan: Baker Book House, 1984) s.v. „Views of the Millennium,” by Robert G. Clouse.
  91. Hoekema, Amillennialism, 177
  92. Ibid., 178
  93. Ibid., 180.
  94. Ibid., 181.
  95. Ibid., 183.
  96. Charles A. Wannamaker. New International Greek Testament Commentary: Commentary on 1 & 2 Thessalonians. (Grand Rapids, Michigan: Eerdman’s Publishing Company, 1990), 175.
  97. Spurgeon, Lectures (Commenting & Commentaries), 4:198.
  98. Millard J. Erickson. Contemporary Options in Eschatology: A Study of the Millennium. (Grand Rapids, Michigan: Baker Book House, 1977), 30.
  99. Elwell, Dictionary of Evangelical Theology, s.v. „Views of the Millennium,” 715.
  100. Kenneth A. Kantzer. „Our Future Hope: Eschatology and the Role of the Church.” Christianity Today31:2 (February 1987), 5. An interview article with Gleason Archer, Jack Davis, Anthony Hoekema, Alan Johnson, and John Walvoord.
  101. Iain H. Murray. The Puritan Hope: Revival and the Interpretation of Prophecy. Carlisle, Pennsylvania: Banner of Truth Trust, 1971. In this book Murray presents an excellent historical theology of postmillennialism, centering on the Puritans, particularly the English Puritans.
  102. Spurgeon had warm and pleasant relations with the Princeton Theologians. Of Charles Hodge he remarked, „With no writer do we more fully agree.” Commenting and Commentaries(London: Passmore and Alabaster, 1893; reprint, Carlisle, Pennsylvania: Banner of Truth Trust, 1969), 178.
  103. Charles H. Spurgeon, review of Outlines of Theology, by A. A. Hodge, in The Sword and Trowel16:4 (April 1879), 327.
  104. Pike, Spurgeon, 4:197.
  105. Erickson, Contemporary Options, 61.
  106. Charles Hodge. Systematic Theology. (New York, Charles Scribner & Sons, 1871; reprint Grand Rapids, Michigan: Eerdman’s Publishing, Three Volumes, 1949), 3:792.
  107. Ibid., 3:800.
  108. Ibid. Interestingly enough Hodge’s close friend and associate at Princeton, J. A. Alexander, disagreed somewhat with Hodge’s interpretation of Isaiah 45:23. In his classic Commentary on the Prophecies of Isaiah, Alexander stated, „This text is twice applied by Paul to Christ (Rom. xiv. 11; Phil. ii. 10), in proof of his regal and judicial sovereignty. It does not necessarily predict that all shall be converted to him, since, the terms are such as to include both a voluntary and compulsory submission, and in one of these was all, without exception, shall yet recognize him as their rightful sovereign.” J. A. Alexander. Commentary on the Prophecies of Isaiah. (New York: Charles Scribner & Sons, 1846; reprint Grand Rapids, Michigan: Zondervan Publishing Company, 1978), 188.
  109. Hodge, Systematic Theology, 3:803.
  110. Charles Hodge. Commentary on Romans(New York: Charles Scribner & Sons, 1886; reprint Grand Rapids, Michigan: Eerdman’s Publishing Company, 1950), 373.
  111. Ibid., 374.
  112. Hodge, Systematic Theology, 3:804.
  113. Ibid.
  114. Ibid., 3:805.
  115. Ibid., 3:805.
  116. Charles Hodge in his Systematic Theologyrefers to this work by Brown, calling it an „able work” (3:844) and referring his reader to it for further study in the interpretation of Rev. 20:1-6 and the entire postmillennial scheme.
  117. Loraine Boettner, „Postmillennialism” in The Meaning of the Millennium. Robert G. Clouse (ed.), (Downers Grove, Illinois: Inter-Varsity Press, 1977), 117. Boettner himself is in the „line” of the Princeton tradition on the matter of the millennium, having received his degree from Princeton in 1929, studying under Caspar Wistar Hodge, the last of the Hodge’s to hold the chair of Systematic Theology at Princeton, and the youngest son of Charles Hodge and brother of A. A. Hodge.
  118. Charles L. Feinberg. Premillennialism or Amillennialism?(Findlay, Ohio: Van Kampen Press, 1952), 62.
  119. Erickson, Contemporary Options in Eschatology, 62.
  120. A type of postmillennialism has also begun to emerge since the 1970’s under the guise of The Christian Reconstruction Movement, or Theonomy. For an explanation of the distinction between classic postmillennialism and that of the Theonomists, see the author’s „Theonomic Postmillennialism: A Continuation of the Princeton Tradition?” A paper presented to the Far-West Region of the Evangelical Theological Society Annual Meeting, Sun Valley, California, March 1994. (Available on microfiche, through TREN). Also see Theonomy a Reformed Critique, William S. Barker and W. Robert Godfrey (ed’s). (Grand Rapids, Michigan: Zondervan Publishing Company, 1990).
  121. Loraine Boettner. The Millennium(Philadelphia, Pennsylvania: Presbyterian and Reformed Publishing Company, 1957), 14.
  122. J. N. D. Kelly, Early Christian Doctrines(San Francisco, California; Harper & Row, 1959), 464-89. Kelly demonstrates that the premillennial position was the apostolic position and immediate post-apostolic age and „about the middle of the second century Christian eschatology enters upon a new, rather more mature phase. The general pattern, indeed, remains unaltered, all the key ideas which form part of it being accepted without question” (494).
  123. Charles C. Ryrie. The Basis of the Premillennial Faith(Neptune, New Jersey: Loizeaux Brothers Inc., 1953), 17-35. See also Clouse, The Meaning of the Millennium, 7; and Erickson, Contemporary Options in Eschatology, 94.
  124. Nathaniel West. The Thousand Year Reign of Christ(New York: Scribner & Sons, 1889; reprint, Grand Rapids, Michigan: Kregal Publications, 1993, foreword by Wilbur Smith), ix. West was an ordained Presbyterian minister and for many years professor at Danville Theological Seminary. He was a leading prophetic scholar of the age participating in many of the early prophetic conferences. He was orthodox in all of his theology after the manner of the Princetonian’s of the era. A close associate of his in the prophetic conferences was Dr. John T. Duffield of Princeton Seminary, whom Dr. Hodge refers to in his Systematic Theology (3:861ff). His son, Andrew West, became one of the great classical scholars of Princeton University and was dean of the graduate school he helped to begin over the objections of Princeton’s president Woodrow Wilson.
  125. Nathaniel West (ed.) Premillennial Essays of the Prophetic Conference held in the Church of the Holy Trinity, New York City (Chicago, Illinois: Fleming H. Revell Publishers, 1879; reprint, Minneapolis, Minnesota: Klock and Klock Christian Publishers, 1981), 332.
  126. Ryrie, Dispensationalism Today, 44.
  127. George Eldon Ladd, „Historic Premillennialism” in The Meaning of the Millennium. Robert G. Clouse (ed.), (Downers Grove, Illinois: Inter-Varsity Press, 1977), 27-28.
  128. West, The Thousand Year Reign, 301.
  129. Bebbington, Evangelicalism in Modern Britain, 47.
  130. J. C. Ryle, Coming Events and Present Duties, cited by Nathaniel West (ed.) in Premillennial Essays, 7. Items 3, 4, 8, and 9 were not cited here as they did not pertain directly to the subject in question.
  131. Spurgeon, Lectures, (Commenting and Commentaries),4:149.
  132. Ladd, „Historic Premillennialism,” 27.
  133. Ibid., 28.
  134. The Tribulation is generally understood to be a seven year period, although some historic premillennialists reject the literalness of the seven years. Douglas J. Moo „The Case for the Posttribulational Rapture Position,” in The Rapture: Pre-, Mid-, or Post- Tribulational, Richard R. Reiter (ed.) (Grand Rapids, Michigan: Academie Books, a division of Zondervan Publishing Company, 1984): 171-211. Moo presents a well argued case for the posttribulational position, also demonstrating the fact that post-tribulationalism is no longer an exclusive distinction of the „Historic or Covenental” school of premillennialism; but that some dispensationalists are adopting this rapture view as well. Moo states:
  135. What is important, we would suggest, is to distinguish carefully between the prophecies directed to Israel as a nation(and which must be fulfilled in a national Israel) and prophecies directed to Israel as the people of God (which can be fulfilled in the people of God —a people that includes the church!). It should be noted that such an approach is not allegorical or nonliteral; it simply calls upon the interpreter to recognize the intended scope of any specific prophecy. It is our contention, then, that the Great Tribulation predicted for Israel by, e.g., Daniel, is directed to Israel as the people of God. It can therefore be fulfilled in the people of God, which includes the church as well as Israel [emphasis his].
  136. However, this is a recent position shift, and no dispensationalist of Spurgeon’s day would have held to this. Ryrie points out that a pretribulational position, „has become part of dispensational eschatology” (Ryrie, Dispensationalism Today, 159). Based on the sharp distinction between Israel and the Church, which is perhaps the cornerstone of dispensationalism, a pretribulational position was demanded. In the emerging „Progressive Dispensationalism,” that is no longer the case. Robert L. Saucy states, „While most dispensationalists probably would hold to a pretribulational rapture of the church as being in certain respects more harmonious with dispensationalism in general, many would not desire to make this a determining touchstone of dispensationalism today.” Robert L. Saucy. The Case for Progressive Dispensationalism(Grand Rapids, Michigan: Zondervan Publishing Company, 1993), 9.
  137. George Eldon Ladd. The Blessed Hope(Grand Rapids, Michigan: Eerdman’s Publishing Company, 1959), 13.
  138. Erickson, Contemporary Options, 183.
  139. Millard Erickson, Christian Theology(Grand Rapids, Michigan: Baker Book House, 1983), 1224.
  140. Erickson, Contemporary Options, 92.
  141. Spurgeon, Lectures (Commenting and Commentaries), 4:198.
  142. Bebbington, Evangelicalism in Modern Britain, 62.
  143. Charles R. Ryrie. Dispensationalism Today. (Chicago, Illinois: Moody Press, 1965), 44.
  144. A great deal is currently being made of what has become known as „Progressive Dispensationalism” and several books have recently appeared on this subject. The key books include: Dispensationalism, Israel and the Church, Craig A. Blaising and Darrell L. Bock (ed.’s), (Grand Rapids, Michigan: Zondervan Publishing Company, 1992.); The Case for Progressive Dispensationalism, by Robert L. Saucy (Grand Rapids, Michigan: Zondervan Publishing Company, 1993); and Progressive Dispensationalism: An Up-to-Date Handbook of Contemporary Dispensational Thought, by Craig A. Blaising and Darrell L. Bock (Wheaton, Illinois: BridgePoint Books, a division of Victor Books, 1993). The entire issue of Progressive Dispensationalism is beyond the scope of this paper, as Spurgeon would have only been familiar with the classic form of Dispensational Premillennialism as presented by Darby, Kelly, et al of the Brethren and some of the early works of „classic Dispensationalists.” However, the ongoing discussion is vital in the study of dispensationalism, if what one reviewer stated is correct, „The peril is that so- called „developing dispensationalism” may in reality be none other than „disappearing dispensationalism.” (Ken L. Sarles, review of Dispensationalism, Israel and the Church, Craig A. Blaising and Darrell L. Bock (ed.’s). In The Master’s Seminary Journal4:1 (Spring 1993): 99.) The discussions in this area have not always been irenic; however Robert Saucy’s Case for Progressive Dispensationalism, has, according to George Zemek, „will hopefully produce as a byproduct another significant toning down of the emotionally charged atmosphere that has historically characterized these debates.” (George J. Zemek, review of The Case for Progressive Dispensationalism by Robert L. Saucy, In The Master’s Seminary Journal 5:1 (Spring 1994): 111-12.) Those in the „classic” camp of dispensationalism have not been silent, recently advancing the debate with a new book Issues in Dispensationalism, Wesley R. Willis & John R. Master (general editors), Charles C. Ryrie (consulting editor), (Chicago, Illinois: Moody Press, 1994). In effect the issues of Spurgeon’s day on this subject are returning to prominence.
  145. See The Sword and Trowel, 2:287, 5:196, 224 for a sample of Spurgeon’s comments on the Brethren. Spurgeon had little use for Darby personally and always had critical comments on his writings. In December 1872 an unsigned article in The Sword in Trowel called Darby’s translation of the Bible, „a faulty and pitiable translation of the sacred book.” Spurgeon actually only struggled with the „exclusive” or Darbyite faction of the Brethren. He had warm and happy relations with many in the Brethren camp, such as B. W. Newton and George Mueller, a regular companion of Spurgeon in Mentone, France; and an occasional speaker at The Metropolitan Tabernacle.
  146. Ryrie, Dispensationalism Today, 157.
  147. Larry V. Crutchfield, The Origins of Dispensationalism: The Darby Factor.(Lanham, Maryland: The University Press of America, 1991), 4.
  148. For an excellent survey of the development of the Brethren movement, see H. A. Ironside, A Historical Sketch of the Brethren Movement(Neptune, New Jersey: Loizeaux Brothers, 1985. One of the best biographies of Darby is Max S. Weremchuk, John Nelson Darby: A Biography (Neptune, New Jersey: Loizeaux, 1992).
  149. Elwell, Dictionary of Evangelical Theology, s.v. John Nelson Darby by William A. Hoffecker, 293.
  150. Ryrie states: There is no question that the Plymouth Brethren, or which John Nelson Darby (1800-1882) was a leader, had much to do with the systematizing and promoting of dispensationalism. But neither Darby nor the Brethren originated the concepts involved in the system. (Ryrie, Dispensationalism Today, 74.)
  151. E. Schuyler English, „E. Schuyler English Looks at Dispensationalism.” Christian Life17 (September 1956): 24.
  152. Crutchfield, Origins of Dispensationalism, 8.
  153. Spurgeon, Commenting and Commentaries, 84.
  154. John Nelson Darby. Lectures on the Second Coming(London: Paternoster Press, 1904), 47.
  155. Ibid., 159-88.
  156. Crutchfield, Origins of Dispensationalism, 192.
  157. For further information see: B. W. Newton, Thoughts on the Apocalypse(London: Houlston & Sons, 1853); and S. P. Tregelles, The Hope of Christ’s Second Coming (London, Worthing Publishing, 1866). Again, the common notion is that The Brethren movement is part and parcel with pretribulational, premillennialism and dispensationalism in general. While in the most part this is true, it is not a necessary connection. The Brethren movement was primarily founded on the issue of ecclesiology. Again the reader is directed to H. A. Ironside’s Historical Sketch of the Brethren Movement for a more detailed discussion. Another excellent work in this field is, The Origins of Dispensationalism: The Darby Factor, by Larry Crutchfield (Lanham, Maryland: University Press of America, 1991).
  158. Spurgeon, Lectures (Commenting and Commentaries), 4:192
  159. William Kelly, The Revelation Expounded. (London: F. E. Race Publishers, 1880), 240.
  160. Erickson, Options in Eschatology, 103.
  161. Ibid., 122.
  162. Ryrie, Dispensationalism Today, 45.
  163. Lewis Sperry Chafer. Systematic Theology(Dallas, Texas: Dallas Theological Seminary Press, 1948; reprint Grand Rapids, Michigan: Kregal Publications, 1993), 1:38.
  164. For an extensive discussion of this point see Ralph H. Alexander „Ezekiel” in The Expositor’s Bible Commentary. Frank E. Gaebelien (ed.), (Grand Rapids, Michigan: Zondervan Publishing Company, 1986), 6:946ff. Alexander presents an extended excursus on Ezekiel 40-48 and the interpretation of the sacrificial system in the millennial kingdom. As to the efficacy of the Old Testament sacrifices themselves, there are diverse views, but the question is beyond the scope of this thesis, but for a thorough discussion see Charles Hodge’s Systematic Theology, 2:498-515.
  165. Erickson, Contemporary Options, 109.
  166. Robert G. Clouse, „A History of the Interpretation of the Millennium,” in New Testament Essays in Honor of Homer A. Kent Jr. Gary T. Meadors, ed. (Winona Lake, Indiana: BMH Publishers, 1991), 214.
  167. Obviously these are general observations. Within all of these positions, even in Spurgeon’s day, there was some room for differences of the finer points. For example some of the Historic Premillennial position hold to a literal 1,000 years while others view this to be symbolic for a long period of time. Today, in some circles, a pretribulational rapture is no longer considered an essential part of Dispensational Premillennialism. Some Postmillennialists see a Tribulation at the end of the Millennium, others do not. Since Dispensationalists see the Resurrection of the righteous in multiple phases, they have been accused by their detractors of believing in three resurrections.

http://www.voxdeibaptist.org/Spurgeon_Escatologie01.htm

Cei mai mulți copii care cresc în alte țări din UE sunt români; Au fost identificate minorele prinse la furat și umilite de niște vânzătoare. Ambele au situații familiale complicate

download - Copie

Cei mai mulți copii care cresc în alte țări din UE sunt români. În Uniunea Europeană, în jur de 6,9 milioane de copii trăiesc în altă țară decât cea a cărei cetățenie o dețin. România conduce lista țărilor de origine a persoanelor sub 20 de ani care locuiesc în alte state ale UE. Autorii studiului estimează că în jur de 7 la sută dintre copiii care trăiesc în UE au cetățenia unei alte țări. Două treimi dintre aceștia s-au mutat într-o țară UE dintr-un „stat terț”, din afara spațiului comunitar, o treime sunt cetățeni ai UE care locuiesc în alt stat membru, scrie Deutsche Welle.

Au fost identificate minorele prinse la furat și umilite de niște vânzătoare. Ambele au situații familiale complicate. Directorul DGASPC Teleorman, Mugurel Putineanu ne-a spus că minorele sunt din localitatea Țigănești și sunt eleve la o școală generală de acolo. Ambele vin din medii cu probleme, iar una dintre ele, fiind crescută doar de bunică, a avut episoade în care a părăsit domiciliul. Cealaltă este, practic, singură pe lume. „Ambele fete vor beneficia de consiliere psihologică.“, a declarat Mugurel Putineanu pentru Liberinteleorman.ro

Medicii care prescriau multe medicamente de inimă de la KRKA primeau ”inimioare” în Excel și bani pe contracte de sponsorizare fictivă. Deși formal contractele erau de sponsorizare, în spatele lor se derula comerț cu prescripții medicale. Iar eficiența medicilor era controlată la sânge de către compania pharma, care calcula câtă mită per cutie dădea fiecărui doctor. Câtă vreme compania făcea profit mare și angajații primeau bonusuri, toată lumea a tăcut. Dar din 2019 tensiunile interne au escaladat, notează Libertatea.

„Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie… Autostrăzi!” Cele mai amuzante glume online pe versuri de Mihai Eminescu. Ziua Culturii Naționale, sărbătorită în ziua în care se năștea, acum 170 de ani, Mihai Eminescu, e marcată cu zâmbete pe rețelele de socializare. Și politicienii s-au întrecut în postarea unor elogii mai mult sau mai puțin interesante despre poetul național. Ana Birchall însă a stârnit râsul cu un mesaj deloc amuzant, după ce a uitat să editeze un text primit de la o altă persoană, relatează Digi24.

Salarizare PSD: Inspector șef în Ministerul Justiției- salariu, trei sporuri, venituri de 7.300 euro. Guvernul actual a moștenit o grilă de salarizare care trebuie curățată de sporuri arbitrare și care cu greu pot găsi o justificare în realitate. În mandatele miniștrilor Olguța Vasilescu și Marius Budăi, la Ministerul Muncii sporurile pentru condiții vătămătoare acordate angajaților care munceau la birouri începeau de la câteva sute de lei treceau de 2.000 de lei de persoană, scrie Newsweek.ro

„Sportivi români dopați”. Consecințele unei crize de PR aproape negestionate. „Sportivi români dopați” este un alt scandal ce zguduie opinia publică la început de 2020. După situația „Pacientă arsă la Floreasca”, asistăm la un nou subiect care ne determină să ne întrebăm încotro ne îndreptăm. Și nu, nu este vorba despre un caz izolat. Conform actualului ministru, vorbim despre 20 de sportivi dopați în ultimii 12 ani. Din păcate, nici consecințele nu sunt de ignorat, notează Republica.

De ce bagă spitalele sub preș culpa medicală? Explicațiile șefului Agenției pentru managementul calității în sănătate. Vasile Cepoi: ”Cazul de la Floreasca reflectă absența unor reguli, lucru care este posibil, se poate întâmpla, se întâmplă, probabil, în toate spitalele din România, cum se întâmplă și în toate spitalele din lume. Comisia Europeană, de exemplu, spune că între 10 și 12% dintre pacienții internați în spitalele din Europa suferă astfel de evenimente adverse, iar costurile acestora se cifrează la 5,6 miliarde de euro pe an”, notează Europa liberă.

CTP: Eminescu – despre egoism. Creștinismul! Religiune a săracilor și a nenorociților, a femeilor pierdute (fiindcă atâtea ademeniri le încungiură din partea celor bogați), tu ești floarea răsărită din sărăcimea Imperiului roman, răsărită din sclavi ce existau spre batjocura stăpânilor lor, din oamenii fără drept, din oamenii care siliți erau să-și năimească brațele cu orice preț spre a nu muri de foame. E atâta martiriu în căderea fiecărei femei sărace, atâta martiriu în furtul celor ce-l comit de nevoie și atâta orbire-sacrilegiu în cei ce-i condamnă, scrie Republica.

Liceeni români mi-au explicat de ce vor să facă politică. În contextul în care toată lumea a auzit măcar o dată în viață replica „tinerilor nu le pasă de politică, ci stau doar pe telefon”, în România, în fiecare an se organizează conferințe de tipul MUN (adică Model United Nations). Mai exact, tinerii simulează discuții din cadrul ședințelor ONU. Cu tot tacâmul, organismele specifice organizației și diferite teme de politică internațională. Participanții își asumă rolul de delegați ai unor state și țin discursuri, dezbateri, negocieri și adoptă rezoluții ca să soluționeze problemele în cauză, scrie Vice.

Citeste mai multe despre    

Diotrefii – de Nicolae.Geantă

download - Copie

Ani de zile am auzit prin biserici să ne ferim de duhul lui Diotref. Adică de boala șefiei. De spiritul ceaușist, dictatorial. Dictatorii nu sunt niciodată în salopete. Gata de slujire. Pentru ei toți oamenii sunt niște supuși. Diotrefii au duh de faraon… Apostolul Ioan ne spune că lui Diotref “îi place să aibă întâietatea…, nu vrea să știe de noi”. (3 Ioan 9).
Provind mai atent diotrefia, am înțeles că diotrefii, din cauza frustrării lor mai fac ceva: “împiedică pe cei ce misionează și alungă frații din Biserică! “Ne clevetește cu vorbe rele. Nu se mulţumește cu atât, dar nici el nu primește pe fraţi și împiedică și pe cei ce voiesc să-i primească și-i dă afară din Biserică” (3 Ioan 10).
M-am intersectat în ultima vreme cu o ceată prea mare de diotrefii. Nu doar în școli, nu doar în familii, ci chiar în… biserici! Religioși care aruncă vorbele grele asupra celor cu abilități oratorice, a predicatorilor invitați să predice. Ori a celor ce vin să cânte. Diotrefii caută mereu o fisură în armura acestor sfinți! Dar “mânjind imaginea acestora diotrefii nu-și vor îmbunătății propria imagine!”, zicea Deborah Smith Pegues.
Sper că dvs nu ați întâlnit diotrefi care să interzică unor slujitori să le calce bisericile, casele de cultură, stadioanele orașelor! Nici diotrefi care să clevetească, să “ungă” cu vorbe rele pe “frați”! Și nici dintre cei care-și împiedică supușii să participe la evanghelizări! Ori care amenință cu excluderea din biserică! Dacă îi întãlniți să le spuneți că fac actul defăimării. Iar defăimarea are rădăcina în cuvântul grecesc “diabolos”. Nu cred că e nevoie de traducere!
Nu deveniți diotrefi! Nu aveți niciun motiv să suflați în lumânarea altuia! “Cine face răul nu a văzut pe Dumnezeu!”, zice Ioan . Cine face răul își creează propriile furtuni. Apoi, într-o bună zi se va supăra ca plouă!
Nicolae.Geantă

PARLAMENTUL EUROPEAN ATACA MISCAREA PRO-FAMILIE DIN ROMANIA

download - Copie

ALIANTA FAMILIILOR DIN ROMANIA

www.alianta-familiilor.ro

office@alianta-familiilor.ro

                                                                                                                                           Ianuarie 16, 2020

 

PARLAMENTUL EUROPEAN ATACA MISCAREA PRO-FAMILIE DIN ROMANIA

Monitorizam îndeaproape ce se petrece în Parlamentul European încă dinainte ca România să fi intrat în Uniunea Europeană, în 2007. Ne-am format ca miscare profamilie in 2005. O observație constantă de atunci incoace este că PE demonizează cetățenii Uniunii Europene. În permanență. Ne împarte în categorii de cetățeni și demonizează și înfierează pe cei care nu subscriu ideologiei seculare și secularizante care domină gândirea dinlăuntrul Parlamentului European.

Denigrarea est europenilor

Est europenii tradiționali sunt etichetați ca fiind retrograzi, pe când occidentalii și cei care cred în „valorile” europene (de genul avort, perversiune sexuală, eutanasie, desființarea familiei și a căsătoriei naturale și înlocuirea lor cu familia socială și „echipă parentală”, ateism, evoluționism, confiscarea drepturilor parentale, eliminarea valorilor tradiționale) sunt etichetați ca fiind „progresiști”. Natural, cei din urmă sunt mai buni ca primii, care trăiesc în trecut, iar viitorul aparține „progresiștilor”.

Nu știm în ce măsura ați observat și voi, cititorii, acest lucru, ori daca vă irită, dar pe noi ne irită. Creștinii și valorile noastre sunt mereu marginalizate în rezoluțiile adoptate periodic de PE, rezoluții care, în marea lor majoritate, sunt inițiate de „minorități sexuale” ori de reprezentanții lor, de avortiști, de anti-creștini, de o elită politică care e în întregime înstrăinată de noi și de realitate. Găsim aceste rezoluții ofensatoare la adresa noastra ca cetățeni ai Uniunii Europene și o ofensă la adresa valorilor noastre creștine și a identității noastre creștine și tradiționale. Vreme de decenii, Parlamentul European s-a alipit de idolatria revoluției sexuale. Periodic, PE își reafirmă acest atașament prin declarații și rezoluții care vin în sprijinul „minorităților sexuale”. Rezoluțiile sunt, ca de obicei, distorsionate și fondate în mare parte pe informații neadevărate ori eronate.

Acțiunile anti-creștine și anti-valori ale PE se acumulează de la an la an și cu fiecare nouă rezoluție care e adoptată. În decembrie a venit și rândul mișcării pro-familie și pro-căsătorie din România pentru a fi demonizată de PE.

Atacul impotriva Romaniei

Pe 18 decembrie PE a adoptat o rezoluție care condamna Polonia pentru că un număr în creștere de municipalități poloneze se declara „LGBT free zones”, adică zone în care manifestările și propaganda homosexuală nu sunt permise. Rezolutia menționează și România, în mod special mișcarea pro-familie din România.

Paragraful „O” din rezoluție scrie următoarea minciună despre noi, cei 3,5 milioane de români care am votat pentru normalitate și normativitatea căsătoriei și familiei naturale în octombrie 2018: „discrimination and violence against LGBT people has taken multiple forms, with recent examples including homophobic statements in the campaign for a referendum on narrowing down the definition of family in Romania …” („discriminarea și violența împotriva persoanelor LGBT a luat forme multiple, exemple recente fiind comentarii homofobe în campania pentru referendumul de restrângere a definiției familiei în România”). [Link: https://www.europarl.europa.eu/…/parliament-strongly-condem…]

Nu ne amintim de nimeni din mișcarea pro-familie din România să fi făcut comentarii ori afirmații „homofobe” în contextul referendumului ori să fi comis acțiuni de violență la adresa homosexualilor. Dimpotrivă, elita politică a României, președintele României și dl Moraru de la Curtea Constituțională ne-au numit pe noi, oameni raționali și în toată firea, fanatici, retrograzi, oameni smintiți la minte.

PE se confruntă cu o mare problemă, aceea a credibilității. A fost fondat în 1979 pentru a combate „deficitul democratic” al Uniunii Europene. Din nefericire, PE a eșuat în încercarea de a fi un reprezentant democratic al tuturor cetățenilor Uniunii Europene. PE a ales să reprezinte un segment „progresist” (a se citi „minorități sexuale”) al populației Europei și să demonizeze oamenii de bună credință, de genul celor 3,5 de milioane de români care au votat la referendum.

Europarlamentarii romani voteaza impotriva noastra

Votul în sprijinul acestei rezoluții a fost zdrobitor: 463 la 107. Toate partidele politice din România au votat în sprijinul rezoluției și împotriva noastră, a României și a intereselor noastre valorice. Iată lista europarlamentarilor români care au sprijinit rezoluția, în ordinea în care ei apar în lista voturilor: Băsescu, Blaga, Bogdan, Bușoi, Mureșan, Nistor, Botoș, Cioloș, Ghinea, Pîslaru, Ștefănuță, Strugariu, Tudorache, Borzan, Nica și Tudose. Buda, Falcă, Marinescu, Motreanu și Ciuhodaru au votat împotrivă. Ulterior și-au modificat voturile și Blaga, Bogdan, Bușoi și Nistor. Fiii și fiicele lui Macron in Romania, adică europarlamentarii USR, au votat împotriva României și a noastră.

Ceea ce impune concluzia următoare: USR e consistent în pozițiile lui anti-române, anti-creștine și anti-tradiționale. A ajuns la 11% în sondajele de opinie, de la 22% la europarlamentare în mai anul trecut. Un semn bun, speram, spre eliminarea cât mai grabnică și totala a USR și a influenței lui de pe scena politică a României.

Parlamentul European atacă Polonia creștină

Rezolutia din 18 decembrie e intitulată Public discrimination and hate speech against LGBTI people, including LGBTI free zones (Discriminare publică și incitarea la ură împotriva persoanelor LGBTI, inclusiv zonele interzise LGBTI) [Link: https://www.europarl.europa.eu/…/parliament-strongly-condem…]

Anul trecut, peste 80 de municipalități din Polonia au adoptat ordonanțe care interzic manifestări de tipul LGBT și declară zonele respective zone ale valorilor familiei. Polonezii și-au exercitat autoritatea suverană pentru a-și proteja copiii, adolescenții și tinerii de îndoctrinarea LGBT. Pentru asta merită să fie apreciați, iar acțiunile lor imitate. Acțiunile lor au ajuns repede la urechile europarlamentarilor care, ca de obicei, au venit de partea comunităților LGBT, presupus „persecutate și discriminate”.

Cum indicam mai sus, Rezoluția a fost votată de majoritatea europarlamentarilor români și majoritatea dintre ei au votat împotriva Poloniei, o țară creștină și tradițională, la fel ca România. Toate partidele României reprezentate în PE au sprijinit Rezoluția: PMP, USR, PNL și PSD. Redam lista europarlamentarilor români care au sprijinit rezoluția sunt, în ordinea în care ei apar în lista voturilor: Băsescu, Blaga, Bogdan, Bușoi, Mureșan, Nistor, Botoș, Cioloș, Ghinea, Pâslaru, Ștefănuță, Strugariu, Tudorache, Borzan, Nica și Tudose.

Dragi români, aceștia sunt europarlamentarii pe care i-ați votat. Ați votat împotriva intereselor voastre și împotriva viitorului valoric al copiilor voștri. Consideram gestul României și al europarlamentarilor români unul rușinos. Polonia și România, polonezii și românii, sunt legați de legături de prietenie de mai multe secole. Am suferit din partea acelorași dușmani, dar ne-au legat sentimentele și valorile creștine și tradiționale în toată această perioadă de timp.
Atacul împotriva Poloniei nu este justificat. Este un atac la adresa suveranității Poloniei și a poporului polonez. E regretabil că în mai, anul trecut, mișcarea pro-familie din România nu a reușit să plaseze în PE niciun reprezentant pro-valori capabil să contracareze asaltul PE împotriva valorilor tradiționale.

Rezoluția este o dovadă în plus a ceea ce am afirmat în multe rânduri: nici un partid politic din România nu este autentic conservator. PMP s-a erijat la prezidențiale ca fiind un partid de dreapta. Voturile PMP privind rezoluția împotriva Poloniei, dar mai ales cel al dlui Băsescu, sunt o dovadă în plus că PMP nu are o orientare tradițională.

ARTICOLUL 16 DIN DECLARATIA UNIVERSALA A DREPTURILOR OMULUI

Articolul 16 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului afirma: „Cu incepere de la implinirea virstei legale, barbatul si femeia, fara nici o restrictie in ce priveste rasa, nationalitatea sau religia, au dreptul de a se casatori si de a intemeia o familie. … Familia constituie elementul natural si fundamental al societatii si are dreptul la ocrotire din partea societatii si a statului„. Familia romana isi cere drepturile. Aceste drepturi le pledam, le-am pledat din 2006 incoace, si vom continua sa le pledam. Sunt cele mai pretioase dintre drepturi dar si cele mai abuzate azi. Pretuiti-le!

JOIN US ON FACEBOOK / URMARITI-NE SI PE FACEBOOK!

Publicam comentariile noastre de joi si pe Facebook. Va rugam sa ne urmariti si sa deveniti prietenii nostri pe Facebook: https://ro-ro.facebook.com/Alianta.Familiilor/

VRETI SA FITI INFORMATI?

Buletinul informativ AFR apare in fiecare Marti si e dedicat mai mult stirilor de ultima ora, iar publicatia AFR online apare in fiecare Joi si e dedicata mai mult comentariilor si opiniilor. Cei care doriti sa primiti saptaminal stiri si comentarii la zi privind valorile si evenimentele legislative, politice si sociale care va afecteaza familiile, atit la nivel national cit si la nivel unional si international, sunteti invitati sa va abonati la buletinul informativ saptaminal AFR. Cum? Inregistrindu-va numele si adresa electronica pe pagina home a sitului nostru electronic www.alianta-familiilor.ro.

FACETI-NE CUNOSCUTI!

Faceti-ne cunoscuti familiilor si prietenilor d-tra. Dati mai departe mesajele noastre si incurajati-i sa se aboneze. Va multumim.

ANUNTURI

Cei care doriti sa faceti anunturi prin intermediul AFR privind evenimente legate de familie si valori va rugam sa ni le transmiteti la office@alianta-familiilor.ro.

Alianta Familiilor din Romania

www.alianta-familiilor.ro