Pagina de Apologetică – Macedonianismul- Pneumatomahia – CULTURA SI CIVILIZATIA PERSANA / Octavian C. Obeada

Pagina de Apologetică este realizată de

Octavian C. Obeada

Preşedintele Misiunii Vox Dei

Apologet Baptist

Eroarea, într-adevăr, nu este niciodată expusă în deformarea ei goală, ca nu cumva, fiind astfel expusă, să fie deodată detectată. Aceasta însă este ornată cu şiretenie într-o haină atractivă, ca prin această formă exterioară, să o facă să apară pentru cel neexperimentat (pe cât de ridicolă pară să fie expresia) mai adevărată decât adevărul în sine” (Irineu, Împotriva Ereziilor 1.2).

Cuvântul „erezie” provine de la grecescul hairesis, care înseamnă „alegere”, sau „sciziune”. La început termenul de erezie nu purta cu sine înţelesul negativ pe care îl are acum. Dar, pe măsură ce biserica timpurie a crescut în scopul şi influenţa ei în zona Mediteraneană, diferiţi învăţători au propus idei controversate cu privire la Hristos, Dumnezeu, mântuire, şi alte teme biblice. Devenise necesar pentru biserică să determine ce era şi nu era adevărat conform Bibliei. De exemplu, Arius de Alexandria (320 d. Hr.) a învăţat că Isus era o creaţie. Era aceasta adevărat? Era aceasta important? Ulterior au apărut alte erori. Docetiştii au învăţat că Isus nu era uman. Modaliştii au negat Trinitatea. Gnosticii au negat întruparea lui Hristos. Din necesitate, biserica a fost forţată să se confrunte cu aceste erezii prin a proclama ortodoxia. Şi prin a face astfel, a adus condamnare asupra acestor erezii şi ereticii au devenit o realitate.

Macedonianismul

Macedonianism este o erezie anti-trinitariană gândită de un grup de oameni cunoscuţi ca Pneumatomachi (Combatanţii Sfântului Duh) şi au fost astfel numiţi după Macedonius, care a fost patriarh al Constantinopolelui.

Învăţături

Macedonius şi adepţii lui au fost semi-arieni, şi gândeau că chiar dacă Fiul era veşnic, El nu era dintr-aceeaşi singură substanţă (latineşte: consubstanciales, greceşte: homoousios) cu Tatăl, ci dintr-una asemănătoare (greceşte: homoiousios) cu Tatăl. Ei mai gândeau şi că Sfântul Duh nu era etern şi cosubstanţial cu Tatăl şi Fiul, ci o creaţie a Tatălui şi o acţiune a Fiului. Astfel, macedoniştii negau că Sfântul Duh era o ipostază, ori o personificare, a Sfintei Treimi.

Opoziţia

Mulţi înţelepţi au scris ca opozanţi ai macedonianismului, incluzând aici pe cel Mare, Vasile cel Mare, Grigore din Nyssa, şi Grigore Nazianzen. Macedonianismul a fost condamnat la Al Doilea Consiuliu Ecumenic, care a introdus următoarele cuvinte în Crezul Niceean:

„Καὶ εἰς τὸ Πνεῦμα τὸ �?γιον, τὸ κ�?�?ιον, τὸ ζωοποιόν, τὸ �?κ τοῦ Πατ�?ὸς �?κπο�?ευόμενον, τὸ σὺν Πατ�?ὶ καὶ Υἱῷ συμπ�?οσκυνο�?μενον καὶ συνδοξαζόμενον, τὸ λαλῆσαν διὰ τῶν π�?οφητῶν.”

Care se traduce astfel:

„Şi [eu cred] în Sfântul Duh, Domnul, Dătătorul de viaţă, care provine de la Tatăl, Cel ce cu Tatăl şi Fiul laolaltă are închinare şi slavă, Cel numit de prooroci.”

Surse

Talberg, D. N., И�?тори�? Хри�?тиан�?кой Церкви  (A History of the Christian Church), Moscova, Rusia: Institutul Teologic Ortodox Sf. Tihon.

Pneumatomahia

Din Catholic Encyclopedia

http://www.catholicity.com/encyclopedia/m/macedonians.html

(Macedonienii)

O sectă eretică care a înflorit în ţările adiacente Helespontului (Dardanele) în ultima jumătate a secolului al patrulea şi începutul celui de-al cincilea. Ei negau divinitatea Sfântului Duh, de unde şi numele de Pneumatomachi sau combatanţi împotriva Duhului.

Macedonius, fondatorul lor, a fost introdus în episcopia Constantinopolelui de către arieni (342 A.D.), apoi înscăunat de Constantius, care pentru a doua oară îl respinsese pe Pavel, episcopul catolic. Este cunoscut în istorie pentru persecuţiile sale asupra novaţianilor şi catolicilor; deoarece ambele grupări susţineau consubstanţialitatea Fiului cu Tatăl. El nu numai că i-a respins pe cei ce refuzau să intre în comuniune cu dânsul, ci i-a şi întemniţat pe unii şi i-a deferit pe alţii tribunalelor. În multe cazuri el a folosit tortura pentru a-I sili pe cei care nu voiau să comunice, a botezat cu forţa femei şi copii nebotezaţi şi a distrus multe biserici. Până la urmă, cruzimea sa a iscat o revoltă a novaţianilor în Mantinium, în Paflagonia, unde patru cohorte imperiale au fost înfrânte şi aproape măcelărite. Dezhumarea de către el a corpului lui Constantin a fost privită ca o mârşăvie faţă de protectorul Consiliului de la Niceea şi a dus la un conflict între arieni şi antiarieni, care a umplut Biserica şi vecinătăţile cu masacre. Şi cum dezhumarea a avut loc fără vreo sancţiune a împăratului, Macedonius a căzut în dizgraţie, iar Constantius a pus să fie înlăturat de gruparea acaciană şi apoi succedat de Eudoxius în 360. Această înlăturare, totuşi, nu a fost din motive doctrinare, ci a regiunii în care el a cauzat multă vărsare de sânge şi a îngăduit împărtăşania unui diacon vinovat de desfrâu. Macedonius a continuat să trăiască pentru o vreme lângă Constantinopol şi să provoace necazuri. A murit prin 364. Se crede că în aceşti ultimi ani a formulat respingerea sa faţă de divinitatea Sfântului Duh şi a fondat secta. Prietenia sa intimă cu Eleusius din Cysicus face acest lucru să fie probabil. Unii scolastici, însă, resping identificarea macedonienilor cu pneumatomahienii, aparent pe baze insuficiente şi împotriva autorităţii lui Socrates, un istoric contemporan care a trăit în Constantinopol. Consiliul din Niceea a folosit toate resursele sale pentru apărarea Homoousion-ului Fiului şi cu privire la Duh a adăugat şi cuvintele: „Noi credem în Sfântul Duh” fără vreo altă premisă. Macedonienii au profitat de lipsa de claritate şi ezitările de exprimare ale unora dintre înţelepţii înaintaşi pentru a-şi justifica şi propaga eroarea. Cei mai mulţi din această sectă erau clar ortodocşi privind consubstanţialitatea Fiului; ei au trimis o delegaţie de la  Consiliul semi-arian din Lampsacus (364 A.D.) la papa Liberius, care după unele ezitări a luat la cunoştinţă starea credinţei lor; iar privitor la A Treia Persoană, atât papa cât şi episcopii au fost mulţumiţi de propoziţia: „Noi credem în Sfântul Duh.” Cât timp s-a ascuns în deşert, în timpul celui de-al treilea exil, Athanasius a învăţat de la prietenul său Serapion din Thumis care cunoştea Niceea, totuşi declara Sfântul Duh o creaţie oarecare şi un înger păzitor (pe baza Evrei., i, 14). Athanasius a scris pdată către Serapion în apărarea adevăratei doctrine, iar la întoarcerea sa din exil (362 A.D.) a ţinut un consiliu la Alexandria din care a rezultat prima condamnare formală a pneumatomahiei. O scrisoare sinodică a fost trimisă oamenilor din Antiohia, sfătuindu-i pe toţi să ceară convertirea întru arianism, o condamnare împotriva „celor care spun că Sfântul Duh este o creaţie şi este separată de esenţa lui Hristos. Pentru cei care în timp ce pretind că susţin credinţa mărturisită la Niceea, îndrăznesc să blasfemieze Sfântul Duh, să nege arianismul în cuvinte, în timp ce cu gândul se întorc la el.” Cu toate acestea, în următorul deceniu erezia pare să fi decurs aproape nestăvilită exceptând Patriarhatul Antiohiei, unde la un sinod ţinut în 363, Meletius a proclamat credinţa ortodoxă. În Est, spiritul viu al represiunii asupra abaterii era Amphilochius din Iconium, care în 374 l-a rugat pe Sf. Vasile din Caesarea să scrie un tratat despre adevărata doctrină a Sfântului Duh. Acesta a acceptat, iar tratatul său este o lucrare clasică despre acest subiect (peri tou hagiou II. M. 32). Este posibil ca el să-l fi influenţat pe fratele său Grigore din Nyssa să scrie tratatul său împotriva macedonienilor, din care numai o parte ne-a parvenit şi care pare a se baza pe cuvintele: „Domnul şi dătătorul de viaţă care făptuieşte întru Tatăl.” Aceste cuvinte, aparent luate din Crezul Ierusalimului, au fost folosite de Sf. Epifanius din Salamis în a sa „Ancoratus” când combătea această abatere (374 A. D.). Amphilochius din Iconium, ca mitropolit de Lycaonia, a scris în acord cu episcopii săi o scrisoare sinodică către episcopul din Lycia, care conţinea o excelentă afirmare a adevăratei doctrine (377 A. D.). În Constantinopol (379) Grigore din Nazianzus şi-a rostit predica sa teologică strălucită pe acest subiect. De asemenea, Vestul a susţinut adevărul într-un sinod ţinut în Illyria şi menţionat de Theodoret (H. E., IV, 8) şi de papa Damasus în scrisoarea sa către Paulinus din Antiohia. Erezia a fost condamnată în Primul Consiliu din Constantinopol, iar disensiunile interne au dus curând la pieirea sa. Socrates (H. E., V, 24) susţine că un anumit presbiter macedonian, Eutropius, ţinea întrunirile sale în vreme ce alţii îl urmau pe episcopul Carterius. Eustathius din Sebaste, Sabinus, şi Eleusius din Cyricus par a fi fost conducătorii pe care secta i-a respins (pentru Eustathis, vezi Basil, Ep., CCLXIII, 3). În iunie 383 Theodosius printr-o conferinţă să aducă facţiunile ariene la un acord. Eleusius a mînuit simbolul credinţei reprezentându-i pe macedonieni, odată ce el i-a reprezentat pe ei împreună cu Marcianus din Lampsacus la Consiliul din Constantinopol. După această încercare nereuşită de reconciliere a macedonienilor cu alţi eretici, au apărut asprimile codului Theodosian şi după o generaţie, au dispărut din istorie. Socrates şi Sozomus pomenesc despre un anume Marathonius, uns episcop de Nicomedia de către Macedonius, care a obţinut astfel o poziţie de conducere în secta pe care ei au supranumit-o adesea, de atunci, marathonieni. Pentru Sf. Ieronim, Sf. Augustin, Sf. Damasus şi Rufinus, numele de macedonieni desemnarea obişnuită în Vest. Nu s-au păstrat scrieri ale lui Macedonius,dar scrierile pneumatomachiene sunt menţionate de Didymus cel Orb, care a scris un tratat excelent despre Sfântul Duh în treizeci şi şase de capitole (tradus în latină de Sf. Ieronim la comanda papei Damasus), şi care se referă în opera sa ulterioară (379) despre Treime (II, 7, 8, 10) la unele „scurte expuneri” ale doctrinelor macedoniene pe care le deţinea.

Loors, Eustathius von Sebaste (Halle, 1898); Schermann, Gottheit d. H. Geist, n. d. griech. Vätern d. IV Jahrh. (Leipzig, 1901); Fuller in Dict. Christ. Biogr., s. v.; Hergenroether, Histoire de l’Eglise, II (Paris, 1901), 99.

J.P. ARENDZEN

CULTURA SI CIVILIZATIA PERSANA

Cadrul geografic si istoric

Cuprins între fluviile Tigru si Indus, Marea Caspica, Golful Persic si Oceanul Indian, podisul iranian se întinde pe o suprafata de trei milioane de kilometri patrati. Pe acest teritoriu s-au încrucisat – înca dea cum patru mii de ani – numeroase drumuri comerciale care legau Orientul Apropiat, pe de o parte cu India si China, pe de alta parte cu tarile din bazinul rasaritean al Mediteranei. În acest spatiu s-au nascut, s-au dezvoltat, s-au înfruntat regate, imperii si civilizatii diverse. Istoria Persiei a fost strâns legata – în antichitate si în perioada de început a Evului Mediu – cu istoria Asiriei si Babilonului, a Egiptului, Greciei si Romei, a Bizantului si Islamului. Zona prin excelenta de contacte între Orient si Occident, Persia a receptat si a asimilat, a transmis sau a intermediat experienta istorica a multor popoare din jur, creând ea însasi si difuzând forme culturale si de civilizatie originale.

Clima podisului iranian era marcata de contraste mari de temperatura. În linii mari, jumatatea de sud a podisului era favorabila agriculturii si pomiculturii, în timp ce partea nordica – o imensa stepa, cu prea putine oaze – avea un teren bun doar pentru pasuni. Pe lânga fauna actuala, în antichitate mai traiau aici si tigri, ursi si o specie de lei, mai mici însa si mai putin periculosi decât speciile de azi. Muntii care înconjoara podisul din aproape toate partile erau bogati în minereuri de fier si plumb, în diorit si alabastru; desertul centre – în zacaminte de sulf; iar vaile râurilor – în pietre semipretioase.

Primele asezari omenesti sunt atestate arheologic pe podisul iranian chiar din mileniul al V- lea î.e.n. Spre sfârsitul mileniului al IV-lea î.e.n. s-au înregistrat aici miscari masive de populatii nomade (bine cunoscute în istoria antica a Orientului Apropiat: elamiti, gutti, kasiti etc.) care, coborând din regiunile muntoase, îsi îndreptau turmele spre bogatele câmpii mesopotamiene. Aceste triburi indo-europene au dat vastei regiuni în care începeau sa migreze numele Aryanam, “tara arienilor” – ceea ce înseamna “a nobililor”; de unde, denumirea tarii de Eran sau Iran, denumirea care (sub dominatiile succesive: araba, mongola si turca) a fost schimbata în Persia.

Organizarea militara si administrativa

Principalii stâlpi ai prestigiului si fortei Imperiului persan au fost armata si administratia. Tocmai acestea si sunt domeniile – alaturi de cel al religiei – în care persanii si-au adus contributia lor originala în istoria civilizatiei si culturii.

Regii mezilor au folosit experienta si organizarea militara a asirienilor, creând detasamente speciale de lanceri, de arcasi si de calareti. Cirus I n-avea o armata nationala, ci o armata de mercenari, recrutata din rândurile popoarelor supuse, armata ale carei detasamente erau conduse de ofiteri din tarile respectivilor soldati. Regii persani îsi aveau o garda personala formata din 4 000 de pedestrasi si calareti, toti din rândurile nobilimii. Singurul corp de armata permanent îl formau 10 000 de calareti de elita, care purtau numele de „nemuritori” (în sensul ca numarul lor trebuia sa ramâna fix, acelasi).

Forta armatei persane consta în cavalerie. Calaretii – recrutati din rândurile nobilimii – erau înarmati cu o sabie dreapta, buzdugan, secure si un fel de lasso. Urmau arcasii, calareti care trageau din fuga calului, – o tactica a carei mare eficienta s-a dovedit în luptele contra detasamentelor compacte ale legiunilor romane. Urmau trupele arcasilor care luptau din turnurile de lemn instalate pe spinarea elefantilor. Masa mare de pedestrasi – tarani prost înarmati – nu conta prea mult. Detasamentele de cavalerie grea – constituite din nobili de frunte – erau echipate într-un fel care le asigura o extraordinara forta de soc. De pe tronul sau, înconjurat de steaguri si protejat în mijlocul corpului de cavalerie grea, regele în persoana conducea operatiile militare.

Persanii practicau tactica replierii, retragându-se în fata inamicului dupa ce ardeau totul în urma lor, sau dupa ce provocau inundatii. Înainte de începerea unei batalii avea loc ceremonia purificarii rituale si a invocarii cerului. Pentru a se cunoaste exact pierderile suferite, fiecare soldat depunea la începutul luptei o sageata într-un cos; la sfârsitul luptei fiecare îsi lua înapoi sageata; numarul sagetilor ramase indica numarul celor ucisi.

Daca în materie de stiinta militara persanii nu erau întru nimic inferiori romanilor, acelasi lucru se poate spune si în ce priveste organizarea administrativa a tarii.

Darius si-a împartit imperiul în 23 de provincii (numar la care s-au adaugat apoi alte trei), având în frunte fiecare câte un guvernator, numit satrap (“îngrijitorul tarii”). Ales de rege dintre membrii familiei regale sau din cele mai înalte familii nobile, el raspundea direct în fata regelui. Satrapul raspundea si de perceperea darilor care erau stabilite de la caz la caz, cu o mare precizie. Raspundea de recrutarea oamenilor în timp de razboi (când era decretata mobilizarea totala), precum si de administrarea în provincia sa a justitiei. Alaturi de satrap – în sarcina caruia deci cadea exclusiv administratia civila – era plasat guvernatorul militar al provinciei respective, depinzând direct numai de rege. Pe lânga un înalt functionar însarcinat cu perceperea darilor, satrapul mai avea alaturi si un secretar numit de Palat, care avea misiunea de a tine legatura direct cu casa regala. În sfârsit, pe lânga contactul permanent si direct cu guvernatorul militar, regele îsi mai avea (pentru a-i controla pe satrapi si pentru a le verifica obedienta) si un corp speciali de inspectori, numiti “urechile regelui”. Acestia vizitau o data pe an – sau inopinat, chiar de mai multe ori – satrapiile spre a controla gestiunea; în caz de nevoie puteau dispune si de forta armatei. În perioada arsacizilor functia de satrap a devenit în general ereditara.

Populatia persana propriu-zisa – de aproximativ o jumatate de milion abia – era scutita de darile mari; în schimb asupra ei grevau sarcinile administrative si îndatoririle de ordin militar. Pentru a face fata imenselor cheltuieli (ale armatei, curtii regale, aparatului birocratic, lucrarilor publice, si altele) statul dispunea de diferite resurse: veniturile proprietatilor funciare nesfârsite ale casei regale, monopolul de stat al minelor, taxele vamale, prada de razboi, taxele si impozitele interne, tributul platit de tarile supuse s.a. Impozitele erau stabilite – în functie de zona geografica si de recoltele obtinute – pe genuri de proprietati (pe casa, pe gradina, pe vite, etc.) Cei lipsiti de proprietati funciare plateau taxe personale fixe, anuale; dar si taxe extraordinare: cu ocazia nasterii unui copil, pentru o casatorie, s.a.

Societatea persana. Regalitatea

Organizarea societatii persane a ajuns – în perioada sassanida – la o ierarhie foarte precisa si rigida. Întreaga viata si civilizatie persana era structurata în functie de pozitia proeminenta a aristocratiei. Societatea era împartita în patru clase, închise; trecerea dintr-o clasa în alta de era – cu extrem de rare exceptii – imposibila. Aceste clase erau: a preotilor, a militarilor, a functionarilor si a poporului. În interiorul acestor clase existau diverse subdiviziuni. De pilda, în clasa functionarilor erau inclusi si scribii, si astrologii, si poetii de curte; în rândul poporului intrau nu numai taranii, ci si negustorii si mestesugarii. În acest sistem nu erau considerati si sclavii de razboi (sclavia rezultata din vânzarea copiilor sau a debitorului nu exista în Persia), care n-au avut nici un rol important în viata economica.

Clasa preotilor se bucura nu numai de prestigiul pe care i-l conferea functia sa spirituala, ci si de o mare influenta în viata sociala si economica; o influenta cu atât mai mare cu cât ea dispunea de considerabile proprietati imobiliare si de venituri provenite din donatii, precum si dintr-un fel de “amenzi religioase” pe care la aplicau, arbitrar, celor “care pacatuisera”. Preotii erau organizati într-o ierarhie precisa si complexa, conducându-se dupa legile lor proprii, si deci formând un fel de stat în stat. Prin pozitia sa sociala si puterea sa economica, prin atitudinea, atributiile si întreaga sa activitate, clerul – care în epoca ahemenida a devenit cler al religiei de stat – servea puterea politica centralizata.

Clasa conducatorilor militari si clasa înaltilor functionari ai statului proveneau din rândurile aristocratiei. În sânul acesteia, locul de frunte îl ocupau “cele sapte familii”. Nobilii mari proprietari de pamânturi se bucurau de o serie de privilegii ereditare. (Într-un timp ajunsesera chiar sa fie ei cei care îl alegeau pe rege). Existenta lor era împartita între razboaie, vânatoare, banchete si placerile haremului. Cu timpul – în epoca sassanida – obiceiurile s-au mai rafinat; nobilii s-au pasionat pentru jocul de sah si pentru diferite jocuri cu mingea; totodata însa cultivau si poezia, muzica si chiar stiintele. Marii nobili, latifundiari, traiau în capitala, în anturajul de curte. Nobilimea mijlocie traia pe proprietatile ei. În ce priveste mica nobilime, aceasta nu se deosebea prea mult de “capeteniile satelor”. Toti nobilii însa, din toate categoriile, se considerau vasali ai regelui.

Taranii – “oamenii liberi” – erau liberi numai în teorie; practic, ei erau iobagi, supusi numeroaselor corvezi si platii dijmelor. De asemenea servituti erau scutiti numai cei o jumatate de milion de locuitori din provincia Fars, considerati persii “puri”. Taranii erau legati de pamânturile pe care traiau, putând fi vânduti unor noi proprietari odata cu mosiile pe care traiau si lucrau. Printre celelalte sevituti, taranii aveau si obligatia de a presta serviciul militar în timp de razboi, ca pedestrasi; ei trebuiau sa-si procure singuri echipamentul si armamentul, fara sa primeasca nici o solda si nici o alta recompensa. Populatia modesta a oraselor (de exemplu, mestesugarii si negustorii) era mai avantajata: platea doar taxele personale, asemenea taranului, în schimb era scutita de a presta serviciul militar.

Într-o vreme – în epoca sassanida – statul persan cautase sa se intereseze de situatia muncitorilor, reglementând conditiile de munca si cuantumul salariilor. Salariile erau precis fixate, – si diferentiate în functie de vârsta, de sex si de calificare. Se pare ca ar fi existat chiar si centre de angajare a muncitorilor (cel putin pentru lucrarile publice).

În vârful piramidei sociale trona regele, monarhul absolut. În contextul istoriei antichitatii, ideea monarhiei de mandat si de drept divin nu este o idee noua. Nu e noua nici ideea ca îndatorirea regelui este sa iubeasca adevarul si dreptatea, sa vegheze asupra aplicarii legilor si sa-l protejeze pe cel slab si asuprit. Aceste prescriptii – asupra carora Codul lui Hammurabi insista în mod deosebit – se gaseau formulate si în doctrina regalitatii Egiptului antic. Dar nicaieri acestea nu sunt exprimate cu atâta claritate si într-un mod atât de staruitor ca în declaratiile regilor persani: “Eu am iubit dreptatea si am urât minciuna; am vrut sa nu se faca nici o nedreptate vaduvei si orfanului; l-am pedepsit cu asprime pe cel mincinos; dar pe cel care a muncit cinstit, l-am rasplatit” – afirma cu mândrie într-o inscriptie Darius. De asemenea, monarhul persan tinea sa fie considerat si trebuia sa apara în ochii supusilor sai ca un model de luptator. “M-am dovedit a fi cel mai bun calaret si cel mai bun arcas; am fost cel mai iscusit dintre toti vânatorii; orice lucru eram în stare sa-l fac cel mai bine” – spunea acelasi Darius.

Spre a-si spori si mai mult în ochii supusilor lumina supremei sale demnitati, dându-i totodata si o aura de mister, regele tinea sa ramâna cât mai inaccesibil. Traia închis în palatele sale, nevazut nici chiar de înaltii demnitari ai curtii – decât în ocazii exceptionale. Se în schimb de muzicanti, care erau foarte stimati, luau parte la ceremonii si îl însoteau pe rege la vânatoare. Vânatoarea era placerea aleasa a regilor persani; vânatoarea în parcuri închise în care erau tinuti tigri, o specie mai mica de lei, apoi mistreti si ursi, onagri si gazele, struti si pauni.

Agricultura. Mestesugurile

Resursele economice care au alimentat colosalul edificiu politic si social al Imperiului persan au cunoscut o evolutie fireasca de-a lungul celor patru perioade istorice, – ahemenida (550-331 î.e.n.), elenistica seleucida (331-250 î.e.n.), arsacida (360 î.e.n. – 224 e.n.) si sassanida (224-651).

Baza economiei o constituia agricultura, marea proprietate agrara lucrata de taranii legati de pamânt si (mai putin) de sclavii prizonieri de razboi. Mica proprietate agrara s-a pastrat mai ales în provincia Fars – regiunea de origine a dinastiei Ahemenide, – dar si aici în proportie redusa. Se produceau cu precadere orz si grâu, se cultivau maslinul si vita de vie, se practica pe scara larga apicultura, se cresteau vaci, capre, oi si animale de povara (cai, asini si catâri).

Sub ahemenizi s-a realizat pentru prima data o irigatie a terenurilor prin canalizare si, probabil (ca în Grecia timpului), o asanare a terenurilor mlastinoase.

În timpul dinastiei seleucide a luat o mare dezvoltare cultura multor specii de plante; multe au trecut în aceasta epoca din Iran în Europa meridionala (bumbacul, lamâiul, maslinul, curmalul, smochinul, pepenele galben). Acum s-a dezvoltat si tehnica agrara; au început sa se practice trei asolamente anuale de cultura, au aparut noi procedee de irigatie si noi metode de cultivare a vitei de vie. Marile proprietati (ale coroanei, ale templelor, ale nobililor) au fost fractionate spre a fi distribuite oraselor sau coloniile militare. Ca urmare, multi tarani legati de pamânt au devenit arendasi, iar cei de pe pamânturile daruite oraselor au devenit tarani liberi: aceasta a fost marea opera politica si sociala a epocii seleucide.

Dar sub dinastiile partilor, în perioada Arsacizilor, au aparut din nou marile latifundii. Mica proprietate a disparut încetul cu încetul, taranii si-au pierdut libertatea, devenind tot mai oprimati de marii proprietari. Se noteaza acum progrese în zootehnie, nu însa si în tehnica agricola. Este perioada când din China s-au adus piersicul, caisul si viermele de matase; iar din India, trestia de zahar.

Si în epoca sassanida baza economiei a continuat sa ramâna agricultura. Nu s-a înregistrat însa acum decât o agravare a situatiei taranului. Trecerea spre modul feudal de productie devine tot mai evidenta: pe proprietatea nobilului domina sistemul economiei închise, taranul produce tot necesarul consumului pentru stapânul sau, de la grâu, carne si untdelemn, pâna la vin si fructe.

Mestesugurile au început sa ia o dezvoltare la orase înca din epoca ahemenizilor; pe marile mosii însa productia artizanala încredintata servilor a continuat. Latifundiile îsi aveau propriii lor mestesugari (dulgheri, tâmplari, fierari, tesatori, morari, etc.). Mestesugarii din orase lucrau, de pilda articole de îmbracaminte, dar si bijuterii si vesela, de bronz, argint si aur.

Progresul artizanatului era asigurat de marile rezerve de materii prime, obtinute si din import, de care dispunea imperiul. Lemnul era adus în special din Asia Mica, Liban si India; iar metalele (arama, fierul, aurul), din Cipru si Palestina, din Liban si Asia Mica, din zonele nordice ale Mesopotamiei sau din regiunea Caucazului meridional. Carierele din muntii Elamului furnizau cantitati suficiente de marmura pentru constructia palatelor regale. Minele din Khorassan erau bogate în pietre semipretioase, în special turcoaza si cornalina.

În timpul dinastiei Seleucide, olarii, tesatorii, incizorii si cizelatorii si-au intensificat si si-au perfectionat productia. Alte mestesuguri s-au perfectionat sub dinastia Arsacida, pielaria, productia de arme si a obiectelor de sticla. În epoca sassanida statul nu se îngrijea numai de propriile sale ateliere, ci exercita un control sever si asupra atelierelor particulare – care produceau articole necesare în primul rând curtii, armatei si administratiei, – stabilind preturile produselor si salariile lucratorilor. De remarcat faptul ca în aceeasi epoca sassanida au început sa se constituie anumite corporatii de mestesugari, – un fenomen care, prin intermediul arabilor, se va transmite Europei medievale.

Comertul. Transporturile

 Practica comertului nu era tinuta de persani în mare cinste; de aceea comertul a ramas aici, în mare parte, pe mâna strainilor – babilonieni, evrei, armeni sau fenicieni.

Comertul persan a fost puternic stimulat, înca din epoca ahemenizilor, datorita realizarii unitatii politice a întregului Orient Apropiat sub persani, împartirii imperiului în satrapii conduse de o administratie centralizata, crearii unei bune retele de transport si comunicatii, sistemului perfect de stabilire si percepere a taxelor si impozitelor, precum si afluxului de aur si argint în cantitati imense în trezoreria statului. Considerabil stimulat a fost comertul persan si de introducerea pe tot teritoriul imperiului a unui sistem unic de masuri si greutati, si mai ales, prin introducerea monedei. Moneda mica de argint aparuse înca din sec. VII î.e.n.; dar adevaratul sistem monetar bimetalic (cu monede de aur si argint) dateaza din secolul urmator, când regele Cresus l-a introdus în tara sa, în Lidia, si dupa ce apoi – la sfârsitul aceluiasi secol al VI –lea î.e.n. – Darius l-a adoptat si în imperiul sau.

Gratie avantajelor incalculabile pe care le prezenta acest sistem monetar, Persia a putut stabili, înca de la începutul imperiului, relatii comerciale externe de o extindere geografica (din Grecia pâna în India si Ceylon) si de un volum de schimburi necunoscute pâna la acea data.

Negustorii persani din timpul Ahemenizilor au ajuns pâna în regiunea Dunarii si a Rinului. Navigatorii întreprindeau mari calatorii de explorare, de la gurile Indusului pâna în Egipt, ajungând mai târziu chiar pâna în zona Gibraltarului. În secolele VI-V î.e.n. volumul schimburilor comerciale a atins nivelul cel mai înalt: Persia importa vase de bronz si obiecte de podoaba din Egipt, ambra din regiunile nordice, spade si scuturi din tinuturile Marii Egee, tesaturi din Corint, Milet si Cartagina.

Interesant de notat este faptul ca aparitia si raspândirea monedei a favorizat si dezvoltat comertul bancar. Acest fel de activitate era cunoscut în Mesopotamia înca din mileniul al II-lea î.e.n.; dar în Persia, deosebirea era ca în timpul dinastiei Ahemenide “bancile” nu apartineau statului, ci în aceasta epoca se înfiintasera aici adevarate “banci” particulare.

Sub Seleucizi, Persia exporta articole de îmbracaminte si obiecte de podoaba, fier si cupru, plumb si pietre semipretioase, covoare si câini de rasa, – importând, printre altele, aur în mare cantitate din India, Armenia si regiunea Caucazului. Regii seleucizi acaparasera aproape toate bogatiile tarii, organizând un aparat fiscal centralizat extrem de riguros. În perioada urmatoare volumul exportului a crescut, în schimb la import au aparut articole noi: papirus, purpura. În cele din urma, au aparut elemente noi care au dinamizat mai mult comertul “mondial” iranian.

S-au format colonii stabile de negustori, – mai ales sirieni si evrei. “Casele comerciale” exportatoare s-au specializat; negustorii angajati în comertul interior de asemenea. Dar fenomenul cel mai important a fost aparitia “politei”, într-o forma noua. Cu toate acestea, în epoca sassanida comertul exterior persan a stagnat din cauza ca statul, stapân pe importante monopoluri si impunând o fiscalitate excesiva, intervenea prea mult în afacerile negustorilor, ceea ce împiedica mult functionarea normala a liberului schimb. Un progres cu totul remarcabil l-au înregistrat si mijloacele de transport de-a lungul perioadelor celor patru dinastii.

În timpul primei dinastii persane au fost pietruite portiunile de drumuri deteriorate de intemperii. În sec. IV î.e.n. s-a inventat un mijloc de protectie a copitelor animalelor de povara, constând dintr-un învelis de arama, sau confectionat din par de capra ori de camila.

(Potcoava va fi inventata în sec. II sau I î.e.n.). În acest timp constructorii din diferitele regiuni ale imperiului au construit nave cu o capacitate de 200-300 tone încarcatura (sau nave fluviale de 100-200 tone), corabii cu pânze si vâsle care puteau parcurge pâna la 80 de mile marine într-o zi.

Sub a doua dinastie s-au organizat expeditii maritime de explorare. O mare flota având baza în Golful Persic asigura legaturile cu Marea Rosie înspre vest; iar sper est, cu Oceanul Indian.

Drumurile pe uscat erau bine întretinute. Paza era asigurata de puncte militare fixe. Caravanele care strabateau desertul aveau la dispozitie hanuri si rezerve de apa potabila. Toate aceste conditii asigurau deplasari si transporturi cu o rapiditate care nu va fi depasita – în nici un punct al globului – pâna la aparitia masinii cu vapori.

Dreptul. Justitia În regimul monarhic absolutist de tipul despotismului persan regele era unica sursa a dreptului. Hotarârile lui deveneau legi imuabile; legi care, pretinzându-se ca îi erau “inspirate” de zeul suprem Ahura Mazda, însemna ca exprimau însasi vointa divinitatii. În consecinta, a încalca hotarârea regelui (deci legea) însemna o grava crima de-a dreptul contra religiei, o jignire intolerabila adusa chiar divinitatii.

Ca urmare, n-a existat un cod de legislatie persana compact si organic, stabil si unic. Când Darius s-a gândit – cel dintâi – sa dea statului sau o armatura legislativa adevarata, el a pus sa i se consemneze hotarârile pe tablite de arama, pe stele de piatra sau pe papirus, – documentele care erau trimise apoi spre cunostinta în diferite puncte ale imperiului. (Dar popoarele supuse îsi pastrau propria lor legislatie). Hotarârile-legi ale lui Darius par sa fi fost inspirate adeseori de Codul lui Hammurabi, pe care consilierii regelui persan îl cunosteau demult.

Textele legilor hotarâte de rege erau redactate de preoti – care multa vreme au îndeplinit si functia de judecatori. Mai târziu, locul lor a fost luat de judecatori laici. La sate, “capetenia satului” era si judecatorul local. Judecatorul suprem era regele – care însa îsi putea delega un reprezentant pentru a judeca în ultima instanta. Oricine putea face apel la rege. Acesta tinea – în fata poporului – scaun de judecata de doua ori pe an. (Asa procedau cel putin primii regi sassanizi). Dupa rege, venea curtea suprema de justitie, compusa din sapte membri; apoi, numeroasele tribunale raspândite în toate orasele mai importante ale imperiului. Tribunalelor le erau fixate anumite termene pâna la care trebuiau sa judece cauzele prezentate. Împricinatul – care nu se putea descurca în multimea de legi ce se adunasera de-a lungul timpului – putea fi sfatuit de “oratorii legii”, – un fel de avocati, care se ocupau si de întregul mers al procesului. În hotarârea pe care urma sa o ia, tribunalul trebuia sa tina seama si de persoana morala, de trecutul si de meritele acuzatului. Judecatorii erau numiti pe viata; dar în caz de coruptie dovedita, erau înlaturati si pedepsiti cu moartea.

Pedepsele erau în general de o cruzime pe care numai asirienii o egalasera. Pedeapsa cea mai usoara (si care în unele cazuri putea fi înlocuita cu o amenda) consta în lovituri de bici: între 5 si 200. Numarul maxim de lovituri era administrat celui care otravise câinele unui pastor (în timp ce pentru un omicid involuntar erau prevazute numai 90 de lovituri). Legea stabilea apoi ca pentru o crima savârsita de cineva sa fie pedepsita întreaga familie.

Crimele si delictele cele mai grave erau pedepsite cu mutilarea, cu scoaterea ochilor, cu însemnarea cu fierul rosu, sau cu moartea. Crimele pentru care era prevazuta pedeapsa cu moartea erau: tradarea, sodomia, asasinatul, vina de a fi patruns în viata intima a regelui, sau de a se aseza chiar si întâmplator pe tronul regal…Pedeapsa capitala era executata prin otravire, tragerea în teapa, rastignire, spânzurare cu capul în jos, lapidar, jupuire, strivirea capului, acoperirea cu cenusa înfierbântata, îngroparea de viu pâna la gât, si alte asemenea orori.

Familia

Asemenea cruzimi si barbarii autorizate de dreptul persan contrastau cu frumoasele calitati morale ale poporului. Persanii erau cunoscuti ca oameni blajini, generosi, ospitalieri, politicosi, chiar ceremoniosi.

Regimul familial si viata de fiecare zi a familiei erau în multe privinte la un nivel moral superior celui al altor popoare din Orientul Antic. Se mentinuse, fireste, si în Persia poligamia – dar de consideratie si de drepturile de stapâna a casei se bucura numai una din sotii, numita “privilegiata”. În familia regala si în familiile nobililor casatoriile între frate si sora erau – ca în Egipt – frecvente. Casatoria se contracta prin plata unei suma de bani parintilor logodnice.

Femeia datora ascultare absoluta barbatului ei. Pe de alta parte, ea putea sa posede bunuri materiale si sa dispuna liber de ele; putea sa conduca treburile sotului în numele lui; putea sa circule în public cu fata neacoperita de val. De aceste libertati se bucurau mai mult femeile sarace. Femeile din rândurile aristocratiei duceau o viata în izolare, puteau iesi numai cu fata acoperita, nu aveau voie sa se întâlneasca în public cu barbati, iar dupa ce se casatoreau nu puteau avea nici un fel de relatii nici cu rudele lor cele mai apropiate de sex masculin. Un regim de o severitate care explica de ce niciodata femeile nu erau reprezentate nici în arta plastica, nici mentionate în inscriptii.

Se pastra în Persia, ca la evrei, obiceiul leviratului: daca sotul deceda fara sa fi avut copii de sex masculin, vaduva se casatorea cu ruda cea mai apropiata. Daca însa sotul ramânea vaduv fara sa aiba baieti (care totdeauna erau preferati fetelor), ruda lui mai apropiata lua în casatorie pe una din fetele sau nepoatele lui: iar copilul de sex masculin nascut din aceasta casatorie era considerat fiul si deci mostenitorul vaduvului dupa ce acesta deceda.

Daca sotul deceda fara sa fi avut o fata, cu o parte din mostenirea lui se înzestra – se “cumpara” – o fata pentru a o marita cu o ruda apropiata a defunctului. Daca tatal deceda si copiii lui nu ajunsesera înca la vârsta maturitatii, acestia erau pusi în tutela vaduvei. Respectarea întocmai a acestor uzante era sever controlata de preoti. Acestia procedau la împartirea mostenirii (modalitatile partajului erau foarte complicate); iar daca defunctul nu lasase nici o avere, preotii erau cei care se îngrijeau de funerarii si de soarta orfanilor sai minori. Nasterea unui copil de sex masculin era întâmpinata cu mare bucurie.

Parintilor li se aduceau daruri; chiar regele facea în fiecare an daruri parintilor cu multi copii. Daca se dovedea ca copilul nu daduse ascultarea cuvenita tatalui, o parte din mostenirea ce îi revenea de drept de la tatal sau îi ramânea mamei. De educatia copilului se ocupa mama; iar de la vârsta de cinci pâna la sapte ani, tatal. Apoi copiii (celor bogati) urmau scoala, care era tinuta de preoti fie în incinta templelor, fie la locuinta lor. În aceste scoli studiile durau pâna la vârsta de 20, chiar 24 de ani. Se studiau texte din Avesta, cu respectivele comentarii; elevii învatau scrierea cuneiforma, învatau legendele si traditiile referitoare la zeii si la eroii iranieni capatau notiuni de religie, de medicina si de drept; în fine, erau initiati în treburile publice si în practicile cancelariei regale.

Educatia astfel dirijata urmarea în principal sa le asigure tinerilor pregatirea necesara în vederea viitoarelor functii administrative sau militare care îi asteptau. Iar pentru a-l obisnui pe tânar cu viata grea a soldatului, exercitiile si instructia la care erau supusi erau foarte dure: tinerii executau lucrari agricole istovitoare, faceau marsuri lungi pe arsita si pe ger, calareau pe cai naravasi, erau alimentati foarte prost; sau erau pusi sa treaca înot un fluviu, cu tot echipamentul si armamentul personal. Grecii admirau educatia data tinerilor persani, despre care Herodot (simplificând însa lucrurile) spune: “Tinerii persi sunt învatati trei lucruri: sa citeasca, sa traga cu arcul si sa spuna totdeauna adevarul”.

Viata cotidiana

Locuintele erau relativ modeste, la toate nivelurile sociale. Casele erau de obicei din caramida nearsa, de argila amestecate cu paie tocate; numai cei foarte bogati îsi puteau permite sa aiba case din caramida arsa (combustibilul fiind foarte rar). Acoperisul era din bârne din lemn peste care se întindeau rogojini acoperite cu lut. Casele bogatilor erau construite în jurul unei curti interioare, în care se afla instalata si o cada mare pentru apa menajera. Nobilii imitasera casele grecesti, adaugându-le un atriu deschis, sustinut de coloane de lemn. Pe jos, pe pamântul batut se întindeau covoare de obicei tesute în casa.

De dimensiuni modeste erau si cele mai multe dintre palatele regale: cel al lui Darius din Persepolis avea doar 50 pe 30 metri. În schimb cornisele usilor si ale ferestrelor erau din marmura, peretii erau tencuiti si zugraviti în verde; iar vesela era de o bogatie si de un rafinament artistic neîntrecut în Antichitate de nici o alta tara. Când Alexandru Macedon a cucerit Persia, inventarul prazii însuma – printre alte comori – pahare de aur masiv în greutate totala de 2.216 kg, iar cupele mari, încrustate cu pietre pretioase, cântareau 1.697 kg!

Aristocratii si bogatasii persi erau renumiti pentru eleganta ostentativa si fastul excesiv pe care îl afisau în îmbracaminte si bijuterii. Nobilii purtau parul lung si îngrijit ondulat, iar barba de asemenea; apoi cercei grei cu pietre scumpe, lanturi de aur si bratari de argint. Deosebit de luxoasa era îmbracamintea celor zece mii de ostasi din corpul nemuritorilor”: splendide vesminte de brocart, tunici cu mâneci largi si garnisite cu pietre semipretioase. Armele, de asemenea: extremitatea inferioara a lancilor a noua mii dintre „nemuritori” era din argint masiv, iar lancile celorlalti o mie (deci ale ofiterilor) era din aur masiv.

Acelasi gust si fast se noteaza si în obiceiurile, traditiile si la serbarile persilor. Sarbatoarea religioasa dedicata zeului soarelui Mithra – sarbatoarea oficiala cea mai importanta – era si sarbatoarea Anului Nou. Cu aceasta ocazie regele organiza si prezida sacrificii si ceremonii solemne; dupa care participa la banchetul la banchetul care era urmat totdeauna de spectaculoase dansuri sacre si de dezlantuite betii. La aceasta sarbatoare persii obisnuiau sa-si faca daruri unii altora, în familii se aranjau ospete, servitorii capatau haine noi, soldatii primeau o solda în plus, supusii aduceau si ei daruri satrapilor si nobililor; la sfârsitul ospetelor grandioase la curte, regele daruia saracilor cantitati de mâncare si de bautura ramase neconsumate.

Sarbatoarea cu caracter laic cea mai importanta era seara de ajun a Anului Nou, când familiile si prietenii se adunau în jurul celei mai copioase mese pe care si-o puteau permite. În alte ocazii, când sarbatoreau o veste buna sau un eveniment familial fericit, persii obisnuiau sa iasa si sa împrastie pe strazi ramuri de mirt. În schimb, în ocazii triste (o înfrângere militara, sau la moartea unui rege) îsi radeau parul si barba, îsi sfâsiau vesmintele, iar cailor le taiau coama.

Rudimentare cunostinte stiintifice

Contributia persilor în domeniul stiintei a fost – pâna la o data târzie, sec. V e.n. – neînsemnata. Cel putin, nu ni s-au pastrat texte stiintifice, nimic care sa ne dea vreo indicatie asupra unor principii, conceptii sau macar simple cunostinte stiintifice. Exceptie fac doar câteva incidentale si vagi aluzii din Avesta la domeniul medicinei, dar fara nici un amanunt privind practica medicala.

Tot ceea ce stim este ca medicina era practicata – cel putin la început – de preoti într-o forma în care predomina vrajitoria; ca, începând din sec. IV î.e.n., medicii persi – ale caror onorarii erau stabilite de lege (ca în Codul lui Hammurabi) tinându-se seama si de conditia sociala si economica a bolnavului – erau organizati în corporatii; si aici medicii se împarteau, ca la greci, în trei categorii; cei care “foloseau cutitul”, chirurgii, cei care tratau cu ajutorul plantelor, adica medicii propriu-zisi, si cei care vindecau cu cuvântul, adica magicienii si vrajitorii. Acestia din urma erau mai pretuiti decât toti.

Se mai cunosteau apoi unele preocupari, sporadice si vagi, de organizare a calendarului – si cam atât. În schimb persii s-au servit de cercetarile si de rezultatele prestigioase a Babilonului; precum si – înca din sec. VI î.e.n. – de contributia învatatilor, mai ales a medicilor, veniti din Grecia.

Dar în domeniul tehnicii, persii au avut realizari demne de mentionat. Astfel: pentru irigarea terenurilor ridicau apa din râu pâna la nivelul orgoarelor cu ajutorul rotii prevazute pe circumferinta cu un sistem de galeti: o inventie – în uz si azi în unele tinuturi orientale – care se considera ca apartine persilor. Apeductele lor aduceau apa prin conducte subterane – pentru a o feri de evaporare si a o pastra curata – pâna în bazinul-rezervor. Iar modul lor de prelucrare a metalelor, de confectionare a obiectelor de ceramica dovedeste o tehnologie foarte înaintata pentru acele vremuri.

Mai târziu, stiinta persana s-a afirmat în primul rând prin prestigiul medicilor. În sec. V e.n. exista la Gonde Sahphur o scoala de medicina care a avut o importanta deosebita în dezvoltarea stiintei medicale arabe. În acest centru stiintific – o adevarata academie – pe lânga învatamântul medical si practica clinica, s-au tradus în siriana si persana lucrari de medicina grecesti si indiene.

Oamenii de stiinta persani care în secolele VII-VIII trecusera la Islam si adoptasera limba araba au avut un rol considerabil în introducerea patrimoniului culturii elenistice în civilizatia islamica: prin traducerile lor de opere medicale, juridice, teologice ei au pregatit limba araba pentru noul sau rol de transmitere a stiintei grecesti. Atât prin aceasta activitate cât si prin cea de cercetari personale, oamenii de stiinta persani vor fi integrati în mare miscare stiintifica si culturala araba – sau, mai precis: islamica.

Arta persana. Arhitectura

O contributie de o relativa originalitate au adus persii si în arta. Arta persana este în cea mai masura de import, o arta în care sunt amalgamate conceptii, stiluri, motive si tehnici extrapersane, – o arta compozita. În ansamblul culturii persane arta detinea un rol secundar.

Situat între doua lumi, a Orientului si a Occidentului, mentinându-se în contact permanent cu arii diferite de cultura, vechi si originale, Imperiul persan a împrumutat elemente diverse de la fiecare, fara sa reuseasca (în general vorbind) sa le si contopeasca, sa le reelaboreze într-o sinteza de reala si valoroasa originalitate. Sub acest raport contributia persana mai de relief este limitata la domeniul arhitecturii. Dar în aceasta arhitectura lipsesc templele. De asemenea, lipsesc mormintele monumentale – în afara mormintelor regale sapate în stânca. Templele lipsesc, pentru ca vechii persi considerau ca zeului apartinându-i toata lumea nu trebuie sa fie închis în cadrul unor cladiri.

Se multumea numai cu altare de mici dimensiuni, cum ar fi altarul pe care era întretinut permanent focul sacru, în apropierea caruia se afla altarul considerat adevarat, cel pe care se oficiau sacrificiile. Impresionante în schimb erau palatele regale. Pentru constructia lor se aduceau din alte tari materialele si mesterii, în special din Egipt, India si Grecia. Primii regi ai Persiei îsi construisera drept palate niste locuinte din lemn de cedru si de chiparos, cu exteriorul învelit în placi de metal. Mai târziu, palatele regale au fost construite pe o esplanada înaltata la 6 m si chiar pâna la 15 m, lunga de circa 500 m si larga de 300 m.

Monumentul prin excelenta al epocii ahemenide este palatul de dimensiuni colosale. Palatul lui Darius din Persepolis era înaltat pe o terasa rectangulara (cladita din blocuri mari de piatra) având laturile de 530 m si 330 m. Arhitectura era babiloniana, cu curti interioare si cu lungi coridoare în exterior unde soldatii garzii faceau de paza. Partea principala a cladirii o constituia sala tronului, patrata, cu latura de 43,5 m, al carei plafon din lemn de cedru era sustinut de coloane zvelte si canelate – înalte de 20 m si cu un diametru de 1,6 m, – în numar de 362 (=1296). Rolul preponderent pe care îl detinea coloana deosebea arhitectura persana de cea asiriana, din care s-a inspirat; caci în arhitectura asiriana coloana ramânea doar un accesoriu arhitectural, iar nu un principal element functional.

Dar modelul adevarat si evident al palatelor persane pare a fi fost dat de salile hipostile egiptene, în speta de cele din Teba. Originale însa, caracteristic persane sunt capitelurile coloanelor, – reprezentând partea anterioara a corpurilor a doi tauri (sau licorni cu labe de leu), în pozitia de spate la spate si în genunchi, tauri care sustineau în spinare grinzile arhitravei.

Caracteristice – si provenind din zona culturala mesopotamiana – sunt si scarile monumentale, cu rampe convergente decorate cu basoreliefuri, cu colosi animalieri fantastici sau reali pazind intrarile. Scara de acces a palatului din Persepolis – larga de 7 m si cu 106 trepte – ducea la o a doua terasa, terasa propileelor si a “salii celor o suta de coloane” (înalte de 20 m fiecare).

Ansamblul avea dimensiunile colosale ce aminteau de templul egiptean din Karnak. În epoca Arsacizilor apare în arhitectura persana o noutate care va dura în Iran pâna azi: bolta în leagan, imensa ca dimensiuni, deschizându-se pe fatada cladirii. Mai târziu, arhitectura sassanida se va caracteriza prin masivitate si prin folosirea cupolei.

În mai mica masura apartin arhitecturii mormintele regale rupestre, inspirate – cum s-a spus – din hipogeele egiptene. Fatada grotelor artificiale este în asa fel cioplita în stânca încât sa se scrie într-o suprafata de forma unei cruci grecesti. Interiorul este foarte simplu, de dimensiuni reduse, compus dintr-un vestibul si o camera funerara. Încaperile sunt lipsite de orice element ornamental. Întreaga atentie este acordata exteriorului: cele patru coloane de la intrare sustin o cornisa deasupra careia basoreliefurile desfasurate în doua zone suprapuse îl reprezinta pe regele defunct înconjurat de supusi si binecuvântat de Ahura Mazda, în fata altarului pe care arde focul sacru.

 Sculptura

Arta persana este o apoteoza a monarhiei. Basorelieful, în special, este conceput si realizat în scopul de a exalta ideea de monarhie absoluta si persoana monarhului. Apare si aici modelul asirian; cu deosebirea ca linia vesmintelor, a drapajului, este mai delicata decât în basoreliefurile asiriene. Varietatea de figuri, de atitudini, de miscari, este sensibil mai redusa decât în basorelieful asirian. Artistul persan urmarea sa puna în evidenta nobletea conceptiei si sa creeze un efect grandios. Ca urmare, leii sculptati de el sunt de un realism si de o forta mai reduse decât ale leilor din basoreliefurile asiriene, dar sunt mai decorativi. Taurii înaripati impun mai putin din salbatica lor forta animalica decât cei din reprezentarile artistice asiriene, – în schimb au mai multa eleganta si armonie a formelor. Cu toate acestea, desi este mai calma, mai lipsita de forta, de dinamism si de varietate, arta epocii ahemenide ramâne mult debitoare celei asiriene.

Întâlnim în basoreliefurile persane aceleasi motive ca în basoreliefurile asiriene: lungi siruri de soldati din suita regelui (celebra este “friza arcasilor” din palatul regal de la Suza, aflata azi la Louvre), de supusi aducând tributul, de prizonieri de razboi, de lei, de animale fantastice, – de obicei tauri înaripati cu cap de om. Apoi, regele luptând cu un taur salbatic, regele ucigând un monstru, regele protejat de divinitate, regele înconjurat de curteni, regele primind omagiul supusilor sai…Totul lasa pâna la urma o impresie de raceala si de monotonie. Figurile par a fi toate la fel, corpurile sunt dispuse toate în aceeasi directie si în aceeasi atitudine. Dar, privite cu atentie, se observa ca sculptorul a realizat, totusi o oarecare varietate – prin reprezentarea unor detalii caracterizante: în port, în încaltaminte, în obiecte aduse în dar sau ca tribut. Aceste amanunte indicau si locurile de origine ale personajelor respective – care deci nu apar ca fiind aceeasi, chiar daca atitudinile lor sunt identice (sau aproape aceleasi).

Regele însusi este reprezentat doar în trei atitudini: sau de adoratie în fata unui altar al focului sacru; sau ucigând lei, tauri ori monstri fantastici; sau stând pe tron, într-o mâna tinând sceptrul, în cealalta o floare, iar în spate un servitor tinându-i deschisa umbrela. Un singur scop urmareste artistul persan: preamarirea regelui si a regalitatii.

Persii au introdus în sculptura un motiv nou: al zeului-calaret omorând o fiara, de pilda un crocodil. Motivul acesta urma sa simbolizeze lupta dintre Bine si Rau. Dar si acest simbol fusese schitat cu mult înainte în Babilon, semnificând victoria ordinei asupra haosului primordial, a zeului Marduk asupra zeitei Tiamat.

Arta figurativa persana nu manifesta un interes adevarat pentru aspectele vietii reale. Scenele n-au nici un fond de natura, nici o indicatie în asa fel determinata încât sa poata fi localizate.

Artistul reprezinta excelent animalele (dar nu si dinamismul unei scene de vânatoare). În schimb figurile umane (niciodata figuri feminine decât la o data târzie, foarte rar si numai în artele secundare, de exemplu în miniaturi) sunt redate static, imobilizate într-o poza conventionala si având o expresie impasibila. Conventiile domina: persoana regelui este figurata în dimensiuni disproportionate în raport cu cei din jurul sau, personajele nu sunt grupate, ci într-un mod regulat aliniate. Compozitia ansamblului respecta o simetrie rigida, predomina absolut caracterul simbolic si stilul hieratic, iar în reprezentarea unui eveniment artistul se fixeaza asupra unui singur moment; nu procedeaza ca artistul roman care “nareaza”, care reda simultan o suma de momente, o continuitate, o relatie între episoade.

Literatura

În literatura – domeniu în care Persia islamica îsi va aduce marea contributie la tezaurul culturii universale, – prima capodopera este Avesta. Este cartea sacra a stravechilor persi, atribuita însa lui Zoroastru, – datând din epoca ahemenida, dar redactata sub sassanizi. Cuprindea initial 21 de carti, din care au ramas una singura completa, plus alte patru incomplete. Materia Avestei era variata: texte liturgice, cuvântarile lui Zarathustra, texte teologice, de legislatie, de morala, rugaciuni pentru diferite ocazii, fragmente de legende, o profetie asupra sfârsitului lumii, precum si 21 de psalmi. Pe lânga importanta sa documentara, fundamentala pentru religia, cultura si civilizatia persana antica, Avesta are si o valoare literara, tocmai prin acesti psalmi, care amintesc de poezia Vedelor.

Reactia nationala persana care a caracterizat perioada sassanida a determinat si o reluare entuziasta a vechilor traditii epice populare. Din aceasta epoca dateaza numeroase povestiri, din care însa au ramas numai doua. Prima, Istoria lui Zarer (din sec. IV; dar materia povestirii este mult mai veche) nareaza un episod din timpul unui razboi în care comandantul suprem Zarer, fratele regelui, cade în lupta; moartea lui va fi razbunata de fiul sau. A doua (scrisa catre anul 650), Cartea vitejiilor lui Ardasir, fiul lui Papak, este un mic roman sau povestire istorica, în care datele reale ale biografiei renumitului rege sassanid se împletesc cu gratioase elemente de fantezie. Ambele naratiuni au fost utilizate mai târziu de Ferdousi în epopeea sa Cartea Regilor.

Dupa invazia arabilor, timp de aproximativ trei secole limba oficiala a administratiei, cultului si literaturii, limba intelectualilor, a istoricilor si a oamenilor de stiinta. La tara, însa, poporul a continuat sa compuna în dialectele sale diferite poeme lirice, sau poeme epice cu subiecte eroice, istorice ori legendare. S-au pastrat asemenea texte datând din secolele VII si VIII.

Renasterea literaturii nationale persane a avut loc în secolele X-XI, în timpul dinastiei persane a Samanizilor. Acestia au creat în capitala lor Buhara un puternic centru cultural, stiintific si literar. S-a început acum sa se traduca în limba persana cronici, marturii despre vechii regi iranieni. Din aceste surse datând din sec. IV – texte care nu ni s-au pastrat – s-a inspirat marele poet Ferdousi (934-1025). Monumentala sa epopee Cartea Regilor de aproximativ 120.000 de versuri, este o reconstituire poetica a întregului trecut legendar si istoric al persilor.

Genul epic a fost cultivat si de Nezami (cca. 1141-1209). Din cele 5 mari poeme epice ale sale primul loc îl ocupa Cele sapte chipuri, povestea nefericita de dragoste a doi tineri. Poemele epice ale lui Nezami evoca romanul cavaleresc european medieval, având însa o profunzime de gândire, un simt al socialului si o fundamentare psihologica superioara. Nu lipseste din opera lui Nezami nici nota mistica (de exemplu în amplul poem Comoara tainelor). De o mare popularitate, constatata pâna în zilele noastre, s-a bucurat Omar Khayyam (cca. 1050-1123), poet, liber-cugetator si unul din cei mai de prestigiu oameni de stiinta ai Orientului medieval (stralucit matematician, astronom, fizician, medic si filosof, autor a numeroase opere stiintifice scrise în limba araba).

Printre marii poeti persani se numara si Saadi (cca. 1213-1292), un exponent ideologic al paturilor sociale mijlocii. Capodoperele sale sunt Livada cu fructe si Gradina cu flori. Mai celebra, ultima este o suita de poeme în proza ritmata în care sunt enuntate aforisme, precepte morale, sfaturi practice si de conduita, precum si consideratii morale – ceea ce transforma aceasta capodopera si într-o oglindire a vietii epocii – asupra oamenilor si starilor de lucru din jurul sau.

Desi a fost un timp poet de curte, totusi în poezia lui Hafez nu se întâlneste obisnuitul ton preaplecat si laudativ al curteanului. Imaginile sale, metaforele, alegoriile, par a apartine la prima vedere unei viziuni mistice. În realitate opera sa abunda în momente de scepticism religios, de erezie si chiar de blasfemii. Hafez nu-i cruta pe preoti, pe predicatori, pe bigoti, ironizând sau satirizând vehement, formalismul gol, ipocrizia si minciuna. În poezia sa se percep tonuri care îl amintesc pe Omar Khayyam, fara însa a ajunge pâna la nihilismul si la scepticismul acestuia.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/apologetica_nov07.htm

ESCATOLOGIE – studiul despre sfârşit (profeţie) / O scurtă analiză teologică a hiper-preterismului – Kenneth L. Gentry, Jr.

download - Copie

O scurtă analiză teologică a hiper-preterismului Kenneth L. Gentry, Jr.

Din când în când primesc scrisori de la oameni care se pretind pe ei înşişi a fi „Reconstucţionişti” şi „preterişti consistenţi”. „Preteristul consistent” crede că toată profeţia s-a împlinit în anul 70 d. Hr. la distrugerea Templului, incluzând a Doua Venire, învierea morţilor, şi marea Judecată, şi aşa mai departe. Datorită lucrării mele primare de scriere împotriva schimbării rapide a dispensaţionalismului, nu am avut timp să mă ocup extensiv cu subiectul acesta, însă acum am câteva gânduri pe care le voi face publice în acest articol. Aceste gânduri sunt bazate pe citiri din publicaţiile şi cărţile lor lunare, din care am un mare număr.

Daţi-mi voie să încep prin a nota, în primul rând, că nu ştiu cum ar putea cineva să pretindă în mod credibil de a fi postmilenial şi hiper-preterist, şi nici nu înţeleg cum ar putea să pretindă a fi Reconstrucţionist, în timp ce-şi menţine hiper-preterismul său. Dacă toată profeţia a fost împlinită în evenimentele din secolul întâi, atunci cine trebuie să spună că este voia lui Dumnezeu ca evanghelia să exercite o victorie mondială? Nu mai rămâne nici un cuvânt de profeţie care să ne informeze de aşa ceva. În plus, poziţia hiper-preteristă nu poate fi teonomică în faptul că în părerea sa Legea a ajuns la împlinire în trecerea ordinii evreieşti (Matei 5:17-19). Aşa că un hiper-preterist nu poate fi un Reconstrucţionist (postmilenialist teonomic) pe motive exegetice (deşi inima sa ar dori perspectiva Reconstrucţionistă).

În plus, există numeroase probleme exegetice şi teologice pe care eu le am cu punctul de vedere hiper-preterist. Îmi consider preterismul meu istoric, ortodox a fi un preterism exegetic (deoarece găsesc pasaje specifice care fac apel la evenimente specifice preteriste); consider părerile lui Max King şi De Stevens a fi preterism teologic sau preterism comprehensiv (ei aplică concluzii exegetice trasate din diferite pasaje escatologice faţă de toate pasajele escatologice, datorită paradigmei lor teologice). Daţi-mi voie să listez repede câteva din obiecţiile mele prezente; sper că voi descoperii mai târziu ceva timp să stau jos şi să lucrez la întregul subiect (din moment ce dispensaţionalismul este într-o tranziţie aşa de radicală şi eu am o lucrare faţă de dispensaţionalişti, am tins să concentrez fiecare timp liber pe care mi-l permit pentru dispensaţionalism).

Eşec al crezului

Mai întâi, hiper-preterismul este heterodox. Acesta este în afara crezului ortodox al Creştinismului. Nici un cred nu admite o a doua Venire în anul 70 d. Hr. Nici un crez nu admite oricare alt tip de înviere decât una trupească. Crezurile istorice vorbesc despre judecata personală, universală a tuturor oamenilor, nu a unei judecăţi reprezentative în anul 70. Ar fi cel mai remarcabil dacă întreaga biserică care a ajuns la anul 70 să fi pierdut înţelegerea adecvată a escatonului şi nu a realizat că membrii săi au fost înviaţi! Şi că următoarele generaţii nu aveau nici o aluzie a marii transformări care au avut loc! Oare întreaga biserică creştină a pierdut contururile de bază ale escatologiei creştine pentru primii ei 1900 de ani?

Perspicacitate Biblică

În al doilea rând, hiper-preterismul are implicaţii serioase pentru perspicacitatea Scripturii. Acest punct de vedere nu numai că are implicaţii pentru crezurile de mai târziu, ci şi pentru abilităţile instructive ale apostolilor: nimeni din istoria bisericii nu a cunoscut problemele majore de care au vorbit ei – până foarte recent! Sunt Scripturile aşa de impenetrabile într-un subiect de o astfel de semnificaţie? Clement din Roma a trăit până în anul 70 d. Hr. şi nu avea nici o idee că el fusese înviat! El a continuat să caute o înviere fizică (Clement 50:3). Nepoţii lui Iuda (presupus) încă mai căutau o înviere fizică hiper-preterismul. Oricine ar fi fost aceşti oameni, ei au provenit din prima generaţie şi în ţara lui Israel – cu absolut nici o iluzie a vreunei învieri din anul 70 sau a unei post a doua Veniri. Vezi şi Didache 10:5; 16:1ff (first century); Ignatius; Trallians 9:2; Smyrnaens 2:1; 6:1; Letter to Polycarp 3:2 (early second century); Polycarp 2:1; 6:2; 7:1. See also Papias, Irenaeus, Justin Martyr.

Berkower notează în mod corect că motivul pentru care învierea şi-a găsit acceptarea de crez timpurie a fost datorită accentului clar al Noului Testament. Părerea hiper-preteristă are implicaţii serioase şi jenante pentru perspicacitatea Scripturii – şi în ciuda faptului că noi suntem acum (presupus) în stările noastre înviate şi avem Duhul Sfânt cel revărsat şi darul său de învăţătură cine are să ne protejeze pe noi de orice val de doctrină (Efeseni 4)!

Nici un canon

În al treilea rând, sistemul hiper-preterist lasă pe creştinul Noului Legământ (din era noastră post-70 d. Hr.) fără nici un canon. Dacă toată profeţia a fost împlinită anterior de anul 70 şi dacă întregul Nou Testament a vorbit subiectelor din cadrul de timp pre-70 d. Hr., noi nu avem nici un pasaj direct de relevant pentru noi. Întregul Nou Testament trebuie să fie transpus înainte ca să-l putem folosi.

Eşecul hermeneutic

În al patrulea rând, hiper-preterismul suferă din erori serioase în metodologia sa hermeneutică. Când un pasaj definit din punct de vedere contextual se aplică la evenimentul din anul 70, hiper-preteristul va lua toate pasajele cu limbaj similar şi le va aplica la anul 70, de asemenea. Dar similaritatea nu implică identitatea; Hristos a curăţat templul de două ori şi în fond în feluri identice; dar cele două evenimente nu sunt la fel. În plus, trebuie să distingem sensul de referent; sunt câteva tipuri de „înviere” în Scriptură: oasele uscate din Ezechiel 37; răscumpărarea spirituală în Ioan 5:24; răscumpărarea fizică de la mormânt în Ioan 5:28; reînnoirea lui Israel în Hristos în Romani 11:15; şi a Fiarei în Apocalipsa 13:3. Eu susţin că pasajele care delimitează cadrul-timp prin indicatorii temporali (precum „această generaţie”, „curând”, „aproape”, şi altele similare) trebuiesc aplicate la anul 70 d. Hr., dar pasajele care sună similar pot sau nu pot să fie astfel aplicate.

Erori de înviere

În al cincilea rând, există o problemă serioasă cu eliminarea învierii fizice din teologia sistematică. Învierea lui Hristos este în mod expres declarată a fi paradigma învierii noastre proptii (1 Corinteni 15:20 şu). Totuşi ştim că aceasta a fost o înviere fizică, tangibilă (Luca 24:39), în timp ce a noastră este (presupus) spirituală. Ce se întâmplă cu analogia definită biblic dintre învierea lui Hristos şi a noastră în sistemul hiper-preterist?

Erori antropologice

În al şaselea rând, existe numeroase alte probleme teologice şi exegetice cu o înviere doar spirituală. Cu siguranţă, părerea hiper-preteristă tinde să diminueze semnificaţia implicaţiilor somatice ale păcatului: păcatul lui Adam a avut efecte fizice, precum şi juridice şi spirituale; unde sunt acestea rezolvate în sistemul hiper-preterist? Implicaţiile morţii nu sunt doar juridice şi spirituale, dar şi fizice (Geneza 3:14, 19; Romani 6:23). Dacă creştinii împlinesc acum aşteptarea învierii Scripturii, atunci gnosticii secolelor creştine timpurii erau corecţi! Lumea fizică ar părea să fie inutilă, în părerea hiper-preteristă. Antropologia hiper-preterismului este defectivă în aceasta, neadmiţând semnificaţia teologică a naturii trup/suflet a omului (Geneza 2:7). Aceasta poate avea implicaţii şi pentru persoana lui Hristos şi realitatea umanităţii sale.

Întrebări străpungătoare

Al şaptelea, referitor la învăţătura lui Hristos şi a Apostolilor, trebuie să ne mirăm de ce Pavel a fost batjocorit de greci în Faptele Apostolilor 17 pentru că credea în înviere, dacă aceasta nu era o realitate fizică. Trebuie să ne mirăm de ce Pavel s-a îndreptat pe sine cu fariseii în subiectul învierii (Fapte 23:6-9; 24:15, 21). Trebuie să ne mirăm de ce creştinii încă se mai căsătoresc, din moment ce Hristos a spus că la înviere nu ne vom mai căsători (Luca 20:35). Trebuie să ne mirăm de ce apostolii nu au corectat niciodată larg răspândita noţiune a învierii fizice, care era aşa de curentă în Iudaism (cf. Josephus, Talmud, etc.). Trebuie să ne mirăm de ce creştinii „înviaţi” trebuie totuşi să moară; de ce să nu părăsim această lume ca şi Enoh şi Ilie? În plus, unde şi ce este învierea celor pierduţi (Ioan 5; Apocalipsa 20)? Pavel i-a luat în considerarea pe Imeneu şi Filet ca răsturnători ai credinţei oamenilor spunând că această înviere este trecută (2 Timotei 2:17-18). O părere greşită a învierii este o chestiune serioasă pentru Pavel.

Efecte ale învierii

Al optulea, practic mă mir de părerea hiper-preteristă despre ce diferenţă face învierea noastră în această viaţă? Noi ne îmbolnăvim şi suntem slabi pe aceiaşi scală ca cei de dinaintea învierii din 70 d. Hr. Dar învierea glorioasă a „trupului spiritual” nu are nici un impact în condiţia noastră prezentă? O analiză hiper-preteristă ne-ar putea lăsa să aşteptăm că Pavel a privit la anul 70 ca un agent de uşurare din durerile şi ispitele trupului (Romani 7:25), şi totuşi încă le mai avem – în ciuda presupusei învieri.

Implicaţii de Hristologie

Al nouălea, Fapte 1 defineşte în mod clar a doua Venire a lui Hristos în termenii înălţării sale, care a fost fizică şi vizibilă, de exemplu, în Fapte 1:8-11 Luca este atent să spună că ucenicii „îl priveau” în timp ce se înălţa; el a fost primit „din ochii lor” (v. 9b); ei „priveau” în timp ce el „mergea” (v. 10); ei „priveau” (v. 11); ei „au privit” (v. 11). În mod clar înălţarea sa a fost un fenomen vizibil şi glorios care implica trupul său tangibil înviat. Şi a fost un nor actual vizibil asociat cu aceasta (v. 10). Mesagerii angelici declară ferm „acest Isus” (adică acel Isus pe care ei l-au cunoscut pentru mai mult de 3 ani, care este acum într-un trup tangibil înviat) va „reveni în aceiaşi manieră după cum l-aţi văzut mergând la cer” (v. 11). Grecescul on tropon literal înseamnă „ce manieră”. Fraza greacă „nu indică niciodată mai multă certitudine sau similitudine vagă; dar oricând apare aceasta în Noul Testament, denotă identitatea de mod sau manieră” (A. Alexander, Acts, ad loc.). În consecinţă, avem garanţia biblică expresă de a aştepta o întoarcere vizibilă, trupească, glorioasă a lui Hristos paralel cu acest fel de înălţare. Poziţia hiper-preteristă merge contra faţă de această învăţătură clară a Scripturii.

Un mileniu rezumat

Al zecelea, dacă anul 70 încheie domnia Mesianică a lui Hristos (cf. părerii hiper-preteriste a 1 Corinteni 15:24, 28), atunci era Mesianică profeţită prin Vechiul Testament este redusă la un interval de 40 de ani, în care după toate relatările este o lungă, glorioasă eră. O problemă cu premilenialismul este că acesta reduce domnia lui Hristos la 1000 de ani literali; hiper-preterismul îl reduce mă mult la 40 de ani! Expresiile profetice ale împărăţiei tind să vorbească de o perioadă enormă de timp, chiar folosind termeni ce sunt adesea folosiţi despre eternitate. Este împărăţia lui Hristos paralelă cu cea a lui David care să dureze aceiaşi cadru de timp?

Istoria şi erorile bisericii

Al unsprezecelea, hiper-preteriştii eternizează timpul, prin a admite ca istoria să continue pentru totdeauna. Aceasta nu este doar contra afirmaţiilor exprese ale Scripturii, dar îl pune şi pe Dumnezeu să se ocupe cu un univers în care păcatul va domni pentru totdeauna şi în vecii vecilor. Nu este nici o concluzie finală faţă de materia rebeliunii omului; nu există nici o socoteală finală cu păcatul. Hristos ne spune că judecata va fi împotriva rebelilor în trupurile lor, nu trupuri „spirituale” (Matei 10:28). Sistemul hiper-preterist nu atinge prea departe (la Cădere şi la blestemarea lumii fizice) pentru a putea să înţeleagă semnificaţia răscumpărării pe măsură ce ea merge spre o finală, consumare conclusivă, debarasând lumea de păcat. Întregul eşec al Primului Adam trebuie să fie învins de deplinul succes al celui de-al Doilea Adam.

Trudă eclesiastică

Al doisprezecelea, hiper-preterismul are implicaţii negative serioase pentru truda eclesiastică. Este oare Marea Comisie delimitată la era pre-70 d. Hr., datorită interpretării „sfârşitului” de către hiper-preterişti (Matei 28:20)? Este oare Cina Domnului inutilă astăzi, fiind împlinită în Hristos (presupus) A Doua Venire în anul 70 d. Hr. (1 Corinteni 11:26)?

Despre autor

Kenneth L. Gentry deţine câteva grade în teologie, inclusiv Th. D. de la Whitefield Seminary. El este pastor la Reedy River Presbyterian Church in Conestee, South Carolina, şi a scris câteva cărţi şi numeroase eseuri. Poate fi contactat la 46 Main St., Conestee, SC 29636 or KennethGentry@CompuServe.COM.

http://www.voxdeibaptist.org/Hiper_preterismul_Kenneth.htm

BOTEZUL ÎN CREŞTINISM – BOTEZUL LUI ISUS – BOTEZUL CREDINCIOŞILOR   Mat 3: 1- 17

download - Copie

1). INTRODUCERE. Evanghelia[1]  după Matei stă asemenea unei ferestre  între cele două testamente. Se leagănă în Vechiul Testament de unde culege profeţiile care se împlinesc despre prima venire a lui Hristos şi apoi se mişcă într-o parte şi alta, iar în Noul Testament şi vorbeşte despre noua creaţie  a lui Dumnezeu, copii Născuţi din Nou, fii lui Dumnezeu.  Autorul este  Matei a fost un vameş convertit (Matei 9:9), care a fost ales să scrie evreilor despre  Mesia. În limba greacă[2] numele este Malthias, este un nume semit şi însemnă „Darul lui Iahve”. A fost şeful vameşilor, devine ucenicul lui Isus, iar tradiţia spune că după ce a predicat Evanghelia în Palestina, a mers la păgâni şi a murit de moarte bună în Macedonia sau Etiopia.  Ideea  principală din carte.  Matei prezintă programul lui Dumnezeu. Expresia Împărăţia cerurilor este caracteristică acestei Evanghelii.  Împărăţia era aproape şi în Persoana Regelui. Venirea împărăţiei nu fusese amânată, pentru că Dumnezeu încă mai dorea să ducă la bun sfârşit scopul Său terestru conform planului Său. Totuşi, Eu am uns pe Împăratul Meu, pe Sion, muntele Meu cel Sfânt” (Psalmul 2:6). De precizat este faptul că numele bisericii nu este sinonim cu Împărăţia Cerurilor, cu toate că Biserica face parte din Împărăţia Cerurilor (Matei cap13). De asemenea expresia Împărăţia lui Dumnezeu nu este sinonimă cu Împărăţia cerurilor. Împărăţia lui Dumnezeu este un termen mai larg care cuprinde toată creaţia lui Dumnezeu, inclusiv îngerii. Capitolul 1 înregistrează genealogia şi înregistrarea naşterii miraculoase a lui Isus în anul 4 B.C. numit sau Anno Domini”  ori  în anul Domnului”, când s-a născut Isus în Betleem. Patru sute de ani  a fost un moment de tăcere din partea lui Dumnezeu între Vechiul Testament  şi Noul Testament.   Cu toate că această perioadă este marcată de tăcerea lui Dumnezeu, este fără îndoială evident că Domnul pregătea lumea pentru venirea lui Hristos. Poporul evreu şi mulţimea clarvăzătorilor orientului[3], toţi erau  pregătiţi pentru venirea unui mântuitor, în aşa fel încât aceste evenimente au întregit scena pe care Pavel a descris-o ca fiind „împlinirea timpurilor” (Gal.4:4).  Isus Cristos împarte istoria omenirii în două : B.C. şi D.C, El fiind punctul central. Evenimente necomutabile în istorie sunt :  Revelaţia Generală, Revelaţia Specială, iar apoi urmează: Canonizarea, Păstrarea Traducerea Observarea, Insuflare,  Inspirare,  Iluminare,   Interpretare şi Aplicarea Cuvântului lui Dumnezeu în viaţa credinciosului şi a bisericii. Cu privire la  Unsul, Mesia,   Isus Cristos, evenimentele importante înseamnă Întruparea,   viaţa şi învăţăturile lui Isus,    Moartea  lui Hristos, pe Cruce, Învierea  Înălţarea la cer şi poziţia pe care o are astăzi sus în cer la dreapta Tatălui de autoritate şi putere. În ceea ce priveşte  Biserica   se poate afirma  că naşterea Biserici,  s-a petrecut la Rusalii, iar  apoi urmează mărturia Bisericii şi viaţa  Bisericii care este deja istorie  trecută, prezentă şi va fi în viitor. Evenimente nerepetabile în istorie sunt :  vorbirea directă al lui Dumnezeu cu omul,  vorbirea prin profeţi, scrierea Vechiului Testament, Întruparea,  ucenicii, apostolul Pavel şi alte personaje, scrierea Noului Testament, şi Canonul. Legătura dintre  Vechiul şi Noul Testament[4]. Repetăm faptul că între cele două Testamente există o perioadă de 400 de ani în care Dumnezeu nu mai vorbeşte prin proroci ultimul fiind Maleahi. Se poate spune că a existat o„ prăpastie de linişte” în care evreii aveau doar Legea  lui Dumnezeu dată prin Moise şi prorocii,  în plus tradiţia care deja se suprapunea peste Legea dată de Dumnezeu. Condiţiile Regatului lui Iuda erau transformate, exista o cultură nouă, instituţii şi organizaţii diferite. Dacă la încheierea Vechiului Testament sa afla la putere Imperiul Medo – Persan, la începutul evangheliilor Imperiul  Roman era noul conducător. Facem o scurtă prezentare[5] a istorie dintre cele două Testamente. „în 480 î.Cr. Xerxes, persanul, iese victorios împotriva grecilor la Termopile, dar a fost înfrânt mai târziu. Aceasta a fost ultima încercare a Estului de a domina lumea. În anul  333 î.Cr,  Alexandru cel Mare conduce forţele armate unite ale Greciei la victorie împotriva persanilor la Salamis. În anul  332 î.Cr. Alexandru cel Mare vizitează Ierusalimul şi i s-a arătat profeţia lui Daniel în care se vorbeşte despre el, de aceea a cruţat Ierusalimul. În anul   323 î.Cr. Alexandru moare, iar imperiul său din est şi vest a fost împărţit între cei patru generali ai săi. În anul    320 î.Cr.  Iudeea este anexată Egiptului de către Ptolemeu Soter. În anul  312  î. Cr. Selucius fondează Împărăţia selucizilor. Iudea devine teren de bătaie între Egipt şi Siria, ca stat tampon, iar în anul  203 î.Cr. Antioch cel Mare cucereşte Ierusalimul şi spurcă Templul. El este menţionat în cartea Daniel ca fiind cornul cel mic (Daniel 8:9). A fost numit şi Nero al istoriei evreieşti. În anul  -166 – 68 î.Cr iar preotul Iudeii, Matatia stârneşte o revoltă împotriva Siriei, acesta este începutul perioadei macabeilor. Evreii nu au suferit niciodată mai mult decât în această perioadă şi nu s-au comportat mai eroic decât în acest interval. Iuda macabeul, supranumit ciocanul, a fost cel care a organizat revolta. În anul   63 î.Cr. Pompei, romanul, cucereşte Ierusalimul, iar poporul intră sub legile unei noi puteri mondiale, care se găseşte în acelaşi loc în timpul naşterii lui Isus. În anul  40 î.Cr. Senatul roman îl numeşte rege în Iudea pe Irod ca şi guvernator. În anul  37 î. Cr. Irod ia Ierusalimul şi-l măcelăreşte pe Antigon, ultimul rege preot macabean. În anul  31 î.Cr. Cezar Augustus devine împăratul Romei. În anul   19 î.C. Începe construirea templului lui Irod anul 4 î.Cr.  În Anno Domini anul Domnului, s-a născut Isus în Betleem”. În locul limbii ebraice se foloseşte aramaica. Partidele din vremea  Domnului Isus sunt : „1. Fariseii  care s-au ridicat  pentru a apăra stilul de viaţă evreiesc împotriva influenţelor străine. Ei erau legalişti stricţi, credeau în Vechiul Testament şi erau naţionalişti în sfera politică. 2. Saducheii  erau dintre cei mai bogaţi, gânditori sociali, care doreau să scape de tradiţie. Ei respingeau supranaturalul şi se aflau în conflict cu fariseii care acceptau supranaturalul. Saducheii erau înrudiţi îndeaproape cu epicurienii greci. 3. Cărturarii –  erau un grup de copiatori profesionişti ai Legii care provin din zilele lui Ezra. Ei au devenit despicători ai firului în patru care se preocupau mai mult de litera legii decât de spiritul legii. 4. Irodianii  erau un partid din zilele lui Isus, care a apărut ca un grup de oportunişti politici, care a încercat să-l menţină pe Irod pe tron”. Mai existau Esenienii, Zeloţii, şi alte partide mai puţin importante.  Vechiul Testament a fost tradus în limba greacă în Alexandria din Egipt (285 – 247), de şase membrii din fiecare trib a lui Israel, iar de acolo vine numele de Septuaginta, LXX, adică şaptezeci. Pe timpul lui Isus ca loc de închinare erau Templul şi sinagogile, iar ca for conducător în domeniu social şi religios era Soborul.  Redactarea cărţi[6] a fost făcută cam prin anii 50, iar Matei s-a aplecat asupra perspectivei  înţelegerii evreilor ca ei priceapă Evanghelia lui Isus Hristos. Scopul cărţii este de a dovedii că evreilor faptul că Isus Hristos este Mesia cel promis de Dumnezeu prin proroci. Pentru acest lucru el se foloseşte de genealogia lui Isus  din linia genealogică a lui David, descrisă în detaliu. Versete Cheie în Evanghelia după Matei din care redăm câteva sunt :  Matei 4:17  „De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască, şi să zică: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.” Matei 5:17  Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. (Matei 5:43-44). Rugăciunea Tatăl Nostru ( Matei 6:9-13), Matei 16:26  Şi ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau, ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?, Cele două porunci : (Matei 22.37-40),  Matei 27.31: „După ce și-au bătut astfel joc de El, L-au dezbrăcat de haina stacojie, L-au îmbrăcat cu hainele Lui și L-au dus să-L răstignească.” (Matei 28.5-6) „Matei 28.19-20: „Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Și învățați-i să păzească tot ce v-am poruncit. Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului.” Puncte de repere[7] în Evanghelia după Matei avem două mari secţiuni : primul este când Isus învăţa norodul Matei 4:17  De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască, şi să zică: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.”, iar al doilea marchează o altă etapă din viaţa lui Isus. Matei 16:21  De atunci încolo, Isus a început să spună ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească mult din partea bătrânilor, din partea preoţilor celor mai de seamă şi din partea cărturarilor; că are să fie omorât, şi că a treia zi are să învieze. În această postură Isus era deja Mesia, Hristosul sau Robul din Isaia 53. În evanghelia după Matei avem 8 pilde ca : Pilda semănătorului, râul şi neghina, Sămânţa de muştar, Aluatul, Comoara, Mărgăritarul, Năvodul, Pilda gospodarului.  Legăturile[8], în Evanghelia după Matei au fost făcute în vederea scopului de a-l prezenta pe Isus Hristos ca fiind Mesia. În sensul acesta el se foloseşte de linia genealogică a lui Isus, David respectiv Avram. De asemenea el citează profeţii Vechiului Testament care fac referire cu privire la Naşterea din fecioară a lui Isus (Isaia7;14), locul în care se naşte fiind Betleem (Mica5:2), întoarcerea Lui din  Egipt (Osea 11.1), lucrarea lui Isus printre neamuri ( Isaia 9:1-2, 60 :1-3), vindecările miraculoase ale sufletului (Isaia 53), vorbirea lui în pilde (Ps. 78:2) şi intrarea triumfală în Ierusalim (Zaharia 9:9)” Aplicaţia practică a Evangheliei după Matei este că ne învaţă principalele  elemente de studiu, şcoală, învăţături, şi ucenicie, ale creştinismului.  Isus a avut ca şi ascultători, ucenicii, mulţimea, între care cărturarii, iudeii şi fariseii care, au refuzat în mod categoric învăţătura Sa. Ei nu au recunoscut în Persoana lui Isus pe Mesia cel aşteptat (Ioan 5:38-40). Doreau un Mesia în termenii lor, care să îi scape de jugul roman. În această greşeală poate să cadă şi credincioşii care vor să experimenteze, dragostea, mila Harul Domnului, în timp ce respingem alte calităţi ca şi urgia, justiţia, mânia lui Dumnezeu, doar pentru a ne simţii bine, şi concepem un Hristos, după standardele omului, iar un  asemenea Dumnezeu, nu este altceva decât un idol creat de propria noastră minte. Evanghelia după Matei[9]  ne prezintă în capitolele 5-7, portretul cetăţeanului care va face parte din Împărăţia Cerurilor, şi etica Împărăţiei. Isus trece dincolo de litera Legii, în adâncul inimi, la motivaţii. El repetă sintagma „Aţi auzit dar eu vă spun” de şase ori, şi se situează deasupra Legii lui Moise. De fapt în Evanghelia lui Isus găsim cinci discursuri dintre care primul este discursul etic. Dar pentru a înţelege promisiunea din  Geneza 3:15  Domnul Dumnezeu a zis şarpelui: „Fiindcă ai făcut lucrul acesta, blestemat eşti între toate vitele şi între toate fiarele de pe câmp; în toate zilele vieţii tale să te târăşti pe pântece şi să mănânci ţărână. 15  Vrăşmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul şi tu îi vei zdrobi călcâiul,” trebuie să ne uităm la felul în care Dumnezeu se descopere oamenilor şi îşi duce planul la îndeplinire tot printr-o femeie. Acest verset din Geneza 3:15 are o dublă semnificaţie evidentă în verset. Pe de o parte se promite un Răscumpărător „ zdrobi capul” care va veni prin femeie, pe de altă parte închinarea adevărată va avea ca şi una din alternative o închinare falsă „ muşca călcâiul. ”, care se vor derula de-a lungul istoriei, fapt valabil în trecut prezent şi viitor.

2). BOTEZUL[10]. Botezul este un ritual creştin prin care o persoană convertită este primită în Biserică. În religia creştină cina şi botezul sunt denumite sacramente şi se practicau în Biserica primară. Botezul[11] a fost  prefigurat   în Vechiul Testament, în istoria Potopului 1 Petru 3:20  „care fuseseră răzvrătite odinioară, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu era în aşteptare, în zilele lui Noe, când se făcea corabia, în care au fost scăpate prin apă un mic număr de suflete, şi anume opt. 21  Icoana aceasta închipuitoare vă mântuieşte acum pe voi, şi anume botezul, care nu este o curăţire de întinăciunile trupeşti, ci mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu, prin învierea lui Isus Hristos”, care este o „icoană mîntuitoare”, el nu este o curăţire de păcate, ci mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu. El se regăseşte şi în ritualul tăierii împrejur, care era un semn a legământului Coloseni 2:11  „În El aţi fost tăiaţi împrejur, nu cu o tăiere împrejur, făcută de mână, ci cu tăierea împrejur a lui Hristos, în desbrăcarea de trupul poftelor firii noastre pământeşti, 12  fiind îngropaţi împreună cu El, prin botez, şi înviaţi în El şi împreună cu El, prin credinţa în puterea lui Dumnezeu, care L-a înviat din morţi”, Aici se remarcă aspectele „tăiaţi în  Cristos, desbrăcare, îngropaţi şi înviaţi tot în Cristos”. De asemenea botezul este prefigurat în momentul în care Moise şi poporul trece marea Roşie. Fraţilor, nu vreau să nu ştiţi că părinţii noştri toţi au fost sub nor, toţi au trecut prin mare, toţi au fost botezaţi în nor şi în mare, pentru Moise; (1 Corinteni 10:1-2). Botezul creştin   a fost poruncit de Isus Cristos ucenicilor săi: Matei 28:19  „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. El a fost făcut în Numele Tatălui, al Fiului şi a Duhului Sfânt (Matei 28:19), în numele lui Isus Cristos (Fapte 2:38, 10:4, 19:5) şi  în numele Domnului Isus (Fapte 19:5).  Botezul[12] ca  şi ritual creştin se regăseşte în toate confesiunile creştine, şi este  un procedeu, manieră, sau metodă ce reprezintă intrarea în mod vizibil a unei persoane în comunitatea creştină. În Biserica Catolică şi Ortodoxă şi Bisericile Vechi Orientale, el este unul dintre cele şapte taine „sacramente” ale bisericii. Cuvântul grec pentru botez este (βαπτίζειν), care înseamnă a te scufunda cât şi a scufunda. Iosiv Flavius întrebuinţează acest termen  baptismós (βαπτισμός), când relatează despre  botezul lui Ioan Botezătorul.

Forme necreştine despre botez. Scriitorii Noului Testament au pornit de la supoziţia că botezul era  o practică  cunoscută, (sub aspectul spălării şi a curăţirii) iar ca şi momente de referinţă avem câteva exemple din Vechiul Testament. Naman (Neeman), fiind bolnav de lepră, care a fost căpetenia oştirii regelui din Siria s-a scăldat de şapte ori în Iordan la porunca prorocului Elisei şi s-a vindecat de boala fizică (2 Împăraţi 5: 1-14). La fel şi David se referă la o curăţire interioară a păcatelor „cu isop”, cât şi la o spălare a trupului, cu efect direct (Psalmul 8:50) în ceea ce priveşte iertarea păcatelor. În iudaism regăsim comunitatea de la Qumran, care nu a fost singura în care s-a păstrat o asemănare şi potrivire faţă de botezul creştin al pocăinţei, purificării interioare şi îndemn la o înnoire a vieţii. Esenienii practicau şi ei ritualuri asemănătoare. O spălare rituală făcută în numele lui Dumnezeu se făcea în mod regulat, se putea efectua de orice persoană şi nu necesita şi o mărturisire publică. În Talmud exista  porunca spălării rituale „mikweh” pentru refacerea curăţiei spirituale. De asemenea se practica la primirea prozeliţilor în poporul iudeu. ”În prezent[13], în poporul evreu majoritatea legilor privind puritatea şi impuritatea rituală au fost abandonate în urma unui proces de perimare declanşat o dată cu distrugerea Templului”.  De asemenea a fost suspendată spălarea în perioada tanaimilor (Tos. Neg. 6, 1; Sanh. 71a), iar cele legate de lepră au fost abandonate în epoca gheonimilor. Israel (în Ereţ), au rămas consecvenţi şi s-au disociat de evreii din Babilon. Dar sub influenţa musulmanilor, care se spălau şi ei înainte de rugăciune, gheonimii babilonieni ai insistat asupra spălării pentru a fi curaţi şi sfinţi în faţa păgânilor (vezi Kiduş ha-Şem). Existau şi alte influenţe negative dar între acest gen de spălări şi botezul lui Ioan exista o mare diferenţă

3). BOTEZUL ÎN NOUL TESTAMENT[14]. Pornind de la spălările ceremoniale ale evreilor, şi ritualurile de purificare ajungem la botezul practicat de Ioan botezătorul. Aşa cum ritualurile de curăţire a evreilor prefigurau botezul lui Ioan, tot aşa şi Ioan a fost un antemergător a lui Isus şi a botezului creştin practicat de ucenici. Ştim la modul concret că unii dintre ucenicii ucenicii lui Ioan, au devenit ucenici a lui Isus, fiind botezaţi de Ioan  (Ioan 1:35-42). La început nu s-a făcut diferenţa dintre botezul practicat de Ioan şi Isus, iar această practică a botezului îşi are originea în Faptele apostolilor, iar de la Rusalii a fost aprobată şi ratificată de Cristos cel Înviat botezul fiind făcut în numele lui Isus (Matei 28:19). Ioan chema oamenii la pocăinţă şi îi boteza Matei 3:2  „El zicea: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.” Persoanele care acceptau botezul îşi manifestau credinţa lor şi năzuinţa, aspiraţia de a primii iertare. Au fost  şi oameni care nu au venit la Ioan cu sinceritate. Matei 3:7  „Dar când a văzut pe mulţi din Farisei şi din Saduchei că vin să primească botezul lui, le-a zis: „Pui de năpîrci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare”?  Botezul lui Ioan a fost „un act simbolic pregătitor” pentru botezul care urma să vină, cu privire la Isus, dar care simboliza şi judecata divină, ce se putea asemăna cu un râu de foc, fiindcă se folosea acelaşi cuvânt în ebraică şi greacă, din suflare „ruah – Duh”. Persoanele care practicau botezul acceptau pocăinţa dar şi judecata lui Dumnezeu, care purifică şi curăţă, şi era şi o expresie a pocăinţei lor. Cei care refuzau vor trece prin  oroarea şi urgia judecăţii lui Dumnezeu, descrişi în  (Matei 3:10-12), sunt prezentaţi ca pomi fără roadă şi pleavă. În momentul în care Ioan îl vede pe Isus face o afirmaţie : Ioan 1:29  „A doua zi, Ioan a văzut pe Isus venind la el şi a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii”! Isus a trecut prin botezul pocăinţei, fapt care i-a încurcat pe unii dintre creştini (Matei 3:14…  Ieronim, Contra Pelag. 3. 2), dar botezul lui Isus a fost modalitatea prin care El s-a supus voinţei Tatălui, iar un alt aspect şi mai important este faptul că în momentul botezului Isus care era de origine divină s-a identificat cu întreaga rasă umană. După botez Duhul Sfânt a venit peste Isus, iar dacă ne uităm în text urmează ispitirea lui Cristos. Ulterior botezului lui Isus mulţi au perceput acest act ca şi arhetipul botezului creştin  ca şi botez cu apă şi Duh. Evangheliştii se concentrează asupra ungerii Duhului şi a vocii din cer, dar Luca, redă ca prezente toate Persoanele din Trinitate : Luca 3:22  „şi Duhul Sfânt S-a pogorât peste El în chip trupesc, ca un porumbel. Şi din cer s-a auzit un glas, care zicea: „Tu eşti Fiul Meu prea iubit: în Tine Îmi găsesc toată plăcerea Mea”! Pavel vorbeşte despre botez sub forma : Dumnezeu ne-a aşezat în Cristos, ne-a botezat sau ne-a „uns” (2 Corinteni 1:21), iar Ioan vorbeşte de asemenea despre ungere (1 Ioan 2:27).  Botezul în creştinismul primar[15]  este o parte imperativă încă de la început pentru acei care doreau să devină creştini. Primii oameni convertiţi care au urmat botezul îi găsim în Fapte 2. Botezul primilor creştinii a fost o „ expresie a pocăinţei şi a credinţei” persoanei respective (Fapte 2:38,41,…..19:2, Evrei 6:1). Se crede că existau şi alte interpretări ale botezului, ca o iertare a păcatelor mediată prin botez, un apel către Dumnezeu pentru a primii „un cuget curat” (1 Petru 3:21), era un dar al Duhului, o înnoire a credinciosului, o angajare a viitorului creştin, aspecte care se repercutau asupra credinciosului prin ostracizare de către familie, prieteni, societatea iudeilor, dar toate aceste aspecte însumau mai mult sau mai puţin botezul creştin. Botezul era completat în unele cazuri prin punere mâinilor, iar acest lucru era necesar şi acceptul comunităţii creştine (Fapte 8:14-17…Evrei 6:2). Un aspect destul de controversat este relaţia dintre botez şi darul Duhului descris în Faptele Apostolilor. O parte dintre credincioşi aduc argumente biblice asupra faptului că Duhul a fost dat prin botez, prin punerea mâinilor, sau prin ambele (botez şi punerea mâinilor),  dar făcând parte din acelaşi act sacramental,  în plus să nu uităm că religia creştină era în proces de clarificare, iar prezenţa Duhului se putea observa în viaţa credinciosului, prin acest „contact divin – uman”, fiind aşa cum am reamintit mai sus o expresie a pocăinţei şi credinţei în Isus Cristos.  Pavel[16] face referire la botez în  Romani 6:4; 1 Corinteni 1:13-17, Efeseni 4:5; şi Coloseni 2:12 , iar cea mai clară referinţă la botez este cea din Corinteni în care Pavel consideră botezul de „la sine înţeles – eis”, care se făcea în numele şi contul, lui Isus Cristos şi era perceput ca un „titlu” de transfer de la o persoană la alta. În Corint a apărut necesitatea rezolvării problemei a faptului că mulţi se considerau ucenici a lui Pavel, Chifa, Apolo, ca şi cum nu ar fi fost botezaţi în numele lui Isus. Din alte texte scrise de Pavel rezultă faptul că botezul era una din temeliile creştinismului. Textele cu cel mai mare impact sunt cele din Romani 6:4 şi Coloseni 2:12, în care se arată faptul că ambele vorbesc despre botez  în care creştinul se îngroapă cu Cristos, sau ascundere „prin scufundare” a vieţii dinainte de botez, iar învierea cu Cristos, ca simbol, la ieşirea din apă este privită în viitor. Pavel cel mai probabil a privit botezul ca o identificare cu Cristos, un proces care ţine toată viaţa, iar botezul în cazul acesta este un simbol al existenţei creştine  (Romani 6:5; 8:17; 4:10; Galateni 2:20; 6:14; Filipeni 3:10), iar Duhul Sfânt indică o viaţă nouă în Cristos  Romani 8:2, 1 Corinteni 15:45, Galateni 5:25; 6:8 şi altele). Atunci când ţinem seama de caracterul lui Dumnezeu, manifestat în creştinismul primar, „pecetluirea Duhului” este însăşi darului lui Dumnezeu şi a Duhului Sfânt. În  scrierile lui Ioan în privinţa  botezului se pot da diferite interpretări, pentru că simbolismele[17] primesc interpretări diferite. Atunci când se face referire la discuţia dintre Isus şi femeia samariteană  (Ioan 3:5) „născut din apă şi din Duh”, referinţa cea mai probabilă este la botez, care dincolo de ritual înseamnă începutul unei vieţi noi în şi cu Cristos – „apă plus puterea Duhului”, ca are o putere de curăţire şi înnoire (Isaia 44:3-5, Ezekiel 36:25-27), este o cerinţă a Naşterii din Duhul, pe lângă o naştere naturală, iar ideea de bază este lucrarea Duhului Sfânt. Ioan nu face legătura directă dintre „ „botezat în” cu „ născut din”, şi nici scriitorii Noului Testament nu pun un semn de egalitate între Botez ca ritual şi Naşterea din Nou  (Iacov 1:18; 1 Petru 1:3, 23; 1 Ioan 3:9) şi cum am amintit mai sus ele  pot să nu corespundă nepărat ca şi punctual, şi eveniment în viaţa credinciosului. Aş dori să readuc aminte faptul că cele prezentate mai sus, nu sunt o finalitatea a crezului creştin care a fost definitivat ca şi conţinut cam pe la sfârşitul secolului I. Botezul copiilor mici, (nou născuţi), este un aspect controversat şi astăzi,  un subiect de polemică, dar în Noul Testament nu avem referinţă directă la o practică a copiilor mici, dar nici nu poate fi exclusă probabilitatea ca şi copiii să fie botezaţi împreună cu familiile botezate,  referinţe pe care le găsim în (Fapte 16:15, 33; 18:8 şi 1Corinteni 1:16). Şi copii mici ai credincioşilor fac parte din familia creştină dacă cităm textul din 1 Corinteni 7:14, şi Marcu 10:13-16. Dar  pe de altă parte însăşi Pavel aduce ca şi argument faptul că a aparţine lui Cristos nu ţine de un act ritual (Galateni 3), ci vine prin credinţă, şi nu depinde de alţi factori, decât de credinţă („ nou născut”?) şi este un dar al Duhului. Când privim botezul ca şi o expresie a credinţei celui care se botează, este greu să aduci argumente în favoarea botezului copiilor mici. Aşa cum iudaizatorii au supraevaluat circumcizia tot aşa a fost şi cu unii dintre creştini care supraevaluează botezul. Pavel aminteşte de acest lucru şi i se opune în 1 Corinteni 7:14  „Căci bărbatul necredincios este sfinţit prin nevasta credincioasă şi nevasta necredincioasă este sfinţită prin fratele; altmintrelea, copiii voştri ar fi necuraţi, pe când acum Sunt sfinţi”. Vrâsta responsabilităţii[18] este pusă în discuţie, dar se omite faptul că deşi copii sunt „inocenţi”, fără păcat, ei sunt vinovaţi înaintea lui Dumnezeu datorită păcatului  strămoşesc imputat (Palmul 51:5), iar David recunoaşte că este păcătos încă din momentul concepţiei, datorită păcatului moştenit de la Adam şi Eva. Un Dumnezeu bun şi drept, nu va trimite în Iad o persoană care nu este responsabilă de faptele lui, în cazul acesta fiind vorba de copii. Singurul mod prin care cineva este declarat neprihănit e ca persoana respectivă să primească iertarea prin credinţa în Cristos “Isus i-a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”. (Ioan 14:6). Petru face şi el afirmaţia : Faptele Apostolilor 4:12  “În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi,”, iar primirea mântuirii este o decizie personală. De obicei copilul este responsabil în perioada cuprinsă între 13 ani, (la evrei), iar la celelalte popoare nu există un etalon de măsură, fiindcă acest aspect ţine de individ, cultura respectivă, mediul social în care trăieşte, o mulţime de alţi factori. Dacă avem în vedere aceste aspecte Moartea lui Cristos este suficientă pentru întreaga omenire 1 Ioan 2:2  “El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi”, se poate aplica şi la copii, sau a celor persoane care nu au capacitatea să creadă în El,  ca exemplu pot fi  daţi şi handicapaţii. Deşi acest lucru este o posibilitate nu avem dreptul să dăm verdicte, să fim fermi  categorici, sau dogmatici pentru că Biblia nu afirmă la modul concret aceste lucruri.  Ce putem afirma este că “Dumnezeu este iubitor şi sfânt, plin de îndurare, drept milos, iar tot ce face este drept şi bun”.

4). DEZVOLTAREA ISTORICĂ A CONCEPTULUI ŞI RITUALULUI BOTEZULUI[19]. În mod succint vom baleia puţin Istoria Creştinismului pentru a înţelege ritualul botezului de astăzi. Cei care  s-au botezat în primele decenii aveau convingerea şi credinţa că a doua venire a lui Cristos „ parousia” era iminentă. Cel care se boteza era salvat şi ajutat să iasă din păgânism şi să fie cuprins şi inclus în Cristos, prin formula εις χριστον ιησουν („în Hristos Iisus“), fiind pecetluit cu  Duhul Sfânt (Efeseni 4:30) pentru ziua răscumpărări. De asemenea el se integra în Trupul lui Cristos (1Cor 12, 12-14). În multe cazuri se botezau toţi membri familiei, slugile şi sclavii. Cea mai veche mărturisire de credinţă era legată de botez  „κύριος Ιἠσοῦς” – Iisus este Domnul” (Romani 9.10), formulă prin care părinţii apostolici considerau poarta prin care se intra în religia creştină, botezul  fiind făcut doar în numele lui Isus, iar ceva mai târziu botezul se făcea în Numele Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt conform cu Marea Trimitere din Matei 28:18-28. Botezul se efectua în primele secole în noaptea de Paşti pentru a scoate în evidenţă Moartea şi Învierea lui Cristos, iar botezul se făcea prin scufundare, practicat şi de Biserica Catolică până prin secolul al – XII – lea, iar în cazuri deosebite se făcea prin stropire. Printre primele menţiuni despre botez în Biserica primară cu privire la copii le regăsim în regula canonică „ Baptismus infantium” a sfântului Ipolit. Tertulian combate această practică. La începutul secolului al – III –lea, iar Ciprian din Cartagina şi Tertulian sunt de părere că prin  botez, păcatul strămoşesc, este iertat iar  chipul omului  se restaurează ajungând la Ymago Dey. Biblia nu face referinţă faptul că apostolii au fost botezaţi de Cristos, dar datorită poruncii date de Isus botezul este obligatoriu pentru fiecare credincios. Teologii au dezbătut şi problema recunoaşterii botezurilor efectuate de episcopii în sânul bisericii, dar şi în afara comuniunii eurahistice a ei. S-a ajuns la un consens prin acceptarea formulei Trinitare a botezului, care era temelia recunoaşterii sau a respingerii botezului şi în afara unei unităţi a celor care au aceeaşi credinţă eclesială. Prin faptul că cel botezat primea Duhul Sfânt, creştinismul a avut şi o reacţie negativă la curentele agnostice din antichitate, iar prin punerea mâinilor s-a ajuns la o etapă deosebită prin însemnarea cu charismă şi ungerea cu untdelemn. Ritualul botezului s-a îmbogăţit prin elemente ca „haine albe, „lepădare de satana” şi a început să fie considerat taină „gr. μυστηριον, lat. sacramentum”. Biserica a fost denumită şi veche generată de „ iluminare –  în  greacă phôtismós”, cuvânt care vine din 2 Corinteni 4:6, termen ce clarifică o schimbare ontologică, o venire de la întunericul păcatului şi necredinţei la lumina credinţei şi a cunoaşteri „Căci Dumnezeu, care a zis: „Să lumineze lumina din întuneric”, ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos”. Aurelius Augustinus percepe în botez lucrarea lui Isus Cristos ca şi cuvânt care se vede, “cuvânt vizibil şi lucrarea Harului invizibil, care prin ritualul botezului aduce mântuirea”. Sacramentul este ca  şi o “ştampilă” pusă pe credincios. Augustin percepe botezul ca fiind “lucrarea mântuitoare care lucrează împotriva păcatului strămoşesc”, iar odată cu începerea secolului al – Vl – lea botezul copiilor mici se generalizează. În Evul Mediu botezul a fost influenţat de scolastica care era[20] un sistem filozofic bazat pe dogmele bisericii, caracterizat de raţionamente abstracte şi artificii logice, fiind un mod steril, uscat, de activitate intelectuală, rupt de realitatea practică a vieţii şi de mântuire şi a folosit formula[21] lui Aristotel în relaţia dintre materie şi formula botezului şi s-a bazat pe teoria lui Augustin, care descrie pe Dumnezeu ca şi „cauza principală” –  iar apa ca şi „cauza instrumentală” a Harului ca act al iertării păcatului strămoşesc. O altă componentă necesară botezului este intenţia (intensio) săvârşirii actului din partea sacerdotului. Învăţătura  a fost adoptată prin bula papală  „Exsultate Deo”, şi a  rămas valabilă până astăzi în Biserica Romano Catolică. În locul scufundării complete la botez, s-a trecut la stropirea cu apă, care era o practică obişnuită în Evul Mediu timpuriu, informaţie culeasă din descoperirile arheologice, fiind datate din secolul al – IV-lea.  „Bisericile Ortodoxe răsăritene au rămas la conceptul de taină (misteriu),” prin care se permite împărtăşirea celorlalte taine. Chiril din Alexandria în catehezele sale descrie cum persoana care se botează „catehumeni”,  se face părtaş la moartea şi învierea lui Isus Cristos. Cele trei scufundări în apă simbolizează cele trei zile petrecute de Cristos în locuinţa morţilor. Reforma protestantă prin  reprezentanţii săi, au preluat din Biserica Catolică şi din învăţătura lui Augustin actul botezului ca o împlinire vizibilă în ceea ce priveşte iertarea păcatelor, dar şi o alianţă a celui convertit cu Dumnezeu. Luther accentuează ulterior  că botezul nu este un act singular ci este repetabil prin înnoirea spirituală zilnică a celui convertit : „Astfel pocăinţa nu este altceva decât reîntoarcerea şi intrarea în (baia) botezului căci se reia şi se face (din nou, (pocăinţa) şi nu s-a împlinit.” La fel face şi Ulrich Zwingli, pentru care cina şi botezul sunt doar simboluri (realism filozofic), care indică o realitate dincolo de ele care sunt mult mai importante şi nu este de acord cu anabatiştii aducând două argumente: 1. Botezul în Noul Testament este un simbol al Legământului,  analogic cu  circumcizia vechi-testamentară, 2. Încheiere acestui legământ se face prin mila lui Dumnezeu care este prin Har, ca şi o acţiune necontenită anterioară credinţei individuale, iar anabaptiştii deformează învăţătura lui Dumnezeu care înseamnă : încheierea legământului, predestinarea, apartenenţa şi credinţa în Dumnezeu. Ideea de legământ este predominantă în practica bisericilor Reformate şi astăzi. Calvin continuă teologia despre botez a lui Zwingli, şi în chatechismul de la Geneva afirmă că botezul este „ un semn extern pentru noi al bunăvoinţei dumnezeieşti, şi un „zălog“ al milei lui Dumnezeu”. El nu consideră botezul ca ceva necesar mântuirii iar în Catehismul din Heidelberg scrie : „că el (Hristos) vrea să ne asigure prin acest gaj dumnezeiesc şi semn al adevărului, că suntem curăţaţi într-adevăr duhovniceşte de păcate, după cum trupeşte suntem curăţaţi de apă”. Anabaptiştii preiau şi dezvoltă aspecte din învăţătura lui Zwingli, cu menţiunea că botezul fiind un simbol ala alianţei omului cu Dumnezeu, El dăruieşte tuturor oamenilor mântuirea prin Cristos cel înviat în Noul Legământ. Predicarea este mijlocul de a oferii oamenilor  oferta lui Dumnezeu în Cristos, iar omul este de acord cu acest lucru şi încheie un legământ cu Dumnezeu. Au fost şi alte ramuri ale Reformei, dar care au respins botezul cu apă dar acceptând botezul cu Duhul Sfânt ca exemplu catarii şi spiritualiştii. Biserica Catolică a reacţionat la învăţătura protestantă despre botez, iar la Conciliul de la Trent a introdus botezul copiilor mici ca ceva obligatoriu. În perioada modernă practica botezului se schimbă în această perioadă „a luminilor”, iar întrebările din momentul botezului sunt adresate părinţilor, iar teologii raţionalişti consideră că prin botez se face „introducerea în religia adevărată”. Unele din bisericile libere  nu mai practică botezul, ca exemplu quaker-ii (tremurătorii), care consideră că pot ignora acest sacrament, dar cine doreşte să îl facă are libertatea să meargă  la bisericile neoprotestante care practică botezul. În mişcarea penticostală după botezul cu apă este completat cu botezul cu Duhul Sfânt în interiorul inimi omului. Botezul  astăzi ca şi  practică a botezului se regăseşte în toate confesiunile creştine, dar el diferă foarte mult de la o confesiune la alta[22], pornind de la aceleaşi referinţe din Scriptură prin diferite interpretări. Aşa au rezultat diferite abordări şi practic diferite ritualuri creştine de botez. Dacă se priveşte la botezul copiilor mici, bisericile tradiţionale practică această formă de botez, cu ajutorul naşilor şi a părinţilor naturali, care „mărurisesc credinţa” în locul copilului şi în numele lor dar şi promit o educaţie creştină copilului. În religia protestantă  şi romano – catolică, acest act[23] este reconfirmat mai târziu când copiii sunt mari şi conştienţi prin mirungere, prin care îşi declară ei înşişi credinţa în Isus Cristos. Botezarea adulţilor este practica în special în cultele Protestante şi Neoprotestante. Aici catehumenul are dorinţa de a fi botezat, ocazie prin care îşi mărturiseşte credinţa în Isus Cristos. Există un ritual al botezului în care simbolul exterior este  apa, iar forma prin care se efectuează este ca şi în Biserica primară în mod simbolic „împreună-îngroparea şi împreună-învierea cu Iisus Hristos”  folosită în bisericile ortodoxe răsăritene, bisericile necalcedoniene, baptişti şi alte culte neoprotestante. Catolicii germani botează prin udare, dar bisericile din Răsărit rămân la tradiţia botezului prin scufundare inclusiv a copiilor mici. Anabaptiştii din timpul Reformei au practicat botezul prin udare. Menoniţii au practicat botezul prin scufundare (Immersion), udare (Affusion), sau stropire (Aspersion), în funcţie de normele proprii ale parohiei. Botezul prin scufundare revine în mediul protestant prin mişcarea pietistă, mai târziu baptiştii şi alte grupări neoprotestante. Formala de botez, a suferit modificări minore regăsindu-se în aproape toate confesiunile creştine prin aceeaşi formă  „în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh „. „În biserica Ortodoxă formula de botez este  „Se botează robul lui Dumnezeu N.N., în numele Tatălui. Amin. şi al Fiului. Amin. şi al Sfântului Duh. Amin. acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”, iar în Biserica romano catolică sunt folosite cuvintele „eu te botez pe tine în….”. În bisericile evanghelice  este folosită traducerea lui Martin Luther   „N.N., eu te botez întru numele ….” Cuvântul original din textul grecesc din Matei 28 : 18-22,  are prepoziţia εις, care indică un scop (în – întru, pentru). Pavel este mai clar în Romani 6 : 3-5, a fost botezat „întru moartea sa” (εις τον θανατον αυτου). Pentru o şi mai bună înţelegere s-a folosit varianta latină formulei de botez „in nomine –  în Numele”. Această formulă „εις το ονομα „ este varianta unei expresii rabinice  לשם – leschem – „in numele“, din Talmud, folosită pentru o autoritate divină, iar în Noul Testament ea se extinde şi asupra persoanei lui Isus (Ioan 14,13). Există comunităţi creştine care folosesc doar formula „în numele lui Iisus (Hristos), negând aspectul Trinitar, iar martorii lui Iehova fac botezul în numele lui Iehova. Există şi practica botezului de urgenţă săvârşită de către preot, dar aceasta este o excepţie, practicată de biserica Ortodoxă, Catolică, alte confesiuni creştine şi de către laici. Există particularităţi confesionale dar în general în lumea creştină se recunoaşte că botezul cu apă  este un semn exterior  al legământului pe care un om îl face cu Dumnezeu. Botezul este efectuat de un pastor ordinat, sau de un prezbiter, iar procedura este prin scufundare, candidatul fiind o persoană matură care ia o decizie personală, în mediul protestant.

5). CRISTOLOGIE – despre Isus Cristos[24] . Este necesar  să abordăm şi Persoana Domnului Isus Cristos care face parte din Treime şi vom exemplifica câteva din  calităţile sau atributele divine. El este a doua Persoană din Trinitate (Ioan 1:1) sub aspectul substanţei, este egal din eternitate cu Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Duhul Sfânt şi sunt de aceeaşi esenţă. Isus a intrat în lume prim naşterea din fecioară (Mat. 1:18-25; Luca 1:26-38), fiind pe deplin om şi Dumnezeu în acelaşi timp (Coloseni 2:9, 1Tim 2:5). O divinitate nu poate muri, şi pentru acest lucru a fost necesară Întruparea, iar pentru  lucrarea de mântuire trebuia să fie şi divin ca să aibă valoare în răscumpărarea păcatelor. Ca şi noi a fost ispitit de Satan dar a biruit ispita (Evrei 4:15; Iacov 1:13). În momentul în care s-a Întrupat El a păstrat ce este divin, dar a renunţat la folosirea în mod parţial a atributelor divine (Fil. 2:6-8), şi s-a supus voinţei Tatălui şi în unele cazuri Duhului Sfânt. Dezbrăcarea de Sine a fost voluntară, în contrast cu  animalele jertfite în perioada Vechiului Testament care erau victime, iar după Înălţarea la cer Dumnezeu l-a pus la dreapta Sa, care înseamnă autoritate şi putere ca Rege, Mare Preot, Avocat şi Mijlocitor. Sub aspect soteorologic El a murit pentru păcatele oamenilor (1 Ioan 1:2),  iar moartea lui a avut un aspect de ispăşire  (Ioan 19:30),  ea era în planul lui Dumnezeu (Fapte 2:23), şi valoare sa este infinită. Astfel moartea lui Isus este : „răscumpărătoare (Matei 20:28), ispăşitoare (1 Ioan 2:22),  de împăcare (2 Cor. 5:18)  şi înlocuitoare (Is. 53:6).”  Astfel răscumpărarea a fost universală şi suficientă. Prin Întrupare şi botez, Cristos s-a identificat cu rasa umană şi a devenit om ca şi noi, dar fără păcat. După Înălţarea la cer Isus va reveni „ parousia” şi va ridica Biserica sus în cer şi va instaura Împărăţia Cerurilor (Apoc. 19:11). Credincioşii trebuie să îl aştepte cu credinţă şi speranţă.

6). TRINITATEA[25]. Cuvântul nu se găseşte pe paginile din Scriptură, conceptul fiind dezvoltat mai târziu de către biserică, el a fost folosit pentru prima dată de Tertulian, spre sfârşitul secolului al –  II –lea. Ca şi teologie a bisericii a fost acceptat în secolul al – IV- lea, fiind o doctrină distinctivă în credinţa creştină. Ea face afirmaţia că : există un singur Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt fiecare Dumnezeu şi în acelaşi timp o Persoană distinctă. Prezentă pe paginile Scripturii atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament, a devenit un crez al biserici, formulată de Tertullian, Athanasius şi Augustin. Conceptul de Trinitatea stă la baza Revelaţiei lui Dumnezeu. Atunci când ne referim la termenul de revelaţie trebuie să pornim de la început, un Dumnezeu care este viu şi adevărat, care s-a desprins dintre multiplele zeităţi păgâne.  Aşa găsim pasaje în Vechiul Testament, în care sunt prezente mai multe Persoane, iar existenţa lucrurilor se datorează unei surse întreite. Chiar încă de la creaţie Dumnezeu, Cuvântul şi Duhul sunt prezente acolo, iar Elohim creează prim Cuvânt şi Duh  (Geneza 1:2-3).  De asemenea la crearea omului (Geneza 1:2-3) „ să facem „ se foloseşte pluralul, în care urmează o împlinire a Cuvântului lui Dumnezeu, sugerând pluralitate şi unitate, Ymago Dey, fiind realizat în om. La fel avem cazuri în care Dumnezeu, Cuvântul, şi Duhul Lui le găsim împreună (Isaia 63:8-10) şi vorbesc trei Persoane. De asemenea Cuvântul este personificat ca şi Înţelepciunea lui Dumnezeu (Proverbe 8:22; Iov 28:23-27), sau Duhul care împarte binecuvântări, fiind sursa puterii fizice, a curajului, a stăpânirii, şi altor lucrări, cauze sau efecte  (Exod 31:3; Numeri 11:25; Judecători 3:10). Cel mai clar se vede conceptul de Trinitate în lucrarea de răscumpărare a omului. În forme de la început se regăseşte fenomene asociate cu Îngerul lui Iahveh, sau Îngerul Domnului, care primeşte onoarea şi cinstea divină (Geneza 16:2-13; 22:11-16). Divinitatea îi este atribuită lui Mesia chiar şi atunci când este privită ca şi o Persoană distinctă faţă de Dumnezeu (Isaia 7:14; 9:6). Duhul lui Dumnezeu a fost prezent la creaţie când Dumnezeu s-a descoperit prin cele două forme de Revelaţie, Generală şi Specială şi mai ales  în lucrarea de răscumpărare pe care Mesia urma să o facă (Isaia 11:2; 42:1; 61:1).  De asemenea Dumnezeu pregăteşte prin poporul Lui pentru credinţă şi ascultare (Ioel 2:28; Isaia 32:15; Ezechiel 36:26-27). Dumnezeu s-a descoperit în mod obiectiv prin îngerul – Mesager, care împarte binecuvântări, daruri în dimensiunea răscumpărării, şi în mod subiectiv prin El Însuşi, iar binecuvântarea aronică întreită (Numeri 6:24), era un model pentru binecuvântarea din Noul Testament.     Trinitatea este mult mai clară în Noul Testament[26] odată cu Întruparea lui Isus Cristos. Ioan Botezătorul a fost conştient de prezenţa Duhului Sfânt, de chemarea Lui, iar vestirea lui a avut  un aspect Trinitar Matei 3:3  „Ioan acesta este acela care fusese vestit prin proorocul Isaia, când zice: „Iată glasul celui ce strigă în pustie: „Pregătiţi calea Domnului, neteziţi-I cărările.”, cu referinţă la Mesia, Isus Cristos, de asemenea a vorbit şi despre Duhul Sfânt ( Matei 3.11).  Revelaţia Trinitară s-a făcut în patru etape. 1. Vestirea cu privire la naşterea lui Isus Luca 1:35  „Îngerul i-a răspuns: „Duhul Sfânt Se va pogorâ peste tine, şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri. De aceea Sfântul care Se va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu”, prin care Tatăl şi Duhul Sfânt au fost prezenţi în momentul în care Fiul s-a Întrupat. 2. Botezul lui Isus, în care toate cele Trei Persoane sunt prezente, Fiul în apă, Duhul Sfânt în chip de porumbel şi Glasul Tatălui din cer, iar Ioan recunoaşte aspectul Trinitar De îndată ce a fost botezat, Isus a ieşit afară din apă. Şi în clipa aceea, cerurile s-au deschis, şi a văzut pe Duhul lui Dumnezeu coborându-Se în chip de porumbel şi venind peste El. (Matei 3:16). 3. Învăţătura lui Isus este pe de – a- ntregul Trinitară, El vorbeşte despre  Sine ca  cineva care descopere pe Tatăl  şi pe Duhul. Isus lucra prin Duhul şi făcea voia Tatălui. Aceste relaţii sunt accentuate în numeroase versete (Ioan 14:7; 9-10). De asemenea Isus promite un înlocuitor. Ioan 14:16  „Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt mângâietor (Greceşte: Paraclet, Fapărător, ajutor.), care să rămână cu voi în veac”, şi 9-10. Fiecare Persoană din Trinitate este specificată în mod precis. Duhul purcede de la Tatăl şi Fiul este trimis tot de Tatăl, acest aspect fiind o bază a credinţei creştine. De asemenea ca şi început şi origine în controversa cu evreii Isus afirmă că nu este un numai un fiu a lui David ci că este Domnul lui David, sau Isus le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că mai înainte ca să se nască Avraam, sunt Eu.” (Ioan 8:58), prin care se indică dumnezeirea Lui dar  afirmă şi prexistanţa Sa. 4. Însărcinarea dată de Domnul Înviat, înainte de înălţare se referă în mod specific la botezul  în  “Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh”, un alt aspect în care conceptul şi realitatea Trinităţii este foarte clară. De asemenea în scrierile Noului Testament răscumpărarea venea dintr-o sursă  întreită, iar Pavel explică acest lucru la Rusalii, ea fiind o lucrare a Trinităţi  Faptele Apostolilor 2:32  „Dumnezeu a înviat pe acest Isus, şi noi toţi Suntem martori ai lui. 33  Şi acum, odată ce S-a înălţat prin dreapta lui Dumnezeu, şi a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, a turnat ce vedeţi şi auziţi”. Acest aspect este amintit şi în Corinteni (1Corinteni 12:4-6), sau de Petru (1 Petru 1:3), prin care Harul mântuitor al Fiului ne dă acces la dragostea Tatălui  prin părtăşia cu ajutorul Duhului Sfânt. Mulţi iudei monoteişti, au acceptat Trinitatea[27], care nu venea în contradicţie cu credinţa vechi – testamentală. Pentru teologie a rămas ca şi îndatorire să dea o formulare a doctrinei despre Trinitate, a relaţiilor dintre Persoanele care compun Trinitatea, cât şi personalitatea, sau lucrarea pe care o face fiecare dintre Persoanele care formează Trinitatea. De acest aspect s-a ocupat părinţii bisericii, ca Irenaeus,  Origen şi Tertulian, din care să rezulte un crez fundamental, păstrat în Biserica Catolică. La Conciliul de la Nicea din 325 d.Cr, condus de Athanasius, şi mai târziu îşi aduce aportul Augustin, rezultă Credeul Atanasian acceptat în bisericile trinitariene şi în ziua de azi. John Calvin dă mai multă claritate conceptului de Trinitate (vezi B. B. Warfield, Calvin and Augustine, 1956, p. 189-284), care intră şi în patrimoniul credinţei reformatorilor. Dacă se priveşte la Persoanele din Trinitate există asemănări dar  şi „deosebiri”, pe care doar le enumerăm : „Unitate în diversitate, Egalitate în demnitate Efeseni 3:14 „singurul născut”,   …Iată dece, zic, îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Hristos,( Ioan 5:18 ) şi 1 Corinteni 2:10 „ Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu”. Diversitate în acţiune”, prin faptul că sub aspectul soteorologic există o subordonare, Tatăl a trimis pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, Fiul este trimis de Tatăl, iar Fiul trimite pe Duhul Sfânt, iar ca şi funcţie Fiul revelează pe Tatăl, iar funcţia Duhului este să reveleze pe Fiul. Ioan 16:14  „El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi”. Pentru primii creştini Trinitatea a fost mai degrabă o realitatea mântuitoare care mult mai târziu a devenit doctrină sau  concept. La modul comprimat Tatăl creează, alege şi cheamă, Fiul răscumpără, iar Duhul Sfânt, printre alte lucrări, face sfinţirea în viaţa credinciosului şi a bisericii. Există implicaţii ale doctrinei despre Trinitatea pe care doar le enumerăm : „a. Înseamnă că Dumnezeu poate fi revelat b. Înseamnă că Dumnezeu poate fi comunicat, c. Înseamnă că Trinitatea este baza oricărei adevărate comuniuni din lume,”Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în Noi” (Ioan 17:21).  d. Conferă varietate vieţii universului.

7). BOTEZUL LUI ISUS[28]  Naşterea lui Isus a fost în planul lui Dumnezeu, a fost una miraculoasă şi unică, controlată de Dumnezeu spre mântuirea noastră, Fiinţă în care se vor împleti divinul cu umanul. Isus s-a identificat cu umanitatea atât prin naştere cât şi prin botez În scenă apare un nou personaj, Ioan Botezătorul care face o profeţie despre Isus amintită şi de  ultimul  proroc al Vechiului Testament.  Maleahi 3:1  „Iată, voi trimite pe solul Meu; el va pregăti calea înaintea Mea. ………..”, în acest caz Ioan fiind mesagerul despre care s-a vorbit înainte cu sute de ani. Ioan prin proclamaţia s-a certifică el însuşi acest lucru  şi vesteşte botezul pocăinţei Matei 3:2  „El zicea: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.” Cuvântul grec pocăinţă înseamnă „metonoia – schimbarea minţii” cu 180 de grade, şi este adresată poporului evreu, pentru a se întoarce de la păcatele sale spre Dumnezeu. Cuvântul  hamartia (păcat) este strâns legat de metonoia, fiindcă termenul hamartia era folosit atunci când cineva trăgea cu arcul la ţintă şi o rata. În aceşti termeni, cuvântul păcat, înseamnă acelaşi lucru dar în domeniul spiritual şi înseamnă că noi am ratat ceva, voia lui Dumnezeu, iar ţinta noastră ne duce la pierzare. Mesajul lui Ioan a fost că Dumnezeu trimite pe cineva, pe Isus Cristos, ca prin El să putem intra în relaţie cu Dumnezeu. Atunci când ne referim la Împărăţia Cerurilor, acest lucru este ceva real, de domeniul spiritual în care se intră prin pocăinţă. De fapt  şi Cristos predică acelaşi mesaj Matei 4:17  „De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască, şi să zică: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.” Este adevărat că Isus a instaurat Împărăţia cerurilor, care a fost în stadiul de început, cu o finalitate în viitor, iar în mintea creştinului şi a bisericii există tensiunea dintre deja – nu încă, o realitate pe care trebuie să o acceptăm. Împărăţia Cerurilor va avea o împlinire şi finalitate în viitor. Ne întoarcem la Ioan Botezătorul care propovăduia în pustia Iudeii prin mesajul „El zicea: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.” Ioan era vocea şi avea misiunea să pregătească calea Domnului Isus, iar rolul predicatorului azi este acelaşi, să predice pocăinţa şi pe Isus Cristos. Pocăinţa însemnă o hotărâre de întoarcere de la păcat, fiind realizată de libertatea omului de a decide acest lucru, iar pocăinţa s-a aflat în centrul mesajului prorocilor din Vechiul Testament şi a Noului Testament, ea fiind strâns legată de credinţa adevărată în Dumnezeu, iar astăzi mesajul creştin trebuie să conţină  chemarea la pocăinţă. Exista o promisiune a curăţirii „În ziua aceea, se va deschide casei lui David şi locuitorilor Ierusalimului un izvor pentru păcat şi necurăţie. (Zaharia 13:1) şi  ca s-o sfinţească, după ce a curăţat-o prin botezul cu apă prin Cuvânt” (Efeseni 5:26). Ioan era un personaj care nu se încadra  în pesajul citadin ci în pustie, şi pe lângă îmbrăcămintea neobişnuită se hărănea  cu  lăcuste şi miere, dar în pofida acestui comportament oamenii erau atraşi de el, astfel că locuitorii din Ierusalim şi din Iudea veneau la  el pentru a fi botezaţi. Ioan se supunea unei legi din Vechiul Testament  prin “legea nazireanului”, care era o formă de dedicare lui Dumnezeu, dar misiunea lui era ceva nou şi viza aspecte din Noul Testament. Această dedicare a lui Ioan faţă de Dumnezeu se vedea şi în exterior, iar omenii au fost motivaţi în felul acesta să treacă la acţiune, să mărturisească păcatele, se botezau în Iordan şi aveau dorinţa să trăiască după voia lui Dumnezeu. Dar au fost şi oameni care în eticheta lor de credincioşi aveau impresia că ritualul botezului le va salvă sufletul. Ioan îi recunoaşte uşor şi îi apostrofează „pui de năpîrci,” iar dacă am fi şi noi etichetaţi în felul acesta în mod sigur ne-am supăra în nesinceritatea noastră dacă există, s-au ne-am pocăi. Ioan a fost îndrăzneţ în vorbire şi nu îl preocupa propria popularitate. Fariseii şi saducheii erau două dintre cele mai importante  grupări din iudaism din timpul Domnului Isus. Fariseii  aderau la conţinutul întregului Vechiului Testament cât şi la tradiţia rabinică, iar în viziunea lor mântuirea se obţinea prin supunerea faţă de litera legii şi propria lor înţelegere a Scripturi. De asemenea[29] ei nu recunoşteau depravarea omului, iar religia lor era una exterioară (Luca 9:14, 18:9-14), iar pe Mesia îl aşteptau în dimensiunea umană şi eliberarea terestră de sub jugul roman. Saducheii erau religioşi şi deşi pozau în postura de credincioşi, dar ei refuzau multe din învăţăturile din Cuvântul lui Dumnezeu. Ei respingeau învăţătura despre înviere, îngeri,  minuni, nemurire şi judecata viitoare. Ei erau lumeşti şi mai târziu a devenit prigonitori a lui Cristos (Ioan 16:1-4). De  asemenea în  contrast, un credincios trebuie să aducă roade ale neprihănirii vrednice de pocăinţă,(Faptele Apostolilor 26:20 ), altfel „va fi tăiat şi aruncat în foc”. De fapt la ora aceea o naţiune întreagă era necredincioasă lui Dumnezeu. De asemenea avem şi o presupoziţie falsă cu privire la ce este omul, s-au ar putea să fie (Geneza 3:5-7), aşa cum evreii deşi pretindeau că sunt, de fapt fiii spiritual  al lui  Avram, pe când în realitate nu mai erau copiii lui Avram. Absenţa roadelor Duhului Sfânt, va aduce în final la o sălbăticire  şi o tăiere, şi un foc care va fi judecata lui Dumnezeu. De asemenea botezul este privit într-o dublă dimensiune, a apei şi a focului. Prin conjunţia şi, înţelegem că este vorba de două botezuri, cel cu Duhul Sfânt realizat deja şi cu foc. Focul în Biblie înseamnă judecata lui Dumnezeu care este de domeniul viitorului. Limbile văzute deasupra ucenicilor la Rusalii  erau „limbi ca de foc”, fiind vorba de o comparaţie. În consecinţă sunt două botezuri diferite  şi trebuie tratate în mod deosebit una unul faţă de celălalt. De fapt Ioan clarifică acest lucru în versetul 12 din text „lopata în mână, va curăţi, va strînge grîul, dar pleava o va arde într’un foc care nu se stinge.”, fiind  în mod clar o referire la ziua judecăţii. Momentul cel mai important în textul de faţă este botezul lui Isus, care vine la Ioan să fie botezat. El s-a botezat pentru ca “Se cade să împlinim tot ce trebuie împlinit!”, s-a identificat şi a reprezentat omenirea, dar aspectul identificării iese cel mai mult în evidenţă. Deşi nu avea păcat şi nu era necesară pocăinţa El s-a botezat, dar a existat şi o implicare şi consacrare în chemarea oamenilor la pocăinţă  Mai există un aspect aici fiindcă  botezul reprezenta şi moartea lui Isus, lucru pe care ucenicii nu îl înţeleg în acel moment. Ioan a avut un simţământ de nevrednicie când l-a botezat pe Isus, iar Isus avea întâietate. În momentul botezului noi ne identificăm cu moartea Domnului Isus şi o recunoaştem prin botez. De asemenea atunci când Duhul Sfânt în chip de porumbel s-a coborât deasupra lui Isus, El este investit ca şi Mare Preot. Păcatul care a distrus relaţia omului cu Dumnezeu, avea un singur mijloc de rezolvare prin moartea lui Isus prin care se face lucrarea de izbăvire. Aceste lucruri nu sunt de ordin facultativ, ci imperativ şi nu există altă cale. Acest lucru trebuie să fie un sistem de alarmă pentru noi, nu are valoare inspiraţia cuiva, sau altă percepţie, ci este o singură cale aleasă de Dumnezeu şi trebuie să ne conformăm. Dumnezeu a ales,  Isus a acceptat, Duhul Sfânt a asistat lucrarea mântuitoare,  iar Dumnezeu a confirmat această cale prin Învierea lui Isus, iar noi nu putem face decât să credem sau să  rămânem necredincioşi. În momentul şi contextului botezului avem o  dovedire, un argument complet, o realitate a lucrării Sfintei Treimi compusă din Isus, Duhul Sfânt şi Dumnezeu Tatăl.  „Isus a ieşit afară din apă…. Duhul lui Dumnezeu pogorîndu-Se în chip de porumbel…. şi din ceruri s’a auzit un glas, Acesta este Fiul Meu prea iubit…”. Aici avem practica botezului pentru viitorii creştini şi mărturia Tatălui despre Fiul, iar egalitatea dintre Persoane este evidentă. Scriptura afirmă că Dumnezeu este o singură Fiinţă, o unitate perfectă a unei naturi, substanţe şi esenţă (Deutronom 6:4, Galateni 3:20), iar dintre Persoanele care compun Treimea nici una nu este Dumnezeu fără celelalte, şi fiecare împreună cu celelalte sunt Dumnezeu. Astfel într-un anume sens Dumnezeu este singular (o unitate), iar în alt sens este o pluralitate, adică Trei Persoane. Fiul lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt posedă aceleaşi atribute ca şi Dumnezeu.

8). BOTEZUL CREDINCIOŞILOR. Aş dori să privim în primul rând forma exterioară a botezului ca şi ritual. Cuvântul vine (din latină ritus, „ceremonie, cult religios”), rezultat din tradiţiile vechi, care se desfăşoară după anumite norme, într-un cadru solemn din existenţa umană în împrejurări deosebite ca naştere, botez, moarte, sau cu ocazia unor sărbători, anotimpuri etc. Ritualul a supravieţuit şi în domeniul laic, de exemplu diferite parade militare, primirea unor şefi de stat etc.  De asemenea  există şi ritualuri păgâne, dar care nu au de a face cu  practica botezului, ci mai mult cu iniţierea celui care îmbrăţişează credinţa păgân respectivă. Botezul în creştinism apare în bisericile tradiţionale şi în toate confesiunile creştine, şi este un procedeu, mijloc sau metodă prin care un credincios intră în comunitatea creştină. Cuvântul grec folosit este “baptízein (βαπτίζειν)” şi înseamnă scufundare. Pentru certificarea termenului există dovezi, în literatura lui  Platon (secolul 4 î. Hr.), sau în “Septuaginta, traducerea greacă a Vechiului Testament, termenul baptízein (βαπτίζειν) apare doar de 4 ori”. Termenul apare şi în IV Regi 5,14, cu referire la curăţirea rituală. De asemenea şi Iosif Flaviu foloseşte termenul de “baptismós (βαπτισμός) – Botez”, cu referinţă la botezul lui Ioan.  Puternic ancorat în tradiţia creştină ritualul botezului[30], rămâne la aspectul exterior, şi trebuie folosit cu prudenţă, fiindcă întâlnit în toate confesiunile creştine, are înţelesuri diferite. În cultele Neoprotestante[31] Cina şi Botezul, sunt considerate simboluri ale Noului Testament, şi nu taine ca şi în bisericile tradiţionale. El se face prin scufundare în apă în mumele Sfintei Treimi. Porunca vine direct de la Isus, pe care o dă ucenicilor Matei 28:19  “Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. El simbolizează îngroparea omului vechi şi învierea omului nou spre o altă viaţă şi o nouă fire. Romani 6:4  “Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentruca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă”. Botezul nu are puterea de a curăţi păcatele, acest lucru se face prin Sângele Mielului, iar mărturia publică a botezului indică faptul că persoana respectivă a primit deja curăţirea. Există persoane care din păcate au procedat  aşa ca şi cele din timpul lui Ian Botezătorul Fapte 8:13  “Chiar Simon a crezut; şi după ce a fost botezat, nu se mai despărţea de Filip, şi privea cu uimire minunile şi semnele mari care se făceau” dar….Petru i-a zis: ‘Banii tăi să piară împreună cu tine, pentru că ai crezut că darul lui Dumnezeu s-ar putea căpăta cu bani!  Tu n-ai nici parte, nici sorţ în toată treaba aceasta, căci inima ta nu este curată înaintea lui Dumnezeu, eşti plin de fiere amară.” Petru aduce acelaşi argument în a preciza faptul că botezul nu mântuie. 1 Petru 3:21  “Icoana aceasta închipuitoare vă mântuieşte acum pe voi, şi anume botezul, care nu este o curăţire de întinăciunile trupeşti, ci mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu, prin învierea lui Isus Hristos”, Pentru botez sunt necesare credinţa în Isus Cristos, pocăinţa, şi mărturia unui cuget curat. În aceste condiţii copiii nu sunt botezaţi. În sprijinirea ideilor de mai sus se dau câteva referinţe. Faptele Apostolilor 2:38  „”Pocăiţi-vă” le-a zis Petru „şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh”. De asemenea momentul botezului nu trebuie amânat dacă nu există motive bine întemeiate. Faptele Apostolilor 8:36  Pe când îşi urmau ei drumul, au dat peste o apă. Şi famenul a zis: „Uite apă; ce mă împiedică să fiu botezat?” 37  Filip a zis: „Dacă crezi din toată inima, se poate.” Famenul a răspuns: „Cred că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.” Elementul de bază pentru a fi botezat rămâne în primul rând credinţa în Cristos, ca şi punct de plecare, spre viaţă veşnică sau spre osândă veşnică Marcu 16:16  “Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit; dar cine nu va crede, va fi osîndit”.  Naşterea din Nou[32], sau regenerarea prin botez, este un rezultat al credinţei pentru o persoană care urmează a fi mântuită. El este un pas în ascultarea credinţei, dare se respinge ideea că fără botez nu poţi fi mântuit.  Botezul trebuie făcut prin scufundare şi exemplifică “identificarea credinciosului cu moartea, îngroparea şi învierea lui Hristos” Romani 6:3  “Nu ştiţi că toţi cîţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui”? 4  “Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentruca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă”. Dacă se cere ceva în plus se presupune o mântuire prin fapte,  se neagă suficienţa morţii  şi învierii lui Cristos, pentru că El a plătit pentru toate păcatele noastre  (Romani 5:8; 2 Corinteni 5:21). Plata păcatului care este moartea este trecută din contul fiecărui om care crede  prin credinţă în contul lui Cristos (Ioan 3:16; Faptele Apostolilor 16:31; Efeseni 2:8-9)  realizată prin  Jertfa de pe Cruce. Ca şi o mică concluzie botezul este un pas în ascultarea credinţei, dar nu poate fi cerut în mod categoric pentru mântuire. Există versete care par să indice un alt punct de vedere, dar Biblia afirmă în mod clar că mântuirea se primeşte prin credinţă (Ioan 3:16; Efeseni 2:8-9; Tit 3:5), iar acest lucru înseamnă că versetele respective au o interpretare diferită, fiindcă se poate aminti axioma : Scriptura nu se contrazice pe sine. În timpurile biblice o persoană, se convertea de la o religii la alta se făcea botezul prin care se identifica convertirea. În mintea ucenicilor şi apostolilor ideea că un  creştin nu era şi botezat era ceva de neconceput. Regenerarea prin botez nu este biblică, pentru că botezul nu e mântuieşte de  păcat, ci eventual de o conştiinţă rea, şi repetăm ce spune Petru. 1 Petru 3:21  “Icoana aceasta închipuitoare vă mântuieşte acum pe voi, şi anume botezul, care nu este o curăţire de întinăciunile trupeşti, ci mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu, prin învierea lui Isus Hristos”. Botezul rămâne ca un simbol a ceea ce s-a petrecut deja în inima credinciosului care a crezut în Cristos ca şi Mântuitor (Romani 6:3-5; Galateni 3:27; Coloseni 2:12) şi este un pas în ascultarea credinciosului pe care fiecare dintre creştini trebuie să îl facă. Alte cerinţe negă suficienţa Jertfei de pe Calvar. Aşa cum deja am amintit botezul[33] se face prin imersiune, pornind de la semnificaţia cuvântului amintit mai sus. Botezul prin turnare este un “oximoron “(Figură de stil care exprimă o ironie subtilă sau un adevăr usturător sub forma asocierii paradoxale a doi termeni incongruenți și aparent incompatibili)”[34] “ – ceva ce se contrazice pe sine”. Botezul prin definiţie înseamnă scufundarea – imersiune în apă. Botezul în apă este singura modalitate  prin care se ilustrează identificare cu Cristos a credinciosului.  Botezul prin stropire a început odată cu practicare nebiblică a botezului copilot mici. Botezul prin scufundare  indică o schimbare radicală în viaţa credinciosului, părăsirea unei vieţi vechi cu trăirea în păcat spre o viaţă nouă şi sfântă  în noua creaţie. 2 Corinteni 5:17  “Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură (Sau: zidire.) nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi”.  Botezul are importanţă[35] pentru creştin, pentru că în primul rând este o mărturisire publică şi intrarea credinciosului în Biserică, respectiv comunitatea creştină. De asemenea sunt necesare două condiţii principale : “(1) persoană care urmează să se boteze trebuie să creadă în Iisus Hristos ca Mântuitor personal, şi (2) acea persoană trebuie să înţeleagă ce semnificaţie are botezul. Dacă o persoană îl recunoaşte pe Domnul Iisus ca Mântuitor personal, se poate boteza. Dacă  se reia puţin ideea în cultele Neoprotestante botezul are o semnificaţie ca un simbol,  care prezintă în mod indirect identificarea cu Cristos, şi nu taină ca în bisericile tradiţionale. Botezul se face prin scufundare în numele sfintei Treimi. El simbolizează înmormântarea omului vechi şi învierea omului nou în Cristos. Botezul este legat strâns de credinţa în Isus Cristos, iar numai o persoană matură poate să creadă, nu şi un copil. Mântuirea şi osânda sunt legate de credinţă sau necredinţă în Cristos şi este o decizie personală. Marcu 16:16  „Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit; dar cine nu va crede, va fi osîndit”. El implică ascultarea credinciosului de voia lui Dumnezeu şi este o identificare a credinciosului cu moartea şi Învierea lui Isus Cristos. Naşterea din Nou se poate produce în momentul convertirii şi a botezului, ea este o lucrare a Duhului Sfânt, dar sunt şi oameni care se botează formal doar ca ritual, fără aportul Duhului Sfânt iar omul respectiv nu va fi mântuit. Accentul botezului cade pe mărturia unei conştiinţe  curate, este o cerinţă pentru a intra în comunitatea creştină şi botezul exemplifică părăsire păcatului pentru o viaţă nouă. Importanţa botezului este mare pentru că presupune schimbarea inimi, iar mărturia publică, este o  identificare, dedicare şi proclamare. Botezul a fost practicat de Isus, apostoli, Biserica primară şi este un model pentru noi în ziua de astăzi. La botez Isus a primit în mod public confirmarea de Fiu al lui Dumnezeu, dar trebuia să fie dovedită prin : izbândă asupra ispitei, şi biruinţă prin Cruce şi Înviere.  Botezul reprezintă şi intrarea în Noul Legământ, în care intră neamurile şi acei din poporul evreu care au crezut. Isus Hristos şi Ioan Botezătorul, au predicat acelaşi mesaj, “al pocăinţei“. Botezul  pocăinţa şi credinţa sunt evenimente inseparabile iar numele de creştin trebuie confirmat prin botez, care este o poruncă, intrarea în Noul Legământ, urmat de o viaţă de sfinţenie. Botezul mai înseamnă a intra pe uşă şi a merge pe cale.  Ioan 10:9  „Eu Sunt Uşa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit; va intra şi va ieşi, şi va găsi păşune”. Călcarea Legământului, înseamnă părăsirea Bisericii, şi  în consecinţă o viaţă fără sfinţenie. Botezul în Numele Trinităţii este un eveniment (scufundarea în apă), dar şi un proces de o viaţă. El înseamnă şi dragostea lui Dumnezeu, sfinţenia Sa, mila, justiţia, apa vie, pâinea vieţii, curăţit, mângâiat, şi o mărturie despre Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. La abordarea Trinităţii am încercat să prezentăm câteva Nume a Tatălui, a Fiului, a Duhului  Sfânt, care în gândirea poporului evreu sunt legate de calităţile Lor sau de evenimente, acţiuni, dar trebuie să facem precizarea că divinitatea nu are cum să aibă în mintea omului ca idee generală, sau să reflecte corect o realitatea dincolo de înţelegerea noastră, ori  să posede o noţiune completă despre divinitate, omul fiind o fiinţă finită. Botezul ţine şi de sinceritatea credinciosului indiferent de circumstanţe. Faptele Apostolilor 9:18  „Chiar în clipa aceea, au căzut de pe ochii lui un fel de solzi; şi el şi-a căpătat iarăşi vederea. Apoi s-a sculat, şi a fost botezat”. Amin.

9). CONCLUZII.  Având trei mari secţiuni, suntem conştienţi de repetare unor învăţături, citate biblice şi afirmaţii despre botez, dar acest lucru este inevitabil, fiidcă am privit botezul din   trei mari perspective şi anume botezul creştin,  botezul lui Isus şi botezul credincioşilor.  Reluăm ideea şi reamintim că între Vechiul Testament  şi Noul Testament au fost 400 de ani de tăcere în care Dumnezeu nu a mai vorbit prin proroci, ultimul fiind Maleahi. Poporul avea legea lui Dumnezeu dată prin Moise sub forma Vechiului Testament, numită Septauginta – LXX –  o, traducere din ebraică în greacă realizată în Alexandria în secolul al – III- lea î.Cr. sub Ptolemeu al – II –lea care era şi un Canon, dar scris pe suluri separate. Evanghelia după Matei este o punte între cele două Testamente, culegând informaţii şi prorocii din Vechiul Testament cu realizare în Noul Testament, cu privire la Mesia şi Împărăţia Cerurilor. La împlinirea vremii „Dar, când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege”, (Galateni 4:4), Dumnezeu trimite pe Fiul care s-a Întrupat ca şi om, ca dată aproximativă în anul 4 B.C. numit şi   „Anno Domini”  sau  în anul Domnului”,  când s-a născut Isus în Betleem. În perioada respectivă pe scena istorie se afla poporul roman, grecii şi evreii care erau sub ocupaţie romană. Cristos rupe istoria în două înainte şi după Cristos, ca eveniment care nu se poate repeta în istorie. Avem evenimente istorice care sunt necomutabile ca Revelaţia Generală şi Revelaţia Specială, după care prin Duhul Sfânt urmează alte procese ca şi canonizare, păstrarea, traducerea, observarea, insuflarea, inspirarea Iluminare,   Interpretare şi aplicarea Cuvântului lui Dumnezeu. În ceea ce priveşte pe Mesia Unsul Cristosul, evenimente importante sunt  Întruparea,  viaţa şi învăţăturile lui Isus, Moartea  lui Hristos, pe Cruce, Învierea  Înălţarea la cer şi poziţia de autoritate şi putere pe care o deţine acum la dreapta Tatălui Fapte 7:56  „şi a zis: „Iată, văd cerurile deschise, şi pe Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu.” La încheierea scrierii Vechiului Testament, imperiul Medo- Persan, domina lumea ca la venirea lui Isus imperiul Roman are rol de asupritor. Trecem peste cei 400 de ani şi evenimentele petrecute, care au afectat religia şi închinarea poporului evreu pentru a ne readuce aminte câteva dintre partidele importante din vremea lui Isus ca Fariseii, Saducheii, Cărturarii, Irodienii, Esenienii, Zeloţii, şi alte partide  fiecare cu specificul lui. Închinarea se făcea în Templu şi în Sinagogi, iar ca for superior era Soborul. Isus însuşi predică Împărăţia Cerurilor Matei 4:17  „De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască, şi să zică: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.” De asemenea avem două mari puncte de repere din viaţa lui Isus „de atunci în colo”, primul ca debut, iar al doilea ca o prevestire care viza Crucea. Este demnă de remarcat şi Predica de pe Munte care este considerată o mini-evanghelie. Acolo este prezentat portretul cetăţeanului care va face parte din Împărăţia Cerurilor. De asemenea sintagma „a-ţi auzit dar Eu vă spun”,  se repetă de şase ori, iar Cristos se pune deasupra legii lui Moise. Problema evreilor era că peste Legea dată de Dumnezeu prin Moise s-a suprapus învăţătura rabinilor, poporul evreu aştepta un Mesia terestru eliberator de sub jugul roman, ei au pierdut cu puţine excepţii  dimensiunea spirituală a împărăţiei, şi în consecinţă l-au respins pe Isus, aşa cum mulţi creştini o pierd astăzi. În creştinismul actual în cultele Neoprotestante cina şi botezul sunt numite sacramente ca şi în Biserica Primară conform învăţăturilor din Noul Testament. Botezul a fost prefigurat şi în Vechiul Testament  sub diferite forme, cu referinţă la Potop, tăierea împrejur, trecerea mării Roşii, dar este greu de crezut că oamenii din timpul acela au înţeles semnificaţia ulterioară a acestor acte sau întâmplări. Acest lucru nu înseamnă că nu erau credincioşi, iar noi privim în trecut  şi vedem Reveleţia progresivă a lui Dumnezeu în istorie, înţelegem mai mult, dar avem şi o mai mare responsabilitate. Nu toţi care se botează sunt mântuiţi, este suficient să ne amintim ce spune Ioan Botezătorul. În Noul Testament botezul creştin a fost poruncit de Isus, mai târziu de apostoli şi a fost practicat de Biserica primară. El se făcea în numele lui  Tatălui a Fiului şi a Duhului Sfânt. Mai târziu pentru bisericile tradiţionale cina şi botezul erau două din cele şapte taine. Au existat şi forme „necreştine” de botez, sub aspectul curăţirilor, este cazul lui aman, David, dar spălarea ca ritual implica şi curăţirea prin Cuvântul lui Dumnezeu. Iudaismul practica aceste forme de curăţiri, dar el era diferit  cu mult în esenţă de botezul iniţiat de Ioan Botezătorul, de Isus, iar mai târziu de apostoli şi de Biserica Apostolică. Botezul în Noul testament a avut originea în spălările ceremoniale ale evreilor, şi de la acestea s-a ajuns la botezul făcut de Ioan Botezătorul de Isus, apostoli şi mai târziu de Biserica Primară. La Rusalii botezul a fost aprobat şi ratificat prin Duhul Sfânt. Botezul lui Ioan era un act premergător pentru botezul lui Isus, implicit botezul creştinilor. Deşii mulţi practică botezul el nu are un caracter exclusiv mântuitor şi este suficient să ne gândim la apostrofările făcute de Ioan Botezătorul cu privire la nesinceritatea unor iudei care veneau la el să fie botezaţi aşa cum fac mulţi dintre musulmanii de azi din oportunism. Acest lucru este  o realitate şi sub acest ritual o serie de credincioşi se simt foarte confortabil. De fapt au fost două botezuri, pentru că focul indică în Biblie judecata lui Dumnezeu, care încă nu a venit Matei 3:11  „…..El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc”. Atunci când Ioan îl vede pe Isus face afirmaţia de căpetenie : „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii”! Momentul botezului a dovedit ascultarea lui Isus faţă de Tatăl, era de origine divină şi s-a identificat cu întreaga rasă umană. În momentul botezului au fost prezente toate Persoanele din Trinitate Luca 3:22  „şi Duhul Sfânt S-a pogorât peste El în chip trupesc, ca un porumbel. Şi din cer s-a auzit un glas, care zicea: „Tu eşti Fiul Meu …….” . După botez urmează ispitirea lui Cristos, implicit ispitirea tuturor credincioşilor din toate timpurile. În timpul Biserici Apostolice, botezul s-a făcut conform învăţăturilor din Noul Testament, iar primii oameni care s-au convertit îi găsim în Faptele Apostolilor, el  se prezintă sub mai multe interpretări ca expresie a pocăinţei, a credinţei, o iertare a păcatelor, apel către Dumnezeu, un cuget curat, înnoire a credinciosului, o angajare şi intrarea creştinului în rândul credincioşilor. Daca se analizează aceste aspecte suma lor este un adevăr biblic. Botezul se făcea în numele lui Isus. El era completat cu punerea mâinilor şi existau diferite păreri cu primirea Duhului Sfânt care se făcea în timpul botezului, a punerii mâinilor, dar ambele variante sunt adevărate. De fapt nu poţi nici măcar să crezi în Isus, sau să te consideri păcătos pentru că acest lucru  ţine de activitatea Duhului Sfânt Ioan 16:9  “În ce priveşte păcatul: fiindcă ei nu cred în Mine”, dar se poate şi invers şi astfel devii creştin. Astfel prin credinţă contactul dintre om şi divinitate se realizează prin intermediul Duhului Sfânt.  Ioan scrie despre botez iar sibolismele  au primit diferite interpretări ca începutul unei vieţi noi în Cristos, apă plus puterea Duhului, curăţire şi înnoire, iar ideea de bază este lucrarea Duhului Sfânt. Nici un narator al noului Testament nu pune semnul de egalitate între botez şi Naşterea din Nou. Referinţele date de Pavel despre botez se fac cu privire la faptul că el este făcut în numele şi contul lui Isus, fiind considerat unul din temeliile creştinismului. În textele de bază Pavel face referinţă la botez  la îngroparea cu Cristos,  a vieţii creştinului dinainte de botez şi la ieşirea din apă, învierea cu Cristos cu aspect escatologic. Botezul este şi un simbol permanent în viaţa de creştin, iar pecetea Duhului Sfânt indică natura şi darul lui Dumnezeu. Momentul botezului  şi a Naşterii din Nou, pot să nu fie concomitente dar să aibă un aspect punctual, sau un proces limitat în timp în viaţa credinciosului. Aş dori să readuc aminte faptul că cele prezentate mai sus, nu sunt o finalitatea a crezului creştin care a fost definitivat ca şi conţinut cam pe la sfârşitul secolului întâi. Cu privire la botezul copiilor mici şi astăzi există diferenţe de opinii foarte mari. Bisericile tradiţionale îl practică pe când Bisericile Neoprotestante nu sunt de acord cu aşa ceva. Atunci când abordăm această problemă sursa de inspiraţie trebuie să fie Biblia şi nu dogma bisericii. Dacă botezul este privit ca o expresie a credinţei, este greu  să accepţi botezul copiilor, fiindcă ei nu au discernământ Pavel aminteşte acest lucru în 1 Corinteni 7:14   şi se opune acestei practici. Există o vrâstă a responsabilităţi, care aplicată la copii diferă de la individ la individ dar şi este diferită în funcţie de naţiunea respectivă sau timpul şi cultura vremii la un moment dat. Pe de altă parte Dumnezeu care este bun şi drept nu va trimite în Iad persoană lipsite de discernământ. Atunci când ne gândim la Jertfa lui Cristos ca suficientă pentru a mântui o omenire întreagă, ea se poate aplica şi la copiii sau la handicapaţi mintal. Nu este bine să dăm verdicte categorice în sensul acesta ci se poate afirma că Dumnezeu este iubitor şi sfânt, plin de îndurare, drept, plin de milă, iar tot ce face este just. Dacă ne uităm în istorie la felul cum a evoluat botezul ca şi ritual am văzut destule diferenţe dogmatice. În timpul Bisericii primare botezul s-a făcut conform cu învăţăturile din Noul Testament. La început botezul s-a făcut în numele lui Isus, iar mai târziu s-a folosit formula trinitară de Botez şi prin scufundare. Şi Biserica Catolică a procedat în felul acesta până în secolul  VII. Ulterior lucrurile se schimbă şi botezul ca rit se îmbogăţeşte cu haine albe, formule de botez, „lepădare de satana”, iar botezul copiilor mici se generalizează pentru a fi mântuiţi de păcatul strămoşesc. Astfel sacramentul era ca şi o ştampilă pe cel botezat.  De la Constantin cel Mare, conţinutul învăţăturii creştine nu mai era din Noul Testament, ci Biserica hotăra acest lucru prin Concilii. Această practica este valabilă şi astăzi în Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică. În Evul Mediu scolastic lui Aristotel a influenţat gândirea bisericii, iar  lui Augustin ia fost schimbată gândirea religioasă de scolosatică care era un sistem filozofic steril.  Se ajunge  de la Dumnezeu ca şi cauză principală, la apă care este cauza instrumentală, ca act al iertării păcatului strămoşesc. Şi preotul îşi are rolul lui prin intenţie actului respectiv. De la scufundarea prin apă s-a trecut la stropire în Biserica Catolică dar nu şi în bisericile răsăritene care prin scufundarea în apă de trei ori simbolizează timpul petrecut de Isus în locuinţa morţilor. Adulţii când efectuează botezul se fac părtaş la moartea şi Învierea lui Isus, învăţătură dată de Chiril din Alexandria. În momentul în care se produce Reforma Protestată  din Occident, actul botezului  se apropie de semnificaţia originală, dar fără să scape în totalitate de tradiţie. Luther percepe botezul, prima dată ca şi un ritual dar şi ca pe ceva continuu, prin pocăinţă care este un proces.  Ulrich Zwingli, gândeşte aproximativ la fel prin care cina şi botezul sunt simboluri care indică o realitate, iar Calvin vede botezul ca şi un zălog pentru credincios, mila lui Dumnezeu şi nu consideră botezul ca şi ceva necesar mântuirii. Anabaptiştii preiau din aceste învăţături, ei văd botezul ca  un simbol al alianţei omului cu Dumnezeu, iar prin predicare Dumnezeu dăruieşte oamenilor mântuirea prin Cristos în Noul Legământ. Alte ramuri ale reformei resping botezul cu apă şi acceptă doar botezul cu Duhul Sfânt. Biserica Catolică reacţionează la evenimentul Reformei şi introduce în mod obligatoriu botezul copiilor mici, în Conciliul de la Tren în plus iniţiază şi o contra reformă, de ordin spiritul şi moral. În perioada modernă teologii raţionalişti consideră că prin botez omul este introdus în religia adevărată. Întrebarea este care din multiplele biserici sau confesiuni este adevărată pentru că fiecare susţine  că este posesoarea adevărului dat nici una deţine adevărul la modul absolut. Unele din bisericile liberale ignoră ritul botezului, dar oferă libertatea ca cel care doreşte să fie botezat, să îl facă în bisericile care practică botezul. Penticostalii  consideră că ritualul botezului cu apă este completat de cel al botezului cu Duhul Sfânt. Astăzi botezul diferă mult de la o confesiune la alta prin interpretări diferite, cu aceiaşi bază Biblia. În bisericile tradiţionale naşii mărturisesc credinţa în locul copilului care este botezat, iar în religia protestantă şi romano-catolică, se face o reconfirmare a botezului mai târziu la vrâsta adolescenţei. În cultele Protestante şi Neoprotestante adulţii sunt cei care se botează, ocazie prin care îşi mărturisesc credinţa, iar ritualul botezului are aceiaşi semnificaţie ca în Biserica Primară şi este desprinsă din Noul Testament. Botezul se face prin scufundare, iar formulele de botez au cam aceiaşi esenţă. Sunt comunităţi creştine care nu recunosc Trinitatea şi botezul se face doar în numele lui Isus, sau în numele lui Iehova, cum este cazul Martorilor lui Iehova. De asemenea se poate reaminti botezul de urgenţă care este o excepţie. Aceste particularităţi confesionale, sunt excepţii dar în general toate confesiunile creştine practică botezul sub o formă sau alta. El este şi un semn al Noului Legământ pe care omul îl face cu Dumnezeu, iar ritualul este efectuat de preot, pastor sau prezbiter fiind o decizi personală a candidatului, aspect găsit în mediul Neoprotestant.  Atunci când se face referire la Persoane lui Isus Cristos, este necesar a ne reaminti că este o Persoană din Trinitate, egală în esenţă cu Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Duhul Sfânt şi vine din eternitate fiind coexistent cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. A intrat în lume prin naşterea din fecioară şi a devenit om ca şi noi, pentru că o divinitate nu are cum să moară. Pentru răscumpărarea păcatelor trebuia să fie om şi divin în acelaşi timp pentru ca sub aspect soteorologic lucrarea de mântuire  păcatelor omenirii să aibă o valoare universală. Sub aspectul lucrării de mântuire s-a supus voinţei Tatălui şi Duhului Sfânt. Prin botez s-a identificat cu întreaga rasă umană fiind denumit şi al doilea Adam şi a ieşit biruitor. Acum stă la dreapta Tatălui, ca Împărat, Mare Preot, Avocat şi Mijlocitor. După Înălţarea la cer Isus va reveni  şi va ridica Biserica sus în cer şi va instaura Împărăţia Cerurilor.  Matematica lui Dumnezeu diferă de matematica oamenilor iar pentru noi în ceea ce priveşte conceptul de Trinitatea este o acceptare mai mult decât  o înţelegere a lui.  În mintea umană finită 3=1şi 1=3, este imposibil de înţeles, totuşi Trinitatea se regăseşte pe paginile Scripturii în Vechiul Testament dar mai clar în Noul Testament. Ea devine un crez al bisericii dezvoltat mai târziu de părinţii bisericii acceptată în secolul V. De la Dumnezeu unul în credinţa monoteistă a poporului evreu, s-a ajuns la Dumnezeu în trei Persoane, fiecare dintre ele având atributele dumnezeiri, fiind Persoane distincte şi în acelaşi timp Dumnezeu. Ele există din veşnicii, sunt egale în esenţă şi legate împreună prin dragoste. În Vechiul Testament găsim pasaje în care sunt prezente  mai multe Persoane, iar lucrarea şi existenţa unor lucruri este rezultatul unei surse întreite. Chiar din Geneza găsim afirmaţia „ să facem”, iar Ymago Dey se regăseşte în fiinţa umană. În Geneza 1:1, este utilizat cuvântul „Elohim” care are sensul de plural. Cuvântul şi Duhul se regăsesc în numeroase texte începând de la facerea lumii, iar Cuvântul este personificat fiind egal ca înţelepciunea lui Dumnezeu, fiind de fapt vorba despre Fiul, iar Duhul este acela care vine peste proroci fiind o sursă de binecuvântare, putere fizică curaj alte lucrări, cauze şi efecte. Regăsim forme asociate între Îngerul lui Iahve şi Îngerul  Domnului care au acelaşi statut. Divinitatea este dată în virtutea unui drept lui  Mesia Unsul, Isus Cristos. Cei trei “membri” ai Trinităţii[36] sunt prezentaţi distinct în diverse pasaje biblice, astfel: În Vechiul Testament, „DOMNUL” se este prezentat ca „Domn” (Geneza 19:24). „DOMNUL”  care are un „Fiu” (Psalmul 2:7, Proverbe 30:2-4). Duhul Sfânt este reprezentat distinct faţă de „DOMNUL” (Numeri 27:18) şi faţă de „Dumnezeu” (Psalmul 51:10-12). Dumnezeu Fiul este prezentat distinct faţă de Dumnezeu Tatăl (Psalmul 45:6-7; Evrei 1:8-9).  În Noul Testament, în Ioan 14:16-17, Iisus se adresează Tatălui despre trimiterea unui Ajutor (Mângâietor), şi anume Duhul Sfânt. Fiecare membru al Trinităţii este Dumnezeu: Tatăl este Dumnezeu, a se vedea Ioan 6:27; Romani 1:7,  Fiul este Dumnezeu  Ioan 1:1,  Evrei 1:8; 1 Ioan 5:20,  Duhul Sfânt este Dumnezeu Faptele Apostolilor 5:3-4; 1 Corinteni 3:16 (Cel care locuieşte în cei credincioşi este Duhul Sfânt, Romani 8:9; Ioan 14:16-17; Subordonarea în cadrul Trinităţii: Duhul Sfânt se subordonează Tatălui şi Fiului, în timp ce Fiul se subordonează Tatălui. Sarcinile fiecărui membru al Trinităţii: Tatăl este sursa sau cauza definitorie apariţia universului (1 Corinteni 8:6; Apocalipsa 4:11); revelaţia divină (Apocalipsa 1:1); 3) mântuirea (Ioan 3:16-17); şi  lucrărilor lui Iisus pe pământ (Ioan 5:17; 14:10). Tatăl este Cel care INIŢIAZĂ toate aceste lucruri. Fiul este “agentul” prin care Tatăl a împlinit următoarele lucrări: 1) crearea şi existenţa universului (1 Corinteni 8:6; Ioan 1:3; Coloseni 1:16-17); 2) revelaţia divină (Ioan 1:1; Matei 11:27, Apocalipsa 1:1); şi 3) mântuirea (2 Corinteni 5:19, Ioan 4:42). Tatăl face toate aceste lucruri prin Fiul Său, care acţionează ca “agent” al Său. Duhul Sfânt este modalitatea prin care Tatăl face următoarele lucrări:  crearea şi existenţa universului (Geneza 1:2; Iov 26:13; Psalmul 104:30); revelaţia divină (Ioan 16:12-15,  2 Petru 1:21); 3) mântuirea (Ioan 3:6, 1 Petru 1:2); şi lucrările lui Iisus (Isaia 61:1; Faptele Apostolilor 10:38). Astfel, Tatăl face toate aceste lucruri prin puterea Duhului Sfânt”. Dumnezeu se descopere prin cele două forme ale Revelaţiei, cea mai completă fiind momentul când Cuvântul s-a făcut om Evrei 1:3  „El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui, şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a făcut curăţirea păcatelor, şi a şezut la dreapta Măririi în locurile prea înalte”, Ioan botezătorul era conştient de prezenţa Duhului Sfânt, iar predicarea lui a avut un aspect trinitar, cu referinţă la Isus Matei 3:3  „Ioan acesta este acela care fusese vestit prin proorocul Isaia, când zice: „Iată glasul celui ce strigă în pustie: „Pregătiţi calea Domnului, neteziţi-I cărările.” Descoperirea conceptului de Trinitate se poate împărţi în etape ca Vestirea naşterii lui Isus, Botezul lui Isus moment în care sunt prezente toate Persoanele din Trinitate De îndată ce a fost botezat, Isus a ieşit afară din apă. Şi în clipa aceea, cerurile s-au deschis, şi a văzut pe Duhul lui Dumnezeu coborându-Se în chip de porumbel şi venind peste El. (Matei 3:16, – 17  Şi din ceruri s-a auzit un glas, care zicea: „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea.” De asemenea învăţătura lui Isus este trinitară şi El se identifică cu Tatăl Ioan 10:30  „Eu şi Tatăl una Suntem.” De asemenea la Rusalii Pavel  explică răscumpărarea în termeni trinitari Fapte 2:32  „Dumnezeu a înviat pe acest Isus, şi noi toţi Suntem martori ai lui. 33  Şi acum, odată ce S-a înălţat prin dreapta lui Dumnezeu, şi a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, a turnat ce vedeţi şi auziţi”. Porunca dată de Isus în Marea Trimitere  are un aspect trinitar Matei 28:19  „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Pentru un iudeu monoteist era greu de acceptat aşa ceva totuşi mulţi au crezut. În Trinitate există uniune, părtăşie dar şi deosebiri în lucrare şi le enumerăm doar : Unitate în diversitate, Egalitate în demnitate Diversitate în acţiune”, aspecte care implică  faptul că Dumnezeu poate fi revelat  Dumnezeu poate fi comunicat.  Trinitatea este baza oricărei adevărate comuniuni din lume,  şi conferă varietate vieţii universului iar acestea sunt doar o parte din lucrurile pe care le ştim. „O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui, şi cât de neînţelese sunt căile Lui! Şi în adevăr, „cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui?” ” (Romani 11:33-34). Întruparea lui Isus a fost în planul lui Dumnezeu, iar botezul a constituit practic debutul lucrări Sale. Prin botez Isus se identifică cu întreaga rasă umană şi să împlinesc ce este scris. „Se cade să împlinim tot ce trebuie împlinit!”. Acest aspect implică şi o dedicare, implicare, punctul forte fiind Crucea. Ioan Botezătorul  este mesagerul care îi anunţă dinainte apariţia ca mântuitor a lumii în postura de Miel care ridică păcatele lumii. Ioan se simte nevrednic în momentul în care îl botează pe Isus, la fel şi apostolul Pavel spune „După ei toţi, ca unei stârpituri, mi S-a arătat şi mie” (1 Corinteni 15:8), sentiment pe care trebuie să îl aibă fiecare creştin. În momentul când Ioan vede Duhul Sfânt în chip de porumbel peste Isus, Cristos este investit ca Mare Preot, iar mântuirea se primeşte în termenii lui Dumnezeu “În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi.” (Faptele apostolilor 4:12). Acest lucru nu este ceva facultativ ci este un imperativ. Dumnezeu a ales termenii prin care se obţine mântuirea, Isus acceptă să facă voia lui Dumnezeu, asistat de Duhul Sfânt, iar la modul foarte concentrat Dumnezeu creează alege şi chemă, Cristos răscumpără iar Duhul Sfânt sfinţeşte. Şi Ioan şi Isus  vestesc Împărăţia Cerurilor prin care se intră prin pocăinţă, care înseamnă o schimbare a minţii. Isus a instaurat Împărăţia cerurilor, dar este în desfăşurarea, creşte dar nu a ajuns la final şi se creează o tensiune dintre deja – nu încă, atât în viaţa creştinului cât şi în viaţa spirituală a bisericii iar finalitatea sau împlinirea ei va fi în viitor. Pocăinţa este definită ca întoarcerea de la păcat la căile Domnului pentru poporul israel, iar pentru necredincioşi înseamnă părăsirea păcatului spre o viaţă de sfinţenie, prin care se intră în relaţie de părtăşie cu Dumnezeu. Pocăinţa în toate cazurile este legată de credinţa în Dumnezeu şi Isus Cristos. O falsă pocăinţă este recunoscută uşor „Faceţi, dar, roade vrednice de pocăinţa voastră. (Matei 3:8). Cel  care nu aduce roade “va fi tăiat şi aruncat în foc”, cu vizare la individ dar şi la o naţiune întreagă. O presupoziţie falsă nu duce omul la mântuire, aşa cum evreii susţineau că au ca tată pe Avram, realitatea fiind cu totul alta. La fel se întâmplă şi în creştinismul actual în majoritatea cazurilor se bazează pe forme fără fond. Botezul este privit într-o dublă dimensiune, cu apă şi în Duh, iar mai târziu cu foc. Cele două aspecte ale botezului trebuie tratate diferit fiindcă focul în Biblie înseamnă judecat lui Dumnezeu, fapt care încă nu s-a petrecut. În final cei care nu aduc rod vor fi aruncaţi în foc Matei 3:12  „Acela Îşi are lopata în mână, Îşi va curăţi cu desăvârşire aria, şi Îşi va strânge grâul în grînar; dar pleava o va arde într-un foc care nu se stinge.” La fel în momentul botezului fiinţa umană este îngropată cu Cristos, şi la ieşirea din apă simbolizează învierea în şi cu Cristos la modul spiritual acum, cu aspect escatologic în viitor, la propriu.  Reluăm ideea şi vedem că la botezul lui Isus sunt prezente toate Persoanele sfintei Treimi. „Isus a ieşit afară din apă…. Duhul lui Dumnezeu pogorîndu-Se în chip de porumbel…. şi din ceruri s’a auzit un glas, Acesta este Fiul Meu prea iubit…”. Este cea mai clară reprezentare a Treimii, fiind suficient să numeri până la trei. În cultele Neoprotestante botezul este înţeles ca un simbol şi nu taină ca în bisericile tradiţionale. Botezul se face prin scufundare în numele sfintei Treimi. El simbolizează înmormântarea omului vechi şi învierea omului nou în Cristos. Botezul este legat strâns de credinţa în Isus Cristos, iar numai o persoană matură poate să creadă, nu şi un copil. Mântuirea şi osânda sunt legate de credinţă sau necredinţă în Cristos şi este o decizie personală. El implică ascultarea credinciosului de voia lui Dumnezeu şi este o identificare a credinciosului cu moartea şi Învierea lui Isus Cristos. Naşterea din Nou se poate produce în momentul convertirii şi a botezului, ea este o lucrare a Duhului Sfânt, dar sunt şi oameni care se botează formal doar ca ritual, fără aportul Duhului Sfânt iar omul respectiv nu va fi mântuit. Accentul botezului cade pe mărturia cugetului curat, este o cerinţă pentru a intra în comunitatea creştină, el exemplifică părăsire păcatului pentru o viaţă nouă. Importanţa botezului este mare pentru că presupune schimbarea inimi, mărturia publică, este o  identificare, dedicare şi proclamare. Botezul a fost practicat de Isus, apostoli, Biserica primară şi este un model pentru noi în ziua de astăzi. La botez Isus a primit în mod public confirmarea de Fiu al lui Dumnezeu, dar trebuia să fie dovedită prin : izbândă asupra ispitei, şi biruinţă prin Cruce şi Înviere.  Botezul reprezintă şi intrarea în Noul Legământ, în care intră neamurile şi acei din poporul evreu care au crezut. Isus Hristos şi Ioan Botezătorul, au predicat acelaşi mesaj, “ al pocăinţei “  Botezul  pocăinţa şi credinţa sunt evenimente inseparabile Numele de creştin trebuie confirmat prin botez, care este o poruncă, intrarea în Noul Legământ, urmat de o viaţă de sfinţenie. Călcarea Legământului, înseamnă părăsirea Bisericii, şi o viaţă fără sfinţenie. Botezul în Numele Trinităţii este un eveniment (scufundarea în apă), dar şi un proces de o viaţă. El înseamnă şi dragostea lui Dumnezeu, sfinţenia Sa, mila, justiţia, apa vie, pâinea vieţii, curăţit, mângâiat, şi o mărturie despre Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. La abordarea Trinităţii am încercat să prezentăm câteva Nume a Tatălui, a Fiului, a Duhului  Sfânt, care în gândirea poporului evreu sunt legate de calităţile Lor sau de evenimente, acţiuni, dar trebuie să facem precizarea că Divinitatea nu poate fi cuprinsă în concepte omeneşti. „Pe când îşi urmau ei drumul, au dat peste o apă. Şi famenul a zis: „Uite apă; ce mă împiedică să fiu botezat?” (Faptele apostolilor 8:36) Amin.

10). BIBLIOGRAFIE

Sait Teophilos  http://www.theophilos.3x.ro

SCURTĂ INTRODUCERE  BIBLICĂ de ERNEST AEBI  Editura Lumina Lumii

Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

Sait http://www.gotquestions.org/Romana/cartea-evanghelia-dupa-matei.html

Tenney,  C.  Merrlill    STUDIU AL   NOULUI  TESTAMENT,   Imprimeria de Vest Oradea 1992

Sait http://www.gotquestions.org/Romana/cartea-evanghelia-dupa-matei.html

DICŢIONAR BIBLIC   SOCIETATEA  MISIONARĂ ROMÂNĂ,     Editura  “Cartea Creştină”  Oradea  1995.

Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Botez

Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Ritual

Sait https://dexonline.ro/definitie/oximoron

Index tematic de termeni şi nume din Biblie

Sait https://gotquestions.org/Romana/Biblia-Trinitatea.html

Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Botez

http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/botez.html

Sait https://gotquestions.org/Romana/varsta-responsabilitatii.html

Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Botez

Sait https://dexonline.ro/definitie/scolastică

O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2013/04/trinitate.html

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2013/04/trinitate.html

Mărturisirea de credință Baptistă  http://www.baptist-tm.ro/

Sait https://gotquestions.org/Romana/mantuirea-prin-botez.html

Sait https://gotquestions.org/Romana/Modalitatea-botezului.html

Sait https://gotquestions.org/Romana/Crestin-botez.html

Enciclopedia Iudaismului. Saithttps://cristytepes.wordpress.com/2012/10/17/cd-ul-adevaruri-crestine-editia2012

Ardelean Viorel.

[1] Sait Teophilos  http://www.theophilos.3x.ro

[2] SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ de ERNEST AEBI pag 129

[3] n. b. informaţie nesigură

[4] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[5] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[6] Sait http://www.gotquestions.org/Romana/cartea-evanghelia-dupa-matei.html

[7] Tenney,   C.  Merrlill    STUDIU AL   NOULUI  TESTAMENT  pag 129-132

[8] Sait http://www.gotquestions.org/Romana/cartea-evanghelia-dupa-matei.html

[9] Dicţionar Biblic pag 814-815

[10] Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Botez

[11] Index tematic de termeni şi nume din Biblie pag  37

[12] Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Botez

[13] Enciclopedia Iudaismului. Saithttps://cristytepes.wordpress.com/2012/10/17/cd-ul-adevaruri-crestine-editia2012

[14] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/botez.html

[15] Dicţionar Biblic pag 165

[16] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/botez.html

[17] Dicţionar Biblic pag 166

[18] Sait https://gotquestions.org/Romana/varsta-responsabilitatii.html

[19] Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Botez

[20] Sait https://dexonline.ro/definitie/scolastică

[21] Sait  https://ro.wikipedia.org/wiki/Botez

[22]  Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Botez

[23]  Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Botez

[24]  O scurtă mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

[25] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2013/04/trinitate.html

[26] Dicţionar Biblic pag  1312

[27] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2013/04/trinitate.html

[28] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[29] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[30] Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Botez#Ritualul_Botezului

[31] Sait Mărturisirea de credință Baptistă  http://www.baptist-tm.ro/

[32] Sait https://gotquestions.org/Romana/mantuirea-prin-botez.html

[33] Sait https://gotquestions.org/Romana/Modalitatea-botezului.html

[34] Sait https://dexonline.ro/definitie/oximoron

[35] Sait https://gotquestions.org/Romana/Crestin-botez.html

[36] Sait https://gotquestions.org/Romana/Biblia-Trinitatea.html

Ilie – un bărbat al credinţei

download - Copie

Profetul Ilie este unul dintre marii bărbaţi ai lui Dumnezeu în Vechiul Testament. Încrederea credinţei sale în Dumnezeu este exemplară. Credinţa sa se exprimă în următoarele cuvinte: „Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel, înaintea Căruia stau“ (1 Împăraţi 17.1). Ilie a trăit într-o perioadă dificilă a decăderii de la Dumnezeu şi a avut de-a face cu împăratul Ahab, care era un om nelegiuit, şi cu soţia acestuia, Izabela, care era o închinătoare la idoli. Totuşi, el a ştiut că stătea înaintea lui Dumnezeu şi nu a oamenilor.

Iată că bat la ușă… și nu vrea nimeni să mai răspundă

download - Copie

Bătaia la ușă - imagine preluată de pe site-ul www.mediawiki.org, autor

De mai bine de câteva decenii, omenirea noastră a început să o ia pe făgașuri care și le-a conceput odată cu avansarea rapidă a tehnologiei; ne uităm în stânga și în dreapta și vedem la fiecare pas ori persoane cu dispozitive mobile noi în mână, ori cu căști imense pe urechi, ori ceasuri care fac pozeochelari care filmează, căști de motocicletă care sunt dotate cu camere de supraveghere trafic, bețe de orbi care detectează obiectele din fața lor… a, nu, asta am inventat eu acum, nu știu dacă există. :))

Ne-am întrebat și poate ne întrebăm de ce s-au schimbat oamenii și par a fi tot mai apatici, tot mai individualiști, tot mai ignoranți față de ceea ce se întâmplă în jurul lor. Țin mai mult la ceea ce au băgat în capu lor decât la ceea ce este adevărat și demn de crezutCred în ceea ce nu ar crede nimeni și fac pe toți ceilalți din jurul lor o mulțime de rătăciți, excentrici, necunoscători.

Poate că suntem noi cunoscători de ceva și acel ceva ne motivează în viața și stilul de viață pe care îl trăim.

Atunci când cineva îmi spune ceva care știu că nu este corect și eu încerc să-i transmit persoanei respective părerea mea, și îmi răspunde fără să mă asculte, fără să lase deoparte concepțiile sale… eu de fapt îmi dau seama că am vorbit cu un individ care are ușa închisă și am vorbit ori eu singur, ori cu mânerele de pe ușa lui, ori el mi-a lăsat ușa închisă ca eu să nu îi intru să îi spun ceva de bine. Măcar un salut să îi dau să vadă că nu am trecut nepăsător pe lângă el.

Am întâlnit sute de persoane de acest gen. Nu vreau să le spun pe nume. Nu vreau să-i jignesc pentru ceea ce au ales în dreptul vieții lor. Nu vreau să-i condamn eu la iad pentru că sunt urmașii diavolului, o să descopere aceasta singuri într-o zi. Ceea ce vreau să fac acum este să le bat la ușa lor închisă, să le transmit prin acest mesaj faptul că, mai presus de toate, ești om, ești vulnerabil, ești sortit pieririi, ești cu limitări, ești cu un destinOrice cale ai ales, și o urmezi, aceea va trasa și finalul vieții tale. Poți să alegi binele și viața, poți să trăiești, poți să te bucuri de fiecare clipă din viața ta. Sau poți să trăiești condamnând pe toți din jur pentru că nu cred ceea ce crezi tu, nu fac ceea ce faci tu, nu susțin ceea ce susții tu… și îi ponegrești pe nedrept.

De fapt, și de drept, atunci când arăți cu degetul la cineva, oare nu arată celelalte degete și spre tine? Oare tu, când te compari cu ceilalți din jurul tău, oare nu te pui pe tine însuți mai presus de rațiune, de logică, de sentimente, de realitate, și prin aceasta arăți, chiar fără să mai rostești nimic, că ești un nimicUn nimic care vorbește prea multUn nimeni care se crede ceva și cineva în acest univers necuprins pe care tu crezi că îl poți defini prin teorii, prin știință, prin concepte făcute… ha, de alți oameni? La ce bun să crezi ceva scos pe gură de un alt nimeni? A, a avut acel om studii și a făcut teste și a făcut observații? Și la ce l-au ajutat în viață? Că tot în mormânt și la moarte a ajuns!

 

Furnică - imagine preluată de pe site-ul toateanimalele.ro

Uite-te la furnică! Ea nu scoate teorii, nu impune celor din grupul ei să se îmbrace într-un anumit fel, nu își ucide neamurile, ci lucrează din zori până spre înserat și o face într-un colectiv. Dar vei spune că nu ești o insectă acum! Corect, pentru că tu ai un suflet, ai rațiune! Rațiunea este singurul lucru care ne deosebește pe noi de celelalte animale, plante din acest univers. Dacă toți oamenii ar folosi rațiunea lor în mod sigur că nu vom mai avea colective și grupări de oameni cu ideile lor, cu extremitățile lor, ci vom avea oameni cu același țel, precum furnicile, albinele, etc. Am lucra cu toți la binele tuturor, nu ne-am gândi la binele nostru propriu. Albinele, furnicile, etc., nu sunt individualiste în ceea ce fac ele. Ele lucrează pentru întregul lor neam, sub conducerea reginei lor!

Noi nu existăm pe această planetă ca să ne impunem, ci existăm și am fost creați ca să avem o relație cu Creatorul nostru. Dumnezeu a pus în noi, pe lângă această rațiune, și un liber arbitruEl nu ne-a creat roboți, și noi nu am evoluat din maimuță, cu siguranță! Această teorie este produsă de un om a cărui rațiune și logică nu doar că a depășit limitele științei (cum le place la mulți darviniști să li se spună), ci și limitele bunului simț! Dacă îi întrebi de ce nu mai are loc acum evoluția, o să îți răspundă că de fapt are loc, dar nu vedem noi, sau că are loc în decursul unei mari perioade de timp.

Mă întreb acum din ce a evoluat prostia oare? Este ea o virtute poate? Probabil! Pentru că este scris că ”Nebunul spune în inima lui… nu este Dumnezeu…”. La ce folosește unui om să câștige lumea întreagă dacă își va pierde sufletul la final? La ce bun să ai un nume, un site, o duzină de gadget-uri și de aplicații și de susținătorii online și offline, când sufletul tău se duce în foc, în chin, în neliniște în remușcare? În lumea de dincolo, oricare crezi tu că ar fi ea, fie că crezi sau nu lucrul acesta, fiecare dintre noi se va duce de aici cu 2 lucruri: relații sau regrete.

Poți să trăiești o viață întreagă crezând o prostie și o mulțime de prostii și apoi să mori și să ajungi în lumea de dincolo unde regretele te vor chinui mereu. O să te vezi atunci cât de naiv ai fost și câte prostii ai dat voie să intre în capul tău.

Sau poți să ai o relație bună cu cei din jurul tău, cu Cel care te-a creat, să trăiești o viață de sfințenie și curăție, prin puterea Sa transformatoare, și poți trăi viața de apoi în fericire, bucurie și pace veșnică.

Doar că aceste două entități nu vreau să ți le impun, sau să te fac să le crezi acum. De ele o să dai atunci când viața ta se va sfârși. E ca și când la ușa ta bate cineva care îți spune, ia aminte omule la viața ta și întoarce-te de unde ai căzut, întoarce-te la adevăr, la Creatorul tău, caută-L și se va lăsa descoperitSAUpoți să lași în continuare ușa închisă. Și la ușa ta închisă poate că mâna Lui nu o să mai bată a doua oară.

Pe cine sau pe ce ai să lași data viitoare să intre în mintea și în sufletul tău? Cugetă la aceste lucruri. Răspunde-ți ție însuți. Verifică-te dacă ai fi să mori acum unde crezi că ai ajunge… și de ce crezi că ai ajunge acolo.

https://crestinismtrait.blogspot.com/2016/03/iata-ca-bat-la-usa-si-nu-vrea-nimeni-sa.html

Faci parte din cei mulți? / Adrian Cristea

download - Copie

Faci parte din cei mulți? Adrian Cristea

Intraţi pe poarta cea strâmtă! pentru că lată este poarta şi largă este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care intră pe ea; pentru că strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei care o găsesc. Nu oricine Îmi zice “Doamne, Doamne! va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel care face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: “Doamne, Doamne! nu în Numele Tău am profeţit şi nu în Numele Tău am scos demoni şi nu în Numele Tău am făcut multe lucrări de putere?”. Şi atunci le voi spune deschis: “Niciodată nu v-am cunoscut; plecaţi de la Mine, lucrători ai fărădelegii”. (Matei 7:13-14, 21-23)

În Antichitate se spunea că toate drumurile duc la Roma, dar “cetatea eternă” și-a pierdut strălucirea acum multe secole. Cuvântul lui Dumnezeu însă este etern și El ne spune că mai degrabă toate drumurile duc spre judecata lui Dumnezeu, acolo unde se va dezvălui destinul nostru etern.

Picioarele noastre umblă zi de zi pe multe căi, dar sufletul nostru se îndreaptă doar spre viața eternă sau spre pierzarea eternă. Când ne-am gândit ultima oară la calea pe care mergem, știm noi sigur încotro ne îndreptăm?

Doar intrând pe poarta strâmtă găsim calea care duce la viață. Vedem, totuși, că dincolo de această poartă se află și o cale strâmtă. Tu, cel care mărturisești că ai intrat pe calea care duce la viață, mergi tu pe calea strâmtă? Dovada că ai intrat într-adevăr pe poarta strâmtă este că mergi pe calea strâmtă, si este în zadar să susții că ai fost mântuit dacă drumul tău se găsește pe calea cea lată, în păcate și fărădelegi, conform cu mersul lumii acesteia.

Acest lucru îl putem vedea în Matei 7:23, unde Domnul Isus ne arată cine sunt cei care merg pe calea lata și care se înșală cu privire la mântuirea lor: cei care trăiesc în fărădelege. Dacă am parafraza spusele Domnului, ar fi așa: “Plecați de la Mine, voi toți care deși spuneți că mă cunoașteți și deși mă mărturisiți ca Domn al vostru, totuși nu trăiți după poruncile pe care Eu vi le-am dat”. Asta nu înseamnă că ești mântuit prin ținerea poruncilor Sale, ci înseamnă că odată ce ai fost născut din nou, viața ta va fi caracterizată de ținerea poruncilor lui Dumnezeu.

Nu oricine spune Doamne, Doamne va fi mântuit, adică nu oricine spune că e creștin este creștin cu adevărat. Doar acela care trăiește viața creștină potrivit cu caracteristicile ei, numite aici “voia Tatălui” va fi mântuit. Din nou, asta nu înseamnă că vei fi mântuit dacă trăiești o viață sfântă, ci vei trăi o viață sfântă dacă ai fost născut din nou.

Poate se găsește printre cititori un creștin slab, care, deși îi aparține Domnului și se străduiește să facă ce Îi este plăcut Lui, totuși se găsește de multe ori în situația în care păcătuiește, sau de multe ori nu are siguranța mântuirii lui. Dacă ești o astfel de persoană, lucrurile de mai sus nu îți sunt spuse ție, nu sunt pentru dărâmarea ta. Despre Domnul Isus se spune că el “nu va stinge un fitil care fumegă, nici nu va rupe o trestie frântă” (Matei 12:20). Poate că ești un fitil care fumegă, însă ești un fitil, acolo există viață, și Dumnezeu va susține acea viață iar la timpul hotărât de El o va înflăcăra. Îți este teamă ca nu cumva să faci parte din aceia care se înșală? Oare nu este acesta gândul care te mistuie și oare nu este teama aceasta o teamă prea greu de purtat câteodată?

Ai da orice să știi sigur că Îi aparții Lui, să ai siguranța mântuirii… te înțeleg, eu însumi am făcut parte din această categorie, însă chiar dorința de a știi că Îi aparții Lui este o dovada că ești al Lui. Un om nemântuit nu își dorește să fie al lui Dumnezeu, un om nemântuit nu își face griji cu privire la mântuirea lui, deoarece diavolul are grijă sa nu îl deranjeze cu astfel de întrebări. Nu trebuie să disperi, Dumnezeu poate să aducă lumină, vino la El, spune-i nesiguranța ta, chiar dacă este dificil să faci asta, spune-i ce te apasă și cere-I ajutorul, la vremea potrivită El va interveni negreșit, numai nu privi la faptele tale pentru pacea ta, privește doar la Domnul Isus.

Văzând aceste lucruri, ar fi înțelept din partea noastră dacă am ieși puțin din nepăsarea noastră și am lua în serios veșnicia noastră, faptul că pe acest pământ se va hotărî soarta noastră eternă, ar trebui sa spunem și noi cu psalmistul David, “Vezi dacă sunt pe o cale rea şi du-mă pe calea veşniciei!” (Psalmul 139:24). Așa să ne ajute Dumnezeu, amin!

Author: Adrian Cristea

https://tineri.clickbible.org/2018/04/01/faci-parte-din-cei-multi/