CASA ZIDITĂ PE STÂNCĂ     Mat 7 : 21-29 Ardelean Viorel

download - Copie

1). INTRODUCERE. Evanghelia[1]  după Matei stă asemenea unei ferestre  între cele două testamente. Se leagănă în Vechiul Testament de unde culege profeţiile care se împlinesc despre prima venire a lui Hristos şi apoi se mişcă într-o parte şi alta, iar în Noul Testament şi vorbeşte despre noua creaţie  a lui Dumnezeu, copii Născuţi din Nou, fii lui Dumnezeu.  Autorul este  Matei  un vameş convertit (Matei 9:9), care a fost ales să scrie evreilor despre  Mesia. În limba greacă[2] numele este Malthias, este un nume semit şi însemnă „Darul lui Iahve”. A fost şeful vameşilor, devine ucenicul lui Isus, iar tradiţia spune că după ce a predicat Evanghelia în Palestina, a mers la păgâni şi a murit de moarte bună în Macedonia sau Etiopia.  Ideea  principală din carte.  Matei prezintă programul lui Dumnezeu, iar expresia Împărăţia cerurilor este caracteristică acestei Evanghelii.  Împărăţia era Cerurilor este aproape şi inclusă în Persoana Regelui. Venirea împărăţiei nu fusese amânată, pentru că Dumnezeu încă mai dorea să ducă la bun sfârşit scopul Său terestru conform planului Său. „Totuşi, Eu am uns pe Împăratul Meu, pe Sion, muntele Meu cel Sfânt” (Psalmul 2:6). De precizat este faptul că numele bisericii nu este sinonim cu Împărăţia Cerurilor, cu toate că Biserica face parte din Împărăţia Cerurilor (Matei cap 13). De asemenea expresia Împărăţia lui Dumnezeu nu este sinonimă cu Împărăţia Cerurilor. Împărăţia lui Dumnezeu este un termen mai larg care cuprinde toată creaţia lui Dumnezeu, inclusiv îngerii. Capitolul 1 înregistrează genealogia şi înregistrarea naşterii miraculoase a lui Isus,  în anul 4 B.C. numit sau Anno Domini”  ori  în anul Domnului”, când s-a născut Isus în Betleem. Patru sute de ani  a fost un moment de tăcere din partea lui Dumnezeu între Vechiul Testament  şi Noul Testament.   Cu toate că această perioadă este marcată de tăcerea lui Dumnezeu, este fără îndoială evident că Domnul pregătea lumea pentru venirea lui Hristos. Poporul evreu, civilizaţia greacă şi mulţimea clarvăzătorilor orientului, toţi erau  pregătiţi pentru venirea unui mântuitor, în aşa fel încât aceste evenimente au întregit scena pe care Pavel a descris-o ca fiind „împlinirea timpurilor” (Gal.4:4).  Isus Cristos[3] împarte istoria omenirii în două : B.C. şi D.C, El fiind punctul central. Evenimente ne-comutabile în istorie sunt :  Revelaţia Generală, Revelaţia Specială, iar apoi urmează: Canonizarea, Păstrarea Traducerea Observarea, Insuflare,  Inspirare,  Iluminare,   Interpretare şi Aplicarea Cuvântului lui Dumnezeu în viaţa credinciosului şi a bisericii. Cu privire la  Unsul, Mesia,   Isus Cristos, evenimentele importante înseamnă Întruparea,   viaţa şi învăţăturile lui Isus,    Moartea  lui Hristos, pe Cruce, Învierea  Înălţarea la cer şi poziţia pe care o are astăzi sus în cere la dreapta Tatălui de autoritate şi putere. În ceea ce priveşte  Biserica   se poate afirma  că naşterea Biserici,  s-a petrecut la Rusalii, iar  apoi urmează mărturia Bisericii şi viaţa  Bisericii care este deja istorie  trecută, prezentă şi va fi în viitor. Evenimente ne-repetabile în istorie sunt :  vorbirea directă al lui Dumnezeu cu omul,  vorbirea prin profeţi, scrierea Vechiului Testament, Întruparea,  ucenicii,   apostolul Pavel, scrierea Noului Testament, Canonul. Legătura dintre  Vechiul şi Noul Testament[4]. Între cele două Testamente există o perioadă de 400 de ani în care Dumnezeu nu mai vorbeşte prin proroci ultimul fiind Maleahi. Se poate spune că a existat o„ prăpastie de linişte” în care evreii aveau doar Legea  lui Dumnezeu dată prin Moise şi prorocii,  în plus tradiţia rabinică care deja se suprapunea peste Legea dată de Dumnezeu. Condiţiile Regatului lui Iuda erau transformate, exista o cultură nouă, instituţii şi organizaţii diferite. Dacă la încheierea Vechiului Testament sa afla la putere Imperiul Medo – Persan, la începutul evangheliilor Imperiul  Roman  avea supremaţie. Redactarea cărţi[5] a fost făcută cam prin anii 50, iar Matei s-a aplecat asupra perspectivei  înţelegerii evreilor ca ei priceapă Evanghelia lui Isus Hristos. Scopul cărţii este de a dovedii că evreilor faptul că Isus Hristos este Mesia cel promis de Dumnezeu prin proroci. Pentru acest lucru el se foloseşte de genealogia lui Isus  din linia genealogică a lui David, descrisă în detaliu. Versete Cheie în Evanghelia după Matei din care redăm câteva sunt :  Matei 4:17  „De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască, şi să zică: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.” Matei 5:17  Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. (Matei 5:43-44). Rugăciunea Tatăl Nostru ( Matei 6:9-13), Matei 16:26  Şi ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau, ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?, Cele două porunci : (Matei 22.37-40),  Matei 27.31: „După ce și-au bătut astfel joc de El, L-au dezbrăcat de haina stacojie, L-au îmbrăcat cu hainele Lui și L-au dus să-L răstignească.” (Matei 28.5-6) „Matei 28.19-20: „Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Și învățați-i să păzească tot ce v-am poruncit. Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului.” Puncte de repere[6] în Evanghelia după Matei avem două mari secţiuni : primul este când Isus învăţa norodul Matei 4:17  De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască, şi să zică: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.”, iar al doilea marchează o altă etapă din viaţa lui Isus. Matei 16:21  De atunci încolo, Isus a început să spună ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească mult din partea bătrânilor, din partea preoţilor celor mai de seamă şi din partea cărturarilor; că are să fie omorât, şi că a treia zi are să învieze. În această postură Isus era deja Mesia, Hristosul sau Robul din Isaia 53. În evanghelia după Matei avem 18 pilde din care amintim câteva : Pilda semănătorului, râul şi neghina, Sămânţa de muştar, Aluatul, Comoara, Mărgăritarul, Năvodul, Pilda gospodarului….etc. Legăturile[7], în Evanghelia după Matei au fost făcute în vederea scopului de a-l prezenta pe Isus Hristos ca fiind Mesia. În sensul acesta el se foloseşte de linia genealogică a lui Isus, pe linia lui David până la Avram. De asemenea el citează profeţii Vechiului Testament care fac referire cu privire la Naşterea din fecioară a lui Isus (Isaia7;14), locul în care se naşte fiind Betleem (Mica5:2), întoarcerea Lui din  Egipt (Osea 11.1), lucrarea lui Isus printre neamuri (Isaia 9:1-2, 60 :1-3), vindecările miraculoase ale sufletului (Isaia 53), vorbirea lui în pilde (Ps. 78:2) şi intrarea triumfală în Ierusalim (Zaharia 9:9)” Aplicaţia practică a Evangheliei după Matei este că ne învaţă principalele  elemente de studiu, şcoală, învăţături, şi ucenicie, ale creştinismului.  Isus a avut ca şi ascultători, ucenicii, mulţimea, între care cărturarii, iudeii şi fariseii care, au refuzat în mod categoric învăţătura Sa. Ei nu au recunoscut în Persoana lui Isus pe Mesia cel aşteptat (Ioan 5:38-40). Fariseii şi Saducheii, şi în general poporul evreu doreau un Mesia în termenii lor, adică în gândirea umană, care să îi scape de jugul roman. În această greşeală poate să cadă şi credincioşii care vor să experimenteze, dragostea, mila Harul Domnului, în timp ce respingem alte calităţi ca şi urgia, justiţia, mânia lui Dumnezeu, doar pentru a ne simţii bine, şi concepem un Hristos, după standardele omului, iar un  asemenea Dumnezeu, nu este altceva decât un idol creat de propria noastră minte. Evanghelia după Matei[8]  ne prezintă în capitolele 5-7, portretul cetăţeanului care va face parte din Împărăţia Cerurilor, şi etica Împărăţiei. Isus trece dincolo de litera Legii, în adâncul inimi, la motivaţii. El repetă sintagma „Aţi auzit dar eu vă spun” de şase ori, şi se situează deasupra Legii lui Moise. De fapt în Evanghelia lui Isus găsim cinci discursuri dintre care primul este discursul etic. Dar pentru a înţelege promisiunea din  Geneza 3:15  Domnul Dumnezeu a zis şarpelui: „Fiindcă ai făcut lucrul acesta, blestemat eşti între toate vitele şi între toate fiarele de pe câmp; în toate zilele vieţii tale să te târăşti pe pântece şi să mănânci ţărână. 15  Vrăşmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul şi tu îi vei zdrobi călcâiul,” trebuie să ne uităm la felul în care Dumnezeu se descopere oamenilor şi îşi duce planul la îndeplinire tot printr-o femeie. Acest verset din Geneza 3:15 are o dublă semnificaţie evidentă în verset. Pe de o parte se promite un Răscumpărător „ zdrobi capul” care va veni prin femeie, pe de altă parte închinarea adevărată va avea ca şi una din alternative o închinare falsă „ muşca călcâiul. ”, care se vor derula de-a lungul istoriei, fapt valabil în trecut prezent şi viitor. În această Evanghelie Isus vorbeşte despre Biserică şi faptul că va dăinuii în ciuda tuturor circumstanţelor şi aparenţelor Matei 16:18  „Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru (Greceşte: Petros.), şi pe această piatră (Greceşte: petra.) voi zidi”. Isus vorbeşte în pilde şi Stânca  este Cristos,  în pilda celor două case. (Matei 7:24-27, Luca 6:47-49). Această pildă a Lui Isus va fi abordată, pentru a înţelege destinul omului,  legat de ascultarea sau neascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, care are consecinţe veşnice, Iadul sau Cerul, şi vedem cum Isus s-a situat deasupra legii.

2). ISUS ŞI LEGEA.  Isus se declară un împlinitor al legii, dar şi deasupra ei, iar pentru această afirmaţie repetăm sintagma „Aţi auzit dar eu vă spun”, Isus aplicând în mod radical cele spuse, El abrogă Pentateuhul, şi celelalte cărţi din Vechiul Testament şi se situează deasupra lor. Ioan 1:17 “ căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos”. Poporul evreu a primit legea dată de Dumnezeu pe muntele Sinai în cadrul Legământului mozaic, pe care nu a avut posibilitatea de al onora. În cadrul legământului existau binecuvântări şi blesteme din Deuteronomul 27 – 28, rostite de pe muntele  Garizim şi Ebal, iar binecuvântarea sau blestemul erau date în funcţie de ascultarea sau neascultarea poporului evreu.  Legământul mozaic era un legământ condiţionat, şi a scos în evidenţă neputinţa omului de a se conforma voinţei lui Dumnezeu. În “ Predica de pe Munte”, din Matei capitolele 5 – 7, Isus se ocupă de probleme ca:  fericirile, , ucenicii sunt “sare şi lumină”  ucidere, preacurvie şi despărţire, jurământ, suferirea răului  şi iubirea vrăşmaşului, milostenie şi rugăciune, model de rugăciune “Tatăl Nostru”, despre post, adevăratele comori, îngrijorările, judecata aproapelui, stăruinţă, poarta cea strâmtă, prorocii mincinoşi, casa zidită pe stâncă.  Acestea sunt  în opoziţie cu Vechiul Testament, merge dincolo de litera Legii, la motivaţii. Predica de pe Munte  este o “mini Evanghelie”. De asemenea binecuvântările din Predica de pe Munte sunt în total contrast cu blestemele  din Cartea Deutronom, iar  motivul este că numai Domnul Isus  poate aduce aceste binecuvântări. În zilele noastre numai un păcătos izbăvit poate cunoaşte ce înseamnă  binecuvântare în Domnul. Pavel abordează şi el de nenumărate ori această problemă. Romani 8. 3-4:  v.3  Căci-lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească (Greceşte: carnea, aici şi peste tot unde e ,,firea pămîntească„.) o făcea fără putere, Dumnezeu a osîndit păcatul în firea pămîntească, trimeţînd, din pricina păcatului, pe însuş Fiul Său într’o fire asemănătoare cu a păcatului,  v.4  pentruca porunca Legii să fie împlinită în noi, cari trăim nu după îndemnurile firii pămînteşti, ci după îndemnurile Duhului.  Legea nu conţinea putere în ea însăşi. Tot ce făcea ea era să condamne. Doar Isus poate rezolva această problemă iar în ceea ce priveşte Discursul de pe Muntele Măslinilor, el are un conţinut profetic, care priveşte departe la viitorul cetăţenilor Împărăţiei cerurilor şi la ce se va întâmpla în ziua venirii Domnului. În predica de pe Munte este arătat caracterul pe care trebuie să îl aibă un creştin care face parte din Împărăţia Cerurilor, Cristos fiind Împăratul.  Isus Cristos vorbeşte în pilde pentru  fi înţeles mai uşor, dar există şi pilde, uneori cu caracter ascuns. Pilda[9] este o învăţătură, un model de urmat, poate fi o comparaţie, un model sau exemplu, pentru cineva, sau poate să fie un indicator, o povestire cu tâlc cu menirea de avertisment. Ea poate juca şi rolul de  parabolă, proverb, maximă, sau fabulă. Cele mai multe pildele Domnului Isus[10] se găsesc în Evanghelia după Matei şi Luca  şi se pot enumera câteva dintre ele. Pilda cu haina nouă şi burdufurile noi Matei 9:16-17, pilda semănătorul Matei 13:3-8 (Marcu 4:3-8; Luca 8:5-8), pilda neghinei Matei 13:24-30, Comoara ascunsă Matei 13:44, pilda mărgăritarului de preţ Matei 13:45-46, pilda celor doi fi Matei 21:28-32, pilda Celor zece fecioare Matei 25:1-13, Pilda talanţilor Matei 25:14-30, pilda Samariteanul milostiv Luca 10:25-37, etc, sau pildele din Evanghelia după Luca, pilda bogatului ne-înţelept  Luca 12:16-21, pilda smochinului neroditor Luca 13:6-9, Ispravnicul necredincios Luca 16:1-9, pilda vameşului şi a fariseului Luca 18:9-14, etc. În continuare dintre pildele Domnului Isus ne vom ocupa de o pildă (Casa zidită pe stâncă), cu privire la a asculta şi a face  la modul practic cuvintele lui Isus, iar  învăţătura Lui  trebuie pusă în practică şi  omul respectiv este considerat că are judecată şi discernământ în alegere. Cuvântul Domnului[11] în Vechiul Testament este folosit  aproape de 400 de ori prin expresia  „dabar”, şi se foloseşte atunci când este vorba de o comunicare divină, care se poate prezenta sub formă de poruncă, profeţie, avertisment sau încurajare. Forma în care este prezentat este  „Cuvântul lui Iahve i-a vorbit (lit. „a fost”) lui…”, dar uneori cuvântul este „văzut” ca într-o vedenie (Isaia 2:1; Ieremia 2:31,  38:21)”, fiind o extindere a personalităţii divine, care este sub autoritatea divină şi este ascultat atât de îngeri cât şi de oameni (Psalmul 103:20; Deuteronom 12:32). Cuvântul  Domnului există şi persistă veşnic (Isaia 40:8), iar după ce a fost rostit nu se poate să nu fie şi ne-înplinit (Isaia 55:11). Cuvântul Domnului este întrebuinţat ca sinonim pentru Legea dată de Dumnezeu (Tora), cu referinţă preponderent la comunicare scrisă. În Noul Testament termenul este redat prin “ logos şi rhema”, cu referinţă la mesajul Evangheliei  (Marcu 2:2; Faptele Apostolilor 6:2; Galateni 6:6), iar al doilea termen păstrează acelaşi sens (Romani 10:8; Efeseni 6:17; Evrei 6:5, etc.). în ceea ce priveşte în Biserica Primară Cuvântul este mesajul descoperit de Dumnezeu prin Cristos şi Apostoli, care trebuie să fie predicat  şi ascultat. Cuvântul este : cuvântul vieţii (Filipeni 2:16), cuvântul împăcării (2 Corinteni 5:19), cuvântul crucii (1 Corinteni 1:18), adevăr care este valabil şi astăzi.

3). CONTRASTE – CASA ZIDITĂ PE STÂNCĂ ȘI CASA ZIDITĂ PE NISIP.[12]  După mesajul din Predica de pe Munte (Matei 5-7), Isus ne face atenţi asupra pericolului care este peste cei care aud Cuvântul  lui Dumnezeu, dar nu îl pun în practică. El este un pericol real cu privire la prorocii mincinoşi (Mat.7 :15-20), sau cei care au o religie fără fond, a vorbelor goale, şi a celor „ credincioşi” care sunt bolnavi de superficialitate.  Pavel atenţionează şi el  asupra acestui gen de  pericol : 2 Timotei 3:1  „Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. 2  Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţămitori, fără evlavie, 3  fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrînaţi, neîmblînziţi, neiubitori de bine, 4  vânzători, obraznici, îngîmfaţi; iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu; 5  având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te de oamenii aceştia”. Pericolul mare este de nu apune în aplicare Cuvântul lui Dumnezeu la modul practic, el rămânând la nivel  intelectual, sau sentimental, acest lucru fiind ilustrat prin temelia celor două case. Una este zidită pe stâncă, iar alta pe nisip, elementul fundamental fiind suportul pe care sunt construite ambele case. Când este „soare şi timp frumos”, nu există nici o diferenţă, dar în timp de încercare, se vede, iar Cuvântul afirmă că „prabusirea i-a fost mare „ Avem aici trei aspecte importante : 1. Asemănarea între cele două case era de suprafaţă. Ambii oameni, cel înţelept cât şi cel ne-nţelept, au fost animaţi de un gând bun, se a zidi o casă. Casele aveau elemente comune, erau noi, şi frumoase, cu un început care dă speranţe şi perspective favorabile. În ambele case s-a muncit şi s-a învestit, dar aparenţa poate fi înşelătoare. Şi în timpul nostru mulţi creştini se mulţumesc cu o cunoaştere a lui Dumnezeu la nivel intelectual, dar fără o împlinire reală în fapte şi nu aplică în viaţă Cuvântul lui Dumnezeu. 2. Deosebirea dintre case era una de fond. Cel care şi-a zidit casa pe stâncă fiind înţelept a săpat adânc (Luca 6 :48)  şi a pus temelia pe stâncă, fapt care ne indică disponibilitatea creştinului de a studia şi al cunoaşte mai mult pe Dumnezeu, dar şi de a pune în practică Voia Sa.  În contrast cel nechibzuit a zidit fără efort, a fost interesat de exterior, creştinism de suprafaţă, pentru a impresiona pe alţi oameni sau pe alţi credincioşi. Acest lucru nu este suficient, pentru că a construi implică efort şi jertfă, care dacă nu există sfârşitul este tragic. Matei 7:23  „Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.” 3.Testul încercării a scos la lumină realitatea. În viaţa credinciosului vine şi un timp al încercărilor. Toţi credincioşii trec prin aşa ceva, iar în acele momente iese în evidenţă caracterul creştinului rezistenţa lui, ilustrată prin cele două clădiri. Casa care a avut temelia pe stâncă, a rămas în picioare, dar casa care a avut temelia pe nisip a căzut şi „prabusirea i-a fost mare „. Temelia adevărată este Cristos 1 Corinteni 3:11  „Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă, şi care este Isus Hristos”. Împlinirea Cuvântului înseamnă a zidi pe Temelie, dar există şi fundaţii  lipsite de rezistenţă, trăinicie, nesigure pe care din păcate mulţi credincioşi superficiali zidesc case. Trebuie să ne păzim de superficialitate şi să împlinim Cuvântul Lui  Iacov 1:22  „Fiţi împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători, înşelîndu-vă singuri”. 4.  A pune în aplicare Cuvântul lui Dumnezeu, este sinonim cu frica de Dumnezeu[13]şi înseamnă a avea o atitudine de respect şi veneraţie faţă de Dumnezeu şi să îi slujeşti. Deuteronomul 6:13  „Să te temi de Domnul, Dumnezeul tău, să-I slujeşti, şi pe Numele Lui să juri”. Acest îndemn revine de mai multe ori în Biblie ca exemplu Proverbe 1:7  „Frica Domnului este începutul ştiinţei; dar nebunii nesocotesc înţelepciunea şi învăţătura”, versetele cu acest conţinut fiind numeroase. Frica de Dumnezeu intră în acţiune în mod special în ceea ce priveşte „poruncile cunoscute” din inimă, iar călcarea lor ţine de voinţa şi inima omului, şi numai persoana în cauză cunoaşte aceste lucruri. Raban Iohanan ben Zakai şi-a îndemnat elevii pe patul de moarte „: “Sã vã temeţi de ceruri tot atât cât vã temeţi de oamenii din carne şi sânge!” “Numai atât?”, s-au mirat discipolii. La care înţeleptul le-a răspuns: “Mãcar de-aţi putea ajunge la asta” (Ber. 28b).  De asemenea Antigonos din Sokho afirmă o maximă de genul ca „un slujitor care nu urmăreşte sã obţină nici o recompensã, ci frica de Dumnezeu sã fie în voi toţi” (Avot 1, 3)”. Omul are liber arbitru iar frica de Dumnezeu este legată de decizia persoanei în cauză, şi este prea puţin stimulată de presiuni religioase sau sociale. Pe de altă parte înţelepţii au afirmat faptul că viaţa omului depinde în principiu de providenţa divină şi mai puţin de alţi factori ca avere sau sărăcie, sănătate sau boalã, copii etc,  aspect care nu influenţează  caracterul rău sau bun al omului, pe care fiinţa umană îl alege în mod deliberat. În „Talmud se spune: “Totul depinde de voia cerului, afarã de frica de ceruri” (Ber. 33b). Maimonide afirmă şi el faptul că omul trebuie să fie conştient de  lumea minunată pe care Domnul a creat-o, omul fiind o părticică „minusculã din înţelepciunea nesfârşitã şi incomparabilã a lui Dumnezeu”. Ştiind aceste lucruri „omul va fi înfricoşat şi va înţelege cã nu este el însuşi “decât o făptura nevolnicã, mărunta şi obscurã, care în puţina lui ştiinţã se confruntã cu Cel a cãrui ştiinţã este desăvârşită” (Iov 36, 4; cf. M.T., Iesode ha-Tora).  Se poate observa uşor că factorul de decizie este în dreptul omului iar alegerea este a noastră şi înţelepciunea divină este ceva de dorit. Din Predica de pe Munte[14] se înţelege suficient de clar faptul că a sluji pe Dumnezeu înseamnă  „adesea a face fie una, fie alta, nu şi una, şi alta”. Isus face şi el afirmaţii tranşante, fără zone de gri, „ochi bun sau rău, calea cea largă, sau strâmtă (Matei 6:22–24; 7:13- 14). Prin  exemplul celor două case Isus îi pune pe ascultători în faţa unei alegeri. Dacă vom construi casa pe stâncă, pe o temelie tare care este Cristos, vom avea parte de binecuvântări cereşti în prezent şi în viitor, acest lucru fiind valabil în toate timpurile Proverbe 10:25 „Cum trece vârtejul, aşa piere cel rău; dar cel neprihănit are temelii veşnice”. Isus prezintă pe CEI DOI CONSTRUCTORI [15] în finalul Predicii de pe Munte. În principiu oamenii care trăiesc după Legea lui Dumnezeu, li se permite intrarea în Împărăţia cerurilor în conformitate cu Matei 7:12  „Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel; căci în aceasta este cuprinsă Legea şi Proorocii”. De asemenea şi felul în care ne tratăm semenii rămâne ca şi principiu (1 Ioan 4,21). Dacă ne întoarcem în Vechiul Testament ce scrie în Matei 7:12, este un rezumat  al ultimelor şase porunci din Decalog, în care este dată Legea lui Dumnezeu  (Exodul 20:1-17). Cei care beneficiază de intrare în Împărăţia lui Dumnezeu sunt oamenii care trăiesc conform cu ce scrie în Matei 7:12, iar felul în care ne tratăm semenii reprezintă şi atitudinea pe care o avem faţă de Dumnezeu (Matei 22:34 – 40, 1 Ioan 3:14-24). În al doilea rând pilda ne vorbeşte despre mijloacele prin care avem posibilitatea să trăim aş cum doreşte Dumnezeu, dar şi ce anume simbolizează, temelia sau stânca pe care zidim. Biblia ne dă referinţe despre acest lucru Psalmi 89:26  „El Îmi va zice: „Tu eşti Tatăl meu, Dumnezeul meu şi Stânca mântuirii mele!” 1 Corinteni 10:1-4;  “iarba se usucă, floarea cade; dar cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac.” (Isaia 40:8). Al doilea constructor nu ţine seamă de aceste lucruri şi le face după placul inimi sale. Un alt aspect este faptul că DUMNEZEU SCHIMBÃ DIRECŢIA VIEŢII NOASTRE, pentru că ascultătorii aveau posibilitatea de a vizualiza pilda celor două case, atunci când în urna unor ploi abundente pâraiele se transformau în ape vijelioase, şi măturau totul în cale mai ales casele de la câmpie, care erau  lipsite de rezistenţă şi fără temelie, spre deosebire de casele construite în locuri înalte şi pe temelii tari. Isus ne schimbă direcţia vieţii noastre în sensul că ne pune în faţa unei alegeri de a ne zidi convingerile pe învăţătura din Biblie şi să trăim conform principiilor biblice. Luca aminteşte şi el această pildă în care se face precizarea : Luca 6:47  „Vă voi arăta cu cine se aseamănă orice om care vine la Mine, aude cuvintele Mele, şi le face. 48  Se aseamănă cu un om care, când a zidit o casă, a săpat adânc înainte, şi a aşezat temelia pe stâncă. A venit o vărsare de ape, şi s-a năpustit şivoiul peste casa aceea, dar n-a putut s-o clatine, pentru că era zidită pe stâncă”. Se observă uşor cuvintele  –  un om – vine la Mine – aude – şi face, – pentru că la necaz – zidiţi în Cristos care este Temelia, – nu ne prăbuşim, – fiindcă noi am ales să zidim pe Temelie. Omul este pus în furca edenică, iar ca alternativă este a asculta şi aplica învăţăturile lui Isus, sau a le respinge. Diferenţa fundamentală din pilda celor două case este atunci când se confruntă cu intemperiile, respectiv încercările prin care trece credinciosul, care şi-a zidit casa pe Stânca care este Cristos, creştinii superficiali cad, dar cei autentici rezistă.  Se compară cele două case cu destinul omului  cu alegerea de a zidi pe Cristos, sau au ales o altă cale (Apocalipsa 2:1-8). De asemenea aici se vede şi caracterul omului privind la concepţia zidiri în Cristos, care este Temelia, sau a clădii în mod uşuratic şi grabnic fără înţelepciune. Isus Cristos este arhitectul iar casa, nu poate fi clădită decât pe verticală şi redă relaţia dintre om şi Dumnezeu dar şi relaţia pe verticală cu semenii care este clădită pe dragoste. Necazurile care vin peste credincios, le-a suportat prima dată Cristos dar la cote de ne-imaginat. Pilda[16] este şi o lecţie  de „ arhitectură” spirituală, iar în Noul Testament imaginea casei este folosită ca şi un simbol pentru clădirea spirituală a Bisericii lui Cristos cu referinţă la credincioşi „Si voi, ca niste pietre vii, sunteti ziditi ca sa fiti o casa duhovniceasca…” ( 1 Petru 2: 5 ). Şi Pavel foloseşte acelaşi limbaj  atunci când se adresează efesenilor : „ziditi pe temelia apostolilor si prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Iisus Christos.” ( Efeseni 2 : 20 ). Isus Cristos foloseşte această imagine atât în dreptul fiecărui credincios cât şi în dreptul Bisericii care avea să vină ( Matei 7, 24-27 ),  Textul şi contextul în care este spusă această pildă are o mare importanţă, pentru că ea este rostită la sfârşitul Predicii de pe Munte, în care Matei are nevoie de trei capitole  (Matei 5-7) în care vorbeşte despre caracterul lui Dumnezeu  (fericirile) şi cum să fie creştinii, o lumină şi sare a pământului, Legea lui Dumnezeu, în spiritul ei dincolo de literă, relaţiile creştinilor cu semeni, cum să ne rugăm, despre post, primejdia comorilor pământeşti, cele două căi, profeţii mincinoşi, adulter şi divorţ, jurăminte, abrogă legea talionului, despre iubirea vrăşmaşilor, ajutorarea celor în necazuri, cum să se roage (rugăciunea Tatăl Nostru), despre îngrijorări, despre judecata asupra semenilor, îndemn la cere,  şi bate la uşa Harului, porţi strâmte şi largi, cei mântuiţi ca prin foc. Atunci când Isus rosteşte pilda celor două case fiindcă cunoştea inimile oamenilor ştie că în faţa Lui se află oameni care nu sun dispuşi să aplice în viaţă învăţăturile Sale. Isus Cristos era conştient că avea în faţă oameni care vor asculta de Cuvântul Său[17] şi oameni care nu vor asculta, iar aici intră mai multe categorii de ascultători. Aici se coate în evidenţă atributul Omniştienţei lui Cristos. Avem ascultători, sentimentali, „foc de paie”, care sunt impresionaţi repede de Cuvântul lui Dumnezeu, dar tot aşa de rapid, se sting, iar în inima lor Cuvântul nu aduce rod. „Şi vin cu grămada la tine, stau înaintea ta ca popor al Meu, ascultă cuvintele tale, dar nu le împlinesc, căci cu gura vorbesc dulce de tot, dar cu inima umblă tot după poftele lor”. (Ezechiel 33:31). O altă categorie sunt oameni care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu dar nu îl înţeleg, şi sunt simbolizaţi prin sămânţa căzută lângă drum din pilda semănătorului rostită de Isus Matei 13:19  “Când un om aude Cuvântul privitor la Împărăţie, şi nu-l înţelege, vine Cel rău şi răpeşte ce a fost semănat în inima lui. Acesta este sămânţa căzută lângă drum”. De asemenea  sunt unii dintre oameni  care manifestă curiozitate faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, asemănători cu cei din Atena din tipul lui Pavel şi în final nu se aleg cu nimic Faptele Apostolilor 17:21  “Căci toţi Atenienii şi străinii, care stăteau în Atena, nu-şi petreceau vremea cu nimic altceva decât să spună sau să asculte ceva nou”. Mai există o categorie care “uită” Evanghelia, dar şi faptul că Ea trebuie să fie trăită de fiacre credincios “Dar cine isi va adanci privirile in Legea desavarsita, care este legea slobozeniei, si va starui in ea, nu ca un ascultator uituc, ci ca un implinitor cu fapta, va fi fericit in lucrarea lui.” (Iacov:1:25). Alţi oameni pur şi simplu nu vor să creadă, iar exemplul cel mai bun este cel din pilda bogatului nemilostiv „Si Avraam a raspuns: „Daca nu asculta pe Moise si pe proroci, nu vor crede nici chiar daca ar invia cineva din morti” (Luca 16:31). Dar şi mai grav avem oameni de rea credinţă, care aud Cuvântul, îl înţeleg, nu uită, nu numai că nu vor să creadă şi nu împlinesc, şi luptă împotriva Cuvântului lui Dumnezeu. Dar indiferent de categoria din care fac parte, sau motivele amintite mai sus, nu există decât două categorii, oameni care ascultă Cuvântul şi îl împlinesc cu bucurie, şi oameni care doar iau cunoştinţă despre El. Din păcate există şi foarte mulţi dintre creştini cu etichetă care cad în cumplitele cuvinte rostite de Isus în Evanghelia după Matei   „Nu orisicine-Mi zice: „Doamne, Doamne !” va intra in Imparatia cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu care este in ceruri. Multi Imi vor zice in ziua aceea: „Doamne, Doamne ! N-am prorocit noi in Numele Tau ? N-am scos noi draci in Numele Tau ? Si n-am facut noi multe minuni in Numele Tau ?” Atunci le voi spune curat: Niciodata nu v-am cunoscut; departati-va de la Mine, voi toti care lucrati faradelege.” ( Matei 7, 21-23 ) În această pildă sunt prezentate DOUĂ CLĂDIRI, DOUĂ TEMELII ŞI DOUĂ DESTINE[18], în care avem două poziţii sau puncte de vedere diferite a omului în modul de a se raporta la Dumnezeu, seriozitate si superficialitate. Din păcate aceste atitudini se regăsesc şi în Biserică. Există credincioşi care tratează relaţia lor cu Dumnezeu în modul cel mai serios cu putinţă, dar din nefericire avem în biserici credincioşi care dau dovadă de superficialitate în relaţia lor cu Divinitatea. Astfel se poate defini viaţa credinciosului sub două aspecte ca egocentrică si christocentrică. Aparent în momente de „cer senin”, nu se vede diferenţa dintre ei, dar atunci când vine furtuna (crize majore), se vede temelia pe care şi-a clădit fiecare casa sufletului său. Unul dintre motivele pentru care Isus a spus această pildă este de a ne verifica până mai este timp, şi nu a venit încă încercarea, iar dacă noi nu o vom face, această verificare a temeliei,  se face înspre o cercetare sinceră şi  este un lucru bun, sau  cu intenţii rele făcută de Satana „Simone, Simone”, l-a avertizat Domnul pe Petru înainte de marea criza de la Golgota, „ Satana v-a cerut sa va cearna ca graul „ (Luca 22: 31), iar prăbuşirea unora  va fi definitivă. Diferenţa dintre superficialitate şi seriozitate nu se vede la suprafaţă ci în adânc, la temelie. Deşii lucrarea pentru zidirea unei case ţine o viaţă şi se munceşte din greu de ambele părţi diferenţa dintre ele este uriaşă, conducând omul spre două destine. Pentru viaţă veşnică trebuie să dai dovadă de seriozitate, „a sapat adânc inainte” (Luca 6 :48), nu la lucruri care izbesc privirile. Seriozitatea înseamnă mai mult decât o citire în fugă a Scripturii, o rugăciune făcută în grabă, sau în mod mecanic, ci să sapi adânc, iar Duhul Sfânt va descoperii lucruri ascunse, care înseamnă şi cultivarea unei relaţii strânse cu Mântuitorul personal. Seriozitatea implică o relaţie directă de tipul eu –Tu, în care fiinţa creată îşi recunoaşte Creatorul şi îl ascultă. De multe ori casele zidite pe nisip sunt mai impunătoare, materiale de calitate, arhitectură, şi alte elemente exterioare, dar nu au o temelie adecvată şi potrivită, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Pavel dă răspuns la această alegere.    „Caci nimeni nu poate pune o alta temelie decat cea care a fost pusa si care este Iisus Christos. Iar daca cladeste cineva pe aceasta temelie aur, argint, pietre scumpe, lemn, fan, trestie, lucrarea fiecaruia va fi data pe fatza; ziua Domnului o va face cunoscut, caci se va descoperi in foc. Si focul va dovedi cum este lucrarea fiecaruia. Daca lucrarea zidita de cineva pe temelia aceea ramane in picioare, el va primi o rasplata. Daca lucrarea lui va fi arsa, isi va pierde rasplata.” (1 Corinteni 3, 11-15 ) Deci mântuirea sau pierzarea depinde de temelia pe care zidim şi de care va depinde destinul nostru. Avem aici trei genuri de încercări, sau crize spirituale reprezentate prin : „ploaia, care vine întotdeauna de sus,  şuvoaiele, care vin întotdeauna de jos, de pe pământ si  vântul, care bate întotdeauna din lateral”.  Prin ploaie,  se înţeleg încercările venite de sus de la Dumnezeu, cu scopul disciplinării, a formării caracterului de creştin, care sunt îngăduite de Dumnezeu.  Petru menţionează acest aspect şi importanţa lui. 1 Petru 1:7  „pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere şi care totuşi este cercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava şi cinstea, la arătarea lui Isus Hristos”. Dincolo de scopul lor, este rezultatul testului credinţei care ne face ori să ne prăbuşim sau să rezistăm[19]. Cel care a dat putere bisericilor ca să reziste de-a lungul mileniilor „portile locuintei mortilor”, ne dă şi nouă această putere. Cultura, educaţia, sau alte forme nu ne pot ajuta în aceste momente ci ascultarea de voia lui Isus Cristos. Şuvoaiele, vin de jos de pe pământ, simbolizează valurile lumii care lovesc în fiinţa şi sufletul nostru. Ele sunt şi tot felul de ispite care vin din lumea din care suntem, dar ele trec, iar Ioan ne atenţionează şi ne încurajează în acest timp „pofta firii pamantesti, pofta ochilor si laudarosia vietii, nu este de la Tatal, ci din lume. Si lumea si pofta ei trece, dar cine face voia lui Dumnezeu ramane in veac” ( 1 Ioan 2:16-17 ). În mod paradoxal în anii de libertate şi prosperitate, aceste valuri au distrus mai multe case sufleteşti decât în timp de prigoană. Pavel atenţionează şi el asupra acestui fapt. „Caci noi n-avem de luptat impotriva carnii si sangelui, ci impotriva capeteniilor, impotriva domniilor, impotriva stapanitorilor intunericului acestui veac, impotriva duhurilor rautatii care sunt in locurile ceresti” ( Efeseni 6,12 ). Ele mai pot fi învăţături false sau persecuţii la care trebuie să facem faţă. Atunci când temelie este pe Cristos casa sufletului nostru nu se va prăbuşii. Dar nu trebuie să uităm că trăim sub blestem, pe care Domnul îl poate schimba în binecuvântare.

4). TESTELE CREDINŢEI.  În altă ordine de idei casa zidită pe stâncă[20],  simbolizează casa care are temelia zidită pe stâncă și care în timpul necazului rămâne în picioare. Există un timp al testului : necazuri, tragedii în viaţă, boală, insuccese, testul timpului. Dacă eşti adevărat credincios rămâi în picioare. O definiție a credinței o găsim și în Evrei 11:1  Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd.– Credinţa[21] celebrează (în prezent) realitatea obiectivă a binecuvântărilor nădăjduite  – Credinţa dă substanţă obiectelor nădejdii care par a nu fi reale – Credinţa permite credinciosului să apuce adevăruri nedemonstrabile şi să se ţină de ele în vremuri ostile, ştiind că binecuvântările nădăjduite sunt garantate prin promisiunile lui Dumnezeu – Credinţa demonstrează realitatea ce nu poate fi cunoscută prin percepţia obiectivă a simţurilor – Credinţa este acea putere direcţionată înspre viitor, care se naşte în urma unei întâlniri personale cu Dumnezeu Această capacitate a credinţei de a privi în viitor ne dă posibilitatea să ne avântăm curajos şi în pace înspre un viitor nevăzut, fiind susţinuţi doar de Cuvântul lui Dumnezeu – Credinţa are capacitatea să dea vălul deoparte de pe realităţi viitoare, aşa încât evenimente încă nevăzute să poată fi apucate în prezent de credincios Avem teste ale credinței:  1. Testul doctrinal  în care NU se mai crede în adevărul absolut. Cristos, Dumnezeu, Sfânta Scriptură nu  sunt adevărate.[22] De asemenea nu mai există dicstinție între Cristos cel istoric și Cristosul credinței. Ioan dezvoltă acest concept în Ioan  în Ioan 4:9-26, în care afirmă faptul că Isus este Fiul lui Dumnezeu.  De asemenea cei care l-au cunoscut pe Cristos, îl au și pe Tatăl și sunt justificați prin El. 2. Testul de învăţătură 3. Testul moral este foarte important și îl găsim în 1 Ioan 2:3-6, și 3:4-10 în care cei care îl cunosc pe dumnezeu vor trăi o viață neprihănită. 4.Testul spiritual 5. Testul social în care se prezintă două categorii de oameni 1Ioan 2:9-10 în care unii pretind că au lumină dar își urăsc frații, (1Corinteni 13:2) și oameni care iubesc pe alți creștini.  Autoritatea[23]În mod inevitabil problema autorități se pune în mod acut pentru că  în versetele din Matei 7: 28-29 ni se spune faptul că Isus vorbea cu autoritate și putere pe când fariseii, cărturarii și rabinii citau pe altcineva. Ei dau dovadă de slăbiciune și fac dovada lipsei de relație cu Dumnezeu. Isus Hristos a avut autoritate, împuternicire, competenţă, valabilitate, valoare și eficacitate  personală ”Eu vă spun”, o autoritate  derivată și în același timp fiind de la Dumnezeu,  El fiind și una cu Tatăl.  După Înviere Isus Cristos face afirmația : Matei 28:18 b. „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ”. Ucenicii au lăsat totul și au mers după El și au făcut ce le-a poruncit Cristos. Dacă se face o referire la preoția tuturor credincioșilor din Apocalipsa 1:6 și din 1Petru 2:9  Voi însă Sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam Sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată; atunci autoritatea noastră este una derivată, o obligație dar și o poruncă de a vesti Evanghelia. Isus Hristos trebuie să fie centrul închinării noastre, iar în predicare Hristos (viaţa, moartea, învierea, învăţăturile Sale), este centrul predicării, urmează doctrinele centrale, şi alte învăţături. Nu se inversează ordinea. Atunci când se face inversarea ordinei se mută accentul pe lucruri tangențiale care nu duc omul la mântuire și vina este a noastră. Accentul în viaţa de credincios se pune pe ascultare, şi trebuie să înţelegem că avem o autoritate derivată.  Ne aşteaptă în viitor o judecată care NU va fi după criterii omeneşti. Există aici un test al slujirii, oameni care au respins pe Cristos și oameni care dau dovadă de înţelepciune, şi ascultă de Cristos,  care este o binecuvântare a ascultării, pentru cei care sunt creştini autentici. Creştini care clădesc pe o temelie tare aceasta fiind Cristos, avem de a face cu nestatornicia celor răi, oameni care aud Cuvântul dar nu îl ascultă, oameni care îşi neglijează îndatoririle, oameni cărora Scriptura le spune că sunt nebuni, presupoziţii false, (,”sunt creştin botezat”, ori în  Luca 6:49  „Dar cine aude şi nu face, se aseamănă cu un om, care a zidit o casă pe pământ, fără temelie. Şi s-a năpustit şivoiul asupra ei, ea s-a prăbuşit îndată, şi prăbuşirea acestei case a fost mare, ” presupoziţii care duc la eşec spiritual. La  Isus este autoritate şi dă o învăţătură sănătoasă. Numai pe El se poate clădi ceva durabil. Pavel a spus: “Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă, şi care este Isus Hristos.” . Elementele decorative nu ajută sub nici o formă în domeniul spiritual. De aici se pot desprinde Lecţii de viaţă[24], spre folosul fiecăruia dintre noi. Mulţi dintre noi avem impresia  că totul este bine şi frumos, dar trebuie să înţelegem că intemperiile de ordin spiritual vin atât peste casa zidită pe stâncă cât şi peste casa zidită pe nisip, fenomene care pot să ne distrugă din cauză că trăim în această lume. Isus nu a venit să ne ferească de probleme şi chiar specifică acest aspect ”In lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea. (Ioan 16:33), ci ne învaţă cum să rămânem în picioare în faţa încercărilor. Zidirea în sine nu se face instantaneu, ci în timp, iar casa se zideşte în măsura în care auzi / citeşti Cuvântul şi îl aplici în viaţa ta de credincios. Rezistenţa la încercări nu are de a face cu alte aspecte ornamentale, sau calitative exterioare (apropo de programele noastre religioase, chiar dacă în principiu trebuie să oferim în închinare tot ce avem mai bun), ci de locaţie, adică Stânca. Dar dacă este să fim sinceri cu noi înşine Cristos a fost acela care ne-a iubit prima dată şi prin Duhul Sfânt a construit alături de noi. Cărămidă cu cărămidă, centimetru cu centimetru pe Temelia care este El, construcţia a început să se înalţe, chiar şi în cele mai grele condiţii, şi nu a rămas nimic nefinalizat. Efeseni 1:13  „Şi voi, după ce aţi auzit cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El, şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit” Atunci când apar calamităţile spirituale, ele nu sunt ceva nou pentru credincios, tocmai pentru faptul că a zidit în asemenea condiţii. El a refăcut cioburile, le-a adunat laolaltă, iar noi am devenit făpturi noi. Noi nu suntem zidiţi pe Stâncă, ca să avem doar sporadic legătură cu Cristos, ci el prin Duhul Sfânt locuieşte în noi „Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămâne în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduceţi rod, dacă nu rămâneţi în Mine”. (Ioan 15:4). Parabola  ne învaţă să nu clădim credinţa noastră pe inteligenţa omenească, ci pe înţelepciunea divină, să nu zidim pe temelia altuia, pe sentimente, sau minuni ci pe Stânca care este Isus Cristos, cu o împlinire a Cuvântului Său în viaţa noastră, şi să nu avem nici o teamă. David face acest lucru în momentele de restrişte Da, suflete, încrede-te în Dumnezeu, căci de la El îmi vine nădejdea. Da, El este stânca şi ajutorul meu, turnul meu de scăpare: nicidecum nu mă voi clătina. Pe Dumnezeu se întemeiază ajutorul şi slava mea; în Dumnezeu este stânca puterii mele, locul meu de adăpost. (Psalmi 62:5-7)

5). CASA LUI DUMNEZEU – BISERICA.  Pornind de la imaginea fizică a celor două case, se poate trece uşor de la Biserică ca şi clădire, şi apoi mai departe la Biserica Universală care înseamnă „totalitatea credincioşilor, fără deosebire de rasă, naţionalitate, sau clasă socială, din toate timpurile, din cer şi de pe pământ, formează Biserica lui Hristos. Această Biserică nu e o organizaţie pământească vizibilă, ci e organismul viu, spiritual, al celor ce au crezut în Hristos şi au fost născuţi din nou[25]”. La început s-au folosit pietre de aducere aminte, apoi s-a construit Cortul, iar în final Templul, care este Casa lui Dumnezeu, cu o origine a Templului din cer, iar  Isus Cristos conform cu Faptele Apostolilor 4:11  “El este „piatra lepădată de voi, zidarii, care a ajuns să fie pusă în capul unghiului.”. Atunci când omul se întâlneşte cu Dumnezeu lasă un semn, prin care marchează locul acela Geneza 28:18  „Şi Iacov s-a sculat dis-de-dimineaţă, a luat piatra pe care o pusese căpătîi, a pus-o ca stâlp de aducere aminte şi a turnat untdelemn pe vârful ei”. Popoarele păgâne foloseau totemuri prin care se marca întâlnirea lor cu zeii şi idoli din timpul respectiv. Când Avram se întâlneşte cu Domnul zideşte un altar Geneza 12:7  „Domnul S-a arătat lui Avram şi i-a zis: „Toată ţara aceasta o voi da seminţei tale.” Şi Avram a zidit acolo un altar Domnului, care i Se arătase”. După ieşirea din Egipt Dumnezeu porunceşte lui Dumnezeu să facă un Cort, la care Moise primeşte indicaţii precise la felul în care trebuie să fie realizat Vezi să faci după chipul care ţi s-a arătat pe munte” (Exodul 25:40).  Cortul [26] din pustiu a fost modalitatea prin care Dumnezeu s-a întâlnit şi a vorbit cu poporul ales. Până atunci nu găsim o referinţă a faptului că Dumnezeu a locuit pe pământ, dar după ce poporul evreu a ieşit din Egipt Dumnezeu a dat o poruncă lui Moise „”Vorbeşte copiilor lui Israel: Să-mi aducă un dar; să-l  primiţi pentru Mine de la orice om care-l va da cu tragere de inimă. Să-Mi facă un locaş sfânt şi Eu voi locui în  mijlocul lor” (Exod 25:2 – 8).  Revelaţia lui Dumnezeu a fost progresivă şi treptat prin modele şi umbre El se descopere lui Abel, Enoh, Noe, Avram, Isac şi Iacob, apoi lui Moise, prin care Dumnezeu scoate poporul răscumpărat din Egipt şi îl conduce spre ţara promisă pănă la Lăcaşul lui cel Sfânt, eliberat de sub puterea lui Satana prin sângele Mielului pascal. Cortul era o umbră dar  era şi o anticipare a momentului când „după apariţia noului cer şi a noului pământ, cortul lui Dumnezeu (oraşul sfânt, noul  Ierusalim, Biserica, soţia Mielului pregătită ca o mireasă împodobită    cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei, El, Dumnezeul lor” (Apocalipsa 21). Dumnezeu a poruncit facerea Cortului, poporul s-a oferit de bunăvoie (după ce Domnul le-a mişcate inimile), şi evreii au făcut în detaliu aşa cum a poruncit Domnul. Locul este ales de Dumnezeu pentru construirea Cortului (Exod 29), iar Dumnezeu adaugă faptul că: Exodul 29:43-45  „Acolo Mă voi întâlni cu copiii lui Israel şi locul acela va fi sfinţit de slava Mea. 44  Voi sfinţi Cortul Întâlnirii şi altarul; voi sfinţi pe Aaron şi pe fiii lui, ca să fie în slujba Mea ca preoţi. 45  Eu voi locui în mijlocul copiilor lui Israel şi voi fi Dumnezeul lor”. Acest lucru presupune trei aspecte. 1. Dumnezeu avea posibilitatea să locuiască cu poporul Său, prin arderea de tot, în baza jertfei necurmate, care prefigura Jertfa lui Cristos. 2. Cortul era sfinţit prin Gloria Sa, împreună cu componentele Cortului fiind un standard pentru închinare şi slujire. 3. Poporul trebuie să-l cunoască pe Acela care ia scos din ţara Egiptului, ca pe un Dumnezeu al eliberării şi a răscumpărării lor atât în plan terestru dar mai ales în plan divin, care va avea o temelie bazată pe Moarte lui Cristos şi ce anume  înseamnă un Dumnezeu revelat. ELEMENTE ALE TABERNACOLULUI[27],  pe care le descriem în mod sumar sunt : Cortul era înconjurat de o curte de formă dreptunghiulară cu porţi de acces.  În partea de Est  se afla  Altarul arderilor de tot, iar apoi ligheanul de bronz. În incinta cortului sa afla Masa pâinii punerii înainte şi Sfeşnicul de aur, urma Locul Sfânt şi Sfânta Sfintelor în care se găsea Chivotul lui Dumnezeu. Chivotul[28] era o cutie de lemn aurită (cu inele, exterioare pentru transport) în care se găseau două table conţinând Legea, mai târziu toiagul lui Aron şi un borcan cu mană, Scaunul îndurării pe care se aflau doi Heruvimi cu aripile întinse, iar Slava lui Dumnezeu se arăta în Norul de Slavă dintre cei doi Heruvimi şi deasupra scaunului îndurării prin care Dumnezeu vorbea, lui Moise şi apoi lui Aron şi fii lui, iar în Exod 29 Biblia ne descrie consacrarea preoţilor. Cortul [29] a fost umplut de Slava lui Dumnezeu, (kabod) iar Moise nu a putut să intre (Exod 40:34-35). Astfel Dumnezeu a intrat în posesia Casei Sale. O observaţie demnă de luat în seamă este faptul că Dumnezeu a locuit în cort şi a comunicat cu poporul Său, cu credincioşii, nu cu cei necredincioşi. Poporul nu avea voie să intre în cort, ci doar Moise iar mai târziu Marele Preot odată pe în ziua ispăşirii, când aducea jertfă pentru popor, fiind un antetip a lui Cristos, iar acest lucru era un privilegiu pentru popor. Poporul stătea la intrare iar Dumnezeu dădea porunci prin Moise în diferite situaţii împrejurări sau evenimente, porunci specifice pe lângă cele date la Muntele Sinai în cadrul Legământului mozaic, dar care se încadrau în standardul de morală şi sfinţenie a lui Dumnezeu, (Levitic 11:44) ,aspect pe care fiecare evreu era ceva obligatoriu, aspect valabil şi în Noul Testament 1 Ioan 2:6  „Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus”. În felul acesta locul acela dar şi starea de sfinţire era o responsabilitate dar şi o binecuvântare. Dacă se ia în ansamblu cele 12 triburi a lui Israel [30], ele se întemeiau în baza unei  credinţe în Dumnezeul lui Israel, cu care Domnul încheiase un legământ condiţionat, un Dumnezeu pe care „îl slujeau într-un centru religios consacrat” (Jud. 5 :11, 20:2). Cortul întâlnirii şi Chivotul lui Dumnezeu constituiau şi însemnau obiectele de cult al acestei uniuni. În timpul peregrinărilor poporului evreu prin pustie, “Muntele lui Dumnezeu”, muntele Sianai (Horebul), alte locuri sau oaze în pustiu,  Cadeş Barnea (Deut. 1:46), au fost centre religioase.  Şi după cucerirea Cananului sunt amintite astfel de locuri  ca Penuel, Bet-El, Beer-şeva şi Sihem, iar la Şilo a avut un statut negativ particular (1 Sam. 2 :14), acolo se aduna poporul evreu, acolo au fost număraţi de către Iosua, tot acolo a fost aşezat Cortul întâlnirii şi Chivotul (Ios. 18: 1-8).  Tot acolo a slujit Eli şi fii lui, iar poporul aducea jertfe (Jud. 21:19, 1 Sam. 1:3), Samuel având rolul de judecător dar şi preot. Triburile beneficiau de autonomie şi guvernau după modelul patriarhal şi erau asistaţi de Moise, Iosua, apoi Dumnezeu a ridicat judecători în Israel, iar apoi începe perioada împăraţilor, dar în tot timpul acesta Legea dată de Dumnezeu prin Moise la muntele Sinai era în vigoare. Se pare cu beneficiind de un tot unitar, ca şi credinţă, religie, aspect social, acelaşi Dumnezeu, poporul evreu deşii era o naţiune nu a scăpat complet de conştiinţa de trib, în beneficiul unei conştiinţe naţionale care trebuiau să îi unească şi mai mult, aspect dovedit istoric mai târziu. Dacă înţelegem gândurile lui Dumnezeu în momentul în care dă porunca să se construiască Cortul şi Chivotul, care vor fi mai târziu Templul lui Dumnezeu Ioan 2:19  “Drept răspuns, Isus le-a zis: „Stricaţi Templul acesta, şi în trei zile îl voi ridica,” înţelegem şi Jertfa lui Cristos. Deci  de la obiecte fizice se ajunge la o Persoană, care este Isus Cristos. După cucerirea Cananului în momentul în care David ajunge Împărat peste Israel, are dorinţa de a zidi o Casă lui Dumnezeu, dar nu i se permite acest lucru, ci fiului său Solomon.  Templul. [31] Popoarele păgâne aveau propriile temple, ca exemplu “casa lui Dagon”, sau casa zeităţii, la care se închinau. (1 Samuel 5:5; bet ’astarot, 1 Samuel 31:10; cf. bet yhwh, Exod 23:19) Au mai fost descoperite numeroase alte temple la Bet-Şean, Haţor şi în alte  locaţii. David a văzut că este nepotrivit ca el să locuiască în casă iar Domnul într-un Cort (2 Samuel 7:2), dar avea mâine pătate de sânge, iar onoarea revine fiului său Solomon. David strânge materialele, bogăţiile, şi cumpără locul (1 Cronici 22: 8 2 Samuel 24:18-25). Începerea construcţiei se face în al – 4 – lea an al domniei lui Solomon şi durează 7 ani. Dumnezeu a pregătit şi oameni pentru acestă lucrare  1 Împăraţi 7:14  „fiul unei văduve din seminţia lui Neftali, şi al unui tată din Tir, care lucra în aramă. Hiram era plin de înţelepciune, de pricepere şi de ştiinţă în săvârşirea oricărei lucrări din aramă”, HIram fiind doar unul dintre ei. El a venit la împăratul Solomon, şi i-a făcut toate lucrările.Templul a fost construit în zona numită acum Haram esh-Sherif’, la Est de „Oraşul Vechi” din Ierusalim, o localizare puţin imprecisă, (2 Cronici 3:1). Se presupune că s-a construit din aria de treierat cumpărată de David cu 50 de sicli de argint (2 Samuel 24:24-25). Asemănarea dintre Cort şi Templu ca origine şi obiect sunt asemănătoare. Planul Templului şi locul unde să fie construit a fost hotărât de Dumnezeu. ( 2 Cronici 3:3).  David a primit proiectul şi l-a transmis lui Solomon. „David a  dat fiului său Solomon modelul prispei şi al clădirilor, al vistieriei, al camerelor de sus, al camerelor dinăuntru şi al  camerei pentru scaunul îndurării. I-a dat planul a tot ceea ce avea în minte cu privire la curţile Casei Domnului şi  la toate camerele de jur împrejur pentru vistieriile Casei lui Dumnezeu” (1 Cronici 28:11-12), iar Solomon a urmat indicaţiile primite.  Hiram[32], regele Tirului, aliat a lui Solomon s-a hotărât să livreze lemnul necesar Templului, contra cost cu alimente. Solomon a înrolat la corvoadă cam 100 000 de oameni, ca tăietori de lemn şi cioplitori în piatră, plus meşteşugari care să lucreze. Pe lângă aceştia au muncit şi sclavi, fiindcă lucrarea era de o mare amploare.  ELEMENTE ALE TEMPLULUI.  Amănunte cu privire la construirea Templului[33] se găsesc în 1 Regi 6, „Templul, având o lungime de 27 metri, lăţime de 9 metri, şi o înălţime de 13,7 metri. Templul avea două încăperi, Sanctuarul şi Sanctuarul dinăuntru,, care corespondeau cu Locul Sfânt şi Sfânta Sfintelor   din Cort, în plus pridvorul şi camere pentru preoţi. El mai conţinea  două curţi, una interioară şi una exterioară,( 2 Cronici 4:1-22),  şi altarul de bronz pentru arderile de tot, ligheanul de aramă pentru spălările rituale („marea de aramă”, (1 Împăraţi 7:23-26). La dedicarea şi consacrarea, omagiere şi închinare a Templului, Solomon a stat pe o „treaptă” de bronz (2 Cronici 6:12). Pridvorul era lung de 10 coţi şi lat de 20 de coţi (2 Cronici 3:4),  denumit  „loc sfânt” (ebr. hekal,). Ferestre zăbrelite aproape de tavan iluminau locul sfânt (1Împăraţi 6:4).  „Aici se afla altarul de aur pentru arderea tămâiei, masa pentru, pâinea pentru punerea înainte şi cinci perechi de sfeşnice, împreună cu uneltele pentru jertfă.” Sanctuarul interior[34] era un cub perfect cu latura de 20 de coţi. „Două dintre aripile lor se întâlneau în centru deasupra chivotului legământului, iar celelalte aripi atingeau pereţii de Nord şi, respectiv, de Sud (1Împăraţi 6:23-28, „HERUVIM”). În acest loc preasfânt prezenţa lui Dumnezeu era arătată printr-un nor” (1Împăraţi 8:10 ş.urm.). „Zidurile exterioare ale sanctuarului şi ale locului sfânt erau construite cu două terase de un cot pentru a sprijini grinzile celor trei rânduri de încăperi mici de jur împrejur. Astfel, încăperile de la primul nivel erau late de 5 coţi, cele de sus de 6 coţi, iar cele de la al treilea nivel erau late de 7 coţi. O uşă în partea de Sud avea acces la o scară spirală care ducea la etajele superioare”. Solomon a angajat un om din Tir ca să conducă lucrările şi a folosit meşteşugari fenicieni (1Împăraţi 5:2-8 ) „planul arhitectonic al Templului şi decoraţiile sale cu lucrări similare care s-au păstrat în unele temple feniciene şi canaanite” , şi au avut influenţă în construirea, şi ornamentele Templului. Numeroase plăci de fildeş sculptate (de la pereţii sau mobilierul palatelor) găsite pretutindeni în Orientul antic sunt lucrări feniciene, conţinând adesea teme egiptene, care se găseau  în  incinta Templului. „subiecte obişnuite sunt florile, palmierii şi sfincşii înaripaţi, subiecte care pot fi comparate cu sculpturile din Templu. La fel ca şi panourile din Templu, aceste sculpturi erau acoperite cu aur şi încrustate cu pietre colorate”, dar cu toate aceste elemente păgâne, Templul a fost sfinţit de Dumnezeu. Există o legătură dintre Cort şi Templu, mai precis Templu era o continuare a Cortului în care avem două aspecte. 1. Locuinţa lui Dumnezeu În Templu s-a realizat după ce bătrânii lui Israel s-au adunat, împreună cu căpeteniile din fiecare seminţie, împreună cu familiile lor 2 Cronici 5:3: „Toţi bărbaţii lui Israel s-au adunat la împărat pentru  sărbătoarea din luna a şaptea„, o imagine a restaurări lui Israel (Numeri 29:1). S-au adus jertfele necesare, iar „preoţii au dus chivotul legământului Domnului la locul lui, în sfântul locaş al casei, în locul preasfânt, sub  aripile heruvimilor” (2 Cronici 5:1-7). Chivotul era acela care determina şi scotea în evidenţă caracterul lui Dumnezeu, pentru că era tronul lui Dumnezeu în mijlocul poporului evreu, de unde El dădea porunci poporului Său. 2. Dumnezeu confirmă slujitorii în lucrare şi anume pe toţi preoţii, leviţii, cântăreţii „Asaf, Heman, Iedutun, fiii şi fraţii lor”, şi lăudau pe Domnul „Căci este bun, căci îndurarea Lui ţine în veci!”, iar „Preoţii n-au putut să mai stea acolo ca să facă slujba, din pricina norului; căci  Slava Domnului umpluse Casa lui Dumnezeu” (2Cronici 5:11-14). Solomon arată cum a devenit un instrument în mâna lui Dumnezeu, a îngenuncheat şi s-a rugat şi a citat din Psalmul  132: „Acum, Doamne Dumnezeule, scoală-Te, vino la locul  Tău de odihnă, Tu şi chivotul măreţiei Tale. Preoţii Tăi, Doamne Dumnezeule, să fie îmbrăcaţi cu mântuire şi  preaiubiţii Tăi să se bucure de fericire! Doamne Dumnezeule, nu îndepărta pe unsul Tău, adu-ţi aminte de  bunătăţile făgăduite robului Tău David!”, iar după ce Solomon a terminat rugăciunea, s-a coborât foc din cer, care a mistuit jertfele şi Slava Domnului a umplut Casa Domnului (2 Cronici 6:41-42, 7:1-2).  Se reţine şi ideea trecerii de la peregnirarea din pustie la un loc stabil, Casa Lui Dumnezeu în mijlocul poporului ales, iar diferenţa dintre Cort, care era mutat din loc în loc şi Templu, arată diferenţa dintre pustiu şi ţara promisă, care era un loc stabil. În ambele cazuri Dumnezeu a fost cu poporul evreu. Focul care s-a coborât din cer şi a mistuit jertfele ca răspuns la rugăciunea lui Solomon s-a realizat în baza răscumpărării şi a Jertfei lui Cristos care urma să vină. Templul lui Dumnezeu era în Ierusalim urma să fie un loc sfânt pentru fiecare care fiecare evreu, ca loc de adorare şi închinare. „Căci Domnul Dumnezeu este un soare şi un scut, Domnul dă îndurare şi slavă, şi nu lipseşte de niciun bine pe cei ce duc o viaţă fără prihană”. (Psalmi 84:11). Acolo se urcau seminţiile lui Israel în fiecare an pentru a lăuda pe Domnul (Psalmul 1 Psalmul 22:3-4). Prin faptul că Casa lui Dumnezeu se afla în Ierusalim, acest lucru era un mare privilegiu pentru poporul evreu.

4).  BISERICA[35] Faptele Apostolilor 2:1  „În ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc. 2  Deodată a venit din cer un sunet ca vîjîitul unui vânt puternic, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. 3  Nişte limbi ca de foc au fost văzute împărţindu-se printre ei, şi s-au aşezat câte una pe fiecare din ei. 4  Şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt, şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească”.  Biserica s-a născut la Rusalii, iar Isus a vorbit despre Ea şi a făcut o afirmaţie Matei 16:18  „Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru (Greceşte: Petros.), şi pe această piatră (Greceşte: petra.) voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui”. Cuvântul folosit pentru Biserică[36] este  „ekklesia” cuvânt derivat din gr. Kyriakos – în latină  basilica ,care înseamnă „casa Domnului”,,  era un loc de închinare, o adunare dar se poate referii şi la o clădire. Termenul a fost folosit şi în Vechiul Testament la evrei în LXX,  pentru adunarea lui Israel, care se aduna la sărbătorile anuale (Faptele Apostolilor 7:38).   Dacă ne uităm puţim la dispensaţiile din istorie, care nu se pot nega în totalitate (învăţătura calvinistă), Isus[37] mai face afirmaţii cu privire la schimbări în viitor “Stricaţi templul  acesta şi în trei zile îl voi ridica”. Şi evanghelistul ne spune: „El le vorbea despre templul trupului Său” (Ioan 2:19 – 21). La a Rusalii Domnul avea să locuiască pe pământ într-un fel nou sub două forme, în sensul că Dumnezeu şi-a zidit Templul în fiecare credincios (1 Corinteni 6:1- 9), dar a avut şi un locaş al Lui împreună cu toţi credincioşi „voi sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi un lăcaş  al lui Dumnezeu, prin Duhul” (Efeseni 2:22). Aici mai avem trei aspecte 1. Dumnezeu îşi zideşte o Casă, în cazul acesta este inclusă şi Biserica, iar Cristos a zidit Biserica după Cuvântul Lui. „Şi Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei care erau mântuiţi”  (Fapte 2:47), iar Casa lui Dumnezeu poate fi înlocuită folosind cuvântul Biserică iar fiecare piatră din Biserică era un mădular în Trupul lui Cristos. 2. Casa lui Dumnezeu este o modalitate prin care sufletele sunt adăugate la Ea. Fapte 2:41  „Cei ce au primit propovăduirea lui, au fost botezaţi; şi în ziua aceea, la numărul ucenicilor s-au adaus aproape trei mii de suflete”. Ca şi rezultat al pocăinţei se primeşte iertarea păcatelor şi Duhul Sfânt şi ele nu se pot despărţi. Suntem curăţiţi de păcate prin Sângele lui Isus Cristos. Romani 3:25  „Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea în delungei răbdări a lui Dumnezeu”. Biserica lui Dumnezeu fiind locuinţa lui Dumnezeu este zidită prin Har atât pentru evrei cât şi pentru neamuri. 3. Credincioşii care locuiesc în Casa lui Dumnezeu, în Biserică aveau diferite activităţi, iar Petru le pune în evidenţă 1 Petru 2:5: „Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă  duhovnicească, o preoţie sfântă şi ca să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Cristos„. Dacă ne uităm în Faptele Apostolilor, găsim un alt aspect al slujbei sfinţilor care sunt etalon şi pentru bisericile din secolul XXI. Faptele Apostolilor 2:42  „Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pîinii, şi în rugăciuni”. Şi  David se bucura de aceleaşi privilegii „Ferice de cei ce locuiesc în Casa Ta! Căci ei tot mai pot să Te laude. – (Oprire)” (Psalmi 84:4), aspect care scoate în evidenţă Imuabilitatea lui Dumnezeu.  Un alt aspect este  Biserica construită de om (1Corinteni cap 3). În prezentarea adevărului despre Dumnezeu biserica construită de om are un loc important, fiindcă aşa cum se vede în scrisorile lui Pavel, Duhul Sfânt foloseşte acest prilej în care prin condiţia sfinţilor se dezvăluie aspecte care privesc Biserica. Aici se îmbină aspecte din biserica locală cu cele din Biserica Spirituală. Un bun exemplu este biserica din Corint, pe care Pavel totuşi îi numeşte sfinţi, dar care erau foarte lumeşti, erau divizaţi, aveau favoriţi, Petru, Apolo, iar Pavel trebuie să le dea lapte duhovnicesc ca şi unor copii, în loc de bucate tari. Aflând de starea bisericii Pavel[38] le arată adevărata poziţie de slujitor al lui Dumnezeu 1 Corinteni 3:6 „Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească”. Apostolul Pavel avea dorinţa ca toţi să fie al lui Dumnezeu şi să aibă părtăşie cu Dumnezeu şi uni cu alţii 1 Corinteni 3:9  „Căci noi Suntem împreună lucrători cu Dumnezeu. Voi Sunteţi ogorul lui Dumnezeu, clădirea lui Dumnezeu”. Pavel dezvoltă mai departe această idee După harul lui Dumnezeu care mi-a fost dat, eu, ca un meşter-zidar înţelept, am pus temelia, şi un altul clădeşte deasupra. Dar fiecare să ia bine seama cum clădeşte deasupra”. (1Corinteni 3:10). Dacă ne amintim ce a spus Isus când vorbeşte cu Petru “pe această piatră voi zidi Biserica Mea”, vedem diferenţa prin care se explică cele două aspecte ale Casei lui Dumnezeu, iar lucrarea lui Cristos de clădire a Bisericii Sale trebuie să fie desăvârşită. Temelia pe care este zidită Biserica este însuşi Cristos, El fiind „ piatra din capul unghiului”, şi Petru fiind  şi el o piatră vie (Fapte 18), iar Pavel a fost fiind primul care a vestit Evanghelia celor din Corint. Aici se disting trei categorii de creştini care zidesc dar şi condiţia plus responsabilitatea lor 1 Corinteni 3:11  Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă, şi care este Isus Hristos. 1. 12  Iar dacă clădeşte cineva pe această temelie, aur, argint, pietre scumpe, lemn, fîn, trestie, 13  lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă: ziua Domnului o va face cunoscut, căci se va descoperi în foc. Şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia. Deci aurul, argintul şi pietrele scumpe înseamnă un bun lucrător care primeşte o răsplată 2. Un al doilea aspect un lucrător care îşi va pierde răsplata, dar care totuşi este mântuit 3. Un lucrător rău care va fi nimicit împreună cu lucrarea lui.  Să clădeşti „lemn, fân sau trestie pe  temelie, în loc de aur, argint sau pietre scumpe”, înseamnă să aduci în Adunare suflete care nu au o viaţă divină, sau să promovezi doctrine false, ignorând necesitatea pocăinţei a Naşterii din Nou şi faptul că Sângele lui Cristos ne curăţeşte de orice păcat. De asemenea se pot primi în adunare oameni care nu sunt mântuiţi şi nu sunt destinaţi să facă partea din ea. Perspectiva umană înseamnă un lucru, pe când cea biblică poate să însemne cu totul altceva. Credincioşia va fi răsplătită şi nu cantitatea lucrării (vezi pilda talanţilor Matei 25:18). Ce a clădit fiecare se va vedea în ziua judecăţii „care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric şi va  descoperi gândurile inimilor” (1 Corinteni cap 4). Cu privire la adevăr avem parte de îndurarea lui Dumnezeu, dar tot va veni o zi în care, fiecare va fi responsabil în faţa lui Dumnezeu, iar Pavel aminteşte corinteilor faptul că deşii toţi au fost în nor şi în mare, nu toţi au fost plăcuţi lui Dumnezeu (1Corinteni cap10). Păcatul lor a fost neascultarea şi cârtirea, iar noi ca şi creştini, avem răspunderea  de a ne trăi viaţa ca şi creştini adevăraţi, care sunt atenţionaţi de consecinţele păcatului (Evrei, cap 3 şi 4). În cazul acesta în Casa lui Dumnezeu avem un spectru larg de credincioşi, dintre care nu toţi sunt temple vii, şi doar în ziua judecăţii grâul va fi dspărţit de neghină „Lăsaţi-le să crească amândouă împreună până la seceriş; şi, la vremea secerişului, voi spune secerătorilor: „Smulgeţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi, ca s-o ardem, iar grâul strângeţi-l în grânarul meu.” (Matei 13:30). Lucrarea fiecărui credincios  după ce a trecut prin foc, dacă nu arde va primi o răsplată (Matei 25:14, Efeseni 2:10). Acest lucru constituie un avertisment pentru cei care sunt în lucrarea Domnului, pentru că lucrarea lor va fi scoasă la iveală în ziua judecăţii în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Casa lui Dumnezeu nu aparţine oamenilor (creştinism instituţionaliza, clădiri, dogme, preoţi, funcţii etc), ci aparţine Bisericii zidite de Cristos ”Căci sunt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată. (2 Corinteni 11:2) ” Biserica pe care o zideşte Cristos este indestructibilă, porţile iadului nu o vor birui”, iar  Pavel dă un îndemn printr-o scrisoare 2 Timotei 2:22  ”Fugi de poftele tinereţii, şi urmăreşte neprihănirea, credinţa, dragostea, pacea, împreună cu cei ce cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată”, aspect care ne vizează şi pe noi. Chiar dacă cineva zideşte cu materiale care vor fi arse în foc, el nu poate strica Temelia. Domnul îi cunoaşte pe ai Lui şi este responsabilitatea credinciosului să cheme Numele Domnului cu o inimă curată. Biserica şi credinciosul sunt în lume şi trebuie să fie curate Fapte 24:16  ”De aceea mă silesc să am totdeauna un cuget curat înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor”, spre gloria şi onoarea lui Dumnezeu.  Forma finală a bisericii. [39]  (Efeseni 2:19-22, Apocalipsa 21:2-3). Facem un pas mai departe, da la biserica ca şi clădire, la Biserica invizibilă al lui Cristos[40] care înseamnă „totalitatea credincioşilor, fără deosebire de rasă, naţionalitate, sau clasă socială, din toate timpurile, din cer şi de pe pământ, formează Biserica lui Hristos, Biserica Universală. Această Biserică nu e o organizaţie pământească vizibilă, ci e organismul viu, spiritual, al celor ce au crezut în Hristos şi au fost născuţi din nou” definiţie pe care o repetăm. Evrei[41] 12:23  “de Biserica celor întâi născuţi, cari sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi,” iar acest aspect  se îndreptă şi este prezentată în anumite texte ca şi Templul lui Dumnezeu ca şi credincios dar şi ca Biserică 1 Corinteni 6:19  Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi, şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu Sunteţi ai voştri? (2 Corinteni 6). Dumnezeu[42] l-a înălţat pe Cristos care este Capul Bisericii, care este în acelaşi timp şi Trupul lui Cristos. Efeseni (1:22-23). Pe de o parte în Cristos se zideşte şi se va continua aşa până la sfârşit când Cristos îşi va lua Mireasa la Cer, dar în acelaşi timp Trupul lui Cristos este o plinătate. „care este trupul Lui, plinătatea Celui ce îndeplineşte totul în toţi”. (Efeseni 1:23). În cartea Apocalipsei găsim noţiunea de  Biserică, Mireasă şi Cort al lui Dumnezeu (Apocalipsa 21:2-3). Tot Apocalipsa vorbeşte despre o nouă  creaţie Apocalipsa 21:1  „Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră, şi marea nu mai era”. Dacă facem referire la semnificaţia cuvintelor Casă, Templu şi Cort, termenul de Casă prezintă o imagine unde se poate locui, iar Biserica  în postură de Casă a lui Dumnezeu pe pământ, nu este adecvată ci Biserica ca şi Trup. De asemenea imaginea Templului este acela de a fi sfânt, în dreptul credinciosului şi a Bisericii 1 Corinteni 3:16  „Nu ştiţi că voi Sunteţi Templul lui Dumnezeu, şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi”? Dumnezeu locuieşte într-un loc Sfânt, iar credincioşii care formează Templul lui Dumnezeu trebuie să fie sfinţi Psalmi 93:5  „Mărturiile Tale Sunt cu totul adevărate; sfinţenia este podoaba Casei Tale, Doamne, pentru tot timpul cât vor ţine vremurile” aspect care arată Imuabilitatea lui Dumnezeu, sau Levitic 26:11-12   „Îmi voi aşeza locaşul Meu în mijlocul vostru şi sufletul Meu nu vă va urî. Voi umbla în mijlocul vostru, Eu voi fi  Dumnezeul vostru şi voi veţi fi poporul Meu„. Şi profetul Ezechil aminteşte acest lucru cu privire la timpul după care evreii se întorc din robia Babilonului Ezechiel 37:27  „Locuinţa Mea va fi între ei; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu”, dar la momentul Întrupării,  Evreii nu îl recunosc pe Cristosul, Mesia, îl răstignesc, iar această promisiune s-a împlinit doar în mod parţial. Atunci când este prezentată scena din Apocalipsa 21, în ea vedem o împlinire a planurilor măreţe şi eterne al lui Dumnezeu şi eficacitatea Sângelui lui Isus Cristos : „El va şterge  orice lacrimă din ochii lor, Şi moartea nu va mai fi, Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că  lucrurile dintâi au trecut„. Dumnezeu are posibilitatea să locuiască în mijlocul celor răscumpăraţi. Casa lui Dumnezeu pe pământ, Cort, Templu, Biserică, sunt anticipări ale Casei Lui eterne, care este Templul lui Dumnezeu sus în cer, sau Cortul Său pentru eternitate. (Apocalipsa 21:23). Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună, ca s-o lumineze; căci o luminează slava lui Dumnezeu, şi făclia ei este Mielul. (Apocalipsa 21:23)

6). Templul Continuăm  cu perspective asupra Templului prezentat în Noul Testament[43] şi desprindem aspecte importante. Atunci când se fac referiri la Templul lui Dumnezeu în Evanghelii, sub termenul de Casă se folosesc cuvintele ” (oikos) şi „loc” (topos), iar ca şi vorbire metaforică avem cuvintele casă”, „clădire” (oikodome), „cort” (skene), „locuinţă” (katoiketerion). Isus are atitudini diferite şi contrarea despre clădirea Templului din Ierusalim. Pe de o parte era sfinţit de Dumnezeu,Nebuni şi orbi! Care este mai mare: aurul sau Templul, care sfinţeşte aurul?” (Matei 23:17), Templulu fiind denumit şi Casa lui Dumnezeu, iar  zelul pentru Casa lui Dumnezeu l-a motivate să facă curat în Casa Tatălui, în plus era preocupat de Templu. Ioan 2:17  “Ucenicii Lui şi-au adus aminte că este scris: „Rîvna pentru casa Ta Mă mănâncă pe Mine.” În contrast Isus se vede mai mare decât Templul, îl denumeşte  peşteră de tâlhari, ca şi Isaia şi face afirmaţia din Matei 26:61 “Acesta a zis: „Eu pot să stric Templul lui Dumnezeu şi să-l zidesc iarăşi în trei zil,” Templul fiind doar un paravan religios în Israel. La începutul lucrării Isus a chemat evreii la pocăinţă, dar acest fapt a atras ostilitatea liderilor religioşi, iudeii nu a dat dovadă de flexibilitate, deşi îl aştepta pe Mesia, erau nevrednicii de prezenţa divină, iar Isus a anunţat distrugerea Templului fapt care s-a întâmplat în anul  70 d. Cr, de către armata romană condusă de Titus.   Isus face şi o precizare a faptului că “Noul templu era adunarea escatologică a lui Isus Mesia” Matei 18:20  „Căci acolo unde Sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, Sunt şi Eu în mijlocul lor.” În cartea Faptele Apostolilor lucrurile prind contur din ce în ce mai mult, ucenicii continuă  se ducă la Ierusalim în Templul, dar în acelaşi timp se distanţează de el. Ştefan şi un grup de evrei creştini a înţeles că a crede în Mesia înseamnă abrogarea ordinii simbolizate de Templu din Ierusalim, iar apărarea sa a fost de fapt un atac la adresa liderilor religioşi ai vremii şi a Templului (Fapte 7). Un argument mai bun se găseşte în Fapte 15:13-18, „Cortul lui David” şi Amos 9:11, texte din Vechiul Testament cu bătaie escatologică, folosit şi de comunitatea Legământului de la Qumran, care au o concepţie nouă şi spirituală despre Templu (CDC 3.9), şi ne ajută să avem o idee încă neclară despre doctrina bisericii şi noul Templu. În Epistole doctrina despre biserică şi Templul Mesianic plus aspectul escatologic al Templului iese şi mai mult în evidenţă iar legătura dintre Vechiul Testament şi escatologie   intertestamentală este scoasă în evidenţă în scrierile lui Pavel (1Corinteni 3:16-17, 2 Corinteni 6:16-18 Efeseni 2:1-22). De Asemenea avem o legătură, un cuplet din 2 Corinteni 6:16 legat de (Levitic 26:12; Ezechiel 37:27-28), în care se foloseşte escatologia iudaică cu privire la Templul Mesianic (Jubilee1:17). Acest aspect este un îndemn pentru o viaţă sfântă  şi unitate  (1 Corinteni 6:18 … ). Schisma  este egală cu profanarea iar pedeapsa este extrem de puternică, violentă,  şi mare.   Dumnezeu este unul singur şi locuieşte într-un singur loc pe pământ în Casa Lui. De asemenea în cartea Efeseni imaginea despre templul este folosită în sensul învăţării doctrinare. Apare caracterul  inter-rasial al bisericii „În adevăr, nu este nicio deosebire între iudeu şi grec; căci toţi au acelaşi Domn, care este bogat în îndurare pentru toţi cei ce-L cheamă. (Romani 10:12). Cuvinte ca aproape sau departe (Isaia 57:19, Daniel 9:7) folosite de rabini pentru evrei şi străini (Numbers Rabbah 8:4), sau cuvântul pace, au o conotaţie excatologică. Pavel a perceput misiunea lui între neamuri, ca o împlinire a credinţei iudeilor dar şi a creştinilor ca şi o unire în Cristos, în care Mesia este piatra din capul unghiului Efeseni 2:20  „fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos”. De asemenea clădirea creşte (auxein) Efeseni 2:22  „Şi prin El şi voi Sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi un lăcaş al lui Dumnezeu, prin Duhul” şi se introduce imaginea Trupului şi o imagine a contopirii între Templu şi Trupul lui Cristos. Dacă se compară ce a scris Pavel despre Templul ca şi Casa lui Dumnezeu cu ce scrie Petru (1 Petru 2:4-10), ele se referă la biserică ca şi Sanctuarul lui Dumnezeu. La fel cartea Evrei[44] spune acelaşi lucru (Evrei 3:1-6) şi vedem cum imaginile se împletesc în mod armonios „În ziua aceea, veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl Meu, că voi sunteţi în Mine şi că Eu sunt în voi”. (Ioan 14:20). Ideea de Templu spiritual este dezvoltată mai şi mai mult în cartea Evrei şi Apocalipsa, aspect care se regăseşte atât în religia iudaică cât şi creştină. Ca referinţă găsim în Ioan 1:51  „Apoi i-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun, că, de acum încolo, veţi vedea cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi pogorându-se peste Fiul omului.” (Ioan 14:2,  Galateni 4:21…), sau „Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos”. (Filipeni 3:20) cu referire la Casa din cer.  Sanctuarul din cer  este (typos),   ca şi originalul, iar cel de pe pământ este o  copie şi umbră  celui din cer (Evrei 8:5). Isus Cristos ca Mare Preot slujeşte în Cortul ceresc, care a fost curăţat, iar noi aici pe pământ participăm la închinare (Evrei 10:19-22), iar prin acest fapt biserica adevărată a lui Cristos este în Templu, Sanctuarul ceresc. În Apocalipsa lui Ioan i se prezintă două Temple, unul în cer şi altul pe pământ, Sionul ceresc (Apocalipsa14:1 şi Apocalipsa 21:10)  plus Noul Ierusalim (Apocalipsa  3:12, 21:2.) din care fac parte credincioşii măsuraţi şi număraţi, aleşii pe care Dumnezeu îi apără. O altă spiritualizare a lui Ioan este faptul că pe Muntele Sionului nu vede un edificiu măreţ ci mulţimea celor răscumpăraţi (Apocalipsa 14:1) aspect sugerat şi în Apocalipsa. „Pe cel ce va birui îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu, şi nu va mai ieşi afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, Noul Ierusalim, care are să se coboare din cer de la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou.” (Apocalipsa 3:12), cuvântul esenţial fiind biruinţă, astfel cele două Temple fiind percepute împreună,  formează un Sanctuar care creşte prin faptul că fiecare credincios  are mărturia prin martiraj. Clădirea va fi terminată când numărul celor aleşi se va împlini. Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă şi li s-a spus să se mai odihnească puţină vreme, până se va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei. (Apocalipsa 6:11), tot aşa a fost hotărât destinul popoarelor din Templu din Ierusalim. Isaia 66:6  “Un glas răsunător iese din cetate! Un glas iese din Templu! Este glasul Domnului, care dă vrăjmaşilor lui plata cuvenită!”, (Habacuc 2:10). Ioan face afirmaţia că în Noul Ierusalim nu are Templu: Apocalipsa 21:22  „În cetate n-am văzut nici un Templu; pentru că Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca şi Mielul, Sunt Templul ei”. Această finalitate grandioasă ne arată că Locuinţa din cer este însuşi Dumnezeu Atotputernic şi Mielul, iar jocul de cuvinte  (skene şi skenosei), ne indică faptul că barierele dintre om şi Dumnezeu nu mai există lucruri pe care pe care să-l ascundă pe Dumnezeu de poporul Său. Iar acest lucru este un privilegiu glorios pentru creştinii care sunt în Noul Ierusalim Şi am auzit un glas tare care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. (Apocalipsa 21:3). Observăm că lucrurile se adună, şi de Altar, Cort, Templul, Biserică, şi Templul ceresc care sunt Dumnezeu şi Cristos, se îmbină divinul cu umanul ajungând în final la o părtăşie reală şi adevărată cu Dumnezeu. Atunci când Isus spune pilda celor două case, este conştient ca va urma judecata, pentru cei care ascultă o binecuvântare veşnică, iar pentru cei care refuză o pedeapsă veşnică.

7). JUDECATA[45]. (ebr. sapat; gr. krima, krisis) Dumnezeu are calitate de judecător aspect prezentat în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament. El judecă întreg pământul Geneza 18:25  „Să omori pe cel bun împreună cu cel rău, aşa ca cel bun să aibă aceeaşi soartă ca cel rău, departe de Tine aşa ceva! Departe de Tine! Cel ce judecă tot pământul nu va face oare dreptate?”, El este prezentat ca şi un Dumnezeu al dreptăţii, iar judecata este împotriva răului din lume. În baza acestui principiu şi interpretare poporul lui Dumnezeu este chemat să exercite la rândul lui o judecată umană (Isaia 1:17; Mica 6:8; Zaharia 8:16). Judecata lui Dumnezeu este personală,   (Psalmul 36:5…, Ezechiel 39:21, Osea 2:19-20), legată de atributele lui Dumnezeu ca bunătate, îndurare, neprihănire, adevăr, etc, dar şi dreptatea justiţia divină şi mânia lui Dumnezeu. Exodul 15:7  „Prin mărimea măreţiei Tale, Tu trînteşti la pământ pe vrăjmaşii Tăi; Îţi dezlănţuieşti mânia şi ea îi mistuie ca pe o trestie”. Astfel prin judecata lui Dumnezeu se aduce salvare şi mântuire celui neprihănit (Deuteronom 10:18; Psalmul 25:9-10), şi condamnare pentru cei răi  (Exod 6:6;  Deuteronom 32:41; Isaia 4:4; Ier. 1:10, Ezechiel 5:10, etc). Spre sfârşitul Vechiului Testament, ideea de judecată este tot mai mult legată de o aşteptare escatologică, în ziua în care Domnul vine (Ioel 2:1.., Amos 5:18, Obadia 1:5, Ţefania 1:7- 18) Maleahi 4:1..). Ideea se reia în Noul testament prin numeroase versete care vorbesc despre mânia şi judecata lui Dumnezeu  (Romani 1:18,  Evrei 12:23, 1 Petru 1:17,  Apocalipsa 16:5 …). Ca şi în Vechiul Testament judecata nu este limitată doar în viitor ci operează deja aici pe pământ  (Ioan 8:50,…. Apocalipsa 18:8), fiind asociată cu Persoana lui Isus Cristos, fiindcă Tatăl  a dat judecata Fiului Matei 25:31  „Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. 32  Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre; 33  şi va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui. (Matei 10:34…Ioan 3:19; …8:12,  9:39). Judecata se aplică deja fiindcă oamenii iubesc mai mult întunericul decât lumina, deşi ea a fost arătată (Ioan 3:19). Aspectul principal al judecăţii în Noul Testament cade pe judecata din escaton prin numeroase versete  care spun acest lucru  (Matei 25:31-46; Ioan 5:22,…. Evrei 6:1-6 şi mai departe). Toţi oamenii vor fi judecaţi fără excepţie, inclusiv îngerii (2 Petru 2:4,  Iuda 6). Toate aspectele din inima omului vor fi judecate, gândurile inimii, orice cuvânt nefolositor, etc. Judecata se va face şi asupra celor credincioşi  (Matei 7:22… Luca 19:12-28, 2 Corinteni 5:10; Evrei 10:30..1 Petru 1:17, Apocalipsa 20:12…). Judecata nu poate fi evitată „Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata”, (Evrei 9:27), şi este spusă categoric şi în alte versete din Biblie. Aspectul fundamental şi de bază al judecăţii lui Dumnezeu este răspunsul omului faţă de voia descoperită al lui Dumnezeu prin Revelaţia Naturală şi Revelaţia Specială, dar se va ţine cont şi de capacitatea fiecărui om  de a o împlinii, copii, handicapaţi mintali, sau alte forme  şi diferenţe între oameni  (Matei 11:21-24; Romani 2:12-16). Judecata Lui va fi dreaptă, desăvârşită şi convingătoare. „Ştim însă că tot ce spune Legea, spune celor ce sunt sub Lege, pentru ca orice gură să fie astupată, şi toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu”. (Romani 3:19). Există un contrast între judecata umană şi judecata divină dar trebuie să avem în vedere câteva aspecte. 1. Judecata are un caracter escatologic prioritar, iar credincioşii sunt declaraţi îndreptăţi în faţa judecăţii lui Dumnezeu prin credinţa în Cristos şi Jertfa de pe Calvar 1 Corinteni 1:30  “Şi voi, prin El, Sunteţi în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare”. 2. Aici nu avem de a face doar cu o “relaţie juridică”, ci prin părtăşia şi unirea cu Cristos,  care implică o unire reală cu Moartea şi Învierea  lui Cristos, ce schimbă caracterul omului credincios, respective viaţa lui. Romani 6:4  “Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentruca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă”. Acest lucru este o dovadă a Naşterii din Nou. 3. de asemenea nu trebuie să face o deosebire între lucrarea Tatălui şi lucrarea Fiului, fiindcă este o lucrarea a Sfintei Treimi şi noi trebuie să credem în Isus Cristos care a fost trimis de Dumnezeu. Ioan 6:29  “Isus le-a răspuns: „Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela pe care L-a trimis El.” 4. Nu există “creştini anonimi”, pentru că fiecare creştin trebuie să aibă o relaţie mântuitoarea cu Cristos care să fie  Mântuitor şi Domn în viaţa lui, şi toţi cei răscumpăraţi din nou formează Biserica lui Cristos. De asemenea faptele bune nu duc la mântuire ci sunt o consecinţă a convertirii, care sunt dovezi ale Harului lui Dumnezeu, în societatea umană căzută în păcat. De asemenea există o singură cale prin care oamenii pot fi mântuiţi “În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi.” (Faptele apostolilor 4:12). Biblia[46] recunoaşte faptul că nu toţi oamenii sunt egali în al cunoaşte pe Dumnezeu, iar acest fapt este luat în considerare la judecată Sa “Dar cine n-a ştiut-o, şi a făcut lucruri vrednice de lovituri, va fi bătut cu puţine lovituri. Cui i s-a dat mult, i se va cere mult; şi cui i s-a încredinţat mult, i se va cere mai mult”.(Luca 12:48), desprins din pilda Ispravnicului necredincios, care este un principiu biblic care este corect. Totuşi şi aceea care ştiu puţin  au urmat lumina care le-a fost dată, iar în consecinţă mântuirea este tot prin Cristos. Efeseni 2:12  “aduceţi-vă aminte că în vremea aceea eraţi fără Hristos, fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei, fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume. 13  Dar acum, în Hristos Isus, voi, care odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost apropiaţi prin sângele lui Hristos”. La judecata finală va exista o mărturie şi o despărţire a celor, neprihăniţi,  de cei răi, acelor aleşi de cei ne-aleşi, cu destine veşnice diferite  “cei ale căror nume au fost găsite scrise în cartea vieţii” şi cei ale căror nume „nu au fost găsite scrise în cartea vieţiiŞtim, în adevăr, că, dacă se desface casa pământească a cortului nostru trupesc, avem o clădire în cer, de la Dumnezeu, o casă care nu este făcută de mână, ci este veşnică. (2 Corinteni 5:1)”Oricine n-a fost găsit scris în Cartea Vieţii a fost aruncat în iazul de foc. (Apocalipsa 20:15). Judecata pe care o fac oamenii asupra semenilor săi se face prin putere delegată, iar abuzul se pedepseşte. Ei trebuie să fie conştienţi că dacă Dumnezeu judecă cu dreptate, aşa trebuie să facă şi oamenii (Luca 12:56-58), Ioan 7:24  „Nu judecaţi după înfăţişare, ci judecaţi după dreptate.”, iar judecata finală aparţine lui Dumnezeu  (Deuteronom 1:17). Creştinul are nevoie de discernământ şi maturitate morală. Romani 15:14  „În ce vă priveşte pe voi, fraţilor, eu însumi Sunt încredinţat că Sunteţi plini de bunătate, plini şi de orice fel de cunoştinţă, şi astfel Sunteţi în stare să vă sfătuiţi unii pe alţii”. În final credincioşii vor judeca pe îngeri 1 Corinteni 6:3  „Nu ştiţi că noi vom judeca pe îngeri? Cu cât mai mult lucrurile vieţii acesteia?”. Şi creştinii vor fi judecaţi ca şi cei necredincioşi (Matei 25:14-30, 31-46), şi alte texte care precizează acest lucru. Creştinii vor fi judecaţi printr-o judecată părintească, potrivit cu darurile pe care le-au primit oportunităţi şi responsabilităţi, pe care le-au avut în viaţă 1 Petru 1:17  „Şi dacă chemaţi ca Tată pe Cel ce judecă fără părtinire pe fiecare după faptele lui, purtaţi-vă cu frică în timpul pribegiei voastre”. Judecata creştinilor nu va pune în pericol mântuirea oferită prin Cristos. Atunci când oamenii se gândesc sau vorbesc despre judecata lui Dumnezeu, ei se abţin, iar judecata nu se regăseşte în scrierile contemporane, sau prea puţin au permis bisericii să se armonizeze cu (Romani 12:1 …. Phillips). Ideea de judecată finală apare prea puţin în teologia şi învăţătura bisericii, şi este lăsată la o parte din păcate. Omul contemporan respinge ideea unei judecăţi viitoare, pentru că nu vrea să răspundă în faţa nimănui de faptele rele şi leagă aspectul moral de tradiţie, teorii psihologice, psihanalitice şi se aliniază la pragmatismul din zilele noastre. Moralitatea constă în fericirea personală aici şi acum, iar ideea unei judecăţi divine finale este anatema pentru ei. Dar judecata divină este adevărată şi inevitabilă pentru toţi oamenii, tocmai de aceea Biserica are datoria de a fi tenace şi sub acest aspect, potrivit cu învăţătura Bibliei.

 8). JUDECATA DE APOI.[47] Se poate porni  din nou de la ce spune Isus Cristos în Matei  capitolul 25 când vorbește despre Judecata viitoare : Matei 25:31  „Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. 32  Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre; Două versete atrag atenția în mod deosebit: Matei 25:34  Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: „Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii. și Matei 25:41  Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui!  Fiecare om va fi judecat de Dumnezeu și își va primi răsplata sau pedeapsa  în funcție de credința sau necredința lui și de felul în care și-au trăit viața. (Romani 2:6). La judecată toate faptele omului vor ieșii la  iveală iar Pocăința este o poruncă : Faptele Apostolilor 17:30-31  “Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă, şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască; pentru că a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul, pe care L-a rânduit pentru aceasta, şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morţi…”.  Ioan spune ce a văzut : Apocalipsa 20:12  “şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost distruse. Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea.” Există două stări după judecată, care constă în starea celor mântuiți și în starea celor nemântuți. a. starea celor mântuiți :  se poate reflecta în câteva versete : Matei 25:46  “Şi aceştia vor merge în pedeapsa veşnică, iar cei neprihăniţi vor merge în viaţa veşnică.” Avem și mărturia lui Ioan. Apocalipsa 21:3-4  “Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie, şi zicea: ‘Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii.  El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei.  El va fi Dumnezeul lor.  El le va şterge orice lacrimă din ochii lor.  Şi moartea nu va fi.  Nu va mai fi nici o tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.’ ”  și  Apocalipsa 22:3-5  “Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Robii Lui îi vor sluji. Ei vor vedea faţa Lui şi Numele Lui va fi pe frunţile lor. Acolo nu va fi nici noapte, şi nu vor mai avea trebuinţă nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina, şi vor împărăţi în vecii vecilor.” Această stare indică o stare de fericire b) Starea celor nemântuiţi  ne prezintă o stare de pedeapsă și sunt sugestive câteva versete Matei 25:41  “Apoi va zice celor de la stânga Lui: ‘Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui!’’ Ioan spune și cine  va intra acolo. Apocalipsa 21:8  “Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli, şi toţi mincinoşii, partea lor este iazul, care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moatea a doua.” Moartea a doua reprezintă Iadul. Apocalipsa 20:10  Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi proorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor. Apocalipsa 20:14  Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Alegerea celor care vor merge în Iad nu se face la întâmplare. Apocalipsa 20:15  “Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul cu foc.” Această stare ne arată o situație, poziție, permanentă  de chin și suferință, sau Marcu 9:44  unde viermele lor nu moare, şi focul nu se stinge. Este necesar să facem o remarcă în sensul că Iadul nu a fost pregătit pentru om ci pentru Satana și îngerii lui, prin Cădere omul a ajuns în starea de păcat, iar în timpul vieții are posibilitatea de alegere ”liber arbitru”, care va ava consecințe la Judecata de Apoi. Un ultim lucru necesar a fi specificat este faptul că  osânda sau binecuvântarea, Iadul și Cerul sunt eterne.

9). CONCLUZII 

După botezul lui Isus şi ispitirea din pustie, urmează Predica de pe Munte, (Matei 5-7) care este o mini Evanghelie şi indică cum trebuie să fie credinciosul care face parte din Împărăţia cerurilor iar la sfârşitul discursului Isus spune pilda celor două case, fiind conştient de faptul că există oamenii care ascută de Cuvântul Lui, dar şi de oameni care îl resping,  iar în  funcţie de ascultarea sau neascultarea lor îşi aleg singuri destinul veşnic, care poate fi binecuvântarea sau un chin, Cerul sau Iadul. Ilustraţia pildei pune accentul pe temelie, nu pe aspectul exterior. Ca şi ascultători a cuvintelor lui Isus au fost ucenicii, mulţimea iudeii şi fariseii, care au refuzat în mod categoric învăţătura Domnului Isus. Ei aşteptau un Mesia în termeni omeneşti care să îi scape de jugul roman şi  din cauza învăţăturii rabinilor suprapusă peste legea lui Moise, au pierdut dimensiunea spirituală a Împărăţiei cerurilor, şi nu l-au recunoscut pe Mesia cel adevărat. Mesia şi dumnezeul lor era deja un idol creat de mintea umană. Isus în Evanghelia după Matei vorbeşte despre Biserică, adică Casa lui Dumnezeu. De asemenea El se declară deasupra Legii date de Dumnezeu prin Moise şi repetă  sintagma „Aţi auzit dar eu vă spun” de şase ori. În contrast cu Legea Isus vorbeşte despre Har. Ioan 1:17 “ căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos”. Apostolul Pavel abordează problema Legii şi a Harului, şi recunoaşte neputinţa „cărnii” şi puterea Harului. Cuvintele Domnului Isus Cristos şi al apostolilor trebuie să fie ascultat, împlinit şi predicat, pentru că dă viaţă 1 Corinteni 1:18  „Fiindcă propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce Sunt pe calea pierzării: dar pentru noi, care Suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu”. Se pune în contrast temelia celor două case, prin ascultare şi neascultare de Cuvântul lui Dumnezeu.  Asemănarea credincioşilor este de suprafaţă, zidirea se face cu înţelepciune, sau superficialitate, deosebirea fiind una de fond Temelia fiind Isus Cristos. În timpul vieţi, apare încercarea,  teste ale credinţei care cerne grâul de neghină şi se desprind aspecte ca doi constructori, alegerea, Dumnezeu care schimbă viaţa noastră, două clădiri, două temelii şi două destine, în care avem seriozitate sau superficialitate iar Pavel ne asigură că suntem : „ziditi pe temelia apostolilor si prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Iisus Christos.” (Efeseni 2:20-21)  şi  de  mântuirea noastră. În timpul testelor credinţei, apare ploaia şuvoaiele, vântul, care lovesc în Casă, respectiv credinţa noastră în Cuvântul lui Dumnezeu iar dacă temelia este Cristos  rămânem biruitori Filipeni 4:13  „Pot totul în Hristos, care mă întăreşte”. Fără credinţă în Dumnezeu omul este mort spiritual, iar o definiţie a credinţei o găsim în Evrei 11:1 „Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd” care oferă credinciosului să creadă în adevăruri ce nu se pot demonstra decât prin credinţă, care este direcţionată spre viitor şi este o întâlnire personală cu Dumnezeu. Ca şi teste ale credinţei avem testul  învăţării, doctrinal, moral, spiritual, şi testul social. De asemenea s-a scos în evidenţă problema autorităţii pe care o avea Isus, prin faptul că vorbea şi acţiona cu autoritate şi putere divină, ”Eu vă spun” pe când fariseii, şi cărturarii citau persoane umane. Aici se vede o absenţă a relaţiei cu Dumnezeu reprezentanţilor evreilor din vremea respectivă. Dacă se merge mai departe la autoritatea lui Isus, ea este dată de sus, dar o transmite şi ucenicilor, care o este o autoritate derivată (1Petru 2:9) dar şi porunca de a vesti Evanghelia, iar în centru mesajului predicat atunci şi acum trebuie să fie Cristos şi Crucea. Credinciosul trebuie să asculte de Cuvântul lui Dumnezeu, iar judecata viitoare nu va fi după norme omeneşti, deci este necesară o mare atenţie a ceea ce construim pe Temelia care este Cristos. Trebuie să înţelegem faptul că necazurile vin şi peste cei care au clădit pe nisip şi pe cei care au zidit pe Stâncă, iar construcţia se face în timp prin  auzire, citirea a Cuvântului lui Dumnezeu şi aplicarea lui în viaţa credinciosului, doar în relaţie cu Cristos „Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu aduce mult rod; căci despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic”. (Ioan 15:5). De asemenea Duhul Sfânt pecetluieşte pe credincios, şi nu trebuie să  fim tulburaţi de pericolele care vin asupra noastră „Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi”! (1 Petru 1:5). Prin analogia cu privire la cele două case din pilda lui Isus, se ajunge în domeniul spiritul, lucru intenţionat şi de Isus la Casa lui Dumnezeu din Scriptură, în care se include şi Biserica locală, dar mai important Biserica universală. Casa lui Dumnezeu, a avut un început ca şi origine prin, pietre de aducere aminte, altare, Cortul, Templu şi Biserica. Cu privire la Cort Moise primeşte indicaţi clare cum să îl facă „Vezi să faci după chipul care ţi s-a arătat pe munte”, iar prin El, Dumnezeu a avut posibilitatea să locuiască în mijlocul poporului ales, care era o umbră dar şi o anticipare a  Bisericii, pregătită ca o mireasă împodobită pe care Cristos o va prezenta lui Dumnezeu  „ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană.” (Efeseni 5:27). La fel  se întâmplă şi la facerea Templului, în care David primeşte planul şi locul în care trebuie să fie construit  de la Dumnezeu, dar nu este lăsat de Domnul să îl construiască el pentru că a fost un om al războiului şi avea mâinile mânjite de sânge, iar Solomon este acela care zideşte Templul. Atât Cortul cât şi Templu, au avut elemente comune, care au fost prezentate anterior. Deşi prin faptul că elemente ale Templului conţineau ornamentaţii şi elemente păgâne, Dumnezeu sfinţeşte Templul aşa cum a sfinţit şi Cortul „Când şi-a isprăvit Solomon rugăciunea, s-a coborât foc din cer şi a mistuit arderea de tot şi jertfele, şi slava Domnului a umplut casa. Preoţii nu puteau să intre în Casa Domnului, căci slava Domnului umplea Casa Domnului”. (2 Cronici 7:1-2). Acest aspect al locuirii lui Dumnezeu în mijlocul poporului ales este o favoare care nu se poate măsura. După Întrupare, şi lucrarea de mântuire realizată de Cristos prin Jertfa de pe Cruce, El  se înalţă la cer şi lasă formarea şi dezvoltarea Bisericii în mâna Duhului Sfânt. Biserica se naşte de fapt la Rusalii şi reamintim afirmaţia pe care Cristos a făcut-o despre Biserică Matei 16:18  „Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru (Greceşte: Petros.), şi pe această piatră (Greceşte: petra.) voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui”. După Rusalii Dumnezeu locuieşte în Biserică dar şi în fiecare credincios prin Duhul sfânt. În Biserică credinciosul este „ mădular în Trup”, dar şi  „piatră vie”,  de asemenea dispar toate graniţele dinte oamenii care sunt credincioşi „Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Hristos Isus. (Galateni 3:28) Cristos este Capul Biserici, iar credincioşii sunt Trupul lui Cristos. Un aspect esenţial al bisericii primare este practica credinţei creştine timpurii, care trebuie să fie un punct de referinţă pentru bisericile secolului XXI. Faptele Apostolilor 2:42  „Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pîinii, şi în rugăciuni”. Credincioşii din Vechiul Testament aveau şi ei această oportunitate de a avea părtăşie cu Dumnezeu, aspect care ne arată Imuabilitatea lui Dumnezeu.  „Ferice de cei ce locuiesc în Casa Ta! Căci ei tot mai pot să Te laude. – (Oprire)” (Psalmi 84:4), Atunci când vorbim despre Biserica construită de om avem în vedere atât aspectul material cât şi spiritual. Biserica din Corint este un bun exemplu, în care creştinii deşi erau divizaţi în partide, şi existau păcate grave în biserică, dar Pavel li se adresează cu apelativul de sfinţi. Pavel le aduce aminte de calitatea sa de apostol şi rob, slujitor al lui Dumnezeu, şi îi îndeamnă să treacă de la „laptele duhovnicesc”, la bucate tari. El aduce în discuţie  Temelia care este Cristos, şi ce se clădeşte deasupra. Focul judecăţi va da în vileag lucrarea fiecărui dintre noi, unii dintre lucrători vor fi mântuiţi dar îşi vor pierde răsplata, iar alţii vor fi nimiciţi împreună cu lucrarea lor 1 Corinteni 3:17  „Dacă nimiceşte cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu; căci Templul lui Dumnezeu este Sfânt: şi aşa Sunteţi voi”. În Casa lui Dumnezeu sunt multe feluri de credincioşi dar abia în final grâul va fi despărţit de neghină. Pavel ne îndeamnă să fugim de poftele tinereţii, să urmărim lucrurile spirituale  şi să avem o inimă curată, el se dă exemplu pe el însuşi şi se pune în mod serios întrebarea câţi dintre noi avem curajul să face acest lucru. Biserica şi credinciosul sunt în lume ca lumină şi sare şi aşa trebuie să fim spre Slava lui Dumnezeu. În bisericile locale există şi Biserica universală  şi repetă definiţia care spune că Ea este „totalitatea credincioşilor, fără deosebire de rasă, naţionalitate, sau clasă socială, din toate timpurile, din cer şi de pe pământ”, care este un organism viu invizibil şi spiritual, care creşte şi se dezvoltă spre forma finală a bisericii. Apocalipsa 21:3  „Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie, şi zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui”. Cristos este Capul  Bisericii iar credincioşii sunt  mădulare în Trupul Lui, cu aspect de slujire uni faţă de alţii şi ascultare faţă de Cristos. Casa lui Dumnezeu, Cortul sau Templul  este o imagine unde  se poate locuii, iar Biserica este cel mai bine reprezentată ca şi Trupul lui Cristos.  Pe de-o parte Cristos şi credincioşii zidesc Biserica Ea fiind în acelaşi timp o plinătate. În Biserica prezentată în cartea Apocalipsei se vede o împlinire a planului lui Dumnezeu şi cât de eficient este Sângele lui Cristos,  fiindcă nu vor mai fi lacrimi, nici moarte, va  exista apa vieţii, neamurile vor fi vindecate  şi „nu  va mai fi nimic vrednic de blestem acolo” fiindcă lucrurile dintâi au pierit. Astfel pornind de la pilda celor două case, Casa lui Dumnezeu pe pământ, Cort, Templul şi Biserică  ele sunt o  anticipare al Casei lui Dumnezeu care este eternă, sau mai corect Cortul Lui pentru veşnicie. Biblia ne prezintă un nou început Apocalipsa 21:1  „Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră, şi marea nu mai era”. Un alt verset ne indică acest nou început sub formă de cetate „Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună, ca s-o lumineze; căci o luminează slava lui Dumnezeu, şi făclia ei este Mielul”. (Apocalipsa 21:23). Revenim la ideea de Templul lui Dumnezeu descris în Evanghelii faţa de care Isus are manifestări diferite, contrare, pe de o parte Casa lui Dumnezeu trebuie să fie sfântă şi „Rîvna pentru casa Ta Mă mănâncă pe Mine”, Îl va strica şi în trei zile va fi reconstruit la loc, iar pe de altă parte Isus se vede mai mare decât templu şi îl denumeşte „peşteră de tâlhari, aşa cum a vorbit şi prorocul Ieremia, fiind o mască religioasă pentru poporul evreu. Isus percepe Templul într-o dimensiune viitoare  escatologică  a lui  Dumnezeu şi Cristos. Actualul Templu din perioada lui Isus nu mai era demn de prezenţa divină, iar Isus anunţă distrugere lui fapt care s-a şi întâmplat în ani 70 d. Cr. Apostolii şi ucenicii au mai mers o perioadă de timp la Templu dar înţeleg rolul lui Isus  şi se depărtează tot mai mult de el percepând o dimensiune escatologică  şi mesianică a Templului. Pavel vede o împlinire a credinţei iudeilor şi a neamurilor care sunt uniţi în Cristos El fiind „piatra din capul unghiului”  creştinii fiind o unitate fără deosebiri, „În adevăr, nu este nicio deosebire între iudeu şi grec; căci toţi au acelaşi Domn, care este bogat în îndurare pentru toţi cei ce-L cheamă. (Romani 10:12) o imagine în care Creştinii, Templul cu Trupul lui Cristos formează o unitate. În cartea Evrei acest aspect este dezvoltat şi mai mult şi se percepe o împletire armonioasă În ziua aceea, veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl Meu, că voi sunteţi în Mine şi că Eu sunt în voi”. (Ioan 14:20). În Sanctuarul din cer Isus Cristos slujeşte ca şi Mare Preot, fiind în acelaşi timp Împărat şi Mijlocitor. Apocalipsa prezintă două Temple, unul pe Pământ şi altul în cer (Sionul ceresc) şi Noul Ierusalim, din care fac parte cetăţenii din Împărăţia Cerurilor. Noul Templu este perceput şi în dimensiunea s-a spirituală prin cei care sunt răscumpăraţi de Sângele Mielului. Ioan afirmă că în Noul Ierusalim Templul nu va exista pentru că Dumnezeu şi Mielul sunt Templul, iar între om şi Dumnezeu nu mai există bariere. Se vede în mod clar progresia de la Altar, Cort, Templu, Biserică, la Sanctuarul ceresc, de care vor beneficia cei care ascultă de Cuvântul lui Dumnezeu. În momentul în care Isus a spus pilda celor două case El ştia că are în faţă, oameni care ascultă de Cuvântul lui Dumnezeu şi persoane care nu ascultă, şi pe care îi va aştepta judecata lui Dumnezeu. Domnul judecă tot pământul şi are calitatea de judecător asupra oamenilor din toate timpurile, El este un judecător drept şi va judeca răul din lume. În baza acestui atribut divin care este dreptatea lui Dumnezeu El va judeca lumea dinainte de Sinai, poporul evreu şi popoarele păgâne, creştinismul, ateismul, până la judecata finală a Anticristului  şi a lui Satana şi îngeri lui. Pe temelia acestor atribute divine ca dreptatea şi justiţia lui Dumnezeu, oamenii judecă la rândul lor relele din societatea umană prin instituţii, dar este o judecată umană, care este de cele mai multe ori influenţată de moralitate şi nu de etică lui Dumnezeu. Aşa s-a întâmplat cu poporul Israel, alte popoare, sau instituţii contemporane din ziua de astăzi, dar este o autoritate delegată iar abuzul de putere va fi pedepsit. Judecata lui Dumnezeu aduce mântuire celui neprihănit şi condamnare a celui păcătos. În Noul Testament ideea de judecată şi mânie a lui Dumnezeu este reluată de numeroase versete, ea se aplică deja aici pe pământ şi în viitor când Cristos va judeca lumea. Oamenii nu au cum să se sustragă de la Judecata finală, şi ea va corectă. Psalmi 89:14  „Dreptatea şi judecata Sunt temelia scaunului Tău de domnie; bunătatea şi credincioşia Sunt înaintea Feţei Tale”. Între judecata umană şi judecata lui Dumnezeu este un contrast evident. Credincioşii vor fi judecaţi prin credinţa în Isus Cristos în baza Jertfei de pe Calvar şi Sângele lui Cristos prin care au primit iertarea păcatelor. De asemenea ei au o părtăşie cu Cristos şi aşa sunt declaraţi neprihăniţi acesta fiind singura cale la mântuire “În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi.” (Faptele apostolilor 4:12). Judecata oamenilor are un aspect uman fiind influenţată de numeroase aspecte venite din interiorul omului, sau aspecte legate de societatea în care trăieşte la un moment dat. Judecata  finală va fi o surpriză pentru mulţi oameni Proverbe 14:12  „Multe căi pot părea bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte”, dar şi o despărţire finală, cu destine veşnice: Matei 25:34  „Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: „Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii” sau Matei 25:41  „Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui!” Biblia afirmă indirect că sunt grade de pedeapsă „ multe lovituri”, dar tot Iad se cheamă, aşa cum există Cerul „ multe locaşuri” dar tot Cer  şi prezenţa lui Dumnezeu sunt acolo. Oamenii de astăzi resping ideea de judecată pentru că nu le place să  de răspundă de faptele lor rele, iar  aspectul moral se focalizează pe fericire personală fără o raportare la etică, dar se înşeală singuri „pentru că a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită, prin faptul că L-a înviat din morţi…” (Faptele apostolilor 17:31). De asemenea şi creştinii nu se pot juca cu pocăinţa, judecând semenii în mod superficial pentru că în final vor judeca cu mult mai mult  Nu ştiţi că noi vom judeca pe îngeri? Cu cât mai mult lucrurile vieţii acesteia? (1Corinteni 6:3). Dumnezeu a dat o poruncă : Faptele Apostolilor 17:30-31  “Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă, şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască; pentru că a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul, pe care L-a rânduit pentru aceasta, şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morţi…”  . Fiecare om va fi judecat de Dumnezeu și î-și va primi răsplata sau pedeapsa  în funcție de credința sau necredința lui și de felul în care și-au trăit viața. (Romani 2:6). Am afirmat faptul că nimeni nu se poate sustrage de la judecata lui Dumnezeu conform cu Scriptura „Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata”, (Evrei 9:27), dar oamenii vor ajunge în cer cu adevărat abia după judecata finală, iar până atunci va fi tot o stare de binecuvântare, dar şi o aşteptare Apocalipsa 6:9  Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră junghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră. 10  Ei strigau cu glas tare, şi ziceau: „Până când, Stăpâne, Tu, care eşti Sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?” 11  Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă, şi li s-a spus să se mai odihnească puţină vreme, până se va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei” iar această stare o numim Starea intermediară celor mântuiţi care este o stare de fericire. Nu tot aşa se va întâmpla cu cei ne-mântuiţi. Se repetă versetul din Evanghelia după Matei care spune aşa : Matei 25:41  „Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui”!,  dar aici readucem în atenţie pilda Bogatului  nemilostiv din Luca 16:19-31, în care bogatul îl imploră pe Avram pentru fraţii lui. Luca 16:27  „Bogatul a zis: „Rogu-te, deci, părinte Avraame, să trimiţi pe Lazăr în casa tatălui meu; 28  căci am cinci fraţi, şi să le adeverească aceste lucruri, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin,”, care este tot o aşteptare, dar în chinuri până la judecata finală. Ioan face o listă a celor care ajung acolo  Apocalipsa 21:8  “Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli, şi toţi mincinoşii, partea lor este iazul, care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua.” Moartea a doua reprezintă Iadul. Acolo va fi aruncat  fiara prorocul mincinos Satana şi îngerii lui. Alegerea se face întâmplător ci în baza unei cărţi, Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul cu foc. (Apocalipsa 20:15) Iadul nu a fost pregătit pentru om ci pentru Satana şi îngerii care s-au răzvrătit, dar omul prin ne-ascultare de Dumnezeu, a ajuns într-o stare de păcat şi blestem, totuşi prin Harul lui Dumnezeu, şi felul în care a fost creat ca şi fiinţă liberă, are timp pe parcursul vieţii să aleagă sau să respingă Cuvântul lui Dumnezeu. Din păcate alegerea va avea consecinţe veşnice, care înseamnă o stare de binecuvântare în prezenţa lui Dumnezeu, care înseamnă Cerul, sau o stare de chin veşnic şi absenţa lui Dumnezeu. Atunci când Isus spune pilda celor două case, era pe deplin conştient că uni vor asculta de Cuvântul Lui, dar alţii îl vor respinge, iar pilda celor două case îşi întinde umbrela în trecut prezent şi viitor pentru că Isus Cristos este atemporal.

10). BIBLIOGRAFIE

Sait Teophilos  http://www.theophilos.3x.ro

SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ de ERNEST AEBI

Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

Sait http://www.gotquestions.org/Romana/cartea-evanghelia-dupa-matei.html

Tenney,   C.  Merrlill    STUDIU AL   NOULUI  TESTAMENT ,   Imprimeria de Vest Oradea 1992

DICŢIONAR BIBLIC   SOCIETATEA  MISIONARĂ ROMÂNĂ,     Editura  “Cartea Creştină”  Oradea  1995.

Sait https://dexonline.ro/definitie/pildaSursa: DEX ’09 (2009) |

Barzilaen Dan http://barzilaiendan.wordpress.com/2013/10/14/40

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/cuvant.html

Sait http://www.loribalogh.ro/2014/01/pilda-celor-doua-case/

Enciclopedia Iudaismului. Saithttps://cristytepes.wordpress.com/2012/10/17/cd-ul-adevaruri-crestine-editia2012

INSTITUTUL NAŢIONAL DE STUDII BIBLICE PRIN CORESPONDENŢĂ SOLA SCRIPTURA- Parabolele  Domnului Isus Hristos partea a II-a Adaptare de Flavius Tudor

Sait http://www.loribalogh.ro/2014/01/pilda-celor-doua-case/ Lori Balogh

Sait https://rodiagnusdei.wordpress.com/tag/testele-credintei/

Na –  inspirat din Beneamin Fărăgău

JAMES, MONTGOMERY   BOICE,   FUNDAMENTE ALE CREDINŢEI CREŞTINE,  Editura   Institutului  Biblic „EMANUEL”  Oradea , 2000.

Sait http://notzria.blogspot.ro/2011/11/casa-zidita-pe-stanca.html

Mărturisirea de credință Baptistă  http://www.baptist-tm.ro/

Sait www.theophilos.3x.ro CASA LUI DUMNEZEU    ÎN LUMINA SCRIPTURII de Edward Dennet

Comentariu biblic al credinciosului Vechiul Testament de William MacDonald

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2013/04/templu.html

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/biserica.html

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/judecata.html

Ardelean Viorel

[1] Sait Teophilos  http://www.theophilos.3x.ro

[2] SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ de ERNEST AEBI pag 129

[3] Ardelean Viorel

[4] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[5] Sait http://www.gotquestions.org/Romana/cartea-evanghelia-dupa-matei.html

[6] Tenney,   C.  Merrlill    STUDIU AL   NOULUI  TESTAMENT  pag 129-132

[7] Sait http://www.gotquestions.org/Romana/cartea-evanghelia-dupa-matei.html

[8] Dicţionar Biblic pag 814-815

[9] Sait https://dexonline.ro/definitie/pildaSursa: DEX ’09 (2009) |

[10] Barzilaen Dan http://barzilaiendan.wordpress.com

[11] http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/cuvant.html

[12] Sait http://www.loribalogh.ro/2014/01/pilda-celor-doua-case/

[13] Enciclopedia Iudaismului. Saithttps://cristytepes.wordpress.com/2012/10/17/cd-ul-adevaruri-crestine-editia2012

[14] Sait http://www.loribalogh.ro/2014/01/pilda-celor-doua-case/

[15] INSTITUTUL NAŢIONAL DE STUDII BIBLICE PRIN CORESPONDENŢĂ SOLA SCRIPTURA- Parabolele  Domnului Isus Hristos partea a II-a Adaptare de Flavius Tudor  pag 6 – 9

[16] Sait http://www.loribalogh.ro/2014/01/pilda-celor-doua-case/ Lori Balogh

[17] Sait http://www.loribalogh.ro/2014/01/pilda-celor-doua-case/ Lori Balogh

[18] Sait http://www.loribalogh.ro/2014/01/pilda-celor-doua-case/ Lori Balogh

[19] na inspirat din Beneamin Fărăgău

[20]  Sait https://rodiagnusdei.wordpress.com/tag/testele-credintei/

[21]  Sait https://rodiagnusdei.wordpress.com/tag/testele-credintei/

[22]  na inspirat din Beneamin Fărăgău

[23] MONTGOMERY JAMES BOICE   „FUNDAMENTE ALE CREDINŢEI CREŞTINE” pag. 411

[24] Sait http://notzria.blogspot.ro/2011/11/casa-zidita-pe-stanca.html

[25]  Mărturisirea de credință Baptistă  http://www.baptist-tm.ro/

[26] Sait www.theophilos.3x.ro CASA LUI DUMNEZE    ÎN LUMINA SCRIPTURII de Edward Dennet

[27] Comentariu biblic al credinciosului Vechiul Testament de William MacDonald, pag 106

[28] Comentariu biblic al credinciosului Vechiul Testament de William MacDonald, pag 105

[29] Sait www.theophilos.3x.ro CASA LUI DUMNEZEU    ÎN LUMINA SCRIPTURII de Edward Dennet

[30] Enciclopedia Iudaismului. Saithttps://cristytepes.wordpress.com/2012/10/17/cd-ul-adevaruri-crestine-editia2012

[31] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2013/04/templu.html

[32] Comentariu biblic al credinciosului Vechiul Testament de William MacDonald, pag 323-324

[33] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2013/04/templu.html

[34] Comentariu biblic al credinciosului Vechiul Testament de William MacDonald, pag 323-324

[35] Sait www.theophilos.3x.ro CASA LUI DUMNEZEU    ÎN LUMINA SCRIPTURII de Edward Dennet

[36] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/biserica.html

[37] Sait www.theophilos.3x.ro CASA LUI DUMNEZEU    ÎN LUMINA SCRIPTURII de Edward Dennet

[38] Sait www.theophilos.3x.ro CASA LUI DUMNEZEU    ÎN LUMINA SCRIPTURII de Edward Dennet

[39] Sait www.theophilos.3x.ro CASA LUI DUMNEZEU    ÎN LUMINA SCRIPTURII de Edward Dennet

[40] Mărturisirea de credință Baptistă  http://www.baptist-tm.ro/

[41] Sait www.theophilos.3x.ro CASA LUI DUMNEZEU    ÎN LUMINA SCRIPTURII de Edward Dennet

[42] Sait www.theophilos.3x.ro CASA LUI DUMNEZEU    ÎN LUMINA SCRIPTURII de Edward Dennet

[43] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2013/04/templu.html

[44] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2013/04/templu.html

[45] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/judecata.html

[46] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/judecata.html

[47] Mărturisire de Credință Baptistă http://www.baptist-tm.ro/

Biblia

download - Copie

BIBLIA. Termen derivat din gr. biblia („cărţi”), prin intermediul limbii latine, „Biblia” desemnează cărţile care sunt recunoscute drept canonice de către Biserica creştină. Cea mai veche folosire creştină a termenului ta biblia („cărţile”) în sensul acesta se spune că este în 2 Clement 14:2 (cca. 150 d.Cr.): „cărţile şi apostolii declară că biserica… a existat de la început”. Cf. Daniel 9:2: „Eu, Daniel, am văzut din cărţi” (ebr. basseparim), unde el se referă la culegerea de scrieri profetice din VT. Termenul gr. biblion (al cărui plural este biblia), este un diminutiv de la biblos, care indică orice fel de document scris, dar original s-a referit la cele scrise pe papirus (gr. byblos; cf. portul fenician Byblus, prin care se importa în antichitate papirusul din Egipt).

Un termen sinonim cu „Biblia” este „scrierile” sau „Scripturile” (gr. hai graphai, ta grammata) şi este folosit frecvent în NT pentru a indica documentele VT în totalitate, sau în parte; cf. Matei 21:42: „N-aţi citit niciodată în Scripturi?” (en tais graphais); pasajul paralel din Marcu 12:10 conţine termenul la singular, referindu-se la un anumit text citat: „Oare n-aţi citit locul acesta din Scriptură?” (ten graphen tauten); 2 Timotei 3:15, „sfintele Scripturi” (ta hiera grammata), v. 16, „toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu” (pasa graphe theopneustos). În 2 Petru 3:16, „toate” scrisorile lui Pavel sunt incluse alături de „celelalte Scripturi” (tos loipas graphas), prin care se înţelegea scrierile VT şi, probabil, evangheliile.

VT şi NT – tawrat (de la ebr. tora) şi injil (de la gr. euangelion) – sunt recunoscute în Coran (Sura 3) ca revelaţii divine anterioare. VT ebraic este Biblia ebraică. Pentateuhul ebraic este Biblia samariteană.

Conţinutul şi autoritatea

Între creştini, pentru care VT şi NT constituie împreună Biblia, nu există un acord deplin cu privire la conţinutul lor. Unele ramuri ale bisericii siriace nu includ în NT 2 Petru, 2 şi 3 Ioan, Iuda şi Apocalipsa. Comuniunile romane şi greceşti includ în VT o serie de cărţi în plus faţă de cele care alcătuiesc Biblia ebraică; aceste cărţi adiţionale au format o parte a Septuagintei creştine.

Deşi ele sunt incluse, alături de încă una sau doua cărţi, în Biblia Protestantă Engleză completă, Biserica Anglicană (la fel ca şi Biserica Lutherană) urmează ideea lui Ieronim care susţine că aceste cărţi pot fi citite „ca un exemplu de viaţă şi pentru învăţarea obiceiurilor; dar lor nu le revine autoritatea de a formula vreo doctrină nouă” (Articolul VI). Alte biserici reformate nu le acordă deloc statut canonic (*APOCRIFE). Biblia etiopiană include 1 Enoh şi cartea Jubileelor.

În comunităţile creştine romane, greceşti şi de altă origine, Biblia, împreună cu tradiţia orală a bisericii, într-un oarecare sens, constituie autoritatea supremă. În bisericile Reformei, pe de altă parte, Biblia este singura autoritate supremă în probleme de doctrină şi practică. Astfel, Articolul VI al Bisericii Anglicane afirmă: „Sfânta Scriptură conţine toate lucrurile necesare pentru mântuire: de aceea, ceea ce nu poate fi citit în ea, şi nu poate fi dovedit prin ea, nu trebuie să i se ceară vreunui om să creadă ca fiind un articol de Crez şi nu trebuie să fie considerat ca o condiţie sau necesitate pentru mântuire”. În acelaşi sens Mărturisirea de credinţă de la Westminster (Westminster Confession of Faith) (1. 2) enumera cele 39 de cărţi ale VT şi cele 27 ale NT ca fiind „date toate prin inspiraţia lui Dumnezeu, pentru a fi regula de credinţă şi de viaţă”.

Cele două Testamente

Cuvântul „testament” din numele „Vechiul Testament” şi „Noul Testament”, date celor două secţiuni ale Bibliei, provine prin cuvântul latin testamentum, de la gr. diatheke, care în majoritatea cazurilor unde apare în Biblia greacă înseamnă „legământ” şi nu „testament”. În Ieremia 31:31 ş.urm. este prevestit un nou legământ (ebr. berit, LXX diatheke), care va înlocui legământul pe care Iahve l-a făcut cu Israel în pustie (cf. Exod 24:7 ş.urm.). „Prin faptul că zice: „Un nou legământ”, a mărturisit că cel dintâi este vechi” (Evrei 8:13). Scriitorii NT văd împlinirea profeţiei despre noul legământ în rânduiala nouă inaugurată prin lucrarea lui Cristos; cuvintele Lui de instituire (1 Corinteni 11:25) conferă autoritate acestei interpretări. Prin urmare, cărţile VT sunt numite astfel datorită asocierii lor strânse cu istoria „vechiului legământ”, iar cărţile NT poartă acest nume pentru că sunt documentele de temelie pentru „noul legământ”. Modul în care noi folosim termenul „Vechiul Testament” este cel întâlnit în 2 Corinteni 3:14, „la citirea Vechiului Testament”, deşi Pavel probabil că se referă la Lege, baza vechiului legământ, şi nu întregul volum al Scripturii ebraice. Termenii „Vechiul Testament” (palaia diatheke) şi „Noul Testament” (kaine diatheke), pentru cele două colecţii de cărţi, au intrat în folosinţa generală a creştinilor în ultima parte a sec. al 2-lea; în Apus, Tertullian a tradus diatheke în latină prin instrumentum (un document legal) şi apoi printestamentum; acest ultim cuvânt a dăinuit – din nefericire – întrucât cele două părţi ale Bibliei nu sunt „testamente” în sensul obişnuit al termenului.

 Vechiul Testament

În Biblia ebraică toate cărţile sunt aranjate în trei secţiuni: Legea (tora), Profeţii (nebi’im) şi Scrierile (ketubim). Legea cuprinde Pentateuhul, cele cinci „cărţi ale lui Moise”. Profeţii se împart în două subdiviziuni – „Prorocii Vechi” (nebi’im ri’sonim), care includ Iosua, Judecători, Samuel şi împăraţi, şi „Prorocii Recenţi” (nebi’im ’aharonim), care includ Isaia, Ieremia, Ezechiel şi „Cartea celor Doisprezece Proroci”. Scrierile conţin restul cărţilor – mai întâi Psalmii, Proverbele şi Iov, apoi cele cinci „Suluri” (megillot), şi anume Cântarea Cântărilor, Rut, Plângerile, Eclesiastul şi Estera; şi, în fine, Daniel, Ezra-Neemia şi Cronicile. Numărul total al cărţilor socotite în mod tradiţional este 24, dar aceste 24 de cărţi corespund exact cu socoteala noastră de 39, întrucât în calculul nostru Prorocii Mici sunt socotiţi ca 12 cărţi, iar Samuel, Împăraţi, Cronici şi Ezra-Neemia formează fiecare câte două cărţi. În antichitate au existat alte moduri de socotire a aceloraşi 24 de cărţi; într-un caz (atestat de Josephus), numărul total a fost redus la 22; în altul (cunoscut de Ieronim), a fost ridicat la 27.

Originea aranjării cărţilor în Biblia ebraică nu poate fi descoperită; împărţirea în trei secţiuni se crede că ar corespunde cu cele trei etape în care cărţile au primit recunoaşterea canonică, dar nu există nici o dovadă directă pentru acest fapt (*CANONUL VECHIULUI TESTAMENT).

În LXX cărţile sunt aranjate potrivit cu similaritatea subiectului. Pentateuhul este urmat de cărţile istorice, acestea sunt urmate de cărţile poetice şi de înţelepciune, iar acestea sunt urmate de profeţi. Aceasta este ordinea, care în esenţa ei, este perpetuată (prin Vulgata) în majoritatea ediţiilor creştine ale Bibliei. În unele privinţe ordinea aceasta este mai fidelă decât Biblia ebraică în ce priveşte ordinea cronologică a conţinutului naraţiunilor; de exemplu, Rut apare imediat după Judecători (întrucât relatează lucruri care s-au întâmplat „în zilele când conduceau judecătorii”), iar lucrarea Cronicarului apare în ordinea Cronici, Ezra, Neemia.

Împărţirea în trei secţiuni a Bibliei ebraice este reflectată în cuvintele din Luca 24:44 („Legea lui Moise… prooroci… psalmi”); de obicei NT vorbeşte despre „Lege şi prooroci” (vezi Matei 5:17, etc.), sau „Moise şi prooroci” (Luca 16:29, etc.).

Revelaţia divină pe care o cuprinde VT a fost comunicată în două moduri principale – prin lucrări măreţe şi prin cuvinte profetice. Aceste două moduri ale revelaţiei sunt legate în mod indisolubil. Lucrările de îndurare şi judecată prin care Dumnezeul Israelului S-a făcut cunoscut poporului legământului Său nu ar fi transmis poporului mesajul adecvat dacă nu ar fi fost interpretate de profeţi – „purtătorii de cuvânt” ai lui Dumnezeu, care au primit şi comunicat cuvântul Lui. De exemplu, evenimentele Exodului nu ar fi dobândit o semnificaţie perpetuă pentru israeliţi dacă Moise nu le-ar fi spus că în toate aceste evenimente Dumnezeul părinţilor lor acţiona pentru izbăvirea lor conform promisiunilor Lui din vechime. Pe de altă parte, cuvintele lui Moise ar fi fost fără rod dacă nu ar fi fost confirmate de evenimentele Exodului. Putem compara în mod asemănător rolul important pe care l-a avut Samuel în timpul ameninţării filistenilor, sau rolul marilor profeţi din sec. al 8-lea atunci când Asiria spulbera totul în calea sa, sau rolul lui Ieremia şi Ezechiel când regatul lui Iuda s-a sfârşit, şi aşa mai departe.

Această întrepătrundere în VT a lucrărilor măreţe cu cuvintele profetice, explică de ce istoria şi profeţia sunt întreţesute într-o asemenea măsură pe toate paginile VT; nu încape îndoială că înţelegerea acestui fapt a fost factorul care i-a determinat pe evrei să includă principalele cărţi istorice alături de profeţi.

Dar scrierile VT nu numai că redau această revelaţie progresivă bilaterală a lui Dumnezeu, ci VT redă în acelaşi timp răspunsul oamenilor la revelaţia lui Dumnezeu – un răspuns care uneori este supus, dar prea adesea nesupus; un răspuns exprimat atlt în fapte cât şi în cuvinte. În această redare în VT a răspunsului oamenilor cărora le-a vorbit Dumnezeu, NT găseşte învăţături practice pentru creştini; cu privire la răzvrătirea israeliţilor în pustie şi cu privire la dezastrele care au urmat, Pavel a scris: „Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor” (1 Corinteni 10:11).

În ce priveşte locul său în Biblia creştină, VT are un caracter pregătitor: ceea ce le-a spus „Dumnezeu… părinţilor noştri prin prooroci” a aşteptat împlinirea în cuvântul care „la sfârşitul acestor zile” sau, „în aceste zile de pe urmă” ne-a fost vorbit „prin Fiul” (Evrei 1:1 ş.urm.). Totuşi, VT a fost Biblia pe care apostolii şi alţi predicatori ai Evangheliei din zilele de început ale creştinismului au luat-o cu ei când L-au proclamat pe Isus ca Mesia, Trimisul lui Dumnezeu, Domnul şi Mântuitorul: ei au găsit în VT o mărturie clară despre Cristos (Ioan 5:39) şi o expunere clară a planului de mântuire prin credinţa în El (Romani 3:21; 2 Timotei 3:15). În privinţa modului de folosire a VT, ei au avut autoritatea şi exemplul lui Cristos Însuşi; şi Biserica, de atunci încoace, a procedat bine când a urmat precedentul stabilit de El şi de apostolii Săi şi a recunoscut VT ca şi Scriptură creştină. .„Ceea ce a fost indispensabil pentru Răscumpărătorul trebuie să fie întotdeauna indispensabil şi pentru cei răscumpăraţi” (G. A. Smith).

Noul Testament

NT şi VT sunt în aceeaşi relaţie ca şi împlinirea şi promisiunea. Dacă VT relatează ceea ce Dumnezeu „a vorbit în vechime părinţilor noştri”, NT redă cuvântul final pe care El l-a rostit prin Fiul Său, în care a fost însumată, confirmată şi depăşită toată revelaţia anterioară. Lucrările măreţe ale revelaţiei VT culminează cu lucrarea răscumpărătoare a lui Cristos; cuvintele profeţilor VT îşi găsesc împlinirea în El. Dar el nu numai că încununează revelaţia lui Dumnezeu pentru om: el este de asemenea răspunsul perfect al omului pentru Dumnezeu *marele preot şi apostolul mărturisirii noastre (Evrei 3:1). Dacă VT scrie mărturia celor care au văzut ziua lui Cristos mai înainte ca aceasta să răsară, NT scrie mărturia celor care L-au văzut şi L-au auzit în zilele când era în trup, a celor care au ajuns să cunoască şi să proclame semnificaţia venirii Lui mai plenar, prin puterea Duhului, după învierea din morţi.

NT a fost acceptat de marea majoritate a creştinilor, în ultimii 1600 de ani, ca fiind alcătuit din 27 de cărţi. Aceste 27 de cărţi se încadrează în mod natural în 4 secţiuni: (a) cele patru evanghelii, (b) Faptele Apostolilor, (c) 21 de epistole scrise de apostoli şi „bărbaţi apostolici”, (d) Apocalipsa. Această ordine nu numai că este logică, dar este în linii mari şi o ordine cronologică în ce priveşte tematica documentelor; totuşi, nu este ordinea în care au fost scrise cărţile.

Primele cărţi ale NT care au fost scrise au fost Epistolele timpurii ale lui Pavel. Acestea (împreună, poate, cu Epistola lui Iacov) au fost scrise între anii 48 şi 60 d.Cr, mai devreme decât cea mai veche Evanghelie. Cele patru evanghelii aparţin deceniilor dintre 60 şi 100, şi tot în aceste decenii pot fi datate toate (sau aproape toate) celelalte scrieri ale NT. În timp ce scrierea cărţilor VT s-a întins pe o perioadă de peste 1.000 de ani, cărţile NT au fost scrise în curs de un secol.

Scrierile NT nu au fost adunate laolaltă în forma pe care o cunoaştem noi imediat după ce au fost scrise. La început *Evagheliile individuale au avut o existenţă locală independentă, în comunităţile pentru care au fost compuse iniţial. Pe la începutul secolului al 2-lea, însă, ele au fost adunate laolaltă şi au început să circule ca un set de patru cărţi. Când s-a întâmplat aceasta, *Faptele a fost despărţită de Evanghelia după Luca, cu care alcătuise o lucrare unitară în două volume, şi a inaugurat o carieră proprie, nu lipsită de importanţă.

Epistolele lui Pavel au fost păstrate la început de comunităţile sau persoanele cărora le-au fost trimise. Dar există dovezi care sugerează că spre sfârşitul sec. 1 scrierile care au dăinuit au început să fie adunate într-o colecţie de scrieri pauline – care au circulat repede la biserici – mai întâi o colecţie de 10, şi la scurtă vreme după aceea, o colecţie mai mare, de 13, mărită prin includerea celor 3 epistole *pastorale. În cadrul colecţiei pauline se pare că epistolele nu au fost aranjate în ordine cronologică, ci în ordinea descrescândă a lungimii. Acest principiu poate fi observat în ordinea găsită în majoritatea ediţiilor NT din zilele noastre: scrisorile către biserici vin înaintea celor către persoane individuale, iar în cadrul acestor subdiviziuni sunt aranjate în aşa fel încât cea mai lungă este prima şi cea mai scurtă este ultima. (Singura abatere de la această schemă este Epistola către galateni, care vine înainte de Efeseni, deşi Efeseni este puţin mai lungă.)

Dată fiind colecţia de evanghelii şi de scrieri pauline, Faptele Apostolilor a servit ca o legătură între ele, şi avem astfel începutul *Canonului NT aşa cum îl cunoaştem noi. Biserica primară, care a moştenit Biblia ebraică (sau versiunea greacă a LXX) drept Scriptură sacră, nu a aşteptat mult până la punerea scrierilor evanghelice şi apostolice alături de Lege şi Proroci, folosindu-le pentru propagarea şi apărarea Evangheliei, precum şi pentru închinăciunea creştină. Astfel, Iustin Martirul, pe la jumătatea sec. al 2-lea, descrie cum creştinii, în întrunirile lor de duminica citeau „amintirile apostolilor sau scrierile profeţilor” (Apology 1. 67). Prin urmare, era normal ca atunci când creştinismul s-a răspândit la popoarele care vorbeau alte limbi decât greaca, NT să fie tradus din greacă în limbile respective, pentru beneficiul noilor convertiţi. Până în anul 200 d.Cr. a existat o traducere latină şi una siriacă a NT, iar în secolul următor a fost făcută o traducere în limba coptă.

Mesajul Bibliei

Biblia a avut, şi continuă să aibă, un rol important în istoria civilizaţiei. Multe limbi au ajuns să fie scrise pentru prima dată tocmai pentru ca Biblia, în întregime sau în parte, să poată fi tradusă în formă scrisă. Şi acesta este doar un exemplu minor cu privire la misiunea civilizatoare a Bibliei în lume.

Misiunea civilizatoare este efectul direct al mesajului central al Bibliei. Ar putea părea surprinzător să vorbim despre un mesaj central într-o colecţie de scrieri care reflectă istoria civilizaţiei din Orientul Apropiat în decurs de câteva milenii. Cu toate acestea, există un mesaj central şi tocmai recunoaşterea acestui fapt a făcut ca Biblia să fie tratată ca o carte, şi nu ca o simplă colecţie de cărţi – la fel cum termenul grec biblia („cărţi”), la plural, a devenit termenul latin biblia („cartea”), la singular.

Mesajul central al Bibliei este istoria mântuirii, şi pe tot parcursul celor două Testamente pot fi observate trei fire ale acestei povestiri în curs de desfăşurare: Aducătorul mântuirii, calea mântuirii şi moştenitorii mântuirii. Am putea reformula acest mesaj în termenii ideii legământului; am putea spune ca mesajul central al Bibliei este legământul lui Dumnezeu cu oamenii, şi cele trei fire sunt Mediatorul legământului, temeiul legământului şi poporul legământului. Dumnezeu Însuşi este Mântuitorul poporului Său; El este Cel care confirmă legământul îndurării cu ei. Aducătorul mântuirii, Mediatorul legământului, este Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Calea mântuirii, temeiul legământului, este harul lui Dumnezeu, care cere de la poporul Său un răspuns reprezentat prin credinţă şi supunere. Moştenitorii mântuirii, poporul legământului, este Israelul lui Dumnezeu, Biserica lui Dumnezeu.

Continuitatea dintre poporul legământului din VT şi NT este neclară pentru cititorul traducerilor Bibliei în limba noastră, deoarece „biserică” este un cuvânt în exclusivitate nou-testamental, şi cititorul se gândeşte în mod firesc la ceva ce a început în perioada NT. Dar cititorul Bibliei greceşti nu era confruntat cu un cuvânt nou când întâlnea ekklesia în NT- el întâlnise deja termenul acesta în LXX, ca unul dintre cuvintele folosite pentru a descrie Israelul ca „adunarea” lui Iahve. Desigur, cuvântul are un sens nou şi mai deplin în NT. Isus a spus: „Eu voi zidi Biserica Mea” (Matei 16:18), deoarece oamenii din vechiul legământ trebuiau să moară împreună cu El, ca să învie împreună cu El la o viaţă nouă – o viaţă nouă în care restricţiile naţionale au dispărut. Dar Cristos oferă în Sine Însuşi continuitatea vitală dintre vechiul Israel şi cel nou, iar urmaşii Săi credincioşi erau în acelaşi timp rămăşiţa credincioasă a vechiului Israel şi nucleul noului Israel. Domnul Slujitor şi poporul Său slujitor unesc cele două Testamente (*BISERICA; *ISRAELUL LUI DUMNEZEU).

Mesajul Bibliei este mesajul lui Dumnezeu pentru om, comunicat „în multe rânduri şi în multe chipuri” (Evrei 1:1) şi, în fine, întrupat în Cristos. Astfel, „autoritatea Sfântei Scripturi, motivul pentru care ar trebui crezută şi ascultată, nu depinde de mărturia vreunui om sau biserici, ci depinde numai de Dumnezeu (care este adevărul însăşi), autorul ei; şi de aceea trebuie primită, pentru că este Cuvântul lui Dumnezeu” (Westminster Confession of Faith, 1.4) (*BIBLICĂ, CRITICA; *CANONUL NOULUI TESTAMENT; *CANONUL VECHIULUI TESTAMENT; *TRADUCERI ALE BIBLIEI; *INSPIRAŢIE; *INTERPRETAREA (BIBLICĂ); *LIMBAJUL APOCRIFELOR, VECHIULUI TESTAMENT, NOULUI TESTAMENT; *REVELAŢIA; *SCRIPTURA; *TEXTE ŞI VERSIUNI.)

BIBLIOGRAFIE 1973 F. Westcott,The Bible in the Church, 1896; H. H. Rowley (ed.),A Companion to the Bible, 1963; B. B. Warfield, The Inspiration and Authority of the Bible, 1948; A. Richardson şi W. Schweitzer (ed.), Biblical Authority for Today, 1951; C. H. Dodd, According to the Scriptures, 1952; H. H. Rowley, The Unity of the Bible, 1953; F. F. Bruce, The Books and the Parchments, 1953; A. M. Chirgwin, The Bible in World Evangelism, 1954; J. Bright, The Kingdom of God in Bible and Church, 1955; J. K. S. Reid, The Authority of the Bible, 1957; S. H. Hooke, Alpha and Omega, 1961; The Cambridge History of the Bible, 1-3, 1963-1970; J. Barr, The Bible in the Modern World, 1973.

F.F.B.

http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/biblia.html

Barnaba – Walter Gschwind

download - Copie

Barnaba  Walter Gschwind © http://www.comori.org 2

Barnaba. Despre acest colaborator al apostolului Pavel, care l-a însoţit pe apostolul naţiunilor în prima sa călătorie misionară, găsim câteva indicaţii în Faptele Apostolilor şi în epistole. Dacă aşezăm aceste indicaţii una lângă alta, vom obţine un tablou al unui bărbat binecuvântat, care ne poate fi în multe privinţe un exemplu. Cuvântul ne spune: „Aţintiţi-vă privirea la cei care umblă aşa“ (Filipeni 3:17).

Fiul mângâierii Pentru prima dată îl întâlnim pe Barnaba în Fapte 4, unde sunt descrise primele zile ale Adunării, pe care Domnul începuse să o zidească. Mulţimea credincioşilor era inimă şi un suflet. În „dragostea dintâi“, aveau toate la comun; niciunul nu spunea că ceva din averile sale era al său. Apostolii depuneau cu mare putere mărturie despre învierea Domnului Isus. Peste toţi era un mare har. Printre aceşti primi creştini este amintit şi Iosif („El să adauge“). A-cesta a fost numele care i s-a dat când s-a născut ca levit şi cipriot. Dar acum era „născut din nou“, o „creaţie nouă“, unul dintre creştinii, cărora Dumnezeu le dăduse har peste har. La acest bărbat se putea vedea o creştere spirituală; toţi puteau să vadă acest lucru. Curând a fost numit de apostoli „Barnaba“, pentru că el devenise, în numărul mare de credincioşi, un adevărat „fiu al mângâierii“. Fiecare frate care umblă cu Domnul său, găseşte în El o „mângâiere a dragostei“, are în Cuvânt şi în promisiunile lui Dumnezeu o „mângâiere puternică“ şi poate fi prin credincioşia Sa o „mângâiere“ pentru alţii (Filipeni 2:1; Evrei 6:18; Coloseni 4:11). Dar Barnaba se străduia în mod deosebit să-i mângâie pe sfinţii din Ierusalim, care se aflau la primele prigoniri şi necazuri; el era caracterizat de această activitate de mângâiere. Din 2. Corinteni 1:3-7 ştim că cel care doreşte să mângâie pe alţii în tot felul de necazuri, trebuie să fi fost el însuşi în necazuri şi strâmtorări şi să fi fost mângâiat de „Părintele îndurărilor şi de Dumnezeul oricărei mângâieri“. Barnaba culesese pentru sine din acest balsam şi ştia acum să vindece inimile rănite ale altora cu acest balsam. Deoarece inima sa era umplută până sus cu dragostea lui Hristos, el era gata, ca mulţi alţi fraţi, să-şi înstrăineze averile şi să pună la picioarele apostolilor preţul lor, pentru ca aceştia să poată împărţi fraţilor după nevoile fiecăruia. Faptul că şi-a vândul ogorul pe care îl avea, are probabil şi o altă motivaţie: pentru a cultiva bine acea bucată de pământ, avea nevoie de mult timp, pe care dorea să-l folosească în întregime în lucrarea Domnului său, care îl chemase la această lucrare. Banii şi timpul, tot ce avea, dorea să le închine Domnului.

Barnaba intervine pentru Pavel A doua oară, Barnaba este amintit în Fapte 9:26-30. Între timp, adunarea din Ierusalim a trecut printr-o perioadă grea, după cum ştim; Ştefan a fost omorât cu pietre şi astfel a fost lepădată mărturia Duhului Sfânt despre proslăvirea lui Isus la dreapta lui Dumnezeu. Ca urmare, „în ziua aceea a început o mare persecuţie împotriva adunării care era în Ierusalim şi toţi în afară de apostoli au fost împrăştiaţi prin ţinuturile Iudeii şi ale Samariei“ (Fapte 8:1). „Tânărul“ Saul era unul dintre instigatori. El sulfa ameninţare şi ucidere împotriva ucenicilor Domnului, chiar şi până la Damasc. Dar în drum spre această cetate, Însuşi Domnul proslăvit a păşit înaintea lui şi a lucrat în el o întoarcere totală: Saul însuşi a devenit un ucenic al Domnului, o unealtă bine dotată pentru zidirea Adunării Sale. Cât de mare şi stăruitoare era acum durerea lui, că „mai înainte eram un hulitor şi un persecutor şi un batjocoritor“; de aceea mai târziu s-a numit pe sine „cel dintâi“ dintre păcătoşi (1. Timotei 1:13-15)! Când după trei ani (Galateni 1:17, 18; Fapte 9:26-27), Pavel a încercat să se apropie de ucenicii din Ierusalim, toţi s-au temut de el şi nu credeau că era un ucenic, deoarece îşi aminteau de el cum era odinioară şi se pare că nu aveau cunoştinţă de evenimentele care avuseră loc între timp. Aceasta l-a smerit din nou adânc pe Pavel şi i-a amintit de dezlănţuirea sa în Ierusalim în necunoştinţă şi râvnă oarbă. Dacă fraţii nu aveau încredere în el, cum ar fi putut vreodată să-i slujească liber Domnului? Dar Barnaba a mers după el, a discutat cu el şi l-a dus la apostoli. El le-a putut relata cum s-a întors Saul la Dumnezeu şi cum vorbise în Damasc cu îndrăzneală în Numele lui Isus. Barnaba avea o încredere foarte mare în harul lui Dumnezeu şi era deplin convins că harul putea face dintr-un Saul un Pavel. Acesta a fost primit de fraţii din Ierusalim; cât de mulţumitor trebuie să-i fi rămas Pavel lui Barnaba toată viaţa pentru această slujbă a dragostei!

Un om bun, plin de Duhul Sfânt şi de credinţă Prigonirile credincioşilor din Ierusalim au acţionat eficient: credincioşii au fost împrăştiaţi în împrejurimi. Dar în loc să tacă de teamă şi de frică, fără să spună ceva despre mântuirea în Hristos, cei care au fost împrăştiaţi străbăteau ţinuturile şi vesteau Cuvântul (Fapte 8:4). În Fapte 11:19-26 ni se relatează că au mers până în Fenicia şi Cipru şi Antiohia. Având prejudecăţi iudaice, cei mai mulţi dintre ei vesteau Evanghelia despre Domnul Isus numai printre iudei, unii au vorbit şi grecilor. Mâna Domnului era cu aceştia şi un mare număr a crezut şi s-a întors la Domnul; dar El dorea să se îndrepte şi spre naţiuni. Când adunarea din Ierusalim a auzit aceasta, l-a trimis pe Barnaba la Antiohia. Toţi aceşti oameni de curând întorşi la Dumnezeu aveau nevoie de o îngrijire deosebită şi de învăţătură, iar fraţii din Ierusalim, care îl cunoşteau pe Barnaba, erau convinşi că el era unealta adecvată pentru o astfel de slujbă. El se dovedise printre ei ca un „om bun şi plin de Duhul Sfânt şi de credinţă“. Ce înseamnă aceasta? El era un om bun, un „fiu al mângâierii“ pentru alţii, unul care se gândea cu bunătate la binele altora. „A ne iubii unii pe alţii“ este caracteristica tuturor celor ce sunt născuţi din Dumnezeu, şi noi toţi trebuie să fim „buni unii faţă de alţii“ (1. Ioan 4:7; Efeseni 4:32); dar Barnaba primise un dar de har special, care îl făcea capabil să facă această slujbă printre „copilaşii în Hristos“. El era plin de Duhul Sfânt; Persoana Duhului Sfânt locuia în el, cum de altfel locuieşte şi în noi; dar în Barnaba cel temător de Dumnezeu şi evlavios, Duhul Sfânt nu era împiedicat în acţiunea Sa nici prin porniri ale cărnii, nici printr-o gândire lumească, ci Îşi putea arăta deplin roadele Sale: „dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, înfrânare“. Ce mireasmă plăcut al lui Hristos a împrăştiat Barnaba în jurul său! Plin de credinţă“ – Exemplele din Evrei 11 ne arată viaţa celor care sunt „plini de credinţă“: ei sunt convinşi de lucruri care nu se văd. Ei umblă înaintea Celui nevăzut, se bazează pe promisiunile Sale şi ascultă de El. Credinţa lor biruie lumea şi duşmănia ei; ea triumfă peste greutăţi, deoarece pentru Dumnezeul lor nimic nu este imposibil. Ei sunt o mărturie vie şi luminoasă în această lume şi păşesc într-o nădejde vie spre „patria“ cerească, spre „cetatea“ pregătită de Dumnezeu. – Un astfel de bărbat al credinţei era şi Barnaba. Ce exemplu, ce imbold şi ce ajutor a fost el pentru acei credincioşi care tocmai veniseră la credinţă! Îndemnul său, de a rămâne cu hotărâre de inimă cu Domnul, îl vedeau împlinit în el.

Barnaba în Antiohia În legătură cu slujba sa în Antiohia ni se spune: „o mare mulţime a fost adăugată la Domnul“ (versetul 24). El nu-i atrăgea pe oameni după sine, ci îi conducea la Domnul. El nici nu avea interesul să ocupe primul loc printre ei. Când a văzut cum se răspândea lucrarea în acel ţinut şi cum credincioşii aveau nevoie de îndrumare în învăţătura sănătoasă, a căutat o unealtă, pe care, după cum ştia, Domnul o dotase în mod deosebit pentru această slujbă: a plecat la Tars şi l-a căutat pe Saul, apoi l-a adus în Antiohia. Un an întreg s-au strâns în adunare şi au învăţat cu alţi fraţi multe lucruri. Ce binecuvântat a fost acel timp! Printre profeţii şi învăţătorii de acolo este amintit mai întâi Barnaba, iar Saul abia la urmă (Fapte 13:1). Barnaba obţinuse prin credincioşia sa printre fraţi o mare încredere. În acele zile, Agab, un profet din Ierusalim, a anunţat prin Duhul o mare foamete, care va veni peste tot pământul, deci şi asupra credincioşilor din Iudeea care, ca şi „risipiţi“, urmau să ajungă în mare necaz. Când a venit această foamete, Barnaba şi Saul au fost din nou însărcinaţi să ducă în Iudeea darurile strânse în Antiohia, ca o expresie a unităţii şi a dragostei (Fapte 11:27-30). După ce au îndeplinit această lucrare, Barnaba şi Saul s-au întors de la Ierusalim şi l-au luat cu ei şi pe Ioan, care era numit Marcu (Fapte 12:25).

Barnaba cu Saul în prima călătorie misionară Credincioşii din Antiohia erau într-o stare duhovnicească bună. Acest lucru s-a arătat printre altele în faptul că ei se gândeau cum poate fi răspândită Evanghelia printre naţiuni. Dar acest lucru trebuia să se facă în dependenţă de Domnul, iar ei căutau să recunoască voia Sa postind. Atunci „Duhul Sfânt a zis: Puneţi-Mi deoparte acum pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat. Atunci, după ce au postit şi s-au rugat şi au pus mâinile peste ei, le-au dat drumul. Ei deci, fiind trimişi de Duhul Sfânt, au coborât…“ (Fapte 13:2-4). Domnul este Cel care doreşte să-Şi trimită slujitorii Săi. Ne-am obişnuit să vorbim despre călătoriile misionare ale apostolului Pavel şi să vedem pe însoţitorii săi în umbra acestui mare apostol al naţiunilor. Dar să reţinem: această lucrare mare a început cu un îndemn divin: „Puneţi-mi deoparte acum pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrare“. Atât primul, cât şi al doilea erau deci echipaţi adecvat pentru această slujbă, care pretindea atât de multe, iar cei doi erau într-o stare duhovniceacă bună, încât Domnul îi putea folosi. La fel ca Pavel, şi Barnaba era constrâns de dragostea lui Hristos, să predice oamenilor: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu. Tot atât de puţin ca Pavel, Barnaba nu s-a lăsat speriat de necazuri, de nevoi, de strâmtorări şi de prigoană în legătură cu această slujbă (2 Corinteni 6). Acelaşi har care a prisosit, care îl făcea capabil pe Pavel pentru această slujbă, se odihnea şi peste Barnaba. Citind Fapte 13 şi 14 observăm că apostolul Pavel a ajuns tot mai mult în prim-plan şi a devenit purtătorul de cuvânt. În practica slujbei, fiecare a înţeles ce loc i-a fost acordat, şi fiecare a ocupat locul său prin har în smerenie. Întorcându-se din prima lor călătorie misionară, care a durat trei ani, au istorisit adunării ce făcuse Dumnezeu cu ei şi cum El deschisese o uşă a credinţei pentru naţiuni. Ei Îi atribuiau Lui totul.

Barnaba se desparte de Pavel În capitolul 15 unde ni se spune cum a fost lămurită problema importantă – „Trebuie să fie circumcişi credincioşii dintre naţiuni după obiceiul lui Moise?“ între adunările din Antiohia şi Ierusalim, îi vedem pe cei doi slujitori fideli alături luptând pentru adevăr. Mărturia acestor „preaiubiţi, Barnaba şi Pavel… care şi-au expus vieţile pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos“ (versetele 25-26) avea o mare greutate. Nu numai Pavel, ci şi Barnaba a recunoscut clar că atât iudeii, cât şi grecii au fost făcuţi morţi faţă de lege prin trupul lui Hristos (Romani 7:4). Dar acum apar umbre pe cărarea lui Barnaba, a acestui slujitor binecuvântat al Domnului. După ce Pavel şi Barnaba au rămas un timp mai îndelungat în Antiohia, Pavel i-a propus colaboratorului său demn de încredere să se întoarcă în toate cetăţile în care vestiseră Cuvântul Domnului, pentru a vizita fraţii de acolo şi a vedea cum le merge. Apostolul Pavel a fost aici acela care a luat iniţiativa; de la începutul slujbei sale a fost caracterizat de interesul pentru binele fraţilor din toate locurile; tot timpul era însoţit de „preocuparea pentru toate adunările“ (2. Corinteni 11:28). Aici nu se aminteşte că aceasta era şi grija lui Barnaba; se părea aproape că râvna lui de odinioară cedase în acel moment. El era dispus să întreprindă o a doua călătorie misionară împreună cu Pavel, dar pentru el, mult mai important decât călătoria cu acest apostol binecuvântat în lupta Evangheliei, care adusese atâta roadă pentru veşnicie printre naţiuni, era să-i însoţească „nepotul“ său Ioan Marcu. Uitase el oare că acesta se despărţise de ei deja la începutul primei lor călătorii misionare şi nu mersese cu ei în lucrare, deci că nu se dovedise destoinic în lucrare? Abia mulţi ani mai târziu, apostolul clarvăzător a putut să-şi schimbe părerea despre Marcu (Coloseni 4:10; 2. Timotei 2:21) şi să mărturisească: „Mi-a fost de folos în lucrare“. În cazul lui Barnaba au avut însă acum mai multă greutate legăturile naturale decât considerentele spirituale. S-a născut o amărăciune. Barnaba s-a despărţit de Pavel şi a plecat cu Marcu spre patria sa, Cipru. Dacă un om ca Barnaba, care a acţionat atâţia ani ca o binecuvântare deosebită printre credincioşi şi printre naţiuni, nu a mai fost pentru un timp pe înălţimile credinţei sale şi ale dăruirii sale, cu cât mai mult avem noi motiv să veghem şi să ne rugăm, ca să nu dăm înapoi pe calea pe care Îl urmăm pe Domnul sau chiar să alunecăm de pe ea! În Faptele Apostolilor nu se mai relatează de atunci nimic despre Barnaba. Numai în scrisorile apostolului Pavel mai este amintit de câteva ori, iar din acele scurte versete rezultă că amărăciunea nu a durat. În mod deosebit din 1. Corinteni 9:6 rezultă foarte clar că Barnaba a fost şi mai târziu un slujitor cunoscut şi apreciat al Domnului. Să nu rămânem la umbrele, care au căzut trecător pe calea sa! Mai degrabă exemplul acestui frate fidel şi slujitor plin de dăruire, aşa cum îl descrie Sfânta Scriptură în capitolul 15 din Faptele Apostolilor, să fie un imbold pentru noi!

Comori org  http://comori.org/home.php

BANI.

download - Copie

În Vechiul Testament

Înainte de introducerea monedelor către sfârşitul sec. al 8-lea î.Cr. (vezi c., mai jos), mijlocul de schimb în tranzacţiile comerciale a fost o formă modificată de troc (schimb în natură). Pretutindeni în Orientul Apropiat bunurile de larg consum, atât cele care erau perisabile, cum sunt lâna, orzul, grâul şi curmalele, cât şi cele neperisabile, între care se includ metalele, lemnul, vinul, mierea şi animalele, serveau ca „bunuri de schimb”. Textele vechi arată că încă din cele mai vechi timpuri s-au făcut periodic încercări de a stabiliza valoarea acestor bunuri, unele în raport cu altele. Astfel, bogăţia era măsurată prin posedarea de vite (Iov 1:3) şi metale preţioase. Avraam era „foarte bogat în vite, în argint şi în aur” (Geneza 13:2).

Metalele ca şi bunuri de schimb

Întrucât argintul (ebr. kesep) era cel mai obişnuit metal preţios în Palestina (precum şi în Asiria şi în Babilon), se pare că a fost folosit cel mai frecvent (kesep este tradus deseori ca „bani”, de ex. Geneza 17:13). În tranzacţiile obişnuite cuvântul „argint” este omis adesea, fiind considerat de la sine înţeles; Solomon a cumpărat care de război cu 600 (sicli greutate de argint) şi cai cu 150 (1 Împăraţi 10:29; cf. Levitic 5:15). Venitul lui a fost calculat în talanţi de argint (1 Împăraţi 10:14; *GREUTĂŢI ŞI MĂSURI), deoarece argintul era la fel de obişnuit în Ierusalim ca şi pietrele (1 Împăraţi 10:27). Până în vremurile post-exilice „siclul” are sensul literal de *greutate şi nu indică o monedă.

Argintul era folosit pentru a cumpăra bunuri imobile, cum a fost ogorul cumpărat de Ieremia la Anatot cu 17 sicli de argint (Ieremia 32:9), peştera Macpela cumpărată de Avraam cu 400 de sicli de argint (Geneza 23:15-16), satul şi dealul Samariei cumpărat de Omri cu 2 talanţi de argint (1 Împăraţi 16:24) şi aria de treierat a lui Aravna, cumpărată de David cu 50 de sicli (2 Samuel 24:24). Argintul era de asemenea baza zestrei (Exod 22:17) sau a preţului de cumpărare a miresei (Osea 3:2).

Aurul fiind obţinut mai rar, este menţionat adesea după argint în plata tributului. Astfel, Ezechia i-a plătit lui Sanherib în anul 701 î.Cr. 300 de talanţi de argint şi 30 de talanţi de aur (2 Împăraţi 18:14), iar Menahem i-a cumpărat pe asirieni cu 1000 de talanţi de argint (2 Împăraţi 15:19). Aurul juca un rol important în tranzacţiile de graniţă între state şi Hiram i-a plătit 120 de talanţi de aur lui Solomon pentru satele pe care acesta i le cedase (1 Împăraţi 9:10-14).

În multe tranzacţii plata în bunuri putea fi şi un supliment sau un substitut pentru metalele preţioase. Meşa, regele Moabului, a oferit oi şi lână (2 Împăraţi 3:4); potrivit analelor asiriene, Sanherib a primit pietre preţioase de la Ezechia, în afară de aur şi argint, iar tributul lui *Iehu pentru Salmanasar III a inclus bucăţi de antimoniu, plumb, vase de aur şi fructe rare. Orzul (Osea 3:2), mirodeniile (2 Împăraţi 20:13) sau îmbrăcămintea (2 Împăraţi 5:23) puteau reprezenta o parte din preţul hotărât. Cuprul („arama”) era un alt metal folosit ca valută (Exod 35:5; 2 Samuel 21:16), dar avea valoare mai scăzută decât aurul (Isaia 60:17).

Pentru a controla folosirea metalelor ca valută acestea trebuiau cântărite (ebr. sql, de aici derivă „siclu”) de cumpărător şi verificate de vânzător în prezenţa unor martori (Geneza 23:16; Ieremia 32:9-10). Standardul de greutate folosit era standardul local, numit „argintul cetăţii X” sau „argint care mergea la orice vânzător” (Geneza 23:16; bab. kaspum sa tam-qarim). La acest standard se face referire şi în afirmaţia că argintul era cântărit „după greutatea lui” (Geneza 43:21). Astfel, negustorii erau „cei care cântăreau argintul”. Calitatea metalului era verificată şi prin marcarea locului de origine. Aurul de Ofir (1 Împăraţi 10:11) sau Parvaim (2 Cronici 3:6) era foarte apreciat, iar uneori aurul sau argintul era clasificat ca fiind „curăţit prin foc” (rafinat, pur).

Forme de valută

Pentru a permite transportul metalului folosit ca valută, acesta era păstrat fie sub formă de bijuterii (adesea ca brăţări), fie sub formă de obiecte de uz zilnic sau de forme caracteristice. Astfel, Avraam i-a dat lui Rebeca un inel de aur (cântărind) o jumătate de siclu şi brăţări de 10 sicli (Geneza 24:22). Aurul era transportat adesea sub forma unor bare subţiri sau plăci ca nişte icuri (ebr. „limbă”), cum a fost placa de 50 de sicli găsită de Acan la Ierihon (Iosua 7:21) sau „(lingouri de) aur de Ofir” (Isaia 13:12). Aurul şi argintul erau păstrate de asemenea sub formă de lingouri, vase, pulbere (Iov 28:6) sau bucăţi mici, şi puteau fi topite şi folosite imediat pentru diverse scopuri. Iosif a mărit în felul acesta venitul Egiptului (Geneza 47:14).

În timpul unei călătorii bucăţile mici de metal erau purtate într-o pungă de piele sau de pânză („legături de argint”, Geneza 42:35; Proverbe 7:20), iar dacă punga era spartă banii puteau fi pierduţi uşor (Hagai 1:6). Pentru un talant de argint se pare că era nevoie de doi saci (2 Împăraţi 5:23). Pentru a evita pierderile, pungile de bani erau puse adesea în interiorul altor saci sau a altor obiecte (Geneza 42:35). Argintul era turnat de asemenea sub forma unor stropi mici sau mărgele (1 Samuel 2:36, ‘agora) sau sub forma unor bulgări. Probabil că jumătatea de siclu de argint folosită pentru plată la sanctuar era un bulgăre de argint care nu era bătut în forma unei monede (Exod 30:13; 2 Împăraţi 12:9-16), deşi de obicei taxa pentru templu putea fi plătită cu argint sau în natură (Deuteronom 26; Neemia 5:10).

Cuprul, fiind mai puţin preţios decât aurul şi argintul, era transportat ca discuri circulare şi de aceea termenul kikkar („rotund”, „pâine lată şi rotundă”, asir. kakkaru) a fost folosit pentru „talant”, cea mai mare măsură de greutate.

Introducerea monedelor

Monedele, bucăţi de metal imprimate cu un sigiliul care să le autentifice titlul şi greutatea aşa încât să fie acceptate la vedere, au apărut pentru prima oară în Asia Mică pe la jumătatea sec. al 7-lea î.Cr. Deşi Sanherib (cca. 701 î.Cr.) vorbeşte despre „baterea ca monedă? bucăţilor de o jumătate de siclu”, nu există nici o dovadă că aceasta s-ar referi la altceva decât la o tehnică de turnare a bronzului, deoarece până în prezent nu au fost găsite în Asiria, Siria sau Palestina monede datând din această perioadă veche. Primele monede cunoscute au fost confecţionate în Lidia din electrum (un aliaj natural de aur şi argint). Herodot (1. 94) atribuie introducerea monedelor lui Croesus, regele Lidiei (561-546 î.Cr.), monedele lui de argint fiind numite „Croesides”. S-ar părea că monedele au fost introduse în Persia de Darius I (521 -486 î.Cr.), al cărui nume a fost folosit pentru a desemna moneda groasă de aur, daric, pe care regele este arătat de la brâu în sus sau îngenunchiat, cu arc şi săgeată; pe verso moneda era marcată cu o stanţă (vezi Herodot 4. 166). Acest daric cântărea 130 grame, iar un siglos sau siclu de argint cântărea 86 1/2 grame. S-a sugerat (PEQ 87, 1955, p. 141) că Hagai 1:6 (520 î.Cr.) este cea mai veche referire biblică la bani sub formă de monede.

Daricul („dram”) a fost cunoscut de evrei în exil (Ezra 2:69; 8:27; Neemia 7:70-71) iar referirea la daric în timpul lui David (1 Cronici 29:7) arată că textul de aici a dat echivalentul din vremea când a fost compilată această relatare. Trecerea la plata lucrătorilor cu monede, în loc de plată în natură este atestată de textele Vistieriei de la Persepolis (cca. 450 î.Cr.), care confirmă raportul de 13:1 aur faţă de argint. Se pare că răspândirea folosirii monedelor în Iuda a avut loc încet, poate din cauza imaginilor care erau imprimate pe ele. De aceea, nu este sigur dacă siclii de argint din Neemia 5:15; 10:32 au fost greutăţi, ca în perioada veche, sau monede.

Negustorii fenicieni au preluat repede folosirea monedelor şi monetarii funcţionau în secolele al 5-lea şi al 4-lea î.Cr. la Aradus, Byblos, Tit şi Sidon. Monedele cetăţilor din Asia Mică şi Grecia, şi cele ale regilor din dinastia Ptolomeilor din Egipt şi a Seleucizilor din Siria, au intrat în Iuda şi au circulat alături de monedele regilor persani. Guvernatorilor evrei aprobaţi de regii persani li s-a permis să emită monede mici de argint de pe la anul 400 î.Cr. Modelul acestor aproximativ 6 monede a copiat modele ateniene, dar include cuvântul yhd, „Iuda”. O monedă poartă numele lui Ezechia, probabil Marele preot din vremea lui Alexandru cel Mare.

După înfiinţarea statului evreu independent, Simon Macabeul a primit dreptul să emită monede (1 Macabei 15:6), dar se pare că nu a folosit acest drept (s-a dovedit că monedele care i-au fost atribuite în trecut aparţin perioadei Primei şi celei de-a Doua Revolte, 67-70 d.Cr, 132-5). Alexandru Iannaeus (103-76 î.Cr.) probabil că a fost primul domnitor evreu care a emis monede. Acestea erau monede mici de bronz cu diferite modele, cu numele lui în greacă şi ebraică, şi uneori cuvintele „Yehonatan marele preot şi comunitatea iudeilor”. Regii care au urmat au continuat să bată monede mici de bronz, în timp ce stăpânirea romană a reţinut prerogativul de a emite monede de argint. Numai în timpul revoltelor evreieşti au fost emise monede locale de argint.

BIBLIOGRAFIE

  1. de Vaux, Ancient Israel, 1961, p. 206-209; E. S. G. Robinson, „The Beginnings of Achaemenid Coinage”în Numismatic Chronicle (Seria a 6-a) 18, 1958, p. 187-193; Y. Meshorer, Jewish Coins of the Second Temple Period, 1967. J.W.

 

În Noul Testament

În vremea NT au circulat în Palestina monede provenind din trei surse. Erau monedele imperiale oficiale, emise după standardul roman; monedele provinciale emise la Antiohia şi Tir, care urmau în mare măsură standardul grec vechi, şi care circulau în principal printre locuitorii din Asia Mică; şi monedele evreieşti locale, emise probabil la Cezarea. Unele cetăţi şi unii regi vasali primeau de asemenea dreptul să emită propriile lor monede de bronz. Dat fiind numărul mare de monede diferite în circulaţie, este evident că era nevoie de schimbători de bani la Ierusalim, în special la sărbători, când evreii veneau din toate părţile ca să plătească darea lor pentru visteria Templului. Cu aceste ocazii schimbătorii de bani îşi mutau tejghelele în Curtea Neamurilor, de unde i-a scos afară Isus (Ioan 2:15; Matei 21:12; Marcu 11:15; Luca 19:45 ş.urm.) datorită avariţiei lor.

Matei 10:9 ne aminteşte că în zilele acelea, ca şi în zilele noastre, monedele erau confecţionate din trei metale principale: aur, argint şi cupru, bronz sau aramă. Bronzul (gr. chalkos) este folosit ca un termen general pentru „bani” în Marcu 6:8 şi 12:41, dar întrucât numai monedele de valoare mai mică, moneda romană las (gr. assarion) şi moneda evreiască lepton, erau bătute în bronz, termenul mai obişnuit pentru bani în vremea NT este „argint” (gr. argyrion vezi Luca 9:3; Faptele Apostolilor 8:20; etc.). Cele mai obişnuite monede de argint menţionate în NT sunt tetradrahma greacă şi denarius-ul roman. Termenul gr. chrysos, aur, este folosit cel mai frecvent pentru a indica metalul pro-priuzis, cu excepţia textelor din Matei 10:9; Faptele Apostolilor 3:6, poate şi în Faptele Apostolilor 20:33; 1 Petru 1:18; Iacov 5:3; Matei 23:16 ş.urm., deşi în aceste cazuri ar putea să se refere la fel de bine la vase şi ornamente de aur.

Alţi termeni generali folosiţi pentru bani în NT sunt cuvântul gr. obişnuit chrema, care înseamnă proprietate sau bogăţie, sau bani (Faptele Apostolilor 4:37; 8:18, 20; 24:26); kerma, sau mărunţiş (de al gr. keiro, „eu tai”), folosit în Ioan 2:15 şi indicând aproape întotdeauna monede de cupru; şi nomisma, sau bani introduşi în folosinţa obişnuită prin lege (nomos). Acest ultim termen este întâlnit numai în Matei 22:19, unde expresia nomisma tou kensouînseamnă moneda legală pentru plata taxei.

Monede evreieşti

În 141-140 î.Cr. Antioh VII i-a acordat permisiunea lui Simon Macabeul „preotul şi etnarhul iudeilor… să bată monede proprii ca bani pentru ţara lui” (1 Macabei 15:6) şi de atunci au fost emise monede evreieşti, în special de bronz, în timp ce cetăţile învecinate produceau din abundenţă monede de argint. Primele monede evreieşti au ţinut cont de porunca a doua şi de aceea modelele s-au limitat strict la ornamente horticole sau obiecte neînsufleţite. Monedele emise în timpul Irozilor arată una sau două abateri de la a ceasta regulă, întrucât au prezentat uneori portretul împăratului roman care domnea, iar uneori au avut te revers portretul Irozilor (vezi Wiseman, IBA, p. 86). În timpul Primei Revolte (66-70 d.Cr.) evreii au emis cu mândrie pentru prima oară monede proprii de argint: monede de un siclu, de un sfert şi de o jumătate de siclu, cât şi monede de bronz. După această revoltă, vistieria Templului a fost capturată, şi de aceea evreu nu au mai avut rezerve de metal pentru a bate monede de argint în timpul celei de-a Doua Revolte (132-135 d.Cr.). De aceea ei au sărbătorit independenţa ştanţând pe vechile monede străine inscripţia „izbăvirea Ierusalimului”.

Singura monedă evreiască menţionată în NT este leptonul de bronz (de la gr. leptos – „mic, fin”). „Gologanul” văduvei din Marcu 12:42; Luca 21:2, numit „bănuţ” în Luca 12:59, reprezintă cea mai mică monedă posibilă. Era echivalent cu o jumătate de quadrans roman, şi de aceea o optime de assarion (vezi mai jos). Asemenea monede erau emise pe plan local de procurator sau de tetrarh, iar *Pilat se pare că a imprimat modele pe monedele sale, ca să-i jignească pe evrei.

Monede greceşti

Moneda greacă de bază era cea de argint, numită drachme. 100 de drahme valorau o mna, sau o mină, iar 6.000 de drahme erau un talant. În jurul anului 300 î.Cr. drahma era preţul unei oi, iar un bou costa 5 drachmai (Demetrius Phalereus).

Drachme este menţionată numai în Luca 15:8 ş.urm., „monedă de argint”, în româneşte: „lei de argint”, pe care femeia din pildă probabil că a purtat-o ca un ornament. Era aproximativ echivalent cu un denarius roman (vezi mai jos).

Didrachmon sau moneda de 2 drahme era folosită de evrei pentru plata jumătăţii de siclu cerută ca taxă anuală pentru Templu (Matei 17:24). Această reglementare era derivată din plata pentru ispăşire prescrisă în Exod 30:11-16 care, potrivit lui Maimonides, a ajuns mai târziu să devină o taxă anuală obişnuită (vezi Josephus, Ant. 16.100). După căderea Ierusalimului şi distrugerea Templului această taxă a trebuit să fie plătită la vistieria romană (Josephus, BJ 7. 217). Pare mai probabil ca monedele folosite pentru această taxă să fi fost cele emise în Tir, deoarece Legea Talmudului interzicea folosirea banilor antiohieni pentru visteria templului, nu pentru vreun motiv religios special, ci pentru că nu conţineau suficient argint.

Moneda de 4 drahme, stater, tetradrachmon este întâlnită numai în Matei 17:27 unde este moneda cu care Petru avea să plătească birul la Templu pentru Isus şi pentru sine. Întrucât era o monedă mai obişnuită decât didrahma, s-ar părea că evreii se asociau câte doi ca să plătească birul folosind tetradrahma. Aceasta era emisă la Antiohia, Cezarea în Capadocia şi în Tir. Pompei a fixat rata de schimb pentru tetradrahmele din Antiohia şi Tir la 4 denarii (prin 65 î.Cr.), iar Josephus se referă la aceeaşi rată de schimb pentru tetradrahma din Tir din vremea sa (.BJ 2. 592). Tetradrahmele antiohiene au fost folosite în schimburile imperiale, dar rata de schimb era numai 3 denarii. Majoritatea numismaţilor sunt de acord că aceasta a fost moneda cu care lui Iuda i s-au plătit cei treizeci de arginţi (Matei 26:15). Folosirea termenuluiargyria hikana, „bani mari de argint”, în trad. rom. „mulţi bani”, în Matei 28:12-13, a fost considerată de unii că ar sugera statirii mari de argint şi nu drahmele sau dinarii mai mici, deşi este posibil ca adjectivul să se refere la cantitate şi nu la mărime.

Termenul mna, tradus „pol” sau „mină”, apare în pilda din Luca 19:11-27.

„Talantul” nu era o monedă, ci o unitate de calcul monetar. Valoarea talantului era ridicată, dar varia în funcţie de metalul în discuţie şi în funcţie de standardele monetare. Talantul roman-atenian? era echivalent cu 240 de aurei (vezi mai jos). Este folosit de Isus în două pilde: în Matei 18:24 „zece mii de talanţi” este o expresie figurativă pentru o sumă foarte mare de bani, iar în pilda talanţilor din Matei 25:15-28, în v. 18 este numit argyrion, care poate sugera că Domnul S-a referit la talantul de argint.

Monede romane

Moneda romană de bază, menţionată mai sus, a fost denarius, din argint. Un aureus de aur valora 25 de denarii. Greutatea unui aureus a fost fixată de Iuliu Cezar în anul 49 î.Cr. la 126,3 grame, dar devalorizarea monedei în timpul lui Cezar August şi a succesorilor săi a dus la scăderea greutăţii la 115 grame în timpul lui Nero.

Moneda quadrans (gr. kodrantes) era un sfert dintr-un as de cupru (vezi mai jos). Este menţionată atât de Horaţiu (Satire 2.3.93) cât şi de Iuvenal (7.8) ca fiind cea mai mică monedă romană; în Marcu 12:42 se spune că cei 2 bănuţi (lepta) ai văduvei (vezi a., mai sus) erau echivalenţi cu un quadrans. Matei 5:26 foloseşte quadrans pentru cea mai mică monedă, care trebuie plătită pentru a achita complet datoria, în timp ce textul paralel din Luca (12:59) foloseşte termenul lepton, cu excepţia Textului Apusean, care este identic cu cel din Matei.

Un as de cupru (gr. assarion) era un sfert dintr-un sestertius de bronz şi o şaisprezecime dintr-un denarius de argint. Termenul apare în Matei 10:29 şi Luca 12:6, unde este tradus „ban”, preţul cu care erau vândute două vrăbii (în Luca se spune cinci vrăbii cu 2 bani).

Dinarul lat. denarius, (gr. denarion) şi-a primit numele (deni = zece dintr-o dată) de la faptul că la început era echivalentul în argint a 110 aşi de cupru. Începând din anul 217 î.Cr. a valorat 16 aşi, iar greutatea unui as a fost stabilită la 28 grame. În limba română a fost tradus „leu” (vezi Matei 18:28).

Din pilda din Matei 20:1-16 s-ar părea că un denarius era plata unui muncitor pe o zi, iar 2 denarii a fost suma plătită de Samariteanul milostiv hangiului (Luca 10:35): aceste exemple ne permit să înţelegem puterea de cumpărare a unui denarius. În Apocalipsa 6:6 „un sfert de măsură de grâu pentru un denarius (leu) şi trei sferturi de măsuri de orz pentru un denarius” este un indiciu al preţurilor în timp de foamete (*GREUTĂŢI ŞI MĂSURI).

Din Matei 22:19; Marcu 12:15; Luca 20:24 aflăm că aceasta a fost moneda folosită pentru a-L prinde pe Isus în cursă cu întrebarea despre birul Cezarului. Au fost descoperiţi denarii de argint din vremea aceea, având imprimat pe avers capul împăratului Tiberius, iar pe revers pe mama sa, Livia, în rolul zeiţei Pax, ţinând o ramură şi un sceptru (vezi IBA, p. 87, fig. 90).Aureus sau denarius aureus (dinar de aur), a fost o monedă de aur introdusă de Iuliu Cezar în cadrul reformei financiare din anul 49 î.Cr. Nu este menţionat în Biblie, dar este menţionat în Josephus, Ant. 14. 147; s-ar putea să fie indicat de termenul „aur”, în Matei 10:9.

BIBLIOGRAFIE 1967 A. Jacob, Coins and Christianity, 1959; R. G. Bratcher, „Weights, Money, Measures and Time”, The Bible Translator 10, Nr. 4, Oct. 1959, p. 165 ş.urm.; Garnet R. Halliday, Money Talks about the Bible, 1948; G. F. Hill, Catalogue of Greek Coins in the British Museum, vol. despre Palestina, 1914; E. Rodgers, A Handy Guide to Jewish Coins, 1914; Paul Romanoff, Jewish Symbols on Ancient Jewish Coins, 1944; F. A. Banks, Coins of Bible Days, 1955; A. Reifenberg, Israel’s History in Coins from the Maccabees to the Roman Conquest, 1953; D. Kanael, BA 26, 1965, p. 38-62; E. W. Klenkowsky, On Ancient Palestinian and Other Coins, 1974; Y. Meshorer, Jewish Coins of the Second Temple Period, 1967. D.H.W.

http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/bani.html

ARMURĂ ŞI ARME.

download - Copie

Termenii generali în ebraică şi greacă sunt kelim (Geneza 27:3; 1 Samuel 17:54; mai concret,kele milhama, „arme de război”, ca în Deuteronom 1:41, etc.) şi hopla (LXX passim; 2 Corinteni 10:4). Referiri la purtători de arme sunt făcute în Judecători 9:54; 1 Samuel 14:1; 17:7, iar la armuri în 1 Împăraţi 10:17; Neemia 3:19. Sulurile de război de la Qumran furnizează descrieri detaliate ale armurii folosite de „fiii luminii” în războiul lor escatologic cu „fiii întunericului”. Yadin (vezi bibliografia) susţine că descrierile reflectă practica militară romană din a doua jumătate a secolului 1 î.Cr. Diferite elemente ale armurii capătă o semnificaţie figurativă şi spirituală în Isaia 59:17; Efeseni 6:10-17, etc.

Armura (de apărare)

Scutul

Folosirea scuturilor în luptă este atestată în scenele de luptă vechi din Egipt şi Mesopotamia; pentru Egipt, cf. picturile murale predinastice din Hierakonpolis, în prezent în Muzeul din Cairo, iar pentru Mesopotamia, Stela Eannatum a Vulturilor (cca. 2500 î.Cr.). Scuturi de forme şi mărimi diferite au fost la modă în diferite ţări şi în diferite epoci. Introducerea scuturilor mai mici, circulare, este asociată cu venirea Oamenilor Mării în Levant la sfârşitul mileniului al 2-lea î.Cr. În limba ebraică cel mai obişnuit termen este magen, care desemnează adesea scuturile mici; sinna este folosit pentru scuturile mai mari. Acest ultim tip de scut a fost folosit de Goliat, care avea un om care să-i poarte scutul (1 Samuel 17:7). Scuturile mai mici erau purtate de arcaşi, cum au fost descendenţii lui Beniamin din armata lui Asa (2 Cronici 14:8). Scuturile erau confecţionate de obicei dintr-o ramă de lemn acoperită cu piele de animal care era unsă înainte de luptă (cf. 2 Samuel 1:21; Isaia 21:5). Scuturile de metal ofereau protecţie mai bună, dar stânjeneau mişcările; pentru folosirea lor, vezi 1 Împăraţi 14:27. Ca un compromis, scuturile de piele puteau fi ţintuite cu discuri de metal, pentru a le mări eficienţa.

Coiful

Coifuri de metal au fost purtate de soldaţi sumerieni şi acadieni în mileniul al 3-lea î.Cr. . Termenul ebraic qoba’/koba’ şi este probabil de origine străină. Coifurile de metal erau scumpe şi greu de confecţionat şi de aceea în unele perioade au fost folosite numai de regi şi de conducătorii militari; Saul i-a oferit lui David propriul său coif de bronz pentru lupta cu Goliat (1 Samuel 17:38). Versetul din 2 Cronici 26:14 ar putea fi interpretat în sensul că în armata lui Iuda din vremea lui Ozia toţi soldaţii primeau coifuri (din piele?). Potrivit cu 1 Macabei 6:35, în perioada Seleucizilor, toată armata era dotată cu coifuri de bronz. Armata asiriană care a atacat Palestina purta de obicei un coif conic, cu întăritură, având o prelungire care să protejeze gâtul.

Platoşa

Platoşa a fost purtată pentru prima oară de luptătorii din carele de război (cf. Ieremia 46:4) şi de arcaşi (cf. Ieremia 51:3), care nu se puteau apăra cu scuturi. Platoşa de zale, asigurând o protecţie mai bună decât cea de piele şi, în acelaşi timp, fiind mai uşoară decât platoşa masivă, era folosită pe scară largă în Orientul Apropiat la jumătatea mileniului al 2-lea. Era scumpă şi de aceea Tutmes III (1490-1436 î.Cr.) s-a bucurat când a capturat 200 de platoşe în prada luată de armata sa după lupta de la Meghido. Nuzi (secolul al 15-lea î.Cr.) furnizează atât material cât şi dovezi scrise cu privire la compoziţia platoşei. Un text menţionează o platoşă formată din 680 de zale, iar un altul o platoşă din 1.035 de zale. Mărimea zalelor depinde de poziţia lor pe platoşă; ele erau prinse pe piele sau pe ţesătură cu un fir de aţă trecut prin nişte găuri făcute în zale tocmai pentru acest scop. Locul unde se îmbinau mânecile era un punct slab, aşa cum se vede din întâmplarea cu Ahab (1 Împăraţi 22:34 ş.urm.) şi dintr-un basorelief cu un car de război din vremea lui Tutmes IV. În ebraică termenul obişnuit este siryon, care probabil include platoşa pentru piept şi pentru spate. O asemenea armură a avut Goliat (1 Samuel 17:5); platoşe au fost folosite şi de lucrătorii lui Neemia (Neemia 4:16).

Termenul grec echivalent este thorax, folosit şi în 1 Macabei 6:43 cu referire la armura pentru protejarea elefanţilor de luptă ai Seleucizilor.

Traducerea de către Targum Onkelos’ a termenului tahra’ din Exod 28:32-39:32 cu cuvântul „platoşă” s-a dovedit a fi corectă, în lumina folosirii cuvântului tahra’ în limba samariteană, care are tocmai acest sens; vezi J. M. Cohen, VT, 24, 1974; p. 361-366.

Gambiere

În 1 Samuel 17:6 ni se spune că Goliat a purtat mishot (MT mishat) de bronz pe picioare, iar LXX traduce acest termen cu termenul gr. knemides, „gambiere” (armură pentru picioare). Cuvântul ebraic este un hapax legomenon, dar sensul nu pare să fie în dubiu. Gambierele erau folosite în mod obişnuit de soldaţii greci şi romani de mai târziu.

Arme (ofensive)

Sabia

Sabia (ebr. hereb) este arma cel mai des menţionată în Biblie. În vechime săbiile erau de obicei drepte, cu două tăişuri, asemănătoare cu pumnalele, şi erau folosite pentru a junghia (cf. săbiile găsite în Cimitirul regal din Ur şi de la Dorak (Anatolia), datând din cca. 2500 î.Cr.). Pe la mijlocul mileniului al 3-lea au început să fie folosite săbii încovoiate; exemplare din perioade ceva mai târzii au fost găsite la Byblos, Sihem şi Abydos . În prima jumătate a mileniului al 2-lea lamele erau încă destul de scurte şi abia în vremea Regatului Nou din Egipt au început să fie folosite pe scară largă săbiile cu lame lungi. Odată cu sosirea Oamenilor Mării, săbiile drepte, cu lamă lungă, au ajuns să fie foarte răspândite; cf. sabia purtând numele Faraonului Merenptah, descoperită la Ugarit (sfârşitul secolului al 13-lea î.Cr.). Sabia a avut un rol important în cucerirea Canaanului de către israeliţi (cf. Iosua 10:11; 11:11; etc.). De obicei sabia era păstrată într-o teacă, atârnată de centură (cf. 2 Samuel 20:8); mânerele erau deseori ornamentate, dacă judecăm după săbiile descoperite în Egipt şi Mesopotamia.

Cuvântul cel mai des folosit în NT este machaira (cf. Matei 26:47). Rhomphaia, care apare numai o singură dată, în Apocalipsa, era o sabie lată, folosită la început de traci. Asasinii revoluţionari evrei, sicarii, purtau sub haine pumnale scurte, puţin curbate (Josephus, BJ 2. 255). În amândouă Testamentele sabia este folosită adesea, prin metonimie, ca să descrie războiul, sau ca un simbol al Cuvântului lui Dumnezeu (cf. Ezechiel 21:9; Efeseni 6:17).

Suliţa şi lancea

Suliţa (ebr. hanit), confecţionată dintr-o coadă de lemn şi un vârf metalic, iar în vremuri mai recente, din fier (cf. 1 Samuel 13:19; 17:7), era folosită mult de sumerieni în mileniul al 3-lea. A rămas arma de bază a infanteriei, în timp ce lancea, mai uşoară, era folosită de luptătorii din carele de război (cf. practica din Egipt în timpul dinastiei a 19-a şi următoarele). În limba ebraică există cuvântul romah (de ex. Judecători 5:8), prin care probabil că se înţelege o suliţă uşoară sau o lance (cf. Numeri 25:7). Cuvântul ebr. kidon a fost tradus de obicei „lance” (de ex. 1 Samuel 17:6), dar această traducere a fost contestată (cf. NEC, „pumnal”), iar dovezile aduse de Sulurile de război de la Qumran confirmă sensul de „sabie”. În anumite circumstanţe suliţa era un simbol al autorităţii regale (cf. 1 Samuel 22:6; 26:7). *Armata asiriană a folosit de asemenea furci şi aruncătoare de lănci.

Cuvântul gr. longche din Ioan 19-34 este echivalent cu termenul ebr. hanit. Unii au susţinut că termenul „isop” din Ioan 19:29 a înlocuit un cuvânt din original care însemna „lance” (hyssopos în loc de hyssos), dar avem motive puternice să reţinem textul tradiţional.

Arcul şi săgeata

Cuvintele ebr. de bază sunt qeset şi hes. Arcul antic a avut probabil o singură curbură, sau poate că a fost dublu-convex (exemple de acest fel provin din Egiptul predinastic). Confecţionarea arcului compus a dus la o creştere considerabilă a forţei şi razei de acţiune şi poate explica în parte superioritatea militară a acadienilor semitici asupra sumerienilor, în ultima parte a mileniului al 3-lea î.Cr. Totuşi, a trecut încă aproape un mileniu până când arcul compus a ajuns să fie folosit pe scară largă. Coarne şi tendoane de animale erau legate cu fâşii de lemn pentru a forma rama arcului (cf. descrierea arcului lui Anat în legenda ugaritică Aqhat); se poate să fi fost folosit şi bronz pentru a conferi tărie (cf. Psalmul 18:34). Săgeţile erau confecţionate de obicei din trestie iar la capăt aveau un vârf metalic ; ele erau purtate în tolbe de piele, iar uneori şi carele de război erau dotate cu tolbe. Într-o tolbă erau puse de obicei treizeci de săgeţi (Amarna, Nuzi) sau, dacă tolba era ataşată la un car de război, ea conţinea cincizeci de săgeţi (basoreliefuri asiriene). Pentru a lega arcul, extremitatea lui inferioară era apăsată cu piciorul, iar cea superioară era îndoită ca să permită legarea firului într-un locaş anume; de aici derivă expresia ebraică „a călca arcul”; arcaşii erau numiţi „călcători de arcuri” (Ieremia 50:14). Din poporul Israel, oamenii din seminţiile lui Beniamin, Ruben, Gad şi Manase erau renumiţi pentru arcaşii lor (cf. 1 Cronici 5:18; 12:2; 2 Cronici 14:8).

Praştia

Praştia (qela) era purtată în principal de păstori (de ex. David, 1 Samuel 17:40), pentru a abate animalele sălbatice de la turme sau pentru a preveni împrăştierea animalelor din turmă. Era folosită ca armă de război de către armatele egiptene, asiriene şi babiloniene , deşi în cazul asirienilor dovezi grafice încep să fie găsite numai din secolul al 8-lea î.Cr. Israeliţii au folosit de asemenea companii de prăştiaşi în armatele lor şi oamenii din seminţia lui Beniamin, care foloseau la fel de bine ambele mâini, erau cei mai pricepuţi mânuitori ai acestei arme (1 Cronici 12:2). Praştia era confecţionată dintr-o bucată de pânză sau de piele, legată cu curele la capetele opuse. Capetele curelelor erau ţinute în mână iar praştia încărcată era rotită deasupra capului, până când una dintre curele era eliberată brusc. Acest lucru este exprimat metaforic în Ieremia 10:18. Pietre de praştie (pietre de râu, rotunde sau ascuţite) trase de asediatorii asirieni au fost găsite în excavaţiile de la Lachiş.

Securea de război

Securea de război, la fel ca şi buzduganul, era menită pentru lupta corp la corp şi avea diferite forme şi mărimi. Există puţine referiri biblice, în Ieremia 51:20 moppeş (literal „zdrobitor”, BDB) este tradus „ciocan” în RSV şi „secure de război” în NEB. Un cuvânt similar apare în expresia „unealtă de nimicire” (sau, „armă de măcel”) în Ezechiel 9:2. (*ARMATĂ, *RĂZBOI.)

BIBLIOGRAFIE

  1. Yadin,The Scrolls of the War of the Sons of Light against the Sons of Darkness, 1962; idem.An of Warfare in Biblical Lands in the Light of Archaeological Discovery, 1963; K. Galing, SVT 15, 1966; p. 150-169. R.P.G.

http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/armura-si-arme.html