Cucuian Teodor 1903 – ? din Păușa — Istorie Baptistă

Fratele Cucuian Teodor s-a născut în ziua de 27 mai 1903 în localitatea Păușa, județul Sălaj, ținutul Someș.Părinții fratelui s-au numit Tănase și Onica, de religie ortodoxă și naționalitate română.Acesta studiază 4 clase primare în localitatea natală.În ziua de 21 februarie a anului 1923 se căsătorește cu Veronica, născută Neaga. Căsătoria civilă are loc în… via […]

Crișan Gavril 1899 – 1967, din Cluj — Istorie Baptistă

Fratele Crișan Gavril s-a născut în ziua de 19 Februarie 1899 în orașul Cluj, județul Cluj, ținutul Someș.Părinții fratelui s-au numit Filemon și Verona (Veronica) de religie greco-catolică și naționalitate română.A studiat 6 (șase) clase primare în orașul natal.În anul 1923, la data de 22 noiembrie, se căsătorește civil cu Florica, născută Marian, alături de… via […]

Studierea religiei în școlile din Italia. Formarea profesorilor de Religie de gimnaziu și liceu durează cinci ani / Studiul Religiei în școlile publice din statele membre ale Uniunii Europene (13) — Știri pentru viață

  de Redacția Stiripentruviata.ro Deoarece în spațiul media și politic din România a fost reluată ideea scoaterii educației religioase din programa școlară, mai ales în contextul în care Ministerul Educației și Cercetării anunță tăieri de discipline, publicăm în serial un studiu edificator cu privire la practica educației religioase în țările Uniunii Europene. Practic, lucrarea demonstrează […]

ZIUA CÂND SE VA VORBI DESPRE TINE LA TRECUT….

download - Copie

download

Încă nu am fost la vreo înmormântare în care pe sicriu să scrie: ARE 75 de ani. Nu. Pe toate sicriele scrie la trecut: a trăit 75 de ani. Pentru că atunci e momentul când ieși din timp și intri în eternitate. E momentul când într-adevăr nu mai contează câți ani ai ci ce ai făcut cu anii pe care i-ai avut.

Ziua când se va vorbi despre tine la trecut e ziua când primești multe flori dar nu le mai simți mirosul. E ziua când nu mai decizi tu cu ce să te îmbraci, nici modelul gropii, nici ora la care să țină slujba.

Ziua când se va vorbi despre tine la trecut e ziua când corul cântă pe 4 voci și tu nu mai poți face nici măcar sopran. E ziua în care cei de lângă tine aud încă o predică, tu nu.

Ziua când se va vorbi despre tine la trecut e ziua când oamenii vor spune: a fost un om bun, că doar “despre morți… numai de bine”. Dar nu va conta ce zic oamenii atunci ci ce zice Dumnezeu.

Ziua când se va vorbi despre tine la trecut va fi ziua când, dacă ai trăit cu Dumnezeu, vei vedea cum arată cerul din partea cealaltă. Daca nu, vei înțelege că există totuși iad…

Ziua când se va vorbi despre tine la trecut va fi ziua când dacă ai împărțit milă în timpul vieții, ți se va da milă o veșnicie. Dacă nu, nici picuri de apă nu vei primi, deși îi vei cerși cu strigăte mari și cu lacrimi.

Ziua când se va vorbi despre tine la trecut va fi ziua când vei vedea cam ce “avere” ai o veșnicie. E ziua când dacă ai pus în negoț talanții primiți de la Stăpân, vei fi tare bogat. De nu i-ai pus în negoț vei fi mai sărac decât cel mai sărac dintre pământeni. Pentru că nimeni nu e mai sărac decât cel care rămâne o veșnicie fără cer. Da, dacă nu ți-ai pus talantul în negoț rămâi chiar fără de mântuire. (Matei 25:30).

Ziua când se va vorbi despre tine la trecut va fi ziua când nu te vei întîlni nici cu fluturașul de salarii, nici cu haine de firmă nici cu marmură sau granit de pus în baie. Că acolo nu mai conteaza lucrurile materiale ci ce ai făcut în timpul vieții cu cele materiale. Acolo nu ești tratat după ce ai avut ci după ce ai făcut cu ce ai avut. Acolo mulți miliardari vor cerși de la văduvele care au pus doar doi bănuți la templu. Acolo nu vei mai fi tratat după costumul la 4 ace nici după contul din bancă ci după câți orfani ai hrănit, după câți bolnavi ai vizitat și după cât de mult ai predicat. Prin fapte mai ales.

Ziua când se va vorbi despre tine la trecut va fi ziua când dacă ai fost logodit de aici cu Isus, acolo vei participa la nunta cu Mirele tău. Va fi ziua când dacă din viața gri ai acceptat jertfa ce ți-a schimbat haina în alb, acolo vei purta alb o veșnicie. Dacă nu, vei avea o a doua îmormântare, moartea a doua.

Ziua când se va vorbi despre tine la trecut va fi ziua când vei înțelege că a meritat să treci prin necazurile vieții întrucât ele te-au modelat și te-au ajutat să privești mai des în sus. Va fi ziua când fiecare lacrimă va fi ștearsă, fiecare genunchi bătătorit va fi răsplătit și fiecare vorbă de încurajare spusă altora în timpul vieții va fi recompensată.

Apropo, dacă citești aceste rânduri înseamnă că încă se vorbește despre tine la prezent. Nu vrei să te pregătești pentru viitor? Pentru ziua când se va vorbi despre tine la trecut?

Mai ia harfa și înalță o cântare ca să știi să cânți frumos dincolo. Mai ia Biblia și primește un sfat ca să mergi drept pe calea îngustă. Mai mergi la părtășie cu frații ca să-ți mai alini dorul de cer cu cei care merg în aceași direcție. Mai dă din timpul tău și din banul tău și din talanții tăi celor care merg mai greu spre dincolo. Iar într-o zi, când se va vorbi despre tine la trecut, se vor spune lucruri deosebit și totodată ți se va da un Nume ce îl vei purta o veșnicie. Iar acel Nume va fi realitatea vieții de aici.

Să ne vedem în cel mai frumos viitor în care dacă am trăit frumos în prezent nu ne va părea rău deloc de trecut.

sursa: cristianboariu.wordpress.com

Ziua când se va vorbi despre tine la trecut…

Zilnic, aproximativ 20.000 de minore sunt obligate să se căsătorească

download - Copie

Foto Source: archive.photoville.com

Conform unui raport al ONG-ului „Salvați Copiii”, aproximativ 7,5 milioane de minore din ţările în curs de dezvoltare se căsătoresc înainte de vârsta majoratului. Cu alte cuvinte, peste 20.000 de fete minore sunt forțate să se căsătorească în fiecare zi. În plus, în jur de 100 de milioane de fete nu sunt protejate împotriva căsătoriei infantile conform legilor din țările lor.

Există și băieți care sunt forțați să se căsătorească înainte de vârsta maturității, dar fetele sunt în cea mai mare parte afectate de această problemă.

Unele dintre aceste căsătorii sunt simple tranzacţii de afaceri. Astfel, o soţie în vârstă de opt ani poate anula o datorie mai veche, iar o duşmănie între două familii poate fi uitată de oferirea spre măritiş a unei virgine de 12 ani.

Comunităţile care îmbrăţişează tradiţia consideră că fiicele şi fiii lor nu sunt suficient de înţelepţi pentru a hotărî singuri cu cine să-şi petreacă viaţa. Prin urmare, este responsabilitatea lor să îi ajute în alegerile care le vor defini viaţa. „O căsnicie puternică este uniunea dintre două familii, nu două persoane”.

Jurnaliştii de la National Geographic relatează şi cazul unei fetiţe de 10 ani, din Yemen, care a fost măritată cu un bărbat de cinci ori mai bătrân. Căsnicia a fost dezaprobată până şi de membrii comunităţii în care trăia fetiţa. Ziariştii au vizitat satul în care locuia Ayesha înainte de a fi obligată să-şi urmeze soţul. Acolo, au stat de vorbă cu sora fetei, Fatima, care le-a povestit că Ayesha „o sună zilnic şi plânge mereu”. Când l-a văzut pentru prima dată pe viitorul său soţ, Ayesha ar fi început să ţipe. Cineva a alertat poliţia, însă tatăl fetiţei a obligat-o să poarte tocuri şi să-şi acopere faţa. Poliţia a venit şi a plecat, iar Ayesha a fost nevoită să se mărite împotriva voinţei ei.

În urmă cu trei ani, o fetiţă curajoasă a făcut un lucru impresionant. Nujood Ali, atunci în vârstă de 10 ani, a reuşit să scape din casa soţului ei, un bărbat de trei ori mai bătrân decât ea, care o bătea. Copila a fugit acasă şi de acolo la un tribunal dintr-un oraş situat în apropierea satului părintesc, unde a cerut desfacerea căsătoriei. Gestul ei a fost relatat de presa din toată lumea, iar tânăra a ajuns imaginea fetelor forţate de mici să se căsătorească. Povestea ei a fost detaliată într-o carte – „I Am Nujood, Age 10 and Divorced” (n.r. „Mă numesc Nujood, am 10 ani şi sunt divorţată”)

Africa de Vest și Centrală găzduiește multe dintre țările cu cea mai mare rată de căsătorii infantile la nivel global, dar și Asia de Sud sau America de Sud.

Helle Thorning-Schmidt, CEO Salvați Copiii a spus: „Legile care interzic practica sunt un prim pas important. Dar milioane de fete vulnerabile vor continua să fie expuse riscului, dacă nu este abordată această problemă. Trebuie să schimbăm atitudinea comunităților care acceptă acest lucru, astfel încât să putem pune capăt acestei practici dăunătoare o dată pentru totdeauna”.

https://alfaomega.tv/stiri/mapamond-crestin/7685-zilnic-aproximativ-20-000-de-copile-sunt-fortate-sa-se-casatoreasca

ZGÂRCENIA SFÂNTĂ

download - Copie

Nu e frumos să fii zgârcit – sau cel puțin așa ni se spune de când suntem mici. E frumos să împarți cu alții, să fii darnic, să îți pese dacă este destul pentru toată lumea. Țin și acum minte cum ai mei nu mă lăsau să ies în fața blocului cu cornul cu ciocolată la mână dacă „nu am să le dau și celorlalți copii”. Părinții încearcă să insufle în copii principiul mărinimiei încă de când sunt mici – „trebuie să împarți cu sora ta” – sperând că vor putea crește niște viitori adulți generoși, care se bucură când pot să dăruiască.

Titlul meu nu dorește nicidecum să încurajeze la vreun alt stil de parenting sau la vreun fel de rătăcire. Însă cred că sunt anumite domenii în viață în care trebuie să fim zgârciți. Cu alte cuvinte, anumite lucruri nu merită risipite sau „dăruite” în exces. Acestea sunt resurse valoroase pe care ar trebui să le prețuim mult mai mult decât o facem.

Timpul, spre exemplu. O rezervă pe care adesea o considerăm infinită, motiv pentru care o risipim cu neglijență. Știm cu toții că nu putem întoarce clepsidra. Timpul scurs nu mai poate fi recăpătat – și totuși. Îl „dăruim” în stânga și în dreapta oricărei activități care ne apare în cale, fără niciun discernământ. Aici încurajez zgârcenia.

Fii zgârcit cu timpul pe care îl ai. Poate îți sună inadecvat, dar este vital să conștientizezi că timpul petrecut în activități nefolositoare duce la o risipă ireversibilă. În sensul folosit aici, zgârcenia încurajează omul la o mai mare responsabilitate și o mai bună organizare a timpului. Dă-ți bine seama că nici lenea sau plictiseala nu sunt îndeletniciri favorabile.

Spiritul critic este cel de-al doilea lucru în dreptul căruia recomand zgârcenia. O resursă valoroasă, de altfel, critica în exces nu duce niciodată la ceva constructiv. Învață să deosebești lucrurile care trebuie criticate și cele care nu. Alege-ți bătăliile cu grijă, cum ar spune americanul, și fii zgârcit la vorbă în dreptul criticilor. În schimb, fii cu mână largă la încurajare și cuvinte de apreciere. Efectul s-ar putea să te surprindă.

Să fim dar darnici când vine vorba de dragoste, cuvinte cu folos, prietenie, un umăr la nevoie, sau un SMS de încurajare. Dar să nu uităm de zgârcenia „sfântă”, disciplinarea aceea a sinelui care ne apropie mai mult de exemplul Celui care n-a risipit nici măcar firimiturile pâinilor înmulțite.

Sursă imagine: aici

sursa articol: http://tineri.betania.ro/zgarcenia-sfanta/

ZGÂRCENIA SFÂNTĂ

Zece citate interesante care pot influența felul cum trăiești

download - Copie

Te-ai uitat vreodată la un verset biblic familiar într-o traducere a Bibliei cu care nu erai familiarizat? Majoritatea dintre noi au o versiune preferată, dar citirea acelui verset într-o traducere diferită pune o nouă lumină asupra înțelesului acelui text. S-ar putea să arate nuanțe, să clarifice detalii, sau poate chiar să ne îndrepte spre o înțelegere mai profundă.

În calitate de creștini noi vedem Biblia ca autoritate finală asupra vieții – dar uneori, un mod proaspăt de reformulare a acesteia este similar cu a avea o traducere nouă, care oferă o revelație adițională. Pe măsură ce veți citi următoarele 10 citate puternice de mai jos (însoțite de referințe biblice la care se face referire), fie ca ele să schimbe felul în care vă trăiți credința.

  1. „Rugăciunea necesită mai mult din inimă decât din limbă” – Adam Clarke

Oare de câte ori te-ai gândit ”Nu am nici o idee ce să spun” în rugăciune? Atunci când situațiile vieții ne epuizează, sau când circumstanțele ne împovărează, s-ar putea să fie dificil să ne exprimăm gândurile în cuvinte, în cadrul rugăciunii. Din fericire pentru noi… cuvintele nu sunt necesare. Dumnezeu știe ce este în inima ta, chiar dacă nu găsești limbajul spre a exprima aceasta. Stai liniștit și să știi că El este Dumnezeu (Psalmul 46:10).

  1. „Credința nu elimină întrebările. Însă credința știe unde să le adreseze.” – Elisabeth Elliot

Credința nu este absența îndoielii, ci un dar de la Dumnezeu (Efeseni 2:8-9). Dumnezeu este destul de mare, destul de puternic, și destul de sigur să poată sta înaintea întrebărilor noastre și să ne conducă la răspunsuri. Darul Său de credință ia presiunea de peste noi. Rolul nostru este pur și simplu de a o accepta, a o folosi ca o unealtă de a naviga în viață – și să știm la Cine să ne îndreptăm pentru răspunsuri atunci când avem întrebări în mod inevitabil.

  1. „Cei care nu s-au răzvrătit niciodată împotriva lui Dumnezeu, sau care la un moment dat din viață nu și-au arătat pumnul spre cer, nu s-au întâlnit niciodată cu Dumnezeu.” – Catherine Marshall

Un prieten m-a întrebat o dată, ”Atunci când am urlat la Dumnezeu și i-am spus că sunt furios pe El, a fost asta rugăciune?” Așa că fără să ezit… am răspuns, ”Absolut”. Gândiți-vă la aceasta: dacă rugăciunea este simpla comunicare cu Dumnezeu, nu este oare orice tip de exprimare a sentimentelor – fie că e vorba de a iubi sau a te mânia, a fi gentil sau aspru – o formă de rugăciune? Autenticitatea atinge inima lui Dumnezeu și revelează cât de generos și plin de milă este El. Sincer, fie că admitem mânia sau nu, El știe deja ceea ce simțim (1 Samuel 16:7). Așa că vorbește cu El deschis și liber.

  1. „Dacă ne ascundem rănile de rușine sau din cauza fricii, întunericul nostru interior nu poate fi nici iluminat și nici nu poate deveni o lumină pentru alții.” – Brennan Manning

Odată am auzit pe cineva că a avea toate păcatele noastre difuzate la știrile de la ora 5 ar fi cel mai bun lucru care s-ar putea întâmpla vreodată. Vă puteți imagina rușinea și oroarea fiecăruia care va știi toate acestea? Teribil, nu-i așa? Și asta până o să realizezi cum îți va fura aceasta puterea rușinii de peste noi. Atunci când păcatele noastre sune expuse, ele pot fi reparate. Și până nu suntem reparați (și iertați), nu vom fi eficienți în a străluci lumina lui Dumnezeu în viețile altor oameni. Nu știi cine trebuie să audă felul cum Dumnezeu te-a scăpat pe tine din păcate, așa că nu îți fie frică să îți împărtășești mărturia vieții tale. Nimic din trecutul tău nu este prea întunecat să nu poată fi învins de lumina lui Dumnezeu (1 Ioan 1:5-7).

  1. „Nimeni nu a sărăcit prin dărnicie.” – Anne Frank

Auzi uneori cuvinte precum credință și dragoste și pace menționate în legătură cu Dumnezeu tot timpul. Unul din cuvintele pe care le folosim puțin – dar care nu este mai puțin important – este generozitatea. Dumnezeu dă din abundență, dincolo de ceea ce cerem, și Isus ne-a învățat ca noi să facem la fel. Nu poți să-l depășești pe Dumnezeu în dărnicia ta, și nici nu poți pierde. Dă cu bucurie și nu cu zgârcenie, din abundența de recunoștință din inima ta pentru tot ceea ce a făcut Dumnezeu pentru tine. Darurile pe care ni le dă El în schimb sunt peste orice am avea noi de oferit vreodată (2 Corinteni 9:6-8Luca 6:38), și, pe acest drum, vei descoperi că ai mai mult decât destul.

  1. „Orice faci, El va face bun din aceasta. Dar nu acel bine pe care l-a pregătit pentru tine dacă tu nu ai ascultat de El.” – C. S. Lewis

Noi avem un liber arbitru. Deși Dumnezeu este prezent pretutindeni și nimic nu se întâmplă fără știința Lui, El nu cauzează ca lucruri rele să se întâmple. Există consecințe naturale și ramificații ale acțiunilor noastre, și nu de puține ori noi suntem cei care luăm decizii slabe. Ceea ce este uimitor este felul cum Dumnezeu poate lua orice situație – trădare, întristare, pierdere (a sănătății, a relațiilor, a securității), disperare – și să aducă ceva bun din ele în ciuda tuturor lucrurilor. Dar imaginați-vă cât de bună ar fi viața dacă nu am mai sta în calea Lui din start (Romani 8:28).

  1. „Rugăciunea calcă în picioare panica de fiecare dată.” – Rachel Wojo

Nu vă îngrijorați cu privire la nimic; rugați-vă pentru toate. Sună bine în teorie dar este mai greu să te ți de asta atunci când panica își face cuib în tine – când primești la ușă notificarea de deconectare, sau rezultatele de la test ți-au făcut inima să se scufunde, sau persoana pe care o iubești îți întoarce spatele. Doar că panica nu ne duce nicăieri, ba chiar ne ține pe loc din a fi capabil să vedem adevărul a cine este de fapt Dumnezeu. Isus ne-a spus să cerem, să căutăm, să ne încredem, și să avem credință. A te panica nu este felul cel mai productiv (sau distractiv) de a trăi după aceste idei (Matei 6:25-34Filipeni 4:6-7).

  1. „Rugăciunea nu este un monolog, ci un dialog. Vocea lui Dumnezeu ca răspuns la vocea mea este cea mai esențială parte din acesta.” – Andrew Murray

Când mă văd că bolborosesc cuvinte nonstop, asta se întâmplă ori pentru că sunt emancipat – sau că pur și simplu nu vreau să aud ceea ce vrea să spună cealaltă persoană. Poate că mi-e teamă de răspunsul lor, sau sunt prea centrat pe mine însumi să îmi mai pese și de opinia lor. Gândiți-vă la ramificațiile acestor acțiuni în cadrul unei conversații cu Dumnezeu. Nici o conversație bună nu are loc doar dintr-o singură direcție – dar dacă ar fi să fie vreun moment când se va întâmpla aceasta, ar fi atunci când Dumnezeu este singurul care conduce discuția. Mulți dintre noi abordăm rugăciunea ca șansă a noastră de a spune lui Dumnezeu ceea ce gândim, doar că în smerenie, ar trebui să recunoaștem că cuvintele Lui poartă o mai mare greutate decât ale noastre. Eu cred că El vrea să ne audă – dar, pentru că ne iubește, El vrea să ne și învețe, să ne ghideze și să ne mângâie. Și ca să primim aceste lucruri, noi trebuie să ne oprim și să ascultăm (Ioan 10:27).

  1. „Cea mai mare cauză unică a ateismului în lumea de astăzi sunt creștinii: Cei care îl recunosc pe Isus cu buzele lor, ies pe ușă și Îl neagă prin stilul lor de viață. Aceasta e ceea ce o lume necredincioasă găsește a fi de necrezut.” – Brennan Manning

Isus a spus în Ioan 17 că lumea va știi că mesajul Lui este adevărat atunci când va vedea unitate în cadrul urmașilor Săi. Dacă eu sunt o reclamă pe picioare pentru Dumnezeu, vreau să fiu responsabil pentru interpretarea greșită a Dumnezeului Universului? Și nu doar aceasta, dar dacă îl primesc cu adevărat pe Isus în inima mea, realitatea este că oamenii Îl vor vedea în felul în care eu îmi trăiesc viațaDacă nu Îl vezi în viața ta, sau dacă alții nu și-ar prea da seama Cui aparții tu, fă un pas înapoi. Cere-i lui Dumnezeu să devină real pentru tine, și fi gata să te lași schimbat de El (1 Ioan 3:16-18).

  1. „De dragoste e tot ce avem nevoie.” – Formația The Beatles

În cele din urmă, dragostea este cea care contează, nu? Isus a spus că cea mai mare poruncă este să iubești pe Dumnezeu cu toată inima, mintea și tăria – dar, pe al doilea loc, este și porunca de a ne iubi aproapele ca pe noi înșine. Biblia spune că dragostea acoperă o mulțime de păcate. Aceasta este însemnul și însăși geneza credinței noastre, și credința noastră este un răspuns la dragostea enormă pe care ne-a oferit-o Dumnezeu de la început. Dacă toate celelalte concepte te copleșesc, dacă poți să te ocupi doar de unul deodată, concentrează-te pe acesta. Autorul dragostei va fi mai mult decât de ajuns – tot de ceea ce vei avea nevoie (1 Corinteni 13:131 Ioan 4:7).

Kelly O'Dell Stanley - imagina preluata de pe twitter.com

Doamne, vorbește-mi inimii mele. Trăiește în mine și instruiește-mă. Ghidează-mă și ajută-mă să Te onorez pentru ca atunci când mă va vedea lumea, să te vadă pe Tine. Amin.

Notă: Materialul de mai sus este o prezentare de Kelly O’Dell Stanley (foto alăturat) apărut în site-ul Christian Headlines (de unde a fost preluată și imaginea de la început); ea este autoarea cărților Praying Upside Down (A te ruga cu susul în jos) și Designed to Pray (Desemnat pentru rugăciune), este designer grafic care scrie (sau un scriitor care face design-uri?) o roșcată care se pricepe să-și țină sub control temperamentul, crede că poate face toate la exces, și un luptător profesional cu îndoiala și credința. O puteți găsi pe blogul ei la kellyostanley.com, și este din micul oraș Indiana. Dacă citați sau folosiți acest material în altă parte, rog să păstrați toate link-urile din el, nota de final și să oferiți sursa citării, adică acest blog. Mulțumesc.

https://crestinismtrait.blogspot.ro/2017/06/10-citate-interesante-care-pot.html?

Zăbala rușinii

Prin natura activității mele am ajuns să știu multe rele din multe biserici, probabil de asta și ultimele scrieri de pe blogul meu par oarecum critice privitor la astfel de medii. Cunosc din păcate preponderent partea negativă din acesta comunități și recunosc mâhnirea și deznădejdea simțită când aceste comunități doar cu puțină bunăvoință ar putea deveni veritabile surse de vindecare dar nu fac asta, ba chiar preferă manipularea și abuzul spiritual ca metode de control a membrilor.

Rușinea e una din modalitățile excelente de a conduce oamenii dar ea nu este nici biblică nici morală. De regulă cei cu autoritate o folosesc pentru a căpăta putere de control asupra oamenilor. Omul rușinat e ușor de cârmuit pentru că acționează previzibil. Cu alte cuvinte, e mult mai ușor să pui zăbala rușinii în gura unei persoane, care deja o acceptă pentru că are probleme cu ea, decât să investești în creșterea și maturizarea acelei persoane. Nu te simți vinovat ca lider religios pentru că omul oricum e învățat precum un cal să deschidă gura pentru a primi acea zăbală a rușinii chiar dacă nu îi face nici o plăcere, este o obișnuință.

Din păcate mult prea des se uzează de zăbala rușinii pentru a cârmui masele și acest aspect e unul real și de necontestat. Dacă nu sunt eu credibil faceți o mică cercetare realistă printre membrii bisericilor și vă veți convinge.

RUȘINE SAU VINOVĂȚIE

Trebuie să facem și această diferențiere pentru a putea înțelege fenomenul. Rușinea și vinovăția chiar dacă sunt asemănătoare sunt tare diferite. Vinovăția are de a face cu un comportament, omul care a făcut ceva neconform, ceva greșit simte vinovăția și aceasta poate fi chiar motivantă spre schimbate pe când rușinea are de a face cu a fi. În rușine omul respectiv e paralizat de ideea că e rău și asta îl face să facă tot ce poate pentru a se integra, chiar dacă acele lucruri nu sunt neapărat sănătoase sau poate sunt chiar distructive, ca să nu mai spun că sunt o piedică în calea evoluției emoționale și spirituale.

O paranteză aici e falsa vinovăție care e iar folosită ca armă de manipulare a maselor în sistemele religioase. O vinovăție indusă pentru a asigura conformarea maselor ideii unei religii. Nu fac referire la o astfel de vinovăție când spun că vinovăția poate fi motivantă, o astfel de vinovăție e motivantă în sensul dorit de manipulator doar, nu în sensul evoluției personale, fie ea spirituală sau emoțională.

E RUȘINEA CEVA RĂU?

Hm… aparent nu pare a fi. Ba chiar e de dorit parcă. Parcă părinții fac adesea un obicei din a induce rușinea copiilor lor cu scopul de a îi îndepărta de rău. Dar stai… nu cumva asta încearcă să facă și biserica ta? Cultivă rușinea pentru a te îndepărta de posibilitatea de a face ceva rău? Nu cumva generic mesajele predicilor fac de rușine pe oamenii care greșesc (la modul general) tocmai ca tu ascultătorul și nu fii tentat? Oare nu vedem adesea făcuți de rușine în predici pe cei ce lipsesc de la biserică tocmai ca tu să nu fii tentat la o asemenea atitudine? Oare nu se predică adesea despre faptul că oamenii care fac anumite fapte sunt vrednici de a fi făcuți de rușine?

Atunci când suntem rușinați sau ne temem să nu fim făcuți de rușine , noi suntem, mai predispuși să ne angrenăm într-un comportament auto-distructiv și să îi atacăm pe ceilalți oameni, încercând să îi facem de râs. De fapt, rușinea este direct legată de violență, agresivitate, depresie, dependență, tulburări alimentare și de orice comportament răutăcios.” Spune Brené Brown în cartea sa Darurile imperfecțiunii.

Oare nu tocmai lăsarea de astfel de comportamente înseamnă evoluție spirituală sau sfințire? Oare nu respectul față de propria persoană, buna conviețuire cu alții, calmul lipsa compulsiilor sunt stări spre care trebuie să tânjim și spre care ca lideri religioși trebuie să motivăm oamenii? Oare de ce se apelează totuși la zăbala rușinii pentru a cârmui mase de oameni și nu se cultivă  mai degrabă un mediu sigur în care oamenii să își poată mărturisi și aborda rușinea în vederea vindecării?

Oameni buni, rușinea nu este deloc constructivă și nu duce la sfințire. Rușinea duce la ascundere, la izolare, la autoapărare, la tăinuire și asta înseamnă o urcare în caruselul de neoprit al autodistrugerii. Asta aduce o imagine greșită despre Dumnezeu și iertare, o imagine greșită despre biserică și părtășie și mai ales propagă spre generațiile următoare o variantă înrăutățită a acesteia îndepărtând tot mai tare pe tinerii de azi de biserică.

Dacă îți e rușine vreau să îți dau o veste bună, există rezolvare. E necesar să îți abordezi rușinea și poate veni vindecarea. Dacă îți e rușine de sau cu rușinea ta nu poți evolua, vei rămâne prizonier. Dacă îți e rușine cu păcatul tău, dacă îți e rușine cu greutatea ta, dacă îți e rușine cu înfățișarea ta niciodată nu vei fi liber. Vinovăția e mult mai constructivă pentru că privește comportamentul nu sinele.

Nu sta cu rușinea nerezolvată. Caută ajutor. Poți fi eliberat. Iar dacă liderul tău spiritual folosește rușinea ca metodă de manipulare confruntă-l și ia atitudine. Oprește manipularea spre binele celor ca tine. Dumnezeu vrea să fii vindecat nu să fii îngropat în rușine. El vrea să te simți vinovat pentru fărădelege, vinovăție care duce la schimbarea comportamentului dar nu te vrea îngropat de rușine și paralizat în neputința ta.

https://www.filedinjurnal.ro/2017/06/11/zabala-rusinii/

Viorel Iuga: V-aţi gândit vreodată ce soartă am fi avut dacă Maria trăia în zilele noastre şi se lăsa minţită de ideologia „progresistă”?

download - Copie

Publicat pe 15 August 2017 de ADMIN în Articole

V-aţi gândit vreodată ce soartă am fi avut dacă Maria trăia în zilele noastre şi se lăsa minţită de ideologia „progresistă”? Ce s-ar fi ales de noi dacă Maria nu accepta că Dumnezeu a făcut-o fată? Unde eram dacă Maria nu ar fi acceptat statutul de mamă? Mulţumim bunului Dumnezeu că Maria şi-a acceptat identitatea şi rolul decise de Creatorul. În felul acesta ea a devenit mama Mântuitorului şi a contribuit în mod unic la salvarea omenirii prin Domnul Isus Cristos. Sincere felicitări fiecărei femei care poartă numele Maria. Ne rugăm să fiţi binecuvântate de Dumnezeu. Vă rugăm frumos să vă acceptaţi identitatea nobilă de femeie şi de mamă, contribuind la binele societăţii şi la împlinirea planului divin pentru viaţă şi veşnicie.

Ps. Pentru toate „Mariile” necăsătorite: fiţi ceea ce a decis Dumnezeu şi la momentul potrivit va apărea şi „neprihănitul Iosif.” Astfel veţi putea întemeia familii binecuvântate şi capabile să binecuvânteze.

https://www.facebook.com/viorel.iuga.1/posts/10211859962147174

Viorel Iuga: V-aţi gândit vreodată ce soartă am fi avut dacă Maria trăia în zilele noastre şi se lăsa minţită de ideologia „progresistă”?

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/viorel-iuga-v-ati-gandit-vreodata-ce-soarta-am-fi-avut-daca-maria-traia-in-zilele-noastre-si-se-lasa-mintita-de-ideologia-progresista/

CERERI ÎN CADRUL RELAŢIEI  OM – DUMNEZEU Mat. 7:7-23

download - Copie

CERERI ÎN CADRUL RELAŢIEI  OM – DUMNEZEU    Mat.7:7-23

1). INTRODUCERE. Prima întrebare care îmi vine în minte este dacă conform titlului este posibil ca omul să facă o cerere către cel care l-a creat, şi dacă este îndreptăţit să o facă. Poate există excepţii dar răspunsul este categoric NU. Deci omul trebuie să aibă o relaţie cu Dumnezeu de tipul eu – Tu, ca să dacă o cerere indiferent de tipul ei, dar şi atunci se pune în calcul planul lui Dumnezeu, iar poziţia omului este de genul  : ”roagă-te, crezi şi aşteaptă”. Nu ne putem nici pe departe compara cu Solomon dar  dacă Dumnezeu ne-ar întreba ca pe Solomon: „ce vrei să-ţi fac” ? Ce ai răspunde? Cred sincer că suntem departe de această situaţie, dar acest lucru nu exclude rugăciunile noastre către Dumnezeu.

Scopul Evangheliei după Matei este de natură apologetică şi Escatologică. Este destinată evreilor. Avem  5 discursuri: Etic, Misiologic, Kerigmatic, eklesial, escatologic.  Evanghelia este denumită şi Evanghelia Regelui. cap. 5 -7, „Predica de pe Munte”, Isus este un nou Moise, ce oferă o nouă Tora poporului său. În sintagma „ a-ţi auzit dar Eu vă spun”, Isus  merge la motivaţii. De asemenea se pune o întrebare : ce aşteptări avem atunci când interacţionăm cu poporul lui Dumnezeu. Autorul[1] este Matei ”darul lui Iahve” un vameş (Matei 9:9) care strângea impozite pentru romani, dispreţuit de poporul lui, dar care lasă totul şi merge după Isus. Evanghelia este destinată evreilor şi a fost scrisă cam prin anii 60 D.C. Matei predică în Palestina şi tradiţia spune că moare de moarte bună în Etiopia sau Macedonia.  Evanghelia vorbeşte despre o nouă creaţie care este Biserica lui Hristos (Matei 16:18). Ideea principală din Evanghelie este Împărăţia Cerurilor, iar Biserica este inclusă în aceasta. Nici Isus şi nici Ioan nu au încercat să explice înţelesul lor, şi evreii primului secol au înţeles ce vor să spună. Pentru teologii secolului XIX nu este atât de clar, dar termenul presupune că Mesia a inaugurat Împărăţia Cerurilor la standarde cereşti pe acest pământ, şi că ea se va extinde şi este un termen treptat şi ascendent. Împărăţia Cerurilor va fi întemeiată pe acest pământ la revenirea Regelui (Matei 24-25). De asemenea Împărăţia Cerurilor înseamnă mai puţin decât Împărăţia lui Dumnezeu care cuprinde toată creaţia. Evanghelia după Matei face parte din evangheliile sinoptice. Matei Îl prezintă pe Domnul Isus Hristos ca fiind Regele. În Matei capitolele 5-7, este descrisă realaţia dintre credincios şi Dumnezeu dar şi relaţiile dintre credincios şi semenii.

Avem o serie de dovezi în sprijinul autencitităţii Evangheliei după Matei.[2] Papias a fost ucenicul lui Ioan şi episcopul bisericii din Hierapolis din Frigia şi a decedat prin anul 160 D.C. Ireneus episcop din Lion secolul 2 afirmă că Matei a scris Evanghelia în limba lor. De asemenea şi Eusebiu din Cezarea, secolul 3 afirmă faptul că Matei a scris Evanghelia în limba părinţilor lui.

Pe timpul lui Isus[3] erau mai multe secte iudaice din care amintim câteva : Cărturarii, care aveau una din cele mai importante slujbe în Israel, în sensul că ei multiplicau scrierile sfinte, iar Isus îi numeşte ”învăţătorii Legii”. Isus intră în conflict cu ei datorită orgoliului lor şi prin faptul Isus interpretează Scriptura şi îi contrazice. Isus era mai popular ca ăi ei şi o pricină de invidie (Matei 7:28-29). O altă clasă erau Saducheii, nume care se trage probabil din Ţadoc, care a fost Marele Preot din vremea lui David şi Solomon. Ei deţineau puterea politică în timpul dinastiei irodiene. Erau de felul lor oportunişi. Aderau la o strică aplicare a literei Legii, dar în mod inexplicabil nu credeau în existenţa îngerilor, (Fapte 23:8),  şi nici în nemurirea sufletului. Ana şi Caiafa făceau parte din rândul lor, iar mai târziu după Înviere şi Înălţarea lui sus la cer, au pornit o prigoană împotriva apostolilor. Preoţia lor a încetat practic când Marele Preot şi-a început lucrarea sus în Slavă (Evrei 4:14-16). Dar şi din rândul lor au fost preoţi care au crezut în Hristos (Fapte 6:7). O altă partidă influentă a fost aceea a fariseilor nume derivat din ”paraş”, a separa, evrei care doreau o separare de lume, cu o mulţime de restricţii, ritualuri, curăţiri, şi se abţineau d a face cu persoane sau lucruri necurate. Fariseu însemna a avea o anumită concepţie despre lume şi viaţă, iar în felul acesta un om putea să fie şi cărturar şi fariseu. Ei aderau la o interpretare strictă a legii, dar adăugau o mulţime de reguli care ţineau de tradiţia religioasă. Erau foarte mândrii şi pentru a împăca viaţa lor ascetică şi Legea, erau în majoritatea lor făţarnici. (Matei 23:13-36).  Formele exterioare ascundeau de fapt sărăcia spirituală. Ei a fost duşmani înverşunaţi şi violenţi a lui Hristos şi a ucenicilor. Pavel făcea parte din ”cea mai îngustă partidă” a fariseilor.  Irodianii erau un fel de poliţie locală şi păzeau Templu. Romanii nu au avut acces în curţile Templului dar nici nu erau prea interesaţi de  confruntările interne ale evreilor. O altă partidă a fost aceea a Ziloţilor, patrioţi fanatici, care luptau împotriva romanilor ca haiducii, modelul lor fiind Iuda Macabeul. Ei erau priviţi cu simpatie de către popor. Isus alege ca şi ucenic şi pe Simon zilotul (Luca 6:15). Ca şi instituţii iudaice avem sinagoga şi  sinedriul. Sinagoga[4] a apărut în timpul robiei babiloniene. Ea nu este menţionată în Vechiul Testament, dar cum citim în Noul Testament o găsim atât la evrei cât şi la izraeliţii din diaspora. Acolo se făcea studiu şi educaţia din Scriptură (Matei 9:35). Conducerea era de tip congregaţională, şi slujirea nu era ereditară ca la preoţi. Conducătorii se numeau fruntaşi (Marcu 5:22), iar diaconii care se ocupau de lucruri materiale. Mai exista şi funcţia de ”cazan”, care urmărea citirea corectă a textelor biblice. Ele au avut un scop pozitiv în viaţa spirituală a poporului Israel. Sinedriul,  din timpul Domnului Isus era tribunalul suprem care conducea treburile civile şi religioase ale naţiunii, denumit şi sobor sau senat (Fapte 4:15). Mişna şi Ghemara, erau culegeri din tradiţia iudaică şi ne spune că era alcătuit din un Mare Preot, douzeci şi patru de cadre preoţeşti denumiţii şi ”bătrâni” (Mat. 21:23) şi douzeci şi doi de ”cărturari” care cunoşteau bine Legea. Atunci când se spune Sinedriu, acest lucru presupune adunarea tuturor fracţiunilor din Israel. Isus face referire la ei când aminteşte de patimile Sale (Mat. 16:21).

2). ASPECTUL RUGĂCIUNII.[5]  Rugăciunea şi postul sunt practici ale Vechiului Testament şi ale  Noului Testament. Dumnezeu este Creatorul, iar noi  suntem fiinţe create şi în aspectul relaţiei noastre cu El (postul şi rugăciunea), reverenţa este obligatorie. Dumnezeu aşteaptă rugăciunile noastre. Dumnezeu este creator, noi fiinţe creată şi suntem incurabili religioşi. Când ne rugăm, avem posibilitate să invocăm Numele lui Dumnezeu, Numele lui Isus  Cristos şi Numele  Duhului Sfânt. Avem aspecte obligatorii ale rugăciunii.  Ea trebuie adresată lui Dumnezeu nu publicului trebuie să fie simplă şi specific de asemene trebuie făcută cu credinţă şi speranţă  în plus rugăciunea nu este condiţionată.  Modelul de rugăciune este „Tatăl nostru” în care predomină aspectul spiritual. Dacă ne uităm la rugăciunea Tatăl Nostru, observăm două mari secţiuni. În prima parte se pune accent pe partea spirituală, iar apoi ce pe partea materială. De asemenea se pune accentul pe iertare.  Mulţimea vorbelor nu ajută la nimic fiindcă Dumnezeu  în Omniştienţa Sa ştie de ce anume avem nevoie. Acest lucru nu exclude rugăciunea din partea credinciosului fiindcă  aceasta este o parte importantă din relaţia pe care omul o are cu Dumnezeu.  În Luca 1:1 apare un fapt care ne pune pe gânduri în sensul că ucenicii îşi dau seama că nu ştiu să se roage deşi erau evrei. Este important felul cum să ne rugăm şi cum să nu ne rugăm. În rugăciune nu trebuie să impresionăm oamenii, sau să ne lăudăm.. ”Cînd vă rugaţi, să nu fiţi ca făţarnicii, cărora le place să se roage stînd în picioare în sinagogi şi la colţurile uliţelor, pentru-ca să fie văzuţi de oameni”, (unde sunt mai mulţi oameni), sau în biserică. Nu bolborosim şi nu facem rugăciuni lungi şi pompoase. De asemenea nu informăm pe Dumnezeu, fiindcă El este Omniştient. Rugăciunea de asemenea nu trebuie să fie o ”mantră” creştină. Rugăciunea  Ea trebuie să fie făcută în mod personal, pentru că ne adresăm unei Persoane. Rugăciunea trebuie să fie simplă, specifică şi la obiect. De asemenea trebuie făcută cu credinţă şi speranţă. Rugăciunea nu este condiţionată, (ci: roagă-te, crezi, aşteaptă), noi ne rugăm dar Dumnezeu decide, prin Da sau Nu. Rugăciunea se poate face  greşit sau corect. O învăţătură greşită va genera practici greşite. O inimă nepotrivită, plină de păcat şi care se roagă nu are şansă să fie ascultată pentru că în  acest caz Dumnezeu le respinge pe ambele. Este nevoie de o părtăşie între divin şi uman, dar nu o intimitate greşită,  prost înţeleasă, sau un Dumnezeu departe, inaccesibil,  şi este necesară o stare de  echilibrul. Dumnezeu este Creatorul infinit, noi suntem fiinţe create cu nevoi materiale şi spirituale. De asemenea este nevoie de echilibru în sentimente noastre de dragoste, recunoştinţă, smerenie, adorare, respect, frică, vinovăţie, încredere. Rugăciunea este apropiere şi relevanţă, e corporativă, şi uneşte „Tatăl Nostru” Comunicarea  se face prin rugăciune între om şi Fiinţa Divină. Omul este sursa, dar este necesară calea şi destinatarul, în cazul nostru Dumnezeu. De asemenea procesul poate fi inversat în felul acesta :  Dumnezeu,   Sfânta Scriptură, şi omul.  Dacă un element este absent, comunicarea nu se produce. Termenii de comunicare sunt hotărâţi de Dumnezeu. (Isaia 59:1-2) Când omul schimbă termenii comunicarea se întrerupe. Ca exemplu avem cărturarii fariseii, saducheii din timpul lui Isus Cristos. ”Nu fiţi ca ei!”  Poţi vorbi cu Dumnezeu în rugăciune şi acest lucru este un mare privilegiu. Mai există câteva aspecte.  Păcatul şi greşeala sunt o datorie care trebuie plătite.  Nu există pocăinţă dacă nu poţi ierta. Dacă nu iertăm nici Dumnezeu nu ne iartă. Motive pentru care nu poţi ierta sunt mândria şi duşmănia. Există o urgenţă a împăcării, particulară şi imediată. Între om şi Dumnezeu, şi între oameni.  Nu poţi duce darul la altar dacă nu te împaci cu fratele tău. (Mat 5 23-24) Omul prin cădere este o fiinţă răzvrătită. Este dator faţă de Dumnezeu, „plata păcatului este moartea” (Rom. 6:23)  Isus Cristos a iertat păcatele noastre să nu uităm acest lucru Cristos a împăcat lumea cu Dumnezeu, acesta a fost mandatul preoţiei Lui. Mandatul preoţiei noastre este împăcarea lumii cu Dumnezeu prin Cristos.  Ce se întâmplă cu păcatul (conştient) care nu este dus la Cruce?  Acesta nu este iertat şi finalitatea omului este Iadul. Rugăciunea se face „ în cămăruţa ta”  şi în Biserică, pentru problemele tale şi a bisericii. Rugăciunea trebuie făcută   cu umilinţă. Bate insistă stăruie în rugăciune, dar Duhul Sfânt te va lumina în rugăciune.

Exemple de rugăciune[6]:  1 Samuel 1:27  Pentru copilul acesta mă rugam, şi Domnul a ascultat rugăciunea pe care I-o făceam. 28  De aceea vreau să-l dau Domnului: toată viaţa lui să fie dat Domnului.” Şi s-au închinat acolo înaintea Domnului.  Neemia 1:6  Să ia aminte urechea Ta şi ochii să-Ţi fie deschişi: ascultă rugăciunea pe care ţi-o face robul Tău acum, zi şi noapte, pentru robii Tăi copiii lui Israel, mărturisind păcatele copiilor lui Israel, păcatele făcute de noi împotriva Ta; căci eu şi casa tatălui meu am păcătuit.  Psalmi 4:1  Răspunde-mi, când strig, Dumnezeul neprihănirii mele: scoate-mă la loc larg, când Sunt la strîmtoare! Ai milă, de mine, ascultă-mi rugăciunea!  Luca 1:13  Dar îngerul i-a zis: „Nu te teme Zahario; fiindcă rugăciunea ta a fost ascultată. Nevastă-ta Elisaveta îţi va naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Ioan. Faptele Apostolilor 10:31  şi a zis: „Cornelie, rugăciunea ta a fost ascultată, şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de milosteniile tale. Sunt doar câteva exemple de rugăciune.

3). PROROCII MINCINOŞI[7].  Din păcate ei există şi ne întrebăm ce poate determina o aşteptare falsă, şi o învăţătură falsă. (ver.15)  Ioan botezătorul ( Ioan.1:19-23) 19 Iată mărturisirea făcută de Ioan, când Iudeii au trimis din Ierusalim pe nişte preoţi şi Leviţi să-l întrebe: „Tu cine eşti?” 20 El a mărturisit şi n-a tăgăduit: a mărturisit că nu este el Hristosul. 21 Şi ei l-au întrebat: „Dar cine eşti? Eşti Ilie?” Şi el a zis: „Nu Sunt!” „Eşti proorocul?” Şi el a răspuns: „Nu!” 22 Atunci i-au zis: „Dar cine eşti? Ca să dăm un răspuns celor ce ne-au trimis. Ce zici tu despre tine însuţi?” 23 „Eu” a zis el „Sunt glasul celui ce strigă în pustie: „Neteziţi calea Domnului” cum a zis proorocul Isaia.” Norodul a ieşit la Ioan din Ierusalim, toată Iudeia, şi împrejurul Iordanului. A fost o mişcare deosebită: (Matei 3:5)  Iudeii aşteptau o izbăvire similară cu cea din Egipt   care trebuia să fie precedată de un val de pocăinţă.  În tradiţia iudaică Ilie semăna mai degrabă cu un general de armată decât cu un profet. Tradiţia spunea că Ilie, de pe vremea lui Ahab,  este prezent şi interesat de situaţia lui Israel, era cu rabinii, sau în sus în cer notând dorinţele oamenilor şi împlinirea Legii. El era mijlocitorul dintre om şi Dumnezeu. Rabinii susţineau că  lui Ilie i s-a încredinţat cele 3 chei ale vieţii:  naşterea, ploaia  şi învierea.   Ioan este întrebat: eşti Ilie – NU: eşti Mesia – NU. (Ioan.1: 23) „Eu” a zis el „Sunt glasul celui ce strigă în pustie: „Neteziţi calea Domnului” cum a zis proorocul Isaia.” Astfel Ioan nu se identifică cu Ilie aşteptat de iudei. Nu ştia şi Nu era. Totuşi Isus spune: (Matei 17:12)  Dar vă spun că Ilie a şi venit, şi ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el ce au vrut. Tot aşa are să sufere şi Fiul omului din partea lor.” Mesajul lui Ioan este din Isaia 42: Robul Domnului, şi 53 Mielul lui Dumnezeu. Cum s-a ajuns aici la o deformare aşa de mare a Legii lui Dumnezeu? Avem pe de o parte Tora orală,   Tora Scrisă,  Mishnah  şi Ghemara (Talmudul Palestinian 500 D.C. şi Talmudul Babilonian 700 D.C.) Tora scrisă  înseamnă Midrasim (comentarii pe Tora)  plus Targum (traduceri ale Torei în aramaică). Ghemara  erau comentarii pe Mishnah, dea lungul generaţiilor dintre diferiţi comentatorii. ATENŢIE la tragedia interpretări, interpretărilor. În conceptul de  MESIA  exista o aşteptare mesianică deosebită, ”curba lui Gaus” care însemna o perioadă de aşteptare de 2 secole B.C. (Hristos  şi Crucea)  şi  1 secol D.C. În Luca găsim o oarecare clarificare. Luca 3:15  Fiindcă norodul era în aşteptare, şi toţi se gândeau în inimile lor cu privire la Ioan, dacă nu cumva este el Hristosul. Dar avem caracteristici a lui Mesia definite în mod foarte clar. Este  un om ales de Dumnezeu (Isaia 41:25). Este numit să facă o anumită lucrare pentru poporul lui Dumnezeu, ( Isaia 45: 1-13) de asemenea i s-a dat stăpânire peste naţiuni,( Isaia 45:1-3), şi să facă o judecată (Isaia 47),  El este însuşi Dumnezeu, (Isaia 45.17). Cristos s-a văzut pe Sine ca o întruchipare a năzuinţelor mesianice a Vechiului Testament. Întrebare este de ce nu l-au recunoscut evreii pe Cristos ? Avem acelaşi motiv ca şi la Ioan botezătorul, care este tragedia  interpretări, interpretărilor.  Ea funcţionează şi astăzi. În versetele[8] 15-19 din Matei 5, găsim o avertizare serioasă cu privire la prorocii mincinoşi, care pot fi cunoscuţi după roada pe care o aduc. Analogia se face cu pomul care se cunoaşte după fructele sale. Cei care aduc roade rele vor fi aruncaţi în foc care semnifică Iadul.  Este[9] adusă în discuţie problema judecăţii a acestor proroci mincinoşi care sunt cunoscuţi după roadele lor oglinda cea mai bună fiind roadele firii din Galateni 5:19, spuse de apostolul Pavel, iar Cristos face analogie cu spini, smochine pomi, şi atrage atenţia că sunt îmbrăcaţi în ”haine de oi dar sunt lupi răpitori”, a căror sfârşit este Iadul. Întotdeauna Satana va încerca să înlocuiască Adevărul cu lucruri false.

4). CEREREA OMULUI CĂTRE DUMNEZEU.[10] Aflaţi în diferite stări de dificultate şi când nu suntem după voia lui Dumnezeu, Isus ne dă soluţia. Ea se găseşte în versetele 7 şi 8, dar Isus atrage atenţia ţi asupra contextului, în care Dumnezeu este mult mai generos ca şi un tată firesc. Acesta este un aspect al relaţiilor dintre oameni. Există diferite tipuri de relaţie ca  : cumpărător – vânzător, colegial, reciprocitate,  sau familial de tipul tată – fiu. Dar Isus vorbeşte de o relaţie specială bazată pe dragoste. Dumnezeu ne iubeşte pur şi simplu. Acesta este un mare privilegiu pentru oameni în special pentru credincioşi. El este un Tată care iubeşte copii lui. Dacă percepem în termeni de distanţă apropierea sau depărtarea noastră de Hristos ea este foarte mică în sensul că El este aproape şi bate la  uşa inimi noastre.  Dumnezeu doreşte să avem părtăşie cu El.

5). REGULA DE AUR din versetul 7:12  Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel; căci în aceasta este cuprinsă Legea şi Proorocii. Isus o identifică cu întreaga învăţătură a Vechiului Testament. Multe frământări rezultă din aceste lucruri simple şi mărunte care nu sunt puse în aplicare de către credincioşi. Dar aceste lucruri nu sunt uşor de atins pentru cei care nu iubesc. Este nevoie de o alegere un efort şi o acţiune. Aici intră în discuţie ”Poarta cea strâmtă şi Calea cea largă”.  Doar o minoritate alege calea care duce la mântuire. De asemenea ea intră în conflict cu Legea Talionului din Vechiul Testament în sensul că oferă ceva mai bun.

6). ÎMPĂRĂŢIA CERURILOR.  Cetăţeanul noii Împărăţii este un element al schimbării, el este lumină, este sare, el este exponentul unei Împărăţii care într-o zi va deveni singura existentă şi oricine va vrea să fie în ea trebuie să trăiască după aceste principii. Pentru a intra în Împărăţia Cerurilor este nevoie de Naşterea din Nou[11]. Prin propria putere omul nu se poate schimba.  Ieremia 13:23  “Poate un etiopian să-şi schimbe pielea, sau un pardos să-şi schimbe petele?  Tot aşa, aţi putea voi să faceţi binele, voi, care sunteţi desprinşi să faceţi răul?” Ioan 15:5  “Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci, despărţiţi de mine nu puteţi face nimic.”  Fără naşterea din Nou toate încercările noastre de a fi buni  eşuează şi falimentăm. Matei 7:16-18  “Îi veţi cunoaşte după roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini, sau smochine din mărăcini?  Tot aşa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele.  Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune.” Precedentul Naşterii din Nou (sau de sus) este convertirea reală a păcătosului confruntat cu sfinţenia divină. Mântuirea se primeşte prin Har. Efeseni 2:8  Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. 9  Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.  Naşterea din nou e lucrarea divină pe care o face Duhul Sfânt în viaţa păcătosului.   Ioan 3:5  “Isus i-a răspuns: ‘Adevărat, adevărat îţi spun, că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.” Ea este o schimbare a caracterului celui convertit. 2 Corinteni 5:17  “Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.” De asemenea prin Naştere din Nou credinciosul devine o fiinţă nouă.  Romani 6:4  “Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă.” Naştere din Nou este  o curăţire a vieţii interioare.

Împărăţia Cerurilor[12] este o aplicaţie a Suveranităţii lui Dumnezeu şi este ilustrată în pilde ca o ţarină, în care grâul creşte împreună cu neghina (Matei 13:24), un grăunte de muştar din care se face un copac mare  (Matei 13:33), un aluat, în care o mică plămădeală dospeşte toată plămădeala,  un negustor, care vinde tot ce are pentru a obţine un mărgăritar  (Matei 13:45), cu un năvod, în care peşti mici sunt aleşi şi despărţiţi de cei mari,  (Matei 13:47), pilda cu zece fecioare în care se pune problema uleiului (Matei 25:1).

Originea Împărăţiei   Cerurilor se regăseşte în gândirea ebraică care aştepta restaurarea împărăţiei, dar predomina aspectul naţional, cosmic şi  apocaliptic, în detrimentul unei Împărăţii spirituale instaurate de către Dumnezeu. Ce nu au înţeles evrei era conceptul de Mesia care însemna Miel şi Leu, dar care nu a funcţionat în mod simultan ci era despărţit de anul de îndurare a Domnului. Luca 4:18  „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi, 19  şi să vestesc anul de îndurare al Domnului.” Mielul……..Leul. Deşii evreii erau născuţi pentru împărăţie, nu au beneficiat de ea doar cu puţine excepţii. (Iosif din arimatea, Zaharia, un număr mic de persoane).

Vestirea Împăraţiei cerurilor a făcut-o Ioan şi Isus. Isus  Cristos  în Mat 4:17  De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască, şi să zică: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.” Şi de către creştini. Tema este pocăinţă şi judecată. Condiţia pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu este pocăinţa şi Naşterea din Nou, Isus şi Nicodim  . Ioan 3:3  Drept răspuns, Isus i-a zis: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” 5  Isus i-a răspuns: „Adevărat, adevărat îţi spun, că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui  şi botezul.

Principiile spirituale ale Împărăţiei Cerurilor (Matei cap 5-7), din Predica de Munte sunt foarte ridicate şi creionează portretul caracterului creştin. Matei 5:48  Voi fiţi, deci, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit . De asemenea Isus Hristos nu strică Legea ci o împlineşte.

Problemele care se ridică în Predica de pe Munte sunt : Fericirile, Ucenici sare şi lumină, Legea şi prorocii, despre ucidere, despre preacurvie şi despărţire, despre jurământ, iubirea vrăşmaşului, despre milostenie şi rugăciune, Tatăl nostru, post, adevăratele comori, grijile, judecăţi, stăruinţa în rugăciune, poarta cea strâmtă, prorocii mincinoşi, casa zidită pe stâncă. Ele au un caracter didactic.

Împărăţia Cerurilor  este o experienţă intimă, spirituală când Domnul Isus Hristos este primit în inima credinciosului ca şi Domn şi Rege. Ea nu are graniţe (are dar nu se pot frauda), capitală,  teritoriu, şi nu izbeşte privirile. Ea este de natură spirituală, o realitate prezentă  în interiorul nostru. Romani 14:17  Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci neprihănire, pace şi bucurie în Duhul Sfânt. Este o lucrare palpabilă o lucrare a lui Hristos, în care orbii văd, şchiopii umblă, leproşii sunt vindecaţi, şi se primeşte iertarea păcatelor. Învierea aduce o nouă dimensiune a Împărăţiei cerurilor. Sămânţa semănată în ogor este Evanghelia Lui Isus, în lumea aceasta. Există o tensiune permanentă de tipul deja – nu încă, în viaţa credinciosului şi a bisericii, în sensul că a fost inaugurată, dar are o finalitate în viitor. Israelul va intra în Împărăţia Cerurilor prin Biserică.

7). FALŞII CREDINCIOŞI.[13]

Ultima avertizare din Matei 7: 21-29, ar trebuii să îi pună pe gânduri pe credincioşi. A predica în numele lui Isus, a face minuni, a coate draci şi la judecată să ţi se spună ”niciodată nu v-am cunoscut” este un lucru extrem de grav. Isus pune accentul pe faptul că cei credincioşi trebuie să facă voia lui Dumnezeu.  În acest sens Isus dă pilda cu casa zidită pe stâncă , în contrast cu casa zidită pe nisip, în care diferă temelia care reprezintă pe cel care aude Cuvântul lui Dumnezeu şi îl pune în aplicare. Cosmetizare  şi imaginea credinciosului din afară nu duce la mântuire. Numai o confruntare cu păcatul va produce o convertire autentică. Isus îi învăţa ca Unul care are putere în contrast cu fariseii şi cărturarii din vremea lui. În ziua judecăţii este cumplit să auzi aşa ceva:  „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.”

8). OFERTA LUI DUMNEZEU ÎN CRISTOS[14]   (Ioan 1:29-34)  29 A doua zi, Ioan a văzut pe Isus venind la el şi a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii! 30 El este Acela despre care ziceam: „După mine vine un om, care este înaintea mea, căci era înainte de mine. 31 Eu nu-L cunoşteam, dar tocmai pentru aceasta am venit să botez cu apă: ca El să fie făcut cunoscut lui Israel.” 32 Ioan a făcut următoarea mărturisire: „Am văzut Duhul pogorându-Se din cer ca un porumbel şi oprindu-Se peste El. 33 Eu nu-L cunoşteam; dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, mi-a zis: „Acela peste care vei vedea Duhul pogorându-Se şi oprindu-Se, este Cel ce botează cu Duhul Sfânt.” 34 Şi eu am văzut lucrul acesta, şi am mărturisit că El este Fiul lui Dumnezeu.”  El era  Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii, de asemenea  Cel care era înainte de Ioan, dar vine după el  şi Cel care trebuia să fie recunoscut de Israel,  în plus era Cel peste care s-a pogorât Duhul Sfânt în chip de porumbel şi Cel despre care mărturiseşte însuşi Tatăl Mai era Cel care botează cu Duhul Sfânt şi Cel care este Fiul lui Dumnezeu. Evreii nu l-au recunoscut, baza lor nu era Sfânta Scriptură,  ci tradiţia. Atenţie la tragedia  interpretări, interpretărilor De asemenea este importantă Relaţia :  Fiu de Dumnezeu, Miel şi Cel ce botează cu Duhul Sfânt……….care mai târziu devine Leul

 9). CONCLUZII

Evanghelia după Matei are un scop apologetic şi în acelaşi timp escatologic. Binenţeles că ea cuprinde şi alte elemente şi aspecte din viaţa lui Isus. În ea se vorbeşte despre Biserică şi despre Împărăţia lui Dumnezeu. Avem aspecte de autencititate cu privire la adevărul ei de cei care au trăit în secolul doi D.C. dar şi mărturii interne.  În timpul lui Isus au fost mai multe partide şi instituţii cu care Isus Hristos a intrat în conflict. Conform titlului de mai sus, o cerere în cadrul relaţiei pe care credinciosul o are cu Dumnezeu presupune aspecte ale rugăciuni, care nu se face oricum şi Isus îi învaţă pe ucenici cum să se roage. În cadrul aceste relaţii factorul principal este dragostea lui Dumnezeu. Apare o un nou aspect al rugăciuni în care avem posibilitatea să spune Tatăl Nostru, lucru pe care evreii din perioada Vechiului testament nu aveau posibilitatea să o facă. Rugăciune este o comunicare între noi şi Dumnezeu, în care există trei puncte principale, iar dacă unul lipseşte comunicarea se întrerupe. De obicei păcatul este acela care rupe comunicare cu Dumnezeu. Termenii comunicării sunt hotărâţi de Dumnezeu, omul nu îi poate schimba, doar se poate conforma. Avem exemple de rugăciune atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament. Iudeii nu l-au recunoscut pe Isus ca şi Mesia datorită interpretări interpretărilor a tradiţiei rabinice şi a altor învăţături suprapuse peste Legea dată de Dumnezeu lui Moise. Imaginea despre Mesia cel mult aşteptat era mult deformată în care predomina aspectul  naţional, cosmic, politic şi escatologic. De asemenea există avertizarea cu privire la prorocii mincinoşi, „lupi cu haine de oi” care se recunosc după roade. Se pune în discuţie Regula de aur, în contrast cu Legea Talionului din Vechiul Testament. Apare aici şi aspectul celor puţini care intră pe poarta strâmtă, şi a celor mulţi care merg pe cale cea largă. Atunci când Isus vorbeşte despre Împărăţia Cerurilor arată şi condiţia principală ca cineva să poată intra în ea, care este prin Naşterea din Nou. Despre ea Isus vorbeşte în pilde şi arată şi caracterul creştinilor  care fac parte din ea, dar şi relaţiile în cadrul Împărăţiei Cerurilor cu Dumnezeu, credincioşii, şi a creştinului cu sine însuşi. Evreii nu au reuşit să facă diferenţa dintre Miel şi Leu, cu privire la Mesia, şi nu au ţinut cont de anul de îndurare, fiindcă învăţătura lor era mult deformată. Vestirea instaurării Împărăţiei Cerurilor o face Ioan botezătorul, Isus Hristos, ucenicii, şi astăzi o facem şi noi, cu condiţiile de rigoare care sunt pocăinţa, botez şi Naşterea din Nou. Ea este o aplicaţie a Suveranităţii divine. Principiile pentru ca cineva să facă parte din Împărăţie Cerurilor sunt foarte înalte şi implică desăvârşirea credinciosului. Există un element de tensiune deja –nu încă, în viaţa credinciosului şi a bisericii, prin faptul că Împărăţia cerurilor a fost inaugurată, este în creştere, dar nu s-a ajuns la finalitate. O altă problemă ridicată este a celor în care nu s-a produs o convertire reală, dar sunt activi în biserică, iar la judecată li se spune un lucru groaznic „niciodată nu v-am cunoscut”. Dumnezeu face o ofertă lumii acesteia căzută în păcat şi ea este Isus Hristos. Nu există altă cale de împăcare a omului cu Dumnezeu. „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii”. Deci se începe cu o cerere şi se termină cu o ofertă. Avem dreptul să cerem şi dacă am fi întrebaţi  „ce vrei să-ţi fac” ?,…… Ce ai răspunde?.    Amin

10).BIBLIOGRAFIE

Vernon McGee Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ de ERNEST AEBI

Saitul Theophilus  http://www.theophilos.3x.ro

EVANGHELIA după MATEI de Beniamin Fărăgău

Mărturisirea de credinţă Baptistă  http://www.baptist-tm.ro/

 Ardelean Viorel

 

 

 

 

 

 

 

 

Pagina de Apologetică este realizată deOctavian C. Obeada /  Articolele din acest număr:  Maniheismul, Augustin si Maniheismul African, Crăciunul,  Crăciunul – Ce-l face important,  De la competens la competent şi o propunere pentru a face drumul înapoi – de Marius David Cruceru 

download - Copie

Pagina de Apologetică

Octavian C. Obeada - Apologet Baptist Pagina de Apologetică este realizată deOctavian C. ObeadaPreşedintele Misiunii Vox DeiApologet Baptist

Eroarea, într-adevăr, nu este niciodată expusă în deformarea ei goală, ca nu cumva, fiind astfel expusă, să fie deodată detectată. Aceasta însă este ornată cu şiretenie într-o haină atractivă, ca prin această formă exterioară, să o facă să apară pentru cel neexperimentat (pe cât de ridicolă pară să fie expresia) mai adevărată decât adevărul în sine” (Irineu, Împotriva Ereziilor 1.2).

Cuvântul „erezie” provine de la grecescul hairesis, care înseamnă „alegere”, sau „sciziune”. La început termenul de erezie nu purta cu sine înţelesul negativ pe care îl are acum. Dar, pe măsură ce biserica timpurie a crescut în scopul şi influenţa ei în zona Mediteraneană, diferiţi învăţători au propus idei controversate cu privire la Hristos, Dumnezeu, mântuire, şi alte teme biblice. Devenise necesar pentru biserică să determine ce era şi nu era adevărat conform Bibliei. De exemplu, Arius de Alexandria (320 d. Hr.) a învăţat că Isus era o creaţie. Era aceasta adevărat? Era aceasta important? Ulterior au apărut alte erori. Docetiştii au învăţat că Isus nu era uman. Modaliştii au negat Trinitatea. Gnosticii au negat întruparea lui Hristos. Din necesitate, biserica a fost forţată să se confrunte cu aceste erezii prin a proclama ortodoxia. Şi prin a face astfel, a adus condamnare asupra acestor erezii şi ereticii au devenit o realitate.

 Articolele din acest număr:
 Maniheismul [pagina 1] [click aici…]
 Augustin si Maniheismul African – de Ligon Duncan [pagina 1] [click aici…]
 Crăciunul [pagina 2] [click aici…]
 Crăciunul – Ce-l face important – de David L. Brown [pagina 2] [click aici…]
 De la competens la competent şi o propunere pentru a face drumul înapoi – de Marius David Cruceru [pagina 3] [click aici…]

Maniheismul

Din Wikipedia, enciclopedia gratuită

http://en.wikipedia.org/wiki/Manichaeism

Preoţi maniheişti, scriind la pupitre, cu o inscripţie pe pergament în limba Sogdiană. Manuscris din Khocho, Tarim Basin.

Maniheismul (în persana modernă آیین مانی Āyin e Māni) a fost una dintre religiile antice majore, de sorginte iraniană. Deşi forma ei organizată este aproape dispărută astăzi, o revigorare a fost încercată sub numele de neo-maniheism. Totuşi, cele mai multe scrieri ale fondatorului, profetul Mani (sirian) s-au pierdut. Unii scolastici afirmă că influenţa sa continuă în mod subtil în creştinismul vestic, prin gândirea Sfântului Augustin din Hippo, care s-a convertit la creştinism din maniheism, pe care el l-a acuzat vehement în scrierile sale, şi ale cărui scrieri continuă să fie foarte influente în rândul teologilor catolici, protestanţi şi ortodocşi.

Maniheismul s-a născut în secolul al treilea în Babilon (provincie a Persiei pe atunci), şi s-a întins, pe parcursul următoarelor secole, din Africa de Nord spre vest, către China în răsărit. Textele originale ale maniheismului au fost compuse în siriano-aramaică. Odată răspândite spre răsărit, scrierile religiei au trecut în traducerile limbilor din Persia Mijlociepartăsogdiană, şi în fine în turca uyghur şi chineză. Răspândindu-se spre occident, au fost traduse în greacăcoptă  şi latină. Maniheismul, odată trecut prin timp, locuri şi limbi, s-a adaptat şi la noile zeităţi ale religiilor înconjurătoare în scripturile maniheiste. Astfel, odată ce textele originale aramaice au fost traduse în limbile iraniene, denumirile zeităţilor maniheiste (ori îngerilor) au fost adesea transformate în nume de yazatas zoroastrieni  (zei zoroastrieni). Astfel, Abbā dəRabbūṯā („Părintele Măreţiei” – cea mai înaltă zeitate maniheistă a Luminii), în textele din limba din Persia Mijlocie a fost tradus literal fie pīd ī wuzurgīh sau substituită cu numele zeităţii Zurwān. Aidoma, figura maniheistă principală Nāšā Qaḏmāyā „Omul Original” a fost adus la numele „Ohrmazd Bay”, după zeul zoroastrian Ahura Mazda. Această dezvoltare a continuat cu întâlnirea fundamentală a maniheismului cu budhismul chinez, unde, de exemplu, originalul aramaic „karia” („strigarea” din lumea Luminii către cei ce caută izbăvire din lumea Întunericului), s-a identificat în scripturile chineze cu Guan Yin (literal, „auzirea sunetelor [lumii]”, acel Bodhisattva al compasiunii din budhismul chinez).

Deoarece maniheismul este o credinţă care propovăduieşte dualismul, în engleza modernă cuvântul „manichean” a căpătat sensul de “dualist”, prezentarea sau privirea lucrurilor în nuanţe de “alb şi negru”.

Origini

Religia a fost fondată în secolul al trilea d.Hr. de Mani, care se pare că s-a născut în Persia de vest şi a trăit aproximativ între 210–276 d.Hr. Mani a trăit în Babilon, care la acea vreme era una din multele provincii ale Imperiului Persan. Limba de bază a Babilonului pe atunci era aramaica, care includea trei dialecte principale: Aramaica iudaică (limba Talmudului), aramaica mandaeanică (limba religiei mandaeanice) şi aramaica siriană – care era şi limba lui Mani, la fel ca a creştinilor sirieni (inclusiv nestorieni). Mani ese un nume persan şi destul de comun în rândul vorbitorilor de aramaică, fiind regăsită în toate trei dialectele aramaice. Mani a compus şapte scrieri, six dintre care şase au fost scrise în aramaică siriană, a şaptea fiind scrisă în mezo-persană li dedicată conducătorului de atunci din PersiaShapuhr.

Cele şase scrieri originale siriene nu s-au păstrat, altminteri avem numele lor siriene, ca şi fragmente şi citate din ele. Un citat ceva mai lung, transmis de creştinul nestorian sirian Theodor bar-Khonai, în secolul al şaptelea, arată limpede că că în scrierile siriene aramaice originale ale lui Mani nu a fost absolut nici o influenţă a termenilor iranieni sau  zoroastrieni . Toţi termenii pentru zeităţile maniheiste în scrierile originale siriene sunt în aramaică pură. Adaptarea maniheismului la religia zoroastraină, însă, a început în timpul vieţii lui Mani, cu scrierea sa mezo-persană Shabuhragan, carte dedicată regelui Shapuhr. În ea, găsim menţionate zeităţi zoroastriene precum Ohrmazd, Ahriman şi Az. Maniheismul este adesea prezentat ca o religie persană, mai ales datorită numărului vast de texte în limbile mezo-persană, partă şi soghdiană (ca şi în turcă) descoperite de către cercetători germani lângă Turfan, în provincia Xinjiang (Turkistanul chinez) din China, undeva la începutul anilor 1900. Privind fenomenul maniheismului din punct de vedere al originilor sale, oricum, nu este mai precis să spui că maniheismul este o religie persană sau iraniană, decît dacă ai spune că talmudismul iudaic sau mandaeismul babilonian (ambele cu scrieri în aramaică, cum a făcut Mani, şi ambele originare în cam acelaşi timp şi loc ca maniheismul – Babilonul secolului al treilea) sunt religii iraniene.

Numele Mani este îndeosebi un titlu şi un termen de respect mai curând decât un nume personal. Acest titlu şi-a fost însuşit de însuşi fondator care şi-a înlocuit astfel complet numele său iniţial, a cărei formă precisă nu se mai ştie. Cartea sfântă a lui Mani a fost numită Aržang, un cuvânt de limbă partă însemnând „merituos”, şi a fost înfrumuseţată cu ilustraţii. Astfel că iranienii i-au dat titlul de “Pictorul”.

Cărturarii creştini timpurii din secolele II-IV, precum Hippolytus şi Epiphanius scriau despre Scythianus, care a vizitat India undeva prin anul 50 AD, de unde a adus „doctrina celor Două Principii”. Conform acestor scrieri, elevul lui Scythianus, Terebinthus, s-a prezentat pe sine ca fiind un „Buddha” ( „S-a numit el însuşi Budha” scrierile lui Cyril din Ierusalim. Terebinthus a mers în Palestina şi Iudeea unde i-a întâlnit pe apostoli („devenind cunoscut şi condamnat” Isaia), iar apoi s-a stabilit în Babilon, unde şi-a transmis învăţăturile lui Mani, creând astfel temelia pentru maniheism.

În povestea Morţii lui Mani (conform Bibliei Gnostice de Willis Barnstone, aici este una din multele referinţe autentificatoare care validează centralismul budhismului,  în formularea lui Mani asupra gnosticismului):

A fost o zi de durere

Şi o vreme de tristeţe

când mesagerul luminii

s-a stins

când s-a învăluit în Nirvana

La fel, în Marea Cântare a lui Mani (secolele XIII – XIV) se fac multe referiri la Mani ca la Budha Mani.

Mani a fost probabil influenţat de mandaeanism şi a început să predice de la o vârstă fragedă. Conform unor însemnări biografice păstrate de către Ibn al-Nadim şi de persanul al-Biruni, Mani a avut o revelaţie în tinereţe de la un spirit, pe care mai târziu îl va denumi Geamănul său, Syzygos al său, Sosia sa, Îngerul păzitor sau ‘Sinele Divin’. Acest ‘spirit’ pe care el îl pretindea a fi divin a fost punctul de dezvoltare a religiei maniheiste. Acest ‘divin’ Geamăn sau Sine adevărat adus de Mani la împlinire de sine, el devenind astfel un ‘gnostic’, cineva cu cunoaştere divină şi o perspectivă profundă asupra lucrurilor. El s-a pretins a fi un ‘Paraclete al adevărului’, aşa cum este făgăduit în Noul TestamentUltimul Profet şi Pecetea Profeţilor care a încheiat o succesiune de oameni călăuziţi de Dumnezeu şi incluzând figuri precum ZoroastruHermesPlatonBudha, and Isus.

Altă sursă despre scripturile lui Mani a fost o secţiune din „Cartea lui Enoch„, originală în aramaică, intitulată „Cartea Uriaşilor”. Această carte a fost citată direct, apoi adăugită de  Mani, pentru a deveni una din cele şase scrieri originale siriene ale Bisericii Maniheiste. În afara surselor de la autori ne-maniheişti de-a lungul veacurilor, nu avem surse originale ale „Cărţii Uriaşilor” (care este de fapt partea a şasea din „Cartea lui Enoch”). Apoi, prin descoperirea în secolul al doisprezecelea a Manuscriselor de la Marea Moartă în Deşertul Iudeei şi a scrierilor maniheiste ale Regatului maniheist Uigur din Turfan, intrăm în posesia unor fragmente disparate a ambelor „Cartea Uriaşilor” (analizată şi publicată de J. T. Milik în 1976) şi a versiunii maniheiste cu acelaşi nume (analizată şi publicată de W.B. Henning în 1943), ambele originale în aramaică. Henning scria acolo:

Este demn de semnalat că Mani, care a fost adus şi şi-a petrecut majoritatea vieţii într-o provincie a Imperiului Persan, şi a cărui mamă aparţinea unei faimoase familii parte, nu a făcut uz de nici o tradiţie mitologică iraniană. Nu mai poate exista nici un dubiu că numele iraniene de Sām, Narīmān, etc., care apar în versiunile persane şi sogdiane ale Cărţii Uriaşilor, nu au figurat în ediţia originală, scrisă de Mani în limba siriană.

La o citire atentă a Cărţii lui Enoch şi a Cărţii Uriaşilor, alăturată descrierii mitului maniheist, devine limpede că „Marele Rege al Slavei” din mitul maniheist (este o făptură care stă de strajă lumii luminii într-al şaptelea din cele zece ceruris din mitul maniheist, vezi Henning, ‘Fragment sogdian al cosmogoniei maniheiste’, BSOAS, 1948), este identic cu Regele Slavei şezând în tronul ceresc din Cartea lui Enoch. În Cartea lui Enoch din aramaică, în scrierile din Qumran în general, precum şi în secţiunea siriană din scripturile maniheiste citate de Theodor bar-Khonai, numite de el „malka raba de-ikara” (marele rege al slavei).

În timp ce maniheismul se răspândea, marile grupări religioase existente precum creştinismul şi zoroastrianismul câştigau influenţă socială şi politică. Chiar având mai puţini adepţi decât alte grupări, maniheismul a câştigat sprijinul multor figuri politice sus-puse. Cu ajutorul Imperiului Persan, Mani a iniţiat călătorii de misionariat. După eşecul cîştigării favorurilor următoarei generaţii, şi având dezaprobarea clerului zoroastrian, se semnalează că Mani a murit în închisoare aşteptând execuţia ordonată de împăratul persan Bahram I. Data morţii sale este fixată în jurul anilor 276–277 AD.

În Egipt, un minuscul codex s-a găsit şi a devenit cunoscut via negustorii de antichităţi din Cairo. A fost achiziţionat de Universitatea din Cologne în 1969, iar doi din savanţii ei, Henrichs şi Koenen au produs prima ediţie a acestui manuscris antic cunoscut de atunci ca Cologne Mani-Codex, pe care ei l-au publicat în paru articole în Zeitschrift für Papyrologie und Epigraphik. Conţinutul micului manuscris pe papirus conţinea un text în greacă descriind viaţa lui Mani. De la acestă descoperire recentă, cunoaştem mult mai multe despre omul care a fondat una din cele mai influente religii ale lumii trecutului.

Teologie

Cel mai frapant principiu al religiei maniheiste este dualismul, o temă preluată din religia persană a zoroastrianismului. Mani a postulat că există două naturi de la începuturi: lumina şi întunericul. Tărâmul luminii trăia în pace, în vreme ce tărâmul întunericului era în conflict permanent cu sine. Universul este rezultatul temporar al unui atac al tărâmului întunericului asupra tărâmului luminii, şi a fost creat de Duhul Viu, o emanaţie a tărâmului luminii, dintr-o simbioză de întuneric şi lumină.

Maniheiştii au făcut orice effort pentru a include toate tradiţiile religioase cunoscute în credinţa lor. Ca rezultat, ei au păstrat multe cărţi apocrife creştine, cum ar fi Faptele lui Toma, care altfel s-ar fi pierdut. Mani a dorit să se autodescrie ca „discipol al lui Isus Hristos”, dar Biserica creştină timpurie l-a respins ca eretic. Mani s-a declarat, şi au fost şi referiri la el, ca fiind Paraclete: un termen biblic, însemnând „tămăduitor” ori „ajutor”, termen pe care tradiţia catolică îl înţelegea ca referindu-se la Dumnezeu în persoana Sfântului Duh. Anumiţi scriitori musulmani au pretins că este o proorocire a lui Isus referitoare la Mahomed.

O credinţă cheie în maniheism este aceea că nu există o putere a binelui omnipotentă. Aceasta abordează o parte teoretică a problemei răului prin negarea perfecţiunii nemărginite a lui Dumnezeu şi postulând cele două puteri egale şi opozante menţionate anterior. Fiinţa umană este privită ca un câmp de bătălie pentru aceste puteri: partea bună este sufletul (care este compus din lumină) şi partea rea este trupul (compus din pământ întunecat). Sufletul defineşte o persoană şi este integru, dar este sub dominaţia unei puteri străine, care abordează partea practică a Problemei răului. Se spune că oamenii pot fi izbăviţi de acest rău (materia), dacă ajung să cunoască cine sunt şi să se identifice cu sufletele lor.

Urmărind călătoriile lui Mani prin Imperiul Kushan (câteva picturi religioase din Bamiyan îi sunt atribuite) de la începutul carierei sale de prozelitism, influenţe budhiste diverse se pare că au permis maniheismul:

Influenţele budhiste au fost semnificative în formarea gândirii religioase a lui Mani. Transmigraţia sufletelor a devenit un crez maniheist, iar structura cvadripartită a comunităţii maniheiste, împărţită în călugări şi călugăriţe („aleşii”) şi adepţii mireni („ascultătorii”) care îi sprijineau, pare a se baza pe acea budhistă sangha. (Richard Foltz, „Religiile Drumului Mătăsii”)

În Biblia gnostică, în scrierile din Moartea lui Mani, Mani atinge parinirvana. Cuvântul „Budha” este frecvent folosit în scrierile maniheiste ale veacurilor următoare, conform aceleeaşi lucrări.

Alte religii indiene este posibil să fi influenţat maniheismul. În secolul al IV-lea, Ephraim l-a criticat pe Mani pentru adoptarea „Minciunii” din India, promovând „două puteri care sunt una împotriva celeilalte”.

În China teologia maniheistă a căpătat repetiţii structurale ale imaginii luminii trezite şi eliberate de întuneric[citare necesară]: Fiul lui Dumnezeu a fost trezit din prinsoarea demonică de Sfântul Duh şi a scăpat de întuneric; convertirea la maniheism a fost înfăţişată deopotrivă ca trezire şi iluminare; iar în moarte, duhul convertitului poate scăpa de întunericul trupului. Convertiţilor li se garantează mântuirea doar dacă vor continua această repetiţie şi vor converti pe altcineva la rândul lor.[citare necesară]

Mitul maniheist

Una din trăsăturile pregnante ale maniheismului de la întemeierea sa, este că prezintă o descriere elaborată a conflictului dintr lumea spirituală a luminii şi lumea materială a întunericului. Fiinţele lumii întunericului au toate nume, iar fiinţele pe care le atacă în lumea luminii au şi ele nume. Există numeroase surse pentru detalii ale mitului maniheist (vezi „Surse ale maniheismului”, mai jos). Avem două porţiuni de scripturi maniheiste, totuşi, care sunt probabil la fel de apropiate de cele originale maniheiste, scrise în limbile originale.

Acestea sunt citate siriano-aramaice de Theodoer bar-Khonai, în „Cartea sectelor”, în siriană (secolul VIII), şi în secţiunile în limba mezo-persană din Shabhuragan  a lui Mani descoperite la Turfan (publicate în BSOAS, 1979). Este foarte probabil ca aceste două secţiuni sunt scrierile originale în siriană şi mezo-persană chiar ale lui Mani. Doar din acestea putem deduce un mic exemplu a naturii detaliate a viziunii maniheiste: la un moment dat, Zeul Luminii trimite un mesager Nāšā Qaḏmāyā („omul originar”, în aramaică), pentru a lupta cu forţele atacatoare ale Întunericului, care-l includ pe Demonul lăcomiei.

Omul originar cu cinci scuturi de lumină diferite, pe care le pierde în lupta care are loc cu forţele întunericului. O chemare este atunci făcută din lumea Luminii către Omul originar („chemare” este astfel o zeitate maniheistă), şi un răspuns („răspuns” fiind altă zeitate maniheistă) se întoarce de la Omul originar spre lumea Luminii. Mitul continuă cu multe detalii despre cum este lumina capturată în lumea materiei, iar apoi eliberată de nişte demoni prinţi în capcană, cărora le sunt stârnite poftele sexuale de către „Douăsprezece fecioare ale Luminii”, eliminând, împotriva voinţei lor, lumina din trupuri. Lumina, totuşi, este iarăşi prinsă în lumea întunericului şi a materiei, iar mitul continuă, prin sosirea în rândul creaţiei fiinţelor vii din lumea materială ale lui Adam şi a  Evei, şi a lui Isus care apare la Copacul Cunoaşterii Binelui şi Răului din grădina Edenului.

Surse pentru maniheism

Pînă la desoperirile din anii 1900 a surselor originale, singura sursă pe care am avut-o pentru maniheism au fost descrierile şi citările din autori nemaniheişti, atât creştini, cât şi musulmani sau zoroastrieni. În timp ce aceşti cărutrari criticau deseori maniheismul, ei dădeau şi citate direct din scripturile maniheiste. Astfel că întotdeauna am avut citate şi descrieri în greacă şi arabă, precum şi lungi citate în latină de la sf. Augustin, şi extrem de importantul citat în siriană de la Theodor bar-Khonai.

Apoi, la începutul anilor 1900, savanţii germani au făcut săpături la situl antic în locul Regatului Uigur lângă Turfan, în Turkistanul chinez (distrus pe la 1300). În timp ce majoritatea manuscriselor descoperite erau într-o stare foarte rea, s-au găsit totuşi sute de pagini de scripturi maniheiste, scrise în trei limbi persane – mezo-persană, partă şi sogdiană, precum şi în turca veche. Aceste scrieri au fost luate în Germania, unde au fost studiate şi publicate la Preussische Akademie der Wissenschaften în Berlin. În timp ce marea majoritate a acestor scrieri au fost scrise într-o versiune a manuscrisului sirian cunoscut ca „manuscrisul maniheist”, cercetătorii germani, poate din lipsa unu set de litere adecvat, au publicat majoritatea scrierilor folosind literele ebraice (care pot substitui uşor cele 22 de litere siriene). Este interesat de observat că după ce Partidul Nazist a obţinut puterea în Germania, în vreme ce scrierile maniheiste continuau continuau să fie publicate după începutul anilor ‘30, editurile nu au mai folosit literele ebraice, ci le-au înlocuit în texte cu alfabetul latin.

Mai mult, la începutul anilor 1900, cercetătorii germani au găsit un numeros număr de lucrări maniheiste, în limba coptă, în Egipt. Chiar dacă deteriorate, there erau multe pagini complete ale lucrărilor maniheiste, care din nou, au fost publicate în Berlin înainte de Al Doilea Război mondial. Din păcate, în timpul războiului, unele din manuscrisele maniheiste în limba coptă au fost distruse.

După reuşita cercetătorilor germani, scolasticii francezi au mers în China şi au descoperit poate cel mai complet set de manuscrise maniheiste, scrise în chineză. Aceste trei scrieri chineze sunt astăzi păstrate în Londra, Paris şi Beijing. Studiile originale şi analizele acestor manuscrise, laolaltă cu traducerile lor, au apărut iniţial în franceză, engleză şi germană, înaintea celui de-al Doilea Război mondial. Textele complete chineze în sine au fost iniţial publicate în Tokio, Japonia, în 1927, în Taisho Tripitika, volumul 54. Pentru mulţi ani publicaţia japoneză a fost referinţa standard pentru textele chineze, dar în ultimii 30 de ani şi mai bine, ele au fost complet republicate atât în Germania (cu o traducere completă în germană, alături de ediţia japoneză din 1927), cât şi într-o nouă ediţie în China.

În ultima parte a secolului XX, o altă lucrare maniheistă, scrisă în greacă, care descria viaţa lui Mani, a fost descoperită.

Expansiunea

Răspândirea maniheismului (300– AD 500). Harta de referinţă: World History Atlas, Dorling Kindersly.

Manoheismul s-a răspândit cu o rapiditate extraordinară deopotrivă către est şi vest. A ajuns la Roma prin apostolul Psattiq prin AD 280, care a fost şi în Egipt în 244 şi 251. Credinţa a înflorit în zona Fayum a Egiptului prin 290. Mănăstirile maniheiste au existat în Roma în 312 în timpul papei creştin Miltiades. În 354, Hilary de Poitiers scria că credinţa maniheistă era o forţă semnificativă în sudul Franţei.

Credinţa maniheistă a fost şi persecutată peste tot. Mani a fost martirizat de autorităţile religioase persane în 277, lucru care, ironic, a ajutat la larga răspândire a sectei. În 291, persecuţia ia amploare în Imperiul Persan prin asasinarea apostolului Sisin de către Bahram II, şi măcelărirea multor maniheişti. În 296, Diocletian decreta împotriva maniheiştilor: „Poruncim ca organizatorii şi conducătorii lor şă fie supuşi pedepsei capitale şi condamnaţi la ardere împreună cu scripturile lor dezgustătoare.”, rezultând în numeroase martirii în Egipt şi Africa de Nord. În 381 creştinii i-au cerut lui Theodosius I să-I deposedeze pe maniheişti de drepturile lor civile. El a dat un decret pentru condamnarea la moarte a călugărilor maniheişti în 382.

Credinţa şi-a menţinut o sporadică şi intermitentă existenţă în vest (MesopotamiaAfricaSpaniaFranţa, Nordul ItalieiBalcani) pentru o mie de ani, şi a înflorit pentru o vreme la locul ei natal (Persia) şi chiar în estul îndepărtat în India de Nord, China de Vest şi Tibet. Religia a fost adoptată de conducătorul Uyghur Bugug Khan (759–780) şi a rămas religie de stat pentru aproape 500 de ani, înainte de invazia Mongolilor. În răsărit s-a răspândit de-a lungul rutelor comerciale până la Chang’an, capitala dinastiei Tang în China. În secolul al nouălea, s-a semnalat că califul musulman Ma’mun a tolerat o comunitate de maniheişti.

Maniheism şi creştinism ortodox

Sf. Augustin a fost iniţial maniheist.

Când creştinii au întâlnit prima dată maniheismul, li s-a părut o erezie, odată ce avea originile într-o arie puternic gnostică a Persiei. Iniţial, Augustine din Hippo a fost maniheist. Conform lucrării sale Confesiunile Sf. Augustin, după opt sau nouă ani de credinţă maniheistă, el a devenit creştin şi un puternic adversar al maniheismului.

Durata de influenţă pe care maniheiştii au avut-o creştinătăţii este încă discutată. S-a sugerat că bogumiliştiipaulicienii şi catharienii au fost profund influenţaţi de maniheism. Oricum, bogumiliştii şi catharienii, în particular, au lăsat câteva mărturii ale ritualurilor şi doctrinelor lor, iar legătura dintre ele şi maniheism este neconcludentă. Referitor la precizia sa istorică, acuzarea maniheismului a fost gradată de oponenţii ortodocşi contemporani, care deseori au încercat să potrivească ereziile contemporane cu acelea combătute de părinţii bisericeşti. Paulicienii, bogumiliştii şi catharienii au fost cu siguranţă dualişti şi au simţit că lumea era creaţia unui demiurg de origine satanică , dar dacă aceasta s-a datorat influenţei maniheismului sau altei forme de gnosticism este imposibil de determinat. Doar o minoritate a catharienilor susţinea că zeul răului (sau principiul) era la fel de puternic ca şi zeul binelui (numit şi el principiu), cum a făcut Mani, un crez cunoscut ca dualism absolut. În cazul catharienilor, se pare că ei au adoptat principiile maniheiste de organizare a bisericii, dar nimic din cosmologia religioasăPriscillian şi adepţii săi au încercat, se pare, să absoarbă ceea ce gândeau ei că era partea valoroasă a maniheismului în creştinism.

Manuscris din sec. 13 din cartea a VIIa a lui AUgustin despre Confesiuni care critică Manichaeismul

Critici

Augustin, care fusese un „moştenitor” al maniheismului timp de nouă ani, a criticat până la urmă credinţele lor conform cărora cunoaşterea era cheia mântuirii ca fiind prea pasive şi incapabile să aducă o schimbare în viaţa cuiva.

Încă mai gîndesc că nu suntem noi cei care păcătuim, ci o anumită altă fire din lăuntrul nostru. Îmi măguleşte mândria să gândesc că eu nu am nici o vină, iar cînd am greşit, să nu mărturisesc… Să prefer a-mi căuta scuze şi să blamez acest lucru necunoscut care a fost în mine, dar nu o parte a mea. Adevărul, desigur, a fost că totul era al meu, şi doar propria mea pietate m-a divizat pe mine împotriva sinelui meu. Păcatul meu era cu atât mai incurabil cu cât nu mă gândeam la mine ca la un păcătos.

În mod ironic, termenii ‘maniheist’ şi ‘dualist’ sunt deseori folosiţi pentru a separa creştinii şi pe alţii care nu simpatizează maniheismul, şi care în trecut i-au persecutat pe maniheişti ca fiind eretici. Aceasta a decurs din dogma creştină că poate exista un Satana care nu este în întregime al lui Dumnezeu, dualitatea că poate fi ceva de la Dumnezeu Creatorul şi altceva ce nu este de la Dumnezeu Creatorul.

Referinţe

Runciman, Steven (1982). The Medieval Manichee: A Study of the Christian Dualist Heresy. Cambridge University Press. ISBN 0521289262.
Religions of the Silk Road by Richard C. Foltz, St Martin’s Griffin, New York, ISBN 0312233388
The Manichaean Body: In Discipline and Ritual by Jason David BeDuhn, ISBN 0801871077
Mani, the Angel and the Column of Glory by Andrew Welburn, ISBN 0863152740
Manichaean Texts from the Roman Empire by Iain Gardner and Samuel N. C. Lieu, ISBN 0521568226
Mani (216–276/7) and his ‘biography’: the Codex Manichaicus Coloniensis (CMC):
Albert Heinrichs, Ludwig Koenen, „Ein griechischer Mani-Kodex’, 1970 (ed.) Der Kölner Mani-Codex ( P. Colon. Inv. nr. 4780), 1975–1982.
Sir Alfred Chester Beatty: Charles Allberry (ed.) A Manichean Psalm-Book, Part II, Stuttgart 1938.
Isaac de BeausobreHistoire critique de Manichée et du Manichéisme, Amsterdam 1734–1739.
F. L. Cross and E. A. Livingstone. The Oxford Dictionary of the Christian Church. London: Oxford UP, 1974.
Zsuszanna Gulácsi, Manichaen art in Berlin Collections, Turnhout 2001. (Original Manichean manuscripts found since 1902 in China, Egypt, Turkestan, China to be seen in the Museum of Indan Art in Berlin).
Francois Favre, Mani, the Gift of Light, 5 May 2005, ‘Renova’ symposium, Bilthoven, The Netherlands
Melchert, Norman (2002). The Great Conversation: A Historical Introduction to Philosophy. McGraw Hill. ISBN 0195175107.
Francis Legge, Forerunners and Rivals of Christianity, From 330 B.C. to 330 A.D. (1914), reprinted in two volumes bound as one, University Books, New York, 1964. LC Catalog 64-24125.

External links

Manichaeism Religions & Beliefs in Ancient Iran (CAIS)
Catholic Encyclopedia – Manichæism
International Association of Manichaean Studies
Dualism and the relationship between Manichaeism, Bogomilism and Catharism
Manichaean Chronology
The Manichaean – Christian Revolution
Manichean Christianity Discussion List
Manichaean Writings
A summary of the Manichaean creation myth
Books on (Religious) Dualism Recommendations and Reviews
Rosicrucians: Who Are the Manichees? by Charles Weber, 2003
The Book of the Giants by W.B. Henning, 1943
Religions of Iran: Manichaeism by I.J.S. Taraporewala

Original Manichaean Sources:

The Original Chinese Manichaean Scriptures Online (requires Chinese fonts).
Photos of the Entire Koeln Mani-Kodex (Greek)

Original Manichaean Sources – non-Manichaean authors: Augustine’s Contra Epistolam Manichaei (Latin).

sus

Augustin şi maniheismul african

Ligon Duncan

http://www.fpcjackson.org/resources/church_history/augustin.htm

Maniheismul a fost, cu cuvintele lui Peter Brown, „o mică sectă cu o reputaţie sinistră (Augustin, Londra: Faber and Faber, 1967, 46).” Întemeietorul mişcării, Mani, s-a născut pe 14 aprilie 216 în Babilonia. A fost de stirpe persană şi tatăl lui, Patek era loial unei secte gnostice botezătoare. Mani ne spune că în tinereţe el a fost destinatarul unor revelaţii divine. Cam prin 240/241 el a primit o altă astfel de revelaţie, împuternicindu-l cu ‘apostolat.’ După o călătorie în India, Mani s-a întors în Babilonia şi în timpul şederii sale la Ctesiphon (9 aprilie 243) el reuşeşte să obţină o audienţă la marele rege Shâhpuhr I. Tradiţia maniheistă ne spune că regele a fost foarte impresionat de Mani şi maniheismul a fost oficial recunoscut de stat. Succesorul lui Shâhpuhr, Hôrmizd a recunoscut şi el religia, însă a domnit numai un an. După moartea acestuia, fratele lui, Bahrâm I l-a înlocuit la domnie. Liderii religioşi l-au convins pe noul rege despre pericolul noii învăţături şi, ca atare, Bahrâm i-a persecutat pe Mani şi pe adepţii lui. Mani a fost prins şi întemniţat în lanţuri grele. Prizonieratul său a durat din 31 ianuarie până la 26 februarie 277. A murit în dimineaţa de 26 februarie, trupul său fiind doborât de povara lanţurilor şi slăbit de postire. „La ora unsprezece, el s-a ridicat din trupul său către sălaşele măreţiei sale din înălţimi (Widengren, Mani şi maniheismul, 41).” Trei dintre adepţii săi au fost prezenţi. Regele ţinea o făclie aprinsă către trupul lui Mani pentru a se asigura de moartea lui. Capul lui a fost atunci tăiat şi atârnat la poarta oraşului. Cele douăzeci şi şase de zile de suferinţă ale lui Mani au fost numite de adepţii săi, „crucificarea” sa (Bonner, Augustin, 160). Bonner observă că O’Meara în mod eronat spune că Mani a fost crucificat la sfârşitul celor douăzeci şi şase de zile (O’Meara, Tânărul Augustin, 62).

Maniheismul, însă, nu s-a stins odată cu Mani. Mişcarea s-a stabilit în Africa în decurs de douăzeci de ani (prin 297). Până în secolul al patrulea a pus în umbră sectele gnostice care prevalau în secolele al doilea şi al treilea. Potrivit lui Bonner, maniheismul era eclectic — un amalgam de dualism (împrumutat de la zoroastrianism), reîncarnare şi o conduită strictă de viaţă (posibil luate din budism), precum şi o considerare a numelui lui Isus (luată din creştinism). Însă, afirmă Bonner, natura reală a maniheismului nu este atât sincretismul său religios, pe cât este manifestarea fundamentală a gnosticismului. Frend a dedicat mult timp stabilirii acestei legături dintre gnosticism şi maniheism. Conexiunea aceasta, parţial, explică de ce mulţi părinţi ai Bisericii priveau maniheismul ca pe o ‘erezie creştină’. Frend notează că „există o continuitate istorică între gnostici şi maniheişti în Africa. Gnosticii au dispărut în timpul Marii Persecuţii, iar locul lor a fost luat imediat de maniheişti („Tradiţia gnostic – maniheistă în Africa de Nord romană,” Jurnalul istoriei ecleziastice [JIE], 15).” Mai departe, Frend observă că „maniheiştii din vremea lui Augustin erau preocupaţi de exact aceleaşi probleme ca gnosticii cu două sute de ani înainte, iar ei au răspuns exact în acelaşi fel („Tradiţia gnostic – maniheistă în Africa de Nord romană,” JIE, 17).” Un exemplu este preocuparea celor două grupări asupra problemei răului. Frend continuă: „atât gnosticismul, cât şi maniheismul promiteau credinciosului izbăvirea de aceste puteri [un ‘Dumnezeu – Creator barbar’ şi demoni] şi îi ofereau o explicaţie logică a evenimentelor şi fenomenelor fizice bazate în mare pe astrologie („Tradiţia gnostic – maniheistă în Africa de Nord romană,” JIE, 20).” În final, Frend comentează că „sunt, de fapt, două tendinţe pe care cineva le poate schiţa din scrierile gnostice şi maniheiste, aşa cum au supravieţuit ele în Africa. Prima, existenţa unei ostilităţi inspirate de Vechiul Testament şi Iehova, iar a doua, sprijinul ereticilor pe cuvintele Sf. Pavel în susţinerea învăţăturii lor („Tradiţia gnostic – maniheistă în Africa de Nord romană,” JIE, 20).”

Bonner oferă trei tratate despre maniheism. Primul a fost despre crezul universal. Era înşiruirea tuturor revelaţiilor care au avut loc înainte. Maniheismul era menit să moştenească pământul. Al doilea, era despre religia misionară, dezvoltată de-a lungul rutelor comerciale dintre ţinuturile înstărite. Al treilea, era o religie a cărţii  cartea lui Mani, desigur. La acesta, Brown adaugă corect că maniheismul era o formă de cripto-creştinism şi, ca atare, treptat a devenit o problemă în Africa de Nord. Maniheiştii simţeau că ei revelau adevăratele învăţături ale creştinismului, şi de aceea Frend a putut spune că „devenind maniheist, Augustin nu s-a gândit la abandonarea creştinismului. ” („Tradiţia gnostic – maniheistă în Africa de Nord romană,” JIE, 24).”

Unde anume stă atracţia pentru maniheism?

Privitor la atracţia pentru maniheism în Africa de Nord, Frend a sugerat că „nevoile religioase de bază pe care mulţi nord-africani le simţeau erau libertatea faţă de subjugarea unui Dumnezeu – Creator barbar şi izbăvirea de puterile reale ale răului („Tradiţia gnostic – maniheistă în Africa de Nord romană,” JIE, 20).” În secolul al doilea, gnosticii l-au identificat pe acest Dumnezeu brutal al berberilor (Saturn) cu Iehova din scripturile Vechiului Testament. Desconsiderarea gnosticismului pentru Vechiul Testament şi Dumnezeul din el, ar fi fost o învăţătură bine primită de nord-africani, dacă Frend are dreptate. Maniheiştii au arătat acelaşi dispreţ pentru scripturile din Vechiul Testament ca şi pentru Iehova — asta poate fi o arie în care maniheismul să fi fost atrăgător pentru nord-africani.

Stanley Romaine Hopper comentează şi el motivele succesului maniheist în secolele de început ale creştinismului. Urmând ideea lui Harnack, el afirmă că „acest succes poate fi explicat prin faptul că Mani a oferit beneficii spirituale — revelaţie, mântuire, virtute morală — pe bazele unei religii fireşti (Battenhouse, Un interlocutor al studiului Sf. Augustin, 154).” În plus, Hopper îl citează pe Harnack ca subliniind că maniheismul oferea „o soluţie simplă, aparent profundă şi totuşi convenabilă în problema binelui şi răului (Battenhouse, Un interlocutor al studiului Sf. Augustin, 154).” În fine, Hopper însuşi sugerează că maniheismul constituia o atracţie pentru cei culţi şi sofisticaţi, care se voiau cumva şi creştini, şi raţionali.

Privitor la atracţia maniheismului asupra lui Augustin, Hopper postulează că acesta a fost influenţat datorită: (1) cunoscuţilor săi maniheişti din Cartagina; (2) satisfacţiei intelectuale pe care o avea înfrângându-i pe creştini în dezbateri; şi (3) faptul că maniheiştii s-au pretins capabili să demonstreze adevărul sistemului în timp ce oponenţii lor, creştinii catolici, apelau doar la autoritate. Acestea au atras filosoful din Augustin, setea sa de cunoaştere.

Gerald Bonner oferă o evaluare oarecum diferită. El sugerează că maniheismul l-a impresionat pe Augustin, mai întâi, datorită structurii clare şi masive a sistemului şi, în al doilea rând, datorită atacurilor maniheiste reuşite (cel puţin în ochii tânărului Augustin) asupra scripturilor catolice, îndeosebi a Vechiului Testament. La acestea, Peter Brown adaugă că „răspunsul maniheist la problema răului este esenţa maniheismului tânărului Augustin (Augustin, 46).”

Pe ce s-a bazat, în general, succesul său din Africa?

 Widengren estimează că maniheismul s-a răspândit în Egipt înainte de 261, prin stăruinţa episcopului Adda. Prin anul 300 erau destui maniheişti în Egipt pentru a-i justifica lui Alexandru din Lycopolis scrierea unui tratat împotriva lor (Widengren, Mani şi maniheismul, 117). „Din Egipt maniheismul s-a răspândit în Africa de Nord şi Spania, din Siria via Asia Mică în Grecia, Iliria, Italia şi Galia. În cele două provincii apusene, Galia şi Spania, s-a pătruns probabil dinspre nord şi sud (Widengren, Mani şi maniheismul, 117-118).”

În evaluarea succesului maniheismului în Africa trebuie să reţinem că Brown se poate referi la ei ca la ” ‘bolşevicii’ secolului al patrulea: o a ‘cincea coloană’ de sorginte străină s-a infiltrat în biserica creştină, purtătorii unei soluţii unice radicale a problmelor religioase ale epocii lor (Augustin, 46).” Maniheiştii aveau destul renume pentru a justifica opoziţia din partea bisericilor catolice şi donatiste din Africa de Nord, pentru a fi declarată religie ilegală şi a deveni obiect al persecuţiei din partea guvernării romane (edictul lui Diocletian din 297). Mai mult, ei au rămas un ghimpe în coastă destul cât să fie suprimaţi şi sub vandalii arieni.

Frend clasifică mişcarea maniheistă ca fiind una din „cele trei tendinţe principale care lucrau în biserica africană,” în caz că asta ar da vreun indiciu asupra succesului mişcării. Cineva poate avea impresia, susţine Frend, că dintre aceste trei grupări (ori ‘tendinţe’) — donatiştii, maniheiştii şi catolicii — îi poate percepe pe donatişti ca fiind cea mai puternică populaţie şi pe catolici ca pe cei mai slabi, până la sfârşitul secolului al patrulea. Astfel că argumentează pentru maniheism ca fiind chiar o reuşită în Africa. El sugerează că maniheismul, ca şi gnosticismul, era puternic „printre cei bogaţi şi relativ înstăriţii moşieri şi negustori din Africa („Tradiţia gnostic – maniheistă în Africa de Nord romană,” JIE, 18).” Brown confirmă ce negustorii erau într-adevăr susţinătorii caracteristici ai maniheismului („Răspândirea maniheismului în Imperiul Roman,” în Religia şi societatea în epoca Sf. Augustin, 115).

Deja am observat că maniheismul a pătruns în Africa devreme. Existau adepţi în Cartagina înainte de 297 („Tradiţia gnostic – maniheistă în Africa de Nord romană,” JIE, 16). Mai departe, Frend adaugă:

Maniheismul a persistat în Africa de Nord până la ultima generaţie de creştini de acolo şo probabil şi după aceea. Era văzut ca un pericol pentru creştinismul ortodox şi pentru islam, undeva până pe la prima jumătate a secolului al optulea. Persistenţa sa pe o perioadă aşa de lungă, de patru secole, sugerează că a fost o atracţie pentru o nevoie tradiţională şi larg resimţită în rândul nord-africanilor(„Tradiţia gnostic – maniheistă în Africa de Nord romană,” JIE, 16-17).

Cât de reuşite au fost, însă, polemicile lui Augustin împotriva maniheismului? Ce metode şi argumente a folosit?

În măsurarea succesului polemicilor lui Augustin împotriva maniheiştilor, comentariile lui Frend pot fi de ajutor: „maniheismul a eşuat să supravieţuiască în Vest ca religie organizată şi datorită scrierilor lui Augustin şi controverselor dintre anii 387-399 („Tradiţia gnostic – maniheistă în Africa de Nord romană,” JIE, 24).” Prin această apreciere, Bonner este într-un acord de esenţă cu afirmaţia că maniheismul a pierit datorită combinaţiei dintre atacurile apologetice ale lui Augustin şi ostilitatea autorităţilor seculare. El continuă: „dintre toţi oponenţii religioşi ai lui Augustin, maniheiştii erau, poate, cele mai lesnicioase victime.” „Ei erau cu atât mai dezavantajaţi cu cât, într-un anume sens, instinctele lor erau prea creştine pentru a le îngăduii să se apere prin formulări specific maniheiste adecvate.” „În fine, faptul că maniheiştii erau o sectă proscrisă şi una în mod obişnuit presupusă a avea aberaţii tăinuite, i-au oferit lui Augustin o excelentă armă în dezbateri, faţă de care exprimarea maniheiştilor părea greoaie.” „Se poate atunci susţine că, din punctul de vedere numai al controversei, polemicile anti-maniheiste ale lui Augustin au fost cele mai încununate de succes din tot ce a scris. (Bonner, Augustin, 235-236).”

Hopper ne oferă un succint rezumat despre metoda de argumentare a lui Augustin. El spune

Dat fiind faptul că sistemul religios maniheist a derivat la bază dintr-un dualism, contracarările lui Augustin sunt direcţionate spre această problemă şi spre seria de dileme ce decurg de acolo. Aceste probleme sunt teologice, cosmologice, psihologice şi morale: natura lui Dumnezeu, relaţia Sa cu lumea, natura lumii, natura omului şi problema binelui şi răului. Metoda lui Augustin este una care îl face ireconciliabil faţă de oponenţii săi, iar stabilirea propriei lui doctrine este de felul tezelor neoplatonice învăţate din lecturile sale din ‘Platonicii’ (Battenhouse, Un interlocutor al studiului Sf. Augustin, 158).

Pe tărâm teologic, Augustin pune problema coruptibilităţii sau integrităţii lui Dumnezeu faţă de oponenţii săi maniheişti. Este Dumnezeu coruptibil? Dacă nu, atunci cum a luptat Regatul Întunericului împotriva Lui şi a participat la natura Sa? Dacă da, atunci cum poate fi El Dumnezeu — văzând că este defăimat, cotropit de Regatul Întunericului? Augustin a împrumutat acest argument de la prietenul său Nebridius (Battenhouse, Un interlocutor al studiului Sf. Augustin, 158). Augustin a criticat şi cosmologia maniheiştilor ca fiind la voia evenimentelor astrologice, precum şi părerea absurdă despre natură cum ar fi crezul în copacii din care se prelinge lapte şi simţeau durere când le erau culese fructele. Augustin a criticat opinia maniheistă despre om. Nu existau două feluri de suflete, argumenta el, aşa cum nu erau nici două conştiinţe în om. Fiecare este responsabil pentru propriile fapte. În final, cu ajutorul opiniilor sale modificate din neoplatonism, el a atacat soluţia maniheistă asupra problemei răului. Răul nu este o substanţă, ci mai degrabă o lipsă a binelui, o deficienţă. Acesta este un element polemic la Augustin pe care Bonner îl dezvoltă. Bonner vede trei arii majore în dezbaterile polemice ale lui Augustin cu maniheiştii. Prima era problema răului. A doua era problema Scripturilor. Putea fi apărat Vechiul Testament împotriva atacurilor maniheiste? Cum se leagă Vechiul de Noul Testament? A treia, care decurge din cea de-a doua, era întrebarea despre cum poate înţelege cineva Biblia (Bonner, Augustin, 193-194). După ce a discutat replica lui Augustin la soluţia maniheistă asupra problemei răului, Bonner revine la a doua chestiune — apărarea Vechiului Testament. El subliniază că cel mai solid argument al maniheiştilor pentru respingerea Vechiului Testament era că acesta contrazicea revelaţia dăruită lor de către Mani (Bonner, Augustin, 215). Aveau două argumente de bază împotriva scripturilor Vechiului Testament. Mai întâi, argumentau ei, a accepta Vechiul Testament însemna să accepţi normele ceremoniale şi, deoarece catolicii nu fac asta, ei nu ar trebui să primească Vechiul Testament ca parte a canonului lor. În al doilea rând, au subliniat că au fost multe scandaluri consemnate în Vechiul Testament despre vieţile patriarhilor. Aşadar, acei oameni nu ar trebui să fie veneraţi atât timp cât poveştile sunt neadevărate. Dacă poveştile sunt neadevărate, atunci oamenii care le-au scris erau mincinoşi. Iar în acest caz, nici cartea nu ar mai trebui să fie respectabilă. Augustin a răspuns prin intermediul cvadruplului sens al Scripturii: istoric, logic, analogic şi alegoric. Mai mult, el a explicat caracterul tipic al multora dintre cerinţele ceremoniale. El a mai demonstrat şi împărţirea legii în două clase: precepte legate de conduită şi precepte cu semnificaţie (ceea ce duce spre Noul Legământ). În continuare, Augustin a folosit ocazional tactici ad hominem (abuziv?) împotriva oponenţilor săi, ca atunci când s-a referit la acuzaţiile de imoralitate grosolană la o parte din maniheiştii ‘aleşi’ şi ospeţele lor secrete (nu pe de-a-ntregul diferite de acuzaţiile aduse împotriva creştinilor timpurii privind ‘festinurile de gură cască’) sau pur şi simplu evidenţiind nepotrivirile dintre vorbe şi practică în moralitatea maniheistă.

Ce anume i-a motivat eforturile — interesul pentru adevăr şi dreptate, îngrijorarea pastorală sau nevoia de a se lepăda de trecut? Augustin însuşi oferă câteva indicii pentru răspunsul la această întrebare. În Retractări el spune „Când am fost în Roma, după botezul meu, şi nu mai puteam merge liniştit din cauza fanfaronadei maniheiştilor despre pretinsa şi falsa lor continenţă şi abstinenţă, prin care, pentru a-i amăgi pe naivi, ei îşi aclamau superioritatea faţă de adevăraţii creştini, cu care ei nu se pot compara, am scris două cărţi, una despre morala Bisericii Catolice, cealaltă despre morala maniheiştilor. (ANCL, Retractări, 17).” În altă parte, el spune „Ruga mea către adevăratul, atotputernicul Dumnezeu, de la care, prin care şi pentru care sunt toate lucrurile, a fost şi este acum, ca opunându-mă şi respingând erezia voastră, maniheiştilor, care poate sunteţi eretici mai mult din nesăbuinţă decât din răutate, El să îmi dea mintea cea calmă şi linişte, întru îndreptarea voastră mai curând decât pierzania voastră. Pentru că în timp ce Domnul, prin servitorii Săi, biruieşte împărăţiile păcatului, voia Sa pentru oamenii păcătoşi, atât cât sunt oameni, este ca ei să se pocăiască în loc să fie nimiciţi (Împotriva epistolelor lui Manichaeus, cap. 1).” În sfârşit, cuvintele lui Augustin legate de replica sa către Faustus: „Acest om a publicat o anumită carte împotriva adevăratei credinţe creştine şi a adevărului catolic. O copie a ajuns şi la noi, fiind citită de confraţi, care mi-au cerut un răspuns, ca parte a slujbei de iubire pe care le-o datorez” (Răspuns către Faustus, 1.1).

Puteţi citi alte articole de apologetică

pe pagina de Apologetică a Bibliotecii Misiunii Vox Dei

 [Apasă aici pentru detalii]

http://publicatia.voxdeibaptist.org/apologetica_dec07.htm

ESCATOLOGIE – studiul despre sfârşit (profeţie) – Mari învăţători premileniali ai trecutului – KELLOGG, SAMUEL H.

download - Copie

Mari învăţători premileniali ai trecutului KELLOGG, SAMUEL H.

* Dacă nu este notat în altă parte, toate fragmentele sunt luate cu permisiune din Dictionary of Premillennial Theology (Dicţionarul Teologiei Premileniale) de Mal Couch (de.), Kragel Publications

KELLOGG, SAMUEL H.

Samuel Kellogg (1839-1899) este indicativ al acelora care au ajutat la întoarcerea tendinţei dintre evanghelici de la postmilenialism către premilenialism între Războiul Civil şi Primul Război Mondial. Kellogg a fost un cercetător prezbiterian, lingvist, profesor, misionar şi pastor. „Dar cel mai mare lucru despre el era măreaţa lui cunoaştere şi dragoste pentru Biblia sa”, spunea un prieten. „El era un om al Cărţii”.

Acest „om al Cărţii” s-a născut în Long Island, New York. El a fost învăţat acasă şi a frecventat scurt Williams College în 1856, dar a absolvit de la Princeton College în 1961. El a absolvit Seminarul Princeton în 1864 şi a fost ordinat ca misionar în India.

Kellogg a predat la şcoala teologică din Allahabad şi a completat o gramatică monumentală a limbii hindi în 1875, care a rămas pentru mulţi ani drept autoritate de bază. La moartea soţiei sale în 1876, el s-a reîntors în Statele Unite şi a păstorit o biserică Prezbiteriană în Pittsburgh. Apoi a fost numit în funcţia de director de Teologie Sistematică la Allegheny (Western) Presbyterian Seminary în Pittsburgh. Înainte de a se întoarce în India unde a murit mai apoi, pentru cei 5 ani finali ai vieţii sale, el a păstorit biserica St. James Square Presbyterian Church, Toronto. Sarcina finală a lui Kellogg în India a fost aceea de a conduce o triadă de traducători ai Vechiului Testament în hindi. „Aşa de înalt priveau colegii lui cunoaşterea sa a Bibliei şi-a filologiei Indiei încât după moartea sa ei nu au cerut nici un succesor, ci aceasta a fost ceea ce spun ei despre obiceiul lor: ‚Când diferim între noi înşine, şi ne-am aminti care ar fi părerea Dr. Kellogg, unul a cărui opinie diferă de această îşi face deodată calea’.”

Probabil că cel mai mare dar al lui Kellogg pentru Creştinism stă în contribuţia sa faţă de limbajul hindi. Cele mai bine cunoscute contribuţii engleze ale sale sunt comentariile asupra lui Levitic şi Samuel, încă respectate şi folosite larg şi astăzi. Totuşi, el a mai făcut un impact într-un domeniu pe care el l-a iubit mult în calitate de cercetător al Vechiului Testament – escatologia.

Kellogg a scris două lucrări remarcabile despre profeţia Biblică. Ele sunt The Jews or Prediction and Fulfillment: An Argument for the Times (1883) (Evreii sau prezicerea şi împlinirea: Un argument pentru vremuri) şi Are Premillennialists Right? (ca. 1890) (Sunt premilenialiştii corecţi?). Premilenialismul lui Kellogg nu s-a dezvoltat ca o anexă din Apocalipsa 20; mai degrabă Apocalipsa 20 slujeşte drept culmea către o dogmă începută în cărţile cele mai timpurii ale Vechiului Testament. Înţelegerea sa a unui viitor pentru evrei şi încă o viitoare, literală împlinire pentru ei ca un popor distinct din punct de vedere naţional l-a dus la singura escatologie posibile la care duce o astfel de înţelegere. Dr. Wilburn Smith a spus, „Dr. Kellogg era . . . unul din marii cercetători ai Bibliei din zilele sale. Probabil că acesta este cel mai mare singur volum de profeţie în relaţie faţă de evreii care s-a scris în ţara noastră în timpul secolului al 19lea”.

Kellogg credea că evreii aveau un viitor deschis sub eventualul lor Mesia şi Rege – Isus. Afirmaţia de cercetare a lui Kellogg şi apărarea premilenialismului Are Premillennialists Right? implică o trecere în revistă a istoriei bisericii şi a Scripturii. Convins că Biblia învaţă premilenialismul, el se află în interacţiune cu multe din argumentele ridicate împotriva acestuia de către postmilenialism. Postmilenialismul era dominant în timpul zilelor de seminar ale lui Kellogg.

Un argument comun din zilele sale ridicat împotriva premilenialismului de către postmilenialişti a fost că acesta descurajează eforturile din evanghelizarea mondială. Kellogg era o dovadă vie faţă de opusul. Spre finalul secolului al 19lea, misiunile au fost dominate de Premilenialişti. Kellogg a împărtăşit următoarea anecdotă despre clasa lui de absolvire de la Princeton Seminary: „Printre cei 50 de absolvenţi erau doar şapte Premilenialişti. Toţi aceştia s-au oferit ca voluntari pentru câmpul de misiune străin, în timp ce nici unul dintre ceilalţi nu au făcut-o. La patru li s-a dat voie să plece, şi ceilalţi trei care au fost găsiţi drept incapabili din punct de vedere fizic nepotriviţi s-au implicat în lucrarea de misiune din ţară”.

Despre Kellogg se spune că a fost motivat să între în câmpul de misiune în primul rând prin anticiparea întoarcerii Domnului său. Binecuvântata speranţă a fost ceea ce l-a dus pe el spre excelenţă în lucrarea sa. Astfel, la moartea sa prietenii lui au pus pe mormântul său de la Landour aceste cuvinte preţioase, „Până Va Veni El”.

Thomas D. Ice

Bibliografie

Samuel H. Kellogg, Are Premillennialists Right? (New York: Revell, 1923); Daniel G. Reid, ed., Dictionary of Christianity in America (Downers Grove, 111.: Inter Varsity Press, 1990), 609.

IRONSIDE, HENRY ALLAN

Producând cele mai calde şi cele mai îngrijite comentarii devoţionale din istoria dispensaţionalismului, evanghelistul, învăţătorul şi pastorul H. A. Ironside (1876-1951) a încurajat pe mii de oamenii din lumea vorbitoare de engleză să înţeleagă adevărul dispensaţional. Crescut într-o casă creştină şi convertit la credinţa în Hristos de tânăr, Ironside s-a alăturat rangurilor de la Salvation Army (Armata Salvării). Totuşi, după câţiva ani, el a abandonat grupul datorită frustrării încercării de a menţine statutul de „victorie” al părerii despre sfinţire al grupului. El a găsit pace şi siguranţă în părerea mult mai biblică a harului incomparabil al lui Dumnezeu. Mărturia sa referitoare la conversia lui şi părerile lui de mai târziu despre învăţătura sfinţeniei sunt găsite în Holiness: The True and the False (1912) (Sfinţenia: Adevăratul şi Falsul).

Ironside nu a primit multă educaţie formală ci era un student care învăţa singur. El a primit un doctorat onorariu (Litt.D.) de la Wheaton College în 1930. Ironside a ajuns să fie cunoscut ca un învăţător naţional al Bibliei cu o lucrare ambulantă de învăţare, în mare parte ca dispensaţionaliştii principali ai primei jumătăţi ai secolului al 20lea precum Arno C. Gaebelein. Lucrarea de călătorie a lui Ironside a inclus conferinţe biblice şi învăţături în serie la instituţii din Statele Unite precum Moody Bible Institute şi Evangelical College (acum Dallas Theological Seminary). Ironside a păstorit binecunoscuta biserică Moody Memorial din Chicago din 1930 până în 1948, de unde a vorbit la radio pentru câţiva ani. El şi-a dat demisia de la amvonul acelei binecunoscute biserici pentru a se implica în lucrarea cu normă întreagă de scriere şi conferenţiere. Acea lucrarea a continuat până la moartea sa în 1951.

Cea mai mare moştenire a lui H. A. Ironside este colecţia voluminoasă de scrieri pe care a lăsat-o el. El a scris peste 60 de cărţi, alături de numeroase pamflete şi articole. Stilul său este caracterizat de (1) expunere devoţională, (2) simpla schiţare a chestiunilor complicate, (3) o abilitate creativă de a oferi formulare şi ilustrări proaspete cu scopul de încălzire al inimii şi a schimbării vieţii, şi (4) o continuare a moştenirii simplelor citiri a Bibliei care au fost accentuate la Conferinţa Biblică de la Niagara în partea târzie a secolului al 19lea.

Scrierile lui Ironside aveau de a face cu un şir larg de subiecte. Comentariile sale biblice acopereau întregul şir al cărţilor Noului Testament, precum şi fiecare carte profetică a Vechiului Testament. În adiţie, el a adresat chestiuni topice precum botezul în apă, a Doua Venire, răpirea bisericii, Duhul Sfânt, chestiuni despre sfinţire, şi rugăciune. El a arătat îndemânările unui istoric în A Historical Sketch of the Brethren Movement (1942) (O schiţă istorică a Mişcării Creştinilor după Evanghelie), care sublinia dezvoltarea mişcării responsabilă în pare pentru răspândirea dispensaţionalismului lui John Nelson Darby pe care l-a crezut Ironside. Ironside a oferit de asemenea perspicacităţi anecdotice în viaţa şi lucrarea sa în Random Reminiscences from Fifty Years of Ministry (1939) (Amintiri întâmplătoare din 50 de ani de slujire). Inima unui pastor se poate vedea în Full Assurance (Deplina Asigurare), scopul căreia a fost de a creste confidenţa credincioşilor. Ironside a deţinut şi zelul unui evanghelist, aşa cum se vede în publicaţia sa The Only Two Religions and Other Gospel Papers (Singurele două religii şi alte ziare ale Evangheliei). Multe din publicaţii şi comentarii au fost derivate din mesajele pe care le-a transmis, adesea în serii de predici expozitive. Lucrarea sa a durat în jur de 60 de ani de serviciu roditor. În final el a fost cunoscut ca un învăţător iubit dedicat interpretării literale a profeţiei şi crezul rezultant şi speranţa în venirea pretribulaţională premilenială a lui Isus Hristos.

Michael D. Stallard

 Bibliografie

  1. Schuyler English, Ordained of the Lord: H. A. Ironside: A Biography(Neptune, N. J.: Loixeaux Brothers, 1976); H. A. Ironside, Four Golden Hours with Dr. Harry Ironside(London: Marshall, Morgan & Scott Ltd., 1939); Holiness: The False and the True (Neptune, N. J.: Loixeaux Brothers, 1912); In the Heavenlies: Practical Expository Addresses on the Epistle to the Ephesians (Neptune, N. J.: Loixeaux Brothers, 1937); and Notes on the Minor Prophets (Neptune, N. J.: Loixeaux Brothers, 1909); L. I. Koppin, ed., The Best of H. A. Ironside (Grand Rapids: Baker, 1981); George M. Marsden, Fundamentalism and American Culture (New York: Oxford University Press, 1980)

GRAY, JAMES MARTIN

Cleric Reformat Episcopal, autor, editor, educator, învăţător al Biblie, primul decan şi primul preşedinte al Moody Bible Institute, Gray (1851-1935) a jucat un rol cheie în mişcarea fundamentalistă a anilor 1920 şi în promovarea şi stabilirea teologiei dispensaţionale premileniale.

Numele părinţilor lui Gray sunt necunoscuţi. Se cunoaşte faptul că tatăl său a murit la scurt timp după ce s-a născut James şi că cel mai în vârstă frate a lui James a devenit protectorul şi îngrijitorul familiei, o familie creştină (cel puţin nominal) din biserica Protestant Episcopală. Confirmat în 1865 la vârsta de 14 ani de către un episcop din acea denominaţie, doar după vârsta de 22 de ani şi pe când făcea pregătirea de seminar pentru carierea ministerială din Biserica Protestantă Episcopală, Gray a fost convertit la Hristos. După ce şi-a transferat legăturile sale denominaţionale, Gray aparent şi-a încheiat educaţia sa în Biserica Episcopală Reformată, prin aceasta a fost ordinat în 1877.

Gray a slujit în două pastorate cu succes, fiecare de câte un an, prima la Biserica Răscumpăraţilor din Greenpoint, New York, şi apoi la Biserica Pietrei din Capul Unghiului, localizată în afara lui New York City la Newburgh-on-the-Hudson. El a slujit apoi din 1877 până în 1894 ca rector, la First Reformed Episcopal Church din Boston, unde a predat şi sinteza Bibliei la Boston Missionary Training School fondat de A. J. Gordon, care mai apoi a devenit Gordon College. În 1892, Gray s-a mutat în Philadelphia unde a predat clase de Biblie în noul seminar fondat Reformat Episcopalian, renunţând la al treilea pastorat al său în 1894.

În 1892 sau 1893, Gray a devenit asociat cu D. L. Moody, prin Gordon, care l-a dus pe Gray la Northfield Bible Conferences din Northfield, Massachusetts. Gray a fost de asemenea invitat să ţină prelegeri la Moody’s Bible Institute for Home and Foreign Missions of the Chicago Evangelistic Society (Moody Bible Institute de mai târziu). Invitaţiile au crescut şi în 1904 Gray a fost selectat ca primul decan al Moody Bible Institute. Titlul său a fost schimbat în preşedinte în 1925, poziţie pe care a deţinut-o până la moartea sa în 1935. El a fost listat în Who’s Who în America (în final) din 1916 până în 1935.

În timpul anilor 1920 el a jucat un rol cheie în controversa fundamentalist-modernistă. Student devotat al Bibliei şi apărător fidel al inspiraţiei verbale, el a fost unul dintre contribuabilii de la The Fundamentals (1910-15). În calitate de învăţător şi administrator, Gray a fost în principal responsabil pentru solidaritatea de doctrină sănătoasă şi conservativă în fondarea a ceea ce a stabilit Moody Bible Institute. Implicat în fiecare aspect al Institutului, Gray a for primul motor în îmbunătăţirea programului muzical (el a fost autorul a multe imnuri), şi în stabilirea primei staţii de radio a Institutului. Tot el a editat periodicul Institutului (Moody Monthly de mai târziu) din 1907 până în 1935. Tot el a fost instrumental în organizarea Evangelical Teacher Training Association (Asociaţia de Pregătire a Învăţătorului Evanghelic) din 1931. Fiind unul dintre cei şapte editori de la Scofield Reference Bible, Gray a fost un învăţător al Bibliei popular şi mult căutat. El a introdus şi a popularizat studiul Biblic sintetic, sau „sinteza Bibliei”, un mijloc de studiere a Bibliei ca un întreg organic.

Contribuţiile lui Gray la Moody Bible Institute, spre mişcarea de institut biblic în general, spre creşterea mişcării fundamentaliste, şi spre popularizarea şi propagarea teologiei dispensaţionale premileniale sunt incalculabile. Focusul lui teologic era Bibliologia, Hristologia, Soteriologia, Pneumatologia şi Escatologia şi erau în parte datoria faţă de cererile erei şi în parte faţă de interesul său personal. Scrierile Dr. Gray au fost în mod esenţial produsul lucrărilor sale evanghelistice şi de învăţătură şi a apărării lui a fundamentalismului împotriva ameninţării modernismului. În primul plan al controversei era doctrina Bibliei (revelaţia, inspiraţia, infailibilitatea, etc.). Dar ramificările au fus, de sigur, la întrebări referitoare la persoana şi lucrarea lui Hristos, păcătoşenia umană (contra bunătăţii inerente), natura mântuirii, şi persoana şi lucrarea Duhului Sfânt, deşi tratarea lui Gray a Duhului Sfânt era mult mai pastorală şi a izvorât din interesul personal decât din preocuparea polemică.

Interesul lui Gray în escatologie este de găsit în prima Conferinţă Profetică Americană ţinută în Biserica Episcopală Protestantă a Sfintei Treimi din New York City, 1878. Consensul a fost fără doar şi poate premilenial. El a fost convins de adevărul acestuia. Prin studiul său propriu al Bibliei, alături de relaţia cu Moody, Gordon, F. L. Chapell şi mulţi alţi premilenialişti din Northfield, inclusiv C. I. Scofield, Gray a adoptat o interpretare premilenială, dispensaţională, pretribulaţională a Scripturii.

Gray susţinea că promisiunile de legământ date lui Avraam şi David referitoare la posesiunea veşnică a ţării avea să formeze istoria viitoare şi să fie împlinite într-o zi. Datorită neascultării naţiunii, Israel a fost înlăturat din locul de binecuvântare şi supus dominaţiei neamurilor. Vremurile Neamurilor Gray le-a luat a fi imperiile Babilonului, Medo-Persiei, Grecia, şi Roma, ca formă finală a puterii mondiale a neamurilor. Gray a înţeles că Cea de-a 70a Săptămână ale lui Daniel avea să înceapă cu un decret al Persiei de a clădii zidurile Ierusalimului şi de a se încheia la începerea Mileniului, când promisiunile lui Dumnezeu pentru Avraam şi David ar fi împlinite în mod literal. El a văzut o prăpastie între finalul săptămânii a 69a (‚tăierea’ lui Hristos în 32 d. Hr.) şi începutul săptămânii a 70a. În timpul interimatului, Hristos îşi va clădi biserica Sa. Gray a trasat un contrast ascuţit între Israel şi biserică. A doua venire a lui Hristos era în două stagii. La finalul erei bisericii, Hristos avea să se întoarcă şi să-şi ia biserica în aer (Răpirea pretribulaţională), să ia biserica la cer unse se consumă nunta miresei şi a Mirelui. Săptămâna a 70a a lui Daniel ar urma răpirea bisericii şi ar fi dusă la o concluzie prin revenirea lui Hristos pe pământ cu biserica pentru a stabilii împărăţia milenială.

Gray a susţinut o părere futuristă despre Apocalipsa 4-18 ca descriind perioada de Necaz, pe care el a egalat-o cu Săptămâna a 70a a lui Daniel. Pentru Gray, Ziua Domnului începe cu Răpirea, deşi el a fost atent să nu identifice (în mod necesar) Răpirea bisericii ca acel eveniment care marchează începutul Săptămânii a 70a a lui Daniel. La finalul anului al 7lea de Necaz, la a doua venire a lui Hristos, Israel primeşte pe Mesia şi este stabilit în împărăţia milenială. Anterior Mileniului satan este legat şi judecata naţiunilor are loc. La finalul Mileniului, satan este dezlegat, este o revoltă finală pe care o înăbuşă Hristos, şi o judecată finală care aparţine doar celor nemântuiţi (Marele Tron Alb). Escatologia lui Gray, bazată aşa cum era de fapt pe o hermeneutică literală, a diferit puţin de poziţia premilenială a altor dispensaţionalişti din zilele lui şi este reprezentativ al şcolii în care a şi predat el.

Steven L. McAvoy

 Bibliografie

Henry Warner Bowden, ed., Dictionary of American Religious Biography (Westport: Greenwood Press, 1977); James Martin Gray, Christian Workers’ Commentary on the Old and New Testaments (Chicago: The Bible Institute Colportage Association, 1915), Prophecy and the Lord’s Return (New York: Revell, 1917), Synthetic Bible Studies (New York: Revell, 1906) and A Text-Book on Prophecy (New York: Revell, 1918); John David Hannah, „James Martin Gray, 1851-1935: His Life and Work” (Th.D. dissertation, Dallas Theological Seminary, 1974); Daniel G. Reid, Robert D. Linder, Bruce L. Shelley, and Harry S. Stout, eds., Dictionary of Christianity in America (Downers Grove, IL: InterVarsity Press, 1990); William M. Runyan, Dr. Gray at Moody Bible Institute (New York: Oxford University Press, 1935).

GRAVES, JAMES ROBINSON

Graves (1820-93), născut în Chester, VT, a fost original un Congregaţionalist dar a devenit mai târziu un Baptist. El a terminat echivalentul unui grad de colegiu pe cont propriu în patru ani, învăţând patru limbi în acest proces. Apoi a început un studiu lung al Scripturilor tot pe cont propriu. Înaintea Războiului Civil, Graves a planificat şi a organizat Southwestern Publishing House şi Southern Baptist Sunday School Union (Uniunea Şcolii Duminicale Baptiste Sudice). El a devenit un scriitor educat şi editor şi a fost de asemenea recunoscut ca predicator popular şi un îndemânatic participant la dezbateri.

Graves a fost adânc implicat în mişcarea punctului de cotitură şi a devenit un purtător de cuvânt cheie pentru acest grup în cadrul cercurilor de Baptişti Sudici. Mişcarea Punctul de Cotitură argumenta că bisericile Baptiste au existat în succesiune neruptă încă din era apostolică. El a argumentat acest punct în aproape tot ceea ce a scris el.

Graves a susţinut o puternică poziţie premilenială pe care o simţea că era evidentă în biserica primară cel puţin din secolul al 2lea. Mulţi cred că el ar trebui să fie numit un dispensaţionalist care a îmbrăţişat hermeneutica lui Darby. Capodopera lui Graves a fost The Work of Christ Consummated in Seven Dispensations (Lucrarea lui Hristos consumată în şapte dispensaţii). Pentru a-şi dovedi punctul său despre cât de importantă era profeţia Bibliei, Graves a fost familiar şi putea chiar să citeze dintr-un număr de binecunoscuţi şi necunoscuţi cercetători premileniali.

În 1859 Graves a venit împotriva unui articol postmilenial în revista Family Baptist Magazine. El a enunţat că postmilenialiştii nu puteau să ofere nici o singură profeţie pentru a-şi susţine crezul lor. El a afirmat cu îndrăzneală că dacă postura sa pe premilenialism l-a plasat în tabăra chiliastă, atunci el ar fi mândru de aceasta deoarece Domnul şi toţi profeţii erau chiliaşti!

Graves a ţinut două conferinţe de profeţie foarte reuşite în 1878 (New York) şi în 1886 (Chicago). Ziarul New York Tribune a numit lecturile de la prima conferinţă chiar „împrospătătoare şi inspiraţionale”. Ziarul a notat că subiectul profeţiei câştiga interes şi pastorii ar trebui să studieze problemele şi să le împărtăşească cu oamenii lor. La aceste conferinţe Graves a dat un scenariu complet dispensaţional. Interpretarea literală a fost atacată de mulţi din criticii săi. Tot el a argumentat puternic la aceste conferinţe  pentru restaurarea evreilor în Palestina. Revista The Baptist a notat „impresia profundă făcută în California şi în alte părţi cu premilenialismul lui Graves”. În 1891 The Baptist a emis o serie de articole publicate pentru întoarcerea evreilor în Palestina. Graves a scris că „dispensaţia evreilor este literală, tot literală va fi şi restaurarea lor”.

Graves a avut o profundă influenţă premilenială asupra Baptiştilor în decursul deceniilor. El a scris şi a ţinut prelegeri în mod continuu în conferinţe şi biserici. El a influenţat pe mulţi învăţători Baptişti Sudici precum şi a avut companie cu mulţi predicatori şi pastori de aceiaşi idei. El a ajuns într-o vreme când premilenialismul câştiga teren şi în timpul perioadei de mare discuţie dintre întoarcerea evreilor în ţară.

Mal Couch

 Bibliografie

Danny Eugene Howe, „Analysis of Dispensationalism and Its Implications for the Theologies of James Robinson Graves, John Franklin Norris, and Wallis Amos Criswell” (Ph.D. diss., Southwestern Baptist Theological Seminary, 1988).

GAEBELEIN, ARNO

Gaebelein (1861-1945) s-a născut în Thuringia, Germania şi a venit în America la vârsta de 18 ani. Ordinat în Biserica Episcopală Metodistă, el a avut pastorate în Baltimore şi în New York City. În New York el a început o lucrare importantă de câştigare a populaţiei evreieşti. El a început o revistă pentru cititorii evrei numită Our Hope (Speranţa noastră). El a oferit o mare cantitate de lectură pentru evrei, în special alături de liniile publicaţiilor biblice şi profetice.

Gaebelein a fost un cercetător remarcabil. El cunoştea ebraica şi greaca biblică precum şi multe limbi ale Orientului Mijlociu. El a scris circa 50 de cărţi şi multe pamflete în domeniul profeţiei. A ţinut multe discursuri şi era activ în mişcarea conferinţei Biblice.

Gaebelein a fost popular cu audienţele datorită vastei sale cunoştinţe a poporului evreu şi a obiceiurilor evreieşti. Deşi a evitat pregătirea de seminar, el s-a învăţat singur limbile, istoria, teologia sistematică, apologetica şi studiile profetice.

Pe când lucra în New York City cu comunitatea evreiască Gaebelein a devenit un premilenialist (ca. 1887). El a scris: „Această încercare de a duce Evanghelia la evrei m-a dus mai profund în Scripturile Vechiului Testament. Eu am început să studiez profeţia. Până în această vreme am urmărit în interpretarea profeţiei Vechiului Testament aşa zisa ‚metodă de spiritualizare’ (alegorică)”. El şi-a dat seama că doar prin interpretarea literară Israelul ar însemna Israel şi nu biserica. El a realizat că promisiunea reîntoarcerii în ţara Palestinei încă mai era susţinută pentru evrei.

Gaebelein a realizat faptul că diferenţele în interpretarea biblică au fost cauzate de un conflict în hermeneutică. El a urmat două reguli de bază pentru interpretarea Scripturilor. El simţea că o interpretarea literal-gramaticală ducea la o restaurare naţională pentru viitorul Israelului. Şi a doua, această abordare ducea pe oricine să vadă biserica ca o entitate nouă nedezvăluită în Vechiul Testament dar clar subliniată în cartea Efesenilor.

Gaebelein a folosit de asemenea şi o hermeneutică dispensaţională. El a descoperit teri dispensaţii majore: legea, harul şi împărăţia. El a folosit de asemenea analogia de credinţă şi conceptul revelaţiei progresive combinată să ofere o cale de privire la pasajele care treceau dincolo de interpretarea gramatical-istorică a unui text individual. Tot el a consimţit puternic în privinţa doctrinei răpirii bisericii. Nu era nevoie de nici un semn pentru a vesti venirea lui Hristos. Biserica în mod clar că nu va trece prin Necazul cel Mare. Venirea lui Hristos în aer pentru a-şi primi biserica este un eveniment separat de venirea Sa pe pământ pentru a-şi stabili împărăţia Sa după şapte ani mai târziu. În final, trei doctrine cruciale au fost în spatele dispensaţionalismului lui Gaebelein: (1) infailibilitatea Scripturii, (2) venirea premilenială a lui Hristos pe pământ pentru a domni pe tronul lui David, şi (3) Răpirea pretribulaţionistă.

Gaebelein a văzut legământul Avraamic ca având împlinire trecută, prezentă şi viitoare. El a scris, „Naţiunile pământului, toate familiile aşteaptă în mod inconştient spre a fi binecuvântată de sămânţa lui Avraam. Mântuirea încă este de la evrei”. Şi el a aşteptat termenii legământului care avea să se împlinească literal, din punct de vedere fizic, către descendenţii lui Avraam şi a naţiunii evreieşti.

Un pasaj biblic care a atras atenţia lui Gaebelein a fost Deuteronom 28. În acesta el a văzut „trista istorie prescrisă” a lui Israel”. Moise a prezis împrăştierea, suferinţa, necazul şi în cele din urmă restaurarea evreilor, „enigma istoriei”. Despre aceasta Gaebelein a scris, „Vechiul Testament este practic o carte sigilată către fiecare persoană care nu crede într-o restaurare literală a Israelului în ţara sa” (Stallard).

Mal Couch

 Bibliografie

  1. D. Douglas, ed., The New International Dictionary of the Christian Church (Grand Rapids: Zondervan, 1978); Michael D. Stallard, „The Theological Method of Arno C. Gaebelein” (Ph.D. diss., Dallas Theological Seminary, 1992).

EDWARDS, MORGAN

Morgan Edwards (1722-1792) s-a născut pe 9 Mai în Parohia Treventhin din Ţara Galilor, şi după educaţia primită la Bristol College, a început să predice în 1738. El a slujit la câteva congregaţii Baptiste din Anglia pentru şapte ani înainte de a se muta la Cork, Irlanda, unde a păstorit pentru 9 ani. Edwards a emigrat în America şi în Mai 1761, a devenit pastor al biserici Baptiste din Philadelphia, după ce a fost recomandat de robustul Baptist John Gill. După Războiul Revoluţionar (el era singurul cleric Baptist cunoscut al convingerii Tory), Edwards a devenit un educator şi istoricul Baptist premier al zilelor sale. Lucrarea sa majoră Materials Toward a History of the Baptists (Materiale pentru o Istoria a Baptiştilor), este o lucrare seminală importantă care subliniază istoria Baptistă Americană a erei. Edwards a fondat primul colegiu creştin în colonii, Rhode Island College, pe care astăzi îl cunoaştem ca Brown University of the Ivy League.

Un istoric l-a caracterizat pe Edwards după cum urmează: „Ştiinţificul, laboriosul, cordialul, excentricul, colericul Morgan Edwards, unul dintre cei mai interesanţi dintre lucrătorii baptişti timpurii ai ţării noastre şi unul dintre cei din ţara noastră şi unul dintre cei care merită cel mai mult onoare. Însăşi greşelile sale aveau o tendinţă spre partea virtuţii, şi în faptele bune el nu a fost depăşit de nimeni din zilele sale, dacă ar fi fost depăşit de careva din zilele sale … El era un predicator capabil şi un om bun, dar nu era un om cu care să stai fără griji”.

În timpul studenţiei sale la Bristol Baptist Seminary din Anglia (1742-44), Edwards a scris un eseu pentru clasa de escatologie a părerilor sale despre profeţia biblică. Acest eseu a fost publicat în Philadelphia (1788) sub titlul Două exerciţii academice a subiectelor cu titlurile: Mileniul, ultimele noutăţi. După citirea lucrării de 56 de pagini, este clar că Edwards a publicat-o doar cu actualizările minore din zilele studenţiei sale. Astfel, aceasta reprezintă o părere dezvoltată devreme în anii 1740.

Edwards a învăţat o anumită formă de pretribulaţionism, aşa cum poate fi spicuit din următoarea afirmaţie din cartea sa: Distanţa dintre prima şi a doua înviere va fi ceva mai mult de o mie de ani.

Spun ceva mai mult, deoarece sfinţii morţi vor fi înviaţi, şi cei vii schimbaţi la „apariţia lui Hristos în aer” (1 Tesaloniceni 4:17); şi aceasta va fi la circa trei ani şi jumătate înainte de mileniu, după cum vom vedea în continuare: oare vor rămâne ei în aer tot acest timp? Nu: ei vor merge în paradis, sau într-una din acele multe „locaşuri din casa tatălui” (Ioan 14:2), şi 80 dispar în timpul perioadei menţionate de timp. Proiectul acestei retrageri şi dispariţii va fi de a judeca pe sfinţii înviaţi şi schimbaţi; căci „Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu” (1 Petru 4:17) (p. 7).

Ce a spus Edwards? Notaţi următoarele: El cred că cel puţin 1.003,5 ani se vor scurge între învieri. El asociază prima înviere cu Răpirea din 1 Tesaloniceni 4:17, care are loc la cel puţin 3,5 ani înainte de începerea Mileniului (adică, cel puţin 3,5 ani înaintea venirii a doua a lui Hristos la începutul Mileniului). El asociază întâlnirea credincioşilor cu Hristos în aer şi întoarcerea spre casa Tatălui cu Ioan 14:2, aşa cum fac pretribulaţioniştii moderni.

El îi vede pe credincioşi ca dispărând în vremea Necazului, pe care el îl detaliază în restul secţiunii. El, ca şi pretribulaţioniştii moderni, leagă timpul din cer, din cadrul Necazului, cu judecata bema a credincioşilor. Singura diferenţă, cel puţin în ceea ce priveşte afirmaţiile de mai sus, dintre pretribulaţioniştii curenţi şi Edwards este intervalul de timp de 3,5 ani în loc de 7. Aceasta nu înseamnă că el este un tribulaţionist de mijloc, din moment ce el a învăţat că totalitatea Necazului era de 3,5 şi nu de 7 ani.

Luând la socoteală relatarea totalităţii eseului său, este clar că Edwards era premilenial, un futurist, care susţinea principiile interpretării literale, şi la o cronologie profetică similară în cele mai multe puncte cu pretribulaţionismul curent. Totuşi, el nu susţinea nici o răpirea dintr-un anumit moment, el nu pare să fie influenţat în gândirea sa de Săptămâna a 70a a lui Daniel, şi nici nu se pare că vede biserica şi Israelul ca distincte.

Edwards notează în introducerea sa că părerile sale nu sunt acelea susţinute în mod normal în zilele sale pe care le aborda din punct de vedere escatologic cu o hermeneutică literală. Despre o astfel de abordare pretribulaţioniştii moderni spun a fi în principal factorul determinant care duce la pretribulaţionism. Edwards spune instructorului său, „Voi face tot posibilul: şi în această încercare voi lucra printr-o regulă pe care mi-aţi recomandat-o adesea, anume ‚de a lua scripturile în sensul literal, cu excepţia faptului când acestea duc la contradicţie sau absurditate’ … Oamenii foarte capabili au mânuit deja subiectul într-un fel mistic, sau alegoric, ori spiritual” (p. 5-6).

Mai târziu în eseul său Edwards vorbeşte din nou despre răpire: „Un alt eveniment anterior mileniului va fi apariţia fiului omului pe nori, ce vine să-i învie pe sfinţii morţi şi să-i schimbe pe cei vii, şi să-i atragă către sine, şi apoi să ia cu ei, aşa cum am observat mai înainte [adică p. 7]. Acest eveniment va ajunge la încheiere atunci când antihristul va sosi la Ierusalim în cucerirea sa a lumii; şi cu circa 3 ani şi jumătate înainte uciderii lui martorii şi asumarea dumnezeirii (p. 21).

Mai apoi Edwards separă încă o dată Răpirea şi A Doua Venire în următoarele declaraţii: „Ultimul eveniment, şi cel care va inaugura mileniul, va vi venirea lui Hristos din paradis pe pământ, cu toţi sfinţii pe care i-a luat într-acolo (cu circa 3,5 ani înainte)… milioane şi milioane de sfinţi aveau să fie pe pământ din ziua primului Adam, până la venirea celui de-al doilea Adam. Pe toţi aceştia Hristos îi va aduce cu el. Locul unde ei se vor pogorî este ‚muntele Măslinilor, care este înaintea Ierusalimului înspre est’ Zaharia 14:4” (p. 24-25).

De un interes este faptul că Edwards a scris 42 de volume de predici, circa 12 predici per volum care n-au fost niciodată publicate. În afară de scrierile sale istorice şi ajutoare eclesiastice, eseul său despre profeţia Biblie a fost singura dintre celelalte lucrări publicate. Este semnificativ faptul că acces eseu din tinereţea sa a fost publicat şi nu şi altceva. Aceasta evidenţiază faptul că exista un anumit interes în părerile sale cu privire la acest subiect. Un astfel de interes trebuie să fi crescut cu siguranţă din aducerea în atenţia acelora la care le-a slujit el. Cu toate acestea, pe de altă parte, cartea a trecut printr-o singură tipărire, arătând că ea trebuie să fi avut un interes limitat. Acesta putea să reflecte faptul că Baptiştii nu erau o denominaţie largă în acest timp în America. Cu toate acestea, lucrarea lui Edwards despre profeţia Biblică a avut o anumită circulaţie şi i-a expus pe americanii timpurii la multe din ideile care aveau să domine evanghelismul cu un secol mai târziu.

Criticii pretribulaţionismului continuau să spună sau să implice faptul că părerea noastră nu poate fi găsite pe paginile Bibliei şi că trebuie să fi apărut dintr-o sursă anormală. De sigur, noi ne opunem cu putere la o astfel de noţiune şi ne-am îndurerat în decursul anilor spre a arăta că Noul Testament nu numai că învaţă pretribulaţionismul, dar îl şi susţine ca Binecuvântata noastră Speranţă – un punct central al credinţei. Aducerea de lumină a părerilor lui Morgan Edwards despre Răpire nu demonstrează (din nou) că o abordare literală consistentă faţă de Biblie îi duce pe mulţi să facă distincţia între venirea lui Hristos în aer pentru mireasa Sa şi întoarcerea Sa pe pământ cu sfinţii Săi. Edwards, alătur de alţii, clarifică faptul că, în timp ce Darby ar fi restaurat Răpirea pretribulaţională, el nu a iniţiat-o. Pretribulaţionismul este găsit prima dată în Noul Testament şi uneori prin istoria bisericii.

Thomas Ice

 Bibliografie

Morgan Edwards, Two Academical Exercises on Subjects Bearing the Following TitlesMillennium, Last-Novelties (Dobson and Lang: Philadelphia, 1788); Frank Marotta, Morgan Edwards: An Eighteenth Century Pretribulationist (Morganville, N.J.: Present Truth Publishers, 1995); Thomas R. McKibbens Jr. and Kenneth L. Smith, The Life and Works of Morgan Edwards (New York: Amo Press, 1980); John S. Moore, „Morgan Edwards: Baptist Statesman” in Baptist History and Heritage (VI: 1; January 1971).

DARBY, JOHN NELSON

Viaţa şi scrierile

Conducătorul timpuriu dintre Fraţii Plymouth şi dezvoltator al premilenialismului dispensaţional, John Darby (1800-1882) a investit viaţa sa în întărirea sfinţilor în timp ce ei se adunau simplu „în numele Lui” şi aşteptau revenirea Domnului în orice moment. Născut în Londra din părinţi irlandezi bogaţi, Darby a primit numele lui mijlociu de la Amiralul Lord Nelson. La întoarcerea sa în Irlanda în 1815, el a intrat la Trinity College, Dublin, absolvind în 1910 ca un clasic medaliat cu aur. Deşi chemat la Tribunalul Irlandez în 1822, el a renunţat la cariera în avocatură la numai un an după ce a intrat în lucrarea religioasă. După o prelungită luptă care a dus la convertirea sa, Darby a fost ordinat diacon în 1825 şi ca preot în Biserica Angliei în 1826. El avea o lucrare evanghelistică roditoare printre catolicii din parohia sa din County Wicklow, Irlanda.

Din 1827 până în 1833, eclesiologia şi escatologia lui Darby au fost formate. Adus la realitate cu religia bisericii de stat, Darby a adresat în scrierea sa timpurie subiectul naturii cereşti a bisericii şi nevoia pentru ca aceasta să fie neîmpovărată cu lucrurile pământeşti. El a descoperit curând un grup de oameni cu aceleaşi idei care se întâlneau în Dublin pentru studiu biblic, închinare şi frângerea pâinii fără ritualul eclesiastic sau ierarhie. Prin 1831, el a părăsit Biserica Angliei şi s-a unit cu alţii din Plymouth, Anglia, care se opuneau denominaţionalismului, o lucrarea a unui singur om, şi formalismului bisericii. Începând cu acest timp, viaţa lui Darby avea să fie de nerezolvat din mişcarea influenţatoare a Fraţilor Plymouth. Conferinţele Powerscourt din 1831-33 aveau să ofere contextul în care escatologia lui Darby avea să fie aliniată în mod consistent cu eclesiologia sa. Ulterior inovaţiile sale din ambele domenii ale teologiei aveau să fie larg acceptate în cadrul Mişcării Fraţilor (Creştinii după Evanghelie, n. tr.), care a dus la producerea unei perspective şi interpretării noi a Scripturii care avea să fie cunoscută drept dispensaţionalism.

Darby a călătorit, a învăţat, şi a scris intensiv din 1832 până în 1845. El a lucrat în Elveţia şi Franţa din 1838 până în 1845, iar apoi a început să scrie în franceză ceea ce avea să fie numit Tabloul sinoptic al cărţilor Bibliei. El nu a terminat aceste cinci volume decât până în 1865. Scopul său central era de a oferi cititorului un ghid pentru a pricepe în mod clar diferenţa dintre biserică chemată spre locurile cereşti şi guvernele acestei lumi cu care evreii joacă un rol central în căile lui Dumnezeu. Darby a explicat cu dibăcie „argumentul” fiecărei cărţi prin a arăta cum diferite secţiuni din acestea se relatează faţă de punctul central. Sensul său pentru dimensiunile istorice şi de dezvoltare a „teologiei biblice” stau clar în Sinopsisul său.

În 1845, Marea Schismă asupra părerilor diferite ale lui B. W. Newton referitoare la „răpirea secretă” şi la presupusa trecere în clericalism a adus imensa neînţelegere din cadrul adunărilor de Fraţi. Combinat cu Întrebarea Betezda (în 1848, George Muller şi Darby au fost în dezacord în ceea ce priveşte interdependenţa adunărilor asupra materiilor de disciplină), Schisma care avea să-i lase pe Fraţii din acest timp divizaţi în Fraţii Exclusivi şi cei Deschişi.

Darby avea să rămână vocea dominantă printre Exclusivi pentru următorii 30 de ani. În cadrul acestui timp, ambele grupări aveau să fie adânc implicate în misiuni, deşi Exclusiviştii păreau să fie mult mai ocupaţi cu adevărul pentru credincios în timp ce Deschişii au primit sarcina de a evangheliza pe cei pierduţi. Între 1853 şi timpul morţii sale, Darby avea să facă cel puţin 3 călătorii în Germania, să petreacă un timp considerabil în Franţa, să viziteze Italia, Noua Zelandă, şi West Indies. El predica fluent atât în franceză cât şi în germană. În cadrul unei perioade de timp (1859-74), el a făcut şapte vizite în Canada şi SUA. Printre tururile sale de învăţătură extensivă, el a găsit timp să traducă Noul Testament în engleză, franceză şi Germană şi tot el a asistat la traducerea Vechiului Testament atât în franceză cât şi în germană.

Scrisorile lui J. N. Darby cuprind trei volume largi care adresează un rang mare de subiecte. Majoritatea lucrărilor şi articolelor sale sunt adunate în 34 de volume din  The Collected Works of J. N. Darby (Lucrările colectate ale lui J. N. Darby), editate de asociatul şi prietenul său de lungă durată William Kelly. În general, Lucrările Colectate sunt organizate în mod cronologic în cadrul unui volum, şi în mod tematic de la volum la volum. Titlurile subiectelor includ „Eclesiasticul” (vol. 1, 4, 14, 20), „Profetic” (vol. 2, 5, 8, 11), „Doctrinar” (vol. 3, 7, 10, 15, 18, 22, 23, 29, 31), „Apologetic” (vol 6, 9), „Evanghelic” (vol. 12, 21), „Critic” (vol. 13), „Practic” (vol. 16, 17), „Expozitiv” (vol. 19, 24-28, 30), şi „Diverse” (vol. 32-34). Un index de volum general excelent ajută în cercetarea subiectelor nu doar prin Scrisorile şi Lucrările Colectate ale lui Darby, dar şi prin cele două volume de Scrieri Diverse ale lui J. N. Darby (de fapt vol. 4 şi 5 din scrierile diverse din moment ce vol. 1-3 sunt ultimele 3 volume din Lucrările Colectate), şapte volume de Note şi Comentarii asupra Scripturii, şi Note şi Însemnări din Diferite Întâlniri cu J. N. Darby. Ultimul volum pare a fi pepitele păstrate pentru studenţi şi ascultători. Un mic volum de poezii, meditaţii, şi imnuri intitulate Cântece Spirituale şi Sinoptica Cărţilor Bibliei a lui Darby nu sunt incluse în index.

Escatologia

Recunoscut ca părinte al premilenialismului dispensaţional modern, Darby este comemorat în special pentru rechemarea sa a bisericii către aşteptarea răpirii sale la revenirea Domnului înaintea Săptămânii a 70a a lui Daniel. Într-un grad mai larg, escatologia sa decurge din eclesiologia sa, care a trecut prin schimbare radicală între 1827 şi 1831. Pentru a înţelege această schimbare, trecutul lui Darby la Trinity College, Dublin, şi starea bisericii Anglicane din acea vreme trebuiesc privite.

În timp ce se afla la acest colegiu din Dublin, Darby a fost supus influenţei teologilor precum Profesorul Regius Richard Graves care era un avocat pentru poporul evreu în imperiul Britanic. Graves, un postmilenialist, credea că prin convertirea Israelului şi întoarcerea lor în ţara lor antică, era milenială ar fi inaugurată. O „paranteză” a neamurilor a existat încă de la respingerea lui Isus ca Mesia de către Israel. Promisiunile Vechiului Testament pentru Avraam şi seminţia sa referitor la ţara lor, totuşi, erau necondiţionale. Binecuvântările profeţite asupra poporului evreu puteau fi împlinite curând de activitatea misionară plină de zel de printre ei. Darby a luat în lucrare acest respect pentru viziunea Vechiului Testament a unui viitor pentru Israelul naţional.

În calitate de preot tânăr de parohie, Darby a devenit deziluzionat cu sistemul bisericii de stat care profita de permisiunea guvernamentală. Crezul său că biserica în calitate de trup al lui Hristos avea să fie un popor ceresc şi nu de a curta favorurile pământeşti au fost formulate prin 1827. În timpul aceluiaşi an, o cădere accidentală de pe calul său l-a dus într-o lungă convalescenţă şi i-a dat mult timp de stat singur cu Dumnezeu şi cuvântul Său. Isaia 32 l-a convins de faptul că avea să fie o economie viitoare în care Israelul avea să se bucure de binecuvântările pământeşti, nu ca acele binecuvântări cereşti prezente de care era el conştient datorită uniunii sale cu Hristos. Distinctivele dispensaţionale îşi făceau forma în gândirea sa.

Conferinţele Powerscourt din 1831 până în 1833 l-au mutat cel mai probabil pe Darby de la timpuriul său premilenialism istoric la premilenialismul futurist. Tranziţia de la dispensaţia bisericii din prezent la împărăţia de o mie de ani în care Israelul avea stagiul central sub domnia lui Hristos a fost oferit de vederea Săptămânii a 70a a lui Daniel ca fiind ceva din viitor. Dar timpul când biserica avea să fie răpită spre slava cerească, în timp ce în această vreme Dumnezeu avea să aducă în existenţă o rămăşiţă a Israelului care să experimenteze eliberarea de duşmanii săi la întoarcerea lui Hristos pe pământ. Prin propria sa mărturie, escatologia premilenială dispensaţională a lui Darby a fost pe deplin formată prin 1833.

Pentru Darby, o dispensaţie este o economie, orice ordine de lucruri pe care Dumnezeu le-a aranjat pe pământ. Caracteristicile primare ale unei dispensaţii includ administrarea guvernamentală, responsabilitatea şi revelaţia de a le împlini pe ambele. Caracteristicile secundare includ testarea, eşecul, şi judecata. Când un grup eşuează să-şi exercite responsabilitatea lor dată acestora de către Dumnezeu, judecata vine şi încheie dispensaţia. Daţi fiind aceşti parametrii, Darby a văzut trei „lumi” sau ere: de la Adam şi până la potopul lui Noe, de la Noe până la restaurarea cerurilor şi a pământului prin foc la finalul mileniului, şi starea eternă. Vorbind în mod corespunzător, Darby nu credea că vreo dispensaţie a existat în prima lume. Dumnezeu a lăsat rasa în sinea ei. De asemenea starea eternă nu este o dispensaţie. Astfel doar de la Noe prin mileniu putea să fie distinse dispensaţiile. Darby a trasat opt dispensaţii după cum urmează: 1. Noe, 2. Avraam, 3. Israel sub lege (profet), 4. Israel sub preoţie, 5. Israel sub regi, 6. Neamurile (de la Nebucadneţar la Antihrist), 7. biserica sau creştinul (deşi el ezită să numească biserica în perspectiva sa cerească o dispensaţie), şi 8. Mileniul sau împărăţia.

Ordinea lui Darby a evenimentelor timpului din urmă pot fi grupate după cum urmează: (1) răpirea şi prima înviere, (2) evenimentele de după răpire din cer, (3) evenimentele de după răpire de pe pământ, (4) împărăţia milenială, (5) evenimentele postmileniale, şi (6) starea eternă.

  1. Răpirea are loc înaintea timpului vina de încercare care va veni peste pământ. Biserica trebuie să fie deja cu Hristos în cer pentru a putea să apară cu El la revenirea Sa glorioasă. Darby a ezitat să numească Răpirea secret, deşi el a crezut că timpul întâmplării ei era necunoscut, deşi posibil în orice moment. Prima înviere a celor drepţi coincide cu Răpirea. Astfel toţi cei care au murit în credinţă atât din era Vechiului Testament cât şi din ea Noului Testament vor fi răpiţi împreună cu sfinţii bisericii vii. Deşi toţi cei care au un trup de înviere se vor relata într-un anumit fel faţă de Noul Ierusalim, Darby a numit doar biserica mireasa pentru a-i oferi acesteia poziţia centrală printre cei glorificaţi.
  2. După Răpire, câteva lucruri se deosebesc în cer. Primul, Satan este alungat din cer pe pământ. Apoi sfinţii vor experimenta scaunul de judecată al lui Hristos în pregătirea pentru nunta Mielului. Ultimul eveniment va avea loc după judecata Babilonului.
  3. Evenimentele de pe pământ de după Răpire se relatează cu Săptămâna a 70a a lui Daniel. Uneori Darby a vorbit despre această perioadă de şapte ani ca fiind în întregime un viitor, dar în alte dăţi doar ca cei 3 ani şi jumătate care rămân pentru viitor (primii 3 ani şi jumătate fiind lucrarea pământească a lui Hristos). Un timp viitor de încercare era necesar după Răpire pentru a pregăti o rămăşită evreiască care avea să fie eliberată de revenirea lui Mesia pe pământ. În acest timp, Fiara avea să se ridice în calitate de cap secular al guvernării imperiale a răului, şi Prorocul Fals avea să se ridice drept Antihristul, capul spiritual al energiei religioase rele. Ziua Domnului este la apariţia lui Hristos de la sfârşitul perioadei de Necaz. Armaghedonul încheie puterea Fiarei şi a lui Antihrist, şi însăşi satan va fi legat la scurt timp după aceea. Apoi ţara lui Israel este curăţată. Apoi judecata celor vii de pe pământ are loc pentru a determina care dintre ei va intra în împărăţia milenială. După o scurtă perioadă de timp de pace şi siguranţă în ţara lor, Israelul va fi atacat de Gog (= Rusia) pe care Domnul îl va distruge în totalitate.
  4. În împărăţia milenială, promisiunile ţării date lui Avraam vor fi împlinite pentru un Israel restaurat. Mesia îşi eliberează rămăşiţa, care devine naţiunea binecuvântată prin distrugerea tuturor duşmanilor ei. Apoi Israelul va ocupa locul principal printre naţiunile de pe pământ în împărăţia lui Mesia, la fel cum biserica în calitate de mireasă a lui Hristos va ocupa locul principal printre cei înviaţi în Noul Ierusalim.
  5. Evenimentele de după Mileniu includ revolta finală a lui satan, a doua înviere, şi judecata de la Marele Tron Alb al necredincioşilor morţi. Darby credea în pedeapsa eternă conştientă a celor pierduţi în lacul de foc.
  6. Starea eternă va aduce un final poziţiei speciale a lui Israel peste naţiunile împărăţiei mileniale. Dar eventual va exista o distincţie între biserică şi poporul pământesc în formatul stării sale eterne. „Cortul lui Dumnezeu” (pentru Darby, înseamnă biserica în Apocalipsa 21:2-3) va fi „cu oamenii” (locuitorii pământului fără distincţie de naţiune). Astfel biserica va avea o distincţie specială în eternitate din momente ce „a Lui să fie slava în biserică acum şi-n vecii vecilor” (Efeseni 3:21) se referă la o relaţie care persistă pentru totdeauna. Două popoare a lui Dumnezeu, unul pământesc şi unul ceresc, vor fi distincte în mod etern simplu pentru că oamenii mântuiţi în trupurile naturale vor fi distinşi de cei mântuiţi care au trupuri înviate în starea eternă.

Floyd Elmore

 Bibliografie

Larry Vance Crutchfield, „The Doctrine of Ages and Dispensations as Found in the Published Works of John Nelson Darby” (Ph.D. diss., Drew University, 1985); John Nelson Darby, The Collected Writings of J. N. Darby, vols. 2, 5, 8, 11 (reprint, Sunbury, Pa.: Believers Bookshelf, 1971); Floyd S. Elmore, „A Critical Examination of the Doctrine of the Two Peoples of God in John Nelson Darby” (Th.D. diss., Dallas
Theological Seminary, 1990); H. A. Ironside, A Historical Sketch of the Brethren Movement (Grand Rapids: Zondervan, 1942); William B. Neatby, A History of the Plymouth Brethren (London: Hodder and Stoughton, 1901); W. G. Turner, John Nelson Darby (London: C. A. Hammond, 1944).

CRAVEN, E. R.

Elijah Richardson Craven (1824-1908) a fost unul dintre mulţii pastori prezbiterieni care au răspândit o schimbare de la postmilenialism către premilenialism în cadrul evanghelicilor între Războiul Civil şi Primul Război Mondial. Craven a primit titlul de licenţiat în 1842 de la College of New Jersey (Princeton) şi apoi a terminat Princeton Seminary în 1848, dar nu înainte de a studia dreptul (1842-4). El a slujit ca un profesor de matematică la College of New Jersey (1947-9). A păstorit mai întâi Biserica Reformată Olandeză de la Somerville, New Jersey (1850-54), înainte de a se stabili ca pastor de lungă durată a Bisericii Prezbiteriene din Newark (1854-87). A slujit apoi ca secretar al Presbyterian Board of Publication and Sabbath School Word (Bordului Prezbiterian de Publicaţie şi Cuvântul Şcolii Sabatice) (1887-1904), de unde s-a pensionat ca secretar emerit.

El a slujit într-un număr important de poziţii denominaţionale în timpul lucrării sale. A fost director al comitetului pentru revizuire al Cărţii de Disciplină al Bisericii Prezbiteriene (1879-92) şi moderator al Adunării Generale al Bisericii Prezbiteriene Nordice în 1885. Craven, ca toţi premilenialiştii prezbiterieni din era sa, a lucrat din greu pentru a se confrunta tendinţa crescândă de liberalism care a câştigat eventual ascendenţă în denominaţia sa. El era de şcoală veche în teologia sa, care a contribuit în mod probabil la conversia lui către premilenialism.

A fost un vorbitor la multe conferinţe profetice care au fost convocate în timpul ultimului trimestru din secolul al 19lea. Craven a emis o adresă curajoasă la faimoasa conferinţă profetică din 1878 din New York City, numită „Venirea Domnului în relaţiile sale cu doctrina creştină”. Marea sa lucrarea realizată în dreptul premilenialismului a fost în calitate de editor american care a lărgit comentariul lui Lange asupra cărţii Apocalipsa. În această lucrarea, Dr. Craven a oferit multe comentarii ajutătoare şi digresiuni care reflectă un premilenialism puternic, necompromiţător.

„Excursus on the Basilea” (Digresiuni asupra Biserici) este o explicaţie ajutătoare asupra viitorului împărăţiei. Craven apără părerea că împărăţia mesianică era aproape la prima venire a lui Hristos, aceasta nu a venit de fapt din moment ce Hristos s-a întors la cer fără să o stabilească pe pământ. Astfel, aceasta este viitor şi va fi aranjată la venirea premilenială a lui Hristos. Digresiunea lui Craven este totodată binecunoscută pentru utilizarea sa a termenului normal în timp ce el căuta să descrie şi să apere interpretarea literală ca fiind opusă faţă de metoda spirituală adesea folosită pentru a interpreta literatura profetică.

Craven, alături de James H. Brookes şi Nathaniel West, au fost lideri premileniali târzii ai secolului al 19lea din cadrul Bisericii Prezbiteriene şi din evanghelism în mare. Se datorează lucrării lor faptul că premilenialismul a devenit sinonim cu evanghelismul.

Thomas Ice

 Bibliografie

  1. R. Craven, „The Coming of the Lord in Its Relations to Christian Doctrine” in Premillennial Essays, ed. Nathaniel West (Chicago: Revell, 1879) and „The Revelation of John” in Lange ‘s Commentary on the Holy Scriptures, vol. 12 (Grand Rapids: Zondervan, 1960); Samuel M. Jackson, ed., The New Schaff-Herzog Encyclopedia of Religious Knowledge,vol. 3 (Grand Rapids: Baker, 1952).

CHAFER, LEWIS SPERRY

Lewis Sperry Chafer (1871-1952) a fost un binecunoscut premilenarian american, dispensaţionalist, fondator al Dallas Theological Seminary, scriitor, şi conferenţiar. Chafer s-a născut în Rock Creek, Ohio, al doilea din cei trei copii născuţi unui absolvent al Auburn Theological Seminary, o instituţie Prezbiterian-Congregaţională din New York. Tatăl său, Thomas Franklin Chafer, a fost un pastor Congregaţionist, şi Thomas şi soţia sa, Lomira Sperry Chafer, au fost părinţi devotaţi şi îngrijitori.

Lupta lui Thomas Chafer cu tuberculoza, totuşi, a adus o încordare constantă asupra familiei în timp ce pastoratele erau alese cu speranţa că un climat mult mai benefic avea să aline boala. Bătălia a fost pierdută în 1882. Cu excepţia durerii şi a pierderii tatălui său, care a adus o tristeţe severă şi incertitudine în căminul de altfel plin de muzică, bucuros, două evenimente importante au avut loc care aveau să modeleze viaţa tânărului bărbat. Primul, deşi rareori menţionat, el a fost convertit la Hristos sub tutela părinţilor săi la vârsta de şase ani în timpul primei schimbări de pastorat a tatălui său în Rock Creek; şi, al doilea, în contextul morţii tatălui său el l-a auzit pe un evanghelist pe nume Scott, care suferea şi el tot de tuberculoză, care l-a provocat spre o carieră în serviciul creştin.

Confruntând incertitudinea financiară, Lomira, învăţătoare în şcolile din Rock Creek, s-a determinat să poarte de grijă familiei. Când cel mai în vârstă, Rollin Thomas Chafer, a terminat şcoala elementară, ea a mutat familia la South New Lyme, Ohio, unde copiii au intrat la New Lyme Institute, o şcoală pregătitoare sub Jacob Tuckerman, cel care a fost instrumental în conversia tatălui lor la Farmer’s College în Cincinnati. Apoi familia s-a mutat la Oberlin, Ohio, unde Lomira conducea o pensiune aşa încât copiii să poată merge la colegiu. Iniţial, Lewis a intrat la şcoala pregătitoare ataşată de colegiu (1889) şi apoi la Conservatorul de Muzică al Colegiului Oberlin. El a studiat muzica acolo pentru 3 semestre, toamna şi primăvara 1889-90 şi primăvara lui 1891. Nu există indicii că Chafer a făcut studii religioase la Oberlin College sau în altă parte.

Constrângerile financiare au prevenit studiile ulterioare. Începând cu toamna lui 1889, el s-a asociat cu A. T. Reed, un evanghelist de sub auspiciul Bisericii Congregaţionale din Ohio, drept solist bariton şi organizator de cor la întâlniri. În cadrul acestor ani el a câştigat o enormă perspicacitate în lucrarea de evanghelist ambulant. În 1896, el s-a căsătorit cu Ella Lorraine Case, pe care a întâlnit-o la Oberlin College, şi cei doi au format o echipă evanghelistică (Lewis predicând şi cântând cu Lorraine care cânta la orgă). Ei s-au stabilit la scurt timp în Painesville, Ohio, unde au slujit ca directori ai programului muzical al bisericii congregaţionale deşi ei au continuat să călătorească, adesea cu alţi evanghelişti precum Wilbur Chapman şi A. T. Reed. În 1889 Lewis a devenit pastorul de interimat la First Presbyterian Church of Lewiston, New York, deşi în toamna acelui an a început o lucrare de doi ani în calitate de pastor asistent la First Congregational Church of Buffalo. Anul iniţial se pare că a fost perioada de pregătire cu o vedere spre ordinarea sa formală ca lucrător în comunitatea Congregaţională, care a avut loc în aprilie 1900.

Circumstanţele mutării lui Chafer la Northfield, Massachusetts, în 1901 nu sunt deloc clare. Este raţional să presupunem că el a devenit din ce în ce mai bine cunoscut în cadrul cercurilor evanghelice prin darurile sale de slujire şi în cadrul rangurilor Congregaţionale prin ordinarea şi asocierile sale pastorale. Locuind la Northfield, unde a condus o fermă şi soţia sa slujea ca organistă la conferinţele anuale. Chafer a continuat să călătorească în strădaniile evanghelistice, în particular în lunile de iarnă. În 1904 Conferinţa Biblică de la Southland a fost inaugurată în Florida, o contrapartidă a conferinţelor Northfield; Chafer era preşedintele conferinţei după 1909. Prin conferinţele Northfield, familia Chafer a întâlnit o mulţime de evanghelici proeminenţi din ambele părţi ale Atlanticului, printre ei G. Campbell Morgan, F. B. Meyer, A. C. Gaebelein, James M. Gray, şi W. M. Griffith Thomas.

Cu toate acestea, cel mai important contact a fost cel cu Cyrus Ingerson Scofield, pe atunci pastor al Trinitarian Congregational Church, biserica lui Moody, în Northfield. Chafer a găsit în Scofield un învăţător clar, cu orientare biblică, şi cei doi s-au unit apoi în lucrare pentru două decade. Scofield l-a călăuzit pe tânărul Chafer în înţelegerea sa particulară a Scripturilor, precum şi într-o schimbare de cariere. Ne mai fiind un evanghelist itinerant, Chafer s-a unit în mod progresiv cu mentorul său în calitatea de învăţător al Bibliei ambulant, devenind în mod crescut un participant central în mişcarea de conferinţă Biblică. Treptat, prin expunerea lărgită în conferinţele majore Biblice şi profetice, publicarea de cărţi şi articole, şi învăţarea în institute Biblice de termen scurt, Chafer a ieşit devreme în anii 1900 ca un lider tăcut, energic al unui segment al mişcării evanghelice apărute.

Din 1906 până în 1910, el a predat la Şcoala pentru Băieţi din Mount Hermon, instruind în domeniul Bibliei şi al muzicii (prima sa carte publicată a fost Elementary Outline Studies in the Science of Music (Schiţă a studiilor elementare în ştiinţa muzicii), 1907). În 1906, el a părăsit comunitatea Congregaţională pentru a se alătura de Troy Presbytery, Synod of New York, Presbyterian Church (S.U.A.), reflectând neplăcerea sa faţă de tendinţele liberale din denominaţiei şi simpatiile eclesiastice ale lui Scofield. În aceşti ani, el a publicat încă două cărţi, Satan (1909, Scofield a scris prefaţa) şi Adevăratul Evanghelism (1911).

Identificarea sa apropiată cu Scofield a crescut în a doua decată a secolului pe măsură ce Chafer s-a mutat la East Orange, New Jersey, pentru a se alătura personalului de la New York School of the Bible, o agenţie care distribuia cursul prin corespondenţă Biblică foarte popular al lui Scofield, scris în 1892, şi un oficiu pentru coordonarea activităţilor de conferinţă. În calitate de membru al „extensiei orale a departamentului şcolii”, Chafer a început mai degrabă lucrarea ambulantă de conferenţiere din Sud.

În 1913, el l-a asistat pe Scofield în fondarea Philadelphia School of the Bible, aparent scriind planul de învăţământ. Datorită lucrării sale crescute din sud, Chafer s-a alăturat de Orange Presbytery of the Presbyterian Church (S.U.A.) în 1912. În 1915, el a publicat The Kingdom in History and Prophecy (Împărăţia în istorie şi profeţia), o lucrare susţinută de Scofield şi dedicată tatălui lui Chafer. Aceasta era o apărare a premilenialismului pretribulaţional, dispensaţional. Alte câteva lucrări care au urmat Salvation (1917), He That Is Spiritual (1918), Seven Major Biblical Signs of the Times (1919), and Must We Dismiss The Millennium? (1921) [Mântuirea, Cel care este spiritual, Şapte semne Biblice ale vremurilor, şi Trebuie să lăsăm la o parte Mileniul?].

Sănătatea în declin a lui Scofield, care a dus la limitarea lucrării de itinerant, a adus o altă schimbare în sfera şi natura lucrării lui Chafer. După ce s-a mutat la Dallas, Texas în 1922, el a devenit pastorul Primei Biserici Congregaţionale, care a fost fondată în 1882 de Scofield (aceasta a fost redenumită Scofield Memorial Church în cinstea sa în timpul pastoratului lui Chafer în 1923); Chafer a păstorit biserica din 1922 până în 1926 în adiţie faţă de conferenţieri. În plus, el a devenit secretarul general al Central American Mission, o societate misionară fondată de Scofield în 1890. El şi-a transferat acreditările sale ministeriale la Prezbiteratul din Dallas al Bisericii Prezbiteriene (S.U.A.) în 1923.

În timpul acestei perioade, Chafer a fondat Dallas Theological Seminary (în original, Evangelical Theological College) în 1924, slujind ca preşedinte al acestuia precum şi profesor de teologie sistematică de la debutul său şi până la moartea acestuia în 1952. Deşi el a demisionat atât de la biserică cât şi din misiune, el a continuat o lucrare riguroasă de conferenţiere; publicaţiile sale s-au înmulţit ca ciupercile. În adiţie faţă de contribuţia regulară la periodicele evanghelice, el a scris Grace (Harul) (1922) şi Major Bible Themes (Teme Biblice majore) (1926). După ce seminarul a căpătat Bibliotheca Sacra în 1933, un jurnal cu rădăcini în partea timpurie a secolului al 19lea, Chafer a scris numeroase articole care, combinate cu porţiuni ale cărţilor sale, au fost publicate ca cea mai largă lucrare a sa, Systematic Theology (1948). Vârsta înaintată, povara purtării unei şcoli fără asigurarea părţii financiare, dezordinea crescândă în privinţa dispensaţionalismului Scofieldian în propria sa biserică Prezbiteriană, şi moartea soţiei lui în 1944 au fost factori care au limitat în mod progresiv lucrarea sa publică. După 1945, operaţiile şcolii au fost transmise asistentului său executiv, John F. Walvoord. Chafer a murit de inimă în timpul unui tur de conferinţă în Seattle, Washington, în august 1952.

Contribuţia lui Chafer şi moştenirea lăsată evanghelismului american în secolul al 20lea a fost enormă; el stă împreună cu mentorul său, C. I. Scofield, precum şi succesorul său, John F. Walvoord şi Charles Ryrie, ca un propunător al distinctivelor mişcării de conferinţă Biblică din partea târzie a secolului al 19, în timp ce s-a lansat ca un subsegment integral şi influent al evanghelismului secolului al 20lea, tabăra premilenială dispensaţională. În esenţă, contribuţia lui Chafer la viaţa de acţiune a bisericii poate fi văzută ca lărgire şi adâncire a mişcării de conferinţă Biblică. Aceasta poate fi ilustrată atât prin contribuţiile sale instituţionale cât şi cele teologice.

Din punct de vedere instituţional, moştenirea lui Chafer este crearea lui Dallas Theological Seminary în 1924; aceasta a reprezentat o extensie a accentelor conferinţei Bibliei la nivelul de educaţie post universitar, la fel cum instituţiile biblice s-au extins de la nivelul de sub-universitar. Viziunea lui Chafer pentru o şcoală ministerială a început odată cu contactul său cu studenţii de la Şcoala de Băieţi din Mount Hermon. Călătoriile sale sub auspiciile lui Scofield l-au dus la intrarea în contact cu numeroşi pastori (pe care el i-a consultat cu privire la deficienţele pregătirii lor formale ministeriale), colegii denominaţionale, şi seminarii, în particular din Sud. El a ajuns să creadă că unicul accent asupra mişcării conferinţei Bibliei – instrucţiunea intensivă asupra Bibliei englezeşti, premilenialismul dispensaţional, şi învăţăturile de viaţă creştină victorioasă – au fost ingredientele adiţionale, care atunci când au fost adăugate într-un altfel de plan de învăţământ standard de seminar, putea să pregătească în mod adecvat misionari şi pastori creştini – o combinaţie de ingrediente pe care el le-a descris ca „o nouă plecare” în pregătirea ministerială. Accentul asupra Bibliei englezeşti a oferit conţinutul predicării lucrătorului; premilenialismul dispensaţional era plasa intelectuală pentru interpretarea Bibliei; un blând accent asupra sfinţeniei Keswick asupra a două lucrări a harului în viaţa credinciosului (precum şi distincţia dintre creştinul ascultător şi cel carnal ca stări spirituale) a oferit baza pentru o relaţie corectă faţă de Duhul Sfânt, sursa de putere în lucrare.

Scopul instituţiei – de a-i plasa pe oameni în bisericile principale după pregătirea într-o şcoală independentă – s-a dovedit a fi iluzorie, totuşi. Deşi şcoala era profund influenţată de Prezbiterianism – Chafer şi Scofield erau amândoi ordinaţi în Biserica Prezbiteriană (S.U.A.) după cum era şi o mare parte din corpul profesoral – ideile distincte ale mişcării de conferinţă Biblică nu erau acceptate de mulţi lideri prezbiterieni sau de alte denominaţii de linie drept pregătire folositoare pentru lucrare. Ei au văzut în mod crescând accentul ca fiind antitetic faţă de Prezbiterianismul istoric. În anii 1930 şi 40, Prezbiterienii din Nord şi Sud au devenit în mod deschis ostili faţă de dispensaţionalism. Drept rezultat, absolvenţii seminarului au găsit plasarea în bisericile de linie principală ca ceva dificil.

În acelaşi timp, numeroase grupări denominaţionale de scindare, biserici independente, şi organizaţii para-eclesiastice (Chafer le susţinea pe multe dintre acestea) apăreau în ţară. Seminarul a devenit sursa majoră de nivel universitar pentru liderii lor. Astfel, distinctivele mişcării de conferinţă Biblică au fost duse spre apariţia sub-mişcării evanghelice din biserica americană.

În adiţie faţă de instituţionalizarea mişcării de conferinţă Biblică, Chafer a sistematizat accentul teologic unic al ei cu publicarea Teologiei Sistematice a lui (8 vol.) în 1948, prima încercare majoră de a enunţa învăţătura premilenialismului dispensaţional în cadrul rubricii de sistematici tradiţionale. Ceea ce au descris notele lui Scofield într-o abordare dispensaţională a Bibliei, cartea de teologie a lui Chafer a lărgit-o pur şi simplu. Lucrarea reflectă ataşarea lui Chafer faţă de Scofield şi notele de la Scofield Reference Bible (1909, 1917). Lucrarea a devenit declaraţia definitivă a teologiei dispensaţionale.

Teologia lui Chafer, şi ulterior cea a seminarului, reflectă ataşamentul său către trei aşa zise tradiţii diverse din cadrul ortodoxiei istorice: Augustinianism, teologia Keswick şi (Plymouth) Frăţietatea. Din prima sursă, sistematica lui Chafer este Reformată sau Calvinistă în antropologie şi soteriologie (adică, doctrinele despre alegere, predestinare, mizeria omenirii, şi originea şi cauza milelor răscumpărătoare ale lui Hristos). Această reflectă aderenţa sa faţă de confesionalismul Prezbiterian, deşi el a deviat de la tradiţie prin apărarea unei păreri nelimitate despre intenţia sacrificiului lui Hristos. Aceasta este în mod profund Princetoriană (adică, rătăcirea Warfieldiană) în descrierea sa a doctrinei despre Scripturi.

În al doilea rând, înţelegerea lui Chafer a vieţii spirituale, aşa cum este expusă în He That Is Spiritual (Cel care este spiritual), reflectă o părere la care Warfield s-a opus. Aceasta era în fond o înţelegere contra-activistă a relaţiei Duhului şi credinciosului relativ faţă de datoria de progres spiritual (adică, un accent asupra datoria credinciosului de a fi relatat de drept faţă de Duhul drept cauză a creşterii), mai degrabă decât accentul Reformat tradiţional asupra reprimării de către Duhul Sfânt (un accent asupra activităţii lui Dumnezeu drept cauză a sfinţirii credinciosului).

În final, reflectând la influenţa mişcării Fraţilor, care a făcut incursiuni semnificative în evanghelismul american din partea târzie a secolului al 19lea prin apariţia mişcării de conferinţă Biblică, Chafer a îmbrăţişat învăţăturile de dispensaţionalism, premilenialism modern, şi escatologia pretribulaţională.

A treia moştenire majoră a lui Chafer, şi în mod categoric cea principală, a fost accentul său pe poziţia centrală a lui Hristos şi harul lui Dumnezeu; preeminenţa lui Hristos şi Calvarul a fost însăşi inima pasiunii religioase a lui Chafer. În aceasta Chafer stă fără nici o îndoială în tradiţia ortodoxă a bisericii. El era în inimă un vestitor al Evangheliei, şi motoul seminarului pe care l-a fondat reflectă acest accent: „Predică Cuvântul” (2 Timotei 2:2). Pentru a efectua această misiune, el a simţit că cineva trebuia să ştie Biblia cu intensitate şi afecţiunea, care implica o înţelegere corectă a scopurilor sale depline (adică, premilenialismul dispensaţional), şi acesta trebuie să fie într-o relaţie corectă faţă de Duhul Sfânt (adică sfinţit). Aceasta se vede în mod clar în cariera sa; el a fost implicat în evanghelismul itinerant pentru mai mult de o decadă, şi din acea experienţă el a publicat o critică a erorilor pe care a găsit-o în aceasta (Adevăratul Evanghelism), determinând chiar o agitaţie printre contemporanii săi în domeniu. Două lucrări devotate temei Evangheliei au urmat: Mântuirea şi Harul precum şi declaraţii mai scurte în alte lucrări, Teme Majore ale Bibliei şi Teologie Sistematică.

Se poate argumenta faptul că punctul central asupra lui Hristos în înţelegerea lui Chafer despre planul desfăşurător de răscumpărare în Biblie este ceea ce se pare că a denigrat revelaţia lui Dumnezeu în Vechiul Testament. Lumina superioară a revelaţiei lui Dumnezeu în Hristos a determinat o umbră de semnificaţie să cadă peste revelaţia mai puţin clară despre El în Vechiul Testament. Aceasta a creat în mintea sa, aşa cum Scofield a văzut înaintea lui, o discontinuitate dintre cele două testamente care a devenit o caracteristică definitorie în înţelegerea sa a Bibliei.

John D. Hannah

 Bibliografie

John D. Hannah, „The Intellectual and Social Origins of the Evangelical Theological College” (Ph.D. diss., University of Texas at Dallas, 1988).

BULTEMA, HARRY

Harry Bultema (1884-1952) s-a născut în Olanda şi a fost unul din cei şase fraţi care au venit în America în partea timpurie a anilor 1900. El a fost crescut şi îngrijit de părinţi devotaţi. În S.U.A. el a studiat la Calvin College şi Calvin Seminary din Grand Rapids, Michigan. După absolvire el a păstorit biserici Reformate creştine în Illinois, Iowa, şi Michigan. Prin propriul său studiu intens al Bibliei, el a concluzionat faptul că există o diferenţă majoră între Hristos ca Rege care vine peste Israel şi Isus în calitate de Cap prezent al Bisericii. aceste adevăruri noi descoperite au rezultat în devenirea sa a unui dispensaţionalist premilenial şi părăsirea denominaţiei Reformat creştine. Scrierile sale în engleză includ Comentarii asupra Isaia, Comentarii asupra Daniel, şi Maranatha!

Toate lucrările sale sunt din punctul său de vedere premilenial şi pretribulaţional. În comentariul său asupra lui Isaia, Bultema scrie: „Hristos, în calitate de adevăratul Rege teocratic, va domni peste Israelul restaurat şi întregul pământ. El va domni de pe Muntele Sion şi Ierusalim în prezenţa anticilor Lui în glorie”. În altă parte el scrie: „În toată Scriptura nu există nici o aparenţă sau umbră de justificare pentru identificarea Israelului ca o naţiune cu biserica în calitate de trup al lui Hristos. În Noul Testament cuvântul Israel apare de 70 de ori, dar acesta trebuie luat întotdeauna în înţelesul său literal istoric”.

Mal Couch

 Bibliografie

Harry Bultema, Commentary on Isaiah (Grand Rapids: Kregel, 1981).

BULLINGER, E. W.

Ethelbert William Bullinger (1837-1913) s-a născut pe 15 decembrie în Canterbury, Anglia. El a fost un descendent direct al lui Johann Heinrich Bullinger, un teolog de legământ care l-a urmat pe Zwingli în Zurich în decembrie din 1531. Educat la King’s College, Londra, el a fost un cercetător recunoscut în domeniul limbilor biblice. Arhiepiscopul de Canterbury i-a oferit un grad de onorariu Doctor of Divinity în 1881 în recunoaşterea erudiţiei sale biblice. Dr. Bullinger credea şi învăţa răpirea pretribulaţională, premilenială. Tot el a fost considerat un ultra-dispensaţionalist deoarece „el învăţa că evangheliile şi Faptele Apostolilor au fost sub dispensaţia legii, biserica începând de fapt la lucrarea lui Pavel după Fapte 28:28” (Enns). El susţinea o părere eretică a extincţiei sufletului dintre moarte şi înviere. Mulţi din admiratorii săi erau anihilaţionişti.

Unele din cele mai bine cunoscute lucrări sunt Commentary on RevelationWord Studies on the Holy SpiritThe Witness of the StarsThe Book of Job, Figures of Speech Used in the Bible, Great Cloud of Witnesses, The Critical Lexicon and Concordance to the English and Greek New Testaments, and The Companion Bible (Comentariu asupra Apocalipsei, Cuvinte de studiu despre Duhul Sfânt, Mărturia Stelelor, Cartea lui Iov, Figuri de stil folosite în Biblie, Marele nor de martori, Lexiconul critic şi concordanţa Testamentelor englezeşti şi greceşti, şi Biblia de companie).

Dr. Bullinger a murit pe 6 iunie 1913 în Londra, Anglia.

Brian K. Richards

 Bibliografie

  1. W. Bullinger, Commentary on Revelation (Grand Rapids: Kregel, 1984) and Great Cloud of Witnesses(Grand Rapids: Kregel, 1979); P. Enns, The Moody Handbook of Theology(Chicago: Moody Press, 1989).

BROOKES, JAMES HALL

Viaţa şi lucrarea

De la amvonul lui James Brooke (1837-1897) din St. Louis, participarea sa la Conferinţa Biblică Niagara anuală, şi prolificul său stilou care a produs cele mai bine vândute lucrări religioase, el a devenit un propunător recunoscut pe plan naţional al premilenialismului dispensaţionalist din Statele Unite. S-a născut în Pulaski, Tennessee, fiul unui lucrător Prezbiterian. Tatăl lui a murit de holeră când el era doar un copil şi a fost apoi crescut de mama sa. După ce a frecventat Stephenson Academy din Ashewood, Tennessee şi a lucrat ca un director de ţară, el s-a înmatriculat ca junior în Miami University în Oxford, Ohio în 1851. La absolvire în 1853, el a intrat la Princeton Theological Seminary. Studiile sale au durat mai puţin de un an datorită unei chemări neaşteptate de a sluji ca pastor al Primei Biserici Prezbiteriene din Dayton, Ohio. El a fost ordinat de prezbiterii din Oxford pe 20 aprilie 1854 şi după 12 zile s-a căsătorit cu Susan Oliver, de care se îndrăgostise în timpul anilor de colegiu.

Fiind un predicator şi pastor extrem de popular, el a primit o chemare în februarie 1858 de a fi pastor la A Doua Biserică Prezbiteriană din St. Louis şi după şase ani a acceptat o chemare la biserica Sixteenth and Walnut Street Church (mai târziu a devenit Washington and Compton Avenue Presbyterian Church). El a rămas pastorul acestei biserici până ce a intrat în statutul de emerit în 1894. Brookes a slujit drept comisionar pentru Adunarea Generală în 1857, 1880, şi 1893, şi a fost numit funcţionar al Sinodului Missouri în 1874.

În mare parte prin scrierile şi lucrarea sa de conferenţiere prin care Brookes a câştigat recunoaşterea naţională. În anii 1870 el a publicat Maranatha, un volum masiv de escatologie care avea să devină unul dintre cele mai populare lucrări ale sale. În 1875, el a început să editeze un periodic lunar numit Adevărul sau Mărturia pentru Hristos, care a devenit o publicaţie de circulaţie largă şi influenţată premilenial. El era un vorbitor regular la conferinţele Biblice, întâlnirile YMCA, şi conferinţele profetice, şi în 1875 a fost unul dintre fondatorii şi preşedintele unei conferinţe anuale care în final a ajuns să fie cunoscută sub numele de Niagara Bible Conference.

Prin intermediul vieţii sale Brookes a fost un lider influent, pastor şi învăţător al Bibliei. Prin eforturile sale, premilenialismul şi Dispensaţionalismul au fost larg răspândite printre graniţele denominaţionale din cadrul Protestantismului conservativ. Cel mai valoros ucenic al său a fost C. I. Scofield, mai târziu editor al Scofield Reference Bible, la care Brookes a introdus Dispensaţionalismul şi prin care el a avut cea mai mare influenţă a sa. Brookes a murit în dimineaţa de Paşte, pe 18 aprilie 1897, lăsând o moştenire scrisă şi pastorală de compasiune, dedicaţie şi proclamaţie.

Escatologia

Brookes a fost unul din primii lucrători proeminenţi din Statele Unite care să înveţe răpirea pretribulaţională. Unul dintre cei mai semnificativi şi mai arzători studenţi de profeţie din era sa, el poate fi de-a dreptul considerat părintele pretribulaţionismului american. Într-un articol din 1896 din The Truth, „Cum am devenit un Premilenialist”, Brookes pretindea că el a ajuns la escatologia sa premilenială prin citirea şi studierea lui Apocalipsa şi Daniel după intrarea în pastorat şi după mulţi ani de neglijare a profeţiei. Acest studiu independent, împreună cu ceva influenţă în anii de după Războiul Civil din Plymouth Brethren, au oferit fundalul istoric pentru crezurile sale. Brookes a negat că el era un recipient direct al escatologiei celor de la Plymouth Brethren, deşi el a recunoscut o apreciere a entuziasmului lor escatologic. În 1871, Brookes publica şi învăţa păreri similare Dispensaţionalismului. Prin 1874 sistemul lui a fost bine dezvoltat.

Bine versat în opiniile escatologice din cadrul premilenialismului, Brookes argumentează împotriva unei teorii a răpirii parţiale precum şi împotriva post-tribulaţionismului. El a refuzat să pună date pentru Răpire şi susţinea o doctrină puternică a revenirii şi iminenţei Domnului. El era foarte conştient de acuzaţia criticilor neinformaţi că dispensaţionaliştii învăţau mai mult decât o cale spre mântuire şi a respins aceasta ferm în scris. „Nu mai este nevoie să reamintim vreunui cititor obişnuit de Scripturile sacre că din versetele de deschidere din Geneza, până la Maleahi, Duhul este adus în vedere în creaţie, providenţă, şi răscumpărare, şi că toţi cei care sunt salvaţi au fost aduşi la viaţă prin puterea şi harul Său divin, aşa cum sunt ei acum” (Israel and the Church).

Timothy Demy

 Bibliografie

James H. Brookes, Israel and the Church (New York: Revell, n.d.) and Maranatha (New York: Revell, 1889); Larry Dean Pettegrew, “The Historical and Theological Contributions of the Niagara Bible Conference to American Fundamentalism” (Th.D. diss., Dallas Theological Seminary, 1976); Harry S. Stout, Dictionary of Christianity in America (Downers Grove, Ill.: InterVarsity Press, 1990); David Riddle Williams, James H. Brookes: A Memoir (St. Louis: Presbyterian Board of Publication, 1897).

BARON, DAVID

David Baron (1855-1926) s-a născut într-un cămin strict, ortodox evreiesc din Rusia. El studiază ebraica sub pregătirea riguroasă rabinică. După o cercetare personală a Scripturilor, el s-a convertit la Creştinism. Imediat el şi-a stabilit să realizeze două lucruri: de a explica Creştinismul evreilor şi de a-i ajuta pe creştini să înţeleagă profeţia şi restaurarea viitoare a lui Israel. Pentru a face aceasta, el a început o organizaţie numită Mărturia Creştin Evreiască către Israel. Prin publicaţiile sale, el a creat una dintre cele mai mari mărturii ale lucrării lui Dumnezeu în vieţile poporului evreu.

Baron a publicat cărţi premileniale precum Servitorul lui Iehova şi Prototipuri, Hristos şi Israel. Clasicul său Comentariu asupra lui Zaharia este considerat un gigant printre expunerile din această carte a Vechiului Testament. Baron îi alertează pe cititori care în bisericile neamurilor au spiritualizat Scriptura când aceasta se referă la Ierusalim sau la Israel. În prefaţa sa, Baron scrie, „Aproape toate lucrările existente din această carte profetică sunt într-un fel sau altul defective, şi unele dintre ele greşite. Comentariile mai vechi sunt lăudabile pentru tonul lor spiritual respectuos … dar ele sunt mai mult sau mai puţin stricate de principiul alegoric de interpretare, prin care toate referinţele la o împărăţie concretă a lui Dumnezeu pe pământ, o restaurare naţională literală a lui Israel, şi apariţia vizibilă şi domnia lui Mesia, sunt elucidate”.

Baron explică în continuare că el s-a pus să lucreze doar asupra textelor în ebraică şi să explice cât de mult posibil marile profeţii mesianice. Tot el a încercat „să desfăşoare … evenimente profetice care se centrează în jurul ţării şi poporului lui Israel – evenimente a căror împlinire rapidă oamenii o pot vedea acum cu proprii lor ochi”.

Mal Couch

 Bibliografie

David Baron, Commentary on Zechariah (Grand Rapids: Kregel, 1988)

http://www.voxdeibaptist.org/Invatatori_premileniali.htm

NASA: Fumul degajat de incendiile din Australia va ajunge pe tot globul în curând

download - Copie

Credit foto: Shutterstock    +ZOOM


NASA a transmis că fumul degajat în urma incendiilor masive de vegetaţie care au afectat în ultimele luni suprafeţe imense de pe coasta de est a Australiei va face curând înconjurul globului.

NASA a anunţat că fumul rezultat după incendiile de Anul Nou a traversat America de Sud, unde cerul a devenit ceţos, deplasându-se pănâ pe data de 8 ianuarie pe ”jumătate din suprafaţa Pământului”.

„Este de aşteptat ca fumul să facă cel puţin un circuit întreg împrejurul globului”, a transmis agenţia spaţială americană.

Cercetătorii au precizat că intensitatea şi mărimea fără precedent a incendiilor au fost exacerbate de schimbările climatice.


NASA a anunţat că incendiile recente au fost atât de mari încât au produs ”un număr neobişnuit” de furtuni. Acestea au trimis fumul în stratosferă, unele dintre ele ajungând la o înălţime de 17.7 km, potrivit Mediafax.

„Odată ajuns în atmosferă, fumul se poate deplasa pe distanţe de mii de km, afectând condiţiile atmosferice la nivelul întregului glob.

Coasta de est a Australiei a fost cuprinsă de sute de incendii de vegetaţie, care au dus la moartea a cel puţin 28 de persoane şi au distrus peste 2.000 de locuinţe.

 

 

 

 

 

https://www.descopera.ro/dnews/18708684-nasa-fumul-degajat-de-incendiile-din-australia-va-ajunge-pe-tot-globul-in-curand?

Adevărata tragedie legată de Cristina Țopescu

download - Copie

Marea tragedie din toată această poveste extrem de tristă nu este că această doamnă a murit singură înconjurată de câinii ei, fără țipenie de om în jurul și nici la 2-3 săptămâni distanță. Tragedia este că sufletul ei se simțea singur, era în depresie, era chinuită de singurătate și de promisiunile deșarte ale celor din jur. Un bătrân mi-a spus odată: “Toni e diferență mare între a fi singur și a simți singurătatea, ca om poți fi singur, dar să nu te simți niciodată singur, pentru că-L ai pe Cristos.”

Am vizitat zeci de bătrânei singuri, deși mulți dintre ei au mulți copii și nepoți, unii au murit fără niciun om prin preajmă sau vor muri așa. Adevărata tragedie este când mori fără Cristos.

Am vizitat o bătrânică care are trei copii, unul în Italia, unul în Germania și altul la două străzi distanță, dar ea tot singură era. Mânca doar legume pentru că din pensie nu-și putea lua și carne. Dar era atât de fericită. Îmi spunea că Isus e în fiecare zi în casa ei, e mereu cu ea. Noaptea Îl visa, cum îl visa și bunica, văduvă de zeci de ani, înainte să moară. Cristos anulează singurătatea, chiar dacă în casă singura prezență e un câine sau o pisică. Nu aș vrea să spun că doar dacă vă veți căsători și dacă veți face copii veți scăpa de singurătate, pentru că în multe cazuri e fals. Dar avându-l pe Cristos sigur nu veți fi singuri niciodată.

Închei cu o poveste. Un bătrânel se simțea tare singur și l-a întrebat pe pastor ce să facă ca să nu mai simtă singurătatea. Pastorul i-a spus să-și imagineze că pe fotoliul celălalt stă mereu Isus și-l ascultă. Înainte ca bătrânelul să moară l-a chemat pe pastor să se roage împreună, iar când pastorul a vrut să se așeze pe fotoliul de lângă patul său, bătrânelul i-a zis: “Nu te pune acolo că e locul lui Isus!” Ai tu loc pentru Isus în inima ta și în casa ta?

Cu prețuire,

Toni Berbece

Adevărata tragedie legată de Cristina Țopescu