DISCIPLINA ÎN BISERICĂ de Ardelean Viorel

DISCIPLINA ÎN BISERICĂ  de Ardelean Viorel

1). INTRODUCERE

2). MOTIVE DE DISCIPLINARE

a). SCOPUL DISCIPLINĂRII

b). ATITUDINI ŞI OBIECTIVE BIBLICE ÎN DISCIPLINARE

c). MOTIVE DE DISCIPLINARE

3). DISCIPLINAREA

4). CONCLUZII

5). BIBLOGRAFIE

1).INTRODUCERE Cuvântul folosit pentru disciplinare[1] este ”pandeia”, care însemnă în original şi pedagogie  a educa prin care se înţelege şi insruirea copiilor. Cuvântul se trage din termenul grecesc medical ”pediatric  Pedo”, termenul original pentru copii. Cuvântul pedeapsă are conotaţii negative, dar cuvântul pandeia are un spectru mai larg, deoarece are şi un aspect pozitiv dar şi negativ, este ca o balanţă în transmiterea unor lucruri ca învăţarea adevărului, virtuţi şi caracter, în care pe de altă parte cei disciplinaţi primesc destulă durere, şi trebuie direcţionaţi de la lucruri rele spre fapte bune, şi în consecinţă vor evita răul. Prin folosirea acestui cuvânt se presupune un efort, pentru cultivarea unor virtuţi creştine, care înseamnă corectarea greşelilor şi atenuarea pasiunilor. De asemenea se încearcă eliminarea răului  şi încurajarea a ceea ce este bun. Dumnezeu  şi Biserica prin reprezentaţi fac acest lucru în viaţa noastră. Ar trebui să fie o balanţă între pozitiv şi negativ. Când vorbim de pedeapsa divină ea are legătură mai mult cu sfinţirea noastră. Există şi excepţii când se cade în păcat sau erezii. Atunci când folosim termenul de biserică ne referim la noţiunea de Trup al lui Hristos. (Romani 12:5) Credincioşii sunt mădularele trupului iar capul este Isus Hristos (Ephesians 5:23).  Imaginea Trupului simbolizează legătura dintre Biserică şi credincioşii care compun Biserica şi Hristos care este Capul Bisericii, o părtăşie pe verticală dar şi una pe orizontală între fraţi. Se face confuzie între clădirea bisericii şi cei care compun biserica, dar şi mai mult adevăratul trup al bisericii este totalitatea tuturor credincioşilor   din    toate veacurile şi timpurile, care au spălaţi de păcate în Sângele lui Isus Hristos şi care au fost Născuţi din Nou. Biserica s-a născut la Rusalii ( Fapte 2), iar prima referinţă despre Biserică o găsim în Matei 6:18, pe care o foloseşte Domnul Isus dar o face cu referinţă la timpul viitor. Termenul grecesc pentru Biserică este  εκκλεσια care înseamnă adunarea celor credincioşi. şi în Vechiul Testament şi în Noul Testament Dumnezeu era acela care vorbea şi poporul asculta[2]. Biserica are patru funcţii principale descrise în Fapte 2:42 şi care sunt învăţătura apostolilor, legătura frăţească, frângerea pâini şi rugăciune. În legătura frăţească intră şi zidirea Trupului, părtăşie pe orizontală între credincioşi. Dacă cine se bucură ea se amplifică şi se bucură tot Trupul, iar dacă cineva suferă, în părtăşie durerea se micşorează. Autoritatea în Biserică este o autoritate delegată, iar disciplinarea se face prin cei care reprezintă biserica, fraţi aleşi, pastor, diaconi şi comitet. Disciplina este totalitatea regulilor de comportare şi ordine pentru membrii unei colectivităţi. Ea este într-un anume fel liberă  dar în acelaşi timp este condiţionată şi impusă.[3]  Cuvântul folosit pentru disciplină este καταρτιζειν , care înseamnă reabilitarea unui frate căzut într-o greşeală, cuvântul mai înseamnă şi a adapta, a pune în ordine, sau a reface.[4] Atunci când analizăm Biserica o facem prin cel puţin două lentile, din care una este lentila Scripturii şi alta este lentila culturii respective.[5] De asemenea atunci când se face disciplinarea trebuie să avem în minte mai mulţi factori. Ne gândim la biserica locală dar şi la Biserica Universală, la biserica vizibilă dar şi la Biserica invizibilă care este adevăratul Trup a lui Hristos. De asemenea Biserica este şi Mireasa lui Hristos care are un veşmânt curat şi fără pată. (Ephesians 5:27).  O adevărată relaţie cu Dumnezeu presupune sfinţenie atât din partea credinciosului cât şi a Bisericii.  Nimic întinat nu poate sta în preajma lui Dumnezeu şi ca exemplu când Adam şi Eva au păcătuit ei au fost izgoniţi din Grădina Eden. (Geneza 3:23). Biserica este un grup de credincioşi sfinţi dar şi declaraţi ca sfinţi care se adună pentru  a asculta vocea lui Dumnezeu, a avea părtăşie, laudă şi rugăciune, şi a împărtăţi  sacramentele. Păcatul nu are loc în acestă ecuaţie.

2).MOTIVE DE DISCIPLINARE

a). SCOPUL DISCIPLINĂRII

Calificarea pentru a fi membru într-o biserică este să ai o relaţie mântuitoare cu Isus Hristos, ca presupune o închinare în duh şi adevăr (Ioan 4:24), şi Naşterea din Nou conform cu Ioan 3: 3-6. De asemenea prin botez devii în mod vizibil aparţinător al unei biseici locale (Fapte2: 41)[6] de asemenea acest lucru presupune o perioadă de chatechizare, când avem timpul necesar a familiarizare cu doctrinele de bază şi în acest timp un comportament sănătos din punct de vedere biblic. De asemenea nu trebuie să se facă confuzie dintre membralitatea din biserică (Anania şi Safira din Fapte 5) şi Biserica adevărată ca şi Trup al lui Hristos. Această Biserică[7] nu e o organizaţie pământească vizibilă, ci e organismul viu, spiritual, al celor ce au crezut în Hristos şi au fost născuţi din nou. Evrei 12:23  “de Biserica celor întâi născuţi, cari sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi,” Scopul pentru care se fac disciplinarea  este restaurarea credincioşilor care merg pe căi greșite.[8] Păcatul este acela  care împiedică părtăşia credinciosului cu Dumnezeu şi afectează întreaga biserică. Scopul presupune refacerea relaţiei celui care a păcătuit cu Dumnezeu dar şi cu credincioşii din Biserică. Disciplinarea se face într-un mod pedagogic. Disciplinarea se face conform cu Matei 18 :15-17. Disciplina constă în mustrare, ridicarea drepturilor şi excluderea din Biserică.  Reprimirea unui exclus se va face, la fel, pe baza mărturisirii. De asemenea sunt relevante în acest scop textele din 2 Tesaloniceni 3:6  şi 1 Corinteni 5:11.  Noi trebuie să dovedim că ţinem la onoarea lui Dumnezeu[9], se confirmă diferenţa dintre cei care sunt mântuii şi cei care nu sunt mântuiţi, iar disciplinarea se face în dragoste şi se urmăreşte readucerea celui care a greşit în Biserică. Prin disciplinare dovedim ascultare de Dumnezeu, de Sfânta Scriptură, de normele statuare şi de Mărturisirea de Credinţă.[10]

b). ATITUDINI ŞI OBIECTIVE BIBLICE ÎN DISCIPLINARE

Disciplina nu este răzbunătoare, nu se aplică retributiv şi nu se face în mod sadic[11]. Ea trebuie să fie întotdeauna constructivă, se aplică în folosul celui care nu a reuşit să facă binele. Dacă păcatul este mustrat cu duritate, însuşi mustrarea este un păcat. Dacă atitudinea celor care fac disciplinarea este doar de al arunca afară din biserică, a nu este biblică.[12] Nu este admisă răzbunarea personală şi se poate adăuga faptul că şi antipatia nu este permisă. Spiritualitatea blândeţea, umilinţa, trebuie să fie o trăsătură de caracter a celor care disciplinează. (Galateni 6:1) La fel este necesară şi o poziţie în care nu se face compromis. Izgonirea vânzătorilor din Templu (Ioan 2: 13-17) de către Isus este un bun exemplu. De asemenea dragostea este absolut necesară în contextul disciplinării. Cel disciplinat trebuie socotit nu ca un vrăşmaş ci ca un frate. (2Tesaloniceni 3:15) De asemenea trebuie să dai posibilitatea celui în cauză să se apere. La fel cei care fac disciplinarea nu trebuie să îşi asume puteri mai mari ca acelea cu care a fost investit.  Cel care disciplinează are o autoritate delegată. Se face consilierea şi se caută împăcarea. Dacă eforturile individuale dau greş, ia cu tine martori iar acesta este un motiv de sinceritate[13], şi în ultimă instanţă se apelează la Biserică. Dacă membrii bisericii au fost primiţi prin vot tot prin vot vor fi diciplinaţi şi dacă este cazul daţi afară.[14] Adunarea nu este în principiu o instanţă de judecată (1Corinteni 5:2), dar trebuie să acţioneze în cazul unor păcate evidente şi dovedite.[15] Unul dintre obiectivele disciplinării este îndepărtarea păcatului şi a urmărilor lui.[16] Judecata şi pedeapsa oficială au fost poruncite. Păcatul penetrează şi murdăreşte întregul grup şi biserica. Puţin aluat dospeşte toată plămădeala, iar dacă păcatul rămâne nejudecat, încurajază atitudinea celorlalţi de a păcătui. Aşa se pierde mărturia bisericii.  Organizaţia Bisericii locale e făcută pe principiul democraţiei autonome. Programul Dumnezeiesc are ca scop stabilirea Împărăţiei lui Dumnezeu în inimile oamenilor, iar Bisericile sunt mijloace alese de Dumnezeu pentru atingerea acestui scop.  Bisericile au menirea de a proslăvi pe Dumnezeu, de a răspândi Evanghelia şi prin părtăşia frăţească de a da creşterea spirituală necesară fiecărui membru în parte. Hristos este capul Bisericii. Efeseni 1:22-23  “El I-a pus totul sub picioare, şi L-a dat căpetenie peste toate lucrurile, Bisericii, care este trupul Lui, plinătatea Celui ce plineşte totul în toţi.”

 c) . MOTIVE DE DISCIPLINARE

Motivele pentru care o persoană este disciplinată sunt variate, dar este obligatoriu ca ele să aibă un suport biblic. Cei căzuţi în păcat nu se pot împărtăşii.  Este necesară  a păstra sfinţenia bisericii  şi sănătatea spirituală, altfel îşi pierde mărturia[17]. Biserica trebuie să rămână curată şi în sensul acesta avem în Fapte 5 pe Anania şi Safira. Cei care slujesc şi conduc trebuie să fie exemplu: Titus 2:7  şi dă-te pe tine însuţi pildă de fapte bune, în toate privinţele. Iar în învăţătură, dă dovadă de curăţie, de vrednicie. Motive de disciplinare :

O viaţă dezordonată 2 Tesaloniceni 3: 6-15

Abateri morale 1 Corinteni 5 în care se face mustrarea şi se refuză părtăşia

 Desconsiderarea autorităţii Bisericii. Matthew 18:17  Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgîn şi ca un vameş.

Învăţături false[18] în care disciplina nu se confundă cu democraţia 1 Timotei 1: 19-20 şi sunt daţi exemplu Imeneu şi Alexandru.

 Dezbinările cer disciplinare Titus 3:10  După întâia şi a doua mustrare, depărtează-te de cel ce aduce dezbinări,

O atitudine de nepocăinţă[19]

Am înţeles că disciplinarea are un scop. Păcatul nu este compatibil cu pocăinţa şi cu sfinţenia lui Dumnezeu, atât credinciosul cât şi biserica trebuie să rămână curate. Corectarea se face cu dragoste chiar dacă se ajunge la excludere.  Motivele pentru care este disciplinată o persoană trebuie să aibă ca suport Sfânta Scriptură. Dacă disciplinarea nu se aplică Biserica îşi pierde mărturia.

3). DISCIPLINAREA

Înainte ca Domnul să ia ultima cină ”Cina cea de Taină” împreună cu ucenicii Iuda trebuie să place. Cercul intim al ucenicilor trebuia purificat. (Matei 29:17-29) membralitatea într-o biserica se poate pierde. Disciplinarea poate presupune :

Matei 18: 15 în care dacă mustrarea rezolvă problema lucrurile se opresc aici.

Interdicţia de a participa la Cina Domnului (1 Corinteni 5:11) şi alte activităţi

–  Excluderea celui vinovat[20], se face de către biserică. Autoritatea Bisericii îşi are fundamentul în Scriptură şi emană din Cristos. Excluderea se face când credinciosul stăruie în păcat. Pavel spune corintenilor  să scoată afară răul acela (1Corinteni 5:13). Îndepărtarea răului din mijlocul poporului lui Dumnezeu se practica şi în Vechiul Testament (Deutronom 17:7) iar închinarea la idoli era pedepsită cu moartea (Iosua 7)

Măturarea aluatului cel vechi 1 Corinteni 5:5

Tot în contextul disciplinării  se pot amintii câteva din problemele actuale ale bisericilor, trebuie să recunoaştem realitatea lor şi să se caute soluţii. Ignorarea acestor probleme poate genera în viitor acte grave de indisciplină. Probleme de genul acestora ar fi:

• gelozia între două grupe de studiu
• neînţelegeri în cor
• partide în biserică
• grup adunat în mijlocul unui lider ambiţios
• absenţa respectului şi a reverenţei
• servicii slab organizate şi pregătite
• copii indisciplinaţi
• râsul şi vorbire neglijente, rumoare în sală
• tineri fireşti, indiferenţi şi sfidători
• indiferenţa, credincioşi care nu-şi asumă răspunderea[21] şi altele.

În faţa acestor probleme biserica trebuie să dea dovadă de înţelepciune, dragoste şi răbdare, dar să nu fie indulgentă. Se pot face greşeli în aplicarea disciplinei cum ar fi :

–    severitate excesivă

• atitudine părtinitoare cu rudele şi cu prietenii care sunt un obstacol în calea credincioşiei bisericii faţă de Dumnezeu
• nu se confirmă vinovăţia
• aplicarea disciplinei se face în grabă.[22]

Măsurile de disciplinare se iau şi împotriva slujitorilor bisericii. Pastorii diaconii, membrii în comitet, dirijori sau lideri, sunt supuşi disciplinei bisericeşti ca şi orice membru. Învinuirea trebuie adusă  cu martori şi probe nendoielnice. (1 Timotei 5:19) Cauzele pot să fie abateri de la învăţătura Scripturii, căderea în păcat, ispita mândriei, ispita bunurilor materiale, imoralitate, nendeplinirea  datoriei faţă de Biserică.  [23]Biblia dă reguli cu privire la viaţa noastră spirituală (1Timotei 4:7) ” să fii evlavios”, tradus şi cu deprinde-te (disciplinează-te…engl GBV). Dacă ar fi să ”măsurăm” regulile de disciplinare, pentru a simplifica viaţa spirituală dar cu standarde biblice, poate am avea de câştigat în realitate, sau din contră am avea de pierdut. Dacă Biserica nu ia măsuri, va suporta consecinţe de ordin spiritual, coborârea standardelor Scripturii la bunul plac al normelor omeneşti. Acolo unde biserica refuză să exercite disciplina dumneziască, ea mai devreme sau mai târziu, prin adunarea locală va înceta să reprezinte Biserica Universală şi invizibilă care este Trupul lui Cristos.[24] Am înţeles faptul că există numeroase motive pentru a disciplina şi este necesară autoritatea derivată a bisericii ca să facă acest lucru pentru membrii simpli din biserică dar poate să exercite autoritatea şi asupra slujitorilor din biserică. Dar principala poziţie a bisericii în procesul de disciplinare este aceea de corectare.  Dacă cei disciplinaţi dau dovadă de pocăinţă, ei pot fi reprimiţi în Biserică. Dar mai există o problemă atunci când disciplinarea o face Dumnezeu. În Evrei 12:5   Şi aţi uitat sfatul pe care vi-l dă ca unor fii: „Fiule, nu dispreţui pedeapsa Domnului, şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El. Dacă un tată pământesc pedepseşte pe fiul lui şi Dumnezeu face acest lucru ca un Tată şi se poartă cu noi ca şi cu nişte fii şi o face pentru binele nostru pentru ca să fim părtaşi sfinţeniei Lui. Proverbs 3:11  Fiule, nu dispreţui mustrarea Domnului, şi nu te mâhni de pedepsele Lui. În Evrei capitolul 11 sunt prezentaţi eroii credinţei care într-un fel sau altul au luat poziţie faţă de Dumnezeu, dar dacă mergem mai departe de la versetele 33-40 sunt prezentate două feluri de creştini, unii aparent înfrânţi, alţii aparent biruitori, dar lucrul care este esenţial este faptul că Dumnezeu îi priveşte la fel.

4). CONCLLUZII

Apariţia  bisericii pe scena istoriei ca Trup al lui Cristos, pe lângă beneficiile aduse dă posibilitatea unei relaţi corecte tuturor oamenilor credincioşi cu Dumnezeu. Se  realizează părtăşia pe verticală cu Divinitatea şi pe orizontală ceilalţi credincioşi. Dar s-a generat  şi o serie de probleme în interiorul bisericii, de la cele mai simple, (creştini care  sunt copii în credinţă şi care se hărănesc cu lapte) până la probleme grave ca păcate sau învăţături false, partide în biserică,  care au necesitat  clarificarea lor şi chiar  excluderea unor persoane. Ca exemplu avem în biserica din Corint în care   s-a ajuns la schisme. Aceste probleme trebuiau rezolvate, dar pentru rezolvarea lor este necesară o bază scripturală, bazată pe învăţătura Vechiului Testament, dar în primul rând pe cea a Noului Testament, în care predomină învăţătura lui Hristos, a ucenicilor şi a apostolilor.  Scopul disciplinării era şi este ca Biserica să rămână curată, pentru a nu-şi pierde mărturia. Dacă Biserica nu este curată, ea rămâne cu statutul de biserică locală, dar nu mai face parte din Biserica ca şi Trup al lui Hristos. Biserica trebuie să aibă o atitudine biblică atunci când trebuie să intervină, pentru a mustra, corecta şi disciplina, iar disciplinarea se face în DRAGOSTE. Obiectivul principal trebuie să fie îndepărtarea păcatului din biserică, care aşa cum am văzut nu este compatibil cu sfinţenia lui Dumnezeu.    Biserica nu este scutită de greşeli dar ea trebuie să le evite. Disciplina trebuie să aibă un suport telogic, doctrinal logic şi raţional.   Motivele pentru care o persoană este disciplinată pot să fie variate, dar fără o bază scripturală se transformă în abuz de putere. Scopul disciplinei este sfinţenia bisericii şi recuperarea celui care a greşit şi trebuie salvat. Un lucru care necesită claritate este faptul că  în disciplinare există  o autoritate derivată, biserica trebuie să ţină seamă că Domnul le-a încredinţat în mână fiecare membru al bisericii de care vor da socoteală. Acts 20:28  Luaţi seama, deci, la voi înşivă şi la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi (Sau: priveghetori.), ca să păstoriţi Biserica Domnului pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său.

5). BIBLOGRAFIE

Doctrina şi Administrarea Bisericii  de Paul  R. Jackson

Disciplina în Biserica Creştină de Ioan Râmcu

Acolo Eu Sunt în mijlocul lor de Christian Briem

Prelegeri de Teologie  Sistematică de  H. C. Thiessen

Analiza Semantică a unor termeni din Noul Testament de W. Barclay

Doctrine Biblice de Ionel Truţă

Teologie Creştină de Millard  J. Ericson vol 3

Disciplinează-te fără legalism de Don Whnitey

Disciplinarea plină de dragoste a lui Dumnezeu  de de John F. MacArthur, Jr.

Ardelean Viorel

[1] Disciplinarea plină de dragoste a lui Dumnezeu  de de John F. MacArthur, Jr.

[2] Teologie Creştină de Millard  J. Ericson vol 3 pag 215

[3] Disciplina în Biserica  Creştină de  Ioan Râmcu pag 7

[4] Analiza Semantică a unor termeni din Noul Testament de W. Barclay pag 198

[5] Dinamica Bisericii de Gene A. Getz pag 14

[6] Doctrina şi Administrarea Bisericii  de Paul  R. Jackson pag 30

[7] Mărturisirea de Credinţă  a Cultului Creştin Baptist din România http://www.baptist-tm.ro/

[8] Doctrina şi Administrarea Bisericii  de Paul  R. Jackson pag 849

[9] Disciplina în Biserica creştină de Ioan Râmcu Pag 14-15

[10] Doctrine Biblice de Ionel Truţă pag 478

[11] Analiza Semantică a unor termeni din Noul Testament de W. Barclay pag 191

[12] Doctrina şi Administrarea Bisericii  de Paul  R. Jackson pag 82

[13] Doctrina şi Administrarea Bisericii  de Paul  R. Jackson pag 88

[14] Doctrina şi Administrarea Bisericii  de Paul  R. Jackson pag  87

[15] Acolo Eu Sunt în mijlocul lor de Christian Briem pag 178

[16] Doctrina şi Administrarea Bisericii  de Paul  R. Jackson pag  85-86

[17] Prelegeri de Teologie  Sistematică de  H. C. Thiessen pag 380-384

[18] Disciplina în Biserica Creştină de Ioan Râmcu pag 16

[19] Doctrina şi Administrarea Bisericii  de Paul  R. Jackson pag  82

[20] Disciplina în Biserica Creştină de Ioan Râmcu pag 26-29

[21] Doctrina şi Administrarea Bisericii  de Paul  R. Jackson pag   131-136

[22] Disciplina în Biserica Creştină de Ioan Râmcu pag 30-32

[23] Disciplinează-te fără legalism de Don Whnitey

[24] Acolo Eu Sunt în mijlocul lor de Christian Briem pag 180-181

Pagina de Teologie Păcatul împotriva – Duhului Sfânt Matei 12:22-37 de Iosif Ţon

Pagina de Teologie

Păcatul împotriva Duhului Sfânt Matei 12:22-37   de Iosif Ţon

Toţi cei ce citesc cu atenţie Sfânta Scriptură sunt speriaţi de păcatul împotriva Duhului Sfânt, deoarece este singurul păcat despre care ni se spune că nu se iartă. Şi cine ar vrea să comită păcatul pentru care apoi nu mai este niciodată iertare? Din cauza aceasta, toţi vor să ştie exact ce este păcatul acesta.

Să începem prin a observa terminologia. Domnul Isus vorbeşte în versetul 31 despre „hula împotriva Duhului Sfânt” (cuvântul modern pentru hulă este blasfemie, care înseamnă batjocorirea lui Dumnezeu). Apoi, după practica evreiască de a spune acelaşi lucru a doua oră, dar cu alte cuvinte, El adaugă în versetul 32 despre „oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt”.

A vorbi împotriva cuiva poate însemna multe lucruri, dar vom vedea din context că, dacă ne uităm la lucrurile pe care le adaugă Domnul Isus la această declaraţie, a vorbi împotriva Duhului Sfânt înseamnă a te opune Lui, a-L respinge, a nu-L lăsa să lucreze în tine.

Să ţinem cont, apoi, că ceea ce spune Domnul Isus în continuare, începând cu versetul 33 până la versetul 37, este o explicare de către Domnul Isus a ceea ce vrea El să spună despre a vorbi împotriva Duhului Sfânt: „Ori faceţi pomul bun şi rodul lui bun, ori faceţi rodul rău şi rodul lui rău; căci pomul se cunoaşte după rodul lui.

Pui de năpârci, cum aţi putea să spuneţi voi lucruri bune, când voi sunteţi răi? Căci din prisosul inimii vorbeşte gura.

Omul bun scoate lucruri bune din vistieria (cămara) bună a inimii lui; dar omul rău scoate lucruri rele din vistieria (cămara) rea a inimii lui. Vă spun că în ziua judecăţii oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care-l vor fi rostit.

Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină şi din cuvintele tale vei fi osândit.”

Domnul Isus vorbeşte aici despre transformarea caracterului, din care rezultă transformarea comportamentului, în mod mai specific transformarea conţinutului vorbirii şi a modului de a vorbi.

Pentru a vedea legătura organică dintre ceea ce a spus Domnul Isus despre Duhul Sfânt şi ce spune El în continuare despre pom şi despre inimă, să observăm de câte ori se referă El la vorbire.

Mai întâi, El a afirmat ceva despre a vorbi împotriva Duhului Sfânt. Apoi îi întreabă pe iudei cum ar putea ei să spună (să vorbească) lucruri bune. De ce nu sunt ei în stare să vorbească lucruri bune? Deoarece inima lor este plină de răutate şi ceea ce vorbeşte omul nu este decât o scoatere în afară a ceea ce se află în depozitul cel mai ascuns al fiinţei, adică în inimă.

Apoi Domnul Isus îi avertizează ci la judecată vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care-l vor fi rostit. Cuvântul tradus la noi prin nefolositor, în greceşte este argos, care înseamnă în mod primar nelucrător, dar el poate fi tradus şi prin neîntemeiat, adică atunci când îl spui nu te gândeşti serios dacă are o bază sau nu, dacă este justificat sau nu, şi mai poate fi tradus şi prin necugetat, în sensul că nu te gândeşti ce efect va avea asupra altora. Să nu uităm că Domnul Isus explică ce înseamnă să vorbeşti împotriva Duhului Sfânt şi atunci un cuvânt nefolositor, adică neîntemeiat şi necugetat, înseamnă că ai vorbit într-un mod care arată că interiorul tău nu este în ordine, caracterul tău nu este transformat după voia lui Dumnezeu.

Să ne uităm acum la întregul text dintr-o dată şi să vedem cum se desfăşoară logica spuselor Domnului Isus.

El a făcut o minune extraordinară, prin care un demonizat, care era şi orb şi mut, a fost eliberat de stăpânirea demonică şi şi-a căpătat deverea şi a început să vorbească. Minunea era aşa de mare încât oamenii ar fi trebuit să tragă singura concluzie logică: Aceasta este o lucrare a lui Dumnezeu! Numai Duhul lui Dumnezeu poate să facă aşa ceva! În loc de această concluzie logică, iudeii spun că Isus a făcut această lucrare cu ajutorul lui Satan. Adică ei atribuie lui Satan ceea ce evident era lucrarea Duhului lui Dumnezeu. Domnul Isus le spune că aceasta înseamnă o hulire a Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Şi adaugă că este o vorbire împotriva Duhului Sfânt.

Noi ne-am aştepta ca Isus să se oprească aici. Adică, a constatat că aceşti oameni au comis păcatul care nu se iartă niciodată şi, deci, nu mai are ce vorbi cu ei! Dar Domnul Isus nu se opreşte aici, ci le explică iudeilor de ce au vorbit împotriva Duhului Sfânt – pentru că inima lor este netransformată, este plină de rău – şi, mai mult, îi cheamă la transformare, pe care numai Duhul lui Dumnezeu o poate face. Vedem lucrul acesta din faptul că Domnul Isus le spune acest lucru:

Faceţi pomul fiinţei voastre bun şi atunci veţi vorbi bine. Problema este că inima voastră, adică locul cel mai profund al ființei voastre, este plină de răutate şi de aceea nu vorbiţi bine. Este adevărat că voi aţi vorbit împotriva Duhului Sfânt, dar fiţi atenţi la declaraţia mea fundamentală: „ Dacă Eu scot afară demonii cu ajutorul Duhului lui Dumnezeu, atunci Împărăţia lui Dumnezeu a venit peste voi”  (versetul 28).

Dacă ne uităm în Evanghelia după Matei, de la capitolul 4 înainte, vedem că atunci când Isus anunţă că Evanghelia este vestea bună că Împărăţia lui Dumnezeu a venit la ei, El adaugă: „Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie!”

Pocăiţi-vă  înseamnă schimbaţi-vă felul de a gândi, transformaţi-vă în locul cel mai profund al fiinţei voastre!

Faptul că Domnul Isus îi cheamă direct la transformare prin cuvintele faceţi pomul bun ne arată că, deşi ei au vorbit împotriva Duhului Sfânt, El nu renunţă să-i cheme la pocăinţă, la transformare. Ei nu şi-au dat seama ce fac. Ei au acţionat din neştiinţă. Domnul Isus îi avertizează că sunt în primejdie de moarte, dar încă nu-i prea târziu, El le mai dă o şansă, acum când cunosc gravitatea situaţiei, să accepte transformarea pe care Duhul lui Dumnezeu poate să o facă în ei, exact aşa cum El l-a eliberat de sub Diavolul pe demonizat şi i-a redat şi vorbirea şi vederea!

Un principiu fundamental al nostru este că Scriptura se explică cu Scriptura. Să vedem deci dacă găsim alte texte din Scriptură care să ne confirme că această interpretare a cuvintelor Domnului Isus este corectă.

Să ne uităm la un alt text care este tot atât de înfricoşător pentru noi credincioşii, referitor tot la Duhul Sfânt. Iată textul: “Căci cei ce au fost luminaţi odată şi au gustat darul ceresc şi s-au făcut părtaşi ai Duhului Sfânt şi au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor, Şi totuşi au căzut, este cu neputinţă să fie înnoiţi iarăşi şi aduşi la pocăinţă, fiindcă ei răstignesc din nou, pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu, şi-L dau să fie batjocorit.” (Evrei 6:4-6)

Este evident că oamenii aceştia L-au primit pe Domnul Isus: ei au gustat Cuvântul lui Dumnezeu, care este Domnul Isus, au căpătat Duhul Sfânt şi au cunoscut puterea lui Dumnezeu; ei au fost luminaţi şi au fost născuţi din nou, prin Domnul Isus şi prin Duhul Sfânt. Şi totuşi, ce s-a întâmplat? Greşeala pe care o facem noi este să ne uităm numai la afirmaţiile acestea extraordinare şi să nu ne uităm la explicaţia care urmează. Iată această explicaţie: “Când un pământ este adăpat de ploaia care cade adesea pe el şi rodeşte o iarbă folositoare celor pentru care este lucrat, capătă binecuvântarea lui Dumnezeu.

Dar dacă aduce spini şi mărăcini, este lepădat şi aproape să fie blestemat şi sfârşeşte prin a i se pune foc.” (versetele 7-8)

Să observăm că Apostolul vorbeşte despre despre un pământ care deşi a fost cultivat şi lucrat cum se cuvine, nu produce rodul cel bun, ci produce spini şi mărăcini. Adică este vorba despre un om care a primit tot ce-i trebuia pentru transformare (pe Domnul Isus, Duhul Sfânt şi, prin Ei, puterile veacului viitor) a refuzat să se lase transformat (spre deosebire de pământ, el, fiind om, are voinţă şi refuză să se lase transformat) şi, din cauza aceasta, nu mai rămâne decât să i se pună foc, să fie lepădat.

Vedem că şi aici păcatul împotriva Duhului Sfânt este refuzul de a  se lăsa transformat şi de a produce rodul pe care îl aştepta Dumnezeu.

Problema este că acest om a refuzat să se transforme şi deci este imposibil să fie adus la pocăinţă, deoarece el tocmai aceasta a refuzat, pocăinţa, adică transformarea!

Discuţia este reluată în Evrei 10:25-29: „Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii de obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alţii…

Căci, dacă păcătuim cu voia după ce am primit cunoaşterea adevărului, nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii şi văpaia unui foc care va mistui pe cei răzvrătiţi…

Cu cât mai aspră pedeapsă credeţi că va lua cel ce va călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, va pângări sângele legământului cu care a fost sfinţit şi va batjocori pe Duhul harului?”

Să ne uităm bine ce spune textul acesta. El se adresează credincioşilor şi le vorbeşte despre unii care au părăsit adunarea noastră, adică s-au întors în lume, la viaţa păcătoasă dinainte. Starea aceasta este numită a păcătui cu voia. Adică, aceşti foşti credincioşi, ştiind că viaţa de păcat e împotriva voii lui Dumnezeu, totuşi, cu bună ştiinţă, se întorc la ea. Aici trebuie să fac o precizare: în situaţia aceasta se află şi mulţi care n-au părăsit adunarea noastră dar continuă să trăiască exact ca lumea.  Prin faptul acesta ei fac trei lucruri:

–          Calcă în picioare pe Fiul lui Dumnezeu

–          Pângăresc sângele legământului cu care au fost odată sfinţiţi

–          Batjocoresc pe Duhul harului.

Să ne gândim la următoarea informaţie pe care o avem din istorie. Toţi marii conducători de armate aveau un regiment de elită, uneori numit garda imperială. Pe front, când conducătorul vedea că e în primejdie să piardă lupta, ca ultimă resursă, el arunca în luptă regimentul de elită. Era ultimul lucru pe care îl avea. Dacă şi aceştia erau înfrânţi, războiul era pierdut.

În lupta cu păcatul şi cu cel rău, Dumnezeu a trimis ce a avut mai bun: pe Fiul Său, sângele legământului celui nou şi pe Duhul Sfânt. Dincolo de aceştia, Dumnezeu nu mai are nimic altceva de dat.

Dar în războiul acesta intră în joc şi voinţa omului. Dacă un om al lui Dumnezeu decide să se întoarcă înapoi la viaţa de păcat, înseamnă că el renunţă la Domnul Isus şi la Duhul Sfânt, adică la ultimele resurse ale lui Dumnezeu! Pentru el nu mai există iertare deoarece el a renunţat la singurele resurse prin care Dumnezeu îi putea oferi iertarea!

Lucrul care reiese clar din toate acestea este că Dumnezeu ni-L oferă pe Domnul Isus şi ne oferă Duhul Sfânt cu scopul clar ne a ne transforma caracterul şi felul de viaţă.

A refuza transformarea aceasta înseamnă a păcătui împotriva Domnului Isus şi a Duhului Sfânt, înseamnă a păcătui împotriva singurelor resurse pe care le are Dumnezeu pentru noi. Dincolo de acestea, Dumnezeu nu mai are nimic altceva pentru noi.

Transformarea pe care urmăreşte Duhul Sfânt să o facă în noi.

Am ales trei texte care ne arată ce fel de transformare vrea Duhul sfânt să facă în noi, adică ce trăsături de caracter şi atitudini de viaţă vrea să producă El în noi. Primul e Romani 14:17 „Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci neprihănire (dreptate), pace şi bucurie în Duhul Sfânt.”

Prima noastră observaţie trebuie să fie că şi Pavel face legătura clară între Împărăţia lui Dumnezeu şi lucrarea Duhului Sfânt în noi. Reuşita lucrării Duhului Sfânt înseamnă că Împărăţia lui Dumnezeu s-a instalat în noi.

Prima lucrare pe care vrea să o facă Duhul sfânt în noi este neprihănirea, sau dreptatea. Neprihănirea este termenul negativ, care înseamnă lipsă de pată, adică o viaţă curată. Dreptatea este aspectul pozitiv, adică o viaţă caracterizată prin cinste, onestitate, corectitudine şi adevăr.

Aceasta este transformarea fundamentală pe care urmăreşte să o producă Duhul Sfânt în noi. Şi când aceasta are loc, odată cu ea vine şi o pace sau armonie lăuntrică dumnezeiască, după care sufletul uman muncit de păcate tânjeşte atât de mult. Şi odată cu pacea lui Dumnezeu care întrece orice pricepere vine şi bucuria, sau, cum îi spune Petru, ” o bucurie negrăită şi strălucită” (1 Petru 1:8).

Al doilea text este 2 Timotei 1:7 “Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă.”

Duhul Sfânt este Persoana din Dumnezeu care poartă în Sine  puterea lui Dumnezeu. Când El este în noi, avem la dispoziţie puterea necesară ca să rezistăm păcatului şi să trăim după voia lui Dumnezeu. De asemenea, dragostea lui Dumnezeu este turnată în noi prin Duhul Sfânt (Romani 5:5). Şi Duhul Sfânt este un Duh de chibzuinţă, ceea ce înseamnă judecată sănătoasă, sau înţelepciunea care vine de la Duhul Sfânt.

Aşadar, Duhul Sfânt este acela care ne dă putere, dragoste şi înţelepciune.

Al treilea text este Galateni 5:22-23 „Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine (amabilitatea), credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor (stăpânirea de sine, autocontrolul).”

Ne-ar trebui multe ore ca să analizăm pe rând aceste trăsături de caracter. Ceea ce trebuie accentuat este faptul că acestea sunt descrierea caracterului şi a comportamentului pentru care ne-a dat Dumnezeu Duhul Său. Dacă ele nu sunt în noi, înseamnă că noi nu am cooperat cu Duhul Sfânt să le producă în noi, ba chiar am opus rezistenţă Duhului Sfânt când a vrut să le formeze în noi.  Să ne aducem aminte ce le-a spus Ştefan iudeilor de la Ierusalim: „Oameni tari la cerbice, netăiaţi împrejur cu inima şi cu urechile! Voi totdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt! “(Fapte 7:51)

Concluzia tuturor versetelor pe care le-am analizat este că păcatul împotriva Duhului Sfânt este tocmai această împotrivire Duhului Sfânt, care a venit în noi cu scopul să ne transforme, dar noi nu dorim această transformare.

Ce-i de făcut?

În loc să ne opunem lucrării Duhului Sfânt în noi, trebuie să învăţăm să cooperăm, sau să colaborăm cu Duhul Sfânt în lucrarea pe care vrea să o facă în noi.

Cuvântul lui Dumnezeu ne dă o serie de porunci referitoare la colaborarea noastră cu Duhul Sfânt.

Mai întâi, ni se dau două porunci negative. Iată-le mai jos.

1. „Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, cu care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării” (Efeseni 4:30)

Textul trebuie înţeles în contextul lui. Şi înainte şi după acest verset există o listă de lucruri pe care să nu le facem: să nu minţim, să nu ne mâniem, să nu vorbim urât, să nu furăm, să nu fim răi unii cu alţii, să nu curvim,  să nu fim lacomi de avere. Toate acestea, dacă le facem, îl întristează pe Duhul Sfânt.

2. „Nu stingeţi Duhul” (1 Tesaloniceni 5:19).

Şi textul acesta trebuie înţeles în contextul lui. Înainte de el şi după el Pavel dă o listă de lucruri pe care să le facem: „să priviţi bine pe cei ce se ostenesc între voi, care că cârmuiesc în Domnul şi care vă conduc… să mustraţi pe cei ce trăiesc în neorânduială; să îmbărbătaţi pe cei deznădăjduiţi; să sprijiniţi pe cei slabi; să fiţi răbdători cu toţi… nimeni să nu întoarcă altuia rău pentru rău; ci căutaţi totdeauna să faceţi ce este bine atât între voi cât şi faţă de toţi. Bucuraţi-vă întotdeauna. Rugaţi-vă neîncetat. Mulţumiţi Domnului pentru toate lucrurile… Nu dispreţuiţi proorociile, ci cercetaţi totul şi luaţi ce este  bun” ( Spicuiri din versetele dinainte, v. 12-18 ;i de după, v.20-21).

Dacă refuzăm să facem aceste lucruri, înseamnă că stingem Duhul.

Ca o concluzie la aceste două porunci (avertizări) negative, înseamnă că dacă facem lucruri care nu plac Duhului Sfânt, el se întristează şi dacă refuzăm să facem lucruri care plac Duhului Sfânt, noi îl stingem. Când Îl întristăm şi Îl stingem, înseamnă că El se retrage ofensat de neascultarea noastră şi ne lasă de capul nostru. Neascultarea noastră îl face să nu mai acţioneze în noi.

În al doilea rând, Cuvântul lui Dumnezeu ne dă o serie de porunci pozitive referitoare la Duhul Sfânt. Iată-le mai jos.

1. Domnul Isus ne învaţă să cerem Duhul Sfânt şi ne asigură că Tatăl nostru ceresc ne ascultă această cerere: “Deci, dacă voi care sunteţi răi ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer” (Luca 11:13). Majoritatea credincioşilor evanghelici nu ascultă de această îndrumare a Domnului nostru fiindcă au impresia că ea contrazice doctrina noastră. Despre ce este vorba? Tot Domnul Isus ne învaţă despre Duhul Sfânt următoarele: “Eu voi ruga pe Tatăl şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac, şi anume, Duhul adevărului… dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi şi va fi în voi” (Ioan 14:16-17). Din acest text se trage concluzia de doctrină că, spre deosebire de Vechiul Testament, unde Duhul Sfânt venea peste cineva pentru o vreme apoi pleca de la el (vezi cazul lui Saul),  în Noul Testament, de la ziua Cincizecimii încoace, Duhul Sânt când vine în cineva nu mai pleacă din el, indiferent ce ar face el sau cum ar trăi el. Trebuie să vă uitaţi bine la text, deoarece Domnul Isus vorbeşte aici foarte nuanţat: El spune că Duhul Sfânt vine să rămână, adică intenţia Lui este permanenţa Lui în noi.Aceasta este intenţia, dar noi trebuie să ne uităm la avertizarea pe care le-o face El ucenicilor imediat după aceasta, atunci când le spune că El este viţa, iar ei sunt mlădiţele. Unirea aceasta este organică, dar El îi avertizează pe ucenici că trebuie să rămână în El, altfel vor fi tăiaţi şi, ca mlădiţele neroditoare, vor fi aruncaţi în foc (Ioan 15: 1-10). Chiar şi după unirea noastră organică cu Cristos şi după instalarea Duhului Sfânt în noi, noi încă rămânem agenţi liberi, persoane care aleg pentru sine şi noi putem să refuzăm să aducem roadă. Roada de care vorbeşte Domnul Isus aici nu este altceva decât roada Duhului, adică roada este viaţa noastră transformată. Domnul Isus şi Duhul Sfânt vin în noi cu planul de a ne face după chipul lui Dumnezeu, sfinţi cum El este sfânt, desăvârşiţi cum El este desăvârşit, sau, cu alte cuvinte, să ne facă asemenea chipului Domnului Isus, care este chipul lui Dumnezeu. Dacă noi refuzăm această roadă, această transformare, noi ne despărţim de Domnul Isus şi ne despărţim de Duhul Sfânt.

Ştiu că aceste afirmaţii ale mele vin în contradicţie cu înţelegerea multora, dar vreau să vă atrag atenţia că şi Apostolul Pavel, în mai multe locuri condiţionează totul de aceste cuvinte “dacă rămâneţi” (Romani 11:22; 1 Corinteni 15:1-2; Coloseni 1:23). Cine nu ia în serios aceste repetate avertizări ale  Cuvântului lui Dumnezeu o face spre pierzarea lui!

Aşadar, Domnul Isus ne învaţă să cerem Duhul Sfânt, cu toate că tot El ne spune că Duhul Sfânt vine să rămână în noi şi apoi ne asigură că El rămâne în noi. Nu este aceasta o contrazicere? Nicidecum. Biblia  ne spune de multe ori că noi avem ceva dat de Dumnezeu, şi apoi ne spune să urmărim să avem acele lucruri. Mai exact, acele lucruri ne sunt date în Cristos, dar noi trebuie să ni le însuşim, ca să fie ale noastre în realitatea noastră conştientă.

Prin urmare, ascultând de Domnul Isus, eu mă rog Tatălui astfel: Tată, singur nu pot face nimic, nimic. Ca să pot face ceva, am nevoie de Duhul Tău Cel Sfânt. Dă-mi-L şi astăzi să mă umple, să mă călăuzească şi să-mi dea putere să fiu după voia Ta şi să fac voia Ta.

Cu această rugăciune, eu mă pun în starea de dependenţă de Dumnezeu, care este elementul fundamental al relaţiei cu Dumnezeu. Şi apoi, prin această rugăciune, Îi spun lui Dumnezeu că vreau ca Duhul Sfânt să-ţi facă lucrarea Lui în mine.

Cu aceasta trecem la alte porunci care ne sunt date referitoare la Duhul Sfânt.

2. “Dacă trăim prin Duhul, să şi umblăm prin Duhul”  (Galateni 5:25). Duhul Sfânt este cel care ne-a născut din nou, adică ne-a dat viaţa din Dumnezeu. Noi trăim datorită Lui! Mai exact, noi am căpătat viaţa nouă prin El. Acum este necesar să ne intre bine în minte că viaţa aceasta nouă, căpătatăprin Duhul, trebuie trăită prin Duhul. Expresia să umblăm prin Duhul este o prescurtare a poruncii formulate în acest text mai înainte, în versetul 16, unde ni se porunceşte să umblăm călăuziţi de Duhul Sfânt. În Romani 8:14 apostolul Pavel transformă această poruncă în definiţie, spunându-ne că aceia sunt fii ai lui Dumnezeu care sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu.

Ce înseamnă să-mi trăiesc viaţa sub călăuzirea Duhului Sfânt? În primul rând, Domnul Isus a dat ucenicilor Săi învăţături detaliate cum să-şi trăiască viaţa. Apoi el le spune că Duhul Sfânt le va aduce aminte ce i-a învăţat El. Lucrurile acestea se aplică exact la fel şi în viaţa noastră. Duhul Sfânt nu-şi poate aduce aminte ceea ce n-ai pus tu mai întâi în minte. De aceea, Domnul Isus le porunceşte ca atunci când ei, apostolii vor face ucenici, trebuie să-i înveţe tot ce i-a învăţat el şi să-i înveţe să trăiască după aceste învăţături (Matei 28:19-20). După ce am învăţat, de exemplu, predica de pe munte (Matei 5-7), Domnul Isus ne garantează că Duhul Sfânt, exact la momentul critic, ne va aduce aminte ce ne-a învăţat Domnul Isus şi ne va şopti să facem aşa şi ne va oferi şi puterea necesară să o facem. În al doilea rând, trebuie să învăţăm toate trăsăturile de caracter pe care am arătat că Duhul Sfânt vrea să le rodească, să le producă în noi, aşa cum le-am arătat din Romani 14:17,   2 Timotei 1:7, Galateni 5:22-23, Efeseni 4.25- 5:6, 1 Tesaloniceni 5:12-21, Şi altele, şi să le memorăm şi să medităm la ele şi să decidem în noi că vom colabora cu Duhul Sfânt ca să le producă în noi.

Cu aceasta ajungem la a treia instrucţiune din Cuvânt referitoare la trăirea noastră cu Duhul Sfânt.

3. În binecuvântarea cu care încheie Pavel a doua scrisoare către Corinteni, el pune trei lucruri esenţiale de care avem nevoie: „Harul Domnului nostru Isus Cristos, iubirea Tatălui şi părtăşia Duhului Sfânt”  (2 Cor. 13:14). Ceea ce ne interesează aici este să înţelegem ce înseamnă părtăşia Duhului Sfânt. Cuvântul grecesc pentru părtăşieeste koinonia, care înseamnă parteneriat. Este vorba de o conlucrare prin asociere strânsă. Duhul Sfânt nu lucrează automat în noi. El aşteaptă conlucrarea noastră, sau cooperarea noastră cu El. El vrea ca noi să lucrăm împreună cu El la realizarea scopurilor Lui în noi.

Să vă dau un exemplu pentru aceasta. În Romani 5:5 ni se spune că dragostea a fost turnată în noi prin Duhul Sfânt. În Galateni 5.22, dragostea este pusă prima în lista roadei Duhului Sfânt. Dacă ne-am limita la aceste două texte, am putea trage concluzia că noi nu mai avem nimic de făcut deoarece Duhul Sfânt este cel ce produce  dragostea în noi. Dar, în 1 Corinteni 12-14 apostolul Pavel dezvoltă mai pe larg problema aceasta a relaţiei dintre Duhul Sfânt şi dragoste şi a modului în care este produsă dragostea în noi. În primul rând, la sfârşitul cap. 12, Pavel, discutând despre o ierarhie a darurilor Duhului Sfânt, adaugă că cel mai bun dintre toate darurile (calea mai bună decât toate celelalte) este dragostea. La începutul cap.13, el insistă că indiferent ce alte daruri ai putea avea, dacă n-ai dragoste, celelalte nu-ţi folosesc la nimic şi dacă n-ai dragoste nu eşti nimic. După aceea, ca să ştim exact ce este dragostea, Pavel înşiră o serie de atitudini şi de modalităţi de comportament care împreună alcătuiesc dragostea. Ce este şi mai important este faptul că, deşi a scris că dragostea este un dar al Duhului Sfânt, Pavel încheie discuţia despre dragoste la începutul cap. 14 prin această poruncă dată nouă: “Urmăriţi dragostea”  (1 Cor.14:1).

Ca să înţelegem forţa cuvântului urmăriţi, trebuie să ştim că în greacă este un cuvânt luat din practica vânătorilor, ceea ce înseamnă că Pavel ne spune să urmărim dragostea aşa cum urmăreşte vânătorul prada. Cum urmăreşte vânătorul prada? Mai întâi, vânătorul învaţă totul despre animalul pe care vrea să-l vâneze: unde trăieşte, când vine la apă, cu ce fel de gloanţe poate fi ucis, etc. Apoi se scoală înainte de zori şi aşteaptă la pândă într-un loc strategic, de unde vântul nu duce mirosul lui spre nările fine ale animalului şi de unde îl poate lovi la momentul cel mai oportun. A urmări prada, este o acţiune complexă, cu eforturi, cu sacrificii personale.

Aşa, spune Pavel, trebuie să urmărim şi noi dragostea, adică să studiem ce este dragostea din ceea ce ne învaţă Dumnezeu şi Domnul Isus despre dragoste şi apoi ce spune Pavel în 1 Cor.13:4-7 despre dragoste; apoi să învăţăm cum să o aplicăm practic în comportamentul nostru cu cei din familie, cu colegii de serviciu, cu cei din Biserică, etc.; apoi să facem orice alte sacrificii (renunţări la propriile interese egoiste) ca să devenim oameni ai dragostei. Când le facem pe toate acestea, Duhul Sfânt ne umbreşte şi produce în noi această iubire divină.

Aceasta este părtăşia Duhului Sfânt în problema dragostei.

Luaţi apoi pe rând toate celelalte trăsături de caracter pe care le Listează Pavel în textele indicate de mine şi în altele şi urmăriţi-le cum urmăreşte vânătorul prada. Şi în mod garantat Duhul Sfânt le va rodi pe fiecare dintre ele în caracterul nostru şi în comportamentul nostru.

În concluzie generală, Duhul Sfânt vine în noi ca să ne transforme, să producă în noi chipul lui Cristos. Păcatul împotriva Duhului Sfânt este refuzul nostru de a ne lăsa transformaţi. A vorbi rău despre Duhulul Sfânt înseamnă a spune că noi n-avem nevoie de transformare, deoarece suntem bine aşa cum suntem, sau să spunem că pe noi nu ne mai poate schimba nimeni, să-I negăm puterea Lui transformatoare.

Păcatul împotriva Duhului Sfânt este refuzul nostru, conştient sau inconştient, de a coopera cu Duhul Sfânt la transformarea noastră.

Opusul acestui păcat, a acestui refuz, este părtăşia cu Duhul Sfânt, cooperarea noastră cu El pentru a realiza în noi trăsăturile de caracter care alcătuiesc chipul lui Cristos.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/teologie_nov07.htm

ESCATOLOGIE – studiul despre sfârşit (profeţie) – Împărăţia, Mileniul & Escatonul / Fred G. Zaspel.

Împărăţia, Mileniul & Escatonul – Fred G. Zaspel

 O scurtă privire de ansamblu asupra profeţiilor Noului Testament

copyright © 1995, Fred G. Zaspel publicat de Word of Life Bible Church

Introducere

 Structura hermeneuticii NT

Una dintre cele mai uimitoare aspecte ale mesajului NT este anunţul său repetat că în Isus Cristos viitorul s-a contopit cu prezentul. Însuşi Domnul nostru, înainte-mergătorul Său Ioan Botezătorul, şi apostolii Săi – cu toţii au anunţat şi au extrapolat această temă.

Mesajul Botezătorului era, „Împărăţia cerurilor este aproape” (Mat.3.2; conf. Mc.1:14-15). Pentru apostolul Pavel, Cristos a venit „la împlinirea vremii,” sau mai simplu, când timpul ajunsese la capăt (Gal.4.4). Mai mult chiar, în Cristos, declară Pavel, Dumnezeu Şi-a împlinit toate promisiunile Sale făcute până în acel moment (2 Cor.1.20). Iar aceasta nu era o simplă părere cu privire la semnificaţia Domnului Isus, părere pe care s-o fi îmbrăţişat exclusiv urmaşii Săi entuziaşti; Domnul nostru a vorbit exact în aceşti termeni despre Sine.

„Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc” (Mat.5.17). „Ferice de ochii care văd lucrurile pe care le vedeţi voi! Căci vă spun că mulţi prooroci şi împăraţi au voit să vadă ce vedeţi voi, şi n-au văzut, să audă ce auziţi voi, şi n-au auzit.” (Luca 10:23-24). „Legea şi proorocii au ţinut până la Ioan; de atunci încoace se propovăduieşte Împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 16.16, [adaptare după traducerea folosită de autor]). „…Împărăţia lui Dumnezeu a venit peste voi” (Mat.12.28).

Mai mult chiar, exact acesta este lucrul pe care Isus i-a instruit pe ucenicii Săi să-l propovăduiască (Mat.10.7; conf. Mat.24.14; Luca 10.9). Evident, ceea ce fusese nădejdea din vremuri străvechi a Israelului se materializase în Persoana lui Isus Cristos. Realităţile promise ale escatonului erau aievea. Împărăţia lui Dumnezeu este acum.

Aceasta justifică natura escatologică a soteriologiei NT. Spre exemplu, mântuirea este definită în nişte termeni escatologici precum „viaţă veşnică,” „înviere,” şi intrare prezentă în împărăţie (d. ex. Rom.5.1). Binecuvântarea Noului Legământ, de care se bucură credincioşii în zilele noastre, sunt ele însele (în original) incluse într-un context escatologic (conf. Ier.31:31, ş. urm.; Ezec.36:22, ş. urm.). Cristos ne-a eliberat deja din „acest veac rău” (Gal.1.4) şi ne-a aşezat în propria Sa împărăţie (Col.1.13). Noi trăim deja de pe-acum „în locurile cereşti” (Ef.2.6). În Cristos viitorul devine prezent; împărăţia escatologică există acum.

Dar la fel ca şi în cazul multor altor ramuri ale teologiei biblice, nici escatologia nu este un subiect simplu. O listă remarcabilă de afirmaţii ale NT indică totuşi că această împărăţie a lui Dumnezeu nu există încă. Suntem învăţaţi să ne rugăm, „Vie împărăţia Ta” (Mat.6.10). Împărăţia lui Cristos este asociată în mod obişnuit cu a doua Sa venire (Mat.25.34; Luca 19:11-15, etc.). Obiectul nădejdii creştine este de a-L vedea pe Cristos într-o bună zi venind pe norii cerului în împărăţia Sa.

În mare, deci, împărăţia – escatonul – este în acelaşi timp acum şi totuşi nu există încă. Este prezentă în forma sa spirituală şi cea „misterioasă” (Mat.13:1-52), însă aşteaptă întoarcerea Împăratului pentru manifestarea sa plenară (d.ex. 2 Tim.4.1).

Diferenţe escatologice

Cu aceasta ar fi de acord majoritatea amileniştilor şi a premileniştilor. Există atât un aspect prezent cât şi unul viitor în privinţa împărăţiei lui Cristos, o realizare prezentă şi o manifestare viitoare. Punctul de controversă este legat de modul în care are loc punerea în fapt a acesteia în escaton. Amilenismul consideră că manifestarea plenară a promisiunilor va avea loc abia în veşnicie; aceasta este inaugurată imediat după revenirea lui Isus Cristos. Premilenismul consideră că promisiunile despre împărăţie vor fi împlinite  în istorie după revenirea lui Isus Cristos; această perioadă „inter-regnum” se sfârşeşte/culminează cu starea veşnică. Ambele [concepţii] sunt în acord cu privire la realizarea prezentă a împărăţiei; diferenţa constă în modul în care ele înţeleg caracterul acesteia în escaton.

Mai specific, formulând problema sub forma unei întrebări, afirmă oare Scriptura că împărăţia escatologică se va desfăşura în istorie? Sau chiar mai bine: Starea veşnică va urma imediat după revenirea lui Isus Cristos? Sau se va intercala acolo undeva şi perioada împărăţiei?

Abordare

La capătul discuţiilor, decizia va trebui să se bazeze nu pe presupuneri hermeneutice, o abordare care a fost folosită prea multă vreme ca scuză pentru eşecul atingerii scopului mult mai dificil al exegezei. Am văzut deja faptul că Domnul nostru ne-a lăsat o hermeneutică de o tensiune considerabilă, şi au existat erori de interpretare de ambele părţi. Au existat aceia care în mod virtual nu văd nici o împlinire a promisiunilor împărăţiei în veacul de-acum; pentru aceştia, adevărul despre împărăţie este în totalitate o chestiune a viitorului. Escatologia lor este una supra-literală. Alţii, în schimb, ignorând acel „nu încă,” au prezentat ceea ce am chiar putea numi o escatologie supra-realizată. Pentru ei, în mod virtual toată profeţia este împlinită deja, iar Biblia nu ne spune absolut nimic în legătură cu viitorul. Însă hermeneutica lăsată de Domnul nostru este una despre acum şi atunci.

Problema acestei manifestări ale împărăţiei şi înainte de starea veşnică, în orice caz, este nu atât o problemă de hermeneutică cât una de exegeză. Structura de bază pe care Domnul nostru ne-a dat-o ar putea cu uşurinţă permite oricare dintre aceste două abordări. Ceea ce trebuie însă examinat în mod specific sunt acele pasaje care oferă o structură cronologică pentru viitor. Ceea ce se oferă în acest text, sunt câteva gânduri nu foarte sistematizate asupra acestor pasaje. Poate că mai multe detalii vor fi abordate ulterior.

Apocalipsa 20

Poate că ar trebui să începem cu Apoc.20, crux interpretum-ul şi să ne concentrăm atenţia asupra celei mai aprinse dezbateri. Acest pasaj prezintă o perioadă de timp, desemnată ca o mie de ani (de aici, mileniu), timp în care Satana este legat şi aruncat în adânc şi de aici lipsit de capacitatea de a mai înşela neamurile (v.1-3). La începutul acestei perioade există o „înviere” a celor credincioşi (v.4-5). După scurgerea acestor o mie de ani are loc eliberarea Satanei şi o revoltă finală a acestuia (v.7-9), distrugerea finală a Satanei (v.10), şi cea de-a doua înviere (v.5-6; 13). Acestea sunt evenimentele de bază cu care trebuie să lucrăm.

În context (19:11, ş. urm.) Domnul nostru este creionat ca venind pe pământ în glorie triumfală şi răzbunându-Se pe vrăjmaşii Săi. Ceea ce Ioan a intenţionat să înţelegem noi, că acest mileniu urmează acestei reveniri, pare evident din utilizarea repetată a cronologicului kai („şi”) folosit de-a lungul întregului pasaj (conf. 19:11, 17, 19; 20:1, 4, etc.). Oricare ar fi detaliile şi înţelesurile implicate în simbolistica folosită de Ioan, ordinea evenimentelor înşiruite este:

1) Întoarcerea lui Cristos victorios (19:11-21)

2) Triumviratul răului este distrus (fiara, prorocul mincinos şi Satana) în care Satana este aruncat în adânc (19.19-20.3)

3) Prima înviere (20.4)

4) Împărăţia de 1.000 de ani (ebasileusan…basileusousin, 20:4-6)

5) Eliberarea Satanei şi revolta finală (20:7-9)

6) Distrugerea finală a Satanei, care este aruncat într-un iaz de foc unde fuseseră fiara şi prorocul mincinos (20.10)

7) Cea de-a doua înviere & judecata finală (20:11-15)

Întregul pasaj, cel puţin aşa pare la prima vedere, se lecturează ca o naraţiune continuă. În jargonul teologic modern, întoarcerea lui Cristos este aici premilenistă. El se întoarce şi instaurează personal împărăţia Sa.

În orice caz, mulţi au înţeles evenimentele din capitolul 20 ca fiind o „recapitulare,” care descrie evenimente care de fapt au loc înainte de revenirea Domnului nostru. Aceşti interpreţi s-au ascuns adesea în spatele afirmaţiei că mare parte din conţinutul cărţii Apocalipsa este unul simbolic şi nu poate fi luat literal. Însă indiferent de ceea ce implica semnificaţia acelui limbaj simbolic, structura cronologică a pasajului – venirea lui Cristos, Împărăţia lui Cristos, starea veşnică – ne transmit conceptul premilenist. Mai mult chiar, din păcate teoriei recapitulării îi lipseşte un suport exegetic explicit; e dificil să susţii un argument convingător pentru care să fie necesară o astfel de inversare în ordinea evenimentelor descrise de Ioan. Este o propoziţie teologică, şi încă una care în cele din urmă pare să se bată cap în cap cu derulare cronologică a pasajului de către Ioan. Textului i s-a aplicat o analiză hermeneutică; concluziile nu derivă din textul însuşi. Şi există o necesitate exegetică să subliniem aceasta.

Legarea Satanei

În primul rând, legarea Satanei este considerată a avea un motiv special: „ca să nu mai înşele Neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani” (v.3). Adică, în acest timp activitatea Satanei este restrânsă. Acum s-a sugerat că aceasta descrie acest veac al evangheliei în care lucrarea lui Cristos se extinde mai mult sau mai puţin împiedicată de „cel tare” care este „legat” de către El (conf. Mat.12:28-29). Satanei, conform acestei teorii, nu îi este îngăduit în vremurile noastre să împiedice Evanghelia. Adesea se ia ca sprijin pasajul din Apoc.12:7, ş. urm., unde îl descoperim pe Satana „aruncat” afară din ceruri (v.9).

Însă această paralelă nu este la fel de evidentă cum poate părea la o primă vedere. Legarea şi căderea Satanei din Matei 12 şi Apoc.12 este oare identică cu cea din Apoc.20? Şi cum putem fi siguri de aceasta? Textul însuşi ar trebui să ne ofere nişte indicii. Este destul de interesant faptul că, dacă vom compara Apoc.12 cu Apoc.20 găsim nu atât o paralelă cât mai degrabă un contrast.

Cei mai mulţi sunt de acord asupra faptului că Apoc.20 vorbeşte despre această vreme, fie că este vorba de perioada Bisericii ca atare sau de perioada Necazului celui Mare. Este oare posibil ca Apoc.20 să se refere la aceeaşi perioadă? Iată informaţiile de care dispunem şi din care trebuie să ne formulăm concluzia:

1) În Apoc.12 vremea Satanei este „puţină” (v.12), însă perioada de timp din Apoc.20 este de „o mie de ani”.

2) În Apoc.12 el este aruncat din ceruri pe pământ, însă în Apoc.20 el este aruncat de pe pământ în adânc.

3) În Apoc.12 el este caracterizat de acţiuni violente, mânioase, însă în Apoc.20 el este legat în adânc.

4) Chiar şi mai semnificativ, în Apoc.12.9 Satana, liber fiind, „înşeală (planao) întreaga lume”; însă în Apoc.20.3 exact această înşelăciune (planao) este pedepsită şi interzisă (v.3).

Acum să vorbim deschis, dacă ambele pasaje se referă la aceeaşi perioadă, avem de-a face cu o contradicţie. Însă dacă Apoc.12 se referă la această perioadă, iar Apoc.20 la o perioadă ce urmează să vină, tensiunea este rezolvată. Într-adevăr, capitolul 20 poate fi mult mai uşor văzut ca fiind un fericit răspuns şi concluzie la evenimentele descrise în capitolul 12. Avem de-a face nu o contradicţie evidentă, nicidecum o identitate.

Mai mult chiar, când partea amilenistă ne cere să echivalăm legăturile Satanei descrise în Apoc.20 cu descrieri ale înfrângerii sale din pasaje precum Ioan 12.31 – ceea ce, dacă este să interpretăm în sens evanghelic, reprezintă o lucrare realizată la cruce – trebuie să întrebăm, Atunci în ce sens va lua această legătură sfârşit la capătul celor „o mie de ani”? Victoria lui Cristos asupra Satanei în moartea şi învierea Sa au fost finale, o dată şi pentru totdeauna. E imposibil să înţelegi acea lucrare ca având o durată de numai o mie de ani, indiferent ce ar putea fi simbolizat de termenul numeric.

Să notăm din nou, abordarea noastră nu se bazează pe presupuneri, asumări anterioare legate de gen literar, sau legate de sensul simbolurilor din acest pasaj. Şi nici nu importă idei din afara textului însuşi. Mai mult, trebuie recunoscut faptul că dacă această observaţie este corectă – adică faptul că incapacitatea lui Satana de a înşela lumea în Apoc.20 se referă la o perioadă diferită de timp comparativ cu înşelarea sa activă din Apoc.12 – atunci tot ce ne mai rămâne este premilenismul.

Totuşi, mai sunt câteva lucruri de spus asupra acestui subiect. Oricare ar fi simbolistica folosită, faptul că Satana este „legat” cu un „lanţ”, „închis” şi „pecetluit” în adânc nu se referă totuşi la o simplă restrângere a activităţii sale; ci reprezintă pur şi simplu sistarea sa. Satana este încarcerat; nu a ieşit pe cauţiune. S-a glumit adesea asupra faptului că dacă Satana este legat în momentul de faţă, trebuie că beneficiază de un lanţ tare lung! Să fim serioşi, textul nostru nu îngăduie un lanţ prea lung. Activitatea lui a fost sistată: el este legat şi închis.

Cele patru titluri ale Satanei sunt menţionate pentru a intensifica sublinierea acestui adevăr: „El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru o mie de ani” (v.2). Adică, toate activităţile pe care le implicau aceste nume vor fi suprimate.

În orice caz, NT ni-l descrie pe Satana în prezent ca fiind plin de furie, spre exemplu Apoc.12.9 (mai sus). El „dă târcoale ca un leu care răcneşte, şi caută pe cine să înghită” (1 Pet.5.8). El prind oameni „ca să-i facă voia” (2 Tim.2.26). Satana este „dumnezeul veacului acestuia” care „orbeşte mintea” celor care sunt pierduţi (2 Cor.4.4). Chiar şi lucrarea de evanghelizare a apostolului Pavel a fost împiedicată de opoziţia Satanei (1 Tes.2.18). În această perioadă de „mister” a împărăţiei, Satanei îi este îngăduit să răpească sămânţa evangheliei care este semănată, la fel cum fură pasărea sămânţa căzută în drum (Mat.13:4,19). Este ciudată acea hermeneutică ce permite unor afirmaţii ca aceasta să caracterizeze imaginea descrisă în Apoc.20:1-3. Şi este corect să spunem cu o tentă critică faptul că motivaţia din spatele acesteia nu pare a fi una exegetică.

Învierile

Apoi avem problema învierilor (Apoc.20:4-5). Amileniştii sugerează faptul că prima dintre ele este de natură spirituală (o regenerare) şi doar cea de-a doua are caracter fizic. Dar cum putem şti cum stau lucrurile? Învierea spirituală este evident o realitate pentru cei care sunt ai lui Cristos (d.ex.Ioan 5.25). Însă întrebarea care se ridică totuşi este la ce face referire limbajul folosit în acest pasaj (Apoc.20:4-5). Din nou, nu reuşim să găsim nici o indicaţie în acest text cum că această „primă înviere” ar fi una spirituală. Termenul grec folosit aici pentru „înviere” (anastasis, v.5-6) nu este folosit în sens spiritual nicăieri în NT. Şi nici vreun indiciu interpretativ nu am reuşit să găsim, cum ar fi spre exemplu acel „acum a şi venit” din Ioan 5.25, care ar indica învierea spirituală. Nu este dată nici vreo definiţie care să ne ghideze în acea direcţie. Ba dimpotrivă, cei ce sunt înălţaţi la viaţă sunt cei cărora„li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Isus şi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, şi ai celor care ce nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei, şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână” (v.4). Contrastul amintit este moartea fizică, iar indicaţia foarte evidentă este că învierea este de asemenea una fizică. Ea este echivalată cu învierea „celorlalţi morţi” (v.5), despre care toţi admit că este una fizică. În textul însuşi nu există absolut nici o dovadă care să indice o schimbare în înţelesul cuvintelor, nici un fel de indiciu că cele două învieri la care se face referire ar fi de naturi diferite. Ba chiar dimpotrivă, să schimbi macazul în mijlocul naraţiunii fără ca textul să-ţi ofere o autorizare expresă conduce la haos exegetic. În plus, termenul ezesan (v.4, „au trăit, au venit la viaţă, au înviat” aorist ingresiv / de ingresie) folosit în alte părţi decât cartea Apocalipsa se referă exclusiv la învierea în trup (2.8, 13.14), şi niciodată nu este folosit în sens spiritualizat. Mai mult, învierea acestora în versetul 4 este consemnată a urma, nu a precede, credincioşia lor – o observaţie care permite numai o înviere fizică. Odată în plus, interpretarea amilenistă, aici, se bazează pe presupuneri transferate textului şi asta împotriva lecturii celei mai fireşti a textului; aceasta nu se bazează pe exegeză. Şi din nou, dacă asupra acestei chestiuni sunt greşiţi, ceea ce ne rămâne este premilenismul.

Domnia

Apoi mai este şi chestiunea „domniei” şi observaţia că această perioadă are o durată specifică – o mie de ani. Premileniştii susţin faptul că „domnia” celor din prima înviere este una care presupune guvernarea peste cei pierduţi. Este vorba de o autoritate exercitată asupra oamenilor răzvrătiţi. Aceasta se potriveşte foarte bine cu Apoc.2:25-27, unde un „toiag de fier” le este promis celor credincioşi la revenirea lui Cristos (conf.19.15). Un toiag de fier este necesar numai într-o lume caracterizată de păcat. Pentru un amilenist, pe de-altă parte, domnia este una de natură pur spirituală, într-unul din două sensuri: 1) în sensul unui gen de reabilitare cerească în starea intermediară, sau 2) în sensul domniei spirituale a credinciosului „în Cristos.” Nici una dintre aceste idei nu este însă sprijinită de text. 1) Termenul tradus ca „au înviat” (ezesan) nu este folosit nicăieri în NT ca o descriere a continuităţii vieţii sufletului în ceruri după moartea trupului. Nici măcar o singură dată. Se referă la viaţa de după moarte doar prin înviere. Indică starea finală, şi nu pe cea intermediară. Mai mult, ilustraţia prezentată în Apoc.6:9-11 a sfinţilor din cer din timpul stării intermediare este departe de cea a unei „domnii”: ei strigă către Domnul pentru ca răzbunarea să cadă asupra prigonitorilor lor care se găsesc încă pe pământ. Replica ce li se dă este de a se „odihni” şi de a avea răbdare până se va împlini numărul martirilor. Situaţia din capitolul 20 este, însă, răspunsul la aceasta: când Cristos vine în împărăţia Sa, doar atunci ei vor fi ridicaţi pentru a împărăţi, pentru a domni împreună cu El. În cele din urmă, acum, a sosit şi vremea răzbunării lor. Şi 2) în timp ce termenul este folosit în afara cărţii Apocalipsa într-un sens spiritual (d. ex. Ioan 5.25), trebuie să ne întrebăm În ce sens poate fi considerată o domnie spirituală a dăinui numai o mie de ani? Acel tip de domnie nu va dăinui oare pentru vecie? Şi oare nu suntem îndreptăţiţi să ne aşteptăm la suferinţă astăzi şi abia mâine la domnie (2 Tim.2.12)? Din nou, ideea amilenistă nu pare nici să reiese din pasaj şi nici să îndeplinească pretenţiile acestuia.

Modul în care Ioan foloseşte VT

În cele din urmă, mai avem de făcut o observaţie care priveşte modul în care Ioan se foloseşte de VT. S-a făcut adesea afirmaţia că premileniştii şi-au formulat doctrina pe baza VT şi nu a NT, şi că autorii NT abordează profeţia VT doar într-o manieră spirituală. Cu toate acestea, această descriere a împărăţiei de către Ioan este evident influenţată de profetul Ezechiel. Iar modul în care el îl abordează pe profetul VT nu este nicidecum unul spiritualizat; ci, mai degrabă, izbitor de asemănătoare. În Ezec.36-37 găsim învierea Israelului şi restaurarea acestuia în ţara sa sub conducerea împăratului davidic (conf. Apoc.20:4-6). În capitolele 40-48 descoperim noul Ierusalim dezvoltându-se în pace şi bucurându-se de templul reconstruit (conf.Apoc.21-22). Ioan prelucrează pasajul din Ezechiel într-un mod remarcabil de literal.

La fel stau lucrurile şi în cazul pasajului din Dan.7. Mulţimea „tronurilor” date sfinţilor „aşezaţi” în aceste locuri pentru „judecată” şi făcându-se părtaşi la guvernarea Fiului Omului (Dan. 7:9, 10, 22) – toate acestea sunt elemente la care Ioan se aşteaptă într-un mod cât se poate de real.

Concluzie

Celebrul avertisment al lui Henry  Alford cu privire la interpretarea arbitrară a pasajului din Apoc.20 merită a fi reprodus în textul nostru: Cât priveşte însuşi textul, nici o abordare legitimă nu va reuşi să extragă din acesta ceea ce este cunoscut sub denumirea de interpretare spirituală, atât de la modă acum. Dacă, într-un pasaj unde se menţionează două învieri, unde o anume psychai ezesan [„sufletele au înviat”] este cea dintâi enumerată, iar restul celor nekroi ezesan [„cei morţi au înviat”] doar la sfârşitul unei perioade specifice după cei dintâi, – dacă într-un astfel de pasaj prima înviere poate fi înţeleasă a însemna o înviere spirituală împreună cu Cristos, în timp ce cea de-a doua înseamnă literal ridicarea din mormânt, – atunci avem de-a face cu un sfârşit al oricărei semnificaţii a limbii umane, iar Scriptura este schimonosită într-o mărturie definită a oricărui lucru.

Critica lui Alford este una validă. Este evident demonstrabil că interpretul care nu acceptă o perioadă inter-regnum înainte de starea finală din Apoc.20, abordează pasajul cu o atitudine plină de prejudecăţi şi nu poate afla nimic nou din text; el nu va putea câştiga din text „nici sensul său exact, şi nici valoarea acestuia.”

Întâi Corinteni 15:20-28.

1 Cor.15:20-28 este un alt pasaj care ne oferă o structură cronologică pentru sfârşitul vremurilor. Aici Pavel afirmă faptul că învierea lui Cristos este prima dintre învierile escatologice. Iată mai pe larg ce susţine această hermeneutică despre acum / nu încă: învierea lui Cristos este o parte esenţială a învierii din ziua de apoi, „pârga, cel dintâi rod” (v.20, 23). Învierea Sa nu este o simplă resuscitare la viaţa muritoare; este învierea ce va să vină.

Analiză

Ordinea evenimentelor singulare este cea care este semnificativă pentru dezbaterea noastră. Iată o „ordine” a învierilor: „Cristos este cel dintâi rod; apoi, la venirea Lui, cei ce Sunt ai lui Hristos” (v.23). Aceasta înseamnă că mai întâi este învierea lui Cristos, apoi vor fi învierile celor drepţi la venirea lui Cristos. Până aici paralela la Apoc.19-20 este exactă. Versetul 24 continuă: „ În urmă, va veni sfârşitul.” În acest punct mulţi amilenişti au considerat problema închisă. „Mai întâi vine Cristos, apoi este sfârşitul! Asta-i tot.” Însă trebuie să insistăm asupra faptului că Pavel nu-şi încheie aici propoziţia. Ci continuă:

În urmă (eita), va veni sfârşitul, când (hotan) El va da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, când (hotan) va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire şi orice putere. Căci trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit, va fi moartea… Şi când (hotan) toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci (tote) chiar şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi.” (v.24-28, textul şi italicele sunt adaptate după textul original al autorului).

Limbajul lui Pavel din acest pasaj nu este nicidecum unul dificil, deşi este unul complex. Şi trebuie să fim atenţi să înţelegem sensul termenilor aşa cum i-a utilizat apostolul. Primul cuvânt cu semnificaţie escatologică şi care constituie un indicator cronologic este cuvântul care în versetul 24 este tradus cu „în urmă” (eita). Interesant, în limbajul folosit de Pavel, acest cuvânt nu se referă la o succesiune imediată (comp. tote, „la acel timp”). Acest lucru este evident din uzanţa sa în verstele 5 şi 7, la fel ca şi folosirea termenului înrudit, epeita, în versetele 6, 7, şi 23; o simplă consultare a oricărei concordanţe greceşti standard va releva în mod clar acest aspect. Cuvântul este tradus uneori cu „apoi, în urmă”. Aceasta implică scurgerea unei perioade de timp. Se referă la un eveniment următor într-o ordine a unor evenimente enumerate, însă nu specifică problema unor perioade de timp interpuse între aceste evenimente. Au trecut deja o mie nouă sute de ani între învierea lui Cristos şi posibila Sa revenire (epeita, „în urmă, apoi,” v.23), însă tocmai în aceasta constă elasticitatea termenului – un fenomen obişnuit în partea profetică a Scripturii. Deci ni se supun atenţiei trei stadii distincte: 1) învierea lui Cristos; după aceasta (epeita; cât de mul timp după acest eveniment?) 2) învierea celor drepţi la venirea lui Cristos; iar după aceasta (eita; cât timp după aceasta? Să fie poate o mie de ani?)

3) sfârşitul.

În continuare, apostolul subliniază o ordine a unor evenimente viitoare. Împărăţia lui Cristos, specificată de Pavel (v.24) se află poziţionată după venirea Sa (v.23). Mai mult, această „domnie” va implica o anumită perioadă de timp (basileuein, timpul prezent; „până,” v.25) – o vreme marcată de nimicirea sistematică a vrăjmaşilor Săi. „Sfârşitul” (telos) va veni abia „când” (hotan, „oricând”) Îşi va aduce Cristos în mod personal împărăţia Sa la consumarea ei integrală. În câteva cuvinte, „domnia” sau „împărăţia” lui Cristos va fi marcată de distrugerea graduală a vrăjmaşilor Săi. Aceasta, în schimb, este enunţată în mod specific a urma venirii Sale şi a preceda consumării împărăţiei. Cu alte cuvinte, premilenism.

Gramatica textului este şi mai convingătoare. Subjonctivul aorist (katargese, „sfârşeşte, distruge,” v.24) este echivalentul funcţional al viitorului perfect: „când El va fi sfârşit.” Folosit în această formă împreună cu cel de-al doilea hotan (”când”) plasează distrugerea de către Cristos a oricărei forme de opoziţie înainte de „a da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl” din prima propoziţie subordonată de timp prin hotan. Am putea chiar traduce astfel, „Atunci va veni sfârşitul, când El va da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi pus capăt oricărei domnii şi stăpâniri şi puteri.” „Sfârşitul” nu vine imediat după întoarcerea lui Cristos. Vine după (eita) o vreme de la revenirea Sa, „când va da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi pus capăt oricărei domnii, stăpâniri şi puteri.”

Aceasta este expusă şi mai clar de către avertismentul explicativ (gar) al lui Pavel, că după ce Cristos va veni, „El trebuie să împărăţească până (achri) va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale” (v.25). Pavel afirmă că domnia lui Cristos va urma după venirea Sa, şi că va avea capacitatea de a înfrânge opoziţia. Iar acest lucru, spune el, va lua ceva timp.

Pe scurt, ilustraţia lui Pavel despre viitor următoarea:

1) Învierea lui Cristos (v.23a)

2) Revenirea lui Cristos, moment în care vor fi înviaţi cei morţi în Cristos (v.23b)

3) Împărăţia lui Cristos (v.24-25, ten basileian…basileuein)

4) Cristos nimiceşte moartea (v.26 = a doua înviere?)

5) Consumarea / starea veşnică (v.24a, 28)

Este important, în continuare, faptul că cuvântul pentru „atunci” care indică evenimente simultane (tote) este folosit de Pavel în acest pasaj numai în versetul 28. Acolo el subliniază faptul că la un timp după venirea lui Isus (v.23), „când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci (tote) chiar şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi.” Adică trebuie să spunem, starea veşnică nu urmează imediat după ce Cristos se întoarce, ci atunci când, după ce a revenit, El a adus împărăţia Sa la consumarea ei finală. Din nou, terminologia însăşi ne lasă o singură alegere – premilenismul.

În continuare, Pavel afirmă în mod specific faptul că toţi morţii vor fi înviaţi, însă „fiecare la rândul cetei lui” (v.23). Cuvântul tradus cu „ceată” este tagma, care este un termen militar şi înseamnă ceva asemănător cu „detaşament” sau „divizie.” Asta înseamnă că morţii vor fi înviaţi selectiv, în funcţie de rang sau regiment. Apoi el ne specifică acea ordine: 1) învierea lui Cristos, 2) învierea celor drepţi. Mai rămân doar, 3) învierea celor nedrepţi (conf.v.26). Afirmaţia clară este că cei morţi în Cristos sunt înviaţi separat de ceilalţi (conf. Apoc.20:4-6). „Nimicirea finală a morţii” (v.26) implică 1) scoaterea tuturor oamenilor de sub dominaţia morţii. Lanţul morţii trebuie desfăcut; deci, învierea universală a tuturor oamenilor. Şi 2) Moartea va fi lăsată fără putere, neputincioasă în a mai supune pe cineva.

Concluzie

Deci Apoc.20 nu este un text unic. Doar acolo sunt enunţaţi cei o mie de ani, însă structura de bază este aceeaşi ca şi la Pavel. Învierea celor morţi se face în două etape, cea a celor drepţi la venirea Sa şi cea a celor necredincioşi la sfârşitul domniei Sale. Cristos se întoarce pentru a-Şi instaura împărăţia prin distrugerea sistematică a fiecărui vrăjmaş în parte. Şi abia atunci va prezenta El împărăţia Sa înaintea Tatălui, ca o împlinire finală. Toate acestea desfiinţează schiţa postmilenistă, care-L înţelege pe Cristos ca venind după această perioadă de domnie împărăţească. Desfiinţează de asemenea şi schiţa amilenistă, care-L proclamă pe Cristos a veni pentru a instaura imediat starea veşnică. Însă descrie cu mare exactitate schiţa propusă de premilenişiti, care declară că Cristos va veni pentru a-Şi instaura împărăţia până la consumarea ei şi abia atunci va inaugura starea veşnică.

Texte diverse

Iată câteva pasaje care ne oferă câteva date cronologice pe care am vrea să le luăm în discuţie.

Luca 19:11-27

Luca ne oferă indiciul interpretativ chiar la începutul acestei cunoscute „parabole a polilor”. Isus le-a spus-o „pentru că ei credeau că Împărăţia lui Dumnezeu are să se arate îndată” (v.11). Pentru a corecta acea idee rătăcitoare privitoare la vremea împărăţiei Sale, Isus le-a spus despre un nobil care s-a dus într-o ţară îndepărtată ca apoi să se întoarcă cu investiţia sa oficială de a domni. Este inconfundabilă referirea la Archelaus, care călătorise în urmă cu câţiva ani la Roma pentru a fi investit în mod oficial în drepturi. Însă aceasta Isus o face pentru a se referi la propria Sa revenire. Da, există un aspect spiritual legat de împărăţie; însă exact acesta este aspectul pe care aceşti oameni l-au trecut cu vederea. Trebuie să „ne vedem de treabă până se va întoarce El” (v.13), iar acesta este exact şi ideea parabolei. Împărăţia nu va veni imediat în toată împlinirea ei, ea va fi instaurată doar după ce Împăratul va fi plecat pentru o vreme. Însă ea va veni. Iar atunci când acest lucru se va întâmpla, cei credincioşi Lui vor domni împreună cu El, fiecare după capacitatea lui – mai mare sau mai mică, în guvernarea Sa asupra lumii (v.17, 19).

Faptele Apostolilor 1:6-7

Chiar înainte de înălţarea la ceruri a Domnului nostru, El i-a învăţat pe ucenici despre împărăţie (v.3). S-a referit la apropiata coborâre a Duhului (v.4-5), o temă escatologică obişnuită între profeţii VT şi asociată în mod intim cu împărăţia. A fost un lucru normal deci pentru ucenici să întrebe, „Doamne, în vremea aceasta ai de gând să aşezi din nou Împărăţia lui Israel?” (v.6). „Aşezarea” (kathistemi; comp.apokatastasis) – instaurarea cea anticipată era un lucru obişnuit, o nădejde născută chiar din textele profeţilor VT. Răspunsul lui Isus a fost simplu – că nu este treaba lor „să ştie vremurile (chronos) sau soroacele (kairos)” pentru aceasta; aceasta este voia tainică şi suverană a Tatălui (v.7). Preocuparea lor în schimb trebuia să fie timpul de până atunci, când trebuiau să mărturisească despre El în puterea Duhului (v.8).

Este un aspect important faptul că Isus nu a calificat întrebarea lor ca fiind fără rost. Nu  a sugerat deloc ideea că minţile lor ar fi încă orbite de idei iudaice cu privire la împărăţia naţionalistă. Nu există nici un indiciu că ei ar fi trebuit să renunţe la această nădejde a lor. Ba chiar dimpotrivă, Isus le-a confirmat nădejdea prin afirmaţia Sa că vremea restaurării împărăţiei în Israel este o chestiune cunoscută doar de Tatăl. În continuare, e greu să nu observăm răspunsul final dat de către înger la întrebarea lor: „Acest Isus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer” (v.11). Împărăţia va fi restaurată, însă nu înainte ca Cristos să se întoarcă.

Acest mod de a înţelege acest pasaj pare a fi cel mai simplu cu putinţă. Şi este întărit de interpretarea acestui pasaj de către Petru în Fapte 3:19-21. „Vremurile (kairos) de înviorare” (v.19) şi „vremurile (chronos) aşezării din nou (apokatastasis), restaurării” (v.21) sunt referiri exprese la revenirea lui Cristos (v.20). Ceea ce Petru pare să fi înţeles în mod continuu este faptul că împărăţia avea să fie restaurată realmente pentru Israel când va reveni Cristos.

Romani 11

Mai departe, în Rom.11 Pavel scrie despre durata întoarcerii lui Israel la Mesia al său. Israelul este acum pus deoparte, însă numai pentru o vreme (v.11a). Motivul acestei temporare puneri deoparte este ca Evanghelia să poate ajunge în acest răstimp la neamuri (v.11b). Deci, se gândeşte Pavel, dacă respingerea temporară a Israelului înseamnă binecuvântare pentru lume, ce măsură de binecuvântare va rezulta din restaurarea acestuia (v.12)? Apoi caracterizează situaţia lumii de după „primirea lor din nou” ca „viaţă din morţi” (v.15). Unii analişti au tras de aici concluzia unei învieri literale, iar dacă aşa ar sta lucrurile, premilenismul ar fi cel care s-ar potrivi mai bine acestui scenariu. Oricum, pare mai uşor să considerăm limbajul lui Pavel a fi metaforic. Dar dacă aşa stau lucrurile, atunci la ce se referă? Programul este, spune el, 1) împietrirea evreilor / binecuvântarea neamurilor; 2) gelozia evreilor / convertire; şi 3) binecuvântări fără precedent pentru o lume întreagă („viaţă din morţi”). Această imagine nu se potriveşte prea bine într-o schemă amilenistă, însă seamănă foarte bine cu o concepţie premilenistă. Pare ca şi când apostolul ar descrie o împărăţie universală în care domină neprihănirea. Şi aceasta, pare a se referi la pământul înnoit al lui Pavel anticipat în 8:18-23.

Apoi mai avem de făcut o altă observaţie cum că Pavel discută în acest pasaj intervenţia lui Dumnezeu în istorie. Aceasta pare să constituie suprafaţa capitolului 11. Pasajul vorbeşte despre restaurarea istoriei, cum chiar acea istorie va fi instaurată în mod glorios. În versetul 15 apostolul descrie o vreme a unei binecuvântări fără precedent pentru o lume întreagă, ceva ce trebuie să definim în termenii ajungerii evangheliei la cei din urmă oameni. Aceasta (la fel ca şi observaţia din paragraful precedent) se potriveşte de minune atât în concepţia pre- cât şi în cea postmilenistă. Oricum, versetele 25-26 plasează această restaurare după venirea lui Cristos; prin urmare, este vorba de premilenism. Însă pentru amilenist, această perioadă nu este nicidecum restaurată, ci încheiată pur şi simplu – după cum spunea cineva, „ca şi când ţi s-ar arde siguranţele de la televizor” – iar dreptatea va prevala doar în starea veşnică. Aceasta însă nu este deloc concepţia lui Pavel; el vizualizează o concluzie fericită a istoriei.

Învierile

Apoi se mai ridică întrebarea numărului de învieri ce va avea loc în viitor. Cei drepţi şi cei nedrepţi vor învia concomitent? Sau va avea loc câte o înviere pentru fiecare din aceste categorii? După cum am văzut, atât Apoc.20 cât şi 1 Cor.15 indică două evenimente distincte. Însă trebuie să mai luăm ceva în calcul. Dan.12.2 este considerat a fi în general primul pasaj VT care face referire la doctrina învierii. Iar aici profetul face clar o distincţie. „Mulţi (rabbim) dintre (partitivul min) cei care dorm în ţărână se vor trezi, aceştia (′elleh) spre viaţă veşnică, iar aceia (′elleh) spre ruşine şi condamnare eternă” (traducerea mea proprie). Să notăm faptul că Daniel afirmă în mod specific faptul că învierea din acea zi este parţială: „mulţi”. Mai departe, ea este selectivă, „mulţi dintre cei ce dorm.” Şi doar „aceştia” vor fi cei care vor intra în viaţă veşnică. Sigur, profetul nu ne oferă aici nici o informaţie cu privire la timpul care se scurge între cele două învieri, însă este clară afirmaţia sa că învierile sunt distincte.

Fil.3.11 prezintă o imagine similară. Pavel vorbeşte aici despre râvna sa de a „ajunge la învierea morţilor.” Ar părea la o primă privire că dacă apostolul concepea o înviere generală, aceste cuvinte sunt fără noimă; râvna sa trebuie că se referă la a fi parte a învierii celor drepţi dintre  morţi.

Dar mai este ceva. Terminologia sa este precisă. Tradus foarte literal, Pavel caută să atingă „prea-învierea din mijlocul celor morţi” (ten exanastasin ten ek nekron). Limbajul nu are nici o noimă dacă învierea va fi doar simplu, una generală. Pavel anticipează o înviere selectivă, una prin care el va fi scos „în afara rândurilor celor morţi.” Ideea din Apoc.20 nu poate fi prea departe.

Concluzie

Sunt multe alte chestiuni secundare care rămân fără răspuns: locul lui Israel, ţara, templul şi jertfele, etc. Însă liniile mari ale profeţiei NT sunt suficient de clare. La venirea lui Cristos, El va ridica la viaţă pe cei care sunt ai Lui. Apoi Îşi va inaugura împărăţia pe care o va duce la finalul ei rodnic. Îşi va prezenta apoi împărăţia curăţită în mâinile Tatălui, iar istoria va da loc eternităţii.

Copyright 1996 Fred Zaspel

http://www.voxdeibaptist.org/Imparatia_Mileniul_Escatonul.htm

Păcatele sfinților – Retragerea I

 Teofil Gavril  01/01/2018  Meditări

Scriam acum ceva vreme despre Răutatea sfinților ca fenomen general încercând să surprind acel gen de păcate cu care ne luptăm adesea și care devin aproape invizibile pentru alții, deci responsabilitatea descoperirii și pocăinței de ele ne revine exclusiv nouă.

Dacă pentru păcate pe care noi le credem grosolane cum ar fi: furt, curvie, homosexualitate, dependențe și altele există șansa de a fi observați de alții și de a fi atenționați, pentru cele din categoria „păcatele sfinților” nu prea există această șansă, deci necesită o preocupare a mea reală întru descoperirea și înțelegerea stării mele.

Retragerea e unul din păcatele sfinților și recunosc că nu îmi e străin. Îl cunosc de la mine, ca practicant, de la clienți ai mei sau de la cunoscuți. E destul de dificil de scris despre el întrucât are forme de camuflaj multiple și cel mai adesea se îmbracă în haina unei dorințe de apropiere nestingherită de Dumnezeu pentru care este nevoie de retragere, dar oare eu, care mă retrag, mă retrag în cantitatea corespunzătoare? Oare nu folosesc această ocazie ca să îmi satisfac o dorință a firii de a mă răzbuna pe ceilalți sau de a nu mai avea parte de suferința pe care adesea mi-o provoacă?

Sunt adeptul ideii că relația cu Dumnezeu e strict personală și mersul la biserică nu e pentru apropiere de Dumnezeu, ci pentru apropiere de oameni. Apropierea de Dumnezeu și părtășia cu El se face în solitudine. Totuși, exercitarea darurilor pe care Dumnezeu mi le-a dat se face în comunitate, în biserică. Așadar, găsesc necesar ca pe măsura apropierii de Dumnezeu să existe și o revărsare a mea spre ceilalți iar retragerea în solitudine exagerată face rău și semenilor și mie.

Ce mă face pe mine să mă retrag dincolo de echilibru, ce mă face să prefer „să stau singur cu Domnul” lucru pentru care greu poate fi condamnat cineva? Meditând la asta am găsit câteva idei. Retragerea în solitudine exagerată poate fi cauzată de următoarele aspecte: neiertarea, lipsa îngăduinței pentru cei mai slabi, lipsa capacității de a suporta suferința de nelipsit în relația cu oamenii, superioritatea spirituală, lenea spirituală și indignarea sau furia sfântă față ce cei care refuză să se maturizeze. Aici nu vorbesc despre forma brută a acestor păcate ci despre una foarte rafinată, aproape invizibilă și pentru posesorul acelui păcat.

Retragerea este, trebuie să recunosc, o alternativă plăcută în comparație cu interacțiunea cu feluriți oameni de diferite maturități spirituale. E mult mai comod să stau în izolare, cu Biblia în mână, la liniștea netulburată a părtășiei cu Dumnezeu. Poate fi asta rău? Numai să aveți curaj să spuneți asta că nu mă mai vedeți .

Întrebările care mă frământă sunt multe: Îmi cere Dumnezeu asta? Mă vrea El un sfânt izolat în societate/biserică? Vrea să fiu desăvârșit și neimplicat, neomenos, un fel de înger între oameni? Dacă mă voia înger, nu mă lua oare „acasă”? Dacă mă vrea între oameni, care e granița „decenței” între solitudine și socializare?

De cele mai multe ori oamenii aleg solitudinea exagerată din cauza rănilor de pe ei. Așadar mândria apropierii de Dumnezeu nu e una brutală ci foarte rafinată. Și totuși pentru această apropiere profundă de Dumnezeu trebuie mulțumit și celor care au făcut acele răni. Oamenii care aleg o astfel de singurătate au fost tare răniți și probabil rănile lor nu sunt încă vindecate sau dacă au fost, a rămas teama de a nu căpăta altele. Dar oare teama de a nu fi răniți chiar ne protejează cu adevărat? Paradoxul este următorul: Pentru a dezvolta rezistență la infecții, trebuie să trăim normal, înconjurați de mediul natural, copii trebuie să se joace afară, să atingă pământul, diferite obiecte, să respire un aer cu mulți „dușmani”. Nu traiul într-un mediu steril ne ferește de suferință, nu antibioticele ne feresc de infecții ci dezvoltarea capacității trupului de a identifica și lupta cu microbii. Trăirea în mediu steril ne vulnerabilizează tare de tot și ne taie orice șansă de a ne mai bucura de libertate ulterior, pentru că mediul ne devine inamic. La fel cred că e și cu durerile relaționale. Trăirea exagerată în mediu protectiv nu mărește riscul de a ne izola „pentru totdeauna”?

Pe mine personal mă doare superficialitatea, neimplicarea, nematurizarea, lipsa evoluției, manipularea, mediocritatea și alte păcate din sfera aceasta mai ales când ele sunt prezente în cei ce trebuie să fie lideri. Dar oare retragerea mă face mai puternic în fața loviturilor de acest gen? Oare prin retragerea mea rezolv ceva în mine sau în alții? Oare comoditatea pe care o caut și protecția căutată nu mă fac egoist, da spiritual, dar tot egoist.

Sunt păcate care mă deranjează tare de tot. Sunt atitudini care mă deranjează și față de care nu vreau să fiu prezent. Sunt neacțiuni care mă irită, o iritare sfântă sunt tentat să cred. Dar oare m-a chemat Dumnezeu doar la o relație aproape perfectă cu El dar cu foarte slab impact social? Sau menirea mea este să trăiesc plăcut lui Dumnezeu, în părtășie netulburată cu El, într-o stare de „zen” spiritual pe munte sus? Da, eu îmi doresc profund ca spiritual să cresc, îmi doresc profund să Îl experimentez mai mult, să Îl simt mai aproape, să mă afund în El și să fiu una cu El, dar oare dorința asta este neinfluențat dorința mea interioară sau e o fugă de realitatea în care trăiesc? Și dacă e o fugă din această realitate, oare realitatea nu are și ea dreptul la „o răsplată” din partea mea că m-a împins în relație mai profundă cu Tatăl?

Continuarea în Păcatele sfinților – Retragerea II

https://www.filedinjurnal.ro/2018/01/01/pacatele-sfintilor-retragerea/

Păcatele sfinților – Dorința de a fi văzuți

Teofil Gavril  04/01/2018  Meditări

Zilele trecute am dat de o imagine a unui slujitor bisericesc îngenunchiat pe gheață, lângă o cascadă înghețată, citind dintr-o carte religioasă. Aparent o imagine care ar trebui să ne sensibilizeze și să ne vedem puțina credință și puțina disponibilitate spre a ne jertfi. În realitate, dacă vorbim de păcatele sfinților, e una din problemele oamenilor temători de Dumnezeu și anume, dorința de a fi văzuți sau slava deșartă.

Deși pare o fază de copil în credință, pe măsură ce crește spiritual, înainte de a se maturiza deplin persoana, dorința de a fi văzut se rafinează mai întâi și nu avem o garanție că va dispărea vreodată, poate doar prin excepție. Ea poate avea diferite forme, uneori greu de descoperit sau conștientizat. Cu acest păcat luptă mulți sfinți și le afectează mult viața. Până și oamenii retrași, chiar și la călugări care s-au angajat la o viață în izolare și singurătate apare păcatul acesta și îi face să devieze uneori de la hotărârile lor.

Îmi frământ mintea cu această chestiune dorind să aflu cât de păcătoasă e dorința de fi văzuți, până unde această dorință e una legitimă și când trece granița spre păcate. Uneori e ușor de identificat când e grav, dacă omul e lăudăros, dacă face tot ce poate pentru a sta „în frunte”, dacă trece de limitele bunului simț etc. Uneori însă nu e deloc ușor de stabilit când dorința de a fi văzut trece granița. Știu oameni care „au slujit o viață întreagă” dar constat că dorința de a fi văzuți a fost motorul principal nu cea de a sluji lui Dumnezeu sau semenilor.

Poate știți întâmplarea cu cel mai smerit om din biserică. O biserică împlinea 100 de ani de la inaugurare și s-au organizat serbări. Una din activitățile dedicate a fost să se dea anumite distincții pentru diferite activități așa că au primit trofee sau diplome mulți din biserică. Apoi ai constatat că pot da distincții tuturor membrilor, că fiecare face ceva. Problema era la un bătrân care chiar nu a fost văzut făcând nimic ci doar așezându-se smerit pe ultimele bănci așa că i-au dat i insignă cu „cel mai smerit frate din biserică”. Din acea duminică, fratele era primul la biserică, aștepta „cu pieptul în față și insigna la vedere” pe toți cei ce veneau să dea mâna cu fiecare.

Povestea nu știu dacă e reală 100% dar așa am informații, dar oricum ar fi, are „un sâmbure mare” de adevăr. În anumite circumstanțe, cu anumiți stimuli, suntem tentați să ne afișăm, ne dorim să fim văzuți. Dacă „în pruncia credinței” dorința de vizibilitate se numără în „amin-urile” primite la rugăciune sau poezie, în felicitările primite la final pentru diferite activități, pe parcurs trece la o formă de invidie când nu avem „cinstea” de a avea loc în program, apoi îi forme și mai rafinate când invizibilitatea creează tristețe în interiorul nostru, și aici deja numai noi mai putem vedea individual situația.

Adică  e o oarece evoluție de la atitudinea cărturarilor din vremea Mântuitorului la o atitudine mai mascată și mai bine împachetată. Este perfect dacă există evoluție, asta e bine de tot, înseamnă că acel creștin crește. E vai dacă ai „N” ani pe cale și tu încă ești precum cărturarii cărora le plăcea să li se facă plecăciuni, mă întreb dacă ai crescut „vreun dram”. Problema care mă frământă e cea a rafinării acestei dorințe, cum scriam la început. Cea de genul celei văzute la Moise, unul din cei mai smeriți oameni, când a pocnit stânca.

Tot mai cred că suntem tentați să ne arătăm mușchii credinței noastre celorlalți. Să ne arătăm puterile spirituale, să ne afirmăm frecvența de citire a bibliei, cea de rugăciune, zilele de post, suferința de care avem parte, modul în care ne-am pocăit, uneori ne lăudăm chiar și cu modul nostru de viață anterior convertirii dacă asta ne face vizibili. Observ o încercare de a fi vizibili chiar și prin retragere la unii, așa vor fi remarcați cu siguranță.

Oare câte rugăciuni sunt înălțate în biserică exclusiv pentru Dumnezeu, neținând cont de audiență? Oare câte poezii sunt rostite exclusiv pentru Dumnezeu ca laudă și închinare? Câte predici sunt rostite cu adevărat sub influența Duhului 100% nu pentru a ataca, căuta aprecieri, impresiona? Câte „veniri al biserică” sunt neafectate de dorința de a fi remarcați, apreciați, „băgați în seamă”?

Ioan Gură de Aur spunea „Deci ce este mai rău si mai ocărât decât aceia care fac bunătățile pentru vederea oamenilor? Când postesc, si își posomorăsc fetele lor si se roagă pe la drumuri; când suferă ostenelile, iar de plata se lipsesc.” Iar în Pateric: „A șaptea luptă o avem împotriva duhului slavei deșarte. Patima aceasta este foarte felurită și foarte subțire, și nu o bagă de seamă ușor nici însuși cel ce pătimește de dânsa. Atacurile celorlalte patimi sunt mai vădite și de aceea e mai ușoară oarecum lupta cu dânsele, căci sufletul cunoaște pe potrivnicul său și îndată îl răstoarnă prin împotrivirea cu cuvântul și prin rugăciune. Dar păcatul slavei deșarte având multe înfățișări, precum s-a zis, este greu de biruit. El încearcă să săgeteze pe ostașul lui Hristos prin orice îndeletnicire, prin glas, prin cuvânt, prin tăcere, prin lucru, prin priveghere, postiri, rugăciune, citire, liniște, până și prin îndelunga răbdare.”

Cu alte cuvinte, să trăim cu mare băgare de seamă și să nu ne avântăm ușor să declarăm că nu suntem cu păcat pentru că e riscant. Mai degrabă să cerem lumină Duhului Sfânt și strategie de a depista și de a ne pocăi ca să trăim cât mai liberi de păcatele sfinților.

https://www.filedinjurnal.ro/2018/01/04/pacatele-sfintilor-dorinta-de-fi-vazuti/

Om de știință de la NASA: „Văd slava lui Dumnezeu în fiecare zi”

Fizicianul Adam Szabo lucrează în cadrul agenţiei spaţiale NASA de peste 10 ani, la proiectul sondei spaţiale Parker Solar, proiect ce are o valoare estimată la peste 1,6 miliarde de dolari.

Într-o convorbire cu postul creştin CBN News, Szabo a declarat: „Văd în fiecare zi minunile lui Dumnezeu din spaţiul cosmic şi chiar existenţa noastră pe Pământ nu ar fi posibilă fără intervenţia divină a unui Creator!”

Scopul proiectului este de a trimite o sondă spaţială de mărimea unui automobil în spaţiu, pentru a orbita în jurul Soarelui. Sonda este programată să facă 24 de revoluţii în jurul astrului.

Spaţiul cosmic: creaţia lui Dumnezeu

Sonda spaţială se va apropia de Soare la o distanţă de 3.7 milioane de mile (5.92 milioane de km), mai aproape decât a ajuns orice alt vehicul spaţial şi de 8 ori mai aproape decât Mercur, care este cea mai apropiată planetă de Soare.

Fizicianul vede lucrarea lui Dumnezeu în spaţiul cosmic: „Când ne uităm la câtă energie este în Soare ne minunăm de felul în care această energie, care este extrem de periculoasă dacă am fi expuşi în mod direct la ea, ajunge pe Pământ fără să ne facă rău.  A fost nevoie de un efort uriaş pentru a proiecta şi realiză sonda care va fi lansată în spaţiu, din aliaje de materiale care să-i ofere protecţie atunci când va fi în apropierea Soarelui.”

Misiunea sondei spaţiale

Programată pentru lansare pe data de 31 iulie 2018 de la baza de lansare Cape Canaveral din Florida, sonda spaţială va studia modul în care căldura şi energia circulă în atmosfera Soarelui, cunoscută ca fiind coroana solară, și care are o temperatură mai mare decât suprafaţa Soarelui.

Sonda va transmite date către Pământ, unde oamenii de ştiinţă de la NASA vor încerca să afle cum se petrece mişcarea de accelerare care duce la formarea furtunilor solare care afectează Pământul şi celelalte planete.

Sonda a fost numită după omul de ştiinţă Eugene Parker, care a fost primul care a emis ipoteza conform căreia magnetismul şi materia se degajă din Soare şi afectează Pământul şi celelalte planete din sistemul nostru solar.

Sonda solară va ajuta oamenii de ştiinţă să răspundă la multe întrebări

„Sonda spaţială ne va ajuta să găsim răspunsuri la întrebări care au pus oamenii de ştiinţă în încurcătură timp de mulţi ani,” a declarat Nicola Fox care lucrează în cadrul laboratorului de fizică aplicată de la universitatea Johns Hopkins.

„Avem de a face cu un vehicul spaţial care este dotat cu cele mai noi şi performante tehnologii care ne vor ajuta să găsim un răspuns la întrebarea: de ce este coroana solară mult mai fierbinte decât suprafaţa acestuia?”

Şase instrumente aflate la bordul sondei vor măsură câmpurile electrice şi magnetice ale Soarelui, precum şi furtunile solare şi alte fenomene.

Vremea în spaţiu nu pare a fi un lucru care să ne îngrijoreze pe Pământ, însă oamenii de ştiinţă estimează că o furtună solară severă poate deveni imprevizibilă şi poate cauza pierderi de trilioane de dolari pentru economia SUA care s-ar putea confrunta cu o cădere a sistemului de aprovizionare cu energie electrică ce ar putea dura chiar şi un an de zile.

Sonda va purta 1.1 milioane de nume

Sonda va purta numele a peste 1.1 milioane de pământeni în drumul ei în spaţiu spre Soare.

În martie 2017, publicul din Statele Unite a fost invitat să transmită nume ce vor fi purtate spre prima misiune spaţială care urmăreşte să „atingă Soarele”.

S-au primit un total de 1.137.202 nume şi un cip pe care acestea au fost inscripţionate a fost instalat la bordul sondei pe 18 mai 2018, cu trei luni înainte de data lansării.

Cipul a fost montat pe o placă care a fost dedicată lui Eugene Parker, cel care a inspirat misiunea.

Sursa: CBN News

https://www.stiricrestine.ro/2018/05/29/om-de-stiinta-de-la-nasa-vad-slava-lui-dumnezeu-in-fiecare-zi/?utm_

O victimă îi predică Evanghelia atacatorului în timpul procesului și îi spune să-l accepte pe Isus ca Domn si Mântuitor

Una dintre victimele abuzurilor sexuale la întrebat pe agresorul său în timpul procesului în instanță, să-l accepte pe Isus și să se pocăiască de păcatele sale, Cel care îl poate ierta și îi poate transforma inima.

Rachael Denhollander o gimnastă care a fost prima victimă care l-a acuzat în mod public pe fostul medic Larry Nassar, a devenit și ultima care în prezenta lui a avut curaj și a declarat în fața instanței mesajul Evangheliei, înainte de a se da sentința, referindu-se la Hristos.

Rachael l-a întrebat pe atacatorul, făcând un apel sincer pentru a-și salva sufletul, în timp ce-l făcea conștient pentru acțiunile sale oribile. Femeia a citat din Biblie în timpul procesului.

„Ai devenit un om condus de dorințe egoiste și rele, un om care prin acțiunile sale zilnice de egoism și perversiune a urmărit păcatul său care a distrus viețile altora.“

De aici, Rachael a apelat la mesajul central al Evangheliei , menționând că Noul Testament descrie un Dumnezeu care iubește necondiționat omenirea și a trimis un salvator pentru aceasta .

„Dacă citiți Biblia ea vă ajută, trebuie să știi că definiția iubirii jertfitiare este ca Dumnezeu e dragoste, atât de mult chiar sacrificându-si Fiul, să plătească pedeapsa pentru păcatul care nu l-a comis. Prin harul lui avem puterea de a alege, să iubim în acest fel“, a spus ea.

Femeia a spus că iertarea nu vine de la a face fapte bune pentru a șterge rău, dar explică faptul că necesită o adevărată pocăință. „Iertarea vine după pocăință, care necesită recunoașterea a ceea ce ați făcut, fără scuze, fără a vă preface că o puteți acoperi cu lucruri bune”.

El a citit Matei 18: 6 și a citat cuvintele lui Isus: „Dar pentru oricine va face să păcătuiască pe unul din acești micuţi care cred în Mine, ar fi mai de folos să i se atârne de gât o piatră mare de moară și să fie înecat în adâncul mării.”

După explicarea consecințelor păcatului , Rachael, de asemenea , a vorbit despre harul lui Dumnezeu , „Asta e ceea ce face ca Evanghelia lui Hristos să fie atât de dulce“ , a spus ea.

„Mă rog ca într-o zi să trăiești greutatea vinovăției sufletului tău , astfel încât mai apoi să te poți pocăi cu adevărat și să obțini iertarea lui Dumnezeu „.

Citește și Si-a marturisit crima cu lacrimi In ochi, dupa 25 de ani: „Fiecare zi a fost un cosmar pentru mine…”

Întrebare: Cum primesc iertarea păcatelor de la Dumnezeu?

Răspuns: Faptele Apostolilor 13:38 spun că “Să ştiţi dar, fraţilor, că în El vi se vesteşte iertarea pacatelor.”

Ce este iertarea păcatelor şi de ce aş avea nevoie de ea?

Cuvântul “iertare” înseamnă a curăţa ceva, a scuza, a anula o vină sau o datorie. Atunci când greşim faţă de cineva, ne cerem iertare pentru a restabili relaţia cu acea persoană. Iertarea nu este obţinută pentru că cel vinovat ar merita să fie iertat.

Nimeni nu merită să fie iertat. Iertarea este un act al dragostei, îndurării/milei, şi harului. Iertarea este o decizie de a nu avea nimic împotriva unei alte persoane, în ciuda a ceea ce ar fi făcut rău pentru tine.

Biblia ne spune ca toţi avem nevoie de iertare din partea lui Dumnezeu. Pentru că toţi am săvârşit păcate. În cartea Eclesiastul 7:20 se spune că “pe pământ nu este nici un om fără prihană, care să facă binele fără să păcătuiască”.

Epistola întâi a lui Ioan 1:8 spune de asemenea că “dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi”. Toate păcatele sunt la urma urmei un act de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu (Psalmul 51:4).

Astfel, este clar că avem nevoie disperată de iertare din partea lui Dumnezeu. Dacă păcatele noastre nu sunt iertate, atunci vom petrece eternitatea suferind consecinţele acestora (Matei 25:46; Ioan 3:36).

Iertarea – Cum aş putea să o obţin?

Din fericire, Dumnezeu este iubitor şi plin de îndurare – nerăbdător să ne ierte păcatele! 2 Petru 3:9 ne spune că “…El… are o îndelungă răbdare pentru voi, şi doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă” Dumnezeu doreşte să ne ierte, de aceea a şi creat posibilitatea ca să fim iertaţi.

Singura pedeapsă pentru păcatele noastre este moartea. Prima parte din Romani 6:23 spune că “plata păcatului este moartea…” Moartea eternă este consecinţa păcatelor noastre. Dumnezeu, în planul Său perfect, s-a făcut o fiinţă umană – Isus Hristos (Ioan 1:1,14).

Isus a murit pe cruce, luând asupra Lui toată pedeapsa pe care noi o meritam – moartea. 2 Corinteni 5:21 ne învaţă că “Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.”

Isus a murit pe cruce, luând astfel asupra Lui toată pedeapsa pe care noi o meritam! Moartea lui Isus a adus iertarea păcatelor pentru întreaga omenire. 1 Ioan 2:2 proclamă: “El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi.”

Isus a înviat din morţi, proclamând astfel biruinţa Sa asupra păcatului şi a morţii (1 Corinteni 15:1-28). Slavă lui Dumnezeu, căci prin moartea şi învierea lui Isus Hristos, a doua parte a versetului din Romani 6:23 este un adevăr, şi anume că “…darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Iisus Hristos, Domnul nostru.”

Vrei tu ca păcatele tale să fie iertate? Te mai apasă încă sentimentul de vinovăţie că nu pare să poţi merge mai departe? Iertarea păcatelor tale este posibilă dacă îţi pui credinţa în Isus Hristos ca Mântuitor personal.

Efeseni 1:7 spune: “În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său”. Iisus a plătit datoria noastră, astfel ca noi să putem fi iertaţi.

Tot ce trebuie să faci este să Îi ceri lui Dumnezeu sa te ierte prin Isus, crezând că Iisus a murit pentru a plăti pentru iertarea ta – şi Dumnezeu te va ierta! Ioan 3:16-17 conţine acest mesaj minunat:

“Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Într-adevăr, Dumnezeu n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.”

Iertarea – este chiar atât de uşor să o primesc?

Da, este chiar atât de uşor! Nu poţi câştiga cu ceva iertarea din partea lui Dumnezeu. Nu poţi să plăteşti cu ceva ca să capeţi iertarea de la Dumnezeu. O poţi numai primi, prin credinţă, prin harul şi îndurarea lui Dumnezeu.

Dacă doreşti să Îl accepţi pe Isus Hristos ca Mântuitor personal şi astfel să primeşti iertarea de la Dumnezeu, iată o rugăciune simplă care te va ajuta. Totuşi ţine minte: rostirea acestei rugăciuni sau a oricărei alte rugăciuni nu te va mântui.

Numai credinţa în Hristos te poate mântui de păcate. Această rugăciune este numai o modalitate de a exprima credinţa ta în El şi de a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru că ţi-a dăruit mântuirea.

„Doamne, ştiu că am păcătuit împotriva Ta şi că merit pedeapsa. Cred că Isus Hristos a luat pedeapsa pe care o meritam eu, astfel ca eu să pot fi mântuit prin credinţa în El.

Mă întorc acum de la păcatele mele şi îmi pun întreaga mea credinţă în Tine pentru mântuire. Îţi mulţumesc pentru harul tău minunat şi pentru iertarea de păcate! Amin!”

Ai luat decizia de a-L accepta pe Hristos ca Mântuitor al tău ca urmare a ceea ce ai citit mai sus? Dacă da, apasă pe butonul „Astăzi L-am primit pe Hristos”, de mai jos.

Citește și In ultimul timp, tot mai multi oameni se trezesc noaptea, in jur de ora 4.00. Explicatia e aceeasi pentru toti!

Sursa: AcontecerCristiano Tradus si prelucrat de logosul.ro

http://logosul.ro/2018/02/05/o-victima-ii-predica-evanghelia-atacatorului-in-timpul-procesului-si-ii-spune-sa-l-accepte-pe-isus-ca-domn

Numai 1 din 10 americani mai posedă o viziune biblică asupra lumii

By Beni Drădici  16 martie 2017

Numai 10% dintre americani mai păstrează o viziune asupra lumii complet biblică, cu toate că 46%, adică aproximativ 46 de milioane de adulți din Statele Unite, pretind că duc o viață creștină.

Conform unui sondaj efectuat de American Culture and Faith Institute și publicat în 27 Februarie, șapte din zece americani se autodenumesc creștini, dar relativ puțini au fost capabili să răspundă la câteva întrebări biblice și altele despre crezurile creștine.

„Investigația noastră a cules informații despre atitudinile și comportamentele relaționate cu probleme practice precum minciuna, înșelăciunea, furtul, pornografia, natura lui Dumnezeu și consecințele păcatelor nerezolvate”, a spus investigatorul George Barna,ce a dirijat studiul.

„Aceasta este ceea ce face diferența între numărul de persoane ce se consideră creștine – peste 7 din 10 – și cei ce posedă un punct de vedere biblic – atât de alarmant – doar unul din 10”.

Investigatorii au intervievat 6 000 de persoane, împărțite în trei grupuri: publicul în general, pastori protestanți conservatori din punct de vedere teologic și un al treilea grup pe care ei i-au denumit „creștini conservatori activi spiritual”, pe care le-au urmărit din anul 2013.

Chestionarul a cuprins 20 de întrebări despre credințele spirituale de bază și alte 20 ce evaluau comportamentul. Apoi investigatorii au revizuit răspunsurile la cele 40 de întrebări „în legătură cu conținutul biblic, numărând la fiecare persoană participantă, răspunsurile cu conținut biblic consistent”.

Doar 4 % din tinerii între 18 – 29 de ani, au obținut un procent de peste 80 %, ce au putut fi calificați de investigatori ca și „ucenici” integrați.

Termenul „ucenic integrat” are ca obiectiv să identifice pe acele persoane pe care credințele religioase stabilite, cuprinse în sondaj, doctrinare și comportamentale, le influențează modul de viață.

„În desfășurarea acestui studiu, am descoperit că unii pot pretinde că cred în ceva, dar dacă comportamentul lor nu reflectă aceste credințe, este îndoielnic că aceștia cred cu adevărat ceea ce spun”, a semnalat Barna.

„Isus i-a învățat pe ucenici că crezurile corecte sunt bune, dar măsura adevărată a fiecăruia este calificată de roadele aduse în viață, referindu-se la rezultatele aplicării credințelor personale. Drept rezultat, am creat această unitate de măsură cu intenția de a amesteca ambele: credința și comportamentul, pentru a estima consistența biblică a cosmoviziunii poporului”.

„De fiecare dată când se fac astfel de estimări, trebuie mers cu grijă. Suntem conștienți că această investigație ne oferă doar rezultate estimative și nu absolute. Numai Dumnezeu știe cu adevărat cine este creștin. Doar El știe cine posedă un punct de vedere biblic. Numai Dumnezeu știe ce se află în mintea și inima fiecărei persoane”, a spus Barna ca răspuns la posibilele critici la acest studiu.

The Christian Post

https://benidradici.com/numai-1-din-10-americani-mai-poseda-o-viziune-biblica-asupra-lumii1/

NIGER Un creștin a fost obligat să se convertească la islam pentru a-și putea îngropa fiul

 Doina Bejenaru  26-04-2018 

Abdou este un creștin din Niger, care a cunoscut pe Domnul Isus ca mântuitor, iar acum este persecutat de comunitatea din satul natal ca să se întoarcă la islam, relatează Porți Deschise România.

Timp de trei ani, Abdou a lucrat pentru o familie creștină. El a crescut ca musulman, dar datorită angajatorului său, el a cunoscut pe Isus și a decis să-l urmeze, la fel soția și fiica sa de 12 ani, Tchima. Când Abdou s-a întors în satul său îndepărtat, viața lui a devenit extrem de dificilă, deoarece sătenii au făcut totul pentru ca să întoarcă familia la islam.

Pentru a o proteja de căsătoria cu un musulman, Abdou și-a trimis fiica la o mătușă într-o regiune cu o populație creștină mai mare. Dar aici, a fost violată și a rămas însărcinată. A fost o așa rușine pentru părinții ei adoptivi încât au căsătorit-o cu un musulman care a promis că va avea grijă de Tchima și copilul său. Dar soțul ei i-a furat banii și a părăsit-o. Traumatizată și deprimată, tânăra femeie s-a întors în sfârșit la părinții ei.

La începutul acestui an, fiul lui Abdou, în vârstă de patru ani, a murit de malarie. După obiceiul regiunii, Abdou a vrut să-l îngroape în aceeași zi. Funerarele sunt un eveniment social important și de obicei mulți oameni se adună pentru a plânge cu familia afectată. Dar cazul lui Abdou era diferit: i-a fost interzis să-și îngroape fiul dacă nu se întorcea la islam. Soția lui a încercat să-l descurajeze, dar Abdou nu vedea o altă soluție. El a acceptat condiția pentru a-și îngropa fiul.

Soția lui totuși a perseverat în noua sa credință. Abdou a fost mișcat. La scurt timp după aceea, el s-a pocăit și s-a întors la Isus. „Vrem să facem un nou început cu Domnul. Dorința noastră cea mai sinceră este de a înțelege mai bine Cuvântul lui Dumnezeu și de a ne încrede pe deplin în Isus”, a mărturisit Abdou.

Deși libertatea religioasă este garantată în mod oficial în Niger, exemplul lui Abdou arată că persecuția creștinilor este foarte reală. Mulți creștini sunt supuși unei mari presiuni în viața lor de zi cu zi și nu știu cum să facă față persecuției. Porți Deschise organizează și predă seminare cu bazele biblice pentru a se menține fermi. Proiectele noastre sunt concepute pentru a le oferi, de asemenea, o bază economică.

Chiar dacă Niger nu apare în Indexul mondial al persecuției din 2018, creștinii sunt persecutați din cauza credinței lor în Isus. Acesta este motivul pentru care aceasta țară se află sub monitorizarea Porților Deschise.

PS: Echipa ȘtiriCreștine.ro vă cheamă să purtați pe mâini de rugăciune această familie și această țară. Rugați-vă pentru protecția lor fizică, emoțională și spirituală. Rugați-vă să rămână biruitori indiferent de situație și mărturia lor să răspândească Împărăția Evangheliei în inimile musulmanilor radicali.

Sursa: Porți Deschise România

Alte știri:

Jim Mathis: Locul de muncă și sabatul

Yemenul – locul 9 în topul mondial al persecuției

Israelul sărbătoreşte 70 de ani de independenţă

Jurnal de Rugăciune pentru Biserica Persecutată

STOP divorț în cea mai fericită țară din lume!

https://www.stiricrestine.ro/2018/04/26/niger-un-crestin-a-fost-obligat-sa-se-converteasca-la-islam-pentru-a-si-putea-ingropa-fiul/?u

„Fața diavolului”, în fumul din incendiile apocaliptice din Australia

DE ȘTEFANIA BRÂNDUȘĂ  /   EXTERNE   /   Publicat: Luni, 06 ianuarie 2020, 11:42   /   Actualizat: Luni, 06 ianuarie 2020, 16:38  

  

ARTICOLE RELAȚIONATE

 Rugbystul creștin Israel Folau spune că dezastrele abătute recent asupra Australiei sunt cauzate de legalizarea de către această țară a căsătoriilor între homosexuali și liberalizarea avortului

 Cuplurile australiene cheltuiesc zeci de mii de dolari pentru a alege culoarea ochilor și sexul bebelușilor. Genetician: Este exact ce doreau să facă naziștii

Dezastrul provocat de incendiile apocaliptice din Australia pare de neoprit iar oamenii văd în flăcările care mistuiesc totul în calea lor imaginea apocalipsei. Dar și a răului absolut. Este cazul unui fermier, Craig Calvert, care susține că în norii de fum care acoperă regiunea Victoria a surprins  chipul diavolului, scrie Daily Mail.

Craig Calvert a distribuit fotografia care arată chipul diavolului conturându-se în fumul incendiilor din estul orașului Gippsland. Fotografia a fost făcută de un prieten al fermierului, în timp ce incendiile de pădure au pus stăpânire pe regiune, inclusiv pe ferma acestuia din apropiere de Sarsfield.

Fața diavolului a fost surprinsă în incendiile Australiei de un fermier care s-a luptat cu disperare pentru a-și salva pământul. Craig Calvert, un producător de lapte, a petrecut mai bine de 13 ore luptând cu flăcările, alături de tatăl său. El a declarat presei că incendiile „nu sunt chestii înfricoșătoare, dar există o față mare a diavolului chiar în foc”. Imaginea care pare să arate o „față a diavolului” a fost distribuită de un surfer ,întrebând și pe alții dacă pot vedea același lucru.

„Nu sunt expert în chestiuni fantasmagorice, dar există o față mare a diavolului în acest foc”, a declarat fermierul australian, care a petrecut mai mult de 13 ore luptând cu flăcările pentru a-și salva locuința.  El s-a adresat din nou premierului Scott Morrison, cerându-i să „acționeze”, să sprijine oamenii și „să nu-i lase să moară”. „Australienii se tem. Este ridicol … Domnule Morrison, vă rog, puneți-vă mănușile și veniți aici să mă vedeți”, a spus el.

Fotografiile realizate în Pambula, în statul Noua Galie de Sud (New South Wales), arată un peisaj de neimaginat, plin de fum, cu străzi pustii, iluminate de un cer roșu aprins. Pe o suprafață de 30 de kilometri spre sud, cerul roșu-sângeriu a coborât peste orașul Eden, unde sute de oameni căutau adăpost pe plajă, la recomandările poliției.

Multe case au fost distruse în zonă, iar oficialii se tem că vor exista victime.

Un număr de 150 de incendii s-au înregistrat în tot statul, conform Serviciului de Pompieri Rurale. Duminică, aproximativ 2.300 de pompieri luptau cu incendiile care au devastat regiuni întregi din Australia și s-au soldat cu 24 de morți, provocând „pagube considerabile”, au anunțat duminică autoritățile australiene după o nouă zi marcată de condiții meteorologice catastrofale, relatează AFP și dpa.

Sute de proprietăți au fost distruse, iar numărul celor care și-au pierdut viața în incendiile devastatoare izbucnite în septembrie anul trecut în Australia aa ajuns la 24. Toate cele șase state australiene și un teritoriu au fost afectate de incendii și peste 5 milioane de hectare de teren au fost distruse de flăcări.Sâmbătă, premierul Scott Morrison a cerut să fie desfășurați 3.000 de rezerviști militari, o mobilizare fără precedent.

Peste 800 de milioane de animale native au fost afectate sau au murit din cauza flăcărilor din Noul Wales de Sud (NSW), statul cel mai grav afectat unde circa 5 milioane de hectare de teren au ars, potrivit profesorului Chris Dickman, ecologist la Universitatea din Sydney.

În Victoria, unde peste 1 milion de hectare de teren au fost mistuite de flăcări, ”se estimează că până la 500 de milioane de animale, inclusiv specii aflate pe cale de dispariție, au pierit deja în urma incendiilor”, a declarat reporterilor Jenny Gray, director executiv în cadrul Zoos Victoria.

Sue Ashton, director în cadrul singurului spital de koala din țară, în Port Macquarie, a estimat că zeci de mii de koala au pierit din cauza incendiilor de vegetație. ”Numai în zona noastră, sute de koala au murit. Într-o zonă mică unde studiem populația de mult timp, 350 – sau două treimi din populație – au pierit”, a declarat Ashton luni pentru DPA. ”Există zeci de habitate în toată țara în care trăiește o populație mică de koala, iar mulți dintre aceștia au fost incinerați și transformați în cenușă”, a precizat ea.

CELE MAI POPULARE

• CELE MAI CITITE
• CELE MAI COMENTATE

• 11 ianuarie 2020: Cresc salariul minim pe economie și alocația de stat pentru copii
• 27 ianuarie: Nașterea Domnului, în toată lumea ortodoxă pe stil vechi. În 1924 Biserica Ortodoxă Română a trecut la calendarul nou
• 3Două mii de grădinari oferă gratuit semințe românești, pentru a salva gustul nostru vechi al legumelor și fructelor
• 4Alina Mungiu Pippidi revine: Riscul asupra României este ENORM. Suntem singura țară din Europa cu arme dispuse pe curs de conflagrație cu Iranul. Nu se poate să te faci preșul tuturor și din aceste lucruri să creezi o situație de risc
• 5Președintele iranian Rouhani: Nu amenințați niciodată națiunea iraniană! Președintele american Trump: Statele Unite nu mai vor amenințări!
• 6Alina Mungiu-Pippidi: România este ca și în război cu Iranul
• 7Guvernul a adoptat modificarea OUG 114, care aduce prorogarea pensiilor speciale pentru primari, înghețarea punctului de amendă, eliminarea taxei pe active bancare, desființarea FDI și anularea taxei de 2% aplicate companiilor din energie
• 8Guvernul ar putea amâna dublarea alocațiilor pentru copii. Anunțul făcut de premierul Orban privind blocarea proiectului
• 9Ministerul Finanțelor recunoaște că a majorat ilegal nivelul accizelor
• 10Volohii din Poroșcovo au primit binecuvântare din partea Bisericii

https://www.activenews.ro/externe/%E2%80%9EFata-diavolului-in-fumul-din-incendiile-apocaliptice-din-Australia-159513