DRAGOSTEA 1 Cor, 13: 1-13 / Ardelean Viorel

DRAGOSTEA  1 Cor  13: 1-13 Ardelean Viorel

1). INTRODUCERE. În legătură cu această epistolă mulţi comentatori au afirmat biserica din Corint, cu greu se poate spune că a fost o biserică ”creştină” datorită frământărilor partidelor şi păcatelor prezente în biserică. Totuşi prin faptul că apostolul Pavel s-a ocupat de ea şi prin Duhul Sfânt  a fost introdusă în Canon, este bine să avem o bună perspectivă asupra ei datorită faptului că multe din problemele de atunci se regăsesc şi în bisericile secolului XXI, şi îndemnurile, mustrările pe care le face Pavel, sunt aplicabile şi în zilele noastre. Dar mai există un lucru de semnalat asupra faptului că biserica din Corint era o biserică locală, ca şi alte biserici, şi nu trebuie confundată cu Biserica Adevărată care este Trupul lui Hristos. Aspecte generale[1]. Epistola către Corinteni  ne arată foarte bine orânduirea din biserica Apostolică. Orașul Corint  a fost distrus de către romani în anul 146 B.C. și reconstruit din nou de Iulia Cezar și repopulat cu oameni aduși din alte teritorii și anume cu romani liberi. Mai târziu au fost aduși cetățeni greci  și coloniști evrei. Pe vremea lui Pavel în Corint erau cam 700 000  de cetățeni din care majoritatea erau sclavi. Orașul avea o poziție centrală bună iar portul Chencrea din partea de Est a orașului era o poartă pentru întreaga lume de atunci. Avantajul economic nu însemna și un aspect moral pozitiv pentru că orajul Corint era renumit pentru desfrâul său. Expresii ca și ”chefurile corintene sau bețiv din Corint” erau frecvent folosite. Autorul se recomandă încă din primele versete 1 Corinteni 1:1 ” Pavel, chemat să fie apostol al lui Isus Hristos, prin voia lui Dumnezeu, şi fratele Sosten”, iar acesta este cel care a încercat să-l apere pe Pavel înaintea sinagogii (Fapte 18:17). În această epistolă se descopere personalitatea apostolului Pavel printr-o o mărturie internă. Paternitatea cărţii [2] nu este discutată, ea fiind  menţionată de Clement din Alexandria, Ignaţiu, Marcion şi Ireneu. Pavel a  scris mai multe scrisori, dar numai două au ajuns până la noi, în care avem doar răspunsurile lui Pavel către biserica din Corint. Se realizează ” imaginea în oglindă” ca şi cum am asista la o convorbire telefonică dintre două persoane auzind doar o parte din  conversaţie şi deducând  cealaltă persoană care vorbeşte şi ce spune. Ca  şi sursă Pavel avea ” mi-a spus a Cloiei despre voi” (1Cor. 1 :11). În 1 Corinteni cap 12 avem metafora Trupului, iar în 1 Cor cap 13 Pavel ne vorbşte despre dragoste care rezolvă toate problemele. El restabileşte scara de valori în care dragostea este cea mai importantă 1 Corinteni 13:13  ”Acum, deci, rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea”. Se poate face o comparaţie paralelă cu roada Duhului Sfânt din Galateni 5:22-23. Destinatarul[3] este menţionat încă din primele versete (1 Cor. 1:1-2), iar biserica avea în conţinutul ei un număr însemnat de păgâni convertiţi. Biserica din Corint avea în componenţă bărbaţi şi femei, evrei şi  dintre neamuri, sclavi şi oameni liberi.  Se pare că Pavel a ajuns în Corint din Atena, în a doua călătorie misionară, şi şi-a câştigat existenţa prin muncă. S-a întâlnit cu Acuvila şi Priscila din Pont, din Asia Mică, plecaţi din Roma în urma edictului dat de Cezarul Claudiu, la care Pavel a lucrat confecţionând corturi. Acvila şi soţia lui au fost primii convertiţi la creştinism, iar această relaţie frăţească a determinat şi viitorul Bisericii (Fapte 18: 1-3). Titlul cărţii  în originalul grec însemnă ”Pros Korinthious A” -„Către Corinteni A”  (sau „întâia”),”  dar Pavel este şi fondatorul biserici din Corint (1 Cor. 4:14-15).  Contextul scrierii [4] cărţi Corinteni se găseşte în lumea păgână din vremea respectivă când Corintul era în plină dezvoltare economică dar şi un centru a lumii păgâne. Corintul avea influenţă materială, tranzacţii comerciale, garnizoane militare, lux şi materială foarte bună. În apropiere se găsea terenul destinat Jocurilor Olimpice ca boxul, cursele şi luptele  care se practicau din patru în  patru ani.  Se venera zeiţa Afrodita care avea ca şi templu pe înălţimea Acropolis adorată ca zeiţă a iubirii şi a fertilităţii. O mie de preotese practicau prostituţia, iar Corintul era un oraş al păcatului. Bărbaţii homosexuali îşi lăsau să crească părul lung ca şi la femei (lCor.11:4). Decadenţa morală era mai mare ca şi în oraşul Antiohia, iar în Corint exista o combinaţie de ”înţelepciune” lumească şi imoralitate animalică. În Atena Pavel a întâlnit multă îngâmfare, apoi decadenţa morală din Corint. Grecia nu părea să fie un loc potrivit pentru vestirea Evangheliei, iar Pavel avea nevoie de încurajare în acest sens (Fapte 18:9-10). Pavel a avut două convertiri importante şi remarcabile. Unul a fost Iust iar al doilea a fost Crisp,  fruntaşul Sinagogii care s-a convertit cu toată casa lui  (Fapte 18:7-8). În biserica din Corint nu erau mulţi înţelepţi în felul lumii, puternici sau de neam ales, în contrast cu lumea păgână, care acea aceşti oameni dar care nu va moştenii Împărăţia lui Dumnezeu.  Data scrieri [5] cărţi este anul 55-57 D.C, iar  Tema  Cărţi este Domnia lui Isus Hristos (1 Cor. 1:2, 3, 7-10). Schiţa şi  Conţinutul [6]. Cartea 1 Corinteni abordează o gamă largă de probleme ca : salutări, condiţiile din Biserica din Corint, nevoia de curăţire,  dezbinările din biserică, Isus Hristos ca şi centru în predicare şi închinare, clarificare cu privire la Duhul Sfânt, o concepţie corectă despre Dumnezeu, calitatea de slujitor  pe care trebuie să o aibă slujirea creştină, referiri la scandalurile din Biserică, necurăţia, procese între membrii bisericii efectuate de judecători din afara bisericii etc. Pavel mai abordează problema căsătoriilor, libertatea creştină, ţinuta femeii în adunare, darurile Duhului Sfânt, renunţarea la drepturi şi privilegii, exemplul fiind Pavel şi  poporul Israel,  Cina Domnului, ordinea din biserică, despere Evanghelie, despre Învierea lui Isus Hristos, sfinţii din Vechiul Testament, întemeierea şi Împărăţia lui Hristos, despre colectă din biserică, dragostea, prorocia şi vorbirea în limbi iar în final îndemnuri şi binecuvântare. Am trecut peste ele în mod succint fără  a mai da şi referinţele biblice. Cuvântul Cheie este Dragostea (1 Cor. 13:1-13), şi mai sunt câteva versete importante ca (1 Corinteni 3.3, 1 Corinteni 6.19-20, 1 Corinteni 10.31, 1 Corinteni 12.7,  1 Corinteni 15.3-4), iar ca şi personaje principale avem pe Pavel, Timotei, Apolo şi credincioşii din Corint.  Comentariu[7] pe Cartea Corinteni. Pavel în mod categoric încearcă prin scrisori să rezolve conflictele ivite în biserică, iar prima scrisoare este răspunsul la o scrisoare anterioară a lui Pavel către corinteni  (Cor. 1 Cor. 5:9). Această epistolă îl are pe Isus Hristos aşezat în loc central. Pavel afirmă că Dumnezeu este credincios în contrast cu unii dintre credincioşi, vorbeşte despre părtăşie (koinonia), iar cu privire la Hristos,  Isus este Fiul lui Dumnezeu, iar în relaţie cu Tatăl, Isus este numele omenesc iar Hristos este Unsul şi Domnul nostru. Dezbinarea este provocată de credincioşi care uni erau a lui Pavel alţii a lui Chifa  şi admiratori lui Apolo. Pavel prezintă calitatea de slujitor corectă pentru o slujire creştină, şi aşa cum s-a arătat mai sus abordează şi restul problemelor apărute în biserica din Corint. Legături [8]. Apostolul Pavel face numeroase legături cu istoria poporului evreu, care au rătăcit în pustie care în pofida faptului că au văzut minunile lui Dumnezeu, au căzut în imoralitate  idolatrie. De asemenea ei au folosit în mod greşit libertatea şi au cârtit împotriva lui Dumnezeu, iar corintenii aveau prea multă încredere în ei înşişi şi nu se înfrânau de la păcate (1 Corinteni 9.24-27). Pavel îndeamnă biserica din Corint să observe păcatele poporului evreu şi să evite poftele şi imoralitatea sexuală. Aplicație practică. Problemele din biserica din Corint, se regăsesc şi în bisericile din zilele noastre care se luptă cu imoralitate, dezbinări, sau folosirea darurilor spirituale, lideri ambiţioşi, păcatul nepotismului bisericesc şi altele. Rezolvarea lor se găseşte în Hristos care este Dragoste. Acest atribut al dumnezeirii se află descris cel mai bine în 1 Cor cap 13.  De asemenea  o înţelegere corectă a Învierii lui Hristos din cap 15 ne face să înţelegem propria noastră înviere şi este mijlocul pentru ceea ce ne separă nu se înfrânge.  Dacă se reia ideea în Cartea[9] în 1Corinteni sunt multiple probleme, iar una dintre ele este  faptul că unitatea bisericii este pusă în pericol fiindcă urmau lideri diferiţi (I Cor.1-9). Existau şi alte păcate  ca cel de incest (1 Cor.5:1-13), în numele unor libertăţi creştine, mai mult decât tolerat de biserică ajungând chiar pricină de pricină de laudă . Există  cazuri de prostituţie  (1Cor 6: 12-20), şi alte genuri de păcate venite din fire. Pavel ia atitudine fermă în privinţa acestor lucruri. Sursa acestor dezbinări au fost liderii din biserică care au venit în urma lui Pavel, iudaizatorii,  iar din exterior a fost gnosticismul. Pavel ca răspuns la aceste probleme afară de alte învăţături şi îndemnuri scrie despre dragoste în capitolul 13, ca o rezolvare a cestor probleme este DRAGOSTEA. Avem metafora trupului : toate darurile sunt importante : proroci, învăţători, darul minunilor, ajutorărilor, cârmuirilor, vorbirea în limbi, dar substanţa care le dă valoare, astfel dragostea este mai importantă decât  nădejdea şi credinţa. problemele bisericii din Corint nu diferă de problemele bisericii locale din secolul XXI.

2). HRISTOS[10] Cristologie – despre Isus Cristos. Pentru a înţelege la modul parţial Persoana Fiului ne vom folosi tot de o mărturisire de credinţă scrisă într-un mod comprimat. Astfel Isus Hristos este prezentat de Biblie ca o Persoană din Trinitate (Ioan1:1). În Evanghelia după Matei 28:19, ne  este înfăţişat ca Fiul care vine din eternitate, egal în esenţă cu Dumnezeu şi cu Duhul Sfânt. Prin naşterea din fecioară Fiul s-a Întrupat şi a devenit om ca şi noi (Mat. 1:18-25; Luca 1:26-38). Fiul şi-a păstrat cele două naturi distincte de Om şi Dumnezeu (Coloseni 2:9; 1 Tim 2:5). Aceste două naturi sunt unite într-o singură persoană (Rom. 1:3-4; Fil. 2:6-8). El a fost ispiti de Satan ca şi noi, dar nu a păcătuit Evrei 4:15  „Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat”. Isus Hristos de bună voie a renunţat la folosirea parţială şi independentă a atributelor divine, dar şi-a păstrat personalitatea (Fil. 2:6-8).  El s-a supus voinţei lui Dumnezeu (Ioan 10:18) şi în unele cazuri Duhului Sfânt (Matei 4:1). Dezbrăcare de Sine a Fiului a fost voluntară, fapt pentru care ulterior Dumnezeu  la înălţat şi mai mult (Fil. 2:9-10).  Întruparea era necesară în procesul de mântuire a omului pentru că în postură divină Isus Hristos nu putea să moară, iar ca să moară a trebuit să devină Om, dar fără să renunţe la divinitatea Sa. Ambele naturi au fost necesare, pentru că moartea unui om simplu nu avea nici o valoare soteorologică, iar ca Dumnezeu Jertfa Sa a avut un caracter universal şi infinit. Deci Hristos trebuia să fie şi Om şi Dumnezeu sub aspect mântuitor. Isus Hristos a murit pentru păcatele omului (1 Ioan 1:1-2). Moartea lui a fost ceva real şi a avut un caracter de ispăşire a păcatelor (Ioan 19:30). De asemenea Moartea lui Isus Hristos a fost în planul veşnic a lui Dumnezeu şi nu se poate cântări (Fapte 2:23). Astfel moartea lui Isus Hristos „este : răscumpărătoare (Matei 20:28), ispăşitoare (1 Ioan 2:22),  de împăcare (2 Cor. 5:18)  si înlocuitoare (Is. 53:6)”.  Isus Hristos a fost înviat în trup după trei zile şi a fost o lucrare a Trinităţii (Fapte 2:24; 1 Pet 3:18; Ioan 2:19). Astfel Isus Hristos  a fost înviat  (Luca 24:39), şi a validat sacrificiul pentru păcat şi este o nădejde a credincioşilor. Învierea înseamnă cea dintâi roadă a învierii credincioşilor (1 Cor. 15:23), dă valoare credinţei, mântuirii şi predicării Evangheliei (1 Cor. 15:14-17). Întruparea Moartea şi Învierea lui Isus Hristos sunt stâlpii de bază ai creştinismului. Isus Hristos s-a înălţat la cer (Fapte 1:9-11),  unde stă la dreapta Tatălui într-o poziţie de autoritate şi putere, iar în calitate de Mare Preot, este Avocat, şi Mijlocitor (Evrei 7:25; 4:15). El urmează să revină pentru aşi lua Biserica Sa (1 Tes. 4:16), apoi în calitatea de judecător să judece lumea (Matei 25:31-33), „ parousia,”, şi în final pentru a stabili Împărăţia cerurilor (Apoc. 19:11). Isus Hristos este Dragoste iar  dragostea lui Isus Cristos  ne învaţă jertfa de Sine.  Dragostea este motivul cel mai înalt din univers pentru acţiunea Fiului şi implicit pentru acţiunile noastre. Rezultatul real al dragostei  este salvarea vieţii altora sub aspect spiritual (Ioan 17 : 24). Pilda fiului risipitor, pilda cu  oaia pierdută sau pilda cu leul pierdut exprimă infinitatea dragostei divine. Cel mai elocvent verset este  Ioan 3 :16 „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” şi este o aplicaţie a dragostei divine.  Isus Cristos şi-a arătat dragostea pe tot parcursul vieţii, chiar şi pe Cruce, s-a rugat pentru cei care îl răstigneau. Luca 23 34 Isus zicea: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!”……….”. De remarcat faptul că există un paradox care trece dincolo de înţelegerea noastră. Din dragoste Isus Hristos a venit pe pământ, oamenii l-au omorât, ca prin El, ei, tot oamenii  care cred să aibă viaţă veşnică.

3). PAVEL[11] era din seminţia lui Beniamin, născut din Tars şi era cetăţean roman. El era un membru plin de râvnă pentru partida fariseilor (Romani 11:1;  Faptele Apostolilor 23:6), Pavel afirmă că Tarsul „ nu era o cetate fără însemnătate”, era un centru în care se învăţa sisteme filozofice greceşti, şi diferite culte religioase. De asemenea ştim că a crescut „la picioarele lui Gamaliel „ Rabban – bătrânul”. (Fapte 22:3). Lui Pavel i se dă puterea oficială de a persecuta pe creştini din partea Sinedriului, şi Pavel recunoaşte „îmi dădeam şi eu votul împotriva lor„, (Fapte 26:10). Se pare că familia lui a fost înstărită Fapte  23:16, 20). Aspectul fizic al lui Pavel lăsa de dorit (1 Corinteni 2:3 ş.urm.; 2 Corinteni 10:10). Apocrifa lui Pavel, „Faptele lui Pavel şi Tecla”  îl descrie mic de statură, picioare strâmbe, spătos, iar după întâlnirea cu Isus pe drumul Damascului a avut probleme şi cu ochii. Convertirea[12] lui Pavel pe drumul Damascului, ne asigură ca el a fost un act miraculos şi Pavel era stăpân pe facultăţile sal mintale. Deşii nu avem date exacte că s-a întâlnit cu Isus Hristos înainte de convertire, la uciderea lui Ştefan cu pietre a asistat (Fapte 8:1) şi se pare că acest lucru a avut un puternic impact asupra lui. După convertire Pavel predică trei ani în Damasc (Gal.1:7, Fapte 9:19), iar datorită unor iudei care voiau să-l omoare a fugit la Ierusalim unde Barnaba l-a prezentat fraţilor. Împreună cu Barnaba merge la Antihohia, unde pentru prima dată ucenicii au primit numele de creştini,  care era centru misionar pentru a ajuta la lucrarea printre neamuri (Gal. 1:17, Fapte 11:20). Cam după un an de zile Pavel şi Barnaba au fost trimişi în Iudeea să ajute fraţii de acolo, unde era foamete. Pavel se întoarce la Ierusalim şi este trimis cu Barnaba  de la Antiohia în călătorie misionară în Cipru şi Galatia. Prima dată începe să predice în sinagogă unde un număr mic de iudei au acceptat mesajul lui Pavel, dar fiindcă majoritatea resping pe Hristos Pavel se întoarce să predice neamurilor (Fapte 13:46 ş.urm.). el predică Evanghelia în Antiohia Pisidiei, în Iconia, Listra, Derbe şi probabil şi la Perga. Din cauză că multe neamuri au pătruns în biserică, mulţi s-au împotrivit legilor şi obiceiurilor evreilor, plus iudaizatorii care cereau circumcizia. Era prima criză în creştinism de tip doctrinar şi teologic în creştinism cam prin anul 50. Biserica din Ierusalim trimite pe Pavel şi Barnaba la Antiohia la  „apostolii şi  prezbiterii” pentru îndrumare, îndemnare, consultare şi a rezolva problemele ivite acolo. Această întâlnire este de fapt primul Conciliu din creştinism (Fapte 15). S-a luat hotărârea să nu se pună alte greutăţi peste neamuri decât abţinerea de la lucrurile jertfite idolilor, să nu consume sânge, sau animale sugrumate, şi să se ferească de curvie  şi căsătorie incestuoasă, pentru ca să fie o bună înţelegere între creştinii iudei şi cei dintre neamuri. Pavel se desparte de Barnaba, mai  există nenţelegeri şi între creştini, (Fapte 15:40; 18:22) şi împreună cu Sila au mers la bisericile din Sudul Galatiei, iar în Listra îl au tovarăş de misiune şi pe Timotei. Interesant este faptul că Duhul Sfânt le-a interzis apostolilor să meargă în Asia. Fapte 16:6  „Fiindcă au fost opriţi de Duhul Sfânt să vestească Cuvântul în Asia, au trecut prin ţinutul Frigiei şi Galatiei”. Pavel are o vedenie la Troa în care vede „ un om din Macedonia”, care l-a chemat în ajutor. Aşa începe evanghelizarea în Grecia, iar în Macedonia s-au înfiinţat grupuri de credincioşi în „Filipi, la Tesalonic şi la Berea în Ahaia, sau sudul Greciei”. Sunt vizitate oraşele Atena şi Corint unde Pavel rămâne aproape 2 ani şi plantează o biserică, care va fi o pricină de bucurie dar şi de încercare. Tot la Troa doctorul Luca devine colaborator a lui Pavel. Apostolul ţine legătură cu bisericile formate prin scrisori, numite mai târziu epistole. Din Corint Pavel merge la Efes să se întâlnească cu Acuila şi Priscila. Pavel face o scurtă călătorie spre Antiohia, prin Ierusalim şi astfel se încheie cea de a doua călătorie misionară apostolului. Misiunea[13] pe coasta mării Egee a fost importantă pentru apostolul Pavel (Fapte 18:23; 20:30) pentru că acolo se aflau plantate biserici creştine. În perioada aceea el a scris scrisori către biserica din Corint, din Roma şi se pare că şi câteva din epistolele pe timpul când era la închisoare, Efeseni, Filipeni, Coloseni, Filimon. Pavel a avut o perioadă agitată între succes şi înfrângere, în care s-a confruntat cu tot felul de erezii care au ameninţat biserica. De la Antiohia, Pavel merge la Efes, unde se întâlneşte cu Apolo (Fapte 18:24 ş.urm.) El se confruntă cu răscoala argintarului Dimitrie, care făcea idoli, şi oamenii care se închinau zeiţei Artemis, care s-au răsculat împotriva lui. Apoi Pavel „înştiinţat de Duhul” a plecat spre Ierusalim, ştiind că va fi arestat. Aşa s-a şi întâmplat, el a mers la Cesarea cu ajutoare pentru săraci şi a ajuns la Ierusalim la Rusalii (Faptele Apostolilor 21:23 ş.urm. 2 Corinteni 9; Romani 15:25 şi mai departe..).  Pavel a fost  recunoscut de iudeii din Efes şi acuzat că spurcă Templul care au întărâtat norodul împotriva lui şi este arestat. De pe treptele Templului Pavel încearcă să vorbească mulţimii dar nu este ascultat. Pentru a fi ferit de furia mulţimii Pavel este dus la Cesarea unde Felix îl ţine în închisoare doi ani. Succesorul lui Felix vrea să-l de pe Pavel în mâinele iudeilor pentru a fi judecat. Pavel ca şi cetăţean roman cere să fie judecat de Cezar, astfel este trimis sub pază la Roma, astfel se împlineşte visul apostolului, în care s-a spus trebuie să mă „mărturiseşti şi în Roma” (Fapte 23:11). După o serie de peripeţii, cu o escală în insula Malta unde vesteşte Evanghelia doi ani, ajunge apoi la Roma, unde deşi în lanţuri are libertatea de a vesti Cuvântului lui Dumnezeu timp de doi ani. Aici se termină expunerea vieţii lui Pavel, unul din motive s-ar putea că cel care a scris să nu mai aibă posibilitatea de a scrie, s-au nu a mai avut ce să scrie, fiindcă din surse secundare se ştie că apostolul Pavel a fost martirizat la Roma în timpul primului val de prigoană din timpul lui Nero anul 63 – 67 D.C. Există şi alte variante care susţin faptul că Pavel a avut un timp de răgaz între două arestări, când a vizitat Spania şi regiunea din apropierea mării Egee, rearestat din nou şi martirizat, fapt susţinut de  „1 Clement (5.5-7; 95 d.Cr.), Canonul Muratorium (cca. 170 d.Cr.) şi lucrarea apocrifă (Vercelli), Faptele lui Petru (1.3; cca. 200)”. Pavel aşa cum a afirmat în 2 Timotei 4:7  „M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa”, şi îl aşteptă cununa. El este un exemplu pentru fiecare evanghelist, misionar şi credincios, un model uman care poate să fie demn de urmat. Toate acţiunile lui Pavel au fot animate de dragostea lui faţă de Isus Hristos şi faţă de oameni. Cartea Faptele Apostolilor se termină în mod abrupt, fără o finalitate clară.

 4). DRAGOSTEA. Este[14] un atribut transmisibil al lui Dumnezeu oferit şi omului. Dacă Dumnezeu iubeşte la modul absolut, nu acelaşi lucru se poate spune despre om, care are un aspect relativ, şi mai degrabă inferior şi schimbător. În relaţia dintre Dumnezeu şi om dragostea Sa iese cel mai mult în evidenţă. Cuvântul[15] vine din limba greacă „agape” şi este tradus prin iubire, respectiv dragoste. În enumerare roadelor Duhului Sfânt din Gal. 5: 22-23 dragostea este în capul listei. Acest lucru nu se poate pune în alţi termeni fiindcă Dumnezeu este dragoste (1.Ioan 4:8). Dragostea este aceea care uneşte (Col. 3:14) şi este o împlinire a legii (Romani 13:10). Cuvântul „ agape”, este un cuvânt care s-a folosit rar şi s-a născut în religia revelată. El implică o dimensiune nouă în părtăşia creştină. Isus foloseşte acest termen care arată o dragoste neţărmurită iar pasajul se găseşte în Matei 5:43-48, cu referinţă la binecuvântările pe care Dumnezeu le trimite peste oamenii buni, dar şi peste cei răi. Dragostea creştină se deosebeşte de alte „tipuri” de dragoste pentru că ea manifestă interes şi implică acţiune din partea credinciosului pentru persoanele din jur, iar punctul de plecare este faptul că Dumnezeu este dragoste (1 Ioan 4:8 ). Ea are putere de a transforma inima omului. Caracterul dragostei lui Dumnezeu este de a fi inseparabilă şi nu există absolut nimic în timp şi eternitatea care să ne poată despărţii de dragostea lui Dumnezeu (Romani 8:39). De asemenea dragostea lui Dumnezeu şi a lui Isus Hristos sunt unul şi acelaşi lucru (Rom. 8:35-39). Dragostea are capacitatea de a întrece orice fel de cunoştinţă (Efes. 3: 19), ea nu se poate explica ci îţi pricinuieşte uimire, închinare şi adorare. Dragostea lui Dumnezeu[16] este un model pentru credincioşi, iar creştinul trebuie să trăiască în dragoste. Poruncile date de Isus Hristos este să iubeşti. Matei 22:37  „Isus i-a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău……„Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.”…….”.  Pavel face o frumoasă legătură între credinţă şi dragoste, care sunt inseparabile, ( Efes 1:15….Filimon 5) şi o biserică adevărată este caracterizată de credinţa în Hristos şi dragoste dintre fraţi. Dragostea are calităţi deosebite, fiindcă trebuie să fie o atmosferă în viaţa creştinului şi a bisericii (Efeseni 5:2), de asemenea ea este o motivaţie universală a vieţii creştine 1 Corinteni 16:14  „Tot ce faceţi, să fie făcut cu dragoste”! şi ea este secretul unităţii în creştinism (Col 2-2). Ea începe prin dragoste faţă de ceilalţi credincioşi, faţă de conducătorii bisericii, iar însuşi Pavel cere să fie purtat în rugăciune. De asemenea există sfere în care dragostea creştină operează şi este necesară în comunicarea adevărului creştin, este o bază a apelului prin care necredinciosul poate să-l cunoască pe Isus Hristos şi este o motivaţie pentru fiecare credincios. A fost necesară[17] o perioadă de timp pentru clarificarea învăţăturii creştine, care s-a desprins de iudaism, şi este necesar să cunoaştem felul în care aceasta s-a desprins de religia poporului evreu. Apostolii au mers în diferite locuri, în care plantau biserici, şi lăsau în urmă şi „un sistem de învăţătură clar şi complet”. Atunci când se parcurg epistolele lui Pavel se observă că există cel puţin trei capitole care cuprind învăţătură. Apostolii au sistematizat credinţa creştină, comprimându-le în trei noţiuni fundamentale şi generale cu privire la crezul creştin. 1 Corinteni 13:13  „Acum, deci, rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea”. CREDINŢA,  este partea a credinţei creştine, care conţine fapte şi învăţături, ca fundament al mântuirii (1Corinteni 15:1-7). NĂDEJDEA cuprinde rezultatul final al mântuirii şi se ocupă de lucrurile ce vor fi în viitor (Romani 8:18-25). DRAGOSTEA este partea crezului creştin care conţine fapte, învăţături, care vizează sfinţenia creştinismului. Referinţa se face la timpul prezent, mai precis un prezent continuu. Un exemplu potrivit este (1Corinteni 13:1-8), care cuprinde „Credință, nădejde și dragoste, sau trecut, viitor și prezent.  Ce s-a petrecut, ce așteptăm să se întâmple și cum trebuie să trăim știind și așteptând aceste lucruri”. Dragostea[18] este un sentiment în inima omului, un atribut al dumnezeirii, discutată în multe feluri. Ea este vorbită la modul negativ, dar şi pozitiv şi fiecare om o revendică şi are convingerea că are dreptul la ea. Dragostea este o dorinţă şi o năzuinţă a fiecărui om chiar dacă nu recunoaşte acest lucru. Fiecare om o caută mai mult sau mai puţin şi este adevărată afirmaţia „ dacă dragoste  nu e, nimic nu e!”? Dragostea[19] este aceea care dă viaţă omului, iar dacă există doar pe buze nu şi în inimă omul îşi pierde vlaga şi slăbeşte sau moare spiritual. Pentru mulţi oameni ea este „fata morgană” după care aleargă toată viaţa. Dar un lucru esenţial este faptul că Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte despre ea. Solomon[20] vorbeşte despre dragoste în Cântarea Cântărilor, care este un poem al iubirii în care este lăudată dragostea dintre soţ şi soţie. Cartea combate extremele, ascetismul (negarea tuturor plăcerilor) şi hedonismul (urmărirea tuturor plăcerilor), astfel căsătoria este conturată  ca un model de „grijă acţiune şi desfătare”. Dragostea[21] este exclusivă, omul nu acceptă o împărţire sau o adăugare la ea, nu există o altă posibilitate de alegere între aceste două extreme şi dragostea adevărată nu acceptă surogate. În momentul când ea este absentă în viaţa omului, se vede clar în viaţa noastră fiindcă avem nevoie de afectivitate, şi este un moment dureros atunci când o pierdem. Doar absenţa dragostei ne face să înţelegem adevărata ei valoare. Ea este orientată pe satisfacerea „ nevoilor fizilogice ale omului, dar şi la nivel afectiv” în plus  conţine o dimensiune spirituală deloc neglijabilă în ceea ce priveşte viaţa creştinului. Dacă ea este absentă în viaţa omului, sau o dragoste coruptă, dragostea se modifică în esenţa ei în ceva contrar şi se transformă  în opusul ei care este ura trădarea, minciună, etc, şi acest lucru înseamnă  blestem. Din păcate aceste aspecte se regăsesc de la o generaţie la alta, fără logică, se intră în iraţional şi logica absurdului. A forţa uşa fericirii este o acţiune zadarnică. Dragostea îmbrăcată într-o haină ruptă, sau o pânză veche nu mai  reprezintă dragostea adevărată. Ea se poate pierde uşor şi avem exemplu lui Adam şi Eva, care nu au mai avut încredere în Dumnezeu. Răul a început cu neâncrederea şi apoi frica (s-au ascuns de Domnul). Biblia afirmă clar faptul că în dragoste nu mai există teamă 1 Ioan 4:18  „În dragoste nu este frică; ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica; pentru că frica are cu ea pedeapsa; şi cine se teme, n-a ajuns desăvârşit în dragoste”.  Dragostea nu manipulează, sau controlează pe nimeni, pentru că prin iubire adevărată atât femeile cât şi bărbaţii tind spre desăvârşire. Puterea lui Dumnezeu ne ajută să experimentăm dragostea, aşa cum este ea la nivel de umanitate şi spiritualitate.  Ea este aceea care se dăruieşte celuilalt, până la sacrificare de sine. Adevărata dragoste este aceea care slujeşte, iar modelul este Isus Hristos. De asemenea adevărul spus în dragoste răneşte dar vindecă, pe când adevărul fără dragoste ucide. Atunci când vorbim despre dragoste, libertatea omului este esenţială, tocmai de aceea  Dumnezeu pune în Grădina Eden Pomul cunoştinţei binelui şi răului şi Pomul vieţii, fiindcă se punea problema alegerii între ascultarea sau neascultarea de Dumnezeu. Dacă prietenii adevăraţi se cunosc la necaz la fel şi dragostea îşi dovedeşte adevărata valoare în mijlocul răului. Doar atunci când omul jertfeşte firea pământească şi  eu-l personal, dragostea se manifestă în încredere, nădejde şi dăruire. În termenii de mai sus dragostea este o binecuvântare. Dar de la conceptul de dragoste se ajunge la o persoană, care este Isus Hristos şi Dumnezeu, iar Hristos rupe istoria omenirii în două, înainte de El, B.C. şi după Hristos, D.C., prin dragoste. Dumnezeu îi redă adevărata valoare fiindcă ea este din Dumnezeu. Într-o mică concluzie Dumnezeu este Dragoste. 1 Ioan 4:8  „Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste”. În 1 Corinteni cap 13 nu se găseşte[22] o definiţie a dragostei ci o expunere a ei. În greacă avem mai multe cuvinte pentru dragoste din care reamintim doar trei. Există cuvântul eros care descrie o dragoste fizică şi pasională, care este asociat cu zeităţile olimpului, Afrodita, Cupidon, zeităţi antice ale iubirii. În ziua de astăzi este cuvântul este legat de sex, iar „Cuvântul nu apare în Noul Testament”. Al doilea termen este phileo şi înseamnă afecţiune, care exprimă  dragostea faţă de oameni sau de frate, şi are un sens mai nobil. Al treilea termen este agapao şi însemnă dragoste divină, şi înseamnă mult mai mult fiindcă este legată de Persoana lui Dumnezeu. Dacă este să împărţim în mod artificial capitolul 13 din Corinteni, în primele trei versete se găseşte exprimată valoarea dragostei, de la versetele patru la şapte  avem virtuţile dragostei, iar mai departe ni se prezintă victoria dragostei. Capitolul 13 este o continuare a capitolului 12 din epistolă, ca răspuns la problemele bisericii din Corint. Primul verset atrage atenţia despre arta vorbirii, care cât de frumoasă ar fi, fără dragoste este fără de folos. Dragostea este aceea care dă sens predicării Evangheliei. Ea vine din inima omului, dar este necesară şi o cunoaştere de Dumnezeu cu ajutorul Scripurii. Dragostea adevărată implică cunoaştere dar şi voinţă concretizată prin acţiune. Ea este roada Duhului Sfânt care înseamnă şi Persoană şi Putere. Mai departe ni se prezintă însuşirile dominante ale dragostei. Nu cred că spot enumera toate dar Biblia prezintă pe cele mai importante cum ar fi bunătatea, răbdare îndelungată, dragoste smerită, caută folosul altuia, se poartă cuviincios, nu se mânie şi nu caută să facă lucruri rele, se bucure de lucruri adevărate, se întristează când se întâmplă lucruri rele, şi fiindcă este desprinsă din Dumnezeu este nepierioare. Ca şi o observaţie, aceste calităţi sunt legate împreună, nu se pot despărţi şi formează un întreg. Pavel îndeamnă creştinii să se raporteze la Isus Hristos. Efeseni 4:32  „Dimpotrivă, fiţi buni unii cu alţii, miloşi, şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos”. Dragostea aduce mulţumire în sufletul omului şi un creştin mai sărac material nu va avea sentimente de invidie faţă de cineva care are mai mult ca şi el, dar este valabil şi la modul spiritual. Un exemplu pozitiv este Ioan Botezătorul care spunea despre Isus faptul că Ioan 3:30  „Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez”, iar ca exemplu negativ avem pe Cain care din invidie ucide pe Abel pentru o vină imaginară. De asemenea dragostea tace şi face, ea nu încearcă să atragă atenţia asupra sa. Politeţea este o cracteristică a persoanelor, care au o bună educaţie dar care are o notă de superficialitate, dar când ea vine din dragoste, acest lucru se simte imediat. Dragostea trebuie să fie o conduită a creştinului.  Cei care au dragoste din Dumnezeu nu caută folosul lor ci a persoanelor din jur, ea gândeşte în mod pozitiv şi adevărul este bucuria credinciosului care are dragoste. Dragostea are capacitatea de a acoperi, de a proteja, are speranţă şi puterea se a suferii pentru Hristos şi pentru oameni la modul practic. Ea este gata de sacrificiul suprem care înseamnă să fii martir fiindcă vizează veşnicia. Acum urmează se ne uităm la însuşirile dragostei, care sunt deosebite fiindcă este o dragoste din Dumnezeu, care transcede limitele spaţiului şi timpului, este eternă şi depăşeşte orice obstacol. Cuvântul afirmă faptul că toate vor înceta de la prorocii care devin istorie, la vorbirea în limbi practicată în primul secol, şi din 1900 înainte, (dar care nu este un garant al mântuirii), şi cunoştinţa  care nu va mai fi pe primul plan,  se dezvoltă în mod progresiv dar va avea o limită a ei, dar dragostea rămâne. Referinţa se face în primul rând la dragostea lui Dumnezeu faţă de oameni. Acum cunoaştem în mod parţial, dar atunci în ceruri vom avea o cunoaştere infinit mai mare despre Dumnezeu. Dacă aici pe pământ avem imaturitate în cunoaştere, ea va fi mult diferită şi la nivel superior atunci când vom ajunge în ceruri. Unii telogi afirmă faptul că nici atunci nu îl vom cunoaşte pe Dumnezeu la modul absolut, fiindcă rămânem la statul de copii ai lui Dumnezeu răscumpăraţi, iar ca şi argument se aduce în discuţie Persoanele Trinităţii. Nu ştim, dar avem convingerea că şi acum şi atunci experimentăm părtăşia cu Trinitatea, dar acest lucru nu înseamnă că facem parte din Ea. Maturitatea credinciosului începe de acum din stadiul de copil şi se definitivează sus în cer. Isus Hristos ne îndeamnă la aşa ceva. Matei 5:48  „Voi fiţi, deci, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit”. În ultimul verset Pavel scoate în evidenţă cele mai importante aspecte din viaţa de creştin, credinţa nădejde şi dragostea. Cea mai bună definiţie a credinţei o găsim în cartea  Evrei 11:1  „Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd”. Ea este însoţită de speranţa credinciosului care înseamnă şi o aşteptare a credinciosului. Tit 2:13  „aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi mântuitor Isus Hristos”. Dar vârful piramidei, şi cea mai mare este dragostea. Corinteni 13:13  „Acum, deci, rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea”. La început am crezut, apoi avem nădejde şi speranţă în viitor şi când vom fi în ceruri rămâne dragostea lui Dumnezeu care este o împlinire a credinţei noastre şi a nădejdi pe care le-am avut aici pe pământ. Ea este liantul care leagă credincioşi uni de alţi şi în acelaşi timp de Dumnezeu. Este o perspectivă minunată pentru fiecare credincios.

5). CONCLUZII 

Apostolul Pavel plantează în Corint în o biserică în a doua sa călătorie misionară. Oraşul  era denumit şi oraşul păcatului iar biserică  la rândul ei este influenţată de mediul înconjurător dar apar şi o serie de probleme interne, partide, lideri ambiţioşi care dezbină biserica, iar apostolul le trimite scrisori de mustrare, din care au rămas doar două scrisori. Se pare că epistolele au fost şase, dar s-au pierdut dintre ele, iar pe de altă parte avem „imaginea în oglindă”, ca şi cum am auzi o persoană vorbind la telefon şi deducând ce spune cineva de la celălalt capăt al firului. Sursa lui Pavel a fost „mi-a spus a Cloiei despre voi”. În Epistolă avem metafora trupului, care are aplicaţie doar în contextul dragostei faţă de Dumnezeu. Problemele din biserica din Corint sunt actuale şi în secolul XXI. Rezolvarea tuturor problemelor din biserica local din Corint de realizează doar prin dragoste care este un liant care leagă credincioşii între ei dar este o legătură şi cu Dumnezeu. Dumnezeu este acelaşi şi în Noul Testament şi aflăm acest lucru şi în Cartea Romani. Credincioşii de astăzi se pot consola şi încuraja prin faptul că Isus Hristos a experimentat suferinţa şi moartea în vederea mântuirii noastre. Pavel descrie viaţa creştinului sub formă de luptă şi alergare, iar atunci când creştinul este asaltat de puterile întunericului, apelul credinciosului trebuie să se îndrepte spre ajutorul oferit de Isus Hristos şi de Sângele Lui care spală orice păcat. Isus avertizează ucenici în sensul acesta Ioan 15:5  „Eu Sunt Viţa, voi Sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic”. Dar la început, înainte de cădere, omul nu a fost aşa şi era coroana creaţiei lui Dumnezeu. Omul nu a fost creat prin Cuvânt şi Dumnezeu l-a creat efectiv din ţărână după Chipul şi asemănarea Sa şi a pus în om un suflet viu. Isus Hristos este denumit şi al doilea Adam, este o împlinire şi destin prin care omul are posibilitatea să intre în Împărăţia Cerurilor. De asemenea este vorba de relaţia eu –Tu pe care credinciosul are posibilitatea să o aibă cu Creatorul. Există întrebări de ordin filozofic cu privire la începutul rasei umane, destinul nostru pe acest pământ şi finalitate omului, iar aceste întrebări se pun începând de la cel mai simplu om până la filozofi. Răspunsul se află în Scriptură şi ştim faptul că Dumnezeu ne creat pentru gloria şi Slava Sa pentru a avea părtăşie în dragoste cu fiinţa creată. După cădere Dumnezeu a iniţiat un plan de salvare a omului din faţa mâniei Sale, realizat prin Persoana şi Lucrarea lui Isus Hristos respectiv Jertfa de la Calvar. Accentul cade pe  acţiunea şi puterea Duhului Sfânt, pe care după Înălţare Isus îl trimite ca şi înlocuitor. Ioan 16:7  „Totuş, vă spun adevărul: Vă este de folos să Mă duc; căci, dacă nu Mă duc Eu, mângîietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimite”. Omul este mereu prins în „furca edenică” are posibilitate de alegere, dar călăuzirea Duhului Sfânt este esenţială. Şi în Biserica Apostolică dar şi în bisericile secolului XXI, omul are posibilitatea de a reintra în Odihna lui Dumnezeu, prin Isus Hristos. Atunci când vorbim despre Dumnezeu, el este prezentat în Biblie ca şi o Persoană care are calităţi care ţine de natura şi măreţia Sa şi este mai greu să le înţelegem şi atribute care ţin de aspectul moral şi spiritual, care parţial sunt oferite şi omului. Un exemplu în acest sens este faptul că Dumnezeu nu poate face nimic împotriva naturii Sale. Din atributele morale, în relaţia Sa cu omul dragostea iese cel mai mul în evidenţă „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”, deşi ele sunt egale. Nu se poate afirma faptul că mânia sau dreptatea lui Dumnezeu este mai mare ca şi dragostea sau îndurarea Sa, iar Biblia nu susţine această afirmaţie. De asemenea în cadrul Trinităţii cele trei Persoane sunt egale în esenţa lor, ele vin din veşnicie şi subordonarea o găsim în lucrarea de răscumpărare. Fiul s-a supus Tatălui şi în unele cazuri Duhului Sfânt, dar niciodată invers, iar Duhul sfânt este prezent atât în Persoana Fiului cât şi a Tatălui. Este adevărat că dragoste şi justiţia lui Dumnezeu creează un punct de tensiune în gândirea credinciosului şi a biserici, dar acest lucru nu trebuie să ne împiedice a fi credincioşi. De asemenea trebuie luată în considerare voia Sa povăţuitoare, dar mai ales voia Sa hotărâtoare prin care Dumnezeu îţi aduce la îndeplinire planurile indiferent de voinţa oamenilor. Din faptul că Isus Hristos s-a dat pe sine altora prin jertfa de pe Cruce, a demonstra dragostea faţă de oameni şi faţă de voia Tatălui, lucru care trebuie să fie un model pentru credincioşi. Dacă abordăm Persoana Fiului şi Jertfa Sa, înţelegem faptul că prin naşterea din fecioară a devenit om ca şi noi, a renunţat temporar şi parţial la folosirea atributelor divine pentru ca să fie om şi Dumnezeu în acelaşi timp. Întruparea era necesară, fiindcă o divinitate nu poate să moară, iar dacă era un simplu om jertfa nu avea valoare. Ambele naturi de om şi Dumnezeu erau obligatorii ca şi existenţă în Persoana lui Isus Hristos, ca om a fost ispitit dar nu a păcătuit, iar ca Jertfă prin faptul că era divin, valoare ei are un caracter universal şi infinit. Moartea şi Învierea lui Isus Hristos erau în planul veşnic a lui Dumnezeu, şi au confirmat sacrificiul pentru păcat, astfel credincioşii au nădejdea învierii, credinţa în Isus Hristos a primit valoare, se poate vesti Evanghelia şi are valoare soteorologică. Astfel Întruparea Moartea pe Cruce şi Învierea sunt stâlpi de bază a creştinismului, iar astăzi după Înălţare la  cer Isus Hristos stă la dreapta Tatălui într-o poziţie de autoritate şi putere, ca Mare Preot, şi va reveni să-şi ia Mireasa şi să judece lumea. Aici apare un paradox care trece de înţelegerea omului în sensul că Isus Hristos a venit pe pământ, oamenii, mai precis poporul iudeu nu l-au recunoscut ca fiind Mesia, Unsul, Eliberatorul, l-au răstignit şi omorât, ca tot ei, oamenii, din lumea întreagă, prin Moartea lui să primească viaţă veşnică. Apostolul Pavel în perioada şi după călătoriile misionare, timp în care a plantat biserici, le-a vizitat şi le-a trimis scrisori de încurajare şi mustrare, se confruntă şi cu problemele bisericii din Corint, în care problemele interne au devenit acute, începând de la partide în biserică, iudaizatorii şi caz de imoralitate. Biserica din Corint a fost o pricină de bucurie dar şi de întristare pentru Pavel. La toate aceste probleme Pavel vine cu o rezolvare a problemelor care se pot realiza numai prin dragoste.  Astfel el scrie capitolul 13 din 1 Corinteni ca răspuns şi ca rezolvare a tuturor problemelor. Acţiunile lui Pavel au fost determinate de dragostea sa faţă de Isus Hristos şi faţă de oameni, poporul iudeu şi păgânii. Aşa cum am amintit dragostea este un atribut al ui Dumnezeu, din categoria calităţilor morale şi care este transmisibil, în acest caz omul îl poate experimenta, la nivel inferior, schimbător şi relativ. În contrast Dumnezeu iubeşte la modul absolut, este o calitatea care nu se schimbă. Se poate reaminti faptul că dragostea este o poruncă a lui Dumnezeu dată oamenilor prin Isus Hristos : Matei 22:37  „Isus i-a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău.” …. 39  Iar a doua, asemenea ei, este: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Deşi pare un paradox a porunci unor sentimente, acest lucru este realizabil dacă s-a produs Naşterea din Nou. Doar prin dragoste credinciosul are posibilitatea de părtăşie în Trupul lui Hristos cu ceilalţi credincioşi şi cu divinitatea. Un lucru esenţial este faptul că prima dată trebuie să ai Credinţă în Dumnezeu, Speranţa în lucrurile viitoare care culminează cu Dragostea care este o împlinire a lor. Deşi pentru mulţi oameni ea este „fata morgană”, după care aleargă toată viaţa în zadar, ea este o împlinire doar dacă credinciosul o experimentează prin credinţa în Dumnezeu. Mulţi oameni doresc această dragoste sub multiple feluri, dar zadarnic forţează „ fericirea”, care rămâne o iluzie, sau este înlocuită de tot feluri de surogate. Absenţa dragostei în viaţa omului se vede mai ales atunci când, am avut odată dragoste şi am pierdut-o, şi atunci se transformă în opusul ei care este ura cu tot ce presupune ea. Oamenii îşi pierd dragostea prin îndoială, neîncredere şi neascultare de Dumnezeu, cu consecinţele de rigoare. Dragostea adevărată o vedem în Isus Hristos, care este o dragoste jertfitoare, care se dăruieşte şi El trebuie să fie modelul nostru. De fapt Cuvântul lui Dumnezeu este clar în privinţa acesta. 1 Ioan 4:8  „Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste”. Dragostea se vede în caracterul şi conduita creştină şi este gata să facă şi sacrificiul suprem, martiraj dacă este cazul, fiindcă vizează veşnicia. Rezultatul real al dragostei  este salvarea vieţii altora. Isus Hristos vorbeşte despre dragoste şi în pilde, aşa avem pilda fiului risipitor, pilda cu oaia pierdută şi cu leul pierdut care exprimă infinitatea dragostei divine. Prin dragoste se restabileşte sistemul de valori, ea este mai presus de Lege, daruri sau talentele noastre.  Prin dragoste se vede Chipul lui Dumnezeu în noi, Ymago Dey, şi fără dragoste credinciosul nu are un loc real în Împărăţia lui Dumnezeu. Dragostea zideşte dă valoare chiar şi unui pahar cu apă şi şterge graniţele Coloseni 3 :11 „Aici nu mai este nici Grec, nici Iudeu, nici tăiere împrejur, nici netăiere împrejur, nici Barbar, nici Schit, nici rob, nici slobod, ci Hristos este totul şi în toţi”. Dacă ne uităm în Matei 5 fericirea este privită şi promisă în viitor. Ea transcede limita timpului, este eternă fiindcă este din Dumnezeu, iar credincioşii ancoraţi în dragostea lui Dumnezeu au posibilitatea de a trece orice obstacol al credinţei prin dragoste. Pavel scoate în evidenţă cele mai importante aspecte din viaţa creştinului care sunt credinţa nădejdea şi dragoste, din care cea mai mare este dragostea, care este o finalitate a acestora şi o perspectivă minunată pentru credincioşi. 1 Corinteni 13:13  „Acum, deci, rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea”. Amin.

 6.). BIBLIOGRAFIE

Sait Teophilos  http://www.theophilos.3x.ro

SCURTĂ  INTRODUCERE BIBLICĂ de ERNEST AEBI

Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

Sait răspuns la Întrebări http://www.gotquestions.org/Romana/index.html

DICŢIONAR BIBLIC   SOCIETATEA  MISIONARĂ ROMÂNĂ,     Editura  “Cartea Creştină”  Oradea  1995.

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/david.html

STUDIU INTRODUCTIV ÎN LEGEA ISTORIA ŞI POEZIA VECHIULUI TESTAMENT de VASILE TALPOŞ, EDITURA DIDACTICĂ ŞI PEDAGOGICĂ, R. A. BUCUREŞTI 1999

Sait http://publicatia.voxdeibaptist.org/apologetica_mai15.htm

O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/pavel_29.html

ANALIZA SEMANTICĂ A UNOR TERMENI DIN NOUL TESTAMENT de WILLIAM BARCLAY Societatea Misionară Română Wheaton Illinois  U.S.A. 1992

Sait Daniel Brânzai https://eclesiologie.wordpress.com/

Sait https://damianion.wordpress.com/articole-publicate-in-farul-crestin/

Sait http://www.gotquestions.org/Romana/cartea-cantarea-cantarilor.html

Ardelean Viorel

[1]  Sait Teophilos  http://www.theophilos.3x.ro

[2] Ardelean Viorel

[3] SCURTĂ  INTRODUCERE BIBLICĂ de ERNEST AEBI pag 167 – 168

[4] Sait Teophilos  http://www.theophilos.3x.ro

[5] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[6] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[7] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[8] Sait răspuns la Întrebări http://www.gotquestions.org/Romana/index.html

[9] Dicţionar Biblic pag 261- 264

[10] O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

[11] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/pavel_29.html

[12] Dicţionar Biblic pag 975

[13] Dicţionar Biblic pag 976-977

[14] Ardelean Viorel

[15] ANALIZĂ  SEMANTICĂ A UNOR TERMENI DIN NOUL TESTAMENT de WILLIAM BARCLAI pag 68 – 80

[16] ANALIZĂ  SEMANTICĂ A UNOR TERMENI DIN NOUL TESTAMENT de WILLIAM BARCLAI pag 68 – 80

[17] Sait Daniel Brânzai https://eclesiologie.wordpress.com/

[18] Sait https://damianion.wordpress.com/articole-publicate-in-farul-crestin/

[19] Sait https://damianion.wordpress.com/articole-publicate-in-farul-crestin/

[20] Sait http://www.gotquestions.org/Romana/cartea-cantarea-cantarilor.html

[21] Sait https://damianion.wordpress.com/articole-publicate-in-farul-crestin/

[22] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

Fiți atenți cu fagurii pe scări – Nicolae Geantă

Publicat pe 21 Iulie 2017 de ADMIN în Articole

 

Stăteam pe holul spitalului și priveam. O femeie are ambele mâini rupte. Un bătrân e-n scaunul cu rotile, cu piciorul tăiat. Un copil nu va mai avea niciodată un deget. Un uscățiv, alb ca pereții clinicii, așteaptă un transplant de ficat! Iar uneia nu-i mai funcționează rinichii… Livizi, cu ochii umezi pacienții așteaptă liniștiți. Cine știe gândurile lor… Lângă dânșii, în picioare ori pe canapele, oameni sănătoși discută… nimicuri. Despre doctori, farmaciste, rețete de bucate, caniculă sau creșterea cu „patru sute de mii a pensiei”.

Mi-am adus aminte de Soljenițîn care povestește că în timp ce era deportat în Siberia, însoțit de escortă, alături de sute de aglomerați în vagoane unde nu puteai atinge podeaua, înghesuiți precum cărțile în bibliotecă, scriitorul a surprins frânturi din conversațiile celor liberi, aflați în sala de așteptare a unei gări. O suită de lamentații. O soacră insuportabilă, un soț fugar, un vecin iritant care uită lumina aprinsă pe holul comun. Ceea ce se înfățișează protagoniștilor de peron ca niște veritabile acte de tragedie, lui Soljenițîn i se par fleacuri, după experiența detenției, a lipsei de hrană, a fricii de glonțul gata să zboare de pe țeavă, a gerului de -40 grade…

Spuneam duminică bisericii că într-o zi ne vom întâlni în cer cu Pavel care va avea capul la subțioară! (Au făcut ochii mari, speriați). Dar și cu grupurile de nigerieni ce i-am văzut de curând stând în haine albe, ca de botez, așteptând la rând să li se taie gâtul de musulmanii Boko-Haram! Între timp, noi, creștinii moderni, călcăm faguri de miere în picioare în biserici. Avem de toate, „ne merge grozav de bine”, vorba lui Gabi Zăgrean. Și fiind sătui ne ocupăm cu fleacuri.

Abia atunci când viața își pierde firescul putem realiza binecuvântările ce au stat lângă noi neștiute. Apa, rinichii, cerul senin, picioarele care aleargă, libertatea, soacra, frații din biserică, oportunitatea de a sluji Domnului. Sunt ca niște faguri de miere pe scara vieții, ne spune Solomon. Nu-i scăpați din mâini!

Nu uitați frumusețile mărunte ale vieții. Nimic nu e „nimic”. Faceți toate lucrurile atrăgătoare! Regretul pentru ceea ce ai făcut se stinge, dar pentru ceea ce nu ai făcut nu are consolare. Viața este minunată dacă nu te temi de ea, spunea Charlie Chaplin. Trăiți-o așa cum vine! Fugiți însă de lamentațiile ieftine! Obosesc inima. Sunt hoți de fericire. Acceptați-vă și imperfecțiunile. Nimeni nu e perfect. Perfecțiunea e numai în Cer.

Niciun drum nu trebuie să ni se pară greu, urât sau imposibil dacă știm că la capătul lui ne așteaptă Dumnezeu! Cu El și amărăciunile sunt dulci…

sursa: http://www.ciresarii.ro/index.php/fiti-atenti-cu-fagurii-pe-scari-nicolae-geanta/

Fiți atenți cu fagurii pe scări – Nicolae Geantă

Fiti fericiti precum ne zice Domnul

Fiti fericiti precum ne zice Domnul

Publicat pe 22 Iulie 2010 de ADMIN în Aarticolul zilei, Articole,  Lavinia

 Dintr-o nazuinta adanca a inimii fiecaruia, tot omul alearga dupa fericire. Dar, ademeniti fiind de lucruri inselatoare, cautam fericirea tocmai acolo unde n-o gasim: in avutii, in placeri trecatoare, in desertaciuni, in lauda oamenilor. Dorim tot lucrurile pieritoare ale vietii si tocmai tarziu ne trezim ca numai fericiti nu putem fi cuacestea.

Domnul Isus, care a venit in lume sa ne scoata din atatea greseli si socoteli rele, ne-a adus insa invatatura ca fericirea nu sta in in lucrurile schimbatoare ale pamantului si ne-a aratat care este temelia trainica si vesnica, nesupusa stricaciunii pamantesti, pe care omul isi poate intemeia fericirea.

Mantuitorul nostru, suindu-se odata pe un munte, spre miazanoapte si rasarit de lacul Ghenizaretului, in apropiere de orasul Betsaidei, a invatat poporul zicand:

-“FERICITI CEI SARACI CU DUHUL, CA A LOR ESTE IMPARATIA CERURILOR”. Cu aceasta Mantuitorul spune ca omul e totdeauna pornit spre mandrie si ingamfare, se socoteste pe sine mai mult decat pretuieste cu adevarat si se asteapta ca oamenii sa-i arate multa cinste si lauda. Dar din pricina ca altii il judeca mai bine, nu-i fac atata alai cat s-ar astepta el, de aceea se simte uneori nefericit si plin de necaz.

Unul ca acesta si-a cladit temeiul fericirii sale pe mandrai sa si lauda oamenilor si iata ca n-a putut-o avea. Pentru aceea, fata de astfel de oameni, Domnul spune sa fim saraci cu duhul, adica, oricata pricepere si intelepciune am avea si oricat am fi inzestrati de Dumnezeu cu darul mintii ascutite si cu o inima plina de simturi inalte, noi sa nu ne umplem de ingamfare, nici sa privim de sus catre altii. Sa ne socotim tot lipsiti, tot saraci, tot avand trebuinta de multe, ca unii care, pentru tot binele pe care-l avem, dam lauda lui Dumnezeu. Cine va face asa va fi mai fericit decat cel mandru si plin de gandul ca el este totul, iar ceilalti nimic.

-“Fericiti cei ce plang, ca aceia  vor fi mangaiati”. Aceasta inseamna ca Dumnezeu este inceputul si sfarsitul tuturor lucrurilor si ca la urma urmelor, tot vointa Sa va birui peste toate apucaturile rele ale omului. Caci dupa randuiala lui Dumnezeu, binele trebuie sa fie rasplatit, iar raul pedepsit. Cel bun va fi fericit, iar cel rau va fi chinuit. Lumea insa umple de suferinta pe cel bun si drept si lasa in trai bun pe cel rau si nedrept. Dumnezeu va statornici toate spre bine si ca va veni o vreme cand cei ce plang acum vor fi mangaiati si fericiti. Deci faceti binele si datoria voastra si veti ajunge la fericire.

-“Fericiti cei blanzi, ca aceia vor mosteni pamantul”. De omul posac si incruntat mereu greu se lipeste cineva si fiecare fuge de dansul. Cu placere te aproprii de cel bland si zambitor si te simti bine in compania lui. Deci, pe cand omul posomorat si aspru nu are intrare in inima oamenilor si e osandit sa fie despartit de toti, omul bland este ca o vita care se intinde si se agata pretutindeni si la toti are buna primire. Unul ca asta nu ramane singuratic, ci ii are pe toti in jurul lui. De aceea omul bland mosteneste pamantul,a dica este multumit si aici pe pamant si va fi fericit si in viata viitoare. Deci, fiti blanzi si veti fi fericiti!

–“Fericiti cei ce flamanzesc si inseteaza de dreptate, ca aceia se vor satura”. Dreptatea la evrei nu era numai dreptatea pe care o cautam la judecator, dreptatea care sta impotriva strambitatii, ci, prin dreptate, ei intelegeau si starea cinstita a omului inaintea lui Dumnezeu, starea omului care si-a indeplinit datoriile lui de Dumnezeu. Mantuitorul cand numeste fericit pe oamenii care inseteaza dupa dreptate, intelege pe oamenii care cu tot focul inimii se silesc sa indeplineasca faptele cerute de Dumnezeu de la dansii. Foamea si setea sunt cele mai mari trebuinte ale trupului nostru. Tot asa trebuie sa nazuim a indeplini faptele cerute de Dumnezeu de la noi, incat ele sa ajunga pentru noi o trebuinta tot atat de mare ca si aceea de a manca si a bea.

-“Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui”. Milostenia a fost intotdeauna pretuita in legile Domnului. Ea e proba dragostei dintre oameni, stiind ca toata vietuirea omeneasca se rezeama pe inima plina de iubire pe care unul stie s-o puna in slujba altuia. Cel ce face astfel lucreaza dupa legea cea mai deplina si mai adanca a omeniei.

–“Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Inima curata are  omul cand in inima lui se afla numai gandurile curate, bune, care indreapta,indulcesc si inveselesc clipele vietii noastre si a altora.Curata e inima omului care se gandeste sa traiasca cu cinste si sa-si indeplineasca slujba, cand lucreaza pentru ca cinstea si gandul cel bun sa fie calauza tuturor si asa sa intemeieze o imparatie de viata cereasca pe acest pamant. Omul cu inima curata vede pe Dumnezeu si ii intelege mult mai usor poruncile.

-“Fericiti facatorii de pace, ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”. Cel ce va face pace este dupa intelesul pe care Dumnezeu l-a dat vietii si lucrand astfel si-a cladit si el temelie fericita vietii lui.

-“Fericiti cei prigoniti pentru dreptate, ca a lor este imparatia cerurilor”. In lumea aceasta se gasesc oameni drepti si sfinti, care-si inteleg chemarea lor, traiesc cinstit si arata si altoraca asa cum traiesc nu e bine si trebuie sa-si dea alta croiala vietii. Si au dreptate cand zic asa, pentru ca oamenii uita de multe ori randuiala bunei vietuiri si trebuie neincetat omul indemnat si indrumat, pentru ca sa nu se piarda de pe drumul cel bun. Dar multi nu suporta sa li se zica ce sa faca bine, sa nu mai faca rele, nu vor sa le tulburi placerile, nici sa-i scoti din din deprinderile in care sunt. De aceia ii prigonesc pe cei care le arata drumul bun si ii umplu de suferinta. Dar Dumnezeu e bun si le da celor prigoniti multa fericire si le spune ca alor este imparatia cerurilor.

–“Fericiti veti fi voi cand va vor ocari si va vor prigoni si vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra,mintind din pricina Mea. Bucurati-va si va veseliti, ca plata voastra multa,este in ceruri!”.Fericirea aceasta e o prelungire a celei de mai inainte. Mantuitorul ne arata mai amanuntit ca roata lumii si a vietii, nefiind in mana oamenilor, sa nu ne facem mare suparare pentru ocarile si necazurile pe care ei le vor arunca asupra noastra. Caci vorba cea din urma Dumnezeu o va grai si noi, stiind ca ne aflam in slujba Lui si ca ne indeplinim chemarea noastra,sa avem fericirea omului care-si stie drumul si nu bajbaie. Stiinta ca faci un lucru bun si ca cu fiecare zi inaintezi tot mai departe pe calea deschisa tie de Dumnezeu este izvorul celei mai cuarte fericiri.

De aceea, lui Dumnezeu, care ne sprijina, sa-i fie imparatia si slava in veci, amin!

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/fiti-fericiti-precum-ne-zice-domnul/

Filipenii – de Walter Gschwind

Filipenii de  Walter Gschwin

Înainte de a încheia scurtele noastre cercetări referitoare la diferitele lucruri care ar trebui să-I caracterizeze pe credincioşi „din prima zi“, dorim să observăm ceea ce îi caracteriza pe filipeni. În cea de-a doua sa călătorie misionară în Europa, apostolul Pavel a venit şi s-a oprit şi în Filipi (Faptele Apostolilor 16). Făclia Evangheliei a aprins şi acolo multe lumini. Acei credincioşi, uniţi prin Duhul Sfânt cu Trupul lui Hristos de pe pământ, formau o mărturie locală, un sfeşnic care răspândea lumină în lumea păgână. Apostolul a vizitat cel puţin de două ori adunările tinere, pentru a le întări în credinţă şi pentru a preîntâmpina la timp eventualele dezvoltări greşite. Astfel, în cea de-a treia sa călătorie misionară a venit din nou la Filipi (Faptele Apostolilor 20:1-6). De atunci au trecut mulţi ani, iar acum apostolul se găsea ca întemniţat în Roma (Filipeni 1:17; 4:22). Ce s-a întâmplat cu filipenii? Isus, Domnul şi Supraveghetorul lor, i-a îngrijit şi i-a ocrotit cu credincioşie în toţi acei ani. Nici Pavel, slujitorul Său devotat, nu i-a lăsat singuri. Întotdeauna, în toate rugăciunile, a păşit pentru ei în faţa tronului de har (Filipeni 1:4). Putea rămâne acest lucru fără roade? Cu siguranţă, nu! Ele s-au arătat la ei în părtăşia lor la Evanghelie.

1.Daruri materiale: deja de la „începutul Evangheliei“, când erau „începători“ în credinţă, filipenii i-au trimis apostolului, după ce acesta plecase din Macedonia, de două ori câte un dar (Filipeni 4:15). Mai târziu, la o altă vizită a apostolului în Filipi, când ei înşişi au fost în mare necaz, au strâns pentru sfinţii din Iudeea, care erau în nevoi din cauza prigonirilor suferite. Despre acest lucru, Pavel a scris: „În mijlocul multelor necazuri prin care au trecut, bucuria lor peste măsură de mare şi sărăcia lor lucie, au dat naştere la un belşug de dărnicie din partea lor. Vă mărturisesc că au dat de bunăvoie, după puterea lor, şi chiar peste puterile lor. Şi ne-au rugat cu mari stăruinţe pentru harul şi părtăşia la această strângere de ajutoare pentru sfinţi“ (2. Corinteni 8:2-4). Acum, când apostolul se găsea în nevoie şi în închisoare, Epafrodit a venit ca trimis al filipenilor pentru a-i adduce darul lor din propria lor lipsă (4:18, 19). Nu erau toate acestea mărturii mişcătoare pentru dragostea filipenilor faţă de Domnul (2. Corinteni 8:5), faţă de apostolul Său şi faţă de toţi credincioşii? Unde este prezentă o astfel de dragoste continuă, acolo starea inimii este bună. Aceasta era dovada că în inimile lor nu avea loc lumea, ci numai Domnul, lucrarea Sa şi interesele Sale. Apostolul numeşte aceasta „părtăşia voastră la Evanghelie“. El era încredinţat că Dumnezeu, care începuse în ei această lucrare bună, o va duce la bun sfârşit până în ziua lui Isus Hristos (Filipeni 1:5, 6). Ce frumoasă şi binecuvântată este viaţa unui credincios care merge pe această cale, prin harul lui Dumnezeu, din prima zi a întoarcerii sale la Dumnezeu până la sfârşit! Domnul are pregătită o răsplată mare pentru cei care Îl cinstesc în acest mod. Părtăşia la Evanghelie este desigur multilaterală şi ea nu s-a epuizat la filipeni numai în darurile materiale pentru slujitorii Domnului şi nevoile sfinţilor. În continuare citim că:

2.Îl aveau pe apostol „în inimă“ (1.7). Vom încerca să explicăm ce înseamnă aceasta printr-un exemplu: Un tânăr, căruia Domnul i-a dat daruri, este chemat de El în slujbă într-o ţară îndepărtată. Pentru părinţii credincioşi, aceasta este o jertfă mare, pentru că trebuie să-l lase să plece aşa departe. Dar ei îl au în inimă. Ei îl însoţesc în gând în călătorie şi aşteaptă cu emoţie relatările lui. Tot ceea ce întâmpină, osteneala lui, roadele muncii sale, pericolele, sănătatea lui, toate acestea îi interesează foarte mult. Nu trece nici o zi în care să nu păşească în faţa tronului de har, pentru ca să mijlocească pentru el corespunzător veştilor trimise. Ce întăritor trebuie să fie pentru tânărul acela gândul: părinţii mei iau parte la evenimentele şi slujba mea de aici; ei se roagă pentru mine, pentru că sunt în inimile lor! Tocmai aşa era şi apostolul Pavel în inimile filipenilor. Şi pentru el, aceasta era o mare mângâiere, o puternică îmbărbătare. Acest lucru s-a arătat deja din primele zile ale prezenţei sale în Filipi. Imediat după ce Domnul a deschis inima Lidiei, trimişii Săi, Pavel şi colaboratorii săi, au fost primiţi în casa acesteia. Ea le-a deschis casa şi i-a rugat să primească ospitalitatea oferită, care probabil a avut ca urmare mult necaz şi chiar prigoană (Faptele Apostolilor 16:12-15). Şi în cazul temnicerului a fost la fel. Chiar dacă meseria sa dură îl făcea insensibil, o dată cu credinţa a venit în inima sa şi dragostea. Primele impulsuri ale dragostei au fost acordate acestor slujitori maltrataţi ai lui Dumnezeu. „Şi i-a luat la el chiar în ceasul acela din noapte şi le-a spălat rănile“ (Faptele Apostolilor 16:33). Şi aceasta înseamnă părtăşie la Evanghelie.

3. Rugăciuni pentru apostol: Când apostolul a scris această epistolă, ştia că putea conta pe interesul filipenilor în ceea ce priveşte lucrarea Domnului şi situaţia lui personală, deoarece era „în inimile lor“. Ei ştiau că Domnul îl alesese „să ducă Numele Său înaintea naţiunilor şi a împăraţilor şi a fiilor lui Israel“ (Faptele Apostolilor 9:15), dar şi că fusese aşezat pentru apărarea şi întărirea Evangheliei (1.7 şi 16). Cum i-ar fi putut fi de ajutor în acest sens? Fiind „împreună-părtaşi ai harului“ în această slujbă (versetul 7). Pavel putea îndeplini această lucrare grea numai dacă făcea uz în totul de harul lui Dumnezeu; ei îl puteau ajuta în acest sens numai dacă îl sprijineau şi cereau prin rugăciuni acelaşi har pentru el. Inima necredincioasă se întreabă probabil dacă rugăciunea este un ajutor real, dacă nu cumva depinde de capacitatea, iscusinţa şi armele luptătorului. – În acest sens putem privi la o experienţă impresionantă a poporului Israel: Iosua şi poporul erau în luptă cu Amalec (Exod 17). Moise, Aaron şi Hur erau însă pe vârful dealului. „Când îşi ridica Moise mâna, învingea Israel, iar când îşi lăsa mâna în jos, învingea Amalec“. Cu aceleaşi capacităţi, cu aceeaşi putere naturală şi cu aceleaşi arme, poporul câştiga sau pierdea, fără să-şi poată explica motivul. Secretul consta doar în ridicarea şi coborârea mâinilor celui care se ruga pe munte. – Şi apostolul cunoştea acest secret. Fără rugăciune, victoria Cuvântului era pusă la îndoială. Rugăciunea deschide „uşa pentru Cuvânt“ şi dă îndrăzneală şi putere pentru vestire (Coloseni 4:3; Efeseni 6:19, 20). De aceea apostolul Pavel i-a îndemnat mereu pe fraţi şi pe surori în epistolele sale: „Rugaţi-vă pentru noi“. Ei trebuiau să facă tot timpul rugăciuni şi cereri prin duhul şi să vegheze la aceasta cu toată stăruinţa pentru toţi sfinţii şi „pentru mine“. Dar la fel ca luptătorul de pe front, cel care se roagă trebuie să ştie unde au loc atacurile şi ce trebuie apărat, unde ameninţă pericolul şi care sunt intenţiile duşmanului. De aceea apostolul le-a dat aici filipenilor săi iubiţi, care îl aveau în inimă, ştiri exacte despre scena de luptă din Roma (Filipeni 1:12-18), în speranţa că ei, conform împrejurărilor descrise, vor interveni pentru el în rugăciune (versetul 19). Filipenii au ştiut că în ceea ce priveşte „apărarea Evangheliei“, căreia apostolul i se dedicase în mod deosebit, era vorba de întreaga Evanghelie, deci de totalitatea adevărurilor mântuirii în Hristos, de gândurile lui Dumnezeu cu privire la Persoana Sa şi la cei care se află în legătură cu El. Această Evanghelie deplină, pe care o vestea Pavel, era atacată de puterile întunericului şi de aceea trebuia apărată. Acest lucru stătea înaintea inimilor filipenilor când se rugau pentru apostol. Observăm deci cât de important era că filipenii îl aveau pe apostol „în inimă“. De aici a rezultat o mare binecuvântare pentru el, pentru lucrare, pentru credincioşii de peste tot şi pentru răspândirea Evangheliei. Pavel nu mai este printre noi. Astăzi sunt alţi fraţi puşi de Domnul pe ogorul larg al pământului mai ales „pentru apărarea şi întărirea Evangheliei“. Îi avem în inimă? Ne interesăm de slujba lor? Ne interesăm de sănătatea lor? Suntem mereu pe munte pentru a ne ruga pentru fraţii de pe front şi din luptă? Să nu uităm că mult din succesul acţiunii lor depinde de faptul dacă suntem fideli sau nu în rugăciune pentru ei.

4. Slujbă directă la Evanghelie: „părtăşia la Evanghelie“ nu s-a restrâns în cazul filipenilor numai la ajutorul pentru apostol şi colaboratorii săi, chiar dacă această latură a slujbei apare în prim-plan în epistola către Filipeni. În cetatea lor şi în împrejurimi, ei înşişi stăteau pe terenul de luptă pentru a vesti şi a apăra Evanghelia (a se vedea Filipeni 1:27-30). Faptul că aveau „potrivnici“, că le fusese dăruit să „sufere pentru Hristos“ şi să ducă aceeaşi luptă ca apostolul, toate acestea erau dovada că ei duceau oamenilor Evanghelia pentru a-i conduce la Mântuitorul, că lumina umblării lor irita opoziţia şi că trebuiau să lupte pentru păstrarea învăţăturii curate. Apostolul le-a amintit că trebuie să umble în chip vrednic de Evanghelia lui Hristos (Filipeni 1:27). Acest lucru s-a arătat printre altele în faptul că în propriile rânduri domnea deplină unanimitate şi toţi luptau împreună pentru „credinţa Evangheliei“. Astfel, prin diferite exemple din Cuvânt ne-am amintit ce trebuie să se găsească la noi din ziua întoarcerii la Dumnezeu. Să ne amintim mereu de acestea şi să umblăm în ele „din cea dintâi zi până acum“, până la ultimul nostru ceas aici, jos! Domnul va veni în curând; „atunci, fiecare îşi va primi lauda de la Dumnezeu“ (1. Corinteni 4:5).

de Walter Gschwind (din revista „Cercetaţi Scripturile”)

Sait  www.comori.org

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/filipenii/

FIII LUI CORE J.G. Bellett

J.G. Bellett

Există ceva deosebit de dulce în cântările fiilor lui Core, şi puţine din acestea sunt mai preţioase decât Psalmul 84. Dar cine sunt fiii lui Core? Mulţi dintre cititori vor spune „Fiii lui Core; păi cum, nu s-au dus de vii în groapă fiii lui Core atunci când pământul şi-a deschis gura şi i-a înghiţit pe acei oameni răi Core, Datan şi Abiram şi pe toţi copiii şi soţiile lor?” Să ne întoarcem la Scriptură şi să citim Numeri 16. Cât de groaznic este păcatul în ochii Domnului! „Depărtaţi-vă, vă rog, de corturile acestor oameni răi şi nu vă atingeţi de nimic din ce este al lor, ca să nu pieriţi în toate păcatele lor. Şi s-au depărtat din jurul locaşului lui Core, Datan şi Abiram.” Şi acum să remarcăm că în propoziţia următoare Core este omis: „Şi Datan şi Abiram au ieşit afară şi au stat la intrarea corturilor lor, şi soţiile lor şi fiii lor şi pruncii lor”. În versetul 25 nu există nici o afirmaţie că fiii lui Core au coborât cu tatăl lor; dar în Numeri 26:11 citim „Dar fiii lui Core n-au murit”. Da, în bogăţia harului suveran ei au fost izbăviţi de a merge de vii în groapă. Dar aceasta nu a fost totul. Făcând parte din familia lui Chehat (fiul lui Levi) le-au fost date cetăţi de scăpare dintre care Hebronul este primul numit (1. Cronici 6:54-67). O, câtă plăcere Îşi găseşte Dumnezeu în îndurare! Harul îi scapă de groapă, şi le dăruieşte locul lui Avraam, căci Avraam a locuit în Hebron (Geneza 13:18, 18:1). Nu am fost şi noi izbăviţi de groapă, copii ai mâniei, aduşi prin harul suveran să locuim în locurile cereşti, nu cu Avraam, ci în Hristos? O, binecuvântată cetate a adăpostului veşnic, Ierusalim ceresc! Salvaţi din cele mai joase adâncimi ale gropii, aceşti fii ai lui Core „erau peste lucrul slujbei, păzitori ai pragurilor cortului … la porţile casei Domnului, casa cortului, ca s-o păzească … peste cămările şi vistieriile casei lui Dumnezeu”. Ce slujbă de administrare! „Erau puşi peste vase, şi peste toate uneltele sfinte, şi peste floarea făinii, şi peste vin, şi peste untdelemn, şi peste tămâie, şi peste mirodenii”. Ce lecţii pentru noi! Salvaţi din adâncimile cele mai de jos ale iadului şi aduşi să locuim în adăpostul veşnic al prezenţei lui Dumnezeu prin sângele lui Isus. Iar acum, ce slujbă de administrare – toate bogăţiile gloriilor lui Hristos încredinţate nouă, care eram copii ai gropii. Ne este astfel Hristos preţios? Şi nu ne spun nouă toate acestea despre diferitele slujbe ale copiilor răscumpăraţi ai lui Dumnezeu? Toate aceste comori preţioase ale lui Hristos ne sunt încredinţate nouă. Cât de mare este responsabilitatea! Cât de bogat este privilegiul! Acestor fii ai lui Core le-a fost dată tăria. Ei erau „bărbaţi viteji”, „puternici pentru slujbă” şi fiecare avea slujba lui stabilită (1. Cronici 26:1- 20). Gărzile regale ale împăratului ascuns, păzitori ai casei, şi păzitori ai Porţii Temeliei (2. Cronici 23:3,4,5-19). Salvaţi din groapă, suntem chemaţi să fim gărzi regale ale Împăratului gloriei ascuns, dar care vine – păzitori ai casei lui Dumnezeu, păzitori ai adevărului de temelie. Încă un privilegiu al acestor fii ai lui Core, împreună cu fraţii lor sfinţiţi, aveau minunata slujbă de a se ocupa cu jertfele Domnului, şi cu cele mai sfinte lucruri. O, acestea să fie spre o dăruire mai mare din toată inima faţă de Acela pe care Îl vom întâlni în curând în văzduh!

articol preluat şi tradus de pe stempublishing.com © http://www.comori.org 2

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/fiii-lui-core/

FIICELE LUI ŢELOFHAD

Fiicele lui Ţelofhad din revista „Cercetați Scripturile”

1). Cele cinci surori se înţelegeau bine (Numeri 27:1-2)

Cele cinci fiice ale lui Ţelofhad, Mahla, Noa, Hogla, Milca şi Tirţa, sunt amintite de cinci ori în istoria biblică (Numeri 26:33; 27:1-11; 36:3-12; Iosua 17:3-7, 1. Cronici 7:15). Totdeauna sunt numite toate cinci. Nu citim nicăieri că se certau cine are locul de frunte între ele. Nici cea mai mare, nici cea mai mică fiică nu solicitau anumite drepturi speciale pentru ele. Cum ne comportăm noi în familie? Ce frumos este când toţi suntem interesaţi de pacea şi buna înţelegere între noi! Acest lucru este valabil nu numai în familie, ci şi acolo unde ne strângem laolaltă ca fraţi. Să ne îndemnăm să urmărim pacea (Evrei 12:14) şi să ne gândim cu ce putem contribui fiecare la aceasta. Găsim indicaţii interesante în acest sens în Filipeni 4:2,8, 1. Corinteni 7:9-13 sau Romani 14:21. Dacă punem la inimă aceste lucruri, câte probleme ar putea fi evitate în familie şi între fraţi! Nu s-au certat şi chiar despărţit unii din cauza unor probleme de moştenire?

2). Ele cunoşteau promisiunile lui Dumnezeu (Numeri 27:4)

Dumnezeu a spus prin Moise poporului Său că îl va duce într-o ţară în care „curge lapte şi miere“. Aceste tinere femei s-au interesat de această ţară. Nu le era indiferent încotro călătoreau şi ce vor găsi acolo. Ele se bucurau deja acum de acea ţară. Dar exista o problemă. Ele erau „numai“ fete, respectiv femei. Tatăl lor nu avea fii. Numai familiile cu fii aveau promisiunea că vor poseda o moştenire în ţara Canaan. Acest lucru reiese din împărţirea ţării (Numeri 26:52-56). Dar şi familia lor trebuia să primească o parte în acea ţară minunată! Astfel, ele au prins curaj şi au adus problema lor în faţa lui Moise. Pentru aceasta a fost nevoie de mult curaj al credinţei. Moise era marele om al lui Dumnezeu. Aveau ele dreptul să vină cu problema lor la acest mare bărbat? Moise alesese şi alţi bărbaţi destoinici (Exod 18) pentru a decide în problemele poporului Israel în pustie. Dar pentru aceste tinere problema era atât de importantă, încât nu s-au temut să meargă direct la Moise. Sunt convins că înainte de a se prezenta înaintea lui Moise, ele au vorbit cu Dumnezeu şi El le-a dat curajul necesar. Ele s-au prezentat şi cu respectul cuvenit. Erau conştiente de faptul că Dumnezeu nu poate trece cu vederea păcatul şi au recunoscut faptul că situaţia lor unică era rezultatul păcatului tatălui lor. Deşi nu a fost „în ceata celor care s-au strâns împotriva Domnului, în ceata lui Core“, totuşi „a murit în pustie“ în păcatul său; aceasta era cauza pentru care nu a avut fii (versetul 3). Cele cinci fiice ale sale doreau ca numele tatălui lor să dăinuiască în continuare; ca fiice ale lui Israel puneau mare valoare pe genealogia lor şi ca urmare pe moştenirea lor. Nu ştim ce vârstă aveau şi cu ce probleme se confruntaseră în călătoria prin pustie. Dar din ceea ce cunoşteau din lege, fetele au tras o concluzie corectă. Noi avem Cuvântul lui Dumnezeu în mâini. Acolo găsim toate promisiunile Sale. „Dar noi am primit nu duhul lumii, ci Duhul care este de la Dumnezeu, ca să cunoaştem lucrurile care ne-au fost dăruite de Dumnezeu“ (1. Corinteni 2:12). Ne-am gândit vreodată ce înseamnă aceste cuvinte? Dumnezeu nu ne poate dărui bucurie cu privire la promisiunile Sale, dacă trăim în neascultare. În general, există părerea că studiul Bibliei este o problemă a bărbaţilor, a fraţilor. Oricum, femeilor nu le este permis să vorbească în strângerile laolaltă ale credincioşilor ca adunare. Dacă au întrebări, trebuie să întrebe acasă pe soţii lor (1. Corinteni 34:35). Astfel, sunt unii de părere, studiul Bibliei nu ar fi chiar atât de important pentru femei. Dar fiicele lui Ţelofhad au fost de altă părere. Femeile trebuie să fie preocupate cu lucrurile lui Dumnezeu în locul potrivit şi în modul corect! Dumnezeu apreciază acest lucru. Tocmai de aceea ne-a dat exemple: Priscila, amintită de şase ori în Noul Testament, a putut fi folosită de Dumnezeu, pentru ca împreună cu soţul ei să-i prezinte mai bine lui Apolo, acel predicator binecuvântat, calea lui Dumnezeu. În versetul 26 din Fapte 18, Priscila este amintită chiar înaintea soţului ei. Răspunsul lui Dumnezeu la problema tinerelor a fost: „Fiicele lui Ţelofhad vorbesc drept; să le dai negreşit o stăpânire de moşternire între fraţii tatălui lor şi să treci asupra lor moştenirea tatălui lor“ (Numeri 27:7). Acolo unde există râvnă pentru însuşirea binecuvântărilor şi promisiunilor divine, se primeşte cu siguranţă un răspuns. Domnul le dă chiar mai mult decât cer ele. El trece asupra lor moştenirea tatălui lor şi adaugă legii Sale o clauză, al cărei motiv sunt chiar aceste femei. „Şi să vorbeşti fiilor lui Israel, zicând: Dacă va muri cineva şi nu va avea fiu, atunci să treceţi moştenirea lui la fiica lui. Şi, dacă nu va avea fiică, să daţi moştenirea lui fraţilor lui. Şi, dacă nu va avea fraţi, să daţi moştenirea lui fraţilor tatălui său. Şi, dacă tatăl său nu va avea fraţi, să daţi moştenirea lui rudei lui celei mai apropiate din familia lui, şi el s-o stăpânească“ (versetele 8-11). În afara hotărârilor stabilite prin lege, Dumnezeu dă o descoperire specială pentru a răspunde la dorinţa exprimată de câteva fiice ale lui Israel.

3). Comportamentul lor a avut efect (Numeri 36:1-4)

„Şi capii părinţilor familiilor fiilor lui Galaad, fiul lui Machir, fiul lui Manase, din familiile fiilor lui Iosif, s-au apropiat şi au vorbit înaintea lui Moise şi înaintea căpeteniilor, capilor părinţilor fiilor lui Israel“ (Numeri 36:1). Bărbaţii mai în vârstă, cu mai multă experienţă au fost încurajaţi de comportamentul celor cinci femei, de interesul lor pentru moştenirea lui Dumnezeu. Ei s-au gândit: dacă fetele se căsătoresc cu un bărbat din altă seminţie, pierdem moştenirea. Ei n-au vrut să rămână în urma lor şi astfel s-au dus cu problema lor la Moise. Acesta L-a întrebat pe Dumnezeu; Moise a putut da poporului răspunsul lui Dumnezeu: „Drept vorbeşte seminţia fiilor lui Iosif.“ Dumnezeu dă o nouă descoperire, pentru a reglementa căsătoriile în legătură cu moştenirea, pentru că Manase dorea mult ca nici cea mai mică parte din moştenire să nu fie luată de altcineva. Dumnezeu a dat porunca: fiecare fiică, care posedă o moştenire, trebuie să se căsătorească cu un bărbat din respectiva seminţie, pentru ca fiecare seminţie din Israel să posede moştenirea părinţilor lor. Această poruncă era valabilă pentru întreg poporul. Nu este aceasta o îmbărbătare pentru toate fetele şi femeile credincioase? Sunt convins că Dumnezeu va binecuvânta un astfel de comportament. Din păcate, ne orientăm adesea spre oameni care nu au nimic a face cu binecuvântările şi promisiunile lui Dumnezeu. Trebuie să rămânem în graniţele familiei lui Dumnezeu şi în domeniul credinţei, altfel va apărea repede neorânduială în Adunare. Moştenirea trebuie să rămână neîmpărţită şi să nu ajungă în alte mâini. Orice legătură cu cei de afară este o pierdere pentru întreg.

4).Ele erau caracterizate de ascultare şi de energie a credinţei (Numeri 36:10-11; Iosua 17:3-4)

Decizia mai sus numită a fost luată în al patruzecilea an după ieşirea din Egipt. Din Iosua 14 putem deduce că au trecut aproximativ 7 ani, până când Iosua a împărţit poporului ţara Canaan. În acel moment, fiicele lui Ţelofhad au păşit înaintea lui Iosua şi a lui Eleazar pentru a le aminti de promisiunea lui Dumnezeu. Ele au primit o moştenire printre fiii lui Manase (Iosua 17:3-5). Să nu uităm că ele au primit moştenirea numai datorită ascultării lor. Ele au respectat porunca lui Dumnezeu şi s-au căsătorit cu bărbaţi din propria seminţie (Numeri 36:10-11). Credinţa şi încrederea lor în „porunca Domnului“ au avut ca rezultat că atât dincoace, cât şi dincolo de Iordan a fost stabilită aceeaşi regulă pentru urmaşe. Istoria acestor fete prezintă un interes deosebit pentru noi. Să privim privilegiile moştenirii noastre cereşti ca pe un lucru de mare preţ! Să nu ne lăsăm opriţi de anumite gânduri fireşti, care ne împiedică să luăm în posesie binecuvântările noastre. Voi, surorilor în Hristos, să nu gândiţi că savurarea binecuvântărilor cereşti este pentru voi mai mică datorită poziţiei de supunere, şi nu vă mulţumiţi până nu aţi obţinut aceeaşi moştenire ca fraţii voştri!

Desigur, nu sunteţi chemate la aceeaşi luptă, la rolul de bărbaţi care se luptă în bătălie, dar sunteţi chemate la aceeaşi moştenire ca ei. Aveţi aceeaşi parte, aceleaşi binecuvântări cereşti! În 2. Petru 1 citim că am primit în dar cele mai mari şi preţioase promisiuni; dar suntem îndemnaţi să depunem toată hărnicia şi energia. Astfel, şi aceste întâmplări, care au fost scrise spre învăţătura noastră, vor contribui ca, prin răbdarea şi prin încurajarea Scripturii, să avem speranţă (Romani 15:4).

Revista „Cercetați Scripturile

Comori org http://comori.org/home.php

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/fiicele-lui-telofhad/