Foc, fum și sminteală în Australia — La moara lui Felix

Despre „apocalipsa australiană” s-a scris mult și e explicabil, fiind un subiect foarte… fierbinte. Unii au scris cu inima, zguduiți de dimensiunile catastrofei, de pagubele imense, de pierderea de vieți omenești și, mai ales, animale. Alții au scris, însă, cu emfaza celor atrași de mirajul tirajului. Căutându-se cauzele, s-a mers pe o paletă largă, […] via […]

Articole / Banii Domnului? de Doru Pope / O povestioara de suflet /……………

download - Copie

Banii Domnului? de Doru Pope

Doru Pope

http://dorupope.com/2007/10/18/banii-domnului/

Precizare: articolul acesta nu doreşte să facă un studiu exhaustiv al teologiei banilor.  Am pornit discuţia aceasta din cu totul alte motive, şi cu puţină răbdare, ajungem şi la subiect!

Biblia vorbeşte foarte mult despre bani şi despre averi.  De fapt, vorbeşte despre bani mai mult decât vorbeşte despre… dragoste!  Forţa de atracţie a banilor este atât de mare şi ceea ce facem noi, creştinii cu ei şi vizavi de ei denotă ce credem noi despre Dumnezeu.  De când banii au înlocuit ca mijloc de schimb al mărfurilor trocul, prezenţa lor a dominat lumea.  Banii au un puternic magnetism, şi iubirea lor este acuzată de cauza tuturor relelor din lume (1 Tim 6:10 Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor).   Deşi se crede că puterea  este mai atractivă şi mai căutată decât banul, majoritatea fenomenelor sociale, politice şi chiar culturale se învârt în jurul şi din cauza banilor.  În definitiv, chiar şi puterea este căutată tot prin prisma avantajelor materiale ce decurg din putere.

Când noi suntem schimbaţi de Domnul prin naşterea din nou, perspectiva noastră asupra banilor trebuie să se schimbe.  Până la naşterea din nou, noi făceam ceea ce face restul lumii înstrăinată de Domnul: căutam dacă nu era posibilă îmbogăţirea, măcar atingerea unui nivel de confort material.  Nevoia de bani sau de înmulţire a lor ne domina gândirea, idealurile, conversaţiile şi majoritatea timpului zilei.  După întoarcerea la Domnul, banul a devenit o problemă secundară dar şi un barometru al iubirii noastre faţă de Domnul.  El continuă să concureze cu Domnul în tentativa de a ne cuceri şi subjuga inimile.  Domnul Isus a spus că nu putem sluji la doi stăpâni: şi lui Dumnezeu şi lui Mamona (averi, bogăţii, bani).

Schimbarea survenită în perspectiva creştină asupra banilor este înscrisă într-o schimbare generală a fiinţei omului nou.  Acum el nu se mai răzbună pe cel ce-i face rău, ci-l iartă pentru că şi el a fost iertat.  Iubeşte pentru că a fost iubit şi a primit iubirea.  Viaţa sa nu mai este a lui, tot ce are şi ce face depinde de Domnul, aparţine Domnului şi este spre slava şi interesul Domnului.  Banul nu face excepţie de la regula aceasta.  El devine un mijloc de înaintare a Evangheliei, devine un mijloc de binecuvântare a celui nevoiaş, un mijloc de demonstrare a iubirii noastre faţă de Domnul.

În Vechiul Testament, din tot ceea ce dobândea un israelit prin munca sa, inclusiv din bani, o zecime se cuvenea adusă la Templu pentru a fi întrebuinţată în nevoile de întreţinere a slujbaşilor Templului şi a slujbelor de acolo.  Noul Testament nu vorbeşte atât de mult despre obligaţia de a da o „zecime” Domnului cât despre dărnicie în general (2 Cor 8 şi 9 şi alte texte).  Dărnicia trebuie să fie făcută cu bucurie, trebuie să fie făcută regulat şi trebuie să fie făcută proporţional cu veniturile cuiva.  Părerea mea este că principiile dominante sunt că noi suntem ai Domnului, că tot ce avem aparţine Lui, că tot ce facem se datorează Lui şi că deci Domnul are dreptul 100% asupra banilor noştri.  Noi devenim nişte administratori ai bunurilor materiale a lui Dumnezeu.

Dacă aceste principii se aplică la membrii unei biserici, cu cât mai mult ele se aplică la cei ce administrează banii bisericilor, adică la păstori?  Scriu aceste rânduri deoarece citeam azi-dimineaţa că preşedintele uneia dintre cele mai prestigioase universităţi creştine americane (Oral Roberts University, ORU), Richard Roberts (fiul lui Oral Roberts, fondatorul universităţii şi pe vremuri un evanghelist celebru) şi-a dat temporar demisia din funcţia sa din cauza unor acuzaţii că ar fi folosit banii donaţi pentru universitate în scopuri personale.  Pe lângă trăirea unei vieţi de huzur, ar fi plătit croaziere din banii aceştia pentru membrii ai familiei (fiica sa).  De asemenea ar fi implicat ORU în activităţi politice (ceea ce aici în SUA este interzis pentru o organizaţie declarată non-profit, cum este ORU); asta ar putea duce la pierderea statutului de organizaţie non-profit.

Dar Richard Roberts nu este singurul vinovat.  Citeam tot zilele acestea că un celebru pastor baptist (Jerry Sutton de la Two Rivers Baptist Church in Nashville, Tennessee) abia a reuşit să rămână la conducerea bisericii sale în urma unui vot prin care s-a încercat debarcarea sa, din cauza acuzaţiilor că ar fi cheltuit banii bisericii pentru a plăti masa de la nunta fiicei sale.  Anul trecut Sutton a candidat la preşedinţia organizaţiei Southern Baptists.  Ziceau unii că au votat în favoarea rămânerii lui Sutton la cârma bisericii pentru ca adunarea lor să nu păţească ce a păţit cea a lui Adrian Rogers; se ştie că după moartea lui Rogers, adunarea lui (Bellevue Baptist church din Memphis, TN) a început să piardă membrii (şi din cauza unui scandal intern).

Nu mai vorbim de acuzaţiile aduse unor tele-evanghelişti şi pastori care cu toţii beneficiază de salarii exorbitante, de avantaje materiale de domeniul visului.  Cu câţiva ani în urmă asistam la solicitarea la TV a soţiei lui TD Jakes pentru donaţii în vederea zilei de naştere a lui TD, ocazie cu care ea credea că el merită un cadou de la spectatorii săi de cel puţin 5 milioane de dolari!  Despre alţii, ca Benny Hinn şi alţii din mişcarea carismatică şi „word of faith” nici nu mai merită să-mi răcesc gura.  În concepţia acestora „slujitorul lui Dumnezeu” trebuie să trăiască bine, lipsit de grijuri, de probleme, de suferinţele comune oamenilor, ca să se poată dedica „slujirii” lor şi lui Dumnezeu!  Dar cum poate vorbi despre îngrijorare, efectele ei, lupta contra îngrijorării, victoria asupra acesteia unul care nu are de-a face cu îngrijorarea?  Ca să luăm doar de un exemplu!

Majoritatea acestor super-staruri creştine (nici nu ştiu dacă îi pot numi creştini pe unii!) nu au altă îngrijorare decât cum să ascundă de turmă şi de curioşi neregulile materiale şi necinstea la care recurg de atâtea ori!  Şi ce mă doare este că ei sunt vinovaţi de îndepărtarea unora de Christos!

În 1991 era în Miami la frizerie; mă pregăteam să plec în România pentru câteva săptămâni.  La întrebarea frizerului de unde sunt (locuiam pe vremea aceea în Nashville), de ce sunt în Miami (ca să iau avionul de aici), unde merg (în România), de ce (la evanghelizări), etc., am pornit să-l evanghelizez pe el!  Era o bună ocazie, că doar el pornise discuţia!  Numai că mi-a pus o frână puternică şi neaşteptată: a luat de pe o masă un ziar, la despăturit şi mi l-a pus în poale, arătând spre o imagine (a lui Jimmy Swaggart) şi un articol (despre JS).  M-a întrebat dacă aşa pricep şi eu Evanghelia ca Swaggart?  Hmm…. Cât mi-ar fi trebuit să-i explic omului acestuia că nu toţi creştinii-s astfel!  Şi stai puţin: pe vremea aceea exemplele de genul lui Swaggart erau rare!  Acum ele abundă!

Banii sunt ai Domnului: fie că sunt în contul sau buzunarul meu, fie al bisericii.  De ce nu pot cei ce sunt puşi să administreze banii Domnului s-o facă cisntit?  Oare cât de mare este mânia lui Dumnezeu faţă de cei ce se ating de ceea ce aparţine Domnului?  Întreb şi eu… poate mai mult retoric…

O povestioara de suflet /  autor necunoscut

Intr-un oras, intr-o noapte geroasa, tocmai se starnise un viscol. Un baietel vindea ziare la coltul strazii, iar oamenii treceau cand si cand. Baietelului ii era atat de frig incat nici nu mai incerca sa mai vanda ziare.

S-a dus la un politist si l-a intrebat: „Domnule, stiti cumva din greseala un loc calduros unde ar putea dormi un baiat sarac in noaptea asta? Vedeti dumneavoastra, eu dorm ghemuit intr-un colt, mai jos, pe alee, si e ingrozitor de frig acolo in noaptea asta. Mi-ar prinde bine un loc caldut unde sa stau.”

Politistul s-a uitat la baiat si i-a raspuns: „Du-te pe strada asta la vale si vei ajunge la o casa alba mare. Cand ajungi acolo, sa bati la usa si cand iti va deschide sa spui doar „Ioan 3 cu 16″ si te vor lasa sa intri.”

Si asa a si facut. A urcat treptele, a batut la usa si dupa cateva clipe i-a deschis o doamna. Baiatul s-a uitat la ea si a zis: „Ioan 3 cu 16”. Femeia i-a zis: „Intra, fiule.” L-a luat inauntru si i-a aratat un leagan in fata unui semineu pe care sa se aseze si a plecat. Baiatul a stat acolo un timp, gandindu-se: „Ioan 3 cu 16? nu inteleg ce inseamna, dar cu siguranta incalzeste un baiat inghetat.”

Putin mai tarziu ea s-a intors si l-a intrebat: „Iti este foame?”. El a raspuns: „Ei bine, doar un pic. Nu am mancat de cateva zile si cred ca as putea da gata un pic de mancare.” Femeia l-a invitat in bucatarie si l-a rugat sa se aseze la o masa plina cu bucate. A mancat si iar a mancat pana ce nu a mai putut. Apoi s-a gandit: „Ioan 3 cu 16? nu inteleg ce inseamna, dar cu siguranta satura un baiat infometat.”

Apoi l-a chemat sus intr-o baie unde se afla o cada imensa plina cu apa calda si a stat acolo ca sa se inmoaie putin. Dupa ce s-a spalat, s-a gandit: „Ioan 3 cu 16? nu inteleg ce inseamna, dar cu siguranta cura! ta un baiat murdar.” Baiatul nu mai facuse niciodata o baie cu adevarat. Singura baie care a facut-o vreodata a fost cand statea langa un hidrant care era deschis.

Femeia l-a luat apoi si l-a dus intr-un dormitor, l-a infasurat cu un cearsaf, l-a pus pe un pat, l-a invelit cu o patura pana la gat, l-a saruta de noapte buna si a stins lumina. In timp ce statea in intuneric si privea afara pe fereastra cum ningea in acea noapte geroasa, s-a gandit: „Ioan 3 cu 16? nu inteleg ce inseamna, dar cu siguranta odihneste un baiat frant de oboseala.”

Dimineata, femeia a venit sus si l-a luat din nou in bucatarie, la acea masa plina de bucate. Dupa ce a mancat, ea l-a luat din nou si l-a asezat in acel leagan, in fata semineului si a luat o Biblie. S-a asezat in fata lui, uitandu-se la fata lui inocenta: „Intelegi tu ce inseamna „Ioan 3 cu 16″?” l-a intrebat ea gentil.

El a raspuns: „Nu, doamna, nu inteleg. Am auzit prima oara cuvintel! e acestea aseara, cand politistul mi-a zis sa le folosesc.” Ea a deschis Biblia la Ioan 3 cu 16 si a inceput sa-i vorbeasca despre Isus. Chiar acolo, in fata acelui semineu, baiatul si-a predate inima lui Isus. Stand acolo, s-a gandit: „Ioan 3 cu 16? nu inteleg ce inseamna, dar cu siguranta salveaza un baiat pierdut.”

Stii tu, trebuie sa marturisesc ca nici eu nu inteleg cum Dumnezeu a fost atat de binevoitor sa-L trimita pe Isus, Fiul Sau, sa moara pentru mine si Isus sa fie de acord sa faca un asemenea lucru. Nu inteleg agonia Tatalui si a ingerilor din ceruri in timp ce-L priveau pe Isus suferind si murind. Nu inteleg dragostea-I fierbinte pentru MINE ce L-a tinut pe Isus pe cruce pana la sfarsit. Nu inteleg dar cu siguranta face ca viata sa merite sa fie traita.

Ioan 3:16 „Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El, sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica.”

Daca nu ti-e rusine sa faci asta, te rog sa urmezi instructiunile. Isus a zis: „Pe orisicine Ma va marturisi inaintea oamenilor, il va marturisi si Fiul omului inaintea ingerilor lui Dumnezeu; dar cine se va lepada de Mine inaintea oamenilor, va fi lepadat si el inaintea ingerilor lui Dumnezeu.” Trimite mesajul acesta mai departe doar daca vrei si simti cu adevarat sa faci asta. Il iubesc pe Dumnezeu. El este sursa existentei. El ma tine in functiune in fiecare zi. Filipeni 4:13 ? „Pot totul in Christos, care ma intareste.”

Daca-L iubesti pe Dumnezeu si nu ti-e rusine de toate lucrurile minunate ce le-a facut in viata ta, trimite mesajul mai departe. Fa-ti timp 60 de secunde si incearca sa trimiti mesajul! Sa vedem daca Satan te va opri.

Tot ce ai de facut e:

  1. Sa zici o scurta rugaciune pentru persoana care ti-a trimis mesajul asta, de exemplu: „Tata, Dumnezeule, binecuvanteaza persoana care mi-a trimis mesajul acesta cu tot ceea ce vezi ca el/ea are nevoie in ziua aceasta!”
  2. Apoi trimite acest mesaj la cel putin 5 persoane. In urmatoarele ore acele persoane se vor ruga pentru tine si vei face ca o multime de oameni sa se roage lui Dumnezeu pentru altii. Apoi, priveste mana puternica a lui Dumnezeu cum lucreaza in viata ta pentru ca ai facut ceea ce lui Dumnezeu ii place.

Aminteste-ti sa le zambesti des celor pe care ii iubesti!

Sa aveti o zi frumoasa

De la instinctul sexual spre iubire in viziunea lui Pavel   1Cor.7.1-9; Ef.5.25

de Nelu Pribac

Ioan Pribag

Definirea termenilor:

Insitnct – complex de reflexe inascute, neconditionate, proprii indivizilor dintr-o anumita specie, avand stimuli declansatori specifici, asigurand dezvoltarea organismului, alimentarea, reproducerea, apararea.

Iubire – sentiment complex de afectiune, de atasament fata de cineva, sau ceva.

N.T. utilizeaza doua grupuri de cuvinte pentru iubire s: philia si agape, dar niciodata eros. (iubirea pasionala sexuala) Dictionarul Biblic, Stepfanus, pag.162

Apostolul Pavel nu intrebuiteaza  cuvantul iubire fireasca, (eros) ci doar intrebuintare fireasca, pentru a defini instinctual sexual. Rom.1.26,27

Curvia – relatii extraconjugale. Aceste relatii au devenit cel mai important sector a industriei de placeri. Curvia este libertatea iresponsabila, ce duce la mimicirea celulei de baza a ssocietatii umane – familia.

Sentimentul de atractie sexuala (fata de o persoana de sex opus.) este numit iubire erotica. Instinctul sexual asigura reproducerea finite umane. Astazi efectele de reproducere a instinctului sexual pot fi anulate prin anticonceptionale si chiuretaj, incat este pusa in pericol perpetuarea fintei umane; in special la popoarele industrializate.

Familia in biserica din Corint.

 “ Totus din pricina curviei,fiecare barbat sa-si aiba nevasta lui, ºi fiecare femeie sa-si aiba barbatul ei.” 1Cor.7.2

“Dar daca nu se pot infrana sa se casatoreasca; pentruca este mai bine sa se casatoreasca deca sa arda. “ 1Cor.7.9

Aceste doua versete ii pot aduce lui Pavel o critica aspra, cum de fapt i-au si adus din partea criticismului teologic. La prima vedere se pare ca Pavel avea o aversiune fata de casatorie; el nereusind nici pe departe sa prezinte frumoasa si patimasa iubire intalnita in subiectele marilor romancieri; iubirea ce nu poate fi despartita nici de moarte. (din tragedia Romeo si Julieta de Shackespare, si a altor romancieri) Pavel avea un handicap fizic, o invaliditate sexuala, despre care a spus ca este darul lui Dumnezeu pentru el; spun adversari lui critici. 1Cor.7.7

Dar Pavel avea Duhul Lui Dumnezeu, ce nu dispretuieste casatoria, si in virtutea descoperiri Duhului Sfant, vorbeste si corintenilor despre casatorie.1Cor.7.40

Pavel le prezinta corintenilor care erau lumesti, o fata a casatoriei data de conceptia culturii grecesti despre trup, cu care au venit  in biserica; iar in Efeseni prezinta o fata Dumnezeiasca a casatoriei. Filozofia greceasca condamna trupul ca fiind rau, o inchisoare pentru suflet si ratiune care erau bune. In lumea greaca corintica imoralitatea sexuala era considerate o virtute. 1Cor.5.1,2 De fapt asa este si astazi. Dar Pavel ne spune : ca de modul in care inrebuintam trupul depinde si viata sufletului; astfel el poate arde in focul aionic, sau poate fi mantuit. 1Cor7.9

Desigur ca ne-ar place sa auzim de la Pavel urmatoarea idée: “casatoria trebuie sa aiba ca motivatie iubirea” in acest caz Pavel ar fi fost in ton cu unele pasaje biblice, si cu marile subiecte romantice a literaturii universale, sau cu declaratiile de iubire ce se cer la casatorie la primarie si la biserica. Dar Pavel vine cu doua motivatii negative in favoarea casatoriei curvia si amenintarea cu focul ifadului.

Pavel este fãra menajamente in legatura cu natura umana, aratand vulnerabilitatea iubirii umane dintre barbat si femeie, ce dureaza doar putin peste perioada unirii prin casatorie.

In 1Cor.6.13,15,16 Pavel vorbeste de doua instincte umane puternice, cu care a inzestrat Dumnezeu omul, pentru perpetuarea si intretinerea rasei umane, instinctul foamei si instinctual sexual. Pentru aceste instincte nestavilite in om, singura solutie era satisfacerea lor. Nici interdictiile legii V.Testament nu au putut stavili manifestarea instinctului sexual in mod iresponsabil, cu atat mai putin fragila motivatie date de cugetul omului ce nu mai pastra constiinta Dumnezerii.

 Pavel spune ca aceste instincte apartin trupului, care va fi nimicit dupa ce se consuma traiul in trup.1Cor.6.13;15.50

Dupa ce corintenii s-au alipit de Domnul prin credinta in Isus Hristos, ei au devenit sfinti; iar ei si trupurile lor au devenit temple ale Duhului Sfant. 1Cor.3.16;6.19. Din acel moment Duhul Sfant care locuia in ei, incepea sa invieze trupurile lormuritoare prin procesul metamorfozei inoirii, a imbracarii cu omul nou duhovnicesc. Rom.8.8-11;2Cor.4.16 ;5.1-4; Ef.4.22-24. Acest process al metamorfozei din om vechi in om nou duhovnicesc a inceput odata cu nasterea din Duh, din Dumnezeu. Insa Duhul Sfant nu poate locui decat in cei ce-si stapanesc instinctele trupului in asceza data de asprimea fata de trup, sau in satisfacerea instinctului in relatie cu femeia sotie.

Familia implineste planul lui Dumnezeu necesar perpetuarii finitei umane prin procreiere, si cadrul iubirii dat de dragostea parintilor.

Astfel Pavel, da o rezolvare responsabila sexului in familie la corintenii lumesti. Acum putem intelege de ce Pavel prin Duhul Sfant motiveaza formarea familiei prin rezolvarea responsabila a puternicului instinct sexual, si nu printr-un sentiment fragil al iubirii.

 Sentimentele-afectivul sunt numite inima; iar inima omului este nespus de inselatoare si deznadajduit de rea. Ier.17.9. Sentimentele omului sunt extreme de schimbatoare, dar instinctual sexual al omului ramane aceias putere nestavilita pe tot parcursul traiului carnal. Instinctul sexual purtat de sentimentele schimbatoare, devine o industria de placeri numita curvie, ce nimiceste celula  de baza a societatii umane, nimicind omul. In familie instinctual sexual al trupului capata o intrebuintare pozitiva indeplinind scopul pentru care a fost creat procreerea si placerea iubirii, ce trebuie cultivat in cadrul  iubirii altruista, necesara celulei de baza a societatii umane.

Familia hristocentrica, dumnezeiasca.

In Efeseni Pavel prezinta fata dumnezeiasca a constituirii familiei: “Barbatilor, iubiti-va nevestele cum a iubit Hristos Biserica si s-a dat pe Sine pentru ea.” Ef.5.25. Aceasta iubire nu mai este un sentiment uman frivol, ci acel sentiment dumnezeiesc turnat in inimile noastre prin Duhul Sfant. Rom.5.5

Familia capata o dimensiune triunica, in imaginea Sfintei Treimi – Dumnezeu Tatal, Duhul Sfant si Fiul, respectiv in familia crestina: tatal, mama si copii. Ef.6.1-4

In cultura greaca cat si-n cultura timpurilor noastre, iubirea erotica, sexuala este ridicata la rang de virtute, fiind cultivata astazi, cu forta de penetrare deosebita prin mass media.

Cuvantul intrebuintarea fireasca din Rom.1.26,27 identificat cu instinctual sexual este pus in om ca  un cod imformational ce se manifesta odata cu perioada maturizarii prin simturile carnii. Dar Dumnezeu a pus in cugetul,(constiinta) omului si sentimentul iubirii altruiste, (philia) manifestat ca functie a duhului.

Dupa ce omul Adam si Eva au gustat din rodul pasional al pomului Luciferic, rasa umana si-a alterat manifestarea codurilor instinctuale sentimentale normale, intrebuintandule in mod iresponsabil.

Prin credinta in Isus, crestinul devine un om nou, revenind la normalitatea manifestarii instinctual sentimentale. Insa vede in el doi oameni: unul carnal si altul duhovnicesc. Forta de manifestare a omului carnal trebuie s-o nimiceasca prin cruce si rastignire. Crestinul are motivatia adevartei dreptati ordonate a Dumnezeirii; stie ca Dumnezeu pedepseste manifestarea iresponsabila a instinctului sexual in focul aionic; vede neputinta, urla asemenea apostolului Pavel in Rom.7.14-25 referitor la uriasul manifestat in carne, sexul, si prin legea Duhului de Viata primeste eliberarea.

Starea de normalitate, este data de rugaciune, si manifestarea maturizarii unei biserici ca Trup Hristic.

Rugaciunea – manifestare relationala la nivelul constiintei cu Dumnezeirea in meditatia Cuvantului, ce trebuie cultivata printr-o stare de permanenta a umplerii cu Duh. (zi si noapte, la timp si nelatimp) Ios.1.8;Ps.1.2;2Tim.4.2 Rugaciunea trebuie sa fie in continutul Cuvantului Lui Dumnezeu.In 15.7 Rugaciunea inseamna comunicarea intre om si Dumnezeu, dar nu pe temeiul desartelor vorbe omensti asemenea paganilor, ci in Duh si Adevar. Domnul Isus defineste cuvantul Duh ca fiind Cuvintele Lui – Cuvantul Lui Dumnezeu., insusi persoana Dumnezeirii manifestata in continut, in substanta. In.1.1-16;6.63.

Trupul Hristic. Eliberarea, maturizarea crestinilor in Hristos depinte de Cultivarea Cuvantului Lui Dumnezeu in dimensinile mereu crescande ale muncii diferentiate  ale Trupului Hristic. (pe clase ,grupuri, conexiuni) 1Cor.13.10;Ef.4.10-16 Aceasta idee ma framanta pana la chin, si din timp in timp devine tot mai clara pentru intregire si exprimare intr-un articol.

Maturizarea in Hristos este puterea constiintei Dumnezeiesti, sentimentul divin al manifestarii Duhului pentru cultivarea iubirii pe toate planurile.

In cercurile de partasie ce le-am avut la orasul unde am petrecut o buna parte a vietii, un frate tanar a marturisit urmatorul fapt la comemorarea mortii Domnului Hristos: “stiti ca sotia are o boala temporala, si nu pot avea relatii sexuale cu ea. Eu sunt sanatos, florile din jurul meu sunt tot mai atragatoare, ispitele mai puternice din zi in zi; simt ca imi pierd sentimentul iubirii pentru sotie.”  “Bine ca ai ajuns la faliment, ca sa intelegi ca pentru a iubi sotia ai nevoie nu numai de iubirea fireasca, ci de iubirea Lui Dumnezeu, turnata prin Duhul Sfant in inimile noastre.Ro.5.5 Si noi am trecut prin acest faliment, dar si prin izbavire.’’ au replicat fratii. Imediat s-a invocat prin rugaciune, izbavirea fratelui respectiv, punerea lui intr-o supraveghere (privegiere, purtare de sarcina) din partea a doi frati maturi, apropiati lui, si impartasirea cu puterea Vietii Hristosului Rastignit si Inviat, in trupul fratelui tanar. Veghierea celor doi frati a avut in vedere: relatia permanenta la nivel de constiinta ca functie a duhului cu Dumnezeirea a fratelui; starea de abstinenta  ce trebuia sa o realizeze fratele tanar, pana la insanatosirea sotiei, printr-o disciplina ascetica; purtarea sarcinei fratelui in rugaciune, si intretinerea unei comuniuni mai accentuate. Si a fost biruinta.

Cunosc multe cazuri unde nu este maturitatea bisericii pentru rezolvarea ispitelor sexuale a membrilor, iar acestia adorm si se imbolnavesc spiritual. In unele cazuri unde exista dorinta sincera de eliberare de ispitele sexului, si nu exista maturitatea bisericii, Dumnezeu este nevoit sa actioneze prin pedepse in trup: accidente cu rupere de oase, boala, pentru a se constientiza  dreptate necesara a Dumnezeirii si pierderea sufletului in focul aionic.

Astazi in biserici este o stare de neputinta, boala spirituala si fizica, adormire, se realizeaza ritualul cinei Domnului ca o forma livida.

UNDE-I VIATA PLINA DE PUTERE A TRUPULUI HRISTIC ?…

Vedem cat de actuale sunt problemele bisericii din Corint si pentru timpul nostru, pentru a lua seama la singurul criteriu de adevar Cuvantul Lui Dumnezeu si a aplica viata Trupului Hristic in formele religioase.  Ioan Pribac.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/articole_nov07.htm

ESCATOLOGIE – studiul despre sfârşit (profeţie) / Istorie şi Premilenialism – Partea I (Biserica Timpurie).

download - Copie

Istorie şi Premilenialism  Partea I  (Biserica Timpurie)

Amilenialistul argumentează adesea că părerea lor neliterală despre Mileniu, cu metoda spiritualizatoare de interpretarea a profeţiilor despre Împărăţia Vechiului Testament şi aplicarea acestora la Biserică, a fost părerea şi hermeneutica predominantă a bisericii timpurii. Totuşi, bazat pe fapte istorice acest argument este redat în mod fals. Următoarele informaţii sunt extrase din Teologia Sistematică a lui Chafer, Vol. IV, Escatologia.

Chiliasmul: De la cuvântul grecesc care înseamnă ‚o mie’. Acesta se referă într-un sens general la doctrina despre mileniu, sau a erei împărăţiei care are să vină, descrisă în mod grafic de profeţii Vechiului Testament. „Caracteristica distinctă a doctrinei este că El (Hristos) se va reîntoarce înaintea celor o mie de ani şi prin urmare va caracteriza acei ani prin prezenţa Sa spirituală şi prin exerciţiul autorităţii Sale de drept, asigurând şi susţinând toate binecuvântările de pe pământ care sunt atribuite acelei perioade. Termenul chiliasm a fost înlocuit de desemnarea premilenialism…”

AŞTEPTAREA CHILIASTICĂ A CONTINUAT PÂNĂ LA APOSTAZIA ROMANĂ

Alături de justificarea prin credinţă şi aproape fiecare altă doctrină vitală, aşteptarea chiliastică a fost pierdută în Era întunecată. Că aceasta a fost susţinută de părinţii bisericeşti timpurii este evident dincolo de orice îndoială. Dintr-o masă de o astfel de mărturie doar unul ar trebui să fie citat aici, şi acesta prin Iustin Martirul. Această mărturie, ca a multor altora, fiind aşa de directă şi de depărtată, a fost atacată de oponenţii chiliasmului în mare parte cum necredincioşii sunt obişnuiţi să atace însăşi Cuvântul lui Dumnezeu. Prezentarea lui George N. H. Peters despre declaraţia lui Iustin este reprodusă în întregime:

„Doctrina noastră [despre Împărăţie] este trasată în mod continuu de la însăşi Apostoli, astfel că (Prop.72, Obs. 3, nota 1) primii părinţi, care prezintă părerile Milenare au văzut şi au conversat ori cu Apostolii sau cu bătrânii care i-au urmat pe aceştia. Atât de extensiv, atât de general a fost de perpetuat Chiliasmul încât Iustin Martirul afirmă în mod pozitiv că toţi ortodocşii au adoptat şi au susţinut acesta. Limbajul lui Iustin este explicit (Dial. Cu Trypho, sec. 2); căci după declararea doctrinei Chiliaste, el afirmă: „trebuie să fie dovedit în mod temeinic că acesta se va întâmplă. Dar am semnat către tine, pe de altă parte, că mulţi – chiar şi cei din rasa de creştini care nu urmează nici o doctrină pură şi evlavioasă – nu o recunosc. Căci ţi-am demonstrat că aceştia sunt într-adevăr numiţi creştini, dar de fapt sunt ateişti şi eretici profani, deoarece în toate lucrurile ei învaţă ceea ce este hulitor, şi neevlavios şi nesănătos” etc. El adaugă: „Dar eu şi oricare alţii creştini ce sunt ortodocşi în toate lucrurile cunoaştem că va fi o înviere a trupului, şi o mie de ani în oraşul Ierusalimului, clădit, împodobit şi lărgit, conform cu ceea ce Ezechiel, Isaia şi alţi profeţi au promis. Căci Isaia spune despre aceşti o mie de ani (65:17) ‚Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute, şi nimănui nu-i vor mai veni în minte’, etc. Ba mai mult, un anumit om dintre noi, a cărui nume este Ioan, fiind unul dintre cei doisprezece apostoli ai lui Hristos, în acea revelaţie care i-a fost arătată lui profeţea că cei care cred în Hristosul nostru vor împlini o mie de ani la Ierusalim; şi după aceea generala şi, într-un cuvânt, veşnica înviere, şi ultima judecată a tuturor laolaltă. De aceasta a vorbit şi Domnul nostru când a spus că în ea oamenii nici nu se vor căsătorii, nici nu vor da spre căsătorie, ci vor fi egali cu îngerii, fiind făcuţi fii învierii de Dumnezeu” – Împărăţia Teocratică I, 480 (The Theocratic Kingdom).

Chafer continuă să scrie: Au fost întotdeauna aceia, aşa cum mărturiseşte şi Iustin Martirul cu privire la ziua sa, care se opuneau învăţăturii clare a Bibliei despre chestiunea mileniului. Negările moderne merg într-una din cele trei direcţii. Ei diminuează Scripturile în această temă; ei diminuează subiectul în sine; sau ei diminuează ştiinţa de carte a acelora care apără chiliasmul. Unii scriitori moderni par să realizeze doar puţin faptul că chiliasmul sau premilenialismul era numai-universalul crez al bisericii primare, sau extinderea acelei convingeri în toate secolele când vreun adevăr a fost primit câtuşi de puţin. Este chiar nevrednic din partea oricărui cercetător să afirme că aceasta este o depărtare modernă, sau, dacă era susţinută în secolele timpurii, era privită ca o erezie. S-a recunoscut faptul că aceasta a fost „pierdută”, alături de alte adevăruri vitale, la finalul secolului al 3lea şi a rămas ascunsă până la Reformă. Aceasta, ca şi alte adevăruri, trebuie să fie redescoperită şi reafirmată, ceea ce necesită mult timp şi studiu.

Peters listează pe acei oamenii influenţi care erau avocaţi ai Premilenialismului până în secolul al 3lea. Dintre oamenii influenţi din timpul acela TOŢI în afară de patru erau Premilenialişti. Pentru citatul complet vezi Volumul IV, Cap. XIV, V, pag. 271.

Avocaţii Premilenialişti ai primului secol:

  1. Andrei
  2. Petru
  3. Filip
  4. Toma
  5. Iacov
  6. Ioan
  7. Matei
  8. Aristio
  9. Ioan Prezbiterul

Peters susţine cu privire la cei de mai sus: „Toţi aceştia au trăit între anii 1-100 d. Hr.; Ioan, se presupune – ca Mosheim, etc. – a murit în jurul lui 100 d. Hr. (Toate acestea sunt citate de Papias, care, conform cu Irineu, era unul din ascultătorii lui Ioan, şi apropiat al lui Policarp. Ioan este de asemenea menţionat în mod expres de Iustin. Acum această referinţă la apostoli este în acord cu faptele pe care le-am dovedit: (a) că ucenicii lui Isus au susţinut părerile evreieşti ale domniei Mesianice în prima partea a acestui secol, şi (b) că, în loc să-i ignore, ei i-au legat cu A Doua Venire)”.

  1. Clement de Roma 40-100 d. Hr.
  2. Barnaba 40-100 d. Hr.
  3. Hermas 40-150 d. Hr.
  4. Ignatius 50-115 d. Hr.
  5. Policarp 70-167 d. Hr.
  6. Papias 80-163 d. Hr.

Nici unul nu poate fi citat în acest secol a fi împotriva părerii Premilenialiste.

Avocaţii Premilenialişti ai secolului al 2lea:

  1. Pothinus 87-177 d. Hr.
  2. Iustin Martirul 100-168 d. Hr.
  3. Melito 100-170 d. Hr.
  4. Hegisippus 130-190 d. Hr.
  5. Tatian 130-190 d. Hr.
  6. Irineu 140-202 d. Hr.
  7. Bisericile din Vienne şi Lyons – o scrisoare din 177 d. Hr.
  8. Tertulian 150-220 d. Hr.
  9. Hipolit 160-240 d. Hr.
  10. Apollinaris 150-200 d. Hr.

Nici unul nu poate fi citat în acest secol a fi împotriva părerii Premilenialiste. Crezul comun al Bisericii era Chiliastic (Premilenial).

Avocaţii Premilenialişti ai secolului al 3lea:

  1. Ciprian 200-258 d. Hr.
  2. Commodian 200-270 d. Hr.
  3. Nepos 230-280 d. Hr.
  4. Coracion 230-280 d. Hr.
  5. Victorinus 240-303 d. Hr.
  6. Metodius 250-311 d. Hr.
  7. Lactantius 240-330 d. Hr.

Au existat numai patru în acest secol care s-au opus părerii Premilenialiste:

  1. Caius (sau Gaius), care a scris în circa 210 d. Hr.
  2. Clemens Alexandrinus, mort 202 d. Hr., cu o mare influenţă asupra lui Origin
  3. Origin 185-254 d. Hr.

4 Dionysius 190-265 d. Hr.

Au existat şi alţii care au fost influenţaţi dar aceştia au fost „campionii” menţionaţi drept ostili faţă de Premilenialism.

Daniel Whitby:

La aceasta se adaugă admiterea lui Daniel Whitby (1638-1726), un teolog englez care, aproape mai mult decât oricare altul, s-a opus părerii chiliaste. Peters îl citează din lucrarea lui Tratat asupra Tradiţiei (Treatise on Tradition) după cum urmează:

„Doctrina despre Mileniu, sau domnia sfinţilor pe pământ pentru o mie de ani, este acum respinsă de toţi Romano-Catolicii, şi de cea mai mare parte a Protestanţilor; şi totuşi este transmisă printre creştinii cei mai buni, pentru 250 de ani, drept o tradiţie apostolică; şi, prin urmare, este transmisă de mulţi Părinţi din secolul al 2lea şi al 3lea, care vorbesc despre aceasta ca tradiţie a Domnului nostru şi a apostolilor Săi, şi toţi anticii care au trăit înaintea lor; care ne spun însăşi cuvintele în care a fost transmisă aceasta, Scripturile care erau pe atunci atât de interpretate; şi spun că aceasta a fost susţinută de toţi creştinii care erau în mod exact ortodocşi”. „Aceasta a fost percepută nu numai în părţile Răsăritene ale Bisericii, de Papias (în Frigia), Iustin (în Palestina), ci şi de Irineu (în Gaul), Nepos (în Egipt), Apollinaris, Metodius (în Răsărit şi Sud), Ciprian, Victorinus (în Germania), de Tertulian (în Africa), Lactantius (în Italia), şi Severus, şi de Conciliul de la Nice” (circa 323 d. Hr.). Chiar şi în Tratatul său despre Mileniu, în care se străduie să pună deoparte credinţa antică prin substituirea sa a „unei ipoteze noi”, el recunoaşte, conform cu Iustin şi Irineu, că (cap. 1, pag. 61) existau „trei feluri de oameni: (1) Ereticii, care negau învierea trupului şi Mileniul. (2) Ortodocşii cu exactitate, care afirmau atât învierea cât şi Împărăţia lui Hristos pe pământ. (3) Credincioşii, care încuviinţau cu cei drepţi, şi totuşi se străduiau să alegorizeze şi să facă într-o metaforă toate acele Scripturi produse pentru o domnie adecvată a lui Hristos, şi care aveau atitudini mai degrabă decât să fie de acord cu acei eretici care negau, decât acei ortodocşi exacţi care menţineau această domnie a lui Hristos pe pământ” (Vol. IV, Cap. XIV, General Features Of Eschatology, A Brief Survey of the History of Chiliasm – Caracteristici generala ale Escatologiei, O scurtă trecere în revistă a istoriei Chiliasmului , pg. 264).

Daniel Whitby a fost părintele părerii Post-Mileniale. Dar el a înţeles bine că pentru primele trei secole cei care erau numiţi „ortodocşi exacţi” susţineau părerea Premilenialistă, şi a atribuit această părere şi lui Hristos, Apostolilor Săi precum şi celora care au fost înaintea lor (adică credincioşii Vechiului Testament).

REFERITOR LA PREMILENIALISM CA FIIND O NOUĂ TEORIE:

Este o practică comună a anumitor teologi să marcheze chiliasmul (premilenialismul) ca o teorie modernă, fără să-şi amintească de faptul că, în forma sa restaurată, chiar şi justificarea prin credinţă este în mod comparativ un adevăr modern. Atât justificarea prin credinţă cât şi chiliasmul sunt predate în Noul Testament şi sunt prin urmare crezul bisericii primare. Aceste doctrine, ca şi alte adevăruri esenţiale, au ajuns în obscuritate în timpul Erelor întunecate. Reformatorii nu au restaurat toate caracteristicile doctrinei şi alături de justificare prin credinţă ei au reţinut noţiunea romană că biserica este împărăţia, îndeplinind legământul Davidic, şi a fost numită să cucerească lumea prin a o aduce sub autoritatea bisericii (Chafer, Vol. 4, Eschatology, Introduction. pg. 257).

Partea II

(Istoricii)

RECUNOAŞTEREA DE CĂTRE ISTORICI VREDNICI A LOCULUI ÎN CARE CHILIASMUL (PREMILENIALISMUL) A FOST SUSŢINUT ÎN BISERICA TIMPURIE

Următoarea listă cu declaraţiile lor este luată din pamfletul The History of the Doctrine of Our Lord’s Return, de Dr. I.M. Haldeman – Istoria doctrinei revenirii Domnului nostru.

Eusebius, istoricul timpuriu al Bisericii, admite că majoritatea eclesiasticilor din zilele sale erau milenariani. Adică ei credeau în venirea lui Hristos înaintea mileniului. Gieseler, în „Church History” (Istoria Bisericii), Vol. I, p. 166 spune: „Milenarianismul a devenit crezul general al vremii şi nu s-a confruntat cu nici o altă opoziţie decât cea oferită de gnostici”.

Dr. Horatius Bonar spune în lucrarea sa „Prophetic Landmarks” (Borne Profetice), „Milenarianismul a predominat în timpul primelor trei secole. Aceasta este acum un fapt istoric asigurat şi presupune faptul că chiliasmul era un articol al crezului Apostolic”. Muncher spune la p. 415 din History of Christian Doctrine (Istoria Doctrinei Creştine), Vol. 11, „Cât de mult a predominat doctrina milenarianismului în primele trei secole apare din aceasta, că era universal primită de majoritatea învăţătorilor ei”.

  1. Chillingworth spune: „Orice doctrină este crezută sau învăţată de cei mai eminenţi părinţi ai oricărei ere a bisericii, şi de nici unul dintre contemporanii lor opuşi sau condamnaţi, aceasta trebuie să fie stimata drept doctrina Catolică a bisericii din acele vremuri. Dar despre doctrina milenarianilor se credea, şi era învăţată de majoritatea părinţilor eminenţi ai următoarei ere după apostoli, şi de nici unul din era opusă sau condamnată, prin urmare aceasta era doctrina Catolică sau universală a acelor vremi”.

Stackhouse, în lucrarea sa „Complete Body of Divinity” (Trupul complet al Divinităţii), spune: „Doctrina era odată opinia tuturor creştinilor ortodocşi”. Episcopul Thomas Newton spune: „Doctrina a fost crezută în general în primele trei şi cele mai pure ere”. Episcopul Russell, în „Discourse on the Millennium” (Discurs despre Mileniu), spune: „Până în secolul al 4lea crezul a fost universal şi nedisputat”.

Mosheim, în Vol I, p. 185 din lucrarea sa „Ecclesiastical History” (Istoria Eclesiastică), spune: „Că Salvatorul va domni o mie de ani printre oameni înainte de sfârşitul lumii, a fost un fapt crezut de mulţi din secolul precedent (adică, al doilea), fără nici o ofensă faţă de vreunul”….

Neander, eminentul istoric bisericesc, spune în lucrarea sa despre Istoria Bisericii, p. 650, Vol. I: „Mulţi creştini au cuprins o imagine care le-a fost transmisă lor de la iudei, şi care se părea că se adaptează pe sine cu situaţia lor prezentă. Ideea unei domnii mileniale pe care avea să o stabilească Mesia pe pământ la sfârşitul întregului curs pământesc al erei sale – când toţi cei neprihăniţi din toate vremurile vor trăi împreună în Sfântă Comuniune…”.

Gibbon, autorul acelei lucrări imense, „The Decline and Fall of the Roman Empire” (Declinul şi căderea Imperiului Roman), nu poate fi acuzat de simpatie faţă de Creştinism…. În primul volum al lucrării sale, p. 532, el scrie: „se credea în mod universal că sfârşitul lumii era aproape. Abordarea apropiată a acestui minunat eveniment a fost prezis de apostoli. Tradiţia acestuia a fost păstrată de ucenicii lor cei mai timpurii, şi cei care au înţeles în sensul lor literal discursurile lui Hristos prin care erau obligaţi să aştepte A Doua şi glorioasa Venire a Fiului Omului înainte ca acea generaţie să se stingă”. Şi acum, notaţi ceea ce spune el: „Atâta timp cât pentru scopuri înţelepte această eroare a fost permisă să existe în biserică, ea a fost productivă a celor mai salutare efecte asupra credinţei şi practicii creştinilor care trăiau în aşteptarea îngrozitoare a acelui moment”. … „Antica şi populara” – notaţi vă rog, antica şi populara – „doctrină a mileniului era în mod intim legată cu a Doua Venire a lui Hristos: Aşa cum lucrările creaţiei au fost terminate în şase zile, durata lor din starea prezentă, conform tradiţiei, era fixată la şase mii de ani. Prin aceiaşi analogie se deducea că această lungă perioadă de trudă şi dispută, care era acum aproape scursă, ar fi urmată de un Sabat bucuros de o mie de ani, şi că Hristos cu trupa Lui triumfătoare de sfinţi şi cei aleşi care au scăpat de moarte, sau care au fost înviaţi în mod miraculos, ar domni pe pământ până la timpul rânduit pentru ultima şi generala înviere”. „Asigurarea unui astfel de mileniu … era atent imprimată de o succesiune de părinţi de la Iustin Martirul şi Irineu, care au conversat cu ucenicii imediaţi ai apostolilor, până la Lactantius, care era preceptor către fiul lui Constantin. Se pare că a fost sentimentul predominant al credincioşilor ortodocşi, şi … se pare aşa de bune adaptat faţă de dorinţele şi temerile omenirii încât trebuie să fi contribuit în fiecare grad considerabil la progresul credinţei creştine”. … „Dar când clădirea bisericii era aproape completată s-a pus deoparte suportul temporar. Doctrina domniei lui Hristos pe pământ a fost mai întâi vestită ca o alegorie profundă, era considerată prin grade ca o opinie îndoielnică şi nefolositoare, şi era în cele din urmă respinsă ca invenţie absurdă de erezie şi fanaticism”.

Kitto, în enciclopedia sa de „Literatură Biblică”, la articolul „Mileniu”, declară că doctrina milenară era în general predominantă în secolul al 2lea, şi că aceasta şi-a primit prima sa lovitură zguduitoare de la Origen, urmat de Augustin, Jerome şi alţii din secolul al 4lea. În „Encyclopaedia Britannica”, sub articolul „mileniu”, scriitorul, un cercetător nu mai puţin distins decât Adolf Harnack, D.D., Profesor de Istorie Creştină la University of Giessen, Germani, spune: „Această doctrină a venirii a doua a lui Hristos, şi împărăţia, apare aşa de timpuriu încât ar putea fi pus în discuţie faptul dacă aceasta nu cumva ar trebui să fie privită ca o parte esenţială a religiei creştine”.

Sheldon, “Church History,” Vol. I., p. 145, ch. 6, mărturiseşte că „premilenialismul era doctrina creştinilor în primul şi al doilea secol. Părinţii au aşteptat ca Antihristul să apară şi să domnească, şi să-şi întâlnească răsturnarea sa la venirea personală a Domnului. După care Împărăţia lui Hristos de o mie de ani, ar fi stabilită pe pământ”.

Crippen, în Istoria Doctrinei, p. 231, sec. 12, spune că „Părinţii timpurii trăiesc în aşteptarea revenirii rapide a Domnului nostru”; la p. 232 el remarcă: „Ei fac distincţia între o primă înviere a sfinţilor şi a doua sau generala înviere. Acestea ei le presupuneau că ar fi separate de o perioadă de o mie de ani, timp în care Hristos va domni peste sfinţi în Ierusalim”. … „În timp ce biserica era persecutată în mod alternativ şi tolerată în mod dispreţuitor de Imperiul Roman, crezul în revenirea rapidă a lui Hristos şi a domniei sale milenare era susţinut în mare parte”. … „Când Biserica a fost recunoscută şi patronată de stat, noua ordine a lucrurilor părea aşa de oportună încât încheierea dispensaţiei a încetat să mai fie aşteptată sau dorită”.

Smith în „New Testament History” (Istoria Noului Testament), p. 273, spune: „Imediat după triumful lui Constantin, Creştinismul a devenit dominant şi prosper, creştinii au început să-şi piardă aşteptarea lor însufleţită despre revenirea rapidă a Domnului nostru, şi să mai privească la supremaţia temporală a Creştinismului ca o împlinire a domniei promise de Hristos pe pământ” – p. 14-20, 24.

Doctrina bazată pe Biblie a Premilenialismului a dispărut atunci când Creştinismul a devenit o putere mondială:

  1. CHILIASMUL A ÎNCEPUT SĂ FIE RESTAURAT ÎN REFORMĂ

Întregul caracter al mărturiei Biblice a fost schimbat de influenţele gnostice şi alexandriniene, şi, alături de adevărul vital, biserica şi-a pierdut concepţia sa despre speranţa purificatoare a revenirii lui Hristos, şi, eventual, sub Constantin, a schimbat programul divin al unei reveniri a Domnului cu o biserică cuceritoare de lume. Despre aceasta, Dr. James M. Brooks (Maranatha, p. 536) îl citează pe Bengel că spune: „Când Creştinismul a devenit o putere lumească prin Constantin, speranţa viitorului a fost slăbită de bucuria din succesul prezent”. În mod similar, Auberlen (Daniel, p. 375) are să spună aceasta: „Chiliasmul a dispărut în proporţie pe măsură ce Catolicismul Roman Papal a avansat. Papalitatea a luat la sine, ca o tâlhărie, acea glorie care este un obiect de speranţă, şi poate fi atinsă doar de ascultarea şi umilinţa crucii. Când Biserica a devenit o desfrânată, ea a încetat să mai fie o mireasă care merge să-şi întâlnească mirele; şi astfel a dispărut Chiliasmul. Acesta este adevărul profund de la baza interpretării Protestante, anti-papale a Apocalipsei” (ambele referinţe citate de Peters, op. cit, I, 499) (Chafer Vol. 4, p. 277-278).

Chafer îl citează pe Peters care îl citează pe Cotton Mather (1663-1728), fiul lui Increase Mather (1639-1723), al şaselea preşedinte de la Harvard University:

Este bine cunoscut, că în partea cea mai timpurie a vremurilor primitive cei credincioşi, într-un sens literal, credeau în „a doua venire” a Domnului Isus Hristos, şi învierea şi domnirea sfinţilor cu El, pentru o mie înainte ca „restul celor morţi să trăiască din nou”, o doctrină care, totuşi, unii din anii de mai apoi au socotit-o drept eretică; cu toate acestea în zilele lui Irineu, nu au fost cercetaţi de nimeni decât de cei care erau socotiţi eretici. Este evident de la Iustin Martirul că doctrina Chiliadă a fost îmbrăţişată printre creştinii ortodocşi; şi nici nu se punea la îndoială începerea Împărăţiei Domnului nostru până ce Împărăţia lui Antihrist începea să avanseze într-o figură considerabilă, şi apoi să cadă în principal sub reproşurile unor astfel de oameni care erau bucuroşi să nege autoritatea divină a Cărţii Apocalipsa, şi a Doua Epistolă a lui Petru. El este un străin faţă de antichitatea care nu găseşte şi nu deţine antichităţile generale ale convingerii. Cu toate acestea, au apărut oameni în cele din urmă, nu numai pentru a pune deoparte modestia exprimată de unul din primii Anti-Milenariani, anume Jerome, ci şi cu violenţa de a persecuta adevărul Milenar ca o particularitate eretică. Aşa că misterul „apariţiei Domnului nostru în Împărăţia Sa” stătea îngropată în întunericul Papal, până ce lumina s-a ivit proaspăt. Din moment ce Antihristul intrase în ultima jumătate de timp a perioadei alocate lui, şi acum în cadrul a ultimii şapte ani, pe măsură ce lucrurile se apropiau de realizare, oamenii învăţaţi şi pioşi, în numere mari, au ajuns să primească pretutindeni, să explice, şi să menţină, vechea credinţă cu privire la aceasta” – Citat de Peters, I. 541-42.

Metoda literală de interpretare nu se schimbă:

„Povestirea profetică este în mare împlinirea Legământului Avraamic, Palestinian, şi cel Davidic. Aceasta include, de asemenea, realizarea a două scopuri divine – scopul pământesc centrat în Israel şi consumat conform cu Psalmul 2:6, şi scopul ceresc centrat în Biserică şi consumat conform cu Evrei 2:10. Aici este declarat cu asigurarea completă că, după cum se împlinesc acum profeţiile după cum erau împlinite în înţelesul lor natural, literal şi gramatical, în aceiaşi manieră ceea ce rămâne – care ajunge până la erele eterne – vor fi împlinite în felul natural, literal şi gramatic pe care-l implică prezicerile. Nimeni nu ar putea pune la îndoială cu corectitudine faptul că profeţia care se împlineşte acum a urmat metoda literală până la ultimul detalii. Este prin urmare atât exagerat cât şi de necrezut a presupune că, pentru a uşura o anumită incredulitate, prezicerile încă neîmplinite vor fi realizate într-o manieră spiritualizată”.

Chafer despre metoda alegorică de interpretare a Scripturilor profetice:

„În legănata imaginaţie fantastică această metodă întrece Russellismul, Eddyismul, şi Adventismul de Ziua a Şaptea, din moment ce înţelesul clar, gramatical al limbajului este abandonat, şi termenii simplii sunt deviaţi în cursul lor şi se încheie în orice doreşte interpretul” (Eschatology, Vol. 4 p. 281-282).

http://www.voxdeibaptist.org/Istorie_si_Premilenialism.htm

CUPTORUL APRINS   Daniel 3:1-7 ARDELEAN VIOREL

download - Copie

CUPTORUL APRINS     Daniel 3:1-7  ARDELEAN VIOREL

 1). INTRODUCERE. Aspecte generale[1]Daniel înseamnă  „ Dumnezeu va judeca”, şi se pare că era din familie aristocrată (Daniel 1:3-6). S-a născut între anii 630 – 625 B.C, la Ierusalim în timpul împăratului Iosia. Când a fost deportat era tânăr şi a avut cam 20 de ani, în cele trei valuri de exilări  de către haldei, în Babilon înainte de căderea Ierusalimului în anul 587 B.C. Cei trei tineri, Şadrac , Meşac, Abed-Nego, au fost deportaţi şi ei cam în acelaşi timp. Cei patru tineri au fost confruntaţi cu problema pângăririi cu bucate de la masa împăratului. Din cartea Daniel reiese că el a fost priceput şi talentat şi o pregătire  deosebită. În Babilon a fost pregătit trei ani după normele lor în limba şi literatura caldeeană pentru a sluji la curtea împăratului. Din partea lui Dumnezeu a primit darul de a explica, a tâlcui, visele. În timpul împăratului Nebucadneţar, a ocupat o funcţie cheie de ministru după ce ia dezlegat visul acestuia. În următorii ani se perindă la conducerea Babilonului Evil–Merodac, Neriglissor, Laborosoarcord, şi înlocuit cu Naboned, şi apoi de fiul său Belţaşar. Sub domnia scurtă a lui Darius, Daniel ocupă iarăşi o funcţie importantă fiind unul dintre cei trei priminiştrii. Cir împăratul perşilor a avut o atitudine mai tolerantă faţă de religiile altor popoare, inclusiv iudeii. Se poate presupune că edictul dat de Cir, a fost şi un răspuns al rugăciunilor lui Daniel. În acele momente Daniel deja era bătrân cam 90-95 de ani. Dacă se iau în considerare, anii în care Daniel a fost în funcţii înalte perioada de timp alocată lui este de cam 70 de ani : Nebucadneţar (539-530) – Cir (605 – 536). Imperiul Babilonian[2]  simboliza tot ce este rău şi idolatru. Era o cetate a lumii antice denumit şi „oraşul de aur”,  cu 53 de temple, şi 180 de altare păgâne. Zeii principali  erau Nebo şi Marduk. Acolo se aflau şi  Grădinile Suspendate , una dintre cele 7 minuni ale lumii antice. Profeţii Isaia (13:17-22); şi Ieremia (51:37-43) îi prorocesc nimicirea. Imperiul persan se află în Iracul de astăzi. Daniel este un profet post – exilic, al patrulea dintre profeţii mari. Mesajul[3] cărţii este de a arăta că Cel Prea Înalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi „o dă cui îi place”, iar „ capul de aur” a fost smerit înaintea lui Dumnezeu. Cartea a fost scrisă în două limbi, aramaică şi ebraică. Există o corespondenţă între visul dat de Dumnezeu lui Nebucadneţar, şi prima vedenie a lui Daniel din cartea lui Daniel cap 7. Ambele vedenii  ne arată cursul istoriei din „vremea neamurilor” Dumnezeu a păstrat doar pentru evrei detalii semnificative din istorie. Doar în perioada lui Daniel evreii cunoşteau ambele limbi, ebraica veche şi aramaica. Mesajul cărţii[4] se adresează în special neamurilor  şi acopere perioada de timp dintre cele două Testamente Autorul cărţii[5] a fost contestat foarte mult datorită celor două limbi în care a fost scrisă şi a altor aspecte care ţin de faptul că numele împăraţilor nu apar în alte izvoare istorice. Nici  numele lui Belşaţar nici Darius nu sunt amintite, dar se ştie că în perioada aceea împăraţii purtau şi alte nume. Prorociile au fost prea exacte şi s-a făcut afirmaţia că au fost scrise după împlinirea evenimentelor.  Abia peste 2000 mii de ani atât evreii cât şi creştinii au considerat cartea autentică. Ea[6]  a fost câmpul de bătălie între cercetători, conservatori şi liberali, dar Septaginta  scrisă în greacă  înainte de perioada macabeilor conţine cartea Daniel. De asemenea Isus îi numeşte pe farisei ipocriţi iar pe Daniel ca profet. „Daniel profetul” (Matei 24:15). Avem dovezi interne în care Daniel se autodefineşte (Daniel 1:1), (Daniel 1:21). El a fost un om al rugăciunii, (2:17-23; 9:3-17; 10), a fost motivat de un scop, ( 1:8, 6:10), şi a fost un profet care oferă scheletul pentru împlinirea profeţiilor. 2 Petru 1:20: „Fiindcă mai întâi de toate, să ştiţi că nici o proorocie din Scriptură nu se tîlcuieşte singură.”. Atunci când se studiază o profeţie nu se fac speculaţii oarbe ci există criterii de interpretare. (2 Timotei 3:16-17) . Data scrieri cărţii este înainte de 530 B.C. iar ca şi destinatari au fost evreii aflaţi în robia babiloniană. Tema cărţii este Suveranitatea lui Dumnezeu, în planurile istoriei, în care chiar şi împărăţii păgâni sunt obligaţi să recunoască pe Dumnezeu. Expresia cheie  este Împărăţia vecinică al lui Dumnezeu. Simbolisme[7] avem mai multe : Chipul de aur, (împăratul Nebucadneţar, sau Babilonul) Braţe de argint, (imperiul Medo-Persan) coapse şi piept de aramă, (imperiul Greco – Macedonean) fluierele picioarelor din  fier şi picioare de lut şi fier ( Roma). Avem şi diferite fiare pe care Daniel le vede în viziunile sale, leu, urs, panteră, fiară cu mai multe chipuri. Scopul cărţii[8] este de a consemna acţiunile, profeţiile şi vedeniile lui Daniel. Versete cheie se află în Daniel 1:19-20, unde cei patru tineri, Daniel, Hanania Mişael şi Zaharia, au întrecut  de zece ori pe toţi tinerii care se aflau la curtea împăratului, au fost primiţi în slujbă, şi erau mai destoinici ca vrăjitorii, şi cititorii în stele. Prefigurări în relatarea din cuptorul aprins sau Daniel în groapa cu lei, ne trimite la mântuirea realizată prin Hristos, prin faptul că El este o scăpare din foc (Daniel 3:17), interpretat şi ca  focul Iadului rostită de 1 Petru 3:18. Dar acest lucru nu exclude martirajul credincioşilor în momente de prigoană.  Aplicaţia practică, ne arata modelul celor trei tineri, care dau exemplu în sensul că trebuie să ştim întotdeauna ce este drept şi să rămânem loiali în credinţa noastră. Dumnezeu poate să aleagă să ne scape, sau să nu facă acest lucru, dar El ştie întotdeauna ce este mai bine pentru noi. Planul lui Dumnezeu se împlineşte în cele mai mărunte detalii, fiindcă El cunoaşte şi controlează viitorul. Capitolul 3 din  cartea Daniel[9] ne arată mândria ieşită din comun a lui Nebucadneţar, dar şi unul din simptomele nebuniei sale. Cei trei tineri refuză să se închine chipului şi respectă primele două porunci din  cele zece porunci date poporului evreu la muntele Sinai (Exod 20:3-6). Avertismentul din cele două porunci se extinde şi asupra generaţiilor viitoare, dar şi îndurarea Domnului are aceeaşi caracteristică. Isus Hristos face o atenţionare cu privire la „urâciunea pustiiri” (în Matei 24:15).

2). MINUNILE[10] sau miracolele sunt evenimente sau întâmplări contrar legilor naturii, inexplicabile în mod raţional, ele sunt evenimente supranaturale ce contrazic legile fizici. În unele cazuri le poate experimente şi omul. În miracol imposibilul are loc, şi se fac prin putere divină, alteori sunt falsuri şi imitaţie. Ceea ce pentru om este Lege, pentru Dumnezeu este voie.  Miracolul adevărat implică acţiunea lui Dumnezeu în natură şi în istorie. Ele sunt o formă a revelaţiei divine, care pot fi observate şi înţelese şi sunt făcute cu un scop. În miracol Dumnezeu îşi manifestă  puterea libertatea şi dragostea. În istoria cunoscută de noi au fost patru mari perioade în care s-au produs minuni în mod accentuat. Prima perioadă este momentul când poporul evreu este scos din robia Egiptului (cele zece urgii), al doilea moment este în perioada lui Ilie şi Elisei care au fost proroci în Regatul de Nord, a treia perioadă este momentul Hristos, care a făcut minuni din compasiune pentru cei bolnavi şi pentru a demonstra că este Fiul lui Dumnezeu, (şi ucenici au făcut minuni), iar a patra perioadă care este un moment nedefinit,  este episodul când Dumnezeu doreşte să zidească Biserica în medii ostile. Chiar dacă nu toţi sunt de acord cu minunile care se pot face şi astăzi, a nega în totalitate miracolul înseamnă a nega lucrarea Duhului Sfânt în lume. În Biblie[11] minunile sunt denumite şi semne, puteri, sau fapte măreţe a lui Dumnezeu. Atunci când vorbim de minuni şi ordinea naturală a lucrurilor cele trei aspecte menţionate mai sus sunt prezentate nu numai ca şi acţiuni deosebite  a lui Dumnezeu ci fac în acelaşi timp parte din întreaga  creaţie a lui Dumnezeu (Romani 1:20). Pe de altă parte faptele distinse ale lui Dumnezeu, scot în evidenţă caracterul şi puterea lui Dumnezeu, care este diferit şi superior omului. Nu se poate afirma categoric că există o discontinuitate radicală între minuni şi ordinea naturală, dar în acelaşi timp Scriptura vorbeşte despre evenimente care sunt extraordinare şi unice, care practic sunt miracole, evenimente care se raportează la înţelegerea umană. Atunci când vorbim despre minuni şi Revelaţie[12] unii teologi au tendinţa  să le asocieze cu semne care autentifică apostolii, ucenicii  şi Fiul lui Dumnezeu… anumiţi proroci, ca fiind din partea lui Dumnezeu, pe când alţii, afirmă faptul că ele au aceleaşi caractere ca şi minunile zeităţilor păgâne. Dar ambele aspecte nu au puterea de a afirma în mod just această poziţie pentru faptul că miracolele, respectiv minunile sunt doar o parte a Revelaţiei divine. Minunile false care se produc în lume, şi simpla posibilitate de a realiza aceste miracole, nu oferă o garanţie a mântuirii. Isus Hristos  a refuzat în mod repetat să facă doar „semne” pentru a garanta că învăţăturile Sale sunt adevărate. Falsa minune  se deosebeşte uşor de minunea adevărată prin faptul că minunea adevărată se potriveşte cu Revelaţia, dar şi prin faptul că în urma producerii ei  se aduce slavă lui Dumnezeu. Minunile sunt modul dramatic pe care Dumnezeu îl foloseşte atunci când cei care aud sau văd nu vor să facă acest lucru. (Exod 14) De asemenea relatările miraculoase se ocupă de credinţa celor care participă la ele dar şi de credinţa acelora care vor auzi mai târziu despre ele. (Ioan 20) Atunci când se asociază credinţa şi miracolul, semnul nu este în mod obligatoriu un atestat pentru ca cineva să primească mântuirea. Au fost momente cruciale când s-au produs miracole în istorie, pe care le-am amintit mai sus începând cu plăgile Egiptului şi culminând cu Jertfa de pe Cruce  Învierea şi Înălţarea la cer. Teologia liberală afirmă că minunile în Noul Testament sunt mai credibile ca cele din Vechiul Testament, iar ei iau în calcul psihologia modernă, anume psihosomatica, şi prin ele încearcă să explice miracolele făcute de Domnul Isus, ca apa prefăcută în vin, potolirea furtunii, vindecarea instantanee a bolilor sau învierea morţilor, dar sunt pasaje care nu pot fi sprijinite de către medici observatori calificaţi. Există totuşi a diferenţă între miracolele din Vechiul Testament în care Dumnezeu făcea lucruri măreţe prin puterea Sa transcendentă pe care le descoperea slujitorilor săi, sau îi angaja în acest fel de fapte. Momentul Hristos a fost unic în istorie şi Biblia precizează, că noi cunoaştem doar o parte din miracolele făcute de Isus. Atunci când Isus Hristos, a făcut miracole a realizat acest lucru având o autoritate proprie, lucru pe care prorocii din Vechiul Testament nu o aveau, în plus de acest lucru Isus ierta păcatele. El a legat miracolul în mod intenţionat de iertare, de asemenea Isus  face precizarea că este dependent de Tatăl. Minunile pe care apostolii le fac mai târziu au ca autoritate, puterea delegată a lui Isus Hristos peste poporul Său şi au fost făcute în Numele Lui. În Marea Trimitere din Matei 28, Isus trimite în primul rând ucenicii să vestească Evanghelia, iar miracolele sunt pe un loc secundar, şi cred personal că acesta este modelul pe care trebuie să îl urmăm şi noi.

3). CHIPUL ŞI ASEMĂNAREA.  O definţie[13] a subtitlului înseamnă faptul de a se asemăna, cu ceva sau cineva, o analogie, similitudine, ceva care înseamnă leit, la fel cu cineva sau ceva, de asemenea este şi un postulat în domeniul religios care exprimă starea de desăvârşire a omului înainte de a cădea în păcat şi spre care tinde creştinismul. În contextul nostru chipul înseamnă chipuri văzute cu referinţă la zeii păgâni şi Chip nevăzut care înseamnă Dumnezeu. Când au cucerit babilonienii Ierusalimul şi au intrat în Templu, nu au găsit nici un chip. Asemănarea înseamnă reprezentarea unei divinităţi. Există[14] o serie de zeităţi în Egiptul antic, şi nu numai din care dăm câteva exemple ca Apis zeul viţei şi a Nilului, Isis, Knum zeul berbec, Heket zeiţa naşterii cu cap de broască, Set zeul gândacilor, Ra zeul soare, Uakit, zeu reprezentat printr-o muscă, Haţoro zeiţă cu trup de om şi cap de bou, Sekemet, zeiţa bolilor, Sunu zeul ciumelor, Nat zeiţa cerului, Osiris zeul fertilităţii  şi a roadelor şi altele. Divinităţile se regăsesc la toate popoarele lumii şi îmbracă forme variate.  Chipul[15] de aur îl reprezenta pe împărat şi una din zeităţile Babilonului pe Marduk sau Nebo.  Marduc[16] era denumit şi  copilul  – Soare, cunoscut în Biblia ca şi Bel – Merodakch iar în epoca lui Hamurabi (sec XVIII  B.C.), devine zeul suprem în cultura babiloniană. Preoţii babilonieni şi regele Hamurabi au făcut o reformă religioasă prin măsuri politice pentru consolidarea statului şi poziţia regală după un model divin şi a făcut un cod juridic celebru numit Codul lui Hamurabi, unul dintre cele mai vechi coduri din lume.  Astfel se introduce un monoteism teologic, iar Marduk era venerat în Babilon ca şi un zeu care a reorganizat universul, pedepseşte răzvrătirea, salvator al zeilor din potop, şi unic iniţiator al creării omului.  În cinstea soţiei lui Mardukc, Sarpanitum,  în fiecare an de anul nou în cinstea lui un preot recita integral poemul cosmogonic Enuma elish, în templul din Babilon. Nebo[17] este preluat din mitologia egipteană şi era zeu babilonian al înţelepciunii, care se ocupa de caligrafie şi erau autorul şi posesorul tăbliţei destinului. Se[18] pare ca a fost fiul lui Mardukc (Bel) iar simbolul lui era o pană înfiptă într-un stâlp şi se ocupa şi de astronomie. În fiecare oraş important i s-a ridicat un templu denumit Ezida numită şi  „Casa cunoaşterii”.  Chipul de aur era foarte mare avea 23 m înalt, 2 m lăţime, şi  a fost înălţat în valea Dura. Toţi oamenii trebuiau să se închine (Dan.3:5) şi   era momentul sfinţirii chipului, (Dan 3:3) iar Nebucadneţar  avea o mare dorinţa de mărire. Nebucadneţar avea o minte idolatră el  fura Slava şi închinarea  ce i se cuveneau lui Dumnezeu. El nu a învăţat nimic din Daniel cap.2. (visul împăratului şi chipul). Nebucadneţar obliga şi alte persoane la închinare. Cei trei tineri refuză, să se închine şi sunt aruncaţi în cuptorul aprins, dar rămân nevătămaţi. Împăratul vede patru persoane,  iar una seamănă cu un Fiu de Dumnezeu, (ver 24), şi Nebucadneţar îl recunoaşte pe Dumnezeu în mod public ca şi conducător al Împărăţiei eterne. Pentru a doua oară Dumnezeu s-a manifestat pe Sine, iar  Nebucadneţar s-a aplecat înaintea Lui Dumnezeu şi s-a închinat.  Cei trei tineri nu îşi compromit credinţa dar se pune o întrebare pertinentă anume ce au făcut ceilalţi iudei? Cei trei tineri fac un lucru deosebit în sensul că nu au întors reflectoarele spre ei, ci spre Dumnezeu, pentru ca împăratul să-l proslăvească. Închinarea este îndreptată spre Dumnezeu. (Dan.3:28). Răspunsul lui Nebucadneţar este unul pozitiv. El îl recunoaşte pe Dumnezeu.

4). CHIPUL LUI DIMNEZEU ÎN OM – IMAGO DEY.  Conştienţa[19] de Dumnezeu îl face om să se simtă vinovat în faţa lui Domnul, pentru că refuză să i se închine. Romani 1: 21 fiindcă, cu toate că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au dedat la gândiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. 22 S-au fălit că Sunt înţelepţi, şi au nebunit;  Omul posedă acele atribute ale personalităţii, pe care le posedă Dumnezeu şi pe care ni le-a dat şi nouă (pe cele transmisibile).  Personalitate înseaamnă intelect, voinţă, sentiment, iar  moralitate însemnă libertate  plus responsabilitate.  Spiritualitatea înseamnă că omul are duh şi poate să comunice cu Dumnezeu,  cu oamenii şi cu el însuşi. Dumnezeu ne-a creat pentru gloria Sa. Chipul sau asemănarea îl reprezintă pe Dumnezeu.(Gen. 1:26). Imago Dei  însemnă la fel cu cineva. Chipul este reprezentarea Divinităţii, dar   este puternic afectată de păcat. (Geneza 5:3)  La vârsta de o sută treizeci de ani, Adam a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui şi i-a pus numele Set. Problema este cum ne vedem noi (perspectiva umană) şi cum ne vede Dumnezeu (perspectiva Divină) această asemănare. Totuşi suntem creaţia lui Dumnezeu, avem amprenta divină în noi, şi avem posibilitatea de a avea o relaţie personală cu El. Chipul[20] lui Dumnezeu în om este destul de greu de conceptualizat şi dacă se face referire la rasa umană şi noţiunea de Chip, în Geneza 1:26, când Dumnezeu a creat omul s-a referit atât la Adam cât şi la Eva, iar referirea la întreaga rasă umană este cea mai potrivită (Gen. 5:2). Dumnezeu nu ne-a creat pentru că se simţea singur, pentru că Persoanele Trinităţii existau, ci a creat  omul pentru Slava Sa. Atunci când se foloseşte expresia „Chipul lui Dumnezeu în om”, trebuie să se ţină seama că dintre toate vieţuitoarele, numai despre om se spune aşa ceva şi însemnă că într-un fel sau altul îl reprezentăm pe El. Cuvântul ebraic folosit  pentru chip este „ tselem”, iar pentru asemănare este „ demut”, ceva foarte asemănător. Deşii se încearcă diferite variante teologice cuvântul este destul de clar cu privire la chip şi asemănare în sensul că Dumnezeu a dorit să-L reprezentăm pe El. O înţelegere  a chipului va rezulta dintr-o înţelegere mai profundă a Persoanei lui Dumnezeu. Există aspecte specifice ale asemănării noastre cu Dumnezeu de ordin moral, fiindcă răspundem pentru faptele noastre, un sentiment lăuntric dintre bine şi rău, care ne separă de animale, ne asemănăm cu El când acţionăm conform standardelor morale ale lui în sfinţenie şi comportament, iar în contrast neasemănarea se manifestă când păcătuim. Există aspecte spirituale care ne ajută să relaţionăm cu Dumnezeu, ne rugăm, îl lăudăm şi ne vorbeşte prin Cuvânt. Există şi aspecte intelectuale ca raţiunea, logica, capacitatea de a învăţa lucruri noi şi de a inventa. Folosirea unui limbaj articulat şi abstract plus scrisul ne ajută să transmitem informaţia generaţiilor viitoare. De asemenea avem în noi sentimentul că vom trăii şi dincolo de moarte ( Eklesiastul 3:11). De asemenea asemănarea se reflectă şi în creativitatea noastră ca arta, muzica literatura, sau în tehnologie. La fel exprimarea se regăseşte şi în domeniul emoţiilor, avem o complexitatea mare a lor, mult diferite de animale. De asemenea  chipul este important în aspectul relaţiilor, cu Dumnezeu pe verticală şi cu semenii pe orizontală. Acest lucru funcţionează în biserică, în căsătorie şi în societate. De asemenea omul stăpâneşte peste creaţia şi va judeca pe îngeri (1 Cor 6:3). Chiar dacă păcatul a afectat Imago Dey, omul posedă acest statut de fiinţă creată de Dumnezeu şi prin cunoaşterea lui Hristos,  Chipul se va reflecta din ce în ce mai mult în noi.  Dumnezeu[21] ne-a creat în ultima zi ca şi o finalizare a creaţiei ( Gen 1:26), o „atingere personală”, ne-a dăruit viaţă din suflarea Lui (Gen 2:7), ne-a făcut unici ca parte materială trup, iar partea imaterială suflet / spirit. Deşi Dumnezeu este Duh (Ioan 4:24), asemănarea  s-a oglindit în trup şi spirit, cu o perfectă stare de sănătate, iar dacă omul nu ar fi păcătuit ar fi fost nemuritor. Chipul face referire la partea imaterială care are posibilitatea să comunice cu Creatorul său. Este vorba de o asemănare în sens mental, moral şi social. Atunci când facem referire la mental, înseamnă raţiune, voinţă şi capacitatea de a alege. Moral omul a fost creat o fiinţă inocentă şi curată fiind o reflectare a sfinţeniei lui Dumnezeu. Conştiinţa noastră este o mărturie a aceste stări iniţiale ale omului. La modul social omul poate să trăiască în comuniune, care reflectă Natura Triplă a lui Dumnezeu, iar lui Adam, Dumnezeu, ia dat-o pe Eva fiindcă omul nu era bine ca să fie singur. Atunci când cineva se căsătoreşte, are un prieten, leagănă un copil, sau merge la biserică demonstrează că avem în noi Imago Dey. Asemănarea  este faptul că omul a avut posibilitatea de a alege, chiar dacă a ales greşit. Când a ales dezastruos imaginea lui Dumnezeu s-a deteriorat în persoana lui Adam şi a transmis acest lucru şi urmaşilor săi (Romani 5:12). Vestea bună este că acest chip se poate restaura în om şi se creează omul nou în dreptate, sfinţenie şi adevăr ( Efes 4.24.

5). ÎNCHINAREA[22] este acţiunea unei persoane de a da un demn de respect  către cineva, uneori făcând o plecăciune, a face o dedicaţie,  a se închina prin rugăciune, sau prin cântări de laudă. Ea este o atitudine a inimi, iar adevărata închinare se face în duh şi adevăr lui Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Închinarea trebuie centrată pe Dumnezeu. Ea trebuie pregătită prin post şi rugăciune. Încă din Geneza 3:15, care are o dublă semnificaţie, se anunţă o închinare adevărat în paralel cu una falsă.  O închinare adevărată  evită falsa închinare şi este o închinare reală, nu umbre, ea este în acord cu Scriptura. Falsa închinare este adresată altor persoane sau lucruri. Închinarea adevărată / falsă, este o prezenţă constantă de-a lungul istoriei începând de la Cain  şi Abel,  cei trei tineri şi Chipul din valea Dura,  Isus Cristos  sau Satana. Bariere în calea închinării  sunt   păcatul şi idolatria. Există legi ceremoniale în Vechiul Testament care fac cunoscută voia lui Dumnezeu cu privire la închinare, (Exodul 25:40)   şi cele 10 porunci din Exodul 20. plus 613 legi ceremoniale şi civile. Prima poruncă menţionează obiectul închinării veritabile, oferită adevăratului Dumnezeu : Exodul 20: 2  „Eu Sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei. 3  Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine”. Porunca a doua indică modul în care ne închinăm,  nu ne putem bucura de arta reprezentării „chipul cioplit”. Doar El poate ascunde sau să arate Slava Sa, şi chipul cioplit ne poate conduce la o idee eronată despre Dumnezeu. : Exodul 20:4  Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care Sunt sus în ceruri sau jos pe pământ sau în apele mai de jos decât pământul. 5  Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti…”. Porunca a treia indică atitudinea pe care o doreşte Dumnezeu în închinarea noastră, „ nu în deşert” : Exodul 20:7  „Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Lui”. Porunca a patra menţionează timpul adevăratei închinări. Dumnezeu a stabilit Sabatul în  Geneza 2:3  Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o zidise şi o făcuse. El a reafirmat Sabatul în  Exodul 20:8  „Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti”.  Celelalte şase porunci vizează relaţiile dintre oameni.  În Noul testament şi în Noul Legământ, ziua de închinare se schimbă cu prima zi a săptămânii : Faptele Apostolilor 20:7  „În ziua dintâi a săptămânii, eram adunaţi laolaltă ca să frângem pâinea……”  Adevărata închinare ( ver 23-24) se face în „ Duh şi Adevăr”. În Duhul indică nivelul adevăratei închinări. În Adevăr, înseamnă adevărul descoperit prin Fiul, cu ajutorul Duhului Sfânt. Adevărul este o Persoană. Ioan 14:6  „Isus i-a zis: „Eu Sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”. Isus Hristos este apa vie, Apa oferită de Isus dă viaţă spirituală. De asemenea cineva trebuie să o bea. Acest lucru trebuie să fie progresiv şi repetat. Discuţia lui Isus cu această femeie samariteană indică dorinţa Lui de a aduce această persoană la viaţă veşnică. Pentru Isus Hristos acest lucru este superior hranei şi băuturii de fiecare zi. El avea alte priorităţi. Închinarea falsă este prezentă şi ea. Oamenii care nu această apă sunt „fântâni fără apă”: 2 Petru 2:17  „Oamenii aceştia Sunt nişte fântâni fără apă, nişte nori, alungaţi de furtună: lor le este păstrată negura întunericului”. La ruperea Împărăţiei 931, B.C. cele zece seminţii di Regatul de Nord se închinau în mod fals pe munţii Dan şi Betel.  Poporul Israel, respectiv Iuda mai târziu  se închina la idoli, iar  azi biserica  se închină la icoane iar mai târziu avem oamenii care se închină Fiarei :  Apocalipsa 16:2  „Cel dintâi s-a dus şi a vărsat potirul lui pe pământ. Şi o rană rea şi dureroasă a lovit pe oamenii, care aveau semnul fiarei şi care se închinau icoanei ei”. Se observă cum închinarea degenerează în fals. Există[23] patru tipuri sau caracteristici   de închinare plăcute lui Dumnezeu. El nu doreşte o închinare parţială ci totală a fiinţei noastre. De asemenea în închinare (Ioan 4) când samariteana doreşte să afle care este cel mai bun loc de închinare, Isus arată că acest aspect al locului, sau a formei exterioare sunt irelevante ( Ioan 4:24). Ea trebuie să fie corectă, nu bazată pe propria părere ci cum spune Biblia „în duh şi adevăr”. De asemenea închinarea trebuie să fie autentică, care presupune închinare în duhul nostru, şi nu o mulţime de cuvinte ci o implicare a inimi. Dumnezeu trece de cuvintele noastre şi se uită la inimă. Biblia ne spune că 1 Samuel 16:7 „….  Domnul nu se uită la ce se uită omul; omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul se uită la inimă.” Este necesar un echilibru între duh şi adevăr, duh şi minte, iar noi trebuie să fim implicaţi şi emoţional în închinare. Deşi există multe tipuri de închinare, doar atunci când duhul omului intră în rezonanţă cu Dumnezeu, chiar dacă o face la un mod personal, el trebuie să fie în armonie cu voia lui Dumnezeu. De asemenea închinarea presupune preocupare, în sensul că prin rugăciune sau muzică şi duhul şi mintea trebuie să fie angajate în închinare. Dacă nu este aşa înseamnă că este o simplă bolboroseală, mormăială, vorbire fără rost (Matei 6:7). Mai mult închinarea trebuie să fie şi ceva specific, mai puţin la modul general, fiindcă aşa doreşte Dumnezeu. Închinarea trebuie să fie şi practică iar Pavel spune în Romani 12:1  „Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, Sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească”. Aici este vorba de trup fiindcă prin el existăm ca fiinţe vii, iar la înviere vom primi trupuri de slavă. Când este vorba de jertfă acest lucru presupune sacrificiu „ jertfă vie„, iar adevărata închinare costă. Nu se pot face două lucruri deodată, să ne centrăm pe noi înşine (egocentrismul), şi să-l înălţăm pe Dumnezeu în acelaşi timp. Focalizarea trebuie să fie pusă pe Dumnezeu, iar acest lucru este un act al voinţei omului, care presupune efort, energie şi dăruire. Apocalipsa 5:14  „Şi cele patru făpturi vii ziceau: „Amin!” Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat la pământ, şi s-au închinat Celui ce este viu în vecii vecilor!”.

6). FOCUL DIN CUPTOR[24]. Este necesar să precizăm, că focul era ceva real, ardea şi mistuia. Dacă se reia discuţia manifestarea concretă a mândriei păgâne a împăratului a fost chipul de aur pe care l-a ridicat. El era şi o expresia a  îndemânării, priceperii şi iscusinţei şi bogăţiei oamenilor. Daniel a spus că  Nebucadneţar era capul de aur din vis, iar   împăratul în loc să se smerească   s-a  îngâmfat. Chipul era impresionat de mare, Babilonul era situat în câmpie şi se vedea de departe, iar oamenii care se închinau chipului de fapt se închinau împăratului.  Împăratul era preocupat de chip şi observăm câteva lucruri. El demonstrează rebeliunea faţă de Dumnezeu, mândria împăratului (la fel fac şi împăraţii romanii mai târziu), şi el încearcă să unifice triburile, limbile şi popoarele, sub conducerea sa cu un guvern unic şi să instituie un fel de religie naţională, o reeditare a ceea ce s-a întâmplat la turnul Babel. Acest lucru se încearcă şi astăzi şi este o răzvrătire faţă de Dumnezeu. Acest fapt nu înseamnă închinarea în faţa unui Dumnezeu viu şi adevărat ci din contră o revoltă faţă de El. În ziua inaugurări şi sfinţirii chipului oficialităţile erau prezente, cu excepţia lui Daniel. Probabil era un moment plăcut pentru oficialităţile de atunci. Erau şi porunci clare cu privire la ceremonialul închinări înaintea chipului, iar cel care nu se supunea era aruncat în cuptorul cu foc. Nu exista o libertate în închinare, totul era aranjat dinainte, oamenii erau forţaţi să se închine, şi era doar o formă exterioară de închinare. Împăratul a impus o pedeapsă cumplită  celor care nu se închinau, „o închinare lumească”  şi fiecare om şi-a plecat genunchiul în faţa chipului, cu excepţia celor trei tineri evrei.  Muzica are un rol în închinare, iar în cazul de faţă se adresa trupului şi nu inimi. Încă de la început muzica are un start greşit, pornită pe linia genealogică a lui Cain Geneza 4:21“Numele fratelui său era Iubal: el a fost tatăl tuturor celor ce cântă cu alăuta şi cu cavalul.” În Noul Testament închinarea prin muzică îşi are rolul ei Efeseni 5:19“Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului.” Muzica are un rol important în serviciile divine, dar dacă impresionează doar prin calitatea vocii sau a instrumentelor nu ajută la nimic. Ea trebuie să pornească din „inima lui Dumnezeu”, să ajungă în rezonanţă cu inima credinciosului, şi să fie îndreptată ca o laudă la adresa lui Dumnezeu.  Probabil nu toţi au fost de acord cu acest tip de închinare dar au făcut un compromis, aşa cum se face şi astăzi. Cu acest prilej câţiva haldei au pârât pe iudei, adică pe cei trei tineri, Şadrac, Meşac şi Abed-Nego,  care nu s-au supus ordinului împăratului. Refuzul celor trei tineri de a se închina chipului, demonstrau că ei recunoşteau şi se supuneau unei autorităţi mai mari. Împăratul s-a mâniat nespus de mult, dar le mai dă o şansă să se închine chipului „adică lui”, dar tinerii refuză. Oricum dacă se supuneau pedeapsa era şi mai mare, iar împăratul ştia de Dumnezeul lor şi îi asigură cu nu pot  să scape de pedeapsă. Tineri prin răspunsul  adresat împăratului nu folosesc formula de politeţe, care oricum nu mai avea rost, pentru că ei au calculat preţul refuzului lor. Deşi ei sunt sfătuiţi de înţelepţi Babilonului să se supună,  refuză pentru că ar fi călcat ce a spus Dumnezeu în Exod 20:3-6, şi rămân credincioşi Domnului.  Împăratul s-a umplut de mânie, a poruncit să se încălzească cuptorul de şapte ori mai mult, iar tinerii pe care îi favorizase până atunci a poruncit ostaşilor să îi lege şi să îi arunce în cuptor. Înţelegem ce temperament şi inimă avea Nebucadneţar. Flacăra focului era aşa de puternică că a ucis pe ostaşi, şi ar fi provocat moartea instantanee a celor aruncaţi înăuntru. Dar ceea ce vede împăratul îl uimeşte peste măsură. Cei trei se plimbau prin mijlocul focului, dar mai era o Persoană în plus care semnă cu  „un fiu de dumnezei”. Împăratul s-a speriat. Supravieţuirea celor trei tineri în cuptor a fost un miracol, iar acest fapt nu are o explicaţie, sau accepţi sau respingi. Minunea nu se poate explica. Există şi astăzi o grupare intitulată neo-ortodoxă, care sărăceşte  limbajul Scripturii, elimină mult înţelesul cuvintelor şi afirmă că nu totul trebuie interpretat literal ci spiritual, un model de interpretare ipocrit şi înşelător. Nebucadneţar  trece la cealaltă extremă, şi iarăşi reiese în evidenţă caracterul labil pe care împăratul îl avea. El îi pune în mare cinste pe Şadrac, Meşac şi Abed-Nego şi porunceşte ca orice om, popor sau limbă să se închine Dumnezeului lor. De fapt el face o mărturisire de credinţă şi recunoaşte puterea lui Dumnezeu cel Viu şi Adevărat de a scăpa pe cei trei tineri. El declară că Dumnezeu este superior zeilor babilonieni, şi a trebuit să treacă ceva timp ca el să se desprindă de păgânismul acelor vremuri. Dumnezeu este acelaşi şi ieri şi azi şi în veci şi este în stare să ne ocrotească. Cu acest lucru în minte, mergem înainte pe calea credinţei.

7). CONCLUZII  Cartea Daniel face parte din preoţii mici, (expresie care se referă la lungimea profeţiilor), şi aruncă o punte prin profeţiile sale, între cele două Testamente, circa 400 de ani, în care Dumnezeu nu a mai vorbit prin proroci,  cu privire la imperiile din perioada respectivă şi la istoria poporului evreu. Este un profet post exilic şi scrie din Babilon neamurilor dar şi pentru poporul evreu. Dus în captivitate de caldeeni împreună cu cei trei tineri amintiţi, ajunge în funţii înalte, este de mai multe ori în pericol din cauza credinţei în Dumnezeu, dar nu cedează, aşa cum fac şi tinerii din episodul de faţă. Dumnezeu este suveran şi El este acela care hotărăşte destinul credincioşilor, iar noi trebuie să rămânem fideli credinţei în Domnul, indiferent de circumstanţe. Dumnezeu ne cheamă la credincioşie, şi el poate să facă o minune ca să ne scape viaţa, sau să ne ajute să trecem mai uşor dincolo. Am văzut cele patru perioade în care s-au produs minuni în mod mai abundent, şi nu este exclus să se producă şi astăzi, dar ele nu constituie factorul principal pentru a aduce oamenii la Hristos, respectiv credinţa în Dumnezeu ci vestirea Evangheliei. Dumnezeu poate lucra liber. Pământul, apa focul, îl recunosc pe Creator şi îl ascultă. Există şi minuni false care în general pot fi recunoscute uşor, prin faptul că ele nu duc oamenii la pocăinţă şi nu se dă Slavă lui Dumnezeu. Să nu uităm că în Marea Trimitere din Matei 28, Isus trimite ucenicii să vestească Evanghelia, iar minunile s-au produs în plan secundar. O problemă care am încercat să o dezbatem puţin era chipul şi asemănarea, datorită faptului că omul este în esenţă sa religios, şi în rătăcirea lor faţă de Dumnezeu, popoarele s-au închinat unor zeităţi imaginare în cel mai fericit caz, dar de cele mai multe ori în spatele acestor zeităţi operau duhuri şi demoni. În asemenea cazuri  omul avea nevoie dincolo de o reprezentare mentală a lor, de ceva concret, aşa că el  a făcut o reproducere  materială din lemn, piatră, argint aur, sau alte materiale la care se închina în mod efectiv. Era şi este plină lumea de genul acesta de reprezentări şi închinări. Prin Revelaţia progresivă în istorie Dumnezeu se desprinde de aceste falsuri, şi se arătă ca un Dumnezeu adevărat, viu, şi puternic. O altă problemă este Imago Dey, adică ce însemnă în mod concret acest lucru în om. Deşii omul este afectat de păcat, aceste urme ale chipului, nu au dispărut definitiv, şi omul poate fi restaurat într-o poziţie din care poate să aibă o relaţie mântuitoare şi de părtăşie cu Dumnezeu, prin Jertfa lui Isus Hristos. Deşi la nivel de doctrină sau teologie, nu s-a ajuns la un numitor comun, se pare că într-o oarecare măsură ne apropiem de adevăr, iar acest lucru se vede cel mai bine în felul în care Cristos a creionat caracterul cetăţeanului care va face parte din Împărăţia Cerurilor din Predica de pe Munte (Matei cap 5-7), sau ne putem uita şi la Roadele Duhului Sfânt din Galateni cap 5. Exemplele menţionate sunt o oglindă a Scripturii suficient de bună pentru a ne îndrepta paşii pe cărarea vieţii veşnice. Un alt aspect este cel al închinări oamenilor, care poate fi falsă sau adevărată. Acest aspect este preconizat încă din protoevanghelia din Gen 3:15, care are semnificaţie dublă, în sensul că pe de o parte Dumnezeu promite un Mântuitor, iar pe de altă parte în istorie va fi tot timpul practicată o închinare falsă în paralel cu una adevărată. Acest aspect se regăseşte şi în episodul de faţă, în care Nebucadneţar pretinde închinare care este un fals, iar Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, refuză şi se închină unui Dumnezeu adevărat. Şadarc, Meşac şi  Abed-Nego, şi-au păstrat credinţa iar acesta a fost testul valorii ultime. Dumnezeu apare în mijlocul flăcărilor pentru ai ajuta să treacă dincolo, sau pentru ai salva.  Şi în timpul Bisericii primare au existat martiri şi amintim doar că pe pentru Ignaţiu, martirajul  a însemnat un apus  în această lume pentru ca omul să se poată bucura de un răsărit alături de Dumnezeu. Să nu uităm că în primii trei sute de ani au fost zece valuri de prigoană sub imperiul Roman. Creştinul trebuie să se închine în Duh şi adevăr, iar adevărata închinare costă pentru că ea trebuie să fie corectă, autentică şi practică.  Un aspect al închinării este muzica din timpul acela şi muzica astăzi, care se adresează în primul rând simţurilor şi este ceva periculos, dacă nu implică şi raţiunea dar în primul rând trebuie să se cânte spre Slava lui Dumnezeu. În viaţa de credinţă suntem uneori obligaţi să alegem la limită între viaţă şi moarte, a te închina lui Dumnezeu, sau unui chip, aşa cu s-a întâmplat cu Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, iar în Orient mulţi creştini aleg astăzi să moară pentru Hristos. Mândria de a fi unic, de a impune o religie naţională, sau internaţională denotă depărtarea de Dumnezeu şi adevăraţii credincioşi ajung la martiraj. Oameni şi imperii păgâne vor să dăinuiască, sau vor să lase ceva în urma lor dar Dumnezeu spune NU.  Focul din cuptor era cât se poate de real ca şi gloanţele de astăzi, iar înfruntarea are un caracter decisiv. Cineva spunea că „Sângele martirilor naşte noi convertiţi”. Acest lucru este adevărat dar la fel de adevărat este şi faptul că în unele ţări din Orientul Îndepărtat, bisericile au fost exterminate complet fizic. Acesta este un risc asumat pentru credincioşi şi misionari, dar indiferent de situaţie, porunca lui Isus Hristos rămâne. Matei 28:19 „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Dacă împingem puţin lucrurile mai departe şi contribuim la lărgirea Împărăţiei lui Dumnezeu atunci înţelegem şi aspecte din Escaton Matei 24:14  „Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul”.  Creştinul poate să renunţe la viaţă pentru că îl iubeşte pe Dumnezeu.  Amin

8). BIBLIOGRAFIE :

SCURĂ INTRODUCERE BIBLICĂ  de ERNEST AEBI

Sait Teophilos Sait http://www.theophilos.3x.ro

Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

 Sait http://www.gotquestions.org/Romana/ansamblu-asupra-Bibliei.html

DICŢIONAR BIBLIC   SOCIETATEA  MISIONARĂ ROMÂNĂ,     Editura  “Cartea Creştină”  Oradea  1995.

Dex. https://dexonline.ro/definitie/asemnare

Blog http://cristianet.fr/index.php?option=com

Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Marduk

Sait https://dexonline.ro/definitie/nebo

GRUDEM, WAYNE  SYSTEMATIC THEOLOGY,  An Introduction to Biblical Doctrine. Inter- Varsity- Pres, Leicester England. Zondervan Publishing House. Copyright 1994 Grand Rapids, Michigan, USA.

Sait http://www.gotquestions.org/Romana/chipul-lui-Dumnezeu.html

Blog http://impacarea.blogspot.ro/2012/12/patru-caracteristici-ale-inchinarii.html

 Ardelean Viorel

[1] SCURĂ INTRODUCERE BIBLICĂ  de ERNEST AEBI pag 88 – 89

[2] Ardelean Viorel

[3] Teophilos Sait http://www.theophilos.3x.ro

[4] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[5] SCURĂ INTRODUCERE BIBLICĂ  de ERNEST AEBI pag 89

[6] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[7] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[8] Sait http://www.gotquestions.org/Romana/ansamblu-asupra-Bibliei.html

[9] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[10] Ardelean Viorel

[11] Dicţionar Biblic pag  846 -848

[12] Dicţionar Biblic pag  846 -848

[13] Dex. https://dexonline.ro/definitie/asemnare

[14] Blog http://cristianet.fr/index.php?option=com

[15] Ardelean Viorel

[16] Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Marduk

[17] Sait https://dexonline.ro/definitie/nebo

[18] Dicţionar Biblic pag  897

[19] Ardelean Viorel

[20] W. Grudem, Teologie Sistematică, pag 465 – 477

[21] Sait http://www.gotquestions.org/Romana/chipul-lui-Dumnezeu.html

 [22] Ardelean Viorel

[23] Blog http://impacarea.blogspot.ro/2012/12/patru-caracteristici-ale-inchinarii.html

[24] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

Hotărăște azi să lupți – Alexandru Fintoiu

download - Copie

Publicat pe 27 Septembrie 2017 de ADMIN în Articole

Trăim într-o lume cu oameni preocupați și ocupați cu aceleași lucruri zi de zi. Vin la serviciu și discuțiile lor se limitează la aceleași povești, la ce se mai întâmplă în țară, câte grade sunt afară și ce mai fac echipele noastre prin campionat.

În fiecare zi e o repetare continuă, își petrec viața, și-o conduc printr-o lume banală, fără viitor, ca apoi să constate că s-a dus și nu prea mai este, că timpul trece și că nu îl mai pot înlocui. Nici noi nu suntem scutiți de amprenta timpului. Mă întreb totuși, suntem altfel?

Așa ar trebui. Ar trebui să ne preocupe împărăția lui Dumnezeu, sufletul ce îl avem să fie fericit că noi știm că e veșnic, că nu totul se sfârșește când mori. Până la urmă totul abia începe atunci. Totuși trăim în mijlocul unei lumi care mușcă din ce e mai curat și mai sfânt, care ne învață că merge și altfel și că important e ce suntem aici, nu acolo.

Lipsa bucuriei din biserică, lipsa bucuriei de zi cu zi, umblarea ca niște oameni amărâți care ne luptăm să supraviețuim, toate astea ne dovedesc că sunt mușcați și nepansați, că suntem loviți și nemângâiați, că nu ne încredem îndeajuns în Dumnezeu.

Până la urmă încrederea în Hristos ține de hotărârea noastră nu de circumstanțele în care suntem. Experiențele trecute cu Isus ar trebui să fie îndeajuns pentru noi, ca azi ca să trăim fericiți. Dar când ești înțepat de spinii veacului acesta și trăiești în mijlocul unor oameni cărora nu le pasă de suflet, e mai greu.

Noi ar trebui să fim schimbarea din lume, nu cei schimbați de lume. Noi suntem lumina, nu fumul. Noi suntem sarea, nu mâncarea. Avem un sens, avem iertare. Diavolul te face să crezi că atunci când păcătuiești din nou și ai fost slab, nu mai există iertare pentru tine. Iertare există, dar tu nu mai crezi că există.

Sunt o mulțime de prizonieri de război în lumea asta. Dacă te-ai luptat și ai căzut nu e problemă, problemă e când nu te lupți și cazi. Nu trebuie să te predai fără luptă. Unii oameni din înfrângeri învață cel mai mult.

De partea noastră luptă Dumnezeu. Hotărăște azi să te încrezi în El și luptă.

http://www.ciresarii.ro/index.php/hotaraste-azi-sa-lupti-alexandru-fintoiu/

Hotărăște azi să lupți – Alexandru Fintoiu

Heterofobia

download - Copie

 Teofil Gavril  03/07/2017  Meditări

Scriam  ceva vreme în urmă că nu sunt de acord cu folosirea termenului de homofobie cu atâta ușurință întrucât e folosit pentru o gamă largă de persoane si comportamente, nu mai are de a face doar cu homosexualitatea, ba chiar homosexualitatea a rămas ceva foarte mic din tot conceptul. Nu neg existenta homofobiei și nu o consider normală, dar mi se pare în același timp exagerat să numești homofobie un fenomen așa de complex.

Trec peste asta și revin la titlul articolului. În contextul recentelor precipitări între progresiști și conservatori am putut observa cu claritate elemente clare ale fenomenului numit heterofobie.

CE ESTE HETEROFOBIA?

Dacă aveți curiozitatea să căutați pe wikipedia la homofobie veți găsi definiri ample și generoase, cu explicații care mai de care mai științifice. Un termen în care s-a investit mult.

Dacă veți căuta heterofobie pe wikipedia veți găsi o descriere voalată care spune că e „un neologism care nu se referă la fobie în sens clinic, ci la discriminarea persoanelor heterosexuale”  Nu înțeleg de ce nu s-ar păstra același format și pentru homofobie dar trecem peste asta deocamdată.

Fobiile în genere au de a face cu teamă de ceva, fuga de ceva, fobie tot după wikipedia ca sa fim în același cadru înseamnă: „o teamă irațională, foarte persistentă, dusă uneori la extreme și totuși inofensivă. Aceasta poate fi stârnita atât de o anumită situație, cât și de anticiparea ei.” Aici sunt mai aproape de realitate cei de la wiki dar se contrazic în termeni cu definirea homoFobiei.

Și totuși ca să fim în același context trebuie să ne punem serios pe treabă la completarea definiției heterofobiei care e în creștere accelerata. Tot mai des ești atacat dacă ai curajul să declari că ești tradiționalist, asta e un fel de strigăt de luptă pentru heterofobi, se simt amenințați și vor trece la atac (din teama probabil, ca metodă de auto-apărare).

A se vedea strădania mea de a fi imparțial, cum homofobia e o problemă ce trebuie rezolvată și ca definiție, că e departe de realitate și ca teamă efectivă, tot așa e necesar de abordat heterofobia ca definire și ca teamă în același timp.

CE TEMERI AU HETEROFOBII?
(NECOMENTATE DEOCAMDATĂ, DOAR REMARCATE)

  1. Se temcă eu voi învăța copii mei că homosexualitatea e păcat și că prin asta eu voi planta ura față de ei în inima copiilor mei.
  2. Heterofobii se tem de religie. Se tem că oamenii în biserici sunt învățați să îi urască pe ei.
  3. Heterofobii se tem de manifestările tradiționaliștilor. Ei cred (să nu uităm de definire: fobia e o teamă iraționala) că manifeastările pro-life, pro -familie sunt de fapt atacuri asupra lor.
  4. Heterofobii se tem de familie. Familia formata din soț și soție și copii e un văzută ca un afront asupra alegerii lor de a fi diferiți. Se simt condamnați de naturalul familiei chiar ofensați.
  5. Heterofobii se tem de Dumnezeu. Văd un Dumnezeu nedrept și se simt fricoși și furioși față de el. Așa se face că sunt violenți față de discuțiile despre Dumnezeu și credință și curăție.
  6. Heterofobii se tem de ei înșiși. Ei știu că orice altceva decât heterosexualitatea e aducător de boală, afecțiuni, suferință fizică și psihică și mai ales spirituală. Se tem că nu vor scăpa de teama lor.

Fobiile acestea chiar exista, poate unele din ele par ușoare ironii, dar nu le vad așa. Exista fobii față de o sexualitate naturală și ceea ce natural decurge din ea și cred că heterofobia ar trebui să prindă teren în dezbateri serioase pentru a găsi soluții pentru frica heterofobilor dar și pentru a proteja heterosexualii, mai ales că în sens invers dezbaterile există și grupurile de lobby sunt extrem de vocale.

https://www.filedinjurnal.ro/2017/07/03/heterofobia/

Har Suficient, Pentru Orice Situație De Criză!

download - Copie

Adăugat de Arise For Christ v 28 Feb 2018 Viața Creștină

Viața ne rezervă surprize plăcute, dar și neplăcute, chiar crize teribile, dar care pot fi înfășurate în harul lui Dumnezeu. Apostolul Pavel a experimentat harul manifestat în împrejurările dure ale vieții sale de credință, având astfel o perspectivă divină a lui Dumnezeu cu privire la tot ce aparent, părea un rău (2Corinteni12:9-10). De exemplu, unele: tragedii, pierderi, boli fie incurabile, neajunsuri, eșecuri de tot felul vom avea și avem parte. Modul cum ne raportăm la toate acestea este extrem de important. Credincioși fiind, e necesar să avem o abordare bazată pe harul lui Dumnezeu. Nu este ușor să avem o astfel de reacție mai mult decât pozitivă, în împrejurări dureroase, potrivnice.

Oamenii pot avea abordări bazate pe ideologii, filozofii, teologii greșite și experiențe anterioare care nu ne conduc spre un rezultat spiritual. Acestea îi afectează pe unii chiar credincioși înlăturând harul prin înlocuire cu altceva și care îi privează de roadele harului.

Pozitivismul bazat pe sine: eu voi reuși în orice împrejurare, fericirea depinde de mine, totul se învârte în jurul sinelui; face din noi mici dumnezei, dar în credincioși locuiește Dumnezeu prin Duhul Sfânt (2Corinteni 1:22, 1Corinteni 6:19), iar accentul ar trebui să cadă pe Dumnezeul din noi (vom avea victorie pentru că Dumnezeu…). Atitudinea pozitivă care îl are în centru pe Dumnezeu ne conduce spre har. Toate resursele noastre interioare vin din puterea manifestată de Dumnezeu în noi și numai așa puterea lui Dumnezeu în slăbiciunile noastre ajunge desăvârșită. (O diferență enormă de înțelegere față de umaniști fie psihologi sau alții. Nu spun că toate principiile  folosite de aceștia sunt rele.) Nu vom fi de acord nici cu o atitudine negativă scuzată de așa zisul realism care naște: nemulțumire, cârtire, respingere, răzvrătire, răzbunare, resentimente, certuri, etc.

Atitudinea fatalistă pe care o manifestă cei care trec prin stuații de criză îi îndepărtează de efectele harului. A te lăsa în „voia sorții”, a nu mai face nimic acceptând situația fără nici o reacție, poate însemna, o capitulare în fața propriei probleme, fără a folosi calitățile și resursele pe care tot Dumnezeu ni le-a dat. Sunt aspecte care țin de noi, centrate fiind tot pe Dumnezeu și aspecte supranaturale care țin în exclusivitate de Dumnezeu. S-ar putea în unele situații datorită greului produs de încercări, să ne prăbușim în fatalism, să ni se pară pasivitatea o soluție, ceea ce este o autoînșelare. Credincioșii vor conlucra cu Biserica Domnului pentru a fi sprijiniți, vor căuta voia Domnului, vor fi în stare să facă ce pot și trebuie pentru a lăsa ca harul Domnului să se manifeste.

Încercarea de a căuta căi de scăpare în direcții, soluții, planuri greșite. Aceasta poate funcționa sub forma unei ispite care poate avea ca rezultat furarea harului de care putem avea parte. Împăratul Saul a căutat pe Dumnezeu să-i vorbescă pe o cale greșită mergând pe calea ocultistă, Sara a încercat să rezolve problema urmașilor ei , după un plan greșit, Avraam a vrut să fie în sigurantă printr-o soluție greșită (minciună), ceea ce putea să-i aducă mari probleme și exemplele pot continua. Avem cea mai scurtă cale spre Dumnezeu, va trebui să o folosim, sunt planuri pe care Dumnezeu le are să avem încredere deplină în El, pentru a păși în ele. Sunt azi tot felul de soluții pe care satan, lumea și firea noastră nestăpânite ni le oferă, asaltându-ne din toate părțile în situațiile de criză în care am fi, dar credincioșii Domnului le vor respinge.

Harul Domnului este suficient pentru orice problemă, iar noi dorim să ne inunde. Harul este suficient pentru a ne face tari în situații de criză „…căci când sunt slab, atunci sunt tare” iar cu aceasta noi ne vom lăuda, glorificându-L pe Dumnezeu.

Amin

Avram Sabou

http://ariseforchrist.com/blog/articles/16/har-suficient-pentru-orice-situatie-de-criza–642?utm