Închide

De la fondarea biserici creştine până în prezent de J. M. Cramp, D.D. (1796-1881) Capitolul VI – Perioada Agitată, din anul 1567 până în anul 1688  Secţiunea XII Continuare note biografice – Thomas Grantham – Hanserd Knollys – Benjamin Keach – William Kiffin – Anecdote

Pagina de Istorie

Începând cu luna Februarie 2005, vă punem la dispoziţie o lucrare de Istorie Baptistă scrisă de autorul J. M. Cramp, care prezintă istoria mişcării baptiste într-o formă condensată şi interesantă, începând cu fondarea bisericii primare şi ajungând până în perioada prezentă. Sperăm ca prin acest material să vă îmbogăţiţi cunoştinţele şi să aflaţi detalii diversificate şi interesante legate de istoria creştină. Mai multe informaţii şi scrieri din domeniul istoriei creştine puteţi găsi pe paginile Bibliotecii electronice a Misiunii Vox Dei, prin accesarea link-ului din dreapta, cu Istorie Baptistă.

ISTORIE BAPTISTĂ

De la fondarea biserici creştine până în prezent

de J. M. Cramp, D.D. (1796-1881)

Capitolul VI – Perioada Agitată, din anul 1567 până în anul 1688

 Secţiunea XII

Continuare note biografice – Thomas Grantham – Hanserd Knollys – Benjamin Keach – William Kiffin – Anecdote

Am relatat despre principalii lucrători ai denominaţiei noastre din Anglia, care au murit înaintea Revoluţiei glorioase. Numele altora, care au supravieţuit acelui eveniment, vor fi înregistrate aici, deoarece strădaniile lor în calitate de oameni publici trebuiesc luate ca referinţă la perioada la care ne referim acum.

 THOMAS GRANTHAM a fost pentru mulţi ani lucrătorul principal din cadrul Baptiştilor Generali. El a fost botezat la Boston, Lincolnshire, în anul 1652, şi aproape imediat după aceea şi-a început lucrările sale ministeriale. În 1656 a devenit pastor al unei biserici al North Elm Chapel. Petiţia prezentată lui Charles II din prima parte a domniei sale, se spune că a fost „aprobată de mai mult de 20.000”, şi a fost scrisă de el. El a fost de câteva ori întemniţat, şi în alte dăţi deranjat, pentru principiile şi practicile sale ca Baptist. Atât era el stimat de către fraţii lui încât în 1666 el a fost scos din oficiul pastoral şi a fost numit „mesager”, capacitate în care a lucrat pentru mulţi ani, fondând biserici în Lincolnshire, Norfolk, Warwickshire, şi alte ţări, şi a exercitat o supraveghere generală asupra intereselor denominaţiei. În cele din urmă s-a stabilit la Norwich, unde a şi murit, pe 17 ianuarie, 1692.

Grantham a scris câteva lucrări folositoare, în principal despre explicarea sau apărarea sentimentelor Baptiste. Cel mai mare a fost un volum în foliu, intitulat „Christianismus Primitives1.

HANSERD KNOLLYS a fost un nativ din Chalkwell, în Lincolnshire. În timp ce îşi continua studiile la Universitatea de la Cambridge, el a experimentat o schimbare a inimii, cunoscându-se cu „câţiva creştini plăcuţi, pe atunci numiţi Puritani”, a căror conversaţie cu el l-au binecuvântat. În 1629 a fost ordinat de Episcopul de Petersborough. La Humberstone, unde a trăit câţiva ani, el era obişnuit să predice de trei şi chiar de patru ori în ziua Domnului, pe lângă predicile din zilele de sfinţi şi la înmormântări. Însă scrupulele şi îndoielile au agitat mintea sa. În mare parte el a ajuns la convingerea că poziţia sa în Biserica Angliei nu era în acord cu Noul Testament, şi a renunţat la ordinarea sa, rezolvând să nu mai predice până ce nu a „primit o chemare clară şi comisiune de la Hristos să predice Evanghelia”.

În timpul tăcerii lui a trecut prin multă tulburare mintală, care a fost înlăturată cu ajutorul lui Wheelwright, unul din predicatorii Puritani. El i-a recomandat apoi predicarea. „Am început să predic doctrina harului liber, conform sensului general al noului şi veşnicului Legământ, pentru trei sau patru ani laolaltă, prin care mulţi păcătoşi au fost convertiţi, şi mulţi credincioşi au fost stabiliţi în credinţă”.

Persecuţia era atât de aprinsă încât s-a alăturat emigranţilor care mergeau în acea vreme către New England, şi a ajuns la Boston în primăvara lui 1638. Nu i s-a permis să rămână acolo, predicatorii îl judecau în mod nejustificabil a fi Antinominian, şi au dorit ca magistraţii să-l alunge. Însă el a găsit o casă în Dover, pe Piscataqua, unde a predicat cu mare acceptare circa trei ani. Cotton Mather, referindu-se la „predicatorii din alte părţi ale lumii”, care au sosit în New England, spune, „Printre ei erau şi câţiva Anabaptişti evlavioşi, pe nume Hanserd Knollys (pe care unul din adversarii săi l-au numit Absurdul Neştiutor), din Dover, şi Miles din Swansley. Ambii au un caracter de respect în bisericile acestei sălbăticii”2. E de observat faptul că sosirea lui Knollys era în primăvara lui 1638. Botezul lui Roger Williams nu luase loc până în iarna acelui an.

Knollys s-a întors în Anglia spre finalul anului 1641. S-a stabilit în Londra, unde şi-a câştigat mijlocul de trai din a preda la o şcoală. Următoarea lui angajare a fost în postura de capelan în armata Parlamentară. Când a părăsit armata el s-a stabilit din nou la Londra ca profesor, şi a predicat în biserici după cum avea oportunităţi. Strădaniile sale au fost foarte acceptabile faţă de oameni, însă au fost atât de dezaprobate de Adunarea Preoţilor, deoarece el predica împotriva bisericilor naţionale, încât el s-a retras din legătura cu ele, şi a deschis o casă de întâlniri pe strada Great St. Helen, unde el avea de obicei o congregaţie de o mie de ascultători. O biserică Baptistă s-a format acolo, peste care a fost ordinat pastor în 1645. El a deţinut acel oficiu până la moartea sa, în 1691, deşi a fost adesea prevenit, prin operaţiile legilor nedrepte, de la a-şi împlinii datoriile. În câteva ocazii el a găsit ca necesar să se retragă la ţară pentru o vreme, şi în timpul celei mai aprinse perioade de persecuţie a părăsit Anglia, şi a trăit doi sau trei ani în Germania şi Olanda. A avut şi el partea lui de „legări şi întemniţări”. Însă Dumnezeu l-a susţinut prin harul Său. Bucuriile sale religioase abundau, şi strădaniile sale au fost eminent de pline de succes.

„Deşertul  meu, marea, oraşul, trista temniţă a milei”, observa el, „mi-au permis să am multe şi puternice consolări. Vederea spirituală a slavei lui Dumnezeu, dulceaţa divină a prezenţei spirituale şi providenţiale a Domnului mei Isus Hristos, şi bucuriile şi mângâierile Duhului etern şi sfânt, comunicate sufletului meu, împreună cu Scripturile potrivite şi condimentate de adevăr, care m-au trezit adesea atât de puternic, m-au împrospătat, şi mi-au întărit inima în zilele pelerinajului meu, încercări şi suferinţe, încât simţul – da viaţa şi dulceaţa lor – încă mai rămâne în inima mea, şi mi-a implicat sufletul să trăiască prin credinţă, să umble smerit, şi să dorească şi să tânjească să exceleze în sfinţenie spre slava lui Dumnezeu şi exemplul altora. Totuşi, mărturisesc, mulţi din lucrătorii Domnului  şi câţiva din oamenii Domnului au excelat şi m-au întrecut, cu care Dumnezeu nu a cheltuit aşa de mult, nici cu dureri, aşa cum am avut eu din partea Lui. Sunt un rob foarte neprofitabil, însă prin har sunt ceea ce sunt”.

Knollys oferă următoarea relatare despre recuperarea sa dintr-o boală periculoasă. O vom copia fără nici un comentariu:

„Doi doctori învăţaţi, bun practicanţi, şi judicioşi, m-au vizitat zilnic, şi m-au consultat, şi am fost pe deplin încredinţat că au făcut tot ce le sta în putinţă să efectueze un tratament, şi am ştiut totodată că Dumnezeu nu a produs reuşită la strădaniile lor oneste şi credincioase prin binecuvântarea sa. Deşi Dumnezeu a dat un semnal şi o singură mărturie a binecuvântării Sale speciale prin fiecare din ei către alţi pacienţi de-ai lor, cel puţin 16, în acelaşi timp, am ajuns să nu mai iau nimic fizic, ci să aplic acea sfântă ordonanţă a lui Dumnezeu, numită de Isus Hristos, marele Doctor de valoare, din Iacov 5:14, 15 – ‚Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe prezbiterii Bisericii, şi să se roage pentru el, după ce-l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului. Rugăciunea făcută cu credinţă va mântui pe cel bolnav, şi Domnul îl va însănătoşa; şi dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate.’ – şi am trimis după Kiffin şi Vavasor Powell, care s-au rugat peste mine, şi m-au uns cu untdelemn în numele Domnului. Domnul a auzit rugăciunea, şi m-a vindecat; căci erau mulţi lucrători şi sfinţi plini de har care s-au rugat zi şi noapte pentru mine (supunându-se voii lui Dumnezeu), ca Domnul să-mi cruţe viaţa şi să mă facă să fiu de folos serviciului Bisericii Sale, şi sfinţilor Săi, a căror rugăciune Domnul a auzit-o; şi ca răspuns la rugăciunile lor eu am fost perfect vindecat, însă am rămas slăbit multă vreme după aceea”.

Pe măsură ce sărăcia bisericii prevenea ca ea să ofere un suport adecvat pentru el, Knollys a continuat în slujba lui de învăţător aproape până la finalul vieţii sale. Eforturile sale au fost atât de reuşite încât a realizat o proprietate considerabilă. Revizuind istoria sa la scurtă vreme după moartea soţiei lui (care a avut loc în 1671), el spune: „Fiului meu cel mai mare i-am dat 60 de pounds pe an în timpul vieţii, de care s-a bucurat 21 de ani până a murit. Următorului meu fiu care a trăit şi s-a căsătorit i-am dat valoarea deplină a două sute şi cincizeci de pounds în bani, casă, şcoală şi bunuri gospodăreşti, şi i-am lăsat 50 de educaţi în casa şcolii. Singurei mele fiice care era atunci în viaţă îi dau la căsătoria ei, peste 300 de pounds în bani, rentă, veselă, pânzeturi, şi lucruri de gospodărie, şi am lăsat soţului ei 50 de elevi în casa şcolii, în parteneriat cu fiul celalalt al meu. Fiului meu cel mai tânăr care a ajuns să se căsătorească, îi dau mai mult de 100 de lire sterline; în plus, m-a costat 60 de pounds ucenicizarea lui, şi 40 de pounds după aceea. Astfel Tatăl meu Ceresc a compensat pentru fostele mele pierderi cu viitoarele Sale binecuvântări, chiar în substanţă exterioară, pe lângă o bună creştere de har şi experienţă, în spaţiul a patruzeci de ani pe care eu şi cu scumpa mea soţie i-am trăit împreună. Ne-am mutat de câteva ori, cu întreaga noastră familie, odată de la Lincolnshire către Londra, şi de la Londra către New England; odată din Anglia spre Ţara Galilor, de două ori din Londra către Lincolnshire; o dată din Londra către Olanda, şi de acolo în Germania, apoi către Rotterdam, şi apoi din nou către Londra. În acestea am câştigat multă experienţă cu credincioşia lui Dumnezeu, bunătatea şi adevărul, în marile şi preţioasele Lui promisiuni; şi am dobândit experienţă în privinţa înşelăciunii inimii mele şi a puterii propriilor mele corupţii, şi puterea care domneşte a lui Hristos, şi captivitatea Sa şi subjugarea păcatelor mele – făcând cuceriri ale diavolului, lumii şi a păcatului, şi apoi dându-mi victorie, şi prefăcându-mă în victorie, triumf, şi să binecuvânt numele Lui sfânt… şi nu aş vrea acele experienţe şi învăţături de care s-a bucurat sufletul meu pentru tot ceea ce am suferit vreodată”.

Printre lucrările publicate de Knollys a fost o Gramatică a Latinei, Greaca şi Ebraica. Aceasta a fost scrisă în latină3.

Knollys a murit pe 19 septembrie, 1691. Pe atunci avea 93 de ani. „Societatea Hanserd Knollys” fondată în anul 1845, pentru republicarea lucrărilor autorilor Baptiştii timpurii, a fost numită după el.

Knollys, Keach şi Kiffin ar putea fi numiţi „primii trei” dintre predicatorii Baptişti din acele zile. Talentele şi caracterele lor le-au dat influenţă, care pare să se fi exercitat în mod înţelept pentru beneficiul denominaţiei. Ei au fost onoraţi în timp ce au fost în viaţă, şi „memoria lor e binecuvântată”.

Suferinţele lui BENJAMIN KEACH au fost detaliate într-o secţiune anterioară. El avea 24 de ani când a îndurat stâlpul infamiei. Născut în 1640, a fost convertit la vârsta de 15 ani, şi a început să predice, la invitaţia Bisericii, la trei ani după aceea, deşi el nu a preluat sarcina de păstorit până în 1668, când a fost ales pastor al bisericii din Southwark. El a rămas acolo până la moartea sa.

O relatare din timpul călătoriei sale la Londra ilustrează starea societăţii şi deficienţa aranjamentelor poliţiei din acea vreme. Keach, soţia sa şi cei trei copii călătoreau spre Londra cu carul. În drumul lor au fost atacaţi de o bandă de tâlhari de drumu mare, care le-au luat toţi banii şi lucrurile de valoare, lăsându-l pe Keach, care tocmai îşi vânduse efectele cu scopul de a se stabilii la Londra, şi avea în buzunar rezultatul vânzării, într-o stare de sărăcie totală. Prietenii, însă, i-au alinat necesităţile sale imediate, şi l-au asistat în a aduce o acţiune împotriva judeţului pentru cantitatea pierderii sale, în care el a avut succes. O astfel de procedură ar fi fost socotită drept ciudată în aceste zile.

Strădaniile lui Keach au fost mult binecuvântate. Pentru patru ani biserica peste care prezida el se întâlnea în case particulare, schimbând adesea locurile de adunare pentru a evita urmărirea informatorilor. În 1672, când Charles II a emis „Declaraţia de Indulgenţă”, s-a ridicat o casă de întâlnire pentru biserică. Aceasta a fost lărgită de câteva ori, pe măsură ce creştea congregaţia, şi în mare era capabilă să ţină aproape o mie de persoane.

Predicarea nu a fost singura lucrarea a lui. Keach era un scriitor voluminos. Câteva din lucrările sale au fost „polemice”, câteva „practice”, altele „poetice”. Cele „polemice” tratau câteva subiecte, pe atunci discutate aprins – inclusiv punerea mâinilor, legitimitatea cântării în închinarea publică, autoritatea Sabatului creştin, şi botezul. Cu privire la ultima a scris în mod frecvent, şi cu mare entuziasm. Partea „practică” a lucrărilor sale a cuprins, pe lângă producţiile minore, Tropologia sa, sau, Chei de deschidere a metaforelor ScripturiiMisterele Evangheliei Dezvăluite, sau, O expunerea a tuturor pildelor; şi Călătoriile adevăratei evlavii, şi Călătoriile nelegiuirii. Primele două au fost cărţi volume mari, care au fost mai degrabă distinse pentru ingeniozitatea lor mai degrabă decât criticismul lor. Ele au fost retipărite de câteva ori, dar, oricât de valoroase ar fi sau experimentale, nu pot fi recomandate ca modele de exegeză curată. Celelalte două au fost cam în stilul lui Bunyan. Încă mai sunt preţuite de câţiva cititori serioşi. Cea mai importantă din compunerea sa „Poetică” a fost Sionul în nelinişte, sau, Suspine ale Bisericii Protestante, prima publicată în 1666. Aceasta a fost scrisă, aşa cum spune el în Prefaţă, pentru că a „perceput Papalitatea că era gata să mugurească, şi, dacă nu ar fi prevenit Dumnezeu, ar fi tresărit în ţară”. După Revoluţie, peniţa lui prolifică a produs un alt poem, intitulat, Sionul neliniştit alinat, sau Haina Laudei pentru Duhul de Apăsare. El a mai publicat o colecţie, intitulată, Melodie Spirituală, care conţine circa trei sute de imnuri.

Constituţia lui Keach era slabă, bolile lui erau frecvente. În 1689 viaţa sa era în disperare; doctorii şi-au epuizat îndemânarea lor, şi rudele lui l-au părăsit, aşteptând ca plecarea lui să fie aproape, când, aşa cum relatează Crosby, „Reverendul Hanserd Knollys, văzându-şi prietenul şi fratele aproape de expirare, l-a îndemnat la rugăciune şi, într-o manieră foarte extraordinară şi sinceră, a implorat ca Dumnezeu să-l cruţe şi să adauge la zilele lui timpul acordat slujitorului Său Ezechia. De îndată ce şi-a încheiat acesta rugăciune, a spus, ‚Frate Keach, voi fi în cer înaintea ta’, şi la scurtă vreme l-a părăsit. Atât de remarcabil a fost răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunea acestui om bun, încât nu pot omite aceasta; deşi ar putea fi discreditat de unii, încă mai există evidenţe incontestabile ale faptului; căci Keach s-a făcut bine din boala aceea, şi a trăit încă cincisprezece ani după aceea, şi apoi a fost pe placul lui Dumnezeu să-l viziteze cu acea scurtă boală care a pus capăt vieţii sale”. A murit în 18 iulie 1704, în anul 64 al vieţii sale.

Istoricul Crosby era un membru al bisericii păstorite de Keach. Conturarea sa a caracterului pastorului a fost rezultatul observaţiei personale şi apropiate. În mod clar este o imagine din viaţă, şi e demnă de prezentare.

„A culege fiecare tranzacţie în parte a vieţii acestui lucrător vrednic nu se poate face la o asemenea distanţă de timp; nu, nici chiar să colectăm tot ceea ce a fost excelent şi de dorit în el e prea mare sarcină ca să poată fi preluată acum. Voi observa doar că el era o persoană de mare integritate a sufletului; un însăşi Nataniel; conversia sa nu a fost în zadar şi spumoasă, ci serioasă, fără să fie sumbră sau tifnoasă. El a început să fie religios devreme, şi a continuat credincios până la capăt. Nu a fost şocat de furia persecutorilor săi, deşi a suferit aşa de mult din partea lor pentru cauza lui Hristos. Predicarea Evangheliei era plăcerea sufletului său, şi inima sa era aşa de implicată în lucrarea de slujire încât din vremea primei sale apariţii în public şi până la capătul vieţii sale a fost o scenă continuă de muncă şi strădanie. Studiul şi predicarea sa constantă au epuizat spiritele sale animale şi i-a făcut tăria plăpândă, şi în cele din urmă a descoperit un zel împotriva erorilor din acele zile. Sufletul său era prea mare ca să se retragă de la vreun adevăr ce-l deţinea, fie de la puterile sau de la flatările celor mai eminenţi. El a ieşit din datoriile sale de pastor cu sârguinţă neobosită, prin a predica la timp şi ne la timp, vizitându-i pe cei de sub grija sa, încurajându-i pe cei serioşi, apărând marile adevăruri ale Evangheliei, şi expunându-le în cea mai clară lumină. Cât de jos se apleca el de dragul păcii! Şi cât purta el neputinţele fraţilor lui slabi! Ca nu cumva cei care se luptau prin tăria raţiunii să fie topiţi de aroganţă şi buna natură. El era prudent dar şi paşnic; ierta şi uita rănile, fiind caritabil dar şi precaut. Nu era dependent să rostească cenzură dură faţă de cei ce difereau de el în materii mai mari sau mai mici, însă avea o dragoste pentru toţi sfinţii, şi exercita aceasta în a tine o conştiinţă vidă de ofensă faţă de Dumnezeu şi faţă de om. A arătat o strădanie neobosită pentru a recupera puterea decăzută a religiei, căci el trăia ceea ce predica, şi a fost pe placul lui Dumnezeu să dea reuşită strădaniilor sale încât nu mă îndoiesc de faptul că unii l-ar putea numi părintele lor care i-a născut prin Evanghelie. El nu avea tonuri neobişnuite şi nici gesturi indecente în predicarea sa. Stilul său era puternic şi masculin. Folosea în general notiţe, mai ales în ultima parte a vieţii sale, şi dacă predica sa nu avea înfrumuseţare de limbaj cu care se laudă unii, ei aveau acest avantaj specific, să fie plini de divinitate solidă, care e un caracter mai bun pentru discursurile de amvon decât să spună că sunt plini de elocvenţă pompoasă şi stoluri de inteligenţă. Aceasta era cel puţin una din calificativele sale excelente pentru lucrarea de slujire, încât ştia cum să se poarte în casa Domnului, în privinţa exercitării acelei discipline care e atât de necesară pentru o societate creştină. Cu răbdare şi blândeţe, cu gravitate şi prudenţă, cu imparţialitate şi credincioşie, se umilea pe sine faţă de congregaţia sa, şi cu prudenţă în comportament trata el toate lucrurile din diverse ocazii”4.

WILLIAM KIFFIN este ultimul pe care-l vom numi dintre vrednicii Baptişti din această perioadă. El este un nume într-adevăr de onorat. El era unul din prinţii negustori ai Londrei, şi şi-a câştigat bogăţia prin muncă cinstită. A căutat totodată să câştige sufletele cu înţelepciune şi seriozitate, responsabil fiind faţă de măreţia acestei sarcini. Precum Mardoheu din vechime el a fost „acceptat de mulţimea fraţilor săi, căutând prosperitatea poporului său, şi vorbind paşnic cu toţi din sămânţa sa” (Estera 10:3).

William Kiffin era un nativ din Londra, care s-a născut în anul 1616. Când avea 9 ani, şi-a pierdut ambii părinţi datorită unei ciume, care pe atunci lovise violent în Londra, şi rămăsese şi el cu „şase răni de ciumă”, aşa că „nimic decât moartea nu mai se căuta” de către prietenii săi. A fost pe placul lui Dumnezeu să îl vindece şi să-l binecuvinteze cu viaţă lungă. Convertirea lui a avut loc în tinereţe. Lucrarea instructivă şi puternică din acele vremuri a fost mijlocul de implantare a convingerii în sufletul său, şi în cele din urmă stabilirea lui în credinţă. Un citat din autobiografia sa poate fi citat aici:

„La finalul anului 1632, Domnul a găsit cu cale să-l aducă pe John Goodman la Londra. Am luat parte la slujirea lui şi am găsit-o a fi profitabilă. Prezentând judecata sa asupra felului în care Dumnezeu tratează convertirea păcătoşilor, el a arătat că terorile legii nu erau necesare să fie predicate pentru a pregăti sufletul pentru Hristos, pentru că în natura şi tendinţa lor ele depărtau sufletul de Hristos; răspunzând la foarte multe obiecţii şi Scripturi produse de alţi predicatori pentru a dovedi contrariul. Aceasta mi-a fost de mare folos, încât să-mi satisfacă faptul că Dumnezeu nu s-a legat pe Sine de vreo cale de a converti pe păcătoşi, ci conform bunii Sale plăceri avea căi diferite de aducerea unui suflet la Isus Hristos. Pentru ceva vreme am observat nevoia de Hristos, şi am crezut că doar prin el trebuie să aştept iertarea; şi am văzut totodată valoarea şi excelenţa care erau în El mai presus de alte obiecte, aşa că acum îmi simt sufletul în odihnă şi mă încred în El”5.

Din nou: „Cam în această vreme [1634] m-am familiarizat cu câţiva tineri care luau parte sârguincioşi la acestea, aşa că a fost pe placul Domnului să se facă de cunoscut pe Sine şi harul Său. Aceştia fiind şi ei ucenici ca mine, nu aveau când să discute decât în zilele Domnului. Fiind practica noastră de a participa la lectura de dimineaţă, care începea la şase, atât la Cornhill cât şi la Christ Church, noi ne-am stabilit să ne întâlnim cu o oră mai devreme, să o petrecem în rugăciune şi comunicare a ceea ce am primit de la Domnul unul către altul; sau să repetăm vreo predică care am auzit-o anterior. După puţină vreme, citeam şi câteva pasaje din Scriptură, şi vorbeam din ea după placul lui Dumnezeu. În aceste exerciţii am găsit un mare avantaj, şi gradele mele au ajuns la o mică măsură de cunoaştere, găsind studierea Scripturii foarte plăcută şi încântătoare pentru mine; la care iau parte după felul cum Dumnezeu îmi dă oportunităţi”6.

Tânărul a devenit un vizitator independent, pregătit să urmeze călăuzirea adevărului, indiferent de consecinţe. Observând faptul că anumiţi predicatori excelenţi s-au dus la surghiunire benevolă mai degrabă decât să se conformeze cu Biserica Angliei, el a fost determinat să examineze punctele din dispută dintre acea Biserică şi oponenţii săi, şi aceasta a adus la alăturarea sa de Nonconformişti. A fost cinci ani membru al bisericii Independente, pe atunci sub grija lui Lathorp, când, cu mulţi alţii, s-a retras şi s-a alăturat bisericii Baptiste, prima din Anglia de ordin Baptist Particular, unde era pastor Spilsbury. La doi ani după aceasta, în 1640, o diferenţă de opinie în privinţa proprietăţii predicatorilor care nu au fost puşi să le predice (în care Kiffin a luat partea negativă), a ocazionat o separare. Kiffin şi cei care au fost de acord cu el s-au retras, şi au format o altă biserică, care se întâlnea în Devonshire Square. El a fost ales pastor, şi a deţinut acel post până la moartea sa în 1701 – unul din cele mai lungi posturi înregistrate.

Kiffin a fost angajat extrem în ocupaţii comerciale, făcând comerţ în special cu Olanda, şi a dobândit o mare proprietate. Postura sa în societate, precum şi bine-cunoscuta sa integritate de caracter, i-a oferit influenţă, şi el a exercitat-o adesea pentru protecţia şi alinarea celor în suferinţă. Era mult în favoarea sa, din acele vremuri schimbătoare şi furtunoase, încât a stat distant faţă de toată agitaţia politică. El nu s-a îngrijorat niciodată cu disputele de partide, nici nu s-a amestecat în intrigile şi clicile politicienilor. El era un cetăţean bun al Republicii, se supunea Protectoratului, îl onora pe Rege. Politica sa era, şi aşa îi şi sfătuia pe fraţii lui, să dea ascultare guvernării existente, în lucrurile civile, oricare ar fi forma acelei guvernări. Astfel a fost ţinut în stimă înaltă de toate partidele, şi i s-a arătat un mare respect.

Charles II era întotdeauna în nevoi în privinţa banilor, şi nu îi păsa în ce fel erau obţinuţi. Se spune că într-o ocazie a apelat la Kiffin, şi a cerut să împrumute 40.000 de pounds. Comerciantul Baptist i-a spus că nu avea aşa sumă mare la dispoziţie, dar dacă maiestatea sa accepta 10.000 de pounds ca dar, el era binevoitor cu toată inima. Regele a luat banii, şi Kiffin, după cum era obişnuit să spună, a salvat 30.000 de pounds prin generozitatea sa, căci Charles ar fi uitat să plătească datoria.

S-au făcut câteva încercări de a-i implica pe oamenii buni în chestiuni rele. EL a fost convocat înaintea Domnului Primar, din timpul Protectoratului, că predica împotriva botezului pruncilor, însă punerea sub acuzare nu a fost emisă: dacă ar fi fost, Cromwell ar fi anulat-o. În anumite ocazii, după Restauraţie, el a îndurat scurte întemniţări, depinzând de investigaţie. O dată el a fost acuzat că rosteşte cuvinte de trădare în predică; alta dată, prin intermediul unei scrisori falsificate, că ia parte la chestiuni ale insurecţiei; alte ori, că ar fi angajat oameni să-l ucidă pe Rege. Însă inocenţa sa era atât de aparentă încât el scăpa. Fără îndoială că prin „mâna bună a lui Dumnezeu” era peste el. „Domnul meu Arlington mi-a spus”, observă el, „că deşi, în fiecare listă cu persoane dezafectate adusă lui, care trebuiau să fie asigurate, numele meu era întotdeauna printre ei, şi totuşi Regele nu ar fi crezut nimic niciodată ceva împotriva mea; Domnul Cancelar de asemenea (Earl de Clarendon) era foarte mult prietenul meu”7.

În 1679, când Actul Adunării a fost reînnoit într-o formă mai severă, s-a făcut o încercare de a-l aduce pe Kiffin sub satira acesteia. „A fost pe placul Domnului”, spune el, „ca legile să înceapă să fie puse acum în execuţie împotriva neconformiştilor; şi, în timp ce am fost luat la o întâlnire, am fost judecat, pentru scopul că am recuperat de la mine 40 de pounds. Suma aceasta am depus-o în mâinile unui ofiţer; însă găsindu-se anumite erori în proceduri, i-am răsturnat pe informatorii de la proces. Deşi procesul m-a costat 30 de pounds, a avut acest avantaj – că mulţi săraci care erau judecaţi cu o acuzaţie similară au fost eliberaţi prin aceste mijloace, informatorilor fiindu-le teamă să purceadă împotriva lor”8.

Dup patru ani, ei au încercat din nou, însă fără vreun succes mai bun. „A plăcut Domnului, în prezent, ca după moartea soţiei mele, să fiu din nou judecat de către informatori pentru 300 de pounds, pedeapsa pentru 15 adunări. Ei au aranjat astfel lucrurile în secret, încât să înregistreze în tribunal banii, însă, după ce au descoperit că erau şi erori în acea înregistrare, ei au mutat curtea, judecătorul Jenner fiind la tribună, ca să amendeze înregistrarea. Câţiva din prietenii mei care erau la tribunal, s-au mutat ca să fiu audiat înainte de a fi dat ordinul. În acest fel am ajuns să cunosc de proces, şi după ce am utilizat sfatul abil, ei au pledat că înregistrarea nu putea fi reparată, şi, după câteva audieri înaintea curţii, informatorii au lăsat baltă procesul”9.

Dacă ar fi fost mai mulţi de Kiffin în Anglia în această vreme, comerţul informatorilor ar fi fost mai puţin cu câştig. Persecutorii se revelau în bogăţiile obţinute pe nedrept. Ei vor apărea înaintea unui „scaun de judecată” unde nu se vor găsi „erori în înregistrare”.

O porţiune a istoriei domestice a lui Kiffin este astfel narată:

„A fost pe placul Domnului să ia la Sine pe fiul meu mai mare, care nu a fost o îndurerare prea mare pentru mine şi draga mea soţie. Ascultarea lui faţă de părinţi şi îndrăzneala în căile Domnului au fost atât de evidente încât l-au făcut prietenos în ochii tuturor care-l cunoşteau. Durerea care am simţit-o pentru pierderea sa m-a apăsat mult, cu ceva mai mult decât supărarea obişnuită; însă în mijlocul necazului meu, Domnul m-a susţinut prin acel cuvânt binecuvântat adus atât de puternic minţii mele (Matei 20:15), ‚ Nu pot să fac ce vreau cu ce-i al meu? Ori este ochiul tău rău, fiindcă eu sunt bun?’ Aceste cuvinte mi-au liniştit inima, aşa că am simţit o supunere perfectă faţă de voia Sa suverană, fiind bine satisfăcut că aceasta era pentru marele avantaj al dragului meu fiu, şi o voce pentru mine să fiu mai smerit, şi mai veghetor peste căile mele.

„Următorul meu fiu fiind într-o condiţie slabă, şi dorind să călătorească, l-am trimis cu căpitanul unei corăbii, o cunoştinţă, care era legat de Aleppo. Temându-mă că în călătoriile sale el putea fi în pericolul de a fi corupt de cei din religia Papală, am trimis un tânăr, un predicator cu el, ca să-l apere de orice de acest gen. Însă am fost foarte prevenit, căci acest predicator l-a părăsit pe el şi corabia în Leghorn, şi s-a dus la Roma, eu însumi fiind, spre supărarea mea, dezamăgit. La revenirea fiului meu acasă, când s-a aflat la Veneţia, s-a întâlnit cu un preot papal, şi fiind îndrăzneţ să discute cu el despre religie, preotul, ca să-şi arate răzbunarea, l-a distrus prin otrăvire. Cât despre numele predicatorului, interzic să fie menţionat, el însăşi mai fiind în viaţă. ‚Mă rog Domnului ca acest păcat să nu fie pus în acuzarea lui’”10.

Mai jos se află o trăsătură bună a vechiului Protestantism. William Kiffin nu a putut acţiona ca unii oameni moderni, care şi-au trimis copiii la şcolile Catolice Romane. El era atât de grijuliu pentru prevenirea fiului său de la eroarea vicleană, încât a fost mulţumit să înfrunte o dublă cheltuială în turul său mai degrabă decât să rişte siguranţa sa spirituală. Toată Cinstea lui, şi a lui să fie pentru purtarea sa de grijă. Numele predicatorului care l-a dezertat nu va fi niciodată cunoscut pe pământ. Kiffin nu avea să-l expună spre defăimare, deşi ar fi meritat-o din plin. Kiffin era un ucenic al Celui „smerit şi blând”.

La circa trei ani după ultima afecţiune menţionată, el şi-a pierdut şi soţia, care murit pe 2 octombrie 1682. El a înregistrat acest eveniment în tensiunea sa obişnuită. „A fost pe placul Domnului”, spune el, „să ia la Sine pe draga şi credincioasa mea soţie, cu care am trăit circa 44 de ani, a cărei tandreţe faţă de mie şi credincioşie faţă de Dumnezeu au fost de aşa fel încât nu pot fi exprimate de mine, căci ea era întotdeauna în asentiment cu mine în toate mizeriile mele. Pot să spun într-adevăr că nu au auzit-o niciodată să rostească cea mai mică nemulţumire faţă de providenţa variata care a venit peste mine sau ea; ea vedea mâna Domnului în toate suferinţele noastre, aşa încât să mă încurajeze în mod constant în căile lui Dumnezeu: moarte ei a fost cea mai mare durere pentru mine pe care am întâlnit-o vreodată în lume”11.

Am oferit o relatare completă într-o secţiune anterioară a nenorocirii care a venit peste Kiffin în moartea nepoţilor săi, Hewlings. Acea rană nu a fost niciodată vindecată; l-a durut până în ziua morţii lui.

În 1687, James II a publicat o „Declaraţie a libertăţii conştiinţei”, asigurând pentru acel scop o putere de a se dispensa de legile din ţară printr-un exerciţiu al prerogativei regale. Câţiva dintre Neconformişti, şi printre ei şi câţiva Baptişti, au fost atât de încântaţi la vederea libertăţii şi egalităţii, încât ei au acceptat cu inimă largă avantajul oferit, şi au prezentat adresări Regelui în această ocazie, exprimând în termeni puternici simţul lor de obligaţie faţă de El. Însă Kiffin şi majoritatea fraţilor lui nu aveau să fie păcăliţi. Ei au văzut că întreaga măsură a fost complet neconstituţională, din moment ce legile nici nu pot fi făcute, anulate, ori suspendate, de legislatura unită; şi ei au fost convinşi că planul real al lui James era de a acorda putere politică asupra Romano-Catolicilor, şi în final să facă Papalitatea năvalnică. Ei s-au abţinut, prin urmare, de la vreo demonstraţie, şi au aşteptat derularea evenimentelor.

Când Regele a privat Oraşul Londrei de cartograful ei, şi şi-a schimbat magistraţii, Kiffin a fost numit unul dintre noii membrii ai consiliului municipal. Iată relatarea sa despre această tranzacţie:

„La scurtă vreme după aceea, a venit peste mine o mare ispită, care era o comisie din partea Regelui de a mă face membru în consiliul municipal al Londrei. Am folosit toate mijloacele posibile pentru a fi scuzat de lorzii din preajma Regelui, cât şi de Sir Nicholas Butler, şi Penn, însă totul în zadar. Ei spuneau că ştiu ca am un interes care să-i slujească Regelui; şi deşi îmi cunoşteau suferinţele mele foarte mari, prin pierderea celor doi nepoţi ai mei, şi a proprietăţilor lor, voi recupera eu valoarea proprietăţilor lor, precum şi în ce onoare şi avantaj doream rezonabil pentru mine”.

„Dar îi mulţumesc Domnului că acele oferte nu au fost capcană pentru mine, fiind pe deplin în judecata mea că acel plan era pentru ruinarea totală a religiei Protestante, care, sper să pot spune, a fost şi este dragă mie şi vieţii mele. Am rămas fără să accept oficiul, din clipa când am primit convocarea să-l preiau, circa şase săptămâni, până ce Domnul Primar, Sir John Peake, a spus în tribunal, că trebuie să fiu trimis la Newgate; şi la câteva zile după aceea, am înţeles că se intenţiona să fiu pus într-un Oficiu de Coroană, şi să se procedeze cu toată severitatea împotriva mea. Când am auzit acestea, am fost la cel mai abil sfătuitor pentru ajutor (unu care acum este procuror în naţiune), şi după ce i-am spus cazul meu, mi-a spus că pericolul meu era foarte mare; căci dacă acceptam să fiu membru al consiliului, aveam riscul să fug de 500 de pounds [aceasta fiind pedeapsa de a lua oficiul fără a primii mai întâi Cina Domnului conform formelor Bisericii Angliei]; şi dacă nu-l acceptam, aşa cum erau pe atunci judecătorii, puteam să fiu amendat de ei, cu 10, 20 sau 30.000 de pounds, oricât le plăcea lor. Aşa că m-am gândit să preiau riscul mai mic de cinci sute de pounds, care era sigur, decât să fiu expus la amenzi aşa de mari încât să-mi ruinez familia şi pe mine însumi. Cu toate aceasta mi-am interzis să iau locul în consiliul municipal pentru o vreme, când cei care erau în acel consiliu au fost de acord să-l invite pe Rege la cină de ziua Domnului Primar, şi au pus 50 de pounds fiecare ca să se aducă acuzaţia; ceea ce i-a făcut pe unii să fie mai doritori pentru postura mea, şi au fost încântaţi să-mi spună că eu m-am abţinut [pentru] a mă scuza de la cei 50 de pounds ai mei. Însă pentru a preveni o astfel de acuzaţiei împotriva mea, am dorit ca un prieten să se cunoască cu Domnul Primar şi cu tribunalul, ca să-mi depun şi eu cei 50 de pounds cu ei, şi totuşi să întârzii în acceptarea oficiului – ceea ce le-am şi trimis. Când a venit Ziua Domnului Primar, şi cina pregătită pentru Rege, am înţeles că erau invitaţi la ospăţ nunţiul Papal, şi câţiva alţi preoţi, care au cinat cu ei, că dacă ştiam că au fost invitaţi, nu prea mi-aş fi dat partea de 50 de pounds pentru ospăţ; însă în ziua următoare de tribunal am ajuns la curte şi am preluat oficiul de membru al conciliului municipal. În postura aceasta eram şi un judecător al Păcii şi cu grad de locotenent; însă nu m-am amestecat cu vreunul din acele locuri, nici în vreun act de putere din acea curte, în privinţa cauzelor dintre om şi om, ci doar lucruri care se legau de bunăstarea oraşului, şi binele orfanilor, cei în situaţii dezastruoase care cereau ajutor, deşi puteam să facem puţine pentru ei. . . Fiind în acel oficiu de circa 9 luni, am fost eliberat din funcţie, spre marea mea satisfacţie. . . Motivul pentru care am oferit această scurtă relatare al acestor lucruri este ca să vedeţi cât de bun a fost Domnul pentru a prevenii acele planuri, pe atunci în dispută, pentru a distruge atât religia cât şi libertăţile noastre, şi doresc cu toată inima ca atât eu cât şi toţi cei preocupaţi să cunoască marea bunătate care o are Dumnezeu, ca El să primească slava din toate indurările care ni le oferă nouă”.

Aşa a scris patriotul creştin. Aici vedem demnitatea blândă a religiei.

Kiffin a murit pe 29 decembrie 1701, în vârstă de 86 de ani.

El a fost privit în general ca om principal în denominaţie. Adică, caracterul său excelent, şi poziţia pe care a ocupat-o, i-au oferit influenţa intre fraţii săi, şi a conferit sfatul său şi cooperarea de dorit. Numele său este legat cu toate procedurile publice ale trupului pentru jumătate de secol. Dacă Curtea dorea să-i împace pe Baptişti, aplicaţia era făcută către Kiffin. Dacă bisericile de la ţară cereau ajutor sau sfat, era ceva natural ca ele să ceară intervenţia lui, şi s-au bazat pe deplin în discreţia şi integritatea sa, ştiind că el se lupta cinstit să facă binele.

El a fost un eminent om bun. Nu putem face altceva decât să admirăm calmul şi supunerea filială a sufletului cu care el a înregistrat chiar şi cele mai dureroase evenimente ale vieţii sale. „A fost pe placul Domnului” – aşa era exprimarea de obicei a părerilor şi sentimentelor sale. Fie că se făcea referire la milă sau la judecată – la manifestări ale binecuvântării – la persecutarea răutăţii – la durerea domestică – la furtuni sau primejdii – sau la bucuroasa eliberare – totuşi, limbajul era acelaşi – „A fost pe placul Domnului”. Astfel el şi-a păstrat sufletul în răbdare şi „a îndurat în timp ce-l vedea pe Cel ce e invizibil”.

Am putea spune şi de alţi bărbaţi excelenţi pe care i-a ridicat Dumnezeu în „Perioada Tulbure”, şi prin care bisericile au fost edificate. Au fost John Gosnold, Joseph Wright, George Hammond, Samuel Taverner, Henry Forty, Benjamin Coxe, Nehemiah Coxe, D.D., William Collins, Hercules Collins, şi mulţii alţii. „Timpul însă se scurge”. Trebuie să încheiem această perioadă.

Istoricii noşti au păstrat câteva anecdote interesante, ilustrative ale acestor vremuri. Vom transcrie aici câteva din ele.

George Hammond era pastor al unei biserici din Canterbury, şi predica frecvent în satele vecine. Odată a fost prins de o furtună, şi s-a adăpostit sub un copac. În timp ce era acolo, o altă persoană i s-a alăturat, care în cursul conversaţiei a spus că era un informator, şi că auzise că avea să fie o adunare în vecinătate, la care trebuia să fie prezent. „Şi eu preiau oamenii”, a spus Hammond. „Chiar aşa?” a spus informatorul, „atunci o sa mergem împreună”. Amândoi au ajuns la casă, şi au stat împreună printre oameni. „Aici sunt oamenii”, a spus Hammond, „dar unde îi predicatorul? Dacă nu e un predicator nu putem să facem o adunare din ea, aşa că ori tu ori eu trebuie să predicăm”. Informatorul a refuzat de sigur, şi Hammond a predicat, spre uimirea omului. Predica a fost binecuvântată pentru el, şi a devenit creştin.

În partea timpurie a lucrării sale Nehemiah Coxe trăia la Cranfield, în Bedfordshire. Acesta a fost încredinţat închisorii pentru că predica Evanghelia. Când a fost dus la proces, el a pledat în greacă, şi la examinare a răspuns în ebraică. Judecătorul a făcut apel la inculpare, şi l-a descris pe acesta drept „Nehemiah Coxe, trăgătorul de corzi”, faţă de care şi-a exprimat uimire, fără îndoială că era destul de straniu ca un cizmar să fie un aşa învăţat. Coxe a insistat asupra dreptului său de a pleda în ce limbă dorea, şi deoarece nici unul din avocaţi nu vorbea greaca sau ebraica, cazul a fost închis în mod necesar. „Ei bine”, a spus judecătorul către consiliul de învăţaţi dinaintea lui, „trăgătorul de corzi v-a legat pe toţi, domnilor”.

Jeremiah Ives, care a fost pentru 30 de ani pastor al unei biserici în Old Jewry, Londra, a fost celebrat pentru tactul şi puterea sa ca om de dezbatere. Charles II auzise de el, şi l-a invitat la Curte să ţină o discuţie cu un preot Romano Catolic, căruia i s-a spus că oponentul său era un cler al Bisericii Angliei. Ives a fost convins să-şi asume acel caracter prin a apărea în straiele clerice. În cursul disputei el a argumentat, că indiferent de autorităţile care ar putea fi aduse în favoarea opiniilor sau practicilor Romane, şi a lucrurilor plauzibile care pot fi spuse în apărarea lor, ele nu pot fi susţinute, pentru că eu fost în totalitate necunoscute în era Apostolică. Acel argument, a răspuns preotul, ar fi de o forţă egală împotriva botezului pruncilor, care nu a fost nici el cunoscut în era Apostolică. Ives a admis aceasta, sugerând că el a respins botezul pruncilor din acelaşi motiv, după care preotul a închis abrupt discuţia, spunând că a fost trişat: el presupusese că disputa cu un cler al Bisericii Angliei, în timp ce lui i s-a adus un „predicator Anabaptist”. Regele şi curtenii lui au fost tare amuzaţi.

În acele zile, predicatorii erau adesea obligaţi să se deghizeze, ca să nu fie recunoscuţi de către informatori. „Se spune că Bunyan, pentru a evita descoperirea, a mers de la casa unui prieten deghizat în căruţaş, îmbrăcat cu un halat alb, o pălărie mare, şi bici în mână, pentru a participa la o întâlnire din cadrul unui hambar”. Andrew Gifford, din Bristol, a adoptat asemănări similare, odată apărând ca un ofiţer, alte ori ca un gentleman. „Nu m-ai întâlnit noaptea trecută”, a spus el unui prieten, „când m-am dus la Poarta Lawford? De ce nu ai vorbit cu mine?” „Nu v-am văzut, sir”. „Nu ai întâlnit un tinichigiu?” „Ba da, sir”. „Păi eu eram acela”, a spus Gifford.

Un vechi memoriu al lui Bunyan conţine următoarele: „Fiind să predic într-un sat de ţară (înainte de restaurarea Regelui Charles) în Cambridgeshire, şi oamenii fiind adunaţi împreună în cimitir, un şcolar de la Cambridge, şi nici unul din cei mai sobrii de acolo, au întrebat ce însemna această adunare de oameni, aceasta fiind în timpul săptămânii; când i s-a spus că unu Bunyan, un tinichigiu, avea să predice acolo, a dat băiatului doi penny ca să-şi ţină calul, spunând că s-a rezolvat să asculte vorbăria tinichigiului, şi aşa s-a dus în biserică să-l audă. Dumnezeu însă s-a întâlnit cu el acolo prin lucrarea Sa, aşa că a ieşit de acolo mult mai schimbat, şi nu vroia să mai asculte pe nimeni decât pe tinichigiu pentru multă vreme, el însuşi devenind mai apoi un predicator eminent din ţară, după aceea”.

„S-a întâmplat”, spune Crosby, „ca magistraţii din Sevenoaks să trimită nişte ofiţeri la întâlnirea congregaţiei din Brabourn, care i-a luat pe toţi oamenii de acolo şi i-a dus în oraş, unde printr-un ordin au fost ţinuţi prizonieri toată noaptea. A doua zi, când s-au întâlnit judecătorii, prizonierii erau aduşi înaintea lor şi examinaţi, şi după câteva discursuri cu ei erau eliberaţi. Aceştia cu o singură inimă, plini de minunăţie şi bucurie, s-au întors la locul de unde au fost luaţi, să aducă mulţumiri lui Dumnezeu pentru această eliberare atât de neaşteptată. Când au ajuns în acel loc, spre marea surprindere şi bucurie a lor inexprimabilă, ei au găsit femeile, acolo, care nu au plecat acasă, ci au stat în seara, noaptea şi dimineaţa următoare în rugăciune înaintea lui Dumnezeu pentru ei”.

Note de subsol

   1  Tayler’s History of the General Baptists, i. pp. 308-316.

  2  Magnalia, book iii. p. 243 (Ed. 1855).

  3  Ivimey, ii. pp. 347-359

   4  Ivimey, ii. pp. 360-368.

   5  Ivimey’s Life of Kiffin, p. 9.

   6  Ibid, p. 13.

   7  Life, p. 46.

   8  Ibid, p. 58.

   9  Life, p. 59.

 10  Life, p. 56.

 11  Life, p. 58.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/istorie_nov07.htm

ESCATOLOGIE – studiul despre sfârşit (profeţie) / Păreri despre mileniu – de James P. Dawson.

download - Copie

Păreri despre mileniu  De James P Dawson

Introducere

În cadrul istoriei bisericii creştine oamenii au susţinut trei păreri majore despre mileniu (împărăţia de 1000 de ani, n. tr.). Există cele trei interpretări diferite ale Apocalipsa 20 şi relaţia sa faţă de a doua venire a lui Hristos. Interpretarea premilenială afirmă că A Doua Venire a lui Hristos va precede împărăţia de 1000 de ani a lui Hristos, şi satan va fi legat în adâncul fără de capăt în timpul acestor 1000 de ani. Interpretarea amilenială este că perioada de 1000 de ani are loc între prima venire şi a doua venire, cei ce cred aceasta susţin că împărăţia milenară nu este o perioadă actuală de 1000 de ani şi ei nu socotesc legarea lui satan în adâncul fără de capăt. În părerea amilenială satan ar trebui să fie legat acum, din moment ce Hristos nu s-a reîntors. Una din presupunerile amilenialiste este că împărăţia lui Hristos este spirituală şi interioară nu fizică şi/sau politică. Părerea postmilenială indică faptul că A Doua Venire a lui Hristos va avea loc după împărăţia milenară. Această părere ridică şi ea câteva întrebări:

1)    Cine domneşte în timpul împărăţiei milenare dacă Hristos nu s-a întors.

2)    Împărăţia milenară nu conţine nici un sfânt din moment ce ei se vor întoarce cu Hristos sau răpirea nu are loc până după împărăţia milenară.

3)    Cine l-a legat pe satan în acest timp?

Părerea postmilenială şi cea amilenială împărtăşesc ideea că domnia lui Hristos a început cu Prima Venire şi continuă până la înălţare prin prezenţa Duhului Sfânt. Aceasta este şi învăţătura filozofiei „Domni de Acum” care este învăţată în anumite biserici moderne. Ele încearcă să înlăture numele de „împărăţia milenară” din învăţătură, însă ele tot mai afirmă că de îndată ce biserica este complet de victorioasă, Hristos se va întoarce într-o lume cucerită de biserică dacă El are să se întoarcă cât de cât.

Mileniul pentru ultimul secol, sau cam aşa ceva, cu perspective escatologice total de diferite a fost de obicei clasificat conform părerii lor referitoare la mileniu.

Universalismul

În decursul secolelor, majoritatea creştinilor au crezut că unii oamenii vor fi în cele din urmă salvaţi în timp ce alţii vor fi pierduţi. Ei îşi asumau adesea faptul că ultimii îi vor întrece în număr pe primii. În partea timpurie a secolului al 3lea, totuşi, Origen (185-253) învăţa „universalismul”: doctrina că toţi vor fi în cele din urmă mântuiţi. (Origen l-a inclus chiar şi pe diavolul în acel număr, deşi această adăugire particulară a adus condamnarea oficială a bisericii.) În timp ce universalismul a fost revizuit din vreme în vreme, acesta nu a fost niciodată larg acceptat până în secolul al 19lea, când Protestantismul liberal a accentuat bunătatea naturii umane şi a ridicat în slăvi dragostea lui Dumnezeu către excluderea judecăţii finale. În acest secol, deşi discuţia despre judecata divină a devenit mult mai acceptabilă, chiar şi unii teologi conservativi precum Karl Barth, au fost în mod aparent universalişti.

Vorbind din punct de vedere numeric, oponenţii universalismului au mai multe texte biblice de partea lor. Vechiul Testament abundă cu judecăţi anihilatoare (1). Isus a proclamat judecăţile divine în parabole (2) şi multe ale spuse (3). Pavel a vorbit adesea despre o condamnare viitoare (4) precum şi alte scrieri ale Noului Testament (5).

Universaliştii, totuşi, pot cita pasaje care accentuează dorinţa lui Dumnezeu ca toţi să fie mântuiţi (6). Ei argumentează faptul că scopul mântuiri devine în mod continuu mai larg pe măsură ce istoria biblică avansează (7). În cele din urmă, anumite texte par să înveţe în mod direct universalismul (8): „Căci după cum toţi mor în Adam, tot aşa în Hristos toţi vor fi făcuţi vii” „Actul [lui Isus] de neprihănire duce la achitare şi viaţă pentru toţi”.

Poziţiile universalismului, totuşi, nu sunt influenţate doar de texte biblice specifice. Părerea cuiva despre caracterul lui Dumnezeu şi a umanităţii şi a mântuirii joacă roluri importante – uneori în feluri emoţionale. Universaliştii găsesc judecata negativă incompatibilă cu dragostea copleşitoare a lui Dumnezeu şi demnitatea persoanei umane. Oponenţii universalismului simt că aceasta subminează în mod serios urgenţa chemării la pocăinţa şi fermitatea judecăţii lui Dumnezeu şi ignoră prea multe texte biblice.

Amilenialismul

Această părere învaţă că nu va fi nici o domnie de o mie de ani, şi că biserica Nou Testamentală moşteneşte toate promisiunile şi profeţiile spirituale ale Israelului Vechiului Testament. În această părere minunata profeţie a lui Isaia despre ursul şi vaca ce stau împreună şi leul care mănâncă paie ca boul (9) pur şi simplu nu înseamnă ceea ce spune aceasta! Totuşi, dacă al 11lea capitol din Isaia nu poate fi luat literal, ce dovadă avem noi că măreţul capitol 53 nu ar trebui să fie şi el alegorizat?

Amilenialismul este perspectiva ultimelor lucruri care susţine că nu va fi nici un Mileniu înaintea sfârşitului lumii. Până la sfârşit va fi o dezvoltare paralelă atât a răului cât şi a binelui, a împărăţiei lui Dumnezeu cât şi a lui satan. După a doua venire a lui Hristos la sfârşitul lumii va exista o înviere generală şi judecată generală a tuturor oamenilor. În general, amilenialiştii şi postmilenialiştii susţin o perspectivă înaltă a inspiraţiei şi autorităţii Bibliei, şi unii erau propunători puternici ai infailibilităţii Scripturilor.

Părerea amilenială este că multe din profeţiile Vechiului Testament au fost împlinite la Prima Venire, dar părerea postmilenială este că biserica va împlini multe din profeţiile Vechiului Testament care mai rămân.

Amilenialistul crede că biserica a înlocuit Israelului în planurile lui Dumnezeu, şi este împlinirea acestor promisiuni ale lui Dumnezeu în mod anti-tip şi spiritual.

Atât amilenialistul cât şi postmilenialistul cred că împărăţia lui Hristos a fost stabilită la înălţare, domnia lui Hristos a început la Rusalii şi Duhul Sfânt este împlinirea cerinţelor împărăţiei milenare de acum.

Charles C. Ryrie declară (A) „Aceste poziţii ale amilenistului se datorează diferitelor hermeneutici sau principii de interpretare. Premilenialiştii folosesc interpretarea literală sau normală în toate domeniile de adevăr biblic în timp ce amilenialiştii întrebuinţează un principiu neliteral sau spiritual în domeniul escatologiei”.

Amilenialismul este perspectiva ultimelor lucruri care susţine că nu va fi nici un Mileniu înaintea sfârşitului lumii. Până la sfârşit va fi o dezvoltare paralelă atât a răului cât şi a binelui, a împărăţiei lui Dumnezeu cât şi a lui satan. La a doua venire a lui Hristos la sfârşitul lumii va exista o înviere generală şi o judecată generală a tuturor oamenilor. Amilenialiştii exprimă convingerea lor că nici o perioadă istorică numită mileniu nu există sau va exista. În mod paradoxal, în timpul antichităţii târzii, în timp ce mulţi lideri ai bisericii adoptau perspectiva postmilenială, tot atâta pietate populară înceta să mai spere după un mileniu istoric şi, concentrându-se în întregime pe viaţa de apoi, deveneau amileniali. În acest sens general, amilenialismul tinde să fie individualist, concentrându-se pe destinul ceresc al oricărei persoane mai degrabă decât pe fiitorul pământului. Acesta include mult misticism medieval.

Chiar şi teologii moderni existenţialişti, precum Rudolf Bultmann, care priveşte escatologia viitoare ca mitologică şi accentuează întâlnirea cu Dumnezeu în prezent, poate fi inclus sub această etichetă generală. În timpul secolului al 19lea, totuşi, „amilenialismul” a fost aplicat în mod crescut la o escatologie şi mai specifică. Ca şi postmilenialiştii, aceşti amilenialişti credeau că Hristos deja domneşte cu sfinţii lui. Ei argumentau ideea că El face aşa, totuşi, în cer cu creştinii depărtaţi, şi nu prin specifice mişcări eclesiastice sau sociale. Ca şi premilenialistii, aceşti amilenialişti aşteptau întoarcerea lui Isus, pentru a-şi cuceri duşmanii Săi şi să domnească peste un pământ transformat. Domnia Sa perfectă, totuşi, avea să fie stabilită imediat, şi nu precedată de un interimat numit mileniu. Această formă specifică de amilenialism, deci, este mai puţin individualistă decât cea generală, şi vede istoria dinaintea revenirii lui Isus la fel ca cei mai generali, sau „istoric”, premilenialism.

Postmilenialismul

Această teorie spune că prin predicarea evangheliei lumea va îmbrăţişa eventual Creştinismul şi va deveni o „societate de sfinţi” universală. În acest punct Hristos va fi invitat să-şi asume comanda şi domnia peste planeta paşnică a omului. Leoaine Boettner defineşte postmilenialismul astfel:

„Aceasta este o părere despre ultimele lucruri care susţine că împărăţia lui Dumnezeu se extinde acum în lume prin predicarea Evangheliei şi a lucrării salvatoare a Duhului Sfânt în inimile indivizilor, că lumea trebuie să fie eventual creştinizată, şi că întoarcerea lui Hristos are să aibă lor la încheierea unei lungi perioade de neprihănire şi pace de obicei numită „mileniu” . . . a doua venire a lui Hristos va fi urmată imediată de învierile generală, judecata generală, şi interdicţia cerului şi iadului în plinătatea lor” (B).

Astfel, deşi postmilenialiştii cred într-o domnie literală de 1000 de ani, această poziţie este falsă, căci Biblia învaţă în mod clar că situaţia lumii va deveni mai rea şi mai rea înainte de a doua venire a lui Hristos – nu din ce în ce mai bună (10)! Această poziţie a fost popularizată de un lucrător Unitarian numit Daniel Whitby (1638-1726), şi aceasta a înflorit până în partea timpurie a secolului al 20lea. Apoi a venit Primul Război Mondial, şi oamenii au început să se mire. În final teoria posmilenială a fost chiar pusă la odihnă în mijlocul gazărilor lui Hitler din timpul celui De-al 2lea Război Mondial! Astăzi e mai greu să găseşti un postmilenialist decât un nasture Wendelll Wilkie din 1940!

Având în vedere că premilenialiştii susţin că Isus se va întoarce înaintea mileniului, postmilenialiştii susţin că El se va întoarce după ce o domnie pământească este stabilită. Aceasta înseamnă, totuşi, că mileniul va fi simultan cu o eră de istorie umană ordinară. Această părere a fost pentru prima dată articulată în mod comprehensiv de Augustin (354-430), care a privit înfiinţarea bisericii încă din vremea lui Constantin ca domnia lui Hristos cu sfinţii Săi. Postmilenialismul a fost adesea perspectiva generală a Romano-Catolicilor, a Reformaţilor şi a altor biserici stabilite din punct de vedere social. Aceasta a devenit popular în cadrul secolului al 18lea şi al 19 din trezirile evanghelice, care au accentuat transformarea socială. Astăzi unii evanghelici cu orientare socială reînvie aceasta.

Într-un sens general, postmilenialismul slujeşte ca o etichetă pentru orice escatologie care aşteaptă activitatea socială şi religioasă pentru a juca un rol larg în stabilirea împărăţiei lui Dumnezeu. Toate astfel de mişcări recunosc că această împărăţie nu este încă pe deplin stabilită, căci mult rău încă mai există. Ei tot mai susţin că răul poate uneori să câştige mâna de sus. Cu toate acesta, ei susţin că istoria şi societatea în general au fost şi vor fi aduse crescute sub domnia lui Hristos şi că avansarea împărăţiei este îndeaproape relatată faţă de acea a anumitor forţe sociale şi religioase.

În sensul general, deci, mişcările ca cele din secolul al 20lea partea timpurie de „evanghelie socială” şi de teologii contemporane de eliberare pot fi numite postmileniale. Astfel de teologii, totuşi, rareori implică teorii detailate precum felul cum se va încheia istoria. Mulţi îl aşteaptă pe Dumnezeu să acţioneze în întregime prin forţele sociale care lucrează în prezent. Prin urmare, ei interpretează fenomenul ca întoarcerea lui Isus şi învierea finală ca simboluri mai degrabă decât ca întâmplări istorice.

În sensul mai specific, postmilenialiştii sunt aceia, precum mulţi evanghelici reformaţi din ultimele câteva secole, care privesc revenirea lui Isus ca un eveniment istoric şi intră în discuţie de parcă să arate cum vor avea loc evenimentele finale. Ei anticipează adesea o răbufnire scurtă a răului înainte ca Hristos să vină şi recunosc că domnia Sa după acest timp va fi mult mai penetrantă decât înainte. Deşi ei insistă că biserica trebuie să influenţeze în mod semnificativ sfera social-politică, ei pun de obicei evanghelismul în inima avansării împărăţiei.

Postmilenialistul crede că biserica prin predicarea evangheliei va câştiga inimile omului şi va schimba rezultatul prezis biblic al istoriei. Amilenialistul şi postmilenialistul cred ambii că mileniul a început cu Prima Venire şi că nu este necesar 1000 de ani literali. Atât postmilenialistul cât şi amilenialistul cred în autoritatea şi inspiraţia Bibliei şi o iau literal în cazurile pasajelor escatologice.

Premilenialismul

Premilenialiştii susţin că Isus se va întoarce înainte să stabilească o împărăţie milenară pe acest pământ. Această revenire va fi necesară pentru că forţele ostile lui Dumnezeu vor guverna lumea şi Hristos trebuie să le cucerească înainte ca El să poată domni. Spre finalul mileniului răul se va ridica din nou şi aceasta va trebui să fie din nou învins înainte ca domnia cosmică a lui Dumnezeu să fie desăvârşită. Până în secolul al 4lea, biserica timpurie era în general premilenială. Această perspectivă, care a pus biserica într-un conflict ascuţit cu Imperiul Roman, a declinat rapid după ce Constantin a făcut Creştinismul religia favorită a Imperiului. În secolele ulterioare premilenialismul a fost adesea susţinut de grupuri radicale în dezacord cu religia susţinută de stat. Aceia care susţin aşteptarea generală că Isus va reveni înaintea stabilirii unui mileniu pământesc sunt numiţi „premilenialişti istorici”.

Forma mai specifică a premilenialismului este calificată de adjectivul „dispensaţional”. Premilenialismul dispensaţional şi-a câştiga forma sa specifică în timpul lucrării lui John Nelson Darby (1800-1882), fondator al mişcării Plymouth Brethren. Aceasta a rămas populară printre mulţi fundamentalişti americani şi evanghelici conservativi. Dispensaţionalismul contrastează calea lui Dumnezeu de lucru în cel puţin două „dispensaţii” istorice: acea a Israelului şi cea a biserici. Vezi Dispensaţie. Sub dispensaţia israelită, Dumnezeu a încercat să stabilească o împărăţie pământească, naţională centrată în Palestina şi guvernată de legi cultice şi sociale. Când a venit Isus, El s-a prezentat pe Sine ca Rege al acestei împărăţii. Conform dispensaţionaliştilor, totuşi, dispensaţia israelită, sau „împărăţia” nu s-a încheiat când evreii L-au respins. Dispensaţionaliştii pretind să interpreteze toată profeţia biblică în mod literal. Ei argumentează că multe profeţii referitoare la Israel – precum rezidirea Templului de la Ierusalim, domnia unui rege Davidic peste un domeniu paşnic, universal pământesc – nu au fost încă împlinite.

Prin urmare, aceste profeţii vor fi împlinite, şi dispensaţia împărăţiei va fi completată, într-un timp încă din viitor. Chiar de la respingerea lui Israel a lui Isus, totuşi, Dumnezeu a lucrat prin dispensaţia bisericii. În loc să fie preocupat în principal cu o singură naţiune, Dumnezeu îi cheamă acum pe toţi oamenii. În locul stabilirii împărăţiei geografice, Dumnezeu îi adună în biserică. În loc să fie profund preocupat cu lucrurile socio-politice, lucrarea lui Dumnezeu în Era Bisericii se concentrează în principal pe lucrurile spirituale. Această dispensaţie, totuşi, va înceta la un punct particular. Când Isus revine săi adune biserica Sa (11), El o va răpi din lume, şi dispensaţia împărăţiei va fi reactivată. Aceasta va culmina atunci când, după câţiva ani de necaz, Isus se reîntoarce cu biserica pentru a centra domnia Sa milenară în Israel.

Această părere învaţă că Hristos se va întoarce chiar anterior de mileniu şi va domni în mod personal în timpul acestei domnii de 1000 de ani. Numai această poziţie este cea scripturală, şi este cea mai veche dintre aceste trei perspective. Începând cu perioada apostolică înainte, poziţia premilenială a fost susţinută de părinţii bisericii timpurii.

  1. Teologii care au susţinut-o în timpul primului secol d. Hr.

(1)            Clement din Roma – 40 la 100

(2)            Ignatius – 50-115

(3)            Policarp – 70-167

  1. Teologi care au susţinut-o în timpul celui de-al doilea secol d. Hr.

(1)            Iustin Martirul – 100-168

(2)            Irineu – 140-202

(3)            Tertulian – 150-220

  1. Teologi care au susţinut-o în timpul secolului al treilea d. Hr.

(1)            Ciprian – 200-258

(2)            Comodianus – 250

Începând cu secolul al 4lea, totuşi, Biserica Romano-Catolică a început să creastă şi premilenialismul a început să se vestejească, căci Roma se vedea pe sine ca instrumentul lui Dumnezeu de a inaugura împărăţia promisă a slavei. Pentru secole preţioasa doctrină a premilenialismului a fost pierdută cu excepţia a câtorva grupuri.

Oamenii pretind că Biblia descrie cinci evenimente majore finale: revenirea lui Isus, înfrângerea răului, învierea, judecata, şi reînnoirea cosmosului. Postmilenialiştii şi amilenialiştii aşteaptă ca acestea să se întâmple mai mult sau mai puţin laolaltă şi să fie precedate de un timp de necaz numit Necazul cel Mare (12) în care Antihristul va domni. Ei mai anticipează o conversie pe scară largă de evrei înaintea sfârşitului. Premilenialistii istorici aşteaptă şi conversia israelită şi Necazul cel Mare de a avea loc înaintea revenirii lui Hristos. Totuşi, ei împart celelalte patru evenimente finale în două faze.

(1)            La revenirea lui Isus: Antihristul va fi învins, şi satan va fi legat (deşi nu în întregime distrus); apoi „cei drepţi” vor învia din mormintele lor; ei vor fi judecaţi şi răsplătiţi pentru faptele lor bune; şi împărăţia milenară va fi stabilită.

(2)            Apoi, după mileniu: satan şi tot răul va fi distrus; apoi cei „nedrepţi” voi învia; ei vor fi judecaţi pentru faptele lor rele; şi cerul nou să pământul lor se vor coborî atunci.

Premilenialiştii dispensaţionali subdivizează mai departe schema. Ei disting două faze în întoarcerea lui Isus. În prima, El va răpi biserica. Necazul şi conversia lui Israel va urma (deşi în unele versiuni răpirea va avea loc la mijlocul sau după Necaz). Apoi Isus se va întoarce să-l înfrângă pe Antihrist, să-l lege pe satan, şi să stabilească o împărăţie milenară iudeo-centrică. De atunci înainte, evenimentele vor purcede în mare parte ca premilenialismul istoric. Învierea, totuşi, trebuie să aibă loc acum în trei faze: la răpire, toţi cei care au murit în Hristos până în acel timp vor fi înviaţi; la a doua venire a lui Isus, acei martirizaţi în timpul Necazului vor învia; în final, după mileniu, cei „nedrepţi” vor fi înviaţi. Judecata, de asemenea, va purcede oarecum diferit; „cei drepţi” care se alătură răpirii vor fi răsplătiţi atunci, în timp ce aceia care au fost înviaţi la a doua venire a lui Isus vor fi răsplătiţi numai după mileniu, când „cei nedrepţi” sunt înviaţi şi judecaţi.

La Judecata Finală în timp ce discuţia escatologică tradiţională a fost preocupată cu lucrurile milenare pentru mai mult de un secol, câteva alte doctrine au primit atenţia prin perioade mult mai lungi de istorie. Mulţi creştini de rând şi teologi au fost preocupaţi nu cu exact când va avea loc ultima judecată, ci câţi vor fi judecaţi favorabil, şi cum vor fi pedepsiţi cei condamnaţi.

Părerea premilenialistă dispensaţională este mult mai orientată spre profeţie deoarece priveşte spre împlinirea profeţiei şi la a Doua Venire a lui Hristos. Amilenialistul şi postmilenialistul nu aşteaptă revenirea lui Hristos. Premilenialistul dispensaţional aşteaptă de asemenea împlinirea profeţiilor legate de restaurarea lui Israel şi începutul celei de-a 70a săptămâni a lui Daniel.

Premilenialistul dispensaţional aşteaptă împlinirea completă a tuturor profeţiilor biblice. Începutul împlinirii acestor profeţii poate fi văzut în titlurile ziarelor zilnice.

Totuşi postmilenialiştii aşteaptă şi o împlinire mai completă a profeţiei decât am mărturisit noi până aici.

Premilenialistul dispensaţional crede că Hristos va veni pentru credincioşi, răpirea, înaintea necazului vina începe la sfârşitul erei bisericii.

Premilenialistul tradiţional crede că răpirea are loc la a Doua Venire a lui Hristos şi prin urmare biserica trebuie să treacă prin necazul săptămânii a 70a a lui Daniel. Premilenialiştii cred că biserica va eşua în a-i converti pe oamenii de pe pământ şi că atunci când vine Hristos el va confrunta o lume apostată, părerea dispensaţionalistă premilenială, datorită crezului ei în împlinirea literală a profeţiilor referitoare la Israel.

Figura 200 – Părerile despre vremea sfârşitului

Părerea istorică Pre-Milenară plasa răpirea la finalul Necazului şi o imediată revenire cu Hristos pentru a începe domnia Milenară. Această perspectivă face pe credincioşii bisericii să treacă prin Necazul cel Mare care contrazice Apocalipsa 3:10 – Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe locuitorii pământului.

Părerea Amilenială declară că era bisericii va continua până ce Hristos se întoarce şi instituie un Cer Nou şi Pământ Nou. Această perspectivă nu admite o împărăţie milenară şi ignoră Apocalipsa 20 care specifică o Domnie Milenară a lui Hristos.

Părerea Post-Milenară este că Biserica va duce pământul într-o eră de aur de perfecţie şi apoi Hristos va reveni şi va crea un Cer Nou şi un Pământ Nou. Împărăţia Milenară este acum cu Hristos care domneşte în inimile noastre. Această perspectivă ignoră numeroase versete ale Scripturii.

Părerea mea este în esenţă dispensaţional premilenială cu anumite alteraţii. Eu cred că evenimentele vor urma în ordinea dată în Figura 139 Secvenţa Răpirii.

Antihrist descoperit

2 Tesaloniceni 2:7-12

Răpirea sfinţilor Bisericii

2 Tesaloniceni 2:7:12

Antihrist semnează legământul

Daniel 12:1-3

Începutul perioadei de Necaz

Daniel 9:27

Răpirea sfinţilor din Necaz

Daniel 11:40-45

Răpirea evreilor

Daniel 12:1-3

Finalul Necazului

Daniel 9:27

Hristos stă în Sion

Apocalipsa 14:1

Hristos stabileşte Împărăţia

http://www.voxdeibaptist.org/Pareri_despre_mileniu.htm

Frica de Domnul de J. Gresham Machen

download - Copie

Frica de Domnul de J. Gresham Machen

Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă.(Matei 10:28)

Aceste cuvinte nu au fost rostite de Jonathan Edwards. Ele nu au fost pronunţate de Cotton Mather. Nu au fost spuse de Calvin, Augustin sau Pavel. Aceste cuvinte au fost rostite de Isus.

Atunci când sunt puse laolaltă cu multe alte cuvinte, ca acestea dinEvanghelii, ele demonstrează totala falsitate a imaginii despre Isus, imagine construită cu precădere în ultimii ani. Deunăzi, într-una din cele mai populare cărţi religioase ale zilei, The Reconstruction of Religion [Reconstrucţia religiei, n. tr.] de Ellwood, am dat de uimitoarea afirmaţie că Isus se preocupa foarte puţin de ideea vieţii după moarte. Astfel de afirmaţii ar ului orice student care studiază istoria. E foarte posibil ca noi să nu luăm prea mult în considerare doctrina despre viaţa viitoare, însă întrebarea dacă Isus a făcut-o sau nu a făcut-o nu este o chestiune de preferinţă, ci o întrebare istorică, la care putem răspunde doar pe baza examinării surselor de informare istorică, pe care noi le numim Evanghelii. Şi dacă vrei să răspunzi acestei întrebări, îţi recomand să faci ceea ce am făcut şi eu, un lucru foarte simplu: să parcurgi comparativ Evangheliile şi să notezi pasajele unde Isus vorbeşte despre binecuvântările şi vai-urile vieţii viitoare. Vei fi surprins de ceea ce vei descoperi. Cred că vei fi uimit de acest fapt, dacă ai fost afectat, chiar şi în cel mai mic grad, de interpretarea greşită despre Isus, care inundă literatura religioasă din vremea noastră. Vei descoperi că nu doar gândul cu privire la rai, ci şi gândul cu privire la iad este prezent de-a lungul învăţăturii lui Isus. Aceasta apare în toate cele patru Evanghelii şi în sursele care se presupun că susţin Evangheliile şi care au fost reconstruite, mai bine sau mai rău, de criticismul modern. Acesta nu este un element care să poată fi scos prin vreun proces critic, ci pur şi simplu inundă întreaga învăţătură şi întreaga viaţă a lui Isus.

Aceasta doctrină e prezentă în cele mai cunoscute pilde ale Domnului Isus: bogatul şi Lazăr, ispravnicul nedrept, talanţii, grâul şi neghina, servitorul cel rău, nunta Fiului de Împărat, cele zece fecioare. Acest lucru este la fel de proeminent şi în restul învăţăturii lui Isus. Scena de judecată din capitolul douăzeci şi cinci a Evangheliei după Matei este doar culminarea a ceea ce se găseşte pretutindeni în Evanghelii. „Şi aceştia vor merge în pedeapsa veşnică, iar cei neprihăniţi vor merge în viaţa veşnică.” Nu există absolut nimic specific cu privire la acest pasaj în spusele lui Isus. Dacă a existat vreodată un învăţător religios despre care să nu se poată spune că a susţinut o religie a acestei lumi, dacă a existat vreodată un învăţător care să fi văzut lumea sub aspectul eternităţii, acesta este Isus din Nazaret.

Aceste pasaje şi multe altele ca ele sunt întipărite pretutindeni în tradiţiaEvangheliei. Din câte cunosc eu, chiar şi cel mai radical criticism nu a încercat să înlăture acest element din învăţătura lui Isus. Însă impresionantă nu este doar cantitatea învăţăturii lui Isus despre viaţa viitoare, ci caracterul ei. Aceasta nu apare ca o excrescenţă a Evangheliilor, ca ceva ce poate fi înlăturat lăsând totuşi restul învăţăturii intacte. Dacă se înlătura acest element, oare ce mai rămânea? Cu certitudine că nu Evanghelia în sine, cu certitudine că nu Vestea bună a lucrării salvatoare a lui Isus, căci aceasta este interesată de aceste chestiuni importante ale vieţii şi morţii veşnice. Dar nici chiar învăţătura etică a lui Isus nu ar mai rămâne. Nu poate fi o greşeală mai mare decât aceea de a presupune că Isus ar fi separat vreodată teologia de etică; sau a presuspune că, dacă înlături teologia Sa – crezurile Sale despre Dumnezeu şi judecată, vai-urile viitoare pentru cei nelegiuiţi şi viitorul binecuvântat pentru cei buni – ai putea lăsa învăţătura Sa etică intactă. Din contră, uluitoarea seriozitate a eticii lui Isus este înrădăcinată în ideea constantă a scaunului de judecată a lui Dumnezeu. „Dacă deci ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă.” (Matei 5:29). Aceste cuvinte sunt tipice întregii învăţături a lui Isus. Caracterul uluitor de serios al poruncilor Sale este conectat în mod intim cu alternativa fericirii sau a îngrozirii eterne.

Această alternativă este folosită de Isus pentru a-i provoca pe oameni la frică. „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă.” (Matei 10:28). Luca înregistrează o afirmaţie similară a lui Isus: „Vă spun vouă, prietenii Mei: să nu vă temeţi de cei ce ucid trupul şi după aceea nu mai pot face nimic. Am să vă arăt de cine să vă temeţi. Temeţi-vă de Acela care, după ce a ucis, are puterea să arunce în gheenă; da, vă spun, de El să vă temeţi.” (Luca 12:4, 5). Există persoane care ne spun că frica ar trebui înlăturată din cadrul religiei; se cuvine ca noi, spun ei, să nu mai ţinem înaintea ochilor oamenilor frica de iad. Frica, se spune, este un lucru dezonorabil. Cei care vorbesc în acest fel în mod sigur nu au niciun drept de apel la Isus, deoarece Isus a folosi în mod cert şi încă insistent motivul fricii. Dacă eviţi în întregime motivul acesta în religie, te contrazici cu Domnul Isus. Aici, precum şi în multe alte puncte, trebuie făcută o alegere între realul Isus şi o mare parte din acea falsitate care e aruncată asupra numelui Său astăzi. Care variantă e corectă? Este oare Isus drept? Sau drepţi sunt cei care scot din minţile lor frica de iad? Este frica întru totul un lucru înjositor? Este oare un om neapărat degradat pentru că se teme?

Cred, prieteni, că aceasta depinde în mare parte de ceea ce se teme cineva. Cuvintele textului nostru, cu solemna insuflare a fricii, sunt totodată şi o denunţare clară a acesteia: „Temeţi-vă de cel” este balansat de „Nu vă temeţi”. Frica de Dumnezeu este prezentată aici ca o modalitate de a învinge frica de om. Şi secolele eroice de istorie creştină au oferit o mărturie abundentă despre eficacitatea acestor lucruri. Având frica de Dumnezeu înaintea ochilor lor, eroii credinţei creştine au stat tari înaintea regilor şi guvernatorilor spunând: „Stau aici. Nu pot face altfel. Dumnezeu să mă ajute. Amin.”

Cu certitudine că este un lucru ruşinos să te temi de legăturile morţii când te afli pe mâna oamenilor. Este cu siguranţă un lucru detestabil să te temi de cei care folosesc puterea pentru a suprima ce este drept. Chiar şi frica de Dumnezeu ar putea fi înjositoare. Totul depinde de maniera prin care vezi Fiinţa lui Dumnezeu. Dacă Îl vezi pe Dumnezeu ca pe tine însuţi, frica ta de El va fi un lucru degradant. Dacă te gândeşti la El ca la un tiran impulsiv, invidios pe creaturile pe care le-a făcut, tu nu te vei ridica niciodată mai presus de temerile subordonate ale lui Caliban (un personaj din piesa Furtunade Shakespeare, care se temea de pedeapsa tatălui său adoptiv). Dar este un lucru foarte diferit când stai în prezenţa Sursei întregii ordini morale a universului. E foarte diferit atunci când Dumnezeu păşeşte în grădină şi eşti fără scuză. E foarte diferit când te gândeşti la acea zi înspăimântătoare, când micile decepţii vor slăbi şi vei sta fără apărare înaintea tronului de judecată al dreptăţii. Este foarte diferit atunci când nu păcatele altor oameni, ci ale tale vor fi judecate. Oare putem, prieteni, să venim înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu şi să stăm fără teamă, bazaţi pe drepturile noastre? Am putea oare să repetăm, împreună cu Henley, bine-cunoscutele cuvinte: „Din noaptea ce mă acoperă, precum din poli opuşi e negru-abis, dau mulţumiri oricăror zei există, pentru-al meu suflet neînvins.” sau „Nu mai contează cât e de dreaptă poarta, cât de încărcat cu pedepsire este sulul, eu sunt stăpânul care-şi ţine soarta: pentru al meu suflet, eu sunt căpitanul”?

Este acesta felul de a învinge teama? Cu siguranţă că nu. Am putea repeta astfel de cuvinte doar pentru că ne ascundem lipsa de curaj ignorând faptele. De fapt, sufletul nostru nu este invincibil; noi nu suntem stăpânii propriilor destine sau căpitanii sufletelor noastre. De multe ori omul a meditat asupra anumitor fapte abominabile cu oroare, apoi a spus: „Sunt eu oare câine ca să fac acest lucru?” Apoi a venit uşoara alunecare în groapă, slăbirea gradată a fibrei morale, aşa că ceea ce părea oribil ieri astăzi pare scuzabil. Iar într-un final, la o anumită oră tristă, cu memoria ororii păcatului în mintea sa, omul se trezeşte ca să realizeze că deja se bălăceşte în noroi (referinţă la 2 Petru2:22). Cam aşa este îngrozitoarea împietrire care vine în urma păcatului. Nici chiar în această viaţă noi nu suntem stăpânii propriilor destine. Noi, prin puterile noastre, cu siguranţă că nu suntem căpitanii trupurilor noastre; şi din noi înşine nu suntem nici măcar căpitanii sufletelor noastre.

Este o laşitate jalnică să încerci să învingi frica prin a ignora lucrurile din jur. Noi nu devenim stăpânii destinului nostru prin a spune că aceasta şi suntem. Şi o astfel de mândrie evidentă pe cât e de zadarnică, pe atât e de lipsită de nobleţe în zădărnicia ei. Ar fi un lucru nobil să fii rebel faţă de un tiran impulsiv, însă nu este deloc nobil să te răzvrăteşti împotriva legii morale a lui Dumnezeu.

Suntem noi atunci supuşii veşnici ai fricii? Oare nu există nimic pentru noi, păcătoşii, decât o privire înspăimântată la judecată şi la mânia aprinsă? Isus a venit ca să ne spună NU! El a venit să ne elibereze de frică. El nu a făcut-o prin a ascunde lucrurile. El nu a pictat nicio imagine falsă a unui Dumnezeu afabil, care să facă un legământ cu păcatul. El nu a încurajat nicio iluzie linguşitoare cu privire la puterea omului. Isus nu a părăsit domeniul dreptăţii divine, după cum a şi fost, ca să stabilească, în opoziţie faţă de acesta, un tărâm de iubire. El, aşadar, a introdus unitatea în lume, prin lucrarea Sa răscumpărătoare. El nu a murit ca să abolească, ci ca să satisfacă dreptatea divină şi să ne reconcilieze cu Dumnezeu. În zilele când se afla în trup, El a arătat spre acest fapt. El a făcut apel la confidenţa omului prin promisiunea a ceea ce avea să vină. În zilele noastre noi privim în urmă la ceea ce s-a realizat deja. Bucuria noastră constă în mântuirea deja realizată. Lauda noastră este în Cruce.

Chiar şi creştinul trebuie să se teamă de Dumnezeu. Dar este un alt fel de teamă. Aceasta este o teamă, mai degrabă, a ceea ce ar fi fost decât de ceea ce este. Este o frică de ceea ce va veni, dacă nu suntem în Cristos. Fără o astfel de frică nu poate exista dragoste adevărată. Căci dragostea Salvatorului este proporţională cu oroarea cuiva faţă de lucrul din care a fost salvat. Şi cât de puternice sunt vieţile celor care sunt acoperiţi cu o astfel de dragoste! Ele sunt vieţi brave, nu datorită realităţilor vieţii ce au fost ignorate, ci pentru că ele au fost mai întâi confruntate – vieţi care sunt găsite pe temelia puternică a harului lui Dumnezeu. Fie ca aşa să fie vieţile noastre!

Dragostea perfectă alungă frica (referinţă la 1 Ioan 4:18). Dacă dragostea noastră este cea care alungă frica, dragostea noastră este doar un răspuns la actul de iubire al lui Dumnezeu. „Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.” (1 Ioan 4:10). Acolo este punctul culminant şi transformarea fricii. „Oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor[spune Isus] îl voi mărturisi şi eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri.” (Matei 10:32).

Sait https://www.rcrwebsite.com/

Frica de apa si alte fobii

download - Copie

 11.10.2018  |    Probleme emotionale  |

Multa lume se confrunta cu problema fricii, ce se manifesta sub diferite forme de fobii.

https://alfaomega.tv/embed/vod/?vid=9139

In decursul consilierilor noastre a ajutat o femeie de 48 de ani, ce avea frica de apa. De fiecare data cand se uita la televizor la un documentar despre apa sau la un film ce avea apa in poveste, simtea un disconfort in trupul ei. De asemenea, nu reusise niciodata sa mearga cu fetita ei cu o barca sau cu sotul la pescuit. Nu a putut merge niciodata la piscina sau la mare cu familia pentru a se bucura de micile placeri, din cand in cand.

Pe perioada consilierii, ceea ce am facut a fost sa incercam sa identificam radacina problemei. Am vrut sa aflam ce anume s-a intamplat in trecutul persoanei si de unde vine aceasta frica. Am intrat pe firul istoric al familiei persoanei in cauza, pentru acest lucru.

Astfel, intreband-o pe femeie de unde se trage aceasta frica de apa pe care o avea, ea si-a amintit ca in copilarie, la o varsta foarte frageda (in jurul varstei de sapte ani) a iesit la scaldat impreuna cu prietenii ei. Ceilalti copii nu stiau ca ea nu stie sa innoate. Din gluma si din incercarea de a-i face o farsa, au impins-o intr-o zona in care apa era mai mare si depasea limitele ei. A fost cat pe ce sa se innece. Cand au vazut prietenii ei ca situatia era destul de grava, au mers sa o scoata rapid, tragand-o afara. Din momentul acela, aceasta femeie a ramas cu o frica de apa, indiferent ca o vedea in viata reala sau la televizor. Apa era o problema pentru ea.

In procesul de consiliere pe care noi il facem, am pus-o sa ii ierte pe copii ce au impins-o in apa, chiar daca acel lucru s-a intamplat cu multi ani in urma si nu puteam vorbi de o neiertare. Femeia i-a adus inaintea lui Dumnezeu si i-a iertat. Apoi si-a cerut iertare si pentru aceasta perioada de 40 de ani in care a trait sub influenta fricii. In loc sa fie un om a lui Dumnezeu plin de putere si indrazneala, ea s-a lasat dominata si nu a luptat impotriva acestei frici. Dupa ce a rezolvat neiertarea si pacatul fricii, ne-am rugat pentru ea o rugaciune foarte simpla si am zis: „In Numele lui Isus, orice duh de frica, te legam si iti poruncim sa pleci de la aceasta femeie! (am rostit numele femeii). Mai apoi, am cerut ca prezenta lui Dumnezeu sa vina sa restaureze si sa vindece fiecare trauma sau zona in care ea nu s-a simtit in largul ei vis-a-vis de apa. Ne-am rugat ca Dumnezeu sa ii recreeze amintiri si pace, dandu-i bucuria si implinirea pe care oricine o poate simti in prezenta apei.

Interviu: Bogdan Graur, consilier, http://InHimMinistry.com

–––––––

Cursul SOS sintetizeaza mai multe principii de baza pentru eliberare si vindecare interioara: pocainta, acordarea de iertare altora, vindecarea arborelui generational, dezlegarea legaturilor nedumnezeiesti, legarea demonica si eliberarea de acestea, ruperea blestemelor, ungerea cu undelemn, vindecarea supranaturala……….

Acceseaza si parcurge cursul SOS, gratuit: https://alfaomega.tv/viata-spirituala/eliberare/cursul-sos

Sursa: https://alfaomega.tv/viata-spirituala/probleme-emotionale/9511-frica-de-apa-si-alte-fobii#ixzz5W4X95VS2 

Franklin Graham: „Vedem semne biblice ce prevestesc întoarcerea lui Hristos”

download - Copie

Uraganul Irma este cel mai recent dezastru dintr-un șir de dezastre naturale ce au avut loc în întreaga lume, iar evanghelistul Franklin Graham consideră că aceste evenimente ar putea fi „semne biblice ce prevestesc întoarcerea lui Hristos”.

Într-o postare recentă pe Facebook, directorul organizației „Samaritans’s Purse” a scris: „Incendii violente pe Coasta de Vest. Uragane violente, unul după altul, distrugând totul în drumurile lor. Un cutremur demagnitudinea 8.1 ce a zguduit sudul Mexicului săptămâna trecută. Iar de curând am experimentat o eclipsă solară rară.”

După ce a enumerat toate aceste fenomene naturale, Graham le-a prezentat cititorilor săi câteva versete biblice.

Luca 21:25 spune: „Vor fi semne în soare, în lună şi în stele. Şi pe pământ va fi strâmtorare printre neamuri, care nu vor şti ce să facă la auzul urletului mării şi al valurilor”.

Matei 24:7 spune: „Un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie, împotriva altei împărăţii şi, pe alocurea, vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciumi”.

Graham a zis: „Acestea sunt câteva dintre semnele biblice care vor exista înainte de întoarcerea lui Hristos. Nimeni nu cunoaște ziua sau ceasul, nici Fiul lui Dumnezeu, dar acestea ne amintesc tuturor să fim gata să ne pocăim, să ne mărturisim păcatele și să ne cerem iertare de la Dumnezeu. Între timp, ne putem găsi mângâierea, pacea și speranța în El”.

Evanghelistul a mai adăugat: „Pe măsură ce ne rugăm pentru toți cei afectați de dezastrele actuale, trebuie să ne amintim și de promisiunea pe care Dumnezeu ne-o face în Ioan 16:33: «V-am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine. În lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea»”.

Și alți lideri creștini cunoscuți au spus că evenimentele recente ar putea fi interpretate ca o reamintire a faptului că Isus revine.

Pastorul senior al Bisericii Oak Hills din San Antonio, Max Lucado, și-a împărtășit gândurile legate de aceste fenomene.

„Psalmistul a spus: «Îmi ridic ochii spre munţi… De unde-mi va veni ajutorul? Ajutorul îmi vine de la Domnul, care a făcut cerurile şi pământul». Aceasta a fost o decizie intenționată din partea psalmistului. El a spus: «Îmi ridic ochii spre munţi…». Trebuie să alegem să ne ridicăm ochii și să ne ațintim privirea nu asupra furtunii, ci asupra Creatorului„, a spus Lucado pentru CBN News.

Sursa: CBN News

https://alfaomega.tv/stiri/mapamond-crestin/7485-franklin-graham-vedem-semne-biblice-ce-prevestesc-intoarcerea-lui-hristos

Gazda Globurilor de Aur a dat de pământ cu actorii care se folosesc de notorietate pentru a promova o agendă politică: Nu ești în poziția să dai lecții oamenilor despre nimic. Nu știi nimic despre lumea reală.

download - Copie

Prezentatorul galei ceremoniei de acordare a Globurilor de Aur, actorul britanic Ricky Gervais, a criticat lumea filmului și industria de televiziune americană, pentru felul în care profită de statutul lor pentru a poza în luptători pentru justiție socială.
Discursul lui Gervais vine în contextul în care mulți actori și personalități de la Hollywood se folosesc de astfel de evenimente pentru a-și promova agenda politică: de la criticarea președintelui Trump la susținerea temelor precum avortul, ecologismul, homosexualitatea, etc. Printre cei mai vehemenți în acest sens sunt George Clooney, Alyssa Milano, Robert de Niro sau Mark Rufallo.
„Dacă în seara asta câștigi un premiu, nu-l folosi drept tribună pentru un discurs politic”, a spus britanicul la începutul ceremoniei.
„Nu ești în poziția să dai lecții oamenilor despre nimic. Nu știi nimic despre lumea reală. Cei mai mulți dintre voi au petrecut mai puțin timp în școală decât Greta Thunberg”, a continuat el.
„Așa că, dacă ești câștigător, vino pe scenă, primește-ți micul premiu, mulțumește agentului și Dumnezeului tău și pleacă dracului”, a spus Ricky Gervais.
Actorul britanic a vorbit și despre competiția platformelor de streaming. „Apple, Amazon, Disney. Dacă ISIS ar înființa un serviciu de streaming, v-ați suna agenții, nu-i așa?”, le-a spus el actorilor și regizorilor din public.
El nu a evitat nici un alt subiect sensibil, cel al omului de afaceri Jeffrey Epstein, care s-ar fi sinucis anul trecut în celula sa. Gervais a spus despre personajul principal din serialul „Afterlife”, jucat de el, că este clar că nu s-a sinucis, la fel ca Jeffrey Epstein. Când publicul i-a răspuns la remarcă cu un murmur colectiv, Gervais nu le-a rămas dator: „Tăceți din gură, știu că era prietenul vostru”

CELE MAI POPULARE

https://www.activenews.ro/cultura-film/Gazda-Globurilor-de-Aur-a-dat-de-pamant-cu-actorii-care-se-folosesc-de-notorietate-pentru-a-promova-o-agenda-politica-Nu-esti-in-pozitia-sa-dai-lectii-oamenilor-despre-nimic.-Nu-stii-nimic-despre-lumea-reala.-159540

Scriitorul Cătălin Sturza: Nu-i doresc nici unui tată din România ca peste 10-15 ani fetița lui să îngroașe rândurile sutelor de mii de fetițe căzute în capcana sclaviei și scoase de niște hiene și șacali „la produs”

Scriitorul Cătălin Sturza: Nu-i doresc nici unui tată din România ca peste 10-15 ani fetița lui să îngroașe rândurile sutelor de mii de fetițe căzute în capcana sclaviei și scoase de niște hiene și șacali „la produs”Foto: Facebook
În cel mai recent eseu postat pe pagina personală de Facebook, scriitorul și publicistul Cătălin Sturza povestește o discuție avută cu un tată de familie, în timp ce copiii amândurora se jucau în curtea unei pensiuni din România, în preajma Anului Nou. Bărbatul îi mărturisea că ar dori să-și deschidă o afacere, dar că în orașele de provincie numai amaneturile sunt la mare căutare, deoarece lumea e dependentă de „păcănele” unde, când nu mai ai bani, vinzi ceva din casă și mergi să joci din nou.
Întrebarea care decurge logic este de unde au, totuși, atâția bani oamenii din provincie încât să-și permită să-i piardă la jocuri de noroc. Răspunsul vine prompt și necruțător: fiecare pierde-vară local trăiește pe seama unei „fetițe” trimise „la produs” în Comunitatea Europeană. Pentru un om de presă, cazul Caracal și tema traficului de persoane sunt încă proaspete în minte, sfârșitul anului 2019 neaducând încă lumină asupra tragediei a două tinere din județul Olt. Singura iluminare e concluzia că exploatarea româncelor nu va dispărea prea curând, atâta timp cât este întreținută de cercul vicios al „cererii” din străinătate și al „ofertei” din provincie.
„Discuția ajunge și la cheltuielile curente și, de aici, la bani.
„Mă gândesc de mai mulți ani să-mi deschid o afacere”, îmi spune omul. Eu îi povestesc despre București, despre ce afaceri mai încearcă unii și alții prin capitală (par să meargă bine în anii ăștia covrigăriile și imobiliarele). El îmi povestește despre orășelul de provincie în care locuiește. „La noi, merg bine casele de amanet”.
„Păi de unde au oamenii bani pentru amanet?”, întreb eu. Îi zic că înțeleg că sunt mulți dependenți de tot felul de jocuri de noroc și chiar de păcănele, că asta e situația în multe orașe de provincie din România. Am auzit această poveste anul trecut de la niște taximetriști din Iași, care îmi ziceau că sunt cu sutele și cu miile băieții care-și toacă ultimul ban la păcănele. Dar de unde au totuși banii?
„Vreți să vă zic de unde?” – mă întreabă el. „Chiar nu știți?”; „Chiar nu știți de unde au băieții ăștia bani să-i întoarcă cu lopata?”
Îi zic că nu, nu știu. Mă întreb de ceva vreme, dar nu știu. Nu fac pe niznaiu – îmi imaginez că pleacă în străinătate unii dintre ei, muncesc sezonier, poate mai dau și câte un tun acolo. (…) Dar schema e totuși o simplă schemă, și tot nu explică de unde întorc unii banii cu lopata într-un oraș fără afaceri, fără industrie, fără nimic. Și cum de merg așa de bine casele de amanent în provincia românească.
„Banii din munca în afară sunt mizilic”, îmi zice omul meu. „Chiar și tunurile date în afară sunt tot mizilic”. „Băieții ăștia sparg banii așa de ușor pe păcănele și amaneturi deoarece îi fac ușor. Majoritatea au cel puțin câte o fetiță afară. Înțelegeți? Îi fac ușor, îi sparg ușor. Cu o fetiță afară, vin bani repede și mulți”.
Îmi trec prin cap toate textele pe care le-am scris anul trecut cu privire la traficul de persoane. La faptul că România este princiapalul „exportator” din UE de prostituate; multe dintre fete sunt victime și trăiesc, într-un fel sau altul, într-o formă de sclavie albă. La articolul din El Mundo care zicea că româncele sunt printre cele mai frecvente victime ale traficului de persoane, în lume. La metoda Lover Boy și la „momeala” stilului de viață luxos – urmată de realitatea unei vieți în mizerie și sclavie. La faptul că estimam, anul trecut, că peste un milion (1.000.000) de românce au căzut, în ultimii 30 de ani, victime traficului de persoane.
„Dar în afară de amaneturi, mișcă ceva?”, mai întreb eu. „Nu – nimic; ce să miște?”; „Băieții ca ei nu se gândesc să facă nimic pe termen lung. Când ai o fetiță afară, banii vin ușor, mulți și repede. Ce le mai trebuie? Și oricum, nu-i duce mintea mai mult. Atâta pot ei, atâta fac. V-am spus, băieții învârt la noi în oraș banii cu lopata. Bani care vin ușor și se sparg ușor. De aceea, amanetul e cea mai bună afacere la noi. Dai un tun garantat. Trebuie doar să ai niște relații, îți iei o franciză, și te-ai scos. La câte fetițe avem la produs…”
Începe să ningă. Copiii se joacă împreună pe un tobogan. Pentru mine cel puțin, atmosfera a devenit rece, foarte rece. M-a pătruns un frig care nu este frigul de afară. Îmi trece prin cap că nu-i doresc acestui tată, așa cum nu-i doresc nici unui tată din România ca peste 10-15 ani fetița lui să îngroașe rândurile sutelor de mii de fetițe care fac ca amanetul să devină „tunul” sau „afacerea” momentului în provincia românească. A unor fetițe, fete și femei momite cu un stil de viață luxos, căzute în capcana sclaviei și scoase de niște hiene și șacali „la produs” ”, a notat publicistul Cătălin Sturza, marți, pe pagina personală de Facebook.
Desigur că a reflecta cu seriozitate la familie și la viitorul pe care îl clădești propriilor copii mai poate ajuta la conștientizarea și schimbarea direcției de mers. Problema e că majoritatea românilor, unii dintre ei chiar capi de familie, au demonstrat la urne cât de mult sunt dispuși să „apere copiii României”. În restul timpului, își aduc aminte de „casă” și „masă” doar în colinde și de sărbători, când se adună împreună, cei de aici cu cei dinr-„o țară ca afară”, și constată că tradiția nu e dușmanul toleranței, ci locul în care te întorci pentru a fi „cum se cuvine”.
Înapoi sus
Agora Christi

Blog evanghelic de teologie publica

www.persecution.org/

Just another WordPress.com site

Alteritas

cu Dănuț Jemna

Pagina creștină

Simion Ioanăș

Danut Tanase

Deschis si sincer, verde-n fata !

danielmiclea

Inca un gand

Semnele vremurilor din urmă

Iată, Eu vin curând!

Dumnezeu este Iubire

In mintea si intentia mea paginile care vor forma acest mijloc de comunicare usor si lesne de accesat vor incerca sa prezinte cititorilor sfaturi de mare folos duhovnicesc desprinse din scrierile sau spusele marilor sfinti parinti si daruitilor duhovnici ai lumii crestin ortodoxe.

Vegheaţi!

Mat 24:42 "Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru."

Aradul Evanghelic

... pentru arădeni şi despre arădeni...şi nu numai!

B a r z i l a i - e n - D a n

Un Barzilai izvorât din Dan - O anagramare pentru Daniel Branzai

Nickbags

Har si Pace

Vrăbiuțe

Cip! Cip!

Bogdan DUCA

Pentru ca în viitor să nu se spună "Acele timpuri au fost întunecate pentru că ei au tăcut"...

ARMONIA MAGAZINE - USA

Locul in care te intalnesti cu CREDINTA.

Mana Zilnica

Mana Zilnica

Viorel - Logos

Har şi Pace

Life Mission

"Ceea ce face farmecul unui om este bunatatea lui"

Sclipiri

Har si Pace

Ciprian Barsan

...din inima pentru tine

Informatii si mesaje

Pecetea Dumnezeului Celui Viu primită de către Maria Divinei Milostiviri în mesajele de la Sfânta Treime și Fecioara Maria

Bucuresti Evanghelic

A topnotch WordPress.com site

Misiunea Genesis

Duceti-va in toata lumea

Curajul credinței

„Sinceritatea este fundamentul vieții spirituale” (Albert Schweitzer)

Creația Biblică

Ioan 1:1 "La început era Cuvîntul, şi Cuvîntul era cu Dumnezeu, şi Cuvîntul era Dumnezeu."

Marius Cruceru

...fără cravată

Cu drezina

de Teofil Stanciu

Semnele vremurilor

Lumea contemporana in lumina profetiilor

Miere și migdale

Luați cu voi ... puțin leac alinător și puțină miere, mirodenii, smirnă, fisticuri și migdale - Geneza 43:12

Noutati Crestine

Ca sa stii!

PERSPECTIVE CRESTINE

Gânduri către o altă lume...

Stiri Crestine.ro

Fii un crestin informat!

Creştinul Azi

Revista Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste din România

Persona

Blog of Danut Manastireanu

Revista ARMONIA - Saltmin Media

Hrană pentru minte și lumină pentru suflet

Moldova Creștină

Răspunsuri relevante și actuale din Biblie

%d blogeri au apreciat: