Pagina de ştiri Ştiri internaţionale 07 2007

026-IMG_5508

 

Ştiri internaţionale
Ucranienii duc Evanghelia din ţara lor în Pakistan Roman Gopanchuk gesticulează cu mâna stângă şi se apleacă să explice pasajul din Scriptură grupului de studiu din casa lui din Pavlodar, Kazakhstan. Chiar afară în faţa uşii de la sufragerie , fiul lui Gopanchuk, Timofey de opt ani se joacă cu copii care vorbesc limba rusă. După o perioadă de un de crize de astm repetate , Timofey poate, în sfărşit să respire liber. Prima dată, familia Gopanchuk a luat în considerare posibilitatea să slujească ca misionari în Kazakhstan după ce a citit un articol despre Pavlodar dintr-o revistă trimestrială publicată de Uniunea Baptistă Ucrainiană. În timp ce ei au aflat despre nevoia de misionari de acolo, Viktoria spune că astmul fiului ei joacă un rol semnificativ în decizia pe care ei trebuie să o ia de a se muta din casa lor în Lutsk, Ucraina. [ continuare… ]

Baptistul omorât din Gaza era gentil dar îndrăzneţ în mărturie Creştinii din Gaza plâng pierderea unui lider baptist ucis weekend-ul din perioada 6-7 octombrie. Se crede că a murit pentru că a luat atitudine pentu credinţa lui. Rami Ayyad, 29 ani un membru important al bisericii din Gaza şi manager al magazinului creştin al Societşţii Biblice Palestiniene, a fost răpit pe 6 octombrie, la scurt timp după ce el a închis magazinul în acea zi. Trupul său a fost găsit următoarea zi la distanţă de o milă de acel loc. [ continuare… ]

 
Alianţa ateică declară că religia trebuie distrusă În ultimă instanţă ştiinţa trebuie să distrugă religia, după spusele unuia dintre scriitorii ateişti de la conducere şi intelectualii care au luat cuvântul de curand la o conferinţă ateistă, în Virginia de Nord. Dumnezeu este un mit, iar copiii nu ar trebui crescuţi şi educaţi în spiritul nici unei religii, au spus ei la evenimentul ”Ateism de o claritate de cristal”, sponsorizat de Organizaţia Internaţională Ateistă. Unii dintre savanţii care au vorbit la conferinţă, cazaţi la Hotelul Crown Royal din Crystal City, Va., în weekend, au fost profesorul de la Oxford, Richard Dawkins, autorul Sam Harris şi jurnalistul Christopher Hitchens. Alianţa Ateistă Internaţională se autocaracterizează ca fiind ”singura organizaţie naţională ateistă democrată din Statele Unite”.  [ continuare… ]
 
Baptiştii din sud spun “nu beau” Majoritate pastorilor seniori din sud şi amatori cred că cei creştini nu ar trebui să bea alcool şi că folosirea acestuia ar putea face pe alţi creştini să păcătuiască, potrivit unui sondaj de la LifeWay Research. Sondajul adresează baptiştilor din sud şi celor care nu sunt din sud şi amatori o serie de şapte întrebări despre alcool, care variază de la punctul lor de vedere referitor la faptul că Scriptura este împotriva celor care se îmbată, până la chestiunea legată de faptul că a consuma alcool este o libertate religioasă. [ continuare… ]
Teologie, atitudini care împiedică pe mormoni să intre în creştinism În timp ce candidatul mormon continuă să ocupe un loc proeminent în competia prezidenţială pentru pentru Casa Albă, un studiu recent a constatat că cei mai mulţi americani spun că ei ştiu puţin despre practicile sfinţilor din Biserica lui Isus Cristos din ultimile zile şi o mare majoritate spune că această credinţă personală este foarte diferită de cea mormonă. Sondajul efectuat de Centru de cercetare Pew Research Center for the People & the Press and the Pew Forum on Religion & Public Life, a constatat că 51% dintre americani cunosc puţin sau deloc despre preceptele şi practicile mormonismului şi 53% spun că ei au o părere bună despre mormoni. [ continuare… ]
Lumea musulmană: un pământ împietrit, un câmp de secerat sau amândouă? Intr-o o ţară islamică, cunoscută pentru persecuţia violentă a creştinilor, un localnic creştin numit Samuel* împarte tactate şi filme evanghelistice în fiecare zi. Într-o zi, Samuel a recunoscut un bărbat musulman conservator la colţul unei străzi unde se întâlnesc musulmanii să strângă fonduri pentru moschee. Samuel a simţit că Dumnezeu îi spune să vorbească despre Isus acelui bărbat. „Esti sigur, Doamne? Samuel s-a rugat până când transpiraţia a început să-i surgă pe frunte. „Da, mergi!, a auzit o voce interioară. [ continuare… ]
 
Dărnicia Bisericii a înregistrat o creştere uşoară în 2005 În 2005, contribuţiile financiare către biserici au crescut ca parte a venitului când membrii bisericilor au dat 2,58% din venitul lor, mai mult decât 2,56% cât au dat în anul precedent, conform unui raport realizat de Empty Tomb Inc. care examinează tendinţele de dărnicie ale membrilor bisericilor din Statele Unite. O analiză făcută în 2005 de către Biroul S.U.A. de Statistică a Cheltuielilor Consumatorului a adus la iveală faptul că dărnicia către „biserică, alte organizaţii religioase” reprezenta 72% din fondurile direcţionate spre caritate. [ continuare… ]
Oraş rusesc este ‘o sarcină pe măsura lui Dumnezeu’ Aflându-se într-un avion cu destinaţia Rusia, voluntara misionară Sally Hinzie îşi lasă capul pe spate în scaunul său şi începe să simtă o senzaţie de rău la stomac. În prima sa călătorie în calitate de „coordonator de strategii virtuale” la Nizhniv Novgorod, Rusia, Hinzie începe să se întrebe oare în ce s-a băgat? Membră a First Baptist Church din Houston, ea conduce o echipă de voluntari pentru misiuni în cel de-al treilea oraş al Rusiei în ce priveşte mărimea. [ continuare… ]
Susţinerea unei identităţi baptiste a lui McClain ridică semne de întrebare reporterilor şi blogărilor Candidatul presidential din partea organizatiei GOP, John McCain, ridică semne de întrebare cu privire la afilierea religioasă legată de comentariul pe care el l-a făcut pe 16 septembrie la încheierea campaniei baptiste din Carolina de sud. Potrivit Presei Asociate, senatorul Arizonei, a răspuns la întrebarea referitoare la modul cum credinţa lui episcopală afectează decizia luată spunând: „Acest lucru joacă un rol important în viaţa mea, apropo eu nu sunt un episcopal, eu sunt baptist.” [ continuare… ]
562 de botezuri în parcare Ideea de ecluză, înainte de sărbătoarea botezului ar putea părea mult mai neobişnuită pentru unii, dar pentru Biserica New Spring, este parte a unei încercări de a atinge oamenii cu creativitatea şi relevanţa descoperite în Biblia. Biserica baptistă din sud, care creştea rapid, a botezat 562 de credincioşi în timpul unei piese jucate în parcare, cu fanfară şi mai multă încântare decât se aşteptau cei mai mulţi creştini. „Noi am invitat oameni să vină să ne urmeze, înainte de a se boteza ca şi cum ei ar face înaintea unui meci de fotbal”, a spus Tony Morgan, ofiţerul şef de la New Spring din Anderson, S.C [ continuare… ]
 
Conducătorul BWA: adevărata unitate o mare provocare pentru baptişti Problema cu care se confruntă baptiştii din întreaga lume este o manifestare mai mare a unităţii urmărite, care câteodată contestă unitatea în Cristos, spune unul dintre oficialii baptişti. Şi unitatea, cel puţin între baptişti, este o luptă în special, în Statele Unite a relatat Rev. Neville Callam, cel care, recent, a fost ales secretar general al Alianţei Baptiste Mondiale. [ continuare… ]
Bisericile din Moldova caută să răspândească speranţă Lui Sprinceana Pamfil, îi stă un viitor strălucit înainte. Tânărul de 19 ani are rezultate bune la şcoală. Lider de tineret în biserica sa, Pamfil nu a fost niciodată în necaz şi, cum se spune, e cu capul pe umeri. E interesat în politică şi are potenţialul de a aduce mari schimbări ţării sale. Cu toate acestea s-ar putea întâmpla ca aceste schimbări să nu aibă loc niciodată. Sunt foarte puţine oportunităţi pentru tinerii din Moldova, prin urmare majoritatea părăsesc ţara, aşa cum Pamfil plănuieşte să facă. [ continuare… ]
Victime ale traficului urgentează nevoia Bisericilor Baptiste de a se implica în Moldova „Câştigă bani în străinătate. Căutăm chelneri, femei de serviciu si manageri pentru o serie de hoteluri de renume mondial. Posibilitatea de a începe imediat. Câştiguri nelimitate.” Lui Nataşa nu i-a venit să creadă. Îşi căutase de lucru încă de când graduase, dar Moldova, o ţară din Estul Europei, nu-i oferea nici o posibilitate. Văzând anunţul din ziar, s-a gândit în sinea ei, De ce să nu încerce? Majoritatea prietenilor ei şi-au găsit slujbe în alte ţări, ea de ce nu şi-ar găsi? A ridicat receptorul şi a dat acel telefon. [ continuare… ]
Peşterile în creaţie Emil Silvestru şi-a obţinut Ph.D de la Universitatea Babes-Bolyai, din Transilvania (unde a lucrat ca şi profesor asciat) în sedimentologia carstică. O autoritate mondială în geologia peşterilor, el a publicat 23 de lucrări ştiinţifice, 6 în străinătate.A fost până de curând cercetătorul de vârf al primului institut de speologie din lume (speologia = ştiinta care se ocupă cu studiul peşterilor). În Transilvania, pentru urechiile vestice obisnuite cu Hollywood, numele provinciei româneşti, este posibil să apară imagini obsedante ale negurilor învolburate, lilieci-vampiri, şi aristrocaţi cu glugi negre cu accent pronunţat gen Bela Lugosi.  [ continuare… ]
Irakienii pierd libertatea religioasă Libertatea religioasă a decăzut brusc în Irak anii trecuţi, datorită rebeliunii şi violenţei care ţintesc spre oamenii credinţelor specifice, în ciuda clădirii militare care a intenţionat să îmbunătăţească securitatea,un departamnet al statului a relatat vineri. Un relatare anuală despre libertatea religioasă internaţională a descoperit că voilenţa nu este limitată la rivalitatea binecunoscută între musulmanii Sunni şi Shia. [ continuare… ]
O biserică cu nici un botez devine activă Lipsa vreunui botez, cel puţin în ultimul an, l-a făcut pe Roger Easter nerăbdător să reînnoiască pasiunea bisericii lui pentru Isus Cristos. Era prin luna februarie, când Easter, pastorul Primei Biserici Baptiste din Louisburg, Mo., a invitat pe cei doi membri ai congresului naţional – specialistul în serviciul de slujire, George Roach şi specialistul în închinare Jonh Francis să se roage cu el pentru nevoia de trezire din biserica şi comunitatea lui. [ continuare… ]
IMB trimite mai mult de 3,000 de misionari Multe biserici baptiste care se mândresc cu î nclinaţie misionară, pot avea o perioadă grea, convingând un observator imparţial, a afirmat un lider Bordului de misiune pe 12 septembrie la Cetrul de conferinţe LifeWay Ridgecrest (N.C.) Întâlnirea a fost parte a unei adunări de trei zile, care a inclus o reuniune naţională pentru aproape 1,000 de msionari emeriţi, la Ridgecrest şi numirea celor 48 de lucrători noi la Biserica Baptistă din Arden, lângă Asheville, Baltomore. [ continuare… ]
 
Tribunalul: Statul nu poate regulariza seminariile Curtea Supremă din Texas a pus capăt la 8 ani de procese, dând sentinţa în favoarea a 3 seminarii asupra cărora Codul Educaţiei Superioare a statului pune restricţii neconstituţionale. Codul de Educaţie din Texas cerea ca instituţiile private religioase şi care acordau diplome de absolvire să fie acreditate sau confirmate înainte ca acestea să acorde diplome pre-universitare. Legea, emisă în 1998, cerea de asemenea acreditare din partea statului înainte ca şcolile religioase să se numească seminarii. [ continuare… ]
 
Sibley : evrei vătămaţi de greşeli teologice Jim Sibley directorul Institutului Pasche pentru studii evreieşti al colegiului Criswell, a fost ales drept coordonatorul nord-american pentru Lausanne Consultation pe teme de evanghelizare a evreilor. Sibley, fostul consultant în evanghelism iudaic pentru bordul Misiunii nord-americane Southern Baptist , a fost ales în acest post de către membrii nord-americani al LCJE în timpul celei de a 8 a conferinţe internaţionale din Keszthely, Ungaria. [ continuare… ]
Prosperarea bisericilor penticostale Din ce în ce mai multe zile în urban, cartierele hispane din jurul Statelor Unite, magazii vechi şi clădiri abandonate au fost transformate în biserici. Era o magazie într-o zi, următoarea zi este o biserică unde congregaţie hispană se închină, ridicand mâinile şi legănându-se cu aceeaşi sponataneitate cu care biserica aterizează aici. Săptămâna aceasta ziarul Times din New York a publicat serii numite „House Afire” despre prosperarea penticostalismului, ramura creştinismului care se dezvoltă cel mai repede. Tendinţa este puternică printre imigranţiii hispani. [ continuare… ]
 
Bisericile din Coreea de sud la sfrşitul lucrării misionare din Afgan Grupurile de misionari din Coreea de sud au spus că se vor retrage din Afganistan, să se supună acordului pe care Seul la făcut cu Talibani pentru eliberarea celor 19 creştini voluntari ţinuţi de aproape şase săptămâni. Rudele ostaticilor, care au izbucnit în strigăte de bucurie când au auzit veştile despre acord, în timp ce aşteptau nerăbdători eliberarea şi întoarcerea lor. [ continuare… ]
Proiectul de evanghelism din interiorul oraşului urmăreşte ca 260 de persoane să-l primească pe Cristos În timp ce Allan se sprijinea de un gard din fier forjat într-o staţie de autobuz din Strada Vermont, Los Angeles, membrii ai echipei Southern Baptist North American Mission Board’s Inner City Evangelism şi membrii ai First Baptist Church din sudul Los Angeles-ului s-au apropiat de el. După ce s-a prezentat, Darrel Davis , membru al echipei NAMB ICE şi un evanghelist cu normă întreagă din Garner, N.C., l-a întrebat :” Allan dacă ai muri azi ai fi 50, 75 sau 100% sigur că vei merge in Cer?” Allan, un băiat afro-american de 18 ani, a dat din cap, nesigur de cum avea să răspundă la întrebare. Davis i-a împărtăşit 1 Ioan 5:13 :”V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi că voi,care credeţi în numele Fiului lui Dumnezeu, aveţi viaţa veşnică.” [ continuare… ]
Eula Mae Baugh, o creştină baptistă deosebită, a murit la 89 de ani Distinsa filantropă baptistă Eula Mae a murit pe 29 august, după ce a suferit o comoţie cerebrală, acum câteva zile. Avea 89 de ani. Baugh şi soţul ei, John, care a murit în martie, sunt cunoscuţi pentru sprijinul lor baptist, incluzând cel acordat Convenţiei generale baptiste din Texas, Universităţii Baylor, Părtăşia cooperativă Baptistă, Universitatea din Americas, Universitatea Baptistă din Houston, la Serviciile baptiste Copilul şi Mama şi comitetul Baptist Joint pentru libertate religioasă. [ continuare… ]
Primele stupuri din perioada antică au fost descoperite Ştiinţa Zilnică- Dovada arheologică a decrierii biblice a Israelului ca fiind „ţara unde curge laptel şi miere” (sau cel puţin aceasta din urmă) fusese descoperită de cercetătorii de la Universitatea evreiască a Institutului de arheologie din Ierusalim. Amihai Mazar, Eleazar L. Sukenik, profesor de arheologie la Universitatea evreiască, dezvăluie că prisacă (familia de albine) care datează din perioada biblică a fost descoperită în săpăturile pe care el le-a coordonat vara aceasta la Tel Rehov în Valea Beth Shean din Israel. Aceasta este cea mai veche prisacă care a fost descoperită în urma săpăturilor arheologiece, oriunde în apropierea Orientului antic, a spus prof. Prof. Mazar. Ea datează de la începutul secolului al-19-lea B.C.E. [ continuare… ]
Omul preistoric venea din Haifa? Audienţa, scena şi echipamentul erau gata. Doar invitatul de onoare lipsea şi toţi îl aştepta a spus Prof. Mina Evron, un cercetător din cadrul departamentului de arheologie de la Universitatea din Haifa, şi codirectorul de la Mislia, din sud-vestul Muntelui Carmel. [ continuare… ]
http://publicatia.voxdeibaptist.org/stiri_nov07.htm

ESCATOLOGIE – studiul despre sfârşit (profeţie) Teologia Împlinirii – de Fred G. Zaspel. Teologia împlinirii   de Fred G. Zaspel

23-IMG_20171020_102543

ESCATOLOGIE – studiul despre sfârşit (profeţie)  Teologia Împlinirii – de Fred G. Zaspel.

de Fred G. Zaspel

Prefaţă

Acest studiu ajutător … clarifică în mod simplu, în termeni drepţi chestiuni care îi prinde pe picior greşit chiar şi pe cei mai calificaţi interpreţi ai Scripturii. Acesta vă va oferi o apreciere nouă pentru poziţia centrală a lui Hristos în Scriptură.

– John MacArthur

În acest studiu biblic fin, darurile lui Fred Zaspel în calitate de pastor-cărturar sunt evidente în felul perseverent dar şi entuziast în care el cercetează împlinirea scopurilor lui Dumnezeu în Hristos. Citiţi-l cu o Biblie deschisă şi cu o inimă pregătită, aceste pagini vor transmite atât înţelepciune cât şi minunea planului lui Dumnezeu şi încântarea de descoperire din nou a lui Isus Hristos.

– Sinclair Ferguson

Discursul # 1

Relaţia Vechiului şi a Noului Testament

 Introducere

Aria de studiu

Mi s-a cerut să examinez „Teologia Împlinirii” cu o atenţie specială oferită relaţiei Vechiului şi a Noului Testament. În asemănarea atâtor teme mai întinse ale Scripturii acest subiect este şi simplu şi complex, şi în timp ce acesta a fost discutat de nenumărate ori pentru atât de multe secole acesta este încă proaspăt şi înviorător pentru fiecare credincios. Acest subiect este în mod precis subiectul pe care l-a predicat Ioan Botezătorul în timp ce el anunţa sosirea lui Isus. Acesta este subiectul pe care însăşi Domnul nostru l-a predicat. Şi acesta este tema apostolilor. De fapt, după cum vom vedea, acest mesaj de împlinire ajunge chiar în inima evangheliei.

Caracterizările Biblice

Apostolul Pavel a declarat că Isus a sosit „la împlinirea vremii” (Galateni 4:4). Aceasta implică cel puţin o perioadă anterioară de pregătire – şi aşa a şi fost. Era Mozaică, spre care Pavel indică în acest context, era o eră care nu numai că a anticipat venirea lui Hristos, dar prin accentul legii sale, îi ducea la aceasta şi demonstra marea nevoie pentru ea. Trimiterea Fiului lui Dumnezeu, atunci, a fost timpul de culminare: până în acest punct, istoria se îndrepta spre acest scop. „Căci toate promisiunile lui Dumnezeu în El sunt da şi Amin” (2 Corinteni 1:20). Dar noi o să sărim peste aceasta. Vrem să arătăm în mod precis cum este aceasta.

Augustin este cel care a inventat binecunoscuta spusă, „Vechiul este revelat în Noul; Noul este Vechiul tăinuit”. Aceasta este a spune, ceea ce este expus în mod explicit în Noul Testament este văzut doar implicit în Vechiul Testament. Cele două testamente proclamă acelaşi mesaj doar din puncte de vedere diferite: unul indică în anticipare înainte, şi celălalt declară o completare, o realizare.

Nu Augustin este cel care ne învaţă aceasta. Noi avem aceasta din autoritatea a însăşi Domnului nostru.

„Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc” (Matei 5:17).

„Apoi S-a întors spre ucenici, şi le-a spus de o parte: „Ferice de ochii care văd lucrurile pe care le vedeţi voi! Căci vă spun că mulţi proroci şi împăraţi au voit să vadă ce vedeţi voi, şi n-au văzut, să audă ce auziţi voi, şi n-au auzit” (Luca 10:23-24).

„Şi a început de la Moise, şi de la toţi prorocii, şi le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El” (Luca 24:27).

„Apoi le-a zis: Iată ce vă spuneam când încă eram cu voi, că trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în Proroci şi în Psalmi” (Luca 24:44).

„Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine” (Ioan 5:39).

„Căci, dacă aţi crede pe Moise, M-aţi crede şi pe Mine, pentru că el a scris despre Mine” (Ioan 5:46).

„Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea: a văzut-o şi s-a bucurat” (Ioan 8:56).

„În sulul cărţii este scris despre Mine” (Evrei 10:7).

Unii din cercetătorii Vechiului Testament au argumentat faptul că noi ar trebui să citim şi să studiem Vechiul Testament în proprii săi termeni. Adică, noi ar trebui să căutăm să-l înţelegem prin sine fără să-l „recitim” din Noul Testament. Există un sens, de sigur, în care acest lucru este corect. Dar ceea ce Isus încearcă să accentueze în aceste pasaje este că noi din această eră ar trebui să fim capabili să citim Vechiul Testament mai bine decât atât. Există cu siguranţă materia interpretări „istorico-gramaticale”. Dar dacă „istorico-gramaticalul” lasă în afară centrul Hristologic, acesta este deficient. De fapt, Isus se pare că implică faptul că Vechiul Testament trebuie să fi fost citiţi întotdeauna în acest fel! „Moise a scris despre mine . . . Avraam a văzut ziua mea” par să insiste asupra faptului că „revelaţia” Noului Testament este în mod precis mesajul Vechiului Testament.

Abordarea

Nu este surprinzător, prin urmare, să observăm faptul că scriitorii Noului Testament interpretează Vechiul Testament în exact acest fel. Şi este destul de instructiv să vedem felul cum scriitorii inspiraţi din ambele părţi ale crucii tratează datele relevante. Cei din ordinea Vechiului indică în mod consistent spre aşteptarea şi anticiparea marii ere care va să vină, şi corespondenţii lor din Noul Testament la fel de consistent indică spre Isus cu o privire înapoi către strămoşii lor. Pentru a pune aceasta în alt fel, Isus este prezentat în mod regular în Noul Testament împotriva fundalului speranţei Vechiului Testament şi a arătat că este împlinirea sa. Este evident imposibil să trasăm aceasta în detaliu, dar doresc să subliniez câteva din expresiile ajutătoare ale scriitorilor Vechiului Testament şi să vedem apoi cum sunt acestea înţelese în Noul Testament.

Geneza 3:15

Să începem cu începutul – Geneza 3:15. Promisiunea este a unui eliberator care va veni din sămânţa femeii care într-o jertfă a sa („călcâiul zdrobit”) va aduce înfrângere lui satan („îi va frânge capul”). Nu se oferă prea multă informaţie aici, dar este destul pentru a stabili un sens puternic de anticipare. Eliberatorul va fi unul din omenire (sămânţa femeii), în mod specific un descendent de parte bărbătească („el”). Natura exactă a înfrângerii ispititorului nu este specificată, dar aceasta va fi în mod evident totală (”capul”). Şi este destul de clar că încrederea promisiunii este că satan va fi înfrânt în asemenea fel încât el nu va mai cauza un astfel de necaz din nou.

Unii au argumentat faptul că Eva a aşteptat această eliberare prin intermediul primului ei născut – Cain, şi indică faptul că ebraica din Geneza 4:1 ar putea-o indica, „Am căpătat un om cu ajutorul Domnului”. Traducerea este posibilă, dar este surprinzător dacă ea ştia aşa de multă teologie creştină până în acel punct. Şi chiar dacă ea aştepta împlinirea promisiunii de a veni prin Cain, ea era greşită.

În mod interesant, Hristos Însuşi este cel care se foloseşte de această profeţie. „Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară” (Ioan 12:31). După cum vom vedea, Domnul nostru se prezintă adesea pe Sine ca împlinitor al promisiunilor Vechiului Testament, şi aici El face exact acest lucru. Cu toate acestea ceea ce este semnificativ este maniera în care El va împlini aceasta. Următorul verset continuă „Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii”. Prin crucificarea lui Isus avea să vină înfrângerea lui satan. Oarecum, eliberatorul îl va înfrânge pe ispititor prin moarte – şi aceasta din mâna ispititorului!

Dar atunci când apostolul Pavel se referă la această promisiune o face cu o înclinaţie diferită. „Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satana sub picioarele voastre” (Romani 16:20). Ceea ce este semnificativ aici este faptul că speranţa lui Pavel este încă una viitoare; el priveşte spre un timp când satan va fi înfrânt în final. Pentru mine se pare că aceasta se potriveşte bine cu ceea ce Ioan descrie în Apocalipsa 20.

De sigur, nu suntem gata să atribuim eroare nici Domnului nostru sau apostolilor săi, aşa că suntem lăsaţi să gândim că înfrângerea lui satan a fost realizată la cruce şi va fi adusă la rodire la a doua venire a lui Hristos.

Din toate acestea nu este dificil să vedem faptul că profeţia nu indică spre un singur act, ci către o persoană care o va împlini într-o succesiunea de acte. Ne vom reîntoarce la aceasta în următorul nostru discurs, dar este bine să notăm aici că avem răspunsul primei promisiuni a Vechiului Testament – către istorie – şi aceasta se centrează în principal pe persoana şi lucrarea Domnului Isus Hristos. Promisiunea are un centru Hristologic şi un scop răscumpărător.

Acest model (centrul Hristologic şi scopul răscumpărător al promisiunii) este adevărat pretutindeni.

Geneza 9:26-27

După o perioadă extinsă de declin spiritual uman şi judecată (Geneza 4-9), Dumnezeu îşi reafirmă promisiunea Sa (Geneza 9:26-27). Pentru prima dată în istorie se spune de Dumnezeu a fi „Dumnezeul unui” individ – Sem. Dar binecuvântarea merge mai departe – El va „locui în corturile lui Sem”. Cu alte cuvinte, Dumnezeu garantează o relaţie specială cu urmaşii lui Sem. Şi aşa a şi fost. Familia lui Sem prin Avraam s-a bucurat de grija specială a lui Dumnezeu. Al lor era cortul şi „legămintele şi darea legii şi slujirea lui Dumnezeu şi promisiunile” (Romani 9:4). Ei au fost obiectele particulare ale favorului Său şi obiectele activităţii Sale revelatorii. În calitate de urmaş al lui Sem a venit Isus, şi evanghelia a venit la ei „mai întâi”. Şi iată că din nou, profeţia menţine un centru Hristologic şi un scop răscumpărător.

Geneza 12:1-3

După o altă perioadă extinsă de digresiune spirituală (Geneza 10-11), Dumnezeu îşi reafirmă din nou promisiune aşa. În Geneza 12:1-3 (cf. 13:14-16; 15; 17) El îi promite lui Avraam (din familia lui Sem) un moştenitor („sămânţă”), o moştenire („ţara”), şi o avere („binecuvântarea lumii”)1. Ca şi Eva, Avraam priveşte înainte spre un descendent de mai târziu, şi fiecare fiu născut lui şi lui Isaac şi lui Iacov indica spre Moştenitorul lor prin excelenţă care va aduce binecuvântare lumii. În promisiunea ţării se află o aşteptare că Dumnezeu nu numai că va acţiona să răscumpere sufletele oamenilor, ci şi că El va realiza însăşi răscumpărarea pe pământ. Aceasta, împreună cu „Te voi binecuvânta … şi vei fi o binecuvântare … şi în tine toate familiile pământului vor fi binecuvântate” şi „voi face din tine neamuri întregi, şi din tine vor ieşi împăraţi” (17:6), lasă speranţa pentru o împărăţie dinamică şi un popor care aparţine lui Dumnezeu.

Despre această promisiune se face referinţă într-un anumit fel în tot Vechiul Testament, dar la Pavel găsim semnificaţia sa făcută clară. „Binecuvântarea” este neprihănirea pe care o realizează Hristos pentru alţii, şi „sămânţa” este tot Hristos – şi, prin extensie, cei care îi aparţin Lui (Galateni 3). Şi în Apocalipsa 7 Ioan ne indică o imagine a sfârşitului, în care cei răscumpăraţi apar ca „o mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă” (v. 9). Promisiunea Avraamică va fi realizată în toate detaliile sale.

Şi promisiunea manifestă din nou un centru Hristologic şi un scop răscumpărător. Hristos este „împlinitorul” speranţei: El „o împlineşte pe deplin”.

Deuteronom 18:15-19

Aceasta ne aduce la promisiunea din Deuteronom 18:15-19 – profet ca Moise. În context, aceasta este o avertizare pentru Israel de a nu recurge la practici aiurite de vrăjitorie ale naţiunilor din jurul lor. Aceasta nu numai că este greşit – este inutil, căci Dumnezeu va ridica un profet ca şi Moise care, la fel ca Moise, va vorbi pentru Dumnezeu acestora. Pe el trebuie să-l asculte, căci după cum îl vor asculta va fi punctul de discuţie de la judecata lor. Şi astfel începe instituirea profetismului în Israel.

Este de notat singularul – profet. Cine este acest profet? În mod precis nici unul din profeţii Vechiului Testament nu au sta atât de sus ca Moise! Nici unul nu era mijlocitorul aşa cum era Moise, şi totuşi aceasta este ceea ce revendică textul – un profet ca şi Moise.

Din noi Noul Testament răspunde, şi acesta îl prezintă pe Isus nu numai ca un profet „măreţ în faptă şi cuvânt” (Luca 24:19) şi fără viclenie (1 Petru 2:22), dar ca „profetul care vine în lume” (Ioan 6:14; cf. 4:25; 7:40). „Acesta este Fiul meu preaiubit, în care îmi găsesc plăcerea; de El să ascultaţi” (Matei 17:5). Şi spusele lui Isus „Dar eu vă spun” (Matei 5:22, 26, 28, 32, 34, 38, 44) apar a fi revendicarea sa de a fi acel profet. El a vorbit despre misiunea sa în termeni de aducere a unui mesaj de la Tatăl (Ioan 17:6, 8, 14). Prin urmare, evreii îl prezintă pe Isus drept culminarea activităţii revelatorii a lui Dumnezeu (1:1-2). Dumnezeu a vorbit lui Israel prin istoria lui, de multe ori şi în multe feluri, dar revelaţia lui Dumnezeu prin Fiul său este culmea tuturor lucrurilor. Isus a accentuat ideea că cuvântul pe care l-a adus El avea să fie transmis nouă prin mâinile apostolilor Săi (Ioan 16:12-13; 17:6, 8, 14, 18, 20), şi această revelaţie a lui Hristos prin apostolii Săi este completă („toate lucrurile”, Ioan 16:13) şi finală („odată pentru totdeauna”, Iuda 3).

Şi care este mesajul pe care-l aduce acest Profet? Aceasta este evanghelia harului, vestea bună a mântuirii (Luca 4:16-21; cf. Isaia 61:1-2; Matei 11:2-5; cf. Isaia 35:4 şu). El a venit să anunţe anul de Jubileu în care datoria oamenilor faţă de Dumnezeu putea fi anulată. Şi din nou există un centru Hristologic şi un scop răscumpărător în profeţie. Promisiunea unui profet ca şi Moise este în realizată în mod preliminar într-o succesiune de profeţi în Israel, însă în Isus Hristos aceasta îşi atinge scopul.

2 Samuel 7 şu

Promisiunea este repetată din nou în perioada monarhică cu un accent specific asupra regelui şi a împărăţiei. Reieşind din 2 Samuel 7 mulţi dintre Psalmi anticipează de asemenea venirea Regelui Davidic de a domnii peste Israel. În Profeţi în special această speranţă este văzută în dimensiunile sale cosmice – Regele lui Dumnezeu venind să aducă judecata şi neprihănirea şi pacea întregii lumi. Mai mult, pacea şi neprihănirea stabilită în acea zi viitoare va fi asigurată de un Nou Legământ care promite că Dumnezeu va fi cu poporul Său într-un sens spiritual, că El va fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Său, şi cunoştinţa lui Dumnezeu va fi universală. După cum ştiţi, din nou scriitori Noului Testament – cu însăşi Isus – tratează aceste multe surse de declaraţii profetice într-o relaţie directă faţă de persoana şi lucrarea Domnului Isus Hristos. Pentru a fi redundanţi – există un centru Hristologic şi un scop răscumpărător.

Matei

Va trebui să iertaţi această scurtă nedreptate faţă de mărturia Vechiului Testament, deoarece trebuie să mergem în continuare la Noul Testament. Deschizând acolo vom descoperii acelaşi model continuat, numai că aici promisiunea nu „vine” ci este „prezentă şi care va să vină”: Şi din nou există multe locuri la care să ajungem încât este dificil să cunoaştem unde să începem.

Matei conduce lista: „Cartea neamului lui Isus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam” (1:1). De aici urmează un lung arbore genealogic (1:1-17), ceva ce pare plictisitor şi neimportant pentru mulţi. Dar în acest caz este uimitor şi extrem de important, căci Matei demonstrează că în Isus arborele lui David, de acum ajuns la o simplă rădăcină, rodeşte o ramură nouă (Isaia 11:1). El este „Fiul lui David” prin excelenţă.

El este şi „Fiul lui Avraam”. Acum în mod evident, în calitate de fiu al lui David Isus este şi un fiu al lui Avraam, dar afirmaţia nu este redundanţă. Este declaraţia lui Matei că ceea ce Isus aduce Israelului în împlinirea promisiunii Davidice El o aduce şi naţiunilor în împlinirea promisiunii Avraamice. Aceasta este ilustrat în capitolul 2 în vizita magilor din depărtare, dar aici se află şi arborele genealogic unde sunt listate patru femei (pe lângă Maria). Evreii antici nu au ajuns la feminismul modern, şi femeile nu erau menţionate în general în cadrul genealogiilor. La Maria ne putem aştepta. Dar de ce se menţionează Tamar, Rahav, Rut şi Bat-Şeba? Pentru cineva, toate erau dintre neamuri, cu excepţia lui Bat-Şeba care era căsătorită cu un hitit. Şi toate au fost asociate cu păcatul sexual, cu excepţia lui Rut care era o moabită – şi moabiţii în sine erau rezultatul păcatului sexual (cf. Geneza 19). Făcând aluzie la promisiunea Avraamică – care este atât universală în scop şi graţioasă în natură (aşa cum am şi văzut deja) – se pare că Matei ne direcţionează atenţia noastră înapoi spre a vedea acestea ca ilustraţii ale lucrării pe care a venit Isus să o facă.

Pe scurt, Matei accentuează ideea că naşterea lui Isus marchează începutul unei epoci noi în istoria mântuirii – Regele a venit, şi El este Isus, şi El a venit să mântuiască.

Tema se extinde în următorul paragraf (1:18-25) unde Matei este preocupat să arate felul cum Isus a ajuns în familia lui Iosif şi pentru a accentua în câteva feluri faptul că Isus s-a născut din fecioară. De ce? Pentru a arăta din nou calificările lui Isus ca rege Davidic al lui Israel! Probabil că este mult mai clar să spunem că scopul său este de a arăta că Isus nu este descalificat de la a fi rege: blestemul asupra lui Ieconia (1:11; cf. Ierusalim 22:24, 18; 37:1) fără a se recunoaşte pe oricare dintre descendenţii săi fizici de la tronul Davidic nu îl afectează pe Isus!

Matei continuă să accentueze aceleaşi lucruri în versetele 20-21 unde chiar în numele lui Isus Îl vedem ca împlinitor al speranţelor lui Israel. El este „Ioshua”, „Dumnezeu Salvează”, „Dumnezeu care eliberează”. Ca şi fostul Iosua, El îşi va conduce poporul spre odihnă. Şi aceasta este aruncat asupra speranţei Vechiului Testament, această vreme aşa cum este exprimată în Psalmul 130:8 – „Şi El va răscumpăra pe Israel din toate nelegiuirile lui”. „Îl vei numi Isus, căci El va salva pe poporul Său de la păcatele lor”.

De fapt, Isus este immanu el – Dumnezeu cu noi (v. 23; cf. Isaia 7:14)! În Isus – şi ca răspuns la o lungă istorie de promisiuni – Însăşi Dumnezeu a venit la noi pentru mântuirea noastră, şi în prezenţa Sa noi suntem siguri.

Dar Matei nu se opreşte. În capitolul 2 el accentuează faptul că Isus este „născut în Betleem”, lucru al cărei semnificaţie este notat în v. 4-6 (cf. Mica 5:2). Dar mai este ceva. În v. 2 Isus este desemnat „Regele Iudeilor”. Menţiunea la „steaua sa” este evocatoare a profeţiei lui Balaam din Numeri 24:17, de mult recunoscută ca Mozaică. Vizita magilor aduce asemănarea uluitoare a vizitei reginei din Şeba la Solomon, fiul lui David. Prezentarea lor de daruri pare o reflectare a Isaia 60:6 şi posibil a Psalmului 72:10-11. Şi cu tot acest simbolism ar fi cam dificil să argumentăm împotriva tradiţiei antice că există vreo valoare simbolică în însăşi daruri!

Apoi este exodul lui spre Egipt „ca să se împlinească ce fusese vestit de Domnul prin proorocul care zice: ‚Am chemat pe Fiul Meu din Egipt.’” (v. 15). Este greu să vedem legătura de aici. În ce fel împlineşte aceasta afirmaţia lui Osea? În context, profeţia lui Osea (11:1) nu este deloc prezicătoare. Aceasta este o simplă declaraţie referitoare la istoria lui Israel. Dar pentru Matei, Isus este adevăratul2, şi el face foarte uşor această legătură.

Detaliile notate despre venirea lui Isus din Egipt alături de frica regelui Irod şi uciderea copiilor sunt semnificative. Mai târziu în Evanghelia lui Matei el este atent să prezinte pe Isus ca Noul – şi mai mare – Moise (cf. darea legii de pe munte, zece minuni, darea de pâine în desert, etc.), şi se pare că aceasta este o introducere subtilă în această temă. De fapt, cuvintele din 2:20 („căci au murit cei ce căutau să ia viaţa pruncului”) este uimitor de asemănătoare cu Exod 4:19. Acesta este unul „ca Moise” de care Moise a spus că avea să vină.

În v. 16-18 uciderea celor inocenţi „împlineşte” o altă declaraţie istorică, de data aceasta de către Ieremia: Aşa vorbeşte Domnul: Un ţipăt se aude la Rama, plângeri şi lacrimi amare: Rahela îşi plânge copiii; şi nu vrea să se mângâie pentru copiii ei, căci nu mai sunt!” Referinţa este din Ieremia 31:15 şi la plângerea lui Rahela. Rahela (privită ca mama naţiunii şi îngropată în afara Betleemului) este descrisă acolo ca plângând pentru copiii lui Israel care „nu mai sunt” – regele lor este detronat, şi ei sunt duşi în exil (586 î. Hr.). Aceste lacrimi sunt „împlinite” aici în faptul că ele sunt aduse la un punct culminant şi un final – ele îşi găsesc răspunsul în naşterea lui Isus, adevăratul moştenitor al tronului lui David. Cu alte cuvinte, Matei accentuează ideea că exilul s-a terminat, adevăratul Fiu a sosit, şi El va aduce binecuvântări lui Israel3.

Tot semnificativ este faptul că pasajul din Ieremia pe care-l citează Matei se încheie cu cuvinte de mângâiere. Dumnezeu va stabili un „Nou Legământ” care va asigura cea mai mare binecuvântare pentru Israel – Dumnezeu va vi al lor în căile lor cele mai intime. Ei se vor bucura de „cunoaşterea” lui în iertare şi binecuvântare. Tot semnificativ este faptul că Ieremia vorbeşte de Israel acolo ca „fiii dragi ai lui Dumnezeu”. Dar aici întreaga scenă îşi atinge culmea sa. Exilul s-a încheiat, adevăratul fiu a venit să inaugureze Noul Legământ (cf. Matei 26:28) cu toate binecuvântările pe care-l însoţesc. Într-adevăr, plânsul Rahelei s-a terminat.

În final, în 2:23 o altă profeţie este „împlinită” – „El va fi numit un Nazarinean”. Dificultatea de aici este că această profeţie nu se găseşte nicăieri în tot Vechiul Testament. Se pare că aici este o joacă de cuvinte. „Ramura” lui Isaia – netzer – va creste din întunericul umil. Această legătură „Nazarinean” / netzer poate oferi un punct de referinţă. Şi pentru aceasta faptul că termenul „Nazarineanul” este un termen de concept (cf. Ioan 1:46; Fapte 24:5) şi că profeţii au clarificat faptul că Robul va fi „dispreţuit şi respins de oameni”, şi se pare de asemenea că această afirmaţie („El va fi numit Nazarinean”) este o împlinire a substanţei a ceea ce au spus profeţii. Isus nu avea să fie „Betleemitul” – o desemnare plină de implicaţii Davidice. El era un „Nazarinean”. Regele, da, dar unul care avea să vină nu cu o înfăţişare exterioară şi fast ci cu începuturi obscure şi umile şi cu derâdere.

De cinci ori aici Matei specifică faptul că Isus „împlineşte” unele profeţii ale Vechiului Testament (1:22-23; 2:5-6, 15, 17-18, 23), dar chiar fără de folosirea terminologiei El este prezentat în mod repetat ca realizare a lungilor speranţe ale lui Israel.

În mod clar, aici este ceva mai mult decât o „naraţiune a prunciei”. Aceasta este introducerea lui Matei a marelui Rege. Acesta este „prologul” re-accentuat şi extins în întreaga sa carte.

În capitolele 5-7 Isus este noul dătător al legii. El pretinde să „împlinească” legea şi profeţii (5:17), şi din ceea ce urmează este clar că El vrea să implice mai mult decât că El a descărcat toate obligaţiile Sale Mozaice. Şi el nu vrea să implice că El este pur şi simplu o „împlinire a profeţiei”. Şi nici nu afirmă continuitatea validităţii legii lui Moise. Gândul merge mai profund. Legea lui Moise va sta până ce aceasta este în întregime „împlinită” (v. 18), dar în El ea a ajuns la împlinirea sa! El a adus „concluzia sa finală pentru care stătea legea”4. Ba mai mult, „aceste spuse ale mele” (7:24, 26) constituie Noua Lege pe care o aducea Isus. „Nelegiuirea” (anomia, 7:23) este definită ca neascultare de cuvintele Sale. El este „profetul” care trebuie ascultat – („Dar Eu vă spun…”). A eşua să asculţi cuvântul Său duce drept la rezultatele unei furtuni de judecată care îi va distruge pe cei neascultători precum potopul peste o casă zidită pe nisip (v. 24-27). Ba mai mult, El este Regele care emite documentul împărăţiei Sale (5:3; 6:33, etc.). Acestea sunt cererile Regelui care trebuiesc acceptate de toţi care vor să fie parte a împărăţiei lui Dumnezeu.

În schimbarea Sa la faţă (17:1-9) El este din nou – printre alte lucruri – noul Moise. Putem vedea deodată, în afirmaţia Tatălui despre Fiul Său în prezenţa lui Moise şi Ilie, întâietatea lui Isus peste ambii – legea şi profeţii. Dar asemănările cu Moise de pe Mt. Sinai sunt frapante – muntele, norul (simbol al prezenţei Divine), vocea lui Dumnezeu, poruncile (10 porunci şi „de El să ascultaţi!”), faţa strălucitoare, etc. Cu toate aceste „coincidenţe” devine repede evident faptul că Matei ne spune ceva; anume, că venirea lui Isus marchează o mare tranziţie – o împlinire, dacă vreţi – o împlinire din Vechiul către Noul, de la parţial la complet, de la legea lui Moise la legea lui Hristos. Pe scurt, Isus marchează trecerea de la promisiune la împlinire. El este noul şi acel Moise mai mare.

Dar El este mai mult decât atât. În capitolul 12 incidentul când ucenicii lui Isus smulgeau spice în ziua de sabat s-a transformat într-o manifestă Hristologică. Isus este mai mare decât sabatul – într-adevăr, mai mare decât templul! Şi El este mai mare decât David – şi Iona şi Solomon (12:1-8, 41, 42). Dar El nu numai că este mai mare – EL este ceea ce au anticipat ei. El este „împlinirea” lor.

Şi tema calităţii de rege a lui Isus este continuată până la moartea sa (cf. cap. 27 – conversaţia cu Pilat, detaliile robei de purpură, trestia din mâna lui, strigătul de batjocură „Trăiască Regele Iudeilor”, acuzaţia împotriva lui de deasupra capului Său, „Acesta este Isus, Regele Iudeilor”, etc.). Dar aceasta nu se opreşte acolo – Guvernarea Sa este declarată de învierea lui şi în manifestul Său misionar către ucenici („toată autoritatea din cer şi de pe pământ mi-a fost dată mie”). Isus este aici şi El este Rege, iar în timp ce domnia Sa este de un fel neaşteptat, cu toate acestea El este împlinitorul speranţei lui Israel.

Este total discutabil faptul că deplina motivaţie teologică a lui Matei în scrierea Evangheliei sale poate fi rezumată în acest singur cuvânt – împlinire (plero, de 33 de ori în Matei; tele, de 3 ori). Aceasta este marca lui – forţa lui primară accentuată din nou şi din nou chiar cu folosirea termenului. Pentru Matei, Isus este împlinirea tuturor aşteptărilor cu privire la Fiul lui David şi al lui Avraam, şi El este cel care „împlineşte” toate promisiunile făcute în decursul istoriei lui Israel. Vorbeşte de Betleem, Galileea, Mesia, regele lui Israel / al Iudeilor, Robul lui Iehova care suferă, Fiul Omului, sau oricare altă grupare de termeni plini de aşteptare, şi Isus este Împlinitorul, răspunsul şi ţelul tuturor dintre acestea.

Marcu şi Luca

Accentul împlinirii în Marcu şi Luca este similar cu cel al lui Matei, deşi într-un grad mai mic, aşa că nu trebuie să petrecem prea mult timp aici înainte de a merge mai departe. Atât Marcu cât şi Luca (alături de Matei şi Ioan) îl indică pe premergătorul lui Isus, Ioan Botezătorul. Marcu ne oferă expresia prolifică a lui Ioan, „S-a împlinit vremea, şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă, şi credeţi în Evanghelie” (1:15) – care este a spune, simplu, că timpul de aşteptare s-a încheiat acum, şi că ceea ce s-a sperat acum este o realitate. Semnificaţia lui Ioan, pentru ei, este în mod clar Mesianică. Există de asemenea şi răspunsul plin de bucurie al Elisabetei către Maria: „Ferice de aceea care a crezut; pentru că lucrurile, care i-au fost spuse din partea Domnului, se vor împlini (tele)” (Luca 1:45). O observaţie în particular interesantă se referă la relatarea lui Luca despre naşterea lui Isus. Acolo ni se aminteşte de „Betleem oraşul lui David”, şi acolo ni se spune de lauda bucuroasă a lui Simeon către Dumnezeu în timp ce el ia pe pruncul Isus în braţele sale şi spune: „Ochii mei au văzut mântuirea ta … lumina care să lumineze neamurile, şi slava poporului Tău Israel” (2:30, 32)! Mult mai subtil dar nu mai puţin de interesant, totuşi, este naraţiunea lui Luca despre naşterea lui Isus şi evenimentele care au precedat aceasta (capitolele 1-2). Cu anunţarea îngerilor şi chiar cu terminologia folosită („vei rămânea însărcinată şi vei avea un fiu… şi El va fi…”) este aparent că Luca atrage în mod preocupat atenţia către relatarea naşterii lui Samson (Judecători 13:3 şu). Şi iată că din nou există nota eliberării lui Israel. Din nou, sunt mult mai multe, dar trebuie să mergem mai departe.

Ioan

În Evanghelia lui Ioan accentul este chiar mult mai pronunţat. El însuşi ne spune că scopul său în cele scrise este acela de a ne arăta că „Isus este Hristosul” (20:31) – şi privind în urmă prin carte, este clar că el îşi realizează foarte clar scopul său. Gândiţi-vă la titlurile date lui Isus în Evanghelia lui Ioan: El este Hristosul (Mesia), regele lui Israel, Fiul Omului, lumina oamenilor, adevărata lumină, cel care este mai mare decât Ioan Botezătorul, mai mare decât Moise, cel care va boteza cu Duhul Sfânt (cine poate unge decât cel care este Unsul?), cel de care a scris Moise, Sfântul lui Dumnezeu, cel care vine în numele Domnului călărind pe un măgăruş, etc. Toate acestea sunt bogate în implicaţii Mesianice.

Naraţiunea din 1:19-34 este plină de „insinuări” ale calităţii de Mesia a lui Isus, cum ar fi întrebarea către Ioan Botezătorul dacă el este Hristosul şi negarea sa ulterioară, anunţul său al sosirii lui Hristos, identificarea lui a lui Isus ca „mielul lui Dumnezeu care ia păcatul lumii”, şi aşteptarea că El va boteza cu Duh Sfânt. Dar toate acestea par a fi intenţionate să ducă la punctul culminant din v. 34 – „Şi eu am văzut şi am fost martor că acesta este Fiul lui Dumnezeu”. Acelaşi lucru este adevărat în următorul paragraf (v. 35-51) care se încheie cu declaraţia lui Isus că El este mijlocitorul dintre cer şi pământ. „Noi am găsit pe Acela, despre care a scris Moise în lege, şi proorocii” (1:45) este accentul deplin.

Capitolul 2 continuă aceleaşi lucruri – Isus este răspunsul şi scopul a ceea ce simboliza vasele cu apă (v. 1-11). Şi citind 2:12 şu din punctul de vedere al unuia care ştie rezultatul, noi înţelegem că „semnul” calităţii de Mesia al lui pe care l-a oferit pentru cei care l-au cerut s-a întâmplat de fapt – templul Său (trupul) a fost înviat în trei zile!

Relatarea cu femeia de la fântâna din Samaria (4:1-42) îşi atinge la fel punctul culminant cu oamenii din Samaria care spun, „Acum nu mai credem din pricina spuselor tale, ci din pricină că L-am auzit noi înşine, şi ştim că acesta este într-adevăr Hristosul, Mântuitorul lumii”. Întregul discurs cu privire la pâinea din ceruri duce la aceiaşi concluzie – „Doamne, la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice. Şi noi am crezut, şi am ajuns la cunoştinţa că Tu eşti Hristosul, Sfântul lui Dumnezeu”. Acelaşi lucru este accentuat prin interogarea orbului vindecat (cap. 9). „EU SUNT” are o semnificaţie deplină de caracter Mesianic – pâinea din ceruri, lumina lumii, păstorul cel bun, adevărata viţă, etc. Şi aceasta continuă în decursul cărţii. La fel ca şi Matei, Ioan a învăţat, oarecum, să vadă în Vechiul Testament un centru Hristologic desfăşurat şi un scop răscumpărător.

De un interes particular pentru mine este anunţul lui Ioan Botezătorul, „Iată Mielul lui Dumnezeu care ia păcatul lumii” (1:29). Judecând din confuzia de mai târziu a Botezătorului despre Isus (Matei 11:2 şu, unde el trimite mesageri din temniţa sa ca să-l întrebe pe Isus dacă El este într-adevăr cel aşteptat) şi accentul puternic asupra judecăţii în anunţurile sale înregistrate în sinoptice (de exemplu, Matei 3:7-11), mulţi au înţeles această declaraţie şi ca o anunţare de judecată5. Evidenţa citată ca sprijin al acestora provine din scrierile apocaliptice iudaice, bine cunoscute în acele zile, unde Mesia este prezentat ca un miel care vine în triumf ca să cureţe şi să înlăture păcatul. Această imagine este a unui miel care este atacat de fiarele sălbatice dar care le înfrânge în luptă şi astfel stabileşte Împărăţia. „Luarea păcatului”, în acest caz, se referă la judecata şi distrugerea păcătoşilor, duşmanii lui Dumnezeu. Aceasta se potriveşte bine cu nota de judecată pe care Botezătorul o răsună în sinoptice. Aceasta este în mod precis imaginea din Apocalipsa 5 unde leul lui Iuda care a câştigat dreptul să deschidă cartea apare brusc ca mielul care stă în picioare, ia cartea, şi primeşte laudă pentru răscumpărarea umanităţii prin sângele său. Leul cuceritor, prin urmare, este berbecul înjunghiat. Şi mielul cuceritor care triumfă peste păcat este mielul sacrificial care înlătură păcatul. Această imagine de judecată poate să fie bine implicată în Ioan 1:29 de asemenea. Ioan Botezătorul era un profet inspirat al tradiţiei lui Israel, şi judecând din ceea ce se infiltrează mai târziu anunţul său pare să implice mult mai multe. Apostolul Ioan interpretează moartea lui Isus în referinţă faţă de mielul de paşte (19:14, 35-37). Mielul care „ia păcatul lumii” este un berbec puternic, cuceritor, care triumfă peste păcat prin propriul său sacrificiu. El este mielul pascal. Dar dacă El este acel miel, ar putea fi el acei miei de sacrificiu zilnic? Sau ţapul ispăşitor din Levitic 16? Sau mielul de înlocuire oferit în locul lui Isaac (Geneza 22)? Sau cel de vină din Levitic 14? Sau cel dus la înjunghiere din Isaia 53? Acest verset (Ioan 1:29) a fost notoriu pentru dificultatea sa în a admite un punct precis de referinţă, dar probabil că aceasta este precis ceea ce a intenţionat apostolul Ioan. Probabil că el nu a intenţionat să restrângă figura ci mai degrabă să o lase deschisă ca un şir larg al anticipaţiilor Vechiului Testament!

Pavel

În culegerile Pauline Isus este prezentat la o audienţă în principal dintre neamuri şi astfel „Hristos” a devenit mai mult un nume decât un titlu. Chiar şi aşa, Isus este prezentat ca ultimul Adam (Romani 5:12 şu), berbecul lui Isaac (Romani 8:32), Paştele (1 Corinteni 5:7), sămânţa lui Avraam (Galateni 3), cel care ne răscumpără de blestemul legii (Galateni 3:13), şi cel mai mare decât Moise (2 Corinteni 3). Şi în cartea Faptele Apostolilor vedem că practica lui Pavel din sinagogi a fost acelaşi oriunde mergea el – era întotdeauna doar o prezentare a lui Isus ca „Hristosul” şi în calitate de împlinitor al scripturilor Vechiului Testament (Fapte 17:2-3).

Evrei

De parcă nu ar fi fost totul destul, evidenţa din Evrei este zguduitoare. Din nou şi din nou Hristos este prezentat ca împlinitor a ceea ce s-a anticipat în vechea economie. El este superior faţă de toţi profeţii Vechiului Testament (1:1-4) – chiar faţă de Moise (3:1-6). El este superior îngerilor – care au jucat un rol atât de vital în darea legii (cap. 1-2). El a fost adus într-o lege nouă care o înlocuieşte pe cea veche (7:12). Când autorul vorbeşte despre faptul că „noi intrăm în odihnă” (4:1-10) noi îl înţelegem că vrea să spună că promisiunea odihnei (din Vechiul Testament şi prin Isus, cf. Matei 11:28 şu) este pe deplin realizată în mulţumirea noastră faţă de Hristos – acum şi în veci. El este preot al unui ordin mai înalt decât cel al lui Aron (cap. 7). El este realizarea a tot ceea ce a fost prefigurat în vechea ordine a lui Moise. Şi din nou, acest scriitor al Noului Testament a învăţat să privească în urmă în Vechiul Testament pentru a vedea toate promisiunile – şi instituţiile – care indică înainte către Domnul Isus Hristos care „îi împlineşte pe deplin”.

Concluzie

Avem destul de multe date. Să încercăm să trasăm câteva observaţii din toate acestea.

1)     Vechiul Testament este într-adevăr „îndeplinit” în Noul. Ceea ce înainte era o speranţă este pretutindeni declarat în Noul Testament a fi o speranţă a cărui vreme a sosit. Dacă ceva este clar din partea scriitorilor Noului Testament acesta este adevărul epocal: „s-a împlinit vremea”.

2)     Noul este într-adevăr în Vechiul, dar „tăinuirea” sa acolo nu este una foarte secretă! El este acolo – pretutindeni. Am putea la fel de uşor să învăţăm din partea scriitorilor Noului Testament că nu putem pur şi simplu că citim Vechiul Testament fără să-l vedem pe Isus.

3)     Punctul central al ambelor este acelaşi, adică, persoana şi lucrarea lui Hristos. Întreaga Scriptură este văzută că are – aceasta o pot spune din nou – un centru Hristologic şi un scop de răscumpărare.

4)     Natura anticipării Vechiului Testament variază – profeţia rostită, simbolul, ilustraţia. De fapt, scriitorii Noului Testament par să privească înapoi la întreaga istorie (anterioară) ca una lungă, obiect de lecţie extinsă care descrie un anumit aspect al persoanei şi lucrării lui Hristos.

Din aceasta cred că putem învăţa ceva despre natura unui „tip”. Unii au crezut că tipurile sunt doar acele simboluri sau ilustrări ale Vechiului Testament care îşi găsesc menţiunea specifică în Noul Testament. Această hermeneutică este destul de sigură – aceasta evită multele imaginaţii supra-active pe care le-am văzut cu toţii! Dar în timp ce aceasta este sigură, s-ar putea să nu se potrivească cu toate datele. Autorul Evreilor declară în mod specific că există ceva mai mult decât ceea ce declară el decât are timp să discute el: „Deasupra erau heruvimii slavei, care acopereau capacul ispăşirii cu umbra lor. Nu este vremea să vorbim acum cu de-amăruntul despre aceste lucruri” (9:5). Cam ceea ce ar fi scris autorul despre semnificaţia simbolică a heruvimilor nouă ne-ar fi plăcut să ştim! Metoda utilizată de scriitorii Noului Testament pare mai degrabă ocazională şi aproape în întregime negarantată. Ei privesc atât de uşor pretutindeni în Vechiul Testament, se pare, şi ei îl văd pe Isus! Este uşor pentru noi să Îl vedem în Isaia 53, dar ce spuneţi de Osea 11:1? „Tipul” mi se pare mie a fi mai degrabă un termen nedesluşit; se poate referi la orice fel de corespondenţă reală dintre evenimentele Biblice, persoane sau instituţii.

5)     Prin urmare, natura realizării Noului Testament variază. Uneori există o împlinire „una-faţă-de-alta”. Aceasta se vede în lucrurile precum ar fi profeţia lui Mica despre Betleem (5:2); nu sunt conştient de oricare altă semnificaţie a acestei profeţii decât acea că ea este despre locul unde s-a născut Isus. Dar nu este întotdeauna aşa de simplu. Am văzut ceea ce blestemul „şarpelui” din Geneza 3:15 a fost – şi va fi – împlinit. Acelaşi lucru este adevărat cu privire la alte promisiuni – pe care le vom vedea în următorul discurs. Apoi este acea chestiune despre sensus plenior care este discutată aşa de adesea în teologia contemporană. Oare scriitorii Noului Testament privesc către Vechiul Testament şi văd în acesta „un sens mai deplin” decât cel care a fost intenţionat în original de către autorii originali? Nu văd nici un fel de a nega aceasta (de exemplu, Matei 2:15 şi Osea 11:1), şi dacă noi înţelegem că Dumnezeu este Autorul unificator din spatele tuturor autorilor umani eu nu cred că aceasta ar prezenta o problemă reală. Ar trebui să facem menţiune şi la folosirea Noului Testament a lui plero („împlini”); acesta pare să indice doar că această eră mărturiseşte realizarea oricărui lucru din Vechiul Testament care indica într-un anumit fel către acesta – ori prin prezicere specifică, simbolism, sau orice. Acelaşi lucru este adevărat cu privire la tele, care se pare că este un termen sinonim.

6)     Întrebarea care se ridică este, cum aplicăm noi ceea ce învăţăm de la folosirea scriitorilor Noului Testament a Vechiul Testament. Am putea sau ar trebui să privim înapoi să vedem pe Hristos aşa de repede cum au făcut şi ei? Cum rămâne cu acele locuri care ni se par să-l „vizeze” pe Hristos dar scriitorii Noului Testament nu spun niciodată astfel? Este oare încă legitim aceasta? Pe scurt, cred că da, dar cred de asemenea că ar trebui să privim întotdeauna după anumiţi indicatori textuali. Şi eu sper că în cea mai mare parte din timp, cel puţin, vor exista alte porţiuni din Scriptură care vor sluji pentru a „completa” imaginea. De exemplu, Osea 11:1 menţionează „fiul emu”, şi în timp ce nu pare prea mult să continue, ştim din revelaţia mai deplină cum ar putea aceasta să devină prea bine o referinţă la Hristos. Un tratament similar este oferit profeţiei lui Caiafa din Ioan 11:49-52. Noi nu avem avantajul de inspiraţie sau chiar de a asculta la Isus învăţând în mod personal, şi astfel cred că este destul de necesar pentru noi să fim foarte atenţi cu privire la a vedea prea multe în toate detaliile minuţioase ale Vechiului Testament. Când în Cântarea lui Solomon el îşi asemuieşte buricul soţiei sale cu o cupă plină de vin şi pântecul ei cu o grămadă de grâu (7:2), eu nu sunt pregătit să văd o referinţă la cina Domnului – aşa cum o fac unii. Dar noi învăţăm de la scriitorii Noului Testament că dacă am fi să citim Vechiul Testament în mod corect trebuie să-l citim în timp ce purtăm ochelarii de Noul Testament ai noştri! Atunci când citim că primului om pus pe pământ i s-a dar dominaţie peste acesta şi a eşuat, ar trebui să ne amintim fără ezitare că noi am citit ultimul capitol, de asemenea, şi că acesta ne spune acolo că „Isus l-a recâştigat!” Atunci când citim despre un eliberator promis care va distruge pe ispititor ar trebui să ne gândim imediat în termenii victoriei realizată de Hristos pe cruce care ne va duce la consumarea finală de la întoarcerea sa. Acelaşi lucru este adevărat atunci când citim despre diferitele ritualuri din legea Mozaică. Atunci când citim că legea a intrat şi îi vedem capacitatea ei de a indica păcatul, minţile noastre ar trebui să meargă repede către Acela care este „sfârşitul legii pentru neprihănirea aceluia care crede”. Când citim despre Israel că intră în odihnă, ar trebui să ne gândim fericiţi la odihna noastră în Hristos de care ne vom bucura acum şi în vecii vecilor. Pe scurt, noi trebuie să citim Vechiul Testament în mod Hristologic.

Spurgeon a declarat acest lucru cu elocvenţă caracteristică.

Luaţi-l pe Hristos pentru un moment, şi priviţi în paginile Vechiului Testament al vostru. Apoi încercaţi să construiţi în imaginaţia voastră un caracter ideal care se va potrivi în mod exact în tot ceea ce este prevestit. Amintiţi-vă, El trebuie să fie un profet ca şi Moise, şi totuşi un campion ca Iosua. El trebuie să fie un Aron şi un Melhisedec. El trebuie să fie atât David cât şi Solomon, Noe şi Iona, Iuda şi Iosif, Isaac care a fost oferit de tatăl său şi berbecul care a murit în locul lui. Da, El nu numai că trebuie să fie mielul care a fost înjunghiat dar şi ţapul ispăşitor care nu a fost înjunghiat, turtureaua care era adâncită în sânge şi preotul care frângea pasărea; dar El trebuie să fie şi altarul, cortul, capacul îndurării, şi pâinea de punere înainte….

Punctul său este bine stabilit: încearcă doar să faci sens din Vechiul Testament fără de Hristos! Fără de El ea este o carte goală! Dar cu El, un munte de detalii este frumos acoperit. Sau, în cuvintele lui Augustin,

„Citiţi cărţile profetice fără referire la Hristos – ce aţi putea găsi mai fără gust şi banal? Găsiţi-l acolo pe Hristos, şi ceea ce vei citi nu numai că se va dovedi a fi agreabil, ci te va şi intoxica”.

7)     Astfel relaţia Vechiului Testament faţă de Noul Testament nu este rea / bună, ci bună / mai bună. Credincioşii Vechiului Testament au avut calea lor către Dumnezeu, preoţia lor şi multe alte provizii bucuroase pe lângă acestea. Şi toate acestea au fost un dar graţios din partea lui Dumnezeu. Vechiul legământ, pentru a folosi cuvintele lui Pavel, a fost „glorios” (2 Corinteni 3:10-11). Dar slava acestui Nou legământ o întrece cu mult, căci noi ne bucurăm de „trupul” despre care primul a fost doar o „umbră” (Coloseni 2:17). Sau în limbajul scriitorului către Evrei, această „cale nouă şi vie” este cu mult „mai bună”, şi noi ne bucurăm să fim parte din ea.

8)     Încă un lucru. Am spus că noi învăţăm de la scriitorii Noului Testament de felul cum să citim Vechiul Testament – adică, din punctul de vederea al „finalului”. Dar de unde au avut ei aceasta? Există doar un singur răspuns, şi ei înşişi ne dau răspunsul. „Şi a început de la Moise, şi de la toţi proorocii, şi le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El” (Luca 24:27). În autoritatea lui Hristos noi citim Vechiul Testament privind spre El. A citi Vechiul Testament în acest fel este a urma conducerea Domnului nostru, despre cel de care cartea a fost scrisă şi Acela, la rândul său, o împlineşte pe deplin.

Discursul # 2

Anumite teme majore de împlinire

 Introducere

Sumar

Am văzut în primul discurs că în Isus Hristos ceea ce s-a anticipat în Vechiul Testament este realizat. Teologia – mesajul – Noului Testament este una de realizare. Isus Hristos a venit „la împlinirea vremii”. Această eră a istoriei mântuirii stă mai presus de era anterioară în acea că ea mărturiseşte o realizare a tuturor speranţelor anterioare. Acesta, cred eu, este ceea ce l-a făcut pe Ioan Botezătorul „cel mai mare” dintre toţi profeţii – el a mărturisit de fapt şi a introdus ceea ce ceilalţi doar au promis. „Noi l-am găsit pe Cel de care a scris Moise şi profeţii” este în mor precis slava superioară a acestei ere a Noului Testament.

Am văzut aceasta prin a trasa în mod simplu cale în care scriitorii Noului Testament interpretează Vechiul Testament. Ei văd cu toţii în mod consistente şi-l prezintă pe Domnul Isus ca scopul speranţelor Vechiului Testament. Ei privesc destul de uşor şi de natural la Vechiul Testament şi văd străluciri şi promisiuni despre Hristos pretutindeni. Pentru a observa toate acestea, cred eu, este fundamental pentru întregul studiu – pasul prim şi de bază.

Aşa am văzut şi noi că suntem, de exemplu, introduşi să citim Vechiul Testament în lumina revelaţiei climatice pe care a adus-o Isus. Aristotel este cel care a învăţat că totul este mai bine înţeles în lumina telos-ului său, finalul ei. Dar nicăieri nu este aplicat acel principiu mai bine decât aici – a citi Vechiul Testament în mod corect este a-l citi în lumina Noului Testament – telos-ul său.

Zona de studiu

Ceea ce nu mi-am făcut timp să indic este că speranţa Vechiului Testament era una escatologică. Daţi-mi voie să explic mai amănunţit. Vechiul Testament cunoaşte două ere de istorie de răscumpărare – şi Noul Testament este în fond acelaşi. „Istoria răscumpărătoare” nu vorbeşte de nimic din afara istoriei „reale”. Aceasta doar vede istoria din perspectiva lui Dumnezeu în desfăşurarea mântuirii Sale promise. Cele „două ere” sunt pur şi simplu, 1) era prezentă, şi 2) cea care va veni – sau simplu, promisiune şi împlinire. „Această eră prezentă” este caracterizată pretutindeni ca „rea” (de exemplu, Galateni 1:4) deoarece este era păcatului. „Această eră” vede societatea de oameni ca fiind sub controlul lui satan şi în rebeliune împotriva lui Dumnezeu. Există mizerie şi păcat şi moarte – şi toate acestea sunt rele. Cei neregeneraţi sunt porecliţi, „fiii acestui veac” (de exemplu, Luca 16:8), şi care „iubirea veacului acesta” este un semn de nelegiuire (2 Timotei 4:10). Prin contrast, „veacul viitor”, vremea lui Mesia (Matei 24:3), este vremea când Dumnezeu va veni în putere glorioasă şi va îndrepta tot ceea ce este greşit. Va exista o inversare a efectelor căderii – o „fixare” a tot ceea ce este frânt şi tot ceea ce este greşit. Aceasta este ziua mântuirii.

Câteva pasaje din Noul Testament menţionează aceste două veacuri în mod specific. De exemplu, în Matei 12:32 Isus vorbeşte de acel păcat care nu poate fi iertat – „nici în acest veac şi nici în veacul viitor”. În mod similar, la speranţa asociată cu veacul viitor se face aluzie în Luca 18:30 care vorbeşte despre „viaţa din veacul viitor”. „Timpul sfârşitului”, „zilele din urmă”, etc., sunt expresii similare. Punctul de aici este pur şi simplu acela că aceasta este înfăţişarea Biblică – acest veac şi cel viitor.

Aşa cum am menţionat, speranţa Vechiului Testament era una escatologică – se centra pe o eră ce avea să vină. Vremea lui Mesia avea să fie un timp de judecată, înviere, neprihănire şi aşa mai departe. Speranţa era în mod clar una viitoare – că în „final” Dumnezeu va veni şi-şi va răscumpăra poporul Său.

Dar aici din nou citim că scriitorii Noului Testament vorbesc despre „împlinire”. Pe scurt, mesajul lor este că în Hristos „acel veac” a fost adus înainte în „acest veac”. Viitorul este acum! Hristos a împlinit toate îndelungatele noastre speranţe! Acesta este mesajul radical, revoluţionar al bisericii primare, şi este un mesaj care a format nu numai teologia lor ci şi întreaga loc concepţie despre viaţă.

Abordarea

Ceea ce aş dori să fac în continuare este sublinierea afirmaţiilor majore din Noul Testament faţă de acest efect şi apoi temele primare corespondente. Obiectivul nostru general de aici este acela de a demonstra mai departe natura „mai deplină” a acestei ere a Noului Testament. Din fericire prin a face astfel vom ajunge la o apreciere mai mare a privilegiilor noastre – şi a responsabilităţilor noastre – în har.

Caracterizarea Biblică a acestei ere

Nu trebuie să petrecem prea mult timp în a discuta ceea ce este destul de limpede, ci ar trebui să începem prin a nota că pe de-o parte „acest veac” este unul rău (Galateni 1:4), şi este totodată incompatibil cu adevărata ucenicie (2 Timotei 2:4; 4:10). Aceasta este foarte simplu deoarece dumnezeul acestui veac este satan (2 Corinteni 4:4) – un adevăr Biblic care devine tot mai evident în fiecare zi. A trăi „în acord” cu această eră înseamnă a urma conducerea lui satan (Efeseni 2:2), şi a fi prins în „grijile acestui veac” va rezulta în sufocarea seminţei evangheliei (Matei 13:22). Nu e nevoie de prea multă perspicacitate spirituală pentru a se recunoaşte că lumea în care trăim noi este – în estimarea lui Dumnezeu – o lume plină de păcat. Şi aceasta este cea care face speranţa viitoare una luminoasă – în veacul viitor lucrurile nu vor fi aşa!

Dar ce este atât de uimitor cu privire la mărturia Noului Testament este că Hristos a adus „acest veac” în această eră. Notaţi Galateni 1:4. „El S-a dat pe Sine însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău”. Pavel nu se pare că spune că noi încă mai sperăm că într-o viitoare zi vom fi eliberaţi de acest veac. El se pare că ne spune că prin lucrarea răscumpărătoare a lui Hristos noi ne bucurăm deja de libertatea din acest veac prezent.

Notaţi 1 Corinteni 10:11. „Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde, şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor”. Notaţi că „sfârşitul” (telos) a venit – „sfârşiturile veacurilor” spre a fi exacţi. Dar notaţi faptul că Pavel este mult mai specific decât atât – sfârşitul veacurilor a venit peste noi.

Evrei 1:1-2. „După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul său”. Notaţi că ni se spune că suntem deja o parte a „ultimelor zile”. În cadrul „ultimele zile” din Noul Testament şi în expresiile similare se folosesc în mod consistent ca referire la evenimentele care ori au avut loc ori vor avea loc (cf. 1 Petru 1:20; Iuda 18; Fapte 2:17). Ioan vorbeşte de timpul lui ca „ultima oră” (1 Ioan 2:18).

Evrei 9:26. „Fiindcă atunci ar fi trebuit să pătimească de mai multe ori de la întemeierea lumii; pe când acum, la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată, ca să şteargă păcatul prin jertfa Sa”.

1 Petru 1:10-12. „Prorocii, care au proorocit despre harul care vă era păstrat vouă, au făcut din mântuirea aceasta ţinta cercetărilor şi căutării lor stăruitoare. Ei cercetau să vadă ce vreme şi ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos, care era în ei, când vestea mai dinainte patimile lui Hristos şi slava de care aveau să fie urmate. Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înşişi, ci pentru voi spuneau ei aceste lucruri pe care vi le-au vestit acum cei ce v-au propovăduit Evanghelia, prin Duhul Sfânt trimis din cer şi în care chiar îngerii doresc să privească” (cf. Luca 10:24).

În toate acestea punctul este acelaşi, anume, că această eră a Noului Testament este era împlinirii. Ceea ce s-a aşteptat de aşa de mult timp acum este experimentat – de către noi. Aceasta nu înseamnă a spune că noi nu mai trăim „aici” – este destul de evident că aşa este. Dar apoi noi nu trăim – dar mai multe despre aceasta mai târziu. Să notăm doar două indicaţii despre aceleaşi lucruri.

2 Corinteni 5:17. „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi”. Dacă terminologia de aici ţi se pare escatologică atunci eşti pe calea cea dreaptă. „Creaţia nouă” sună în mare parte ca „un cer nou şi un pământ nou” din 2 Petru şi Apocalipsa. Amintiţi-vă de Apocalipsa 21:5 unde pe marginea eternităţii Dumnezeu spune, „Iată, Eu fac toate lucrurile noi”. Aceasta este în mod clar ceva pe care noi îl punem într-un cadrul de timp viitor. Dar Pavel declară în mod îndrăzneţ că aceasta este o experienţă prezentă – cel puţin într-un anumit sens – pentru cei care sunt „în Hristos”.

Filipeni 3:20. „Cetăţenia noastră este în ceruri” (cf. Efeseni 2:6, noi suntem „puşi în locurile cereşti”). Într-un anumit sens cerul este aici – pentru noi.

Sper că nu am supra-dezbătut acest punct, dar cred că este bine să vedem pasajele specifice care declară subiectul în mod precis – sau concis. Aceasta slujeşte, prin urmare, drept cadru în care putem examina anumite teme relatate. Scriitorii Noului Testament – şi Isus – nu declară în mod simplu că aceasta este noua eră; tot ei vorbesc cu referire la promisiuni specifice care fac apel la o împlinire escatologică şi de care noi ne bucurăm acum.

Promisiunile împlinite în acest veac

Învierea

Baza speranţei Vechiului Testament este speranţa învierii. Daniel 12:2 promite aceasta atât de clar ca oriunde, dar aceasta este o speranţă care este vie în tot Vechiul Testament (de exemplu, Iov 19:26; Isaia 26:19). Cu toţii sunteţi familiari cu aceasta. Veacul viitor, veacul lui Mesia, avea să fie un timp de înviere.

Aceasta este semnificaţia învierii lui Hristos. Faptul că învierea Sa era o înviere reală, trupească este bine atestat în înregistrările Evangheliei – precum şi în epistole. Mormântul gol, apariţiile şi martorii oculari, rănile vizibile, etc. Dar ceea ce este adesea trecut cu vederea este faptul că în timp ce învierea Sa era reală ea nu era doar o resuscitare a trupului său. Aceasta a fost învierea Sa în veacul viitor – învierea escatonului. Evidenţa pentru aceasta apare în două linii.

Evidenţa fizică

Evidenţa fizică este abundentă. Hainele de la mormânt care au fost găsite în mormântul gol nu au fost rupte de pe trupul lui Isus – ele au rămas acolo aşa cum au fost puse, doar că acum erau goale! Suspectez faptul că greutatea mirodeniilor de ungere şi a acoperirii s-a păstrat în aceasta, dar punctul este că trupul pare să fi plecat fără vreo tulburare! (cf. Lazăr, Ioan 11:44).

De asemenea, piatra a fost dată la o parte de pe mormânt, nu pentru a-l lăsa pe Isus afară, ci mai degrabă pentru a arăta că El era plecat! Şi există apariţiile şi dispariţiile neprevăzute (de exemplu, Luca 24) şi cu ele aparenta „călătorie” înainte şi înapoi dintr-o altă „dimensiune” sau stare de existenţă. Barierele fizice nu erau obstacole pentru El; „uşile erau închise” indică aceasta. Toate acestea în contrast cu învierile anterioare, unde suntem lăsaţi să presupunem că persoana care a înviat eventual a murit din nou.

Privind la toate acestea devine clar faptul că învierea lui Hristos este ceva unic în istorie. Apare drept din evidenţa fizică faptul că învierea Sa este învierea erei viitoare. Şi de fapt aceasta este de fapt declaraţia scriitorilor Noului Testament.

Evidenţa exegetică

Fapte 4:1-2. „Pe când vorbeau Petru şi Ioan norodului, au venit la ei pe neaşteptate preoţii, căpitanul Templului şi Saducheii, foarte necăjiţi că învăţau pe norod, şi vesteau în Isus învierea din morţi”. De ce era doctrina lor aşa de opusă de Saduchei? Deoarece „ei predicau în Isus învierea morţilor”! Învierea viitoare nu mai era pentru apostoli subiect de speculaţie teoretică ci de evenimente curente! Saducheii ar putea argumenta faptul că învierea nu va avea loc niciodată. Iar Fariseii ar argumenta şi ei aceasta. Dar ceea ce au insistat apostolii era că aceasta deja avea loc!6

Fapte 23:6. „…din pricina nădejdii în învierea morţilor sunt dat în judecată”, Adică, speranţa lui Israel de înviere atârnă pe Isus. Toată speranţa învierii se centrează pe El deoarece El a experimenta-o deja.

Romani 1:3-4. „Ea priveşte pe Fiul Său, născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul, iar în ce priveşte duhul sfinţeniei dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor”. Cred că tratarea lui Vos (şi astfel, a lui Murray) a acestui pasaj loveşte marca7. El indică faptul că Pavel vorbeşte aici de două stări de existenţă ale Fiului întrupat: 1) slăbiciunea – „conform trupului”, stare care a originat „din (ek) sămânţa lui David”; şi 2) puterea – „conform Duhului sfinţeniei” care origina „din (ek) învierea din morţi”. Învierea lui Isus nu L-a declarat pur şi simplu a fi „Fiul lui Dumnezeu” ci „Fiul lui Dumnezeu cu putere”. Pusă în mod simplu, la învierea Sa, Hristos – spre deosebire de Lazăr sau cei din învierile anterioare – a intrat într-o stare total de nouă de existenţă. El a intrat în veacul care va să vină.

1 Corinteni 15:20. „Dar acum (nuni de), Hristos a înviat din morţi, pârga celor adormiţi”. Notaţi cadrul de timp („acum”) şi natura învierii (pârga”). „Pârga” este mai mult decât o garanţie; aceasta este primul vărsământ al unui seceriş de mai târziu. Versetul 22 specifică faptul că „în Hristos” vom fi noi înviaţi. Implicaţia din nou este că El a intrat în acea stare de înviere înaintea noastră.

1 Corinteni 15:45. „Omul dintâi Adam a fost făcut un suflet viu”. Indicaţia din nou este că El a intrat într-o altă existenţă.

2 Timotei 1:10. „…care a nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa şi neputrezirea, prin Evanghelie”. În învierea Sa Hristos a intrat în „neputrezire”.

Astfel Hristos a fost înviat spre viaţa din veacul ce va să vină. Semnificaţia tuturor acestor lucruri îşi au baza în faptul că noi suntem „în El”. Adică, există o solidaritatea unită a lui Hristos cu cei ai lui, aşa că ceea ce este adevărat despre El devine adevărat despre noi. Aceasta include şi învierea. De multe ori Pavel merge în dureri pentru a arăta că noi suntem „înviaţi cu El” (de exemplu, Romani 6:13 şu; Efeseni 2:5-6; Coloseni 2:12-13; 3:1). Noi suntem una cu El în învierea Sa precum şi în moartea Sa. Scopul răscumpărător al lui Dumnezeu pentru noi a for realizat pentru noi – şi, într-un sens, fără noi – de către Isus Hristos.

Dar în timp ce aceasta este adevărat cu privire la ceea ce s-a întâmplat pentru noi în istoria mântuirii, nu este doar aceasta. Aceasta e ceva care are implicaţii şi în experienţa noastră zilnică. Noi suntem înviaţi cu El „spre viaţa nouă” (Romani 6:4). Ca şi El, noi am intrat într-o nouă experienţă. Aceasta nu este starea de neputrezire, ci este starea în care păcatul nu mai are dominaţie (6:6 şu). Înviaţi împreună cu El păcatul a fost detronat. Acesta nu mai poate călări peste noi, ci în Hristos noi suntem eliberaţi de păcat (v. 7) şi nu mai suntem forţaţi în supunere faţă de acesta (v. 14). Aceasta este ceea ce relatează pentru „noutatea” vieţii noastre în Hristos (2 Corinteni 5:17). Suntem oameni care am fost înviaţi la o nouă existenţă – cu Hristos. Ba mai mult, această „viaţă nouă” la care am fost înviaţi noi în El este pentru noi o resursă pentru trăirea zilnică. „Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine” (Galateni 2:20). „Ca să-L cunosc pe El şi puterea învierii lui” (Filipeni 3:10). Înviaţi cu Hristos noi nu mai suntem relataţi faţă de o idee – noi suntem relataţi faţă de Domnul înviat a cărui tărie devine a noastră pentru trăirea pentru El.

Aceasta este în mod precis tensiunea din viaţa creştină. Noi suntem înviaţi cu Hristos să stăm cu El în locurile cereşti (Efeseni 2:5-6). Noi trăim într-o altă lume – şi este evident, pentru noi şi pentru cei care ne cunosc. Noi simţim tragerea în sus către un loc mai înalt, şi ştim că viaţa Lui este în noi. Cu toate acestea picioarele sunt încă aici pe pământ – în această eră. Şi noi simţim adesea tracţiunea în jos a „grijilor acestui veac” (Matei 13:22). Şi astfel suntem avertizaţi, în calitate de soldaţi din armata lui Hristos, nu pentru a fi „încurcat cu treburile acestei lumi” (2 Timotei 2:4). Dar aceasta nu este doar avertizare, este acel ajutor al Hristosului înviat care locuieşte în noi, şi noi trăim pentru Dumnezeu prin El (Galateni 2:20).

Viaţa veşnică

Una din caracteristicile izbitoare ale predicării lui Isus este folosirea Sa rară a termenului „mântuire” (sau verbul „a mântui”). În comparaţie cu folosirea noastră a acestui cuvânt Isus l-a folosit din greu. Aceasta nu înseamnă că folosirea de către noi a cuvântului este greşită – şi Pavel l-a folosit tot timpul. Dar observaţia ar trebui să ne facă destul de curioşi pentru a vede ace terminologie a folosit Isus – în special în lumina faptului că misiunea Sa era o misiune de mântuire!

În acest punct ajungem să recunoaştem preferinţa lui Isus pentru cuvântul „viaţă” – sau „viaţă veşnică”. Evanghelia lui Ioan este plină de referinţe la „viaţă” şi „a trăi” (53 de ori; de 95 de ori în scrierile lui Ioan). Această observaţie mă fascinează, şi atunci când am observat-o pentru prima dată am fost încântat să caut materia puţin mai departe pentru a descoperi de ce a preferat Isus acest termen. Nu putem să-l explorăm acum, dar vom privi la acesta în relaţie faţă de tema noastră a împlinirii.

Prima dată când termenul „viaţă veşnică” (hayyey `olam / zoe aionion) apare în Scriptură este în Daniel 12:2, şi doar o simplă privire la verset ne trimite spre calea noastră către o înţelegere a semnificaţiei termenului. „Mulţi din cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula: unii pentru viaţa veşnică, şi alţii pentru ocară şi ruşine veşnică”. În mod clar speranţa „vieţii veşnice” este una escatologică – aceasta se centrează în mare parte pe ultimele zile, ziua învierii. Această aceiaşi idee este purtată în Noul Testament, de fapt, şi este văzută în versete precum Matei 25:46 unde judecata finală de la revenirea lui Hristos este văzută că rezultă în două destine diferite pentru umanitate – pedeapsă veşnică şi viaţă veşnică. În Marcu 10:30 Isus specifică în mod exact că ucenicii lui vor primii „în veacul viitor viaţa veşnică”. Acelaşi lucru este văzut în pasaje similare unde „viaţa” stă în contrast cu „iadul” (de exemplu, Marcu 9:43, 45). În Ioan 5:29 Isus vorbeşte despre „învierea vieţii” pentru cei care au făcut bine, o afirmaţie aproape de evocatoare faţă de cea din Daniel 12:2. Şi în Ioan 12:25 „viaţa din această lume” este în contrast cu „viaţa veşnică”. Astfel semnificaţia frazei este clară: viaţa veşnică este viaţa veacului viitor. De aceasta ne putem bucura în ziua învierii.

Ceea ce este surprinzător, prin urmare, este de a învăţa că aceasta este binecuvântarea pe care Hristos a venit să o dea în acest veac! Evanghelia lui Ioan este plină de declaraţii faţă de acest efect. „Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug” (10:10). „Adevărat, adevărat vă spun, că cine ascultă cuvintele Mele, şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică, şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă” (5:24). Acesta este punctul de referinţă şi în discuţia lui Isus cu Nicodim. El are nevoie de o renaştere mai precis pentru că intrarea în împărăţie necesită un principiu nou de viaţă. Şi atunci când Isus spune că ucenicii lui nu sunt „din această lume”, El vrea să implice (probabil printre alte lucruri) că viaţa pe care o posedă ei acum nu este explicabilă în termeni de ceva natural. Aceasta nu are nimic de a face cu această lume. Conceptul este unul fascinant şi descoperă o înţelegere profundă a semnificaţiei lui Isus Hristos. Cu El eschatonul a fost favorizat.

Ceea ce este evident mai întâi de toate este că „viaţa” este mai mult decât evidenţă, şi „viaţa veşnică” este mai mult decât existenţa fără de sfârşit. Prin definiţie, toţi oamenii „există”, şi ei vor exista întotdeauna. Dar punctul de bază de aici este dacă sau nu putem să ne referim corect la acea existenţă din afara lui Hristos ca „viaţă”. Termenii, după cum vedeţi, nu vorbesc despre cantitatea vieţii ci de calitatea vieţii, un tip specific de existenţă. Aceasta durează veşnic, pentru a fi siguri, şi vom privi la aceasta mai târziu, dar nu aceasta este întregul punct. „Cum existăm – şi vom exista – noi?” este întrebarea de aici.

Dar care este calitatea vieţii pe care o oferă Isus? Ce o face pe aceasta să fie atât de dorit? În Ioan 17:3 Isus defineşte viaţa veşnică drept cunoaşterea lui Dumnezeu „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu”. Sunteţi conştienţi de faptul că verbul „a cunoaşte” adesea implică mai mult decât simpla posesiune de fapte. Aceasta vorbeşte despre relaţie, intimitate, părtăşie, favoare (de exemplu, Psalmul 1:6; Amos 3:2; Ieremia 9:24; 31:34; Ioan 10:14-15). Aici este locul unde „viaţa” devine aşa de semnificativă. În afara lui Hristos omul nu-l cunoaşte pe Dumnezeu – el nu poate (8:19, 54-55; 16:3; 17:25). Păcatul a dezbinat aşa de mult lucrurile încât aceasta – cea mai mare aspiraţie şi scop al său, însăşi scopul creaţiei sale – este pierdută. Aceasta explică „zădărnicia” existenţei naturale a omului. El este într-o căutare continuă după fleacuri deoarece nu poate găsi satisfacţie sau mulţumire sau înţelesul real pentru viaţă. Şi motivul pentru care el trăieşte într-o astfel de nemulţumire este că el nu poate să obţină aceea pentru care a fost creat – părtăşia cu Dumnezeu! Şi fără de aceasta nimic nu-l poate satisface. El există, dar viaţa lui este o moarte vie. ŞI existenţa care stă înaintea lui este chiar mai rea.

Era speranţa sfântului Vechiului Testament ca într-o zi Dumnezeu să vină să-l ridice la „viaţă” – plinătatea vieţii în părtăşia cu El. Dar anunţul îndrăzneţ pe care îl face Isus este că El a venit ca să ne dea acea viaţă – aici şi acum, şi întotdeauna. Şi aş dori să indic faptul că aceasta este în mod precis mărturia fiecărui credincios adevărat! Oare nu este aceasta exact ceea ce ai ajuns să simţi chiar? Existenţa noastră a fost aşa de complet transformată încât cel mai bun lucru pe care-l oferă lumea aceasta pare ieftin! Noi nu mai suntem

Vrăjiţi de încântarea lumii –

Lucruri ce-s mai înalte, lucruri mai nobile,

Acestea ne-au întunecat vederea!8

De fapt, atât de adâncă şi de stabilită este această bucurie interioară şi satisfacţie a vieţii pe care o avem acum încât condiţiile exterioare – problemele acestei lumi – contează tot mai puţin. Noi am „descoperit mulţumire în oricare stare am fi”. Dragostea lui Dumnezeu este atât de revărsată în inimile noastre încât ne putem bucura chiar şi în necaz. Şi când alţii se laudă cu realizările sau dobândirile ori posesiunile lor – sau orice – aceasta nu ne produce invidie aşa cum obişnuia să fie odinioară. Mai degrabă ne bucurăm – într-adevăr, ne lăudăm, în aceasta: că-l cunoaştem pe Dumnezeu. Şi în cunoaşterea lui am descoperit un izvor de bucurie şi fericire care întrece cu mult ceea ce lume aceasta ar fi visat vreodată. Noi am găsit viaţa! Şi privind înapoi de la acest punct de avantaj, acea existenţă de dinainte de a-l „cunoaşte” pe Dumnezeu pare acum să nu fi fost mai nimic decât o viaţă – era o moarte vie. Noi nu simţim că după ce ne-am întors de la lucrurile vechi am schimbat o viaţă bună cu un viitor bun – mai degrabă simţim că am făcut schimb cu o existenţă ieftină, săracă pentru o viaţă glorioasă şi abundentă care va dura şi va creste pentru totdeauna. Aceasta este păşunea prosperă, verde a vieţii veşnice, viaţa veacului viitor. Şi slava acestui veac al Noului Testament este că în Isus Hristos noi ne putem bucura înainte de vreme de aceasta. Cântecul binecunoscut al lui Peterson, „Cerul s-a coborât şi slava sufletul mi-a umplut” spune drept ceea ce spune despre bani.

Şi să nu uităm că aceasta este binecuvântarea pe care o putem oferi oamenilor în timp ce predicăm evanghelia. Persoana la care mărturisim ar putea să facă din viaţă să fie dură în fine – că el ar avea securitate într-un cont bancar sau într-un statut social înalt, sau orice altceva. Dar atunci când îi dai jos masca lui vopsită vei vedea că totul este doar o faţadă – el ştie că siguranţa sa este una înşelătoare. Aceasta vine şi pleacă, şi el o ştie. Şi atunci când ajunge la zilele cele mai dificile ale vieţii el ştie bine că siguranţa nu este deloc siguranţă. Dar noi putem oferi ceva mult mai stabil şi mai plăcut decât toate acestea. În Isus Hristos putem avea „viaţă”, şi aceasta „mult mai din belşug”.

Bucuria de prezenţa lui Dumnezeu

Caracteristica centrală a speranţei Vechiului Testament este exprimată în cuvintele, „Eu voi vi Dumnezeu tău … şi tu îmi vei fi poporul meu” (Exod 6:7). În mod similar, caracteristica centrală a închinării Vechiului Testament era abordarea sa a prezenţei lui Dumnezeu. Aceasta este semnificaţia întreagă a locului „preasfânt”. Exista sacrificiu şi ispăşire şi mult mai puţin, dar chestiunea intrării în prezenţa lui Dumnezeu a fost ceea ce a făcut închinarea atât de solemnă.

Tema este preluată în Geneza 9:26-27 unde se spune că Dumnezeu este „Dumnezeul lui” Sem şi va „locui” în corturile lui. Aceasta este adusă din nou în Exod 3 unde la fel cum Dumnezeu îl trimite pe Moise în misiunea lui către Egipt, El spune, „În mod sigur Eu voi fi cu tine” (v. 12). Semnificaţia Numelui Divin („EU SUNT cel CE SUNT”, v. 14), cred eu, se centrează în principal pe acest mare adevăr. Aceasta indică mai mult decât că Dumnezeu este „auto-existent”. El este prezent printre oamenii lui! Prezenţa lui salvatoare era adevărul care a fost adus de Moise către ei, şi prin virtutea prezenţei Lui au fost ei eliberaţi.

Atunci când a fost ridicat cortul, acesta era locul unde locuia Dumnezeu. „Să-Mi facă un locaş Sfânt şi Eu voi locui (shakan) în mijlocul lor” (Exod 25:8). Acesta e punctul focal de închinare. „Atunci norul a acoperit Cortul Întâlnirii, şi slava Domnului a umplut cortul” (40:34). Notaţi aici asocierea apropiată a ideilor despre prezenţa şi „slava” lui Dumnezeu; terminologia pare să fie interschimbabilă.

Prima poruncă, „Să nu ai alţi dumnezei în afară de mine”, a fost prima poruncă pe care a încălcat-o Israel (Exod 32), şi ca rezultat Dumnezeu a spus, „Nu voi mai merge cu tine” (33:3). În următoarele versete Moise a apelat cu succes la sentinţă (v. 12-17), şi Dumnezeu a pledat că va merge „cu” ei. Prezenţa lui Dumnezeu, sau „slava” (kabod, v. 22), era esenţială. Apoi în Levitic întreaga funcţie a cultului Israelit a fost aceea de a aduce pe fiecare închinător (de parte bărbătească) în prezenţa lui Dumnezeu de trei ori pe an. Aceasta era o actualizare a prezenţei lui Dumnezeu.

Dar chiar şi cu aceasta, intrarea în prezenţa lui Dumnezeu era un lucru dificil şi de temut. Doar marele preot putea să între în locul preasfânt – şi aceasta doar odată pe an – şi doar după ce făcea pregătirile atente şi în mod adecvat. Calea nu era deschisă pentru oricine, oricând. Nici măcar Moise nu putea intra într-un loc sfânt (Exod 40:35). Aceasta era un „lucru de temut”, şi doar prin virtutea mijlocirii preotului se puteau bucura ei de prezenţa lui Dumnezeu.

Apoi este profetul Ezechiel care portretizează în mod geografic depărtarea slavei lui Dumnezeu (kabod) de la Israel (cap. 11). Nelegiuirea lui Israel a devenit prea mare şi prezenţa lui Dumnezeu a fost înlăturată. Cu toate acestea în cap. 43 există din nou o descriere a reîntoarcerii slavei lui Dumnezeu.

Toate acestea sunt prezentate în declaraţiile climatice din prologul lui Ioan. „Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui” (v. 14). „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (v. 18). Isus Hristos este realizarea a ceea ce a fost zugrăvit în cortul Vechiului Testament – şi pierdut mai târziu. În El slava lui Dumnezeu este reîntoarsă. În El Dumnezeu a venit în „cort” printre oamenii lui. El este immanu el – Dumnezeu cu noi, pentru a împrumuta cuvintele lui Isaia şi Matei. Şi întregul fundal al cărţii Evrei este însăşi această temă, că în Hristos noi suntem aduşi în prezenţa lui Dumnezeu. Calea este deschisă dincolo de voal, şi ni s-a dat acces direct către Dumnezeu. Voalul care prevenea accesul în locul preasfânt a fost rupt „de sus în jos”, şi Dumnezeu prin Hristos a lăcat calea către El larg deschisă. Aceasta este „slava” veacului Noului Testament, şi ea este cu mult „mai bună”.

Ziua mântuirii

Venirea lui Dumnezeu avea să fie, mai presus de toate, timpul de eliberarea pentru poporul Său. Împărăţia care avea să vină avea să fie o împărăţie care avea să pună la o parte toată opoziţia şi să stabilească neprihănirea şi pace prin întreaga lume. Dumnezeu avea să vină în judecată, să distrugă pe toţi duşmanii Săi şi să-i răzbune pe cei neprihăniţi. Isaia vorbeşte de o vreme când „vestea bună a păcii” va fi răspândită din Sion, deoarece Domnul şi-a lăsat gol braţul Său de mântuire şi „şi-a mângâiat poporul Său şi l-a răscumpărat pe Ierusalim” (52:7-10); un timp când Robul lui Dumnezeu va „lega pe cei cu inima frântă, şi va proclama eliberarea celor captivi” şi anul de Jubileu (61:1-2). Ieremia şi Ezechiel vorbesc despre un „Legământ Nou” care va fi legiferat şi care promite o relaţie nouă cu Dumnezeu în iertare graţioasă de păcat. Mica îl prezintă pe Dumnezeu ca neîntrecut în milă, care „iartă nelegiuirea, şi trece cu vederea păcatele rămăşiţei moştenirii Sale” (7:18). El va „îndeplini adevărul (emeth) către Iacov, şi mila (hesed) către Avraam” pe care a jurat-o El (7:20; cf. Exod 34:6).

Şi din nou această temă îşi găseşte împlinirea în acelaşi loc ca toate celelalte – sau mai degrabă, în aceiaşi Persoană. „În această zi aceste lucruri s-au împlinit în auzul vostru”, a spus Isus după citirea lui Isaia 61. „A sosit ziua mântuirii”, a spus El în efect, „Anul de Jubileu este aici”. Ba mai mult, El a pretins că sângele Său va asigura pentru „mulţi” binecuvântările Noului Legământ (Matei 26:28).

În acelaşi fel, Ioan declară că „harul şi adevărul” pe care Mica le-a profeţie au fost „îndeplinite” în întruparea lui Hristos, Cel a Cărui prezenţă glorioasă o privim noi, „plin de har şi de adevăr” (Ioan 1:14). Aici Ioan îl pune pe Domnul Isus în centrul istoriei de răscumpărare – sau mai bine – la culmea ei. „Adevărul” pe care avea să-l îndeplinească Dumnezeu, credincioşia Sa, a fost revelat şi declarat în Hristos. „Mila” pe care a promis-o El a fost dată în plinătatea sa în Fiul Său.

Întrucât ei au privit înainte la un timp de justificare înaintea lui Dumnezeu când El îi va pronunţa neprihăniţi, noi privim înapoi spre Cel care „a fost dat din pricina fărădelegilor noastre, şi a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi” (Romani 4:25). Noi „am fost justificaţi prin credinţă” (Romani 5:1). Judecata noastră este trecută, şi în Hristos noi am fost justificaţi, declaraţi neprihăniţi.

În mod similar, atunci când îl auzim pe Isus declarând Domnia Sa peste sabat (Matei 12:8) am putea să ne mirăm la început în ce fel această autoritate va fi exercitată – ce va face El cu sabatul? Cum va fi acesta diferit ca un rezultat al domnie lui peste el? Găsim insinuări la acest răspuns în „veniţi la mine şi odihniţi-vă” (Matei 11:28 şu), dar în Evrei 4:1-11 noi învăţăm în mod specific că sabatul avea un caracter profetic / de prospectivă – acesta indica înainte către odihna noastră în Hristos. Sau, ca să folosim limbajul apostolului Pavel, aceasta este „umbra” a ceea ce Hristos este „trupul” (Coloseni 2:17). Aceasta este ceea ce a făcut Isus cu sabatul – El l-a împlinit pe deplin.

Sumar

De sigur, există mult mai multe teme pe care le-am putea examina cu concluzii similare – împărăţia, legea, aşteptatul Profet-Preot-Rege, legămintele Sinaitice şi cel Nou, etc. – dar acestea vor fi de ajuns pentru acum. De un interes ulterior pentru mine sunt temele respective ale sinopticilor, Ioan şi Pavel – împărăţia (sinopticilor), viaţa veşnică (Ioan), şi neprihănirea şi Viaţa în Duhul (Pavel). Nu este surprinzător faptul că fiecare dintre acestea îşi are tema sa de „împlinire” în însăşi centrul său9. Dar punctul nostru de aici este destul de clar: în Isus Hristos finalul este realizat. Noi încă trăim „aici”, dar prin virtutea asocierii noastre cu El, noi suntem privilegiaţi să ne bucurăm de binecuvântările escatonului timpuriu.

Acum – şi nu încă

Înainte de a conclude ar trebui cel puţin să indicăm că în timp ce avem în faţa noastră toate acestea, mai sunt încă de venit altele. Gândiţi-vă de exemplu în termenii învierii primise. Noi nu suntem doar „înviaţi cu El în asemănare cu învierea Sa”, ci prin virtutea asocierii noastre cu El învierea noastră trupească este şi ea asigurată. Aceasta este în mod precis argumentul lui Pavel din 1 Corinteni 15. Dacă El a înviat, şi noi vom învia, pentru că suntem în El. El este „pârga” din care noi suntem recolta mai deplină. Noi vom fi cu toţi înviaţi, „dar fiecare la rândul cetei lui. Hristos este cel dintâi rod; apoi, la venirea Lui, cei ce sunt ai lui Hristos” (v. 23). Aşa că există acel acum  – şi este acel nu încă. Învierea lui Hristos a inaugurat veacul ce va să vină, şi noi suntem o parte a acestuia astăzi în timp ce suntem în El. Dar au să vină mai multe, şi în El şi aceasta este asigurată.

Acelaşi lucru este adevărat cu privire la viaţa veşnică. Faptul că noi o avem acum nu anulează cu desăvârşire perspectiva viitoare. Adesea în Evanghelia lui Ioan auzim pe Isus cum face legătura apropiată a două idei de viaţă acum şi viaţa veşnică (4:14; 6:51; 10:28; 11:25-26). A avea viaţa acum înseamnă a o avea pentru totdeauna, şi „a nu pieri niciodată”. Punctul este simplu fapt că darul lui Isus de viaţă pentru cei ai lui vine timpuriu – şi astfel în două rate: 1) la regenerare, şi 2) la învierea trupului. Viaţa veacului ce va să vină a venit, şi mai are încă să vină.

Putem spune acelaşi lucru despre toate din aceste teme. Înfrângerea lui satan a fost realizată pe cruce (Ioan 12:31-32) şi totuşi va fi realizată într-un anumit timp din viitor (Romani 16:20; Apocalipsa 20). Binecuvântarea Avraamic este savurată de fiecare credincios (Galateni 3) şi totuşi va fi îndeplinită mai târziu (Apocalipsa 7:9). „Odihna” noastră în Hristos este aici (Matei 11:28 şu) şi totuşi rămâne (Evrei 4:9). Prezenţa lui Dumnezeu a fost manifestată în Hristos (Ioan 1:14) şi totuşi îşi aşteaptă deplina sa manifestare (Apocalipsa 21:3, 22). Mântuirea noastră în sine nu este încă pe deplin manifestată (Romani 13:11; Evrei 9:28; 1 Petru 1:5; Apocalipsa 12:10). Duşmanii lui Dumnezeu nu sunt încă eliminaţi. Pe scurt, împărăţia lui Dumnezeu este realizată acum, dar nu este încă manifestată pe deplin (2 Timotei 4:1, 8; 2 Petru 1:11).

Judecata noastră încă stă înaintea noastră, şi că justificarea noastră este încă o speranţă viitoare. Aceasta este semnificaţia timpului trecut din Romani 8:33 – „Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu?” Aceasta este probabil implicat şi în Romani 4:24 – „A înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi”. Ideea este că Hristosul cel înviat va sta în apărarea noastră la bara de judecată a lui Dumnezeu. Judecata noastră – şi justificarea – este atât trecut cât şi viitor.

De fapt, privind înapoi la Grădina Edenului şi la felul cum erau lucrurile acolo – şi la ceea ce ar fi trebui să devină – ni se aminteşte mai mult de ceea ce se leagă viitorul nostru. Nu ar trebui să uităm că în timp ce Adam era perfect, el nu era „aşa de perfect” precum putea să devină. Dar când în slava pomilor vieţii (caţi dintre ei?) sunt văzute o supraabundenţă de roade „în fiecare lună” (Apocalipsa 22:2), atunci noi vom recunoaşte că în Domnul Isus Hristos Paradisul a fost recâştigat – şi mult mai multe. Ceea ce a pierdut primul Adam – şi ceea ce a refuzat el – se va perfecta pe deplin prin ultimul Adam.

Aşa că în toată această „escatologie realizată” nu ar trebui să scăpăm din vedere viitorul. Ceea ce avem noi astăzi este realizarea glorioasă a speranţelor Vechiului Testament. Dar ceea ce stă înainte este încă mai glorios.

Un ghid hermeneutic semnificativ reiese din toate aceste lucruri. Că o binecuvântare promisă este realizată aici şi acum, prin însuşi acest lucru, nu predomină realizarea sa mai deplină de mai târziu. De exemplu, nu există nimic aici care să domine speranţa premilenialistă a manifestării viitoare a împărăţiei – nimic. Că veacul viitor este prezent şi că vine este o materie de simplă afirmaţie Biblică. Şi dacă există deja o realizare a binecuvântărilor în cadrul istoriei nu ar trebui să fim surprinşi să învăţăm de o manifestare încă mai deplină faţă de ele. Aceste întrebări pur şi simplu trebuiesc decise pe alte baze.

Hristos, Eschatos-ul

În final, când s-au spus toate acestea trebuie să recunoaştem clar că „împlinirea” anticipată în Vechiul Testament şi realizată în Noul Testament nu este nimic altceva decât Isus Hristos în Sine. El este legământul, promisiunea, împărăţia; El este viaţa noastră neprihănirea noastră, pacea noastră, mântuirea noastră, şi toate celelalte. El este scopul istoriei. Noi nu vorbim simplu despre „ultimele lucruri” ci despre o persoană în Care aceste „lucruri” sunt realizate. Şi când istoria este adusă la consumarea sa finală, Scriptura declară, „toate lucrurile vor fi adunate la El” (Efeseni 1:10).

Pentru acest motiv Isus este numit „Omega, eschatos-ul (ultimul), telos-ul („sfârşitul, Apocalipsa 22:13; cf. 1:17; 2:8). „În adevăr, făgăduinţele lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele, toate în El sunt „da”; de aceea şi „Amin” pe care-l spunem noi, prin El, este spre slava lui Dumnezeu” (2 Corinteni 1:20).

Studiul nostru despre tema împlinirii este un studiu despre Hristos. Rezultă, deci, că El este punctul focal al evangheliei. El a venit nu doar să proclame „lucrurile” care aveau să se întâmple. El a venit să se proclame pe Sine. El este ceea ce a anticipat Vechiului Testament, şi El este însăşi esenţa, întreaga lucrătură a binecuvântării de care ne bucurăm noi în acest veac. Istoria mântuirii, escatologia realizată, escatologia viitoare – este cu totul un studiu al aceluiaşi Subiect, Domnul Isus Hristos, Care în aceste ultime zile a venit din Ceruri ca să „înlăture păcatul prin jertfa Sa”, şi Care v-a apărea a doua oară „nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea” (Evrei 9:26, 28).

Note de subsol

  1. cf. Walter C. Kaiser, Jr., „The Theology of the Old Testament,” in The Expositor’s Bible Commentary,Vol.1, Frank E. Gaebelein, ed., (Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1979), pp.292-294.
  2. Note also that all the responses of Jesus to Satan at His temptation in the wilderness contain quotations from „Israel in the wilderness” passages (Deut. 6-8, 10).
  3. Cf. D. A. Carson, „Matthew,” in The Expositor’s Bible Commentary,Frank E. Gaebelein, ed., Vol.8 (Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1984), p.95.
  4. C.F.D.Moule, „Fulfilment-Words in the New Testament: Use and Abuse. NTS, 14, p.314.
  5. George R. Beasley-Murray, Gospel of Life: The Theology of the Fourth Gospel. (Peabody, MA: Hendrickson Publishers, Inc., 1991), pp. 36-37.
  6. Cf. George Eldon Ladd, I Believe in the Resurrection of Jesus (Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans Publishing Company, 1975), pp.39-40.
  7. Cf. Geerhardus Vos, The Pauline Eschatology(Phillipsburg, NJ: Presbyterian & Reformed Publishing Co., 1930, 1991), p.155 n.; and John Murray, The Epistle to the Romans(Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans Publishing Co., 1968, 1980), pp.7-12.
  8. „I Am Resolved,” by Palmer Hartsough.
  9. See George Eldon Ladd, The Pattern of New Testament Truth. (Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans Publishing Co., 1968).

COPYRIGHT 1997 Fred Zaspel

http://www.voxdeibaptist.org/Teologia_Implinirii.htm

CREDINȚA   Evrei 11: 1-10 ARDELEAN VIOREL

021-DSCN9233

CREDINȚA   Evrei 11: 1-10  ARDELEAN VIOREL

1). INTRODUCERE[1]. Autorul este apostolul Pavel dovedită prin referințe interne, ”în lanțuri” (10:34), Scrisoarea este scrisă în Italia (13:24), iar stilul de scriere este paulin. Ea a fost scrisă înainte de căderea și distrugerea de către Titus a Ierusalimului în anul 70. De  asemenea și Petru îl identifică pe Pavel ca și autor. (2 Pet 3:15,16) Tema din Cartea Evrei descopere superioritatea credinței creștine, și folosește cuvântul ”mai bun de asemenea apar cuvinte ca perfect, haideți, și haideți să. Avem un îndemn     Evr 3:1: „De aceea, fraţi sfinţi care aveţi parte de chemarea cerească aţintiţi­vă privirile la Apostolul şi Marele Preot al mărturisirii noastre, adică Isus” În[2]  momentul scrierii epistole, evreii îl respisese-ră deja pe Hristos, odată cu ocazia răstignirii, și a doua oară la Rusalii. Dar au fost totuși mulți dintre evrei care ai crezut în El. Ei au format comunități adunate în jurul Templului sau a sinagogilor numită și ”Calea cea nouă”  (Faptele Apostolilor 19:9). Creștini au fost atăcați atât de către iudeii neconvertiți cât și de către romani. Cartea prezintă superioritatea lui Hristos. Se pune în contrast lucrurile bune din iudaism cu lucrurile mai bune aduse de Hristos. Hristos este mai bun ca îngerii, Moise, Iosua, Aron, și Legământul cel Nou este mai bun ca și cel Mozaic. De asemenea ne prezintă pe Hristos ca pe Dumnezeu – Om. El este prezentat ca Mare Preot sus în cer. Biblia[3] ne prezintă pe Hristos care are trei slujbe ca Împărat, Profet și Mare Preot. Cartea Evrei ne prezintă în special pe Hristos ca Mare Preot. Ea este denumită și a cincea Evanghelie, prin care arată lucrarea lui Hristos sus în cer, iar cele patru evanghelii ne arată lucrarea lui Hristos pe pământ. Ca destinatar al scrisorii a fost poporul evreu, în special creștinilor evrei. Conform tradiției Pavel a murit ca martir sub împăratul Cezar Domițian cam prin anul 81. Epistola era cunoscută în primul secol de Clemențiu din Roma. Scopul epistolei este dublu. Pe de o parte în mod didactic Pavel aduce argumente care sprijină autencititatea lui Hristos ca Mesia, și superioritatea Noului Legământ față de cel Mozaic, iar pe de altă parte o face la modul practic fiindcă creștinii evrei au rămas ”copii în credință”. Pavel dorește creșterea lor în credință. Neajunsurile lor spirituale pot fi remediate numai în Isus Hristos.  De asemenea apar și lucruri diferite. Sunt prezentate pericole de genul în care se nesocotește mântuirea, împietrirea inimii, decădere, păcatul cu voia și neglijarea sfințirii. Ca și aspecte pozitive sunt prezentate Legământul cel Nou, slujba, moștenirea, nădejdea, jertfa, patria și învierea. La fel ne sunt prezentate și lucruri veșnice ca Mare Preot, mântuirea, judecata, duhul, moștenirea, răscumpărarea și legământul. De asemenea Hristos este prezenta ca Moștenitor, Creator, Oglindirea Slavei Lui, Susținător al tuturor lucrurilor, Cel care ne curățește păcatele, Regele, Născut din Tatăl, Unsul lui Dumnezeu, Domnul veșniciei. Credința[4] este substanța lucrurilor speranţelor în care crezi. Cuvântul folosit este ”hypostatis” ce însemnă o încredere neclintită, opusul cuvântului ipotezei sau teoriei. De asemenea ”Puternică încredințare” vine din greacă înseamnă ”ελεγψηος” și este un termen juridic. La fel cuvântul  ”aionas”  înseamnă lume, sau vremurile, și se face referire la Cuvântul lui Dumnezeu, care a vorbit (energie) și a creat materia. Ea, materia  este transformată iarăși în energie. Când se face referire la eroii credinței, Abel este prezentat ca neprihănit, iar jertfa adusă de el arată semnificația faptului că fără vărsare de sânge nu există o iertare a păcatelor. Enoh arată umblarea prin credință (cu Dumnezeu). Noi ne determină  să credem faptul că Dumnezeu există și că este disponibil. Noe înseamnă o mărturie a credinței, pe când Avram înfățișează o supunere în credință (ascultare). Sara înseamnă tăria credinței, iar Isac reprezintă disponibilitatea credinței în sensul că era destul de mare când Avram a fost gata să-l aducă ca și jertfă, pentru că Avram credea în înviere. Dacă Isac și Iacob ilustrează viitorul credinței, Iosiv este o împlinire a lor. Moise arată sacrifciile credinței. Iosua însemnă și o ”nebunie” a credinței, pentru că marșurile împrejurul zidurilor Ierihonului  a însemnat și este absurdă pentru mulți. Rahav ilustrează locul neașteptat unde poate fi găsită credința. La fel Ghedeon, Barac, Samson, Iefta, David şi Samuel  înfățișează credință și acțiune. În versetele 33-40, personajele nu sunt neapărat eroi ai credinței, dar vedem ce a făcut credința în circumstanțe diferite, prin oameni deosebiți. Meritul se găsește în obiectul credinței, care este Dumnezeu și este o Persoană. Cea[5] mai bună definiție a credinței se găsește în Cartea Evrei.  11:1 Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd. De asemenea credința este actul unei singure clipe în momentul în care crezi dar și o atitudine care ține toată viața și ea duce omul la mântuire. În vechiul Testament evreii considerau credința legată de ascultare, mai mult de ceva legat de o posesia a omului, care indică mai repede o acțiune decât o calitate. Cuvântul folosit este ” שצשמת – aman” ce înseamnă a fi statornic și a considera că Ceva și Cineva este adevărat. În Noul Testament cuvântul folosit este ” πιστις, πιστιος – pistis” și înseamnă a crede pe cineva, a admite existența unei realități, a te încrede în cineva. În sensul acesta se poate da versetele din Ioan 3:16, condiționat de versetul care spune :  Evrei11:6 Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui Dumnezeu!.  Dacă Evrei capitolul 10 ne vorbește despre necesitatea credinței, în capitolulu 11 avem exemple de oameni ai credinței, care totuși nu au primit ce le-a fost făgăduit, iar în capitolul 12, avem exersarea și obiectul credinței. Dacă extindem lucrurile și mai departe avem o trilogie din Romani în care suntem justificați prin credință, Galateni în care ni se prezintă realitatea trăirii prin Har, și Evrei care demonstrează înțelesul și progresul credinței. Ele explică miezul și esența vieții creștine. Credința este o atitudine a omului care abandonează încrederea în forțele proprii. Credincioșia este un atribut al lui Dumnezeu și este pus și în om. 1 Ioan 1:9  Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire. Credincioșia lui Dumnezeu este demonstrată pe paginile Scripturii în promisiunile făcute și în realizarea lor, prin Istoria Mântuirii și Istoria Binecuvântării.  Omul trebuie să țină seama de promisiunile lui Dumnezeu.   Psalmi 61:5  Căci Tu, Dumnezeule, îmi asculţi juruinţele, Tu îmi dai moştenirea celor ce se tem de Numele Tău. Dar acest lucru trebuie să se reflecte și în relațiile cu alți oameni. Iosua 9:19 Toate căpeteniile au zis întregii adunări: „Le-am jurat pe Domnul, Dumnezeul lui Israel, şi acum nu putem să ne atingem de ei.

2). TERMENII CREDINȚEI. Aceștia sunt definiți și acceptați de către Dumnezeu, iar omul nu are puterea de a schimba ceva, ei pot dor să accepte sau să refuze. Se pot enumera câțiva din termenii credinței ca și  credinţa în   lucrurile nădăjduite care nu se văd, credință în călăuzire spre neprihănire,  îl caută pe Dumnezeu ,  crede în bunătatea Lui, se încrede în Cuvântul Său,  ascultă promisiunile Lui, credincioși îşi potrivesc viaţa după promisiunile Lui, ei resping duhul lumii și caută un cămin ceresc, perseverează în încercări, îndură persecuţia, de asemenea binecuvintează generaţiile viitoare  și refuză plăcerile păcatului, în plus săvârşeşte fapte puternice prin neprihănire, suferă pentru Dumnezeu  și nu se reîntoarce în patria din care a ieşit (Egipt) respectiv în lume. Pentru a întării esența credinței dăm câteva versete.  Ca [6] elemente de bază ale credinței avem Încrederea în Dumnezeu și supunerea față de Cristos. Geneza 15:6  Avram a crezut pe Domnul şi Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire. Proverbe 3:5  Încrede-te în Domnul din toată inima ta, şi nu te bizui pe înţelepciunea ta! Romani 3:22  şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nici o deosebire. Evrei 11:1  Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd. Credința produce cunoașterea lui Dumnezeu și a lui Isus Hristos. 1 Timotei 3:9  ci să păstreze taina credinţei într-un cuget curat. 1 Timotei 4:1  Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor. Credința trebuie să fie baza Cuvântului lui Dumnezeu. 2 Timotei 3:16  Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire. De asemenea merită să lupți pentru credință. (Iuda 3) Trebuie să credem în Dumnezeu Exodul 14:31  Israel a văzut mâna puternică pe care o îndreptase Domnul împotriva Egiptenilor. Şi poporul s-a temut de Domnul şi a crezut în Domnul şi în robul Său Moise. În Hristos Faptele (Apostolilor 16:31)  Pavel şi Sila i-au răspuns: „Crede în Domnul Isus, şi vei fi mântuit tu şi casa ta.” În Numele Fiului lui Dumnezeu. Trebuie să credem în profeții.  În Biblie pentru că este Revelația lui Dumnezeu. Fără a aminti  citate biblice cu referință mai amintim aspecte legate de credință. Credința vine de la Dumnezeu, de la Fiul,  de la Duhul Sfânt, prin auzirea Evangheliei și prin citirea ei. Atunci când credem, primim iertare, suntem justificați, mântuiți, avem viață veșnică, suntem salvați de la condamnare și moarte spirituală, exemplele sunt numeroase. Oamenii credincioși trebuie să trăiască prin credință,  să rămânem fermi indiferent de circumstanțe, să luptăm, să le spune altora despre credința noastră, demonstrarea prin fapte, și alte lucruri de acest gen. Nu avem pretenția că am fost exaustivi. De[7] asemenea credința este supusă unor teste. Avem testul doctrinal (1 Ioan 2 :23) Oricine tăgăduieşte pe Fiul, n-are pe Tatăl. Oricine mărturiseşte pe Fiul, are şi pe Tatăl. Testul moral (Etica creștină) 1 Ioan 2:4 Cine zice: „Îl cunosc” şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos, şi adevărul nu este în el. 5 Dar cine păzeşte Cuvântul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvârşită; prin aceasta ştim că Suntem în El.  și testul social Ioan 13: 34 Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Și testele acestea sunt o componentă de zi cu zi în  viața noastră de creștini.

3). EROII CREDINȚEI[8]. Atunci când vorbim de eroii credinței, se ajunge la partea practică a ei. Personajele amintite în Evrei capitolul 11 sunt mărturii pentru fiecare dintre noi. Majoritatea credincioșilor preferă un set de reguli ca cele 10 porunci, sau Predica de pe munte pentru a avea referințe clare evidente,  pentru viața de credință. Dar eroii credinței au urmat o altă cale, și anume umblarea prin credință în circumstanțe deosebite. Un lucru care trebuie amintit este faptul că Dumnezeu iartă orice păcat dar nu și starea de necredință. Pavel dă cea mai bună definiție a credinței Evr. 11:1 v.1 Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile cari nu se văd. Nici unul din eroii credinței, Avram David, toată pleiada lor, nu au fost mântuiți prin faptele lor ci prin credință. Suntem mântuiți prin Sângele lui Isus Hristos. Credința biblică se bazează pe ce spune Dumnezeu. Credința se transformă în realitatea vieții prin Duhul Sfânt. Cuvântul folosit pentru credință este și ” Eleghcos” care are o conotație juridică. Cei din vechime au avut o bună mărturie pentru că au umblat cu Dumnezeu prin credință. În afara faptului că noi credem în Dumnezeu, în situații de criză nu umblăm cu Dumnezeu în majoritatea cazurilor. De fapt credința noastră este ceva ontologic și este legată de creației. Avem două explicații despre originea universului. Una este Revelația lui Dumnezeu, alta este speculație, cu multe teorii abandonate astăzi fiind la modă evoluția. Încă de la început suntem puși în fața unei alegeri, fie acceptăm Revelația lui Dumnezeu prin credință ”La început, Dumnezeu a creat cerurile şi pământul.”, fie mergem pe speculații, dovedind astfel necredință în Cuvântul lui Dumnezeu.   Dar și credința și necredința trebuie să fie ancorate în ceva, care este real în cazul credinței , Cuvântul lui Dumnezeu, iar necredința în tot felul de surogate. Dar Cuvântul lui Dumnezeu are puterea extraordinară de a schimba viaţa omului. Înainte de Potop, Abel, Enoh, Noe, au trăit și au fost mântuiți  prin credință. A fost o diferență enormă între Cain și Abel, în afara faptului că unul era plugar și altul cioban. Pornind de la promisiunea din Geneza 3:15, Eva probabil a crezut că primul ei fiu îl va învige pe Satan. Dar lupta dintre ”Sămânța femeii și capul Șarpelui” a durat mult mai mult. Se oferă diferite argumente pentru diferența dintre cei doi. Genele, înclinații, mediu, etc, dar nu au valoare. Cain s-a dovedit a fi un ucigaș. De fapt diferența dintre ei, se vede în felul cum au dus jertfa din ceva anume, plus atitutinea inimi. Aici este vorba de doi copii din aceași familie, care au auzit despre Dumnezeu, dar Cain ignoră revelația și aduce jertfă după cum vrea el. Dar fără vărsare de sânge nu există iertare de păcat. Mielul adus ca jertfă de către Abel, prefigurează venirea lui Hristos și ilustrează calea credinței. Până aici a fost ”o plinbare prin cimitir” dar despre Enoh, Biblia ne spune că Dumnezeu l-a mutat de pe pământ ca să nu vadă moartea. El l-a născut pe Metusala, a avut și alți copii,  și apoi  a umblat cu Dumnezeu  300 de ani (Gen. 5:19-24). În Enoh vedem umblarea credinței, ceea ce înseamnă că a fost mutat dintru-n loc în altul. Dacă nu avem credință este imposibil să fim plăcuți lui Dumnezeu. Enoh a primit mărturia că este plăcut lui Dumnezeu. El răsplătește pe cel care îl caută. Dar nu trebuie să facem confuzia între mântuire care este un dar pentru acela care crede. Noe reprezintă mărturia credinței. Deși a construi corabia 120 de ani, nu s-a făcut crezut de către babilonieni, dar cel puțin a câștigat casa lui pentru Domnul și a primit viață. Dacă ne întorcem în Geneza[9] vedem că lui Dumnezeu ia părut rău că a făcut pe om, fiincă toate gândurile lui erau îndreptate numai spre rău, dar Noe umbla cu Dumnezeu (Gen. 6:9), și plin de o temă sfântă a construit o corabie ”chivot”, pentru ca să-și scape casa. El a construit pe teren uscat, cu dimensiuni precise, departe de mare sau râul Eufrat, pentru că l-a crezut pe Dumnezeu. Fii lui, Sem Ham și Iafet, l-au urmat pe tatăl lor fiindcă  Noe avea mărturia lui Dumnezeu în viața sa. Dacă mergem mai departe Biblia ne vorbește despre Avram  care este cunoscut ca un om al credinței. În el avem un model al închinării credinței.  Avem relatarea biblică a istoriei lui Avram, care ascută de Dumnezeu, iese din Ur din Haldea pentru a ajunge în Canaan. Dumnezeu îi arată țara promisă (Gen. 12:7). Acolo unde se ducea Avram construia un altar pentru Domnul. A făcut acest lucru la stejarii lui Mamre,  Sihem, Betel și Ai. El se închina cu adevărat. A locuit în corturi ca și Isac și Iacov. Cu ochii credinței Avaram aștepta o cetate zidită de Dumnezeu. La fel și Sara reprezintă puterea credinței, pentru că deși avea o vrâstă înaintată a reușit să dea naștere unui fiu. și dintr-un singur om s-a născut o sămânță mare ca ”stelele cerului, și nisipul mării”, care nu se poate număra. Dar nici Avram și nici Sara nu au văzut înplinirea făgăduințeu date lor. Eroii credinței au murit în credința lor și au mărturisit că sunt călători pe acest pământ. Când umbli prin credință, în calitate de copil a lui Dumnezeu recunoști existența efemeră a vieții și rămâi ancorat în promisiunile divine.

4). CREDINȚĂ ȘI HAR. În primul rând[10] este necesar să recunoștem faptul că în starea decăzută a omului ”depravare totală”, Dumnezeu prin Revelația Generală și prin Revelația Specială, a demonstra iubirea față de oameni care de fapt înseamnă Har. Prezentăm câteva aspecte ale revelației.   Carateristici ale revelaţiei : prin  Revelaţie Supranaturală  Dumnezeu intervine în cursul natural al evenimentelor în care El  foloseşte mijloace naturale, precum vise sau comunicări orale, într-un mod supranatural. Revelaţia specială este înrădăcinată în lucrarea răscumpărătoare a lui Dumnezeu, se adresează omului ca şi păcătos şi se adaptează nevoilor morale şi spirituale ale omului căzut şi îl conduce pe păcătos înapoi la Dumnezeu printr-o cunoaştere specifică a dragostei mântuitoare revelată prin Isus Cristos.   Chiar și Legile date poporului evreu pe Muntele Sinai, erau de fapt Harul Său. Pentru început este necesar să vorbim puțin despre Revelația Generală.

Revelaţia Generală .  În[11] cartea sa Cenușa morții Berkhof, recunoaște că toate religiile ar fi imposibile dacă Dumnezeu nu s-ar fi descoperit. Dar la fel de mult este adevărat că pentru un om este imposibilă o cunoaștere totală despre Dumnezeu. În acest sens avem texte ca  Iov 11:7  Poţi spune tu că poţi pătrunde adâncimile lui Dumnezeu, că poţi ajunge la cunoştinţa desăvârşită a Celui Atot puternic? și Iov 37:23  Pe Cel Atotputernic nu-L putem ajunge, căci este mare în tărie, dar dreptul şi dreptatea deplină El nu le frânge. De asemenea și Solomon spune același lucru : Eclesiastul 3:11  Orice lucru El îl face frumos la vremea lui; a pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei, măcarcă omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu. La fel și în Noul Testament Pavel spune în Romani 11:34  Şi într-adevăr „cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui? Trebuie să recunoaștem că finitul din noi nu va putea niciodată să cuprindă infinitul care este Dumnezeu. Kant a stimulat gândirea agonstică de pe o poziție diametral opusă în cercetarea gândirii limitelor umane, pune accentul pe rațiune și afirmă că la modul teoretic omul nu poate să treacă dincolo  de fenomenele naturale rezultatul fiind o imposibilă cunoaștere a lui Dumnezeu. Revelația Generală are câteva caracteristici, iar la modul figurativ creația și natura pot fi numite ” o carte” în care Dumnezeu a scris despre El.  Ea se adresează omului care este creat de Dumnezeu și poartă în el Imago Dey. Poți să negi acest lucru dar nu înseamnă că și îl desfințezi. Ateii neagă Revelația Generală, la fel și deismul din secolul XVIII, dar o face și Teologia liberală  care nu mai face distincția dintre natural și supranatural. Trebuie să  precizăm faptul  că Revelația Generală a venit înaintea Revelației Speciale. Ele au fost progresive în istorie cu împlinire în Hristos. Revelația Generală externă înseamnă fapte din natură și istorie ale lui Dumnezeu. (Psalmul 19:1-2)  Psalmi 40:8  vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii mele. La fel i s-a descoperit lui Ghedeod ( Judecători 7:13), lui (Daniel 2:1) De asemenea Pavel spune în Romani 1:20  În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot desvinovăţi;. Acest lucru este un motiv ca să-l cauți pe Dumnezeu, sau cel puțin să începi acest lucru. Revelația lui Dumnezeu internă se află în conştiinţa omului. Romani 2:14  Când Neamurile, cu toate că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, îşi Sunt singuri lege; 15  şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gândurile lor, care sau se învinovăţesc sau se desvinovăţesc între ele. Revelaţia Generala are o importanţă pentru că se adresează şi tuturor oamenilor inclusiv lumii păgâne, neamurile cred că sunt de origine divină (Fapte 17:27-28, Romani 2:14). Dar ea se adresează și credincioșilor. Ioan 1:9 Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om, venind în lume. Revelaţia generală se mai numeşte şi Harul comun.

Revelaţia Specială[12], se realizează prin diferite mijloace ca  : Teofanii , sau manifestări directe a lui Dumnezeu. Avem multe exemple de acest gen : Gen. 15:17,   Ps. 80:1,  Ex. 3:2; Iov 38:1; 40:6, Îngerul Domnului :  și Îngerul lui Dumnezeu mi-a zis în vis: „Iacove!” „Iată-mã” am rãspuns eu. Geneza 31:13 Eu Sunt Dumnezeul din Betel, unde ai uns un stâlp de aducere aminte, unde Mi-ai fãcut o juruinţă. Acum, scoalã-te, ieşi din ţara aceasta şi întoarce-te în ţara ta de naştere.” CĂ EL VA FI CRISTOSUL … Maleahi 3:1 Iatã, voi trimite pe solul Meu; el va pregăti calea înaintea Mea. Şi deodatã va intra în Templul Său Domnul pe care-L căutaţi: Solul legământului, pe care-L doriţi; iată că vine, zice Domnul oştirilor. De asemenea sunt Comunicări directe prin voce audibilă. Gen. 2:16;, Ex. 19:9;  Deut. 5:4 – 5; 1 Sam. 3:4, Sorţul şi Urim şi Tumim, 1 Sam. 10:20- 21,   Num. 27:21; Neemia. 11:1. Visul este și el un mijloc al revelației.  Num. 12:6; Deut. 13:1-6; viziunea, obişnuită în cazul profeţilor, Isa. 6; Ezec. 1—3; 8—–11; Dan. 1:17; 2:19; 7—10; Amos 7—9., Iluminare interioară prin duhul, . Marcu 13:11; Luca 12:12; Ioan 14:17; Fapte 6:10; 8:29. Un alt gen  sunt Miracolele, ca manifestări ale puterii speciale ale lui Dumnezeu. Miracolul (minunea) se întâmplă atunci când natura este supusă de o putere dincolo de legile sale în mod Suveran de către Dumnezeu. Avem[13] patru mari perioade în care s-au produs minuni. La ieșirea poporului Israel din Egipt (cele 10 urgii), în perioada lui Ilie și Elisei care au fost proroci în Regatul de Nord, pe timpul Domnului Isus care a făcut minuni din compasiune pentru semeni și a demonstra că este Fiul lui Dumnezeu, (și ucenicii au făcut minuni) și atunci când Dumnezeu vrea să zidească Biserica într-o lume ostilă. Cea mai completă formă a Revelației este momentul când Dumnezeu s-a făcut Om prin Întruparea Fiului. De asemenea și Biblia este un mijloc al Revelației prin Cuvânt. Sfânta Scriptură este necesară pentru că prin Ea vorbește Dumnezeu Ea fiind prima și ultima sursă de autoritate. Revelația Specială[14] are un conținut distinct. Ea este revelația răscumpărării și arată omului calea care duce la mântuire. Ea este atât cuvânt cât și faptele lui Dumnezeu în istorie care se desfășoară gradat, pe parcursul mai multor secole cam 1500 de ani prin patruzeci de autori diferiți. Revelația Specială se mai numește și Har.

Revelația Generală însemna Lege care face cunoscută puterea și divinitatea  lui Dumnezeu, se face cunoscut în Creiație și în natură. Ea este continuă, se adresează tuturor oamenilor ca și păcătoși, ea împlinește nevoile naturale ale omului, este Normală, Ordinară și Naturală. Ea are caracter universal și se adresează tuturor oamenilor din toate timpurile, iar umanitatea la judecată nu mai are nici o scuză. Revelația Generală este o bază pentru Revelația Specială.

Revelația Specială înseamnă Har. Ea face cunoscut Harul Mântuitor al lui Dumnezeu,  culminează cu Întruparea Fiului lui Dumnezeu, este Istoria răscumpărării, și se adresează păcătoșilor. Oferă o cunoaștere mântuitoare și salvatoare (Fapte 10:1-48). Ea este progresivă și specifică oamenilor în anumite momente. Îndreptă omul spre mântuire, și oferă conținutul necesar pentru ca omul să fie mântuit. Dacă ne uităm la cele prezentate Revelația lui Dumnezeu se împletește și este Harul lui Dumnezeu arătat omenirii căzute în păcat.

Credința[15]. Este o calitate pe care Dumnezeu a pus-o în om. Omul sau crede ce spun alți oameni sau crede ce spune Dumnezeu. Eclesiastul 3:11  ”Orice lucru El îl face frumos la vremea lui; a pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei……..”. Dar Biblia ne spune că există o singură credinţă mântuitoare. Faptele Apostolilor 4:12  În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.”  Noi credem în Isus Cristos  iar  credinţa  noastră este o mărturie despre Isus Cristos  și o lucrare în inima credinciosului. Credinţa implică patru elemente principale.  Lucrarea lui Isus Cristos, care implică pocăinţă, întoarcerea de la păcat la Dumnezeu, ea înseamnă căinţă, Naștere din Nou, și o sfințire în inima credinciosului pe care o face Duhul Sfânt. Ea este  o credinţă mântuitoare.  Credinţa implică ascultare de Isus Cristos şi de lucrarea Lui.  Credința  presupune un devotament personal, este o lucrare de Jertfă al lui Isus și  predarea de sine îndreptată a omului spre Isus Cristos.   Credinţa ne duce într-o relaţie mântuitoare cu Isus Cristos. Credinţa  permite credinciosului să apuce adevărurile nedemonstrabile şi să se ţină de ele,  este o realitate ce nu poate fi percepută prin simţuri  și este puternic direcţionată spre viitor, de asemenea ea  dă vălul la o parte.  În cine se va încrede omul pe acela îl va asculta. Avem în privința credinței răspunsul lui Adam, răspunsul lui Iov, iar lista nu are finalitate, pentru că au fost afară de eroii credinței prezentați în Biblie sunt și mulți credincioși anonimi. Credința noastră trebuie să fie ancorată în Persoana și Lucrarea lui Isus Cristos. Dar un lucru trebuie neapărat remarcat  prin faptul că ea este un dar. Efeseni 2:8  Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu.

5.) CREDINŢA ”UN CEC ÎN ALB”   Elementul cheie în viața credinciosului este cuvântul   BIRUINŢĂ.  Pavel face referire la două categorii de credincioși, unii aparent înfrânți, alți biruitori dar pe are Dumnezeu îi privește la fel.  Evrei 11: 33-40 33 Prin credinţă au cucerit ei împărăţii, au făcut dreptate, au căpătat făgăduinţe, au astupat gurile leilor, 34 au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul săbiei, s-au vindecat de boli, au fost viteji în războaie, au pus pe fugă oştirile vrăjmaşe. 35 Femeile şi-au primit înapoi pe morţii lor înviaţi; unii, ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primească izbăvirea, care li se dădea, şi au fost chinuiţi,  sau prigoană -36 Alţii au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare; 37 au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu ferestrăul, chinuiţi; au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi, 38 ei, de care lumea nu era vrednică-au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului. 39 Toţi aceştia, măcar-că au fost lăudaţi pentru credinţa lor, totuşi n-au primit ce le fusese făgăduit; 40 pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârşire fără noi. Ne îndreptăm atenția către acei credincioși care au suferit pentru Numelui lui Isus Hrisos și care deși par învinși ei sunt biruitori.

Persecuțiile au început de pe vremea apostolilor și vom da câteva exemple. Primul martir creștin a fost Ștefan. [16] Relatarea se găsește în Fapte cap  6 și 7. El a fost unul dintre cei 7 diaconi aleși, pentru administrație, dar se ocupa și cu vestirea  Evangheliei poporului. Plin de Duhul Sfânt a făcut semne și minuni. Prin acest fapt el a devenit ținta atacurilor iudeilor. Fiindcă nu puteau să stea împotriva argumentelor lui Ștefan, au uneltit împotriva lui și l-au ucis cu pietre.  După martirajul lui Ștefan a început o persecuție împotriva creștinilor din Ierusalim și apostolii s-au împrăștiat zonele din  Iudeia și Samaria. Se pare  și Nicanor și cam 2 000 de creștini au fost martirizați atunci. Iacov fiul lui Zebedei, frate cu Ioan, a fost martirizat de împăratul Caligula în anul 44 D.C.  care a pornit o persecuție împotriva creștinilor. Tradiția și scrierile vechilor părinți ai bisericii fac a afirmația că majoritatea ucenicilor au fost martirizați.  Despre  Petru  știm că a fost la primul conciliu creștin (Fapte 15), care s-a ținut prin anul 51, și a fost prezidat de Iacov, fratele Dumnului Isus Hristos. De aici nu mai avem date biblice despre el. Tradiția spune că a murit ca și martir la Roma. La fel se întâmplă și cu apostolul Pavel, care era cetățean roman și se bucura de anumite libertăți. La început a prigonit creștinismul, dar pe drumul Damascului i se arată Hristos și se convertește la credința creștină. Zelul lui  a rămas același. Pentru acest lucru a suferit prigoniri și două întemnițări. El își anticipează moartea. (2 Timotei  4:6), care se pare că este una dintre ultimele scrisori a lui Pavel. Faptele Apostolilor [17] se termină abrupt și Biblia nu mai oferă date despre moartea lui Pavel. Tradiția spune că a murit decapitat la Roma. Referire la sfârșitul lui face Clement din Alexandria. Se pare că până la unirea Biserici cu Statul în anul 313 sub împăratul Constantin  au fost 10 valuri de prigoană  și vom face relatări din primul și ultimul val de persecuție împotriva creștinilor.

Martirii primului val de prigoană[18]. Primul val de prigoană a fost dezlănțuit de împăratul Nero, al șaselea împărat al Romei. Era un împărat rău, fără frâu, imoral, și-a omorât mama, voia să trăiască în lux și se credea mare compozitor. Îi plăcea să fie aplaudat și adulat. Și-a construit un plat măreț, ”casa de aur” iar pentru a putea să termina palatul aducea acuzații oamenilor bogați și le confisca averile.  Oameni preferau în urma primiri  mesajelor de moarte de la Nero, dă își ia singuri viața, decât să cadă în mâna călăilor lui Nero. Așa a făcut și Seneca. Roma a fost cuprinsă de flăcări și din 14 cartiere ale sale 6 au fost distruse de foc. Focul a izbucnit în mai multe locuri în acelși timp. Au fost distruse multe temple și clădiri, iar populația a intrat în panică. Într-o inscripție descoperită la Ostia în anul 1941 apar date că populația Romei era cam de 4 000 000  de locuitori prin anul 14 D.C.  (Am. Journ. of Arch, 45, 1941, p. 438). În timp ce orașul ardea Nero cânta la harpă. Tacitus, istoric roman, în Analele sale XV, 44, spune că Nero a dat vina pe creștini. El a poruncit să fie prinși creștinii și ia ucis în multe feluri. Pe unii creștini ia învelit în câlți și uns cu smoală, legați de un stâlp, în grădinile lui Nero, și le-a dat foc ” torțele lui Nero”.   Majoritatea creștinilor au fugit, iar alți s-au ascuns în locuri subterane numite  și catacombele orașului care au devenit și loc secret de închinare. Valul de persecuție a făcut ca creștinismul să se răspândească și mai mult.      Creștinismul a pătruns și în casa cezarului. Ca referință poate mai puțin directă avem  pe Pavel, în epistola către fraţii din Filipi, care spune  spune: „Toţi sfinţii vă trimit sănătate, mai ales cei din casa Cezarului” (Filipeni 4:22). Judecata credincioșilor nu dura mult, în sensul că li se cerea să-și tăgăduiască crezul și să ardă tămâie în cinstea împăratului. Dacă nu voia era trimis la moarte. Astfel  tradiția spune că au fost martirizați Petru și Pavel, Aristarh Macedoneanul, Trofim Efeseanul, Anania din Damasc, Erast, vistiernicul cetăţii Corint, ; Iosif, numit şi Barsaba. Au murit foarte mulți creștini anonimi pe care numai Dumnezeu îi cunoaște. Ei au suferit moartea pe rug, au fost decapitați, sfâșiați de fiarele sălbatice ale lui Nero. Se pare că totuși prigoana nu s-a extins în întregul imperiu roman mulți creștini au reușit să scape fugind în locuri mai ferite. Au fost 10 valuri de prigoană dar și cu momente de liniște și pace în care Biserica a început să-și clarifice învățăturile. Acum trecem la ultimul val de prigoană din Biserica Apostolică.

Martirii celui de al zecelea val de prigoană[19] anul 303 D.C. Creștinii au crescut ca număr, și o parte din învățături au fost clarificate. Au început să fie apreciați și unii au ajuns și în funcții de conducere. Au apărut și bisericile ca loc de închinăciune, dar accentul s-a mutat de pe oameni pe clădire în multe părți. Istoricul  Eusebiu face referire la acestă situație. Persoane dornice să stăpânească în biserică au pus mâna pe putere. El spune că Dumnezeu a pedepsit pe creștini și a urmat cel mai cumplit val de prigoană (Plângerile lui Ieremia 2:1,6). În anul 284 Dioclețian a ajuns pe tronul Romei. De fapt au fost 2  cezari  Constantin și Constanțiu  Clor pe frontiera de la Rin. Prin faptul că deja biserica avea deja grade  ierarhice, l-a făcut pe Dioclețian să vadă religia creștină un stat în stat și a devenit ostil creștinilor. El a pus un accent deosebit pe cultul împăratului și pe zei. El a dat edicte prin care cerea persecuția creștinilor. Mii  de creștini au fost arestați și martirizați. Prigoana a fost mai crudă în Italia, Africa de Nord şi în Răsărit. Unde domnea Clor (Galia şi Britania)  prigoana a fost mai ușoară. Au fost enumerate nume de creștini care au suferit persecuți și amintim doar câteva. Doroteus şi Gorgonius, au murit strangulați. Antimus, episcopul din Nicomedia a murit prin decapitare. În palatul din Nicomedia, unde Dioclețian și-a mutat capitala a izbucnit un incendiu, și vina a fost dată pe creștini care au fost măcelăriți fără milă. Persecuţia a devenit generală şi a durat zece ani grei. Ea a fost pustiitoare mai ales în Siria, Mauritania, Teba şi Egipt. Istoricul Eusebiu este uimit de credincioșia martirilor. Dar de multe ori s-a ajuns la rezultate invers decât cele așteptate. La Teba metoda de tortură consta din ruperea cărni cu clești, sau credincioșii erau srijeliți până mureau. Femeile erau dezbrăcate , legate de un picior și atârnate cu capul în jos, și lăsate așa până ce mureau. Se practica și smulgerea brațelor, desfacerea încheieturilor sau uciderea în masă, 80 – 100 de creștini, bărbați, femei, copii,  adunați împreună și măcelăriți cu sabia.  În Egipt, creștinii erau înecați în Nil, îngropați de vii, aruncați în foc etc. Orice fel de tortură era admisă. În Frigia un oraș creștin a fost asediat, cucerit și ars din temelii. Toți locuitorii au murit în incendiu, iar cei care au scăpat au fost măcelăriți. În Mesopotamia, creştinii erau spânzuraţi cu capul în jos deasupra unui foc moale, care să nu-i omoare, ci să-i chinuie cât mai mult. În Arabia, martirii au fost omorâţi cu securea. În Antiohia, ca mijloc de tortură mai obişnuit, se folosea grătarul înroşit. Din Fenicia, martiri mai însemnaţi au fost păstorii spirituali ai turmei lui Cristos, Tyrannio din Tir, Zenobius din Sidon şi Silvanus din Emisa. La Roma, valul acesta de prigoană a înmulţit mult numărul martirilor. În anul 304 D.C. Dioclețian s-a îmbolnăvit dar persecuția a fost dusă mai departe de Galerius. Dar apoi lucrurile se schimbă radical dar nu neapărat în bine. Până în momentul de față am vorbit despre Biserica Apostolică, sau Primară.

Împăratul Constantin cel Mare. [20] în anul 305 Constantin a ajuns la putere și a pus capăt persecuțiilor asupra creștinilor. După lupte politice între el și Maxentius, Constantin este declarat Cezar cam prin 308. Dar el nu era pregătit să devină creștin. Avea o devoțiune față de zeii Marte și Apollo, în acest sens stau ca mărturie monezile bătute de el. Dar pe de altă parte susține religia creștină și o ajută cu fonduri, clerul era scutit de obligații publice și în mod paradoxal  se considera slujitorul lui Dumnezeu. În timpul acela era un lucru obișnuit să fie slujiți mai mulți zei de către un singur om.  Abia în 312 el a trecut la credința creștină, dar era o mișcare politică, și a continuat să dețină funcția de Pontifex Maximus, care permitea conducerea religioasă a Cezarului asupra religiilor păgâne, și acum creștină. Prin edictul de la Milano în 313 creștinismul este declarat ca religie oficială de Stat. Textul este dat de Lactanțiu în latină și de Eusebiu de Cezarea în greacă. Creștimismul a  devenit o religie tolerată, apoi constituțională în Imperiul Roman. Creștinii au primit dreptul de a se întruni, fără a tulbura ordinea publică dar,  avea obligația să se roage zeului lor pentru prosperitatea împăratului și a statului roman.  (Paul Lemerle, Istoria Bizanțului). Dar[21] prin faptul că Biserica se unește cu statul și primele 2 concilii de la Nice 325 și Calcedon 451 sunt prezidate de împărat,  și de fapt biserica devine ”biserica împăratului” Așa începe Evul Mediu întunecat și Biserica nu mai este a lui Hristos dar El rămâne ” Păstorul din umbră” În 1054 avem de a face cu Marea Schismă, și Biserica se desparte în Biserica Catolică în Apus și Biserica Ortodoxă în Răsărit. Prin 1500-1600 se produce Reforma Protestantă. Istoria se derulează mai departe și ajugem în timpurile noastre în care creștinii întâmpină cam aceleași probleme.    Vom da o perspectivă creștină de ansamblu asupra persecuțiilor creștinilor din timpul nostru.

Martirii de astăzi. Pentru o mai bună orientare[22] nu am ales un singur caz sau zonă de martiraj al creștinilor ci se încearcă o privire de perspectivă în anul 2014 D.C. Persoanele care cercetează violența împotriva creștinilor au făcut o statistică a primelor 10 țări din lume în care creștinii sunt persecutați. Ei afirmă faptul că cel puțin 300 de creștini își pierd viața  într-o lună din cauza credinței lor, indiferent de confesiune. Echipa se numește Open Dors (porți deschise) și a publicat lista primelor 10 țări unde s-au înregistrat cele mai violente atacuri împotriva creștinilor. Această perioadă de  ”Top 10” a fost analizată în perioada dintre Noembrie 2012 –  Martie 2014. În frunte se află Nigeria și apoi urmez Egiptul, Republica Gentroafricana, Mexic, Pakistan, Columbia, India, Kenia și Irak. S-au înregistrat 3 541 de biserici și proprietăți creștine distruse ca și alte 13 120 de forme de violență împotriva creștinilor, ca bătaia, schestru, violuri, arestări sau căsătorii forțate. De asemenea se adaugă și crimele ralaționate cu credința creștină.  Se pot da câteva exemple ca Nigeria unde și-au pierdut viața 2073 din cauza lui Boko Haram.  În Siria se înregistrează  1479 morți, Republica Centroafricană cu 1115, Pakistan cu 228, Egipt cu 147, Kenia cu 85, Irak cu 84, Myanmar (Birmania) şi Sudan cu câte 33 fiecare şi Venezuela cu 26. Media celor asasinați într-o lună este  de 322 persoane, în aceea perioadă de referință. Grupul terorist islamic Boko Haram[23] și alte grupări islamice sunt foarte periculoase. A merge la școală sau la Biserică este o decizie curajoasă pentru un creștin în Nigeria. Creștinii din Occident trebuie să îi susțină în rugăciune. Lista se extinde în toată lumea din India în țările din Africa, în America Latină. Extremistul islamic, antagonism tribal, corupția sunt principalii factori care generează persecuția și alimenteză violența. Dar mai concret extremis islamic este principalul motor a celor 10 țări prezentate în listă (tradus și adaptat din Protestante Digital pentru Știri creștine). În prezent[24] (2015), din informațiile pe care le dețin persecuția s-a amplificat iar Occidentul este invadat de cultura islamică datorită numărului mare de emigranți, printre care se strecoară  fundamentaliși și extremiști, iar creștinismul se pare că nu are forța spirituală  pentru a se opune în mod eficient și face un pas înapoi.

6). CONCLUZII.  Am ales Cartea Evrei atunci când am abordat aspectul credinței pentru că în ea sunt prezentați eroii credinței și tot în ea găsim o definiție biblică a credinței. Deși nu toți sunt de acord,  Pavel este recunoscut ca și autor al cărți. Dacă  ne uităm în viața lui Pavel și dedicarea lui pentru Evanghelia lui Hristos și el se înscrie în lista eroilor credinței. Ea ne prezintă superioritatea lui Isus Hristos față Legământul Vechi, fața de jertfe, El este Mare Preot și inițiază Noul Legământ. De asemenea avem atenționarea că fără credință nu avem cum să fim plăcuți lui Dumnezeu. De asemenea credința este un dar iar termenii credinței sunt impuși de Dumnezeu, omul nu are puterea de a schimba ceva, el poate să accepte sau să refuze. Dacă suntem credincioși ne confruntăm cu teste ale credinței de ordin moral doctrinal și social. Sunt prezentați eroii credinței, separați între ei de timp istoric, aspecte culturale diferite, în diferite circumstanțe ale vieții, dar care trec peste obstacole și rămân fermi în credința lor. În afara numelor scrise în Biblie au fost și mulți credincioși anonimi care nu au fost menționați. De asemenea trebuie să menționăm faptul că Harul lui Dumnezeu și Credința sunt inseparabile. Doar prin Har omul ca ființă decăzută în păcat are posibilitatea să creadă în Dumnezeu. Astfel a trebuit să apelăm la conceptul de Revelație Naturală și Specială, pentru a înțelege faptul că Dumnezeu în dragostea Sa a întins o mână răscumpărătoare ființei umane căzute în păcat. Astfel în ziua judecății lui Hristos omul nu mai are scuză pentru necredința și răzvrătirea lui.  Popoarele păgâne nu se vor putea justifica înaintea dreptății lui Dumnezeu. Adevărata credință presupune procesul pocăinței, Nașterea din Nou, apartenența la Trupul lui Hristos, și o viață de sfințire.  De asemenea credința în Dumnezeu nu presupune în mod  neapărat o viață de belșug din perspectiva Noului Testament ci mai degrabă suferință, iar istoria a demonstrat acest lucru. În sensul acesta am arătat prigonirea ucenicilor, primul val de prigoană sub împăratul Nero, ultimul val de prigoană sub Dioclețian, și am venit în timpul nostru în care s-a prezentat succint prigonirea creștinilor misionari în țări cu alte religii necreștine, martirajul la care sunt supuși. Se pare că în problema de fond nu s-a schimbat nimic atunci când  se vestește Evanghelia lui Hristos. În Occident creștinismul este diluat ca și în America  în majoritatea cazurilor,  iar factori care au dus și persistă la  la prigonirea creștinilor a fost și sunt de ordin cultural, religios, extrimist, naționalist,  fundamentalist, corupția și alte elemente. Se asistă astăzi la o religie comodă în Dumnezeu preferată față  de o credință adevărată. Pentru mulți credincioși credința este un ”cec în alb” aici pe pământ. Tocmai de aceea trebuie să mai facem câteva precizări.  Mântuirea vine prin Har  dar poate fi  însușită prin răspunsul pe care omul îl face la oferta lui Dumnezeu, și înseamnă a fi perseverent până la capăt. Există două pericole.  Devenim subiectivi şi în mod nejustificat  și renunţă la o bază intelectuală solidă în Scriptură iar omul îşi  folosește latura emoţională, autosugestivă. Dar se sare și la polul opus în care oamenii au pretenţii de obiectivitate exagerate, cunosc foarte bine Scriptura dar fără o schimbare a inimii. Este necesar a crea o stare de echilibru   între subiectivitate şi obiectivitate. Duhul Sfânt este Suveran și aplică diferit aspecte ale mântuirii la modul personal. De asemenea există un ataşament personal (Ioan 3:16) în Persoana lui Isus Cristos. Credinţa creşte odată cu cunoaşterea  ea poate fi mică sau mare.  De asemenea credinţa şi pocăinţa sunt inseparabile.  Şcoala credinţei  este guvernată de Dascăli ai credinţei: Abel Enoh, Ilie, Daniel, Ghedeon, Moise, David,  Isaia Ieremia, etc, iar în contrast  şcoala de astăzi  care este un este schimb de informaţie și  există o ruptură între ceea ce vorbim şi ceea ce suntem astfel  se pierde aspectul relaţional și pe verticală dar și pe orizontală.  Credinţa presupune cunoştinţă, sentiment, voinţă, nădejde o multitudine de sentimente care uneori coexistă împreună și creează tensiune în viața credinciosului. Dacă un expert traduce din ebraică sau greacă Ioan: 3:16 și pleacă iar  badea Ion citeşte și se pocăiește atunci,  cel care a înţeles  a făcut acest lucru prin faptul că pocăința și credința este o lucrare a Duhului Sfânt.  Credinţa este actul unei singure clipe (un proces) dar și o atitudine toată viaţa. Evrei 11:1  Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd. Amin

7). BIBLIOGRAFIE

Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

Explicații ale Bibliei pe Noul Testament Saitul  http://www.theophilos.3x.ro

SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ  de  ERNEST AEBI

Index tematic de Termeni și Nume din Biblie

 Revelația Generală de Dr. King Counts http://www.voxdeibaptist.org/index_ro.htm

 Revelația Specială de Dr. King Counts http://www.voxdeibaptist.org/index_ro.htm

Graiul martirilor  creştini din primele secole Apostoli şi evanghelişti martiri de Petru Popovici   Sait  www.theophilos.3x.ro

Graiul martirilor  creştini din primele secole primul val de prigoană de Petru Popovici   Sait  www.theophilos.3x.ro

Graiul martirilor  creştini din primele secole de Petru Popovici Martirii celui de-al zecelea val  Anul 303 d.Cr.  Sait www.theophilos.3x.ro

Beni Drădici http://www.stiricrestine.ro Lista primelor 10 țări, după intensitatea violenţei contra creștinilor. Articol publicat de Vio Pop

 Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_cel_Mare

 Ardelean Viorel

[1] Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[2] Explicații ale Bibliei pe Noul Testament Saitul  http://www.theophilos.3x.ro

[3] SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ  de  ERNEST AEBI pag 223-227

[4] Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[5] Ardelean Viorel

[6] Index Tematic de Termeni și Nume din Biblie pag 56-57

[7] Ardelean Viorel

[8] Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[9] Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[10] Ardelean Viorel

[11] Revelația Generală de Dr. King Counts http://www.voxdeibaptist.org/index_ro.htm

[12] Revelația Specială de Dr. King Counts http://www.voxdeibaptist.org/index_ro.htm

[13] Ardelean Viorel

[14] Revelația Specială de Dr. King Counts http://www.voxdeibaptist.org/index_ro.htm

[15] Ardelean Viorel. inspirat din Beniamin Fărăgău cartea Evrei ( studii )

[16] Graiul martirilor  creştini din primele secole Apostoli şi evanghelişti martiri de Petru Popovici  : Sait  www.theophilos.3x.ro

[17] Ardelean Viorel

[18] Graiul martirilor  creştini din primele secole primul val de prigoană de Petru Popovici  : Sait  www.theophilos.3x.ro

[19] Graiul martirilor  creştini din primele secole de Petru Popovici Martirii celui de-al zecelea val  Anul 303 d.Cr.  Sait www.theophilos.3x.ro

[20] Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_cel_Mare

[21] Ardelean Viorel

[22] Beni Drădici http://www.stiricrestine.ro Lista primelor 10 țări, după intensitatea violenţei contra creștinilor. Articol publicat de Vio Pop

[23] Beni Drădici http://www.stiricrestine.ro Lista primelor 10 țări, după intensitatea violenţei contra creștinilor. Articol publicat de Vio Pop

[24] Ardelean Viorel

„Embrionul uman, o persoană care trebuie protejată”. Extrase (partea a II-a)

020-IMG_5314

La Editura Serafica a văzut lumina tiparului o carte de referință, „Embrionul uman, o persoană care trebuie protejată. O analiză antropologico-etică din perspectiva Magisteriului Bisericii Catolice”, scrisă de pr. dr. Adrian Măgdici, OFMConv. Publicăm câteva extrase semnificative.

B. „Natura umană” a embrionului uman

1. Începutul „corporalității umane” embrionale și natura „trupului uman”

A vorbi despre corporalitate înseamnă a vorbi despre om, deoarece aceasta îl definește: omul începe să existe chiar în momentul în care se naște biologic noul individ. Astfel, când se spune că prin zămislire se generează o nouă materie corporală umană individuală, de fapt se spune că aceasta este un nou individ al speciei umane, adică o ființă umană [110]. Asta pentru că la om este imposibil să separăm partea biologică de ceea ce este uman [111]: „unde există o ființă ce aparține speciei umane, acolo există o persoană” [112]. Însăși reflecția teologică, pentru a îndepărta dubiul oricărei forme de dualism, a dat o mare importanță unității persoanei; ba, mai mult decât atât, Magisteriul Bisericii s-a folosit, deseori, de renumita formulă conciliară din Gaudium et Spes (nr. 14): homo, corpore et anima unus [113] (omul este unitate trupească și sufletească).

1.1 Identitatea biologică: informații științifice

Chiar dacă am pomenit deja despre dezvoltarea biologică a embrionului în primul capitol, recapitulăm în cele ce urmează principalele faze ale acestei creșteri pentru o mai bună înțelegere a ceea ce vrea să însemne „identitate biologică”.

Din punct de vedere științific, la originea ființei umane se află două celule specializate cu funcție generatoare: ovocitul și spermatozoidul. Aceste două celule germinative se formează în urma unui lung proces numit meioză, în decursul căreia numărul de cromozomi este redus de la 46 la 23. La aproximativ 20 de ore de la raportul sexual, capul spermatozoidului penetrează plasma ovocitului și se apropie de nucleul acestuia. Nucleele se atrag și se unesc determinând fuziunea celor două celule și a cromozomilor lor. Această fuziune duce la formarea unui genom nou, complet, cu cei 46 de cromozomi aferenți. După fuziune, deci, ne găsim în fața unei celule noi, zigotul [114]. Acesta nu este doar suma codurilor genetice ale părinților, ci este o ființă cu un proiect și program nou. Genomul, întrucât este original, individualizează noua ființă care, începând cu această fază, se va dezvolta conformându-i-se. Cu alte cuvinte, în genom există toate caracteristicile noului individ: culoarea ochilor, înălțimea, posibilele maladii ereditare etc.

Imediat după fecundația ovocitului, zigotul începe să se dividă, formându-se mai multe celule, numite blastomere. Diviziunea celulară continuă în timp ce morula migrează înspre uter. De obicei a doua zi blastomerele se diferențiază în zona periferică într-un țesut numit trofoblast și, înăuntrul acestuia, se formează un lichid transparent (blastocel) și un cumul de celule. În această fază cel zămislit se află în stadiul de blastocist; acesta, către a cincea zi, începe să se diferențieze. Procesul de dezvoltare nu depinde esențialmente de organismul mamei, ci de însăși genomul zigotului. Ceea ce știința reușește să constate în tot acest proces este faptul că există o unitate biologică în noua ființă, întrucât toate elementele se dezvoltă ca părți ale unui întreg, și au sens în raport cu alte părți ale întregului [115]. De asemenea, un alt element de mare importanță în înțelegerea identității embrionului este procesul continuu: chiar și atunci când asistăm la o dezvoltare cantitativă și diferențiată, nu există salturi calitative și mutații substanțiale. Putem afirma, așadar, că, încă din momentul în care se creează premisele formării zigotului și până la încheierea ciclului său vital, ne aflăm în fața aceluiași subiect.

Cunoașterea dezvoltării biologice a embrionului ne poate ajuta să găsim răspunsul la întrebări ca acestea:

„1) Care este statutul unui embrion uman precoce? și

2) Când își începe o ființă umană propriul ciclu vital?” [116].

În conformitate cu procesul epigenetic, profesorul Angelo Serra sintetiza în trei puncte-cheie elementele caracteristice ale nou-zămislitului: coordonarea, continuitatea și gradualitatea117. Aceste trei proprietăți, releva distinsul profesor, „îndeplinesc cu brio criteriile fundamentale impuse de o reflecție meta-biologică pentru definiția unui «individ»” [118]. Prin urmare, grație elementelor puse la dispoziție de științele experimentale, se poate conchide că, odată cu fuziunea gameților, un individ nou și real își începe existența de-a lungul căreia, dacă există condiții favorabile, își etalează autonom toate potențialitățile ce-i aparțin în mod intrinsec. Concluzia pe care a tras-o geneticianul Angelo Serra este aceea că afirmațiile publicate de Congregația pentru Doctrina Credinței în Instrucțiunea despre respectul vieții umane pe cale să se nască și despre demnitatea procreației (1987) [119] sunt corecte din punct de vedere științific [120].

Întrucât are capacitatea de a se autogestiona și de a integra sistematic toate funcțiile propriei dezvoltări, embrionul este autonom, adică, fiind coordonat de propriul genom, este capabil de autoguvernare biologică [121]. Cu toate că embrionul se află într-un raport de dependență față de organismul matern, ne simțim obligați să subliniem că această dependență este totuși extrinsecă: mama creează condițiile pentru ca embrionul să-și desăvârșească întreg programul conținut în genom [122].

1.2 Identitatea antropologică a trupului

Zigotul, care pentru biolog este o nouă ființă umană, reprezintă începutul unui corp uman nou și original. Chiar dacă încă nu avem de-a face cu un corp uman dezvoltat, zigotul posedă în sine ceea ce cu timpul va apărea la corpul adult. Deci zigotul are o adevărată structură umană. Grație progresului din domeniul antropologiei filosofice, știm că ceea ce este uman la om nu poate fi separat de corporalitate: este imposibil să despărțim viața biologică de cea propriu-zis umană. Orice ființă biologică, în timp ce devine, se dezvoltă în continuitatea și identitatea propriei ființe. Plecând de la acest principiu general de natură biologică, putem afirma că, încă din primul moment al conceperii, trupul aparține speciei umane și își dezvoltă propriile potențialități intrinseci [123]. Cu toate că există o transformare, datorată transcrierii potențialităților, subiectul unitar al acestei transformări este mereu același, adică continuă să existe în ciuda schimbărilor continue.

Prin urmare este clar că, deși trupul unui embrion nu poate să fie asemenea trupului unui copil născut sau al unui om adult, totuși este vorba despre același trup care își dezvoltă propriile potențialități și care posedă o subiectivitate unică. Trupul nu este o realitate care se posedă ca și cum ar fi ceva care provine din exterior, ci este persoana însăși, cu viețuirea ei, adică, în termenii antropologiei filosofice contemporane, „trupul-subiect” [124]. Embrionul, încă de la concepere, deține o corporalitate umană și este un adevărat individ uman.

2. Embrionul uman: om în potență sau om actual și real?

Sunt mulți cei care au formulat diferite obiecții împotriva individualității embrionului, îndeosebi de natură filosofică. Baza acestor obiecții ar fi aceea că, până la a paisprezecea zi de la concepere ori până ce nu se atinge un stadiu în care să fie evidentă forma nou-născutului și sistemul cerebral suficient dezvoltat, nu am fi îndreptățiți să credem că, ontologic vorbind, ne-am afla în fața unui individ uman. Conform susținătorilor acestor obiecții, ne-am afla în fața unui om în potență, însă nu în prezența unui individ uman real.

Pentru a răspunde acestor obiecții – întrucât termenul de „individ” a apărut în mediul filosofic – ne vom axa pe o clarificare de natură filosofică. Pentru a fi mai concreți, așadar, ne vom concentra pe doctrina filosofică a potenței, doctrină ce, în măsura în care este analizată atent, nu numai că nu sprijină sensul dat de Raportul Warnock termenului de „potență”, ci afirmă pur și simplu contrariul [125].

Aristotel consideră că embrionul uman, chiar din primul moment al conceperii, posedă un suflet specific speciei umane, deci un suflet intelectiv, care există ca act prim, deci ca abilitate.

În conformitate cu noțiunea aristotelică de suflet, care este actul prim al trupului ce are viață în potență, se poate afirma că la embrion este deja prezent sufletul intelectiv ca „act prim”, cu toate că încă nu-și exercită capacitățile sale ca „act secundar”. Așadar, când Aristotel vorbește de om în potență, el face referire la o realitate ce posedă înlăuntrul ei principiul propriei generări, realitate care, dacă nu este împiedicată, este în potență prin ea însăși [126].

Sperma, pe baza doctrinei aristotelice, nu poate fi considerată om în potență deoarece trebuie să fie depusă într-o altă ființă pentru a se transforma. Doar după ce a depășit acest stadiu poate fi numită om-potențial.

Berti, unul dintre cei mai buni specialiști în Aristotel, comentând acest text, afirmă:

„[…] aici este evidentă diferența dintre sămânță, care încă nu este om în potență, întrucât nu poate să devină om prin ea însăși, și embrion, adică sămânța depusă în uter și transformată în embrion în urma unirii cu materia, despre care, în schimb, se spune fără tăgadă că este deja om în potență, deoarece, dacă nu apar piedici externe, este deja în stare să devină om de la sine, adică prin forță proprie. Însă, dacă embrionul este deja în potență, înseamnă că trebuie să dețină deja în act, în act prim, sufletul care este specific speciei umane, chiar dacă nu poate să-și exercite imediat toate capacitățile [127].”

Teza aristotelică nu numai că este diferită de teza celor care susțin că embrionul uman nu este un individ uman real (adică doar unul posibil), ci, mai mult decât atât, o și contrazice. Între „potențial” și „posibil” există o diferență colosală: în timp ce „posibilul” nu se află într-un raport real cu actul, ci este doar ceea ce poate să devină ceva fără alte condiții, „potențialul” „este ceea ce poate să devină prin forța proprie și își îndeplinește în mod efectiv această menire dacă nu apar piedici” [128].

Tocmai acest echivoc stă la temelia Raportului Warnock, care transformă înțelesul aristotelic al expresiei „ființă umană potențială” în „ființă umană posibilă”. Și, pentru a fi și mai incisiv în noua interpretare, specifică:

„[…] un embrion uman nu poate fi considerat o persoană umană ori chiar o persoană potențială: este doar o aglomerare de celule care, dacă nu se nidează într-un ambient uterin uman, nu are potențial de dezvoltare [129].”

Înțelesul aristotelic al expresiei „ființă umană potențială” admite, în cazul embrionului, existența unui individ uman real care încă nu și-a dezvoltat, dar care ar putea să-și dezvolte, întreaga potențialitate, prin intermediul actului deja existent [130].

În cel de-al doilea caz, cel al interpretării derivate din Raportul Warnock, nu există individ uman real. În acest fel, în loc să se recunoască capacitatea de dezvoltare a individului uman, în ciuda complexității procesului (potențialitate reală), se preferă să se recurgă la o posibilitate ipotetică. De fapt, pentru a fi clar înțeleși, nu esența omului este în potență, adică firea sa de individ al speciei umane, ci desăvârșirea capacităților sale fundamentale, abilități care au nevoie de maturizare biologică și psihică și care, de altfel, nu sunt desăvârșite nici măcar după naștere.

Dezvoltarea și maturizarea embrionului, care își țese continuu propriile potențialități fără a-și schimba identitatea, pot fi înțelese mai bine folosind doctrina aristotelică a potențialității și relația care există între potența activă și act. Potența activă exprimă capacitatea constitutivă a unei ființe de a se dezvolta „ex sua natura”, motiv pentru care este realmente în relație cu actul. Ba, mai mult decât atât, întrucât actul există înaintea potenței, potența există mulțumită actului și, chiar dacă în faza embrionară nu se atinge maturizarea completă a potențialităților intrinsece, embrionul este deja menit, prin natura sa, să maturizeze și să dezvolte toate instrucțiunile ontologice lăuntrice.

Potența există deoarece există actul, deci actualizarea există deoarece actul există mai întâi. Potențialitatea venirii întru ființă, exprimată de neobosita actualizare, participă deja la ființă, deci la act. Însăși expresia „potență actualizantă” exprimă necesitatea de a face referire la act. La embrion există deja în act (nu atât din perspectiva unei actualizări vizibile, ci ca potență activă) trăsăturile esențiale, care ne permit să afirmăm că ne aflăm în fața unui individ uman [131].

Embrionul care se află în procesul de dezvoltare, deci care își desăvârșește propriul ciclu vital, își menține mereu propria identitate și individualitate, rămânând mereu unul și același individ. A spune că embrionul este „în potență” nu înseamnă „om posibil”, ci om actual și real, în care ies la iveală diferitele potențialități. În funcție de relația dintre potență activă și act, embrionul, chiar de la concepere, întregește ceea ce este deja: individ al speciei umane. Dacă lucrurile nu ar sta așa, embrionul uman ar putea să se transforme într-un individ al unei alte specii.

Însă, deoarece în dezvoltarea embrionară nu există salturi calitative sau schimbări substanțiale, ci continuitate, embrionul uman devine fetus uman, copil și apoi om adult.

Ținând cont de aceste principii, este limpede că:

„[…] speculațiile medievale care despărțeau momentul însuflețirii de momentul conceperii apar astăzi ipoteze fără fundament. Actualmente nu există nici un motiv pentru ca «sufletul», spiritul, să fie exclus, separat de momentul conceperii. Morala elementară impune recunoașterea subiectului de drept din primul moment al existenței, de la începutul evoluției sale ontologice, deci din momentul fecundării [132].”

NOTE

110. Dignitas personae (2008), nr. 4-5.
111. Ramόn Lucas Lucas, „Fondazione antropologica…”, p. 702.
112. Michele Aramini, Bioetica. Manuale…, p. 49.
113. Cataldo Zuccaro, „Il corpo in alcune argomentazioni dell’etica della vita”, în Rassegna di Teologia 37 (1996), p. 763.
114. Maureen L. Condic, „Preimplantation Stages of Human Development: the Biological and Moral Status of early Embryos”, în Antoine Suarez et al., Is this Cell a Human Being? Exploring the Status of Embryos, Stem Cells and Human-Animal Hybrids, Springer, Heidelberg, 2011, pp. 27-29.
115. Ramόn Lucas Lucas, Antropologia…, p. 75.
116. Angelo Serra, Roberto Colombo, „Identità e statuto dell’embrione umano: il contributo della biologia”, în Pontificia Academia Pro Vita, Identità e statuto dell’embrione umano, Libreria Editrice Vaticana, Città del Vaticano, 1998, p. 143.
117. Ibidem, pp. 143-146.
118. Ibidem, p. 146.
119. Donum vitae (1987), I, nr. 1.
120. Angelo Serra, Roberto Colombo, „Identità e statuto…”, p. 146.
121. Maureen L. Condic, „Preimplantation Stages of Human Development…”, pp. 29-30.
122. Ramόn Lucas Lucas, Antropologia…, p. 77.
123. Dignitas personae (2008), nr. 4.

„Embrionul uman, o persoană care trebuie protejată”. Extrase (partea a II-a)

Îndemn la rugăciune pentru situația tensionată din Orientul Mijlociu

Externe, Important, Politic, Societate, Ultimele știri

Generalul iranian Qassem Soleimani, a fost ucis de forțele americane în Irak, pe data de 3 ianuarie, după ce acesta a încălcat interdicția de a intra în Irak și pentru că a planificat o serie de atacuri împotriva unor diplomați americani.

Președintele Trump a ordonat să se tragă înspre Soleimani, un comandant de vârf foarte popular în armata Iranului, numind-o, „o acțiune decisivă și defensivă”, după ce au avut loc atacuri repetate ale forțelor susținute de iranieni asupra trupelor americane din Irak.

Lucrurile au degenerat însă, iar moartea lui Soleimani provoacă ură în țările din Orientul Mijlociu și în Statele Unite. Se așteaptă ca Iranul și aliații săi să riposteze. De asemenea, Irakul a boicotat decizia Statelor Unite ale Americii de a-l ucide pe general.

Qassem Soleimani, în vârstă de 62 de ani, a fost general peste forțele Quds din Iran, despre care se spune că ajută organizațiile teroriste din țări precum Irak. A fost menționat cândva de liderul suprem al Iranului, Ayatollah Ali Khomeini, ca fiind „martirul viu al revoluției”. A fost al doilea cel mai puternic om din Iran. Se presupune că multe organizații vor dori să-i răzbune moartea.

De aceea, ar trebui să luăm cea mai puternică acțiune posibilă în fața acestei situații tensionate – să ne rugăm.

Rugați-vă pentru liderii aflați în această regiune. Cereți-I lui Dumnezeu să le dea înțelepciune liderilor guvernamentali în această situație tensionată și să caute o soluție pașnică, dar care să protejeze securitatea națională.

Rugați-vă pentru trupele armate americane și nu numai. Având în vedere că bazele militare sunt cele mai probabile ținte, să ne rugăm pentru înțelepciunea oficialilor militari și pentru siguranța fiecărui soldat de pe pământ.

Rugați-vă pentru creștinii din sudul Irakului. Creștinii pot fi de asemenea în pericol din cauza asocierii creștinismului cu SUA, în mintea extremiștilor islamici.

Rugați-vă pentru cetățenii țărilor din Orientul Mijlociu. Airstrike-urile au devenit o apariție constantă în Orientul Mijlociu, iar această tensiune în plus, nu va face decât să îi pună în pericol pe locuitorii acestor zone sensibile.

„După ce am petrecut zeci de ani pentru a oferi ajutor umanitar în unele dintre cele mai volatile colțuri ale lumii – inclusiv Venezuela, Siria, Irak și Nigeria – am învățat că rugăciunea este mai mult decât esențială, este cea care poate să aducă pacea. Rugăciunea ne amintește de dependența noastră de Dumnezeu și ne ajută să vedem dincolo de noi înșine prin nevoile altora.”

„Vă rugăm să continuați să vă rugați pentru cei afectați de război și pentru cei care ar putea fi în pericol în următoarele săptămâni sau luni. Fie ca Dumnezeu să îi protejeze și să îi ajute să găsească un drum pașnic pentru a merge înainte”, a declarat pentru CBN News, Vernon Brewer, fondatorul World Help, o organizație umanitară creștină care servește nevoilor materiale și spirituale ale oamenilor din comunitățile sărace din întreaga lume.

Sursa | CBN News

https://www.stiricrestine.ro/2020/01/11/indemn-la-rugaciune-pentru-situatia-tensionata-din-orientul-mijlociu/?

96% dintre biologi confirmă: Viața umană începe la concepție

40 de zile pentru viață, Meditaţii, Opinii, Sănătate, Știință

Afirmația ‘Un copil nenăscut nu este o persoană’, este un mit.

Situația stă în felul următor: Susținătorii avortului trebuie să creadă acest lucru (sau să pretindă că îl cred cu adevărat) în ciuda dovezilor copleșitoare și a logicii, altfel, trebuie să admită că susțin uciderea unei vieți umane nevinovate.

Acest mit constuie geneza fiecărui alt mit promovat de industria avortului. Dacă toată lumea ar fi dispusă să admită că bebelușii nenăscuți sunt ființe umane, nu ar conta cât de rare sunt avorturile în ultimele săptămâni de sarcină, câte efecte secundare are avortul asupra femeilor, sau dacă avortul este sau nu legal fără motiv. Dacă ochii lumii ar fi deschiși pentru a înfrunta adevărul, și anume, că umanitatea unei persoane începe înaintea procesului nașterii, nu ar mai fi nevoie de toate aceste discuții. Problema avortului s-ar rezuma la simplul fapt dacă consideri acceptabil să iei o viață umană nevinovată, sau nu.

Mitul de mai sus s-a răspândit ușor, înainte ca tehnologia modernă să ne permită să vedem bebelușii nenăscuți atât de clar prin intermediul ecografiei – înainte ca să putem observa cât de multă creștere și dezvoltare are loc chiar în primele zile după concepție. În momentul fecundării se creează o persoană nouă și unică, o persoană cu propriul ADN, separat de cel al tatălui și al mamei. Inima va începe să îi bată la aproximativ 21 de zile de la momentul fecundării, iar creierul începe să se formeze la aproximativ patru săptămâni. La 12 săptămâni sunt prezente deja toate părțile corpului și toate organele majore. Cu ajutorul progreselor moderne din medicină, bebelușii pot supraviețui în afara pântecelui încă din cea de-a 19-a săptămână de la fertilizare. (Sau de la 21 de săptămâni, dacă calculăm pe baza metodei obișnuite de datare a sarcinii – de la sfârșitul ultimei menstruații a mamei).

Dacă negi faptul că viața umană începe la concepție, atunci trebuie să existe un alt punct în care să înceapă viața. Cum poți să alegi un alt punct?

Susținătorii cei mai extremi ai avortului ar spune că umanitatea copilului poate fi recunoscută abia după ce mama duce copilul acasă de la spital. Alții consideră că viața începe în momentul nașterii. Cu toate acestea, nu are loc nici o modificare fizică între cele câteva minute dinainte de naștere, până la momentul în care bebelușul a trecut prin canalul nașterii. Nu este logic să pretindem că locația fizică a bebelușului determină dacă acesta este sau nu o ființă umană.

Unii pretind că pruncul nenăscut este o persoană, odată ce are capacitatea de a supraviețui în afara pântecelui. Asta înseamnă că umanitatea nenăscutului se schimbă în funcție de fiecare progres în domeniul medical? Cu siguranță nu a fost întotdeauna posibil ca bebelușii să supraviețuiască în afara pântecelui la 21 de săptămâni de sarcină. Au fost ei înainte doar niște ființe inferioare, subumane?

Nu putem ști unde va ajunge tehnologia medicală. În viitor, poate bebelușii vor putea supraviețui înainte de 15 săptămâni, de exemplu. Potențiala invenție a pântecelui artificial ar putea încema că un bebeluș va putea supraviețui în afara pântecelui mamei în orice moment al dezvoltării sale. Totuși, susținătorii avortului, au inventat deja un nou ‘drept de rezervă’, pentru a justifica avortarea bebelușilor din corpul unei femei.

Este imposibil să alegi în mod rațional un anumit punct în dezvoltarea nenăscutului, când acesta să devină deodată o ființă umană. Dezvoltarea lor este un proces continuu, cu un punct clar de pornire, atunci când o nouă viață începe – la concepție.

Din păcate, chiar și cu tehnologia care ne permite să vedem pruncul nenăscut în pântece, este foarte ușor pentru susținătorii avortului să-i convingă pe oameni să ignore umanitatea copilului nevăzut. Adevărul cu privire la avort este acoperit de eufemisme și argumente neesențiale, menite să ne distragă atenția de la faptul că este vorba despre uciderea unei vieți umane.

Problema a devenit atât de polarizată și părtinitoare, încât, în cadrul unui sondaj, după ce 5577 de biologi au fost chestionați în detaliu cu privire la momentul când începe viața umană, 96% dintre ei au declarat că viața începe la fertilizare. Cu toate acestea, atunci când au fost întrebați, cum este legată această părere cu controversata dezbatere publică pe tema avortului, mulți dintre ei au reacționat cu furie, retrăgându-se din poziția lor inițială, sau încercând să explice faptul că acest fapt științific de bază despre când începe viața este irelevant – în problema momentului în care începe viața.

Observăm astfel că rareori există vreo discuție rațională pe tema acestui mit în conversațiile pe tema avortului. Pentru majoritatea oamenilor, este deja un lucru prea controversat, să admită chiar, că este nevoie de o astfel de conversație. Unii susținători ai avortului vor recunoaște cu sinceritată că avortul constituie luarea unei ființe umane, și pretind că acest lucru este justificat, de obicei de autonomia femeii asupra corpului ei. Totuși, industria avortului are nevoie să facă eforturi extraordinare pentru a face întreaga națiune să își îndrepte privirile de la umanitatea copilului nenăscut – deoarece dreptul la viață este și va fi întotdeauna un adevăr evident.

Susținătorii pro-viață, vor pleda întotdeauna pentru demnitatea fiecărui copil nenăscut – vor pleda pentru ca acesta să fie pe deplin recunoscut ca persoană.

Sursa: LifeNews

https://www.stiricrestine.ro/2020/01/11/96-dintre-biologi-confirma-viata-umana-incepe-la-conceptie/?

Iranul ar putea avea o armă nucleară într-un an sau doi

 

08-IMG_20171017_104412


Iranul ar putea dezvolta o armă nucleară într-un an sau doi dacă ţara continuă să încalce prevederile acordului nuclear semnat în 2015, a declarat vineri ministrul francez de Externe, Jean-Yves Le Drian, relatează site-ul agenţiei Reuters.”Dacă vor continua cu încălcarea acordului de la Viena, atunci da, într-o perioadă scurtă de timp, într-un an sau doi, ar putea avea acces la o armă nucleară, ceea ce nu este o opţiune”, a declarat Le Drian pentru postul RTL.

Miniştri de Externe ale statelor UE urmează să aibă vineri o întâlnire de urgenţă pentru a discuta despre conflictul între Iran şi Statele Unite.Preşedintele Consiliului European, Charles Michel, a reiterat joi că acordul nuclear din 2015 reprezintă în continuare un instrument important şi a făcut apel la menţinerea acestuia.

Germania respinge apelurile lui Donald Trump privind renunţarea la Acordul atomic cu Iranul

Germania intenţionează să menţină participarea la Acordul nuclear semnat cu Iranul în pofida apelurilor preşedintelui Statelor Unite, Donald Trump, a anunţat vineri Guvernul Angela Merkel, conform cotidianului Le Figaro.”Ştim că există puncte de vedere diferite între SUA şi ţările europene în privinţa Acordului nuclear iranian”, a declarat un purtător de cuvânt al Guvernului Germaniei.”Noi folosim toate posibilităţile oferite de Acord pentru a avansa spre o soluţie diplomatică. Obiectivul nostru este să salvăm Acordul atomic, deoarece rămânem convinşi că este instrumentul potrivit pentru a împiedica Iranul să se doteze cu arme nucleare”, a precizat oficialul german.Franţa şi Uniunea Europeană s-au pronunţat, de asemenea, în favoarea menţinerii Acordului nuclear cu Iranul. Statele Unite s-au retras din acest Acord în 2018.