Închide

Esecul lui Dumnezeu sau al nostru?

download-3 (2)

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/esecul-lui-dumnezeu-sau-al-nostru/

Epafra C. H. Mackintosh

download-3 (2)

Epafra C. H. Mackintosh

Inimile noastre sunt mişcate de modul în care ni se atrage atenţia în Cuvântul lui Dumnezeu asupra numelui Epafra. Nu se spun multe despre el, dar acele câteva cuvinte sunt foarte frumoase. Lucrările sale nu par să fie nici extraordinare, nici surprinzătoare. Ele nu erau în aşa fel, încât să atragă privirile oamenilor şi să culeagă laudă. Totuşi, ele erau de o valoare inestimabilă. Erau lucrări în spatele uşii încuiate, lucrări în locul preasfânt, fără de care toate celelalte ar rămâne fără rod şi fără valoare. Nu ni se spune că Epafra ar fi fost un predicator talentat, un scriitor harnic sau un vizitator neobosit al adunărilor; poate a făcut una din aceste lucrări, sau toate, dar Duhul Sfânt nu ne spune nimic despre acestea. Duhul îl descrie ca pe un bărbat al rugăciunii, al rugăciunii serioase, din inimă şi stăruitoare, nu atât pentru sine, ci mai degrabă pentru alţii. Să privim cu atenţie mărturia care i se dă în cuvintele: „Vă salută Epafra, care este dintre voi, rob al lui Hristos Isus, luptându-se întotdeauna pentru voi în rugăciuni, ca să fiţi desăvârşiţi şi împliniţi în toată voia lui Dumnezeu. Pentru că mărturisesc despre el că se osteneşte mult pentru voi şi pentru cei din Laodiceea şi pentru cei din Ierapole“ (Coloseni 4:12-13). Acesta era Epafra! De ar avea mulţi imitatori în zilele noastre! Suntem mulţumitori pentru evanghelişti şi învăţători, pentru fraţi care scriu şi care ne vizitează, dar de ceea ce avem neapărat nevoie sunt bărbaţi ai rugăciunii ca Epafra. – Un creştin care nu se roagă, este un creştin fără putere. Evangheliştii, predicatorii şi scriitorii care nu se roagă, nu vor realiza mari lucrări, păstorii care nu se roagă, vor avea hrană puţină pentru turmă. Bărbaţii rugăciunii, bărbaţi asemenea lui Epafra, ale căror cămăruţe sunt martore ale luptelor lor stăruitoare, au fost întotdeauna slujitori binecuvântaţi şi sunt bărbaţii necesari pentru timpul nostru. O astfel de muncă în liniştea camerei are multe avantaje. Ea nu incomodează pe nimeni şi se face în singurătatea sfântă a prezenţei divine, unde nu pătrund privirile oamenilor. Probabil, colosenii ar fi ştiut puţin despre lucrarea plină de dragoste a lui Epafra, dacă Duhul Sfânt nu ar fi amintit-o. Probabil, unii dintre ei s-au gândit că el nu se îngrijeşte suficient de ei. Erau poate şi atunci persoane care măsurau purtarea de grijă şi mila unui frate prin numărul vizitelor sau al scrisorilor sale. Dar acestea nu sunt semne sigure. Trebuie să vezi pe cineva pe genunchi pentru a putea avea o măsură corectă a grijii şi a milei sale. O simplă plăcere de a călători mă poate conduce în America sau Australia pentru a vizita fraţii, sau plăcerea de a scrie mă va determina să trimit scrisori în toată lumea. Dar numai dragostea faţă de suflete, dragostea faţă de Hristos, mă va conduce să lupt în rugăciune perseverentă pentru poporul lui Dumnezeu, cum făcea Epafra, pentru ca ei să poată fi „desăvârşiţi şi împliniţi în toată voia lui Dumnezeu“. Slujba preţioasă din cămăruţă nu necesită daruri deosebite, abilităţi extraordinare. Fiecare creştin se poate preocupa cu această slujbă. Probabil, respectivul creştin nu poate nici învăţa, nici scrie, nici călători; dar se poate ruga. Auzim deseori vorbindu-se despre un dar al rugăciunii şi se înţelege prin aceasta capacitatea de a enumera o serie de adevăruri cunoscute, pe care mintea le-a reţinut, de parcă ar trebui să-i ţinem lui Dumnezeu o prelegere. Ah! O astfel de vorbire înaintea lui Dumnezeu este cu totul altceva decât rugăciune. Epafra nu s-a rugat în acest mod. Avem nevoie de un adevărat duh de rugăciune, o rugăciune care, în puterea Duhului Sfânt, pătrunde în necazul prezent al Adunării lui Dumnezeu şi îl aduce înaintea tronului lui Dumnezeu în credinţă şi cu stăruinţă. O astfel de muncă poate avea loc oricând şi în toate împrejurările. Fie dimineaţa, fie amiaza, fie seara, fie miezul nopţii sunt adecvate pentru această slujbă. În orice timp, inima se poate îndrepta grăbită cu rugăciune şi implorare spre tronul de har. Prezenţa Tatălui nostru este mereu accesibilă şi urechea Lui este mereu deschisă. Indiferent când şi cu ce venim, El este întotdeauna gata să asculte şi întotdeauna pregătit să răspundă. El este prietenul rugăciunii îndrăzneţe. Nu există altă limbă pe care să o iubească mai mult decât aceasta: „Nu te voi lăsa să te duci, decât dacă mă vei binecuvânta.“ Domnul Însuşi a spus: „Cereţi – căutaţi – bateţi!“ El i-a îmbărbătat odinioară pe ucenicii Săi „să se roage neîncetat şi să nu obosească“. Ei au auzit mereu: „şi toate câte veţi cere în rugăciune, crezând, veţi primi“ sau „orice veţi cere de la Tatăl în Numele Meu, vă va da“ sau „cereţi şi veţi primi, pentru ca bucuria voastră să fie deplină“. Iacov scrie: Dacă vreunul dintre voi este lipsit de înţelepciune, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu dărnicie şi nu reproşează, şi i se va da.“ Aceste cuvinte au o aplicaţie generală. Ele pot fi extinse asupra tuturor credincioşilor. Chiar şi copilul lui Dumnezeu care are foarte puţină putere, se poate ruga, poate veghea, poate primi un răspuns şi mulţumi pentru acesta. Nimic nu este atât de potrivit pentru a ne adânci interesul faţă de poporul lui Dumnezeu, decât obişnuinţa de a ne ruga insistent pentru binele lui. Epafra era umplut în mare măsură de simpatie (interes) pentru creştinii din Colose, Laodiceea şi Ierapole. Acest interes îl îndemna să se roage, iar rugăciunile sa-le au trezit şi au mărit din nou simpatia sa. Cu cât participăm mai mult la binele şi durerea cuiva, cu atât mai mult ne vom ruga pentru el; şi cu cât ne vom ruga mai mult pentru el, cu atât mai mult va creşte interesul nostru faţă de el. Dacă vom sta mereu şi stăruitor în rugăciune pentru poporul lui Dumnezeu, nu ne vom bucura numai de creşterea şi bunul lui mers, ci vom cere mereu mai mult har pentru el. La fel stau lucrurile şi cu privire la oamenii necredincioşi din jurul nostru. Dacă ne gândim la ei în dragoste şi aşteptăm ca Dumnezeu să lucreze în inimile lor, vom căuta mai mult întoarcerea lor la Dumnezeu; iar când rugăciunea va fi ascultată, vom fi plini de mulţumire. Cât de mult ar trebui să ne îndemne toate acestea să-l imităm pe Epafra, căruia Duhul Sfânt, în legătură cu rugăciunile sale pentru poporul lui Dumnezeu, i-a dat titlul de cinste: „un slujitor credincios al lui Hristos pentru voi“ (Coloseni 1:7). Cel mai mare motiv de a tinde spre un duh al rugăciunii se află în realitatea de a fi în concordanţă cu Duhul lui Hristos. Acest motiv este într-adevăr cel mai înalt. Hristos este mereu activ pentru ai Săi, pentru ca ei să fie „desăvârşiţi şi împliniţi în toată voia lui Dumnezeu“; cine stăruie în rugăciune în această privinţă, are marele privilegiu de a avea părtăşie cu marele Mijlocitor, Mângâietor şi Preot. Ce minunat! Unor creaturi slabe şi sărmane de pe pământ le este permis să se roage pentru acelaşi lucru, care preocupă atât de mult gândurile şi interesele Domnului slavei! Ce legătură puternică şi în acelaşi timp intimă exista între inima lui Hristos şi inima lui Epafra, când acesta se lupta în rugăciune pentru fraţii săi din Colose! Fraţi iubiţi, să cugetăm la Epafra şi să imităm exemplul său, preocupându-ne în rugăciune de fraţii noştri! Trăim într-o vreme în care avem nevoie de bărbaţi care sunt gata să lucreze pe genunchi în ascuns pentru lucrarea lui Dumnezeu, şi dacă trebuie, să poarte şi lanţurile Evangheliei. Un astfel de bărbat a fost Epafra. Prima veste care o primim despre el, ni-l arată ca pe un bărbat al rugăciunii, iar ultima ca un împreună-întemniţat cu marele apostol al naţiunilor (Filimon 23). Putem fi convinşi că Domnul doreşte să trezească un duh al rugăciunii şi al intervenţiei stăruitoare printre noi. Să stăm la dispoziţia Sa ca unelte, pe care El le poate folosi în slujba Sa în duhul lui Epafra!

Comori org  http://comori.org/home.php

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/epafra/

Enoh / E. A. Bremicker

download-3 (2)

Enoh E. A. Bremicker © http://www.comori.org 2

Enoh „Enoh a umblat cu Dumnezeu.“ Duhul lui Dumnezeu ne descrie cu aceste scurte cuvinte un bărbat al credinţei din Vechiul Testament (Geneza 5:2-24). Enoh a fost unul din cei doi credincioşi ai vechiului legământ, care nu au trecut prin moarte, ci au fost răpiţi de Dumnezeu. Astfel, Enoh este o imagine a Adunării lui Dumnezeu din zilele noastre, care, ca şi el, va fi răpită la Domnul ei înainte de venirea în curând a judecăţilor peste acest pământ. Se pare că a fost foarte important pentru Dumnezeu să ne spună că Enoh umbla cu El, pentru că altfel nu ar fi amintit de două ori acest fapt. Aceste cuvinte sunt un indicator pentru noi astăzi. Şi de la noi aşteaptă Dumnezeu o astfel de umblare cu El, adică un comportament care este în concordanţă cu El. Această umblare împreună cu Dumnezeu poate fi descrisă prin următoarele trei caracteristici:

1). Aceeaşi ţintă: Chiar şi în lucrurile pământeşti, doi oameni pot merge pe acelaşi drum împreună, numai dacă urmăresc aceeaşi ţintă. Acest principiu îl putem aplica în diverse domenii ale vieţii, de exemplu la viaţa profesională, la viaţa de căsnicie şi de familie. Dar acest principiu are valabilitate deosebită pentru umblarea cu Dumnezeu. Dumnezeu urmăreşte întotdeauna un scop cu viaţa copiilor Săi. Ţinta finală este Casa Tatălui cu slava sa. Numai dacă avem în faţa ochilor această ţintă, suntem creştini cu o orientare clară, care pot merge cu Dumnezeu pe acelaşi drum. Dacă avem alte ţinte pentru viaţa noastră, respectiv aceste ţinte au prioritate, există pericolul mare de a merge pe drumuri proprii şi de a nu umbla cu Dumnezeu.

2). Acelaşi drum: Aceeaşi ţintă este de fapt o premisă pentru un drum comun, dar nu este suficientă. O umblare împreună presupune şi aceeaşi cale, calea lui Dumnezeu. În lume se spune: „Multe căi duc la Roma“, dar aceste cuvinte nu pot fi aplicate nici pe calea păcătosului spre Dumnezeu, nici pe calea creştinului pe acest pământ spre ţintă. Există o singură cale spre ţinta noastră, pe care putem merge în părtăşie cu Dumnezeu. Această cale ne este descrisă în Biblie, unde găsim urmele paşilor Mântuitorului nostru, care a fost acum 2.000 de ani pe acest pământ şi a mers înaintea noastră pe cale. Dacă vom călca pe urmele paşilor Lui, vom avea siguranţa de a merge pe o cale comună cu Dumnezeu, adică de a umbla cu El.

3). Aceeaşi viteză de mers: Doi călători pot merge într-adevăr împreună pe acelaşi drum, numai dacă au aceeaşi viteză de mers. Acest lucru are valabilitate şi pentru umblarea spirituală cu Dumnezeu. Sunt posibile două abateri:

  1. a) Mergem prea repede: Am putea, să spunem aşa, să o luăm înaintea lui Dumnezeu, şi atunci există pericolul foarte mare să cădem. De câte ori nu am văzut copii mici, care s-au desprins deodată din mâna tatălui, au luat-o înainte şi apoi, în ciuda atenţionării tatălui, au căzut. Ca exemplu îl avem pe Petru, care considera că Îl poate urma pe Domnul său până la moarte, dar care apoi a trebuit să facă o experienţă amară. Admirăm apoi harul lui Dumnezeu, care l-a ajutat pe Petru pe cale şi care ne stă şi nouă mereu la dispoziţie în toate slăbiciunile şi eşecurile noastre.
  2. b) Mergem prea încetDacă mergem mai încet decât Dumnezeu, atunci rămânem în urmă şi Îl pierdem din vedere. Aşa a fost cu poporul Israel, când Dumnezeu a dorit să-l ducă în ţara promisă. Poporul a dat înapoi şi n-a fost gata să meargă cu Dumnezeu. A rămas în urmă de teama duşmanilor din ţară şi astfel a părăsit calea pe care dorea Dumnezeu să-l conducă şi pe care ar fi fost binecuvântat. Şi aici putem vedea harul care a acţionat. Poporul a trebuit să suporte urmările încăpăţânării sale, dar 38 de ani mai târziu, Dumnezeu l-a putut introduce în ţara promisă. „Enoh a umblat cu Dumnezeu.“ Să ne îmbărbătăm astăzi prin acest credincios din timpurile trecute de a merge pe o cale pe care Dumnezeu este cu noi. A umbla cu Dumnezeu este un drept pe care îl avem pentru timpul în care mai trăim pe acest pământ. Va sosi curând clipa când îl vom părăsi. Domnul vine curând. De aceea, până atunci, să-i facem această bucurie şi să mergem împreună cu El pe cale.

Comori org  http://comori.org/home.php

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/enoh/

Eli și fii săi / G. R.  

download-3 (2)

Dumnezeu rânduise ce parte să primească preoţii din jertfele din vechiul legământ. Jertfele de ardere-de-tot erau în întregime numai pentru Dumnezeu; din celelalte jertfe, preoţii şi cel care aducea jertfa primeau partea lor, prin care intrau în părtăşie cu Dumnezeu. De cele mai multe ori era vorba despre spată sau o altă bucată descrisă cu exactitate. Însă fiii lui Eli luau din carnea jertfită ceea ce doreau ei, dispreţuind porunca lui Dumnezeu şi acţionând cu brutalitate împotriva celui care aducea jertfa; tocmai aceasta le-a fost socotit ca un păcat grav. „Şi păcatul acestor tineri era foarte mare înaintea Domnului, pentru că oamenii dispreţuiau darul Domnului.“ Dacă Dumnezeu a dat o anumită rânduială, atunci aceasta trebuia respectată; ea nu mai trebuia să fie respectată doar dacă Dumnezeu o anula. Acei bărbaţi nu s-au interesat deloc de Dumnezeu şi de Cuvântul Său, ci au făcut ceea ce au dorit ei. Găsim multe exemple în Cuvântul lui Dumnezeu cum oamenii au încălcat legea lui Dumnezeu. Astfel, fiii lui Aaron, Nadab şi Abihu, au intrat în Locul Sfânt cu un foc străin şi din această cauză au fost omorâţi pe loc, pentru că, spune Domnul, „voi fi sfinţit în cei care se apropie de Mine şi voi fi glorificat în faţa întregului popor“ (Levitic 10.3).

Şi aici vedem că Dumnezeu i-a pedepsit mai aspru pe fiii lui Eli decât pe alţii din cauza păcatelor lor, deoarece aceştia erau într-o poziţie mai apropiată de El ca preoţi. Cu cât poziţia noastră este mai înaltă, cu atât mai mare este responsabilitatea noastră; cu cât suntem mai aproape de Dumnezeu, cu atât mai exact va lucra cu noi. „Oricui i s-a dat mult, i se va cere mult; şi cui i s-a încredinţat mult, i se va cere mai mult“ (Luca 12.48). Moise şi Aaron nu au avut voie să intre în ţara promisă din cauza unui păcat. „Pentru că nu M-aţi crezut, ca să Mă sfinţiţi înaintea ochilor fiilor lui Israel, de aceea nu voi veţi duce această adunare în ţara pe care le-am dat-o“ (Numeri 20.12). Păcatul neascultării a fost pedepsit la aceşti doi bărbaţi mai aspru decât la alţi israeliţi. Domnul va pedepsi neascultarea cel mai mult la cei care posedă cunoştinţa cea mai mare. Fiecare este judecat după poziţia şi lumina, pe care o are. De aceea să nu uităm că, dacă Dumnezeu ne-a dat nouă mai multă cunoştinţă despre adevăr decât altora, trebuie să-i slujim cu mai multă credincioşie. Dacă nu o facem, atunci Domnul ne va judeca mai mult decât pe alţii, deoarece prin infidelitatea şi indiferenţa noastră Domnul a fost mai mult necinstit decât de alţii, care, având mai puţină cunoştinţă decât noi, au mers pe aceleaşi căi greşite. Neascultarea noastră lezează maiestatea lui Dumnezeu mult mai mult, iar noi suntem vinovaţi. Ca urmare, Domnul va pedepsi o stare rea la noi mai aspru decât la alţii.

Păcatul fiilor lui Eli a constat în încăpăţânare şi brutalitate. Încăpăţânarea este ceva foarte rău în ochii lui Dumnezeu. În 1 Samuel 15.23 citim: „Încăpăţânarea este ca nelegiuirea şi ca închinarea la idoli.“ De aceea vedem şi ce judecăţi aspre a adus acest păcat asupra lui Eli şi asupra întregii lui case. Cu timpul nu a mai fost permis să-i slujească Domnului vreun preot din casa lui Eli, conform cuvintelor omului lui Dumnezeu trimis la Eli (capitolul 2), a cărui profeţie s-a împlinit în vremea lui Solomon. Abiatar a fost exclus de la preoţie, deoarece a participat la răscoala împotriva lui David (1 Împăraţi 2.26, 27). Dacă în ciuda tuturor atenţionărilor, inima nu se îndreaptă spre Dumnezeu, judecata este inevitabilă (a se compara cu Proverbe 29.1). În modul în care s-a comportat faţă de Ana şi fiul ei, Eli a arătat evlavie, dar nu a avut niciun fel de energie nici pentru bine, nici pentru rău. De aceea Dumnezeu a trimis acel profet la Eli, ca să-i amintească cum îl alesese ca profet pe tatăl său din toate seminţiile lui Israel şi că dorise să lase casa tatălui său şi a lui să umble necontenit în faţa Sa. Acum însă iată ce trebuia să-i spună cu privire la păcatul fiilor săi, pe care i-a lăsat în voia lor: „Departe de Mine! Pentru că pe cei care Mă onorează îi voi onora, şi cei care Mă dispreţuiesc vor fi puţin preţuiţi“ (2.30).

Dumnezeu a ales la început pe Aaron şi pe fiii săi ca preoţi; când Core şi alţii s-au ridicat contra casei preoţeşti, Dumnezeu a confirmat preoţia lui Aaron, făcând să înverzească toiagul acestuia (Numeri 17.8). Dumnezeu a recunoscut casa lui Eli în această lume; atunci, obligaţia acestuia era să se arate mulţumitor pentru aceasta. Dar, din păcate, el a greşit foarte grav în acest punct. Cât de important este să ne verificăm, dacă nu ne iubim pe noi înşine şi pe ai noştri mai mult decât pe Dumnezeu! Seminţia preoţească a arătat întotdeauna aceeaşi râvnă pentru cinstea lui Dumnezeu, aşa cum s-a putut spune la început despre leviţi: „care a zis despre tatăl său şi despre mama sa: Nu i-am văzut! Şi n-a recunoscut pe fraţii săi şi n-a cunoscut pe fiii săi; pentru că ei au păzit cuvântul Tău şi au ţinut legământul Tău“ (Deuteronom 33.9). Dumnezeu a pus deoparte pe leviţi pentru Sine, pentru că dorea ca El să fie partea lor. Tot aşa lucrează şi cu copiii lui Dumnezeu. Cuvintele acestea sunt întotdeauna adevărate: „Cine iubeşte pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; şi cine iubeşte pe fiu sau pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.“ Remarcabil este faptul că omul lui Dumnezeu nu spune: „Pentru ce calcă fiii tăi în picioare jertfa Mea şi darul Meu?“, ci: „pentru ce călcaţi voi în picioare jertfa Mea?“ De asemenea: „Onorezi tu pe fiii tăi mai mult decât pe Mine, îngrăşându-vă cu cele mai alese dintre toate darurile lui Israel, poporul Meu?“ De fapt, Eli nu a tăcut cu totul văzând păcatul fiilor săi, dar totuşi s-a comportat mult prea indiferent faţă de acţiunile nelegiuite ale fiilor săi şi de aceea nelegiuirile lor i-au fost atribuite lui.

Acest lucru este foarte grav. Desigur, Dumnezeu este credincios; nimic nu ne va putea despărţi de dragostea Sa în Hristos Isus, Domnul nostru. Fie că suntem în necaz, în strâmtorare, în persecuţie, în foamete, în primejdii, noi suntem mai mult decât biruitori prin Acela, care ne-a iubit. Dacă acum trăim, atunci trebuie să trăim pentru Cel care ne-a iubit şi S-a dat pentru noi. Sufletul nu va găsi adevărata şi deplina pace, până nu va trăi pentru El. Noi am fost răscumpăraţi, pentru a sluji Domnului. Leviţii nu aveau nicio parte de moştenire, pentru că Domnul era partea lor de moştenire; tot aşa, creştinul nu are ce căuta în această lume; el nu are nicio promisiune pentru pământ, partea sa de moştenire este Domnul, iar pe acest Domn trebuie să-L urmeze şi acestui Domn trebuie să-i slujească; aceasta este chemarea sa. Dacă inima nu bate pentru Domnul, nu există adevărată binecuvântare. „Pe cei care Mă onorează îi voi onora, şi cei care Mă dispreţuiesc vor fi puţin preţuiţi.“ Să ne întrebăm, dragi fraţi, dacă am căutat întotdeauna onoarea Domnului sau dacă nu am neglijat sau dispreţuit câteodată pe Domnul şi onoarea Sa!

Vedem că Domnul Se îndepărtează de casa lui Eli. Pentru Eli a fost deja o mare smerire faptul că Domnul nu i s-a mai descoperit lui, ci băiatului Samuel şi i-a arătat acestuia judecăţile pe care le va aduce asupra casei lui Eli. Dar nici nu ar fi putut fi altfel! Domnul spusese: „voi fi sfinţit în cei care se apropie de Mine şi voi fi glorificat în faţa întregului popor“. El a arătat aceasta prin faptul că nu i-a cruţat pe Nadab şi Abihu, fiii lui Aaron. Şi aici, n-a putut să lase nepedepsit comportamentul rău al fiilor lui Eli. Dar este frumos să vedem că Dumnezeu nu pedepseşte cu plăcere şi că El face aceasta numai când nu mai are nicio altă soluţie. Chiar şi pe cel mai nelegiuit, Domnul îl iartă şi îl scapă de judecată, dacă acesta se smereşte. Dar Eli nu s-a smerit, deşi a ştiut comportamentul fiilor săi şi ce judecată groaznică va veni asupra sa şi asupra casei sale. Ca un slujitor fidel al lui Dumnezeu, Eli ar fi trebuit să-i disciplineze şi să-i pedepsească pe fiii săi, dar nu a făcut-o. Ce cuvinte grave a rostit acel profet trimis de Dumnezeu! Totuşi, Eli nu s-a smerit, deşi ar fi fost timpul să se pocăiască în sac şi cenuşă. Vedem cât de puţin simţământ mai avea Eli faţă de Dumnezeu. Dacă vine cineva cu o astfel de poruncă din partea lui Dumnezeu şi nu face nicio impresie, atunci înţelegem de ce trebuie să intervină Dumnezeu. Domnul ar fi acţionat mai bine altfel. Dacă inima se smereşte cu adevărat, atunci Domnul Se foloseşte de această ocazie pentru a înlătura pedeapsa vestită. Imediat ce Ahab, un om rău şi închinător la idoli, s-a pocăit, Dumnezeu a îndepărtat mânia Sa de la el. Dar chiar dacă îndelunga-răbdare a Domnului este mare pe de o parte, El arată pe de altă parte seriozitate. El îi spune preotului Său infidel prin Samuel: „Pentru că i-am spus că voi judeca pentru totdeauna casa lui pentru nelegiuirea pe care a ştiut-o: pentru că fiii săi au adus blestem asupra lor, şi el nu i-a împiedicat“ (3.13).

Ce pline de învăţătură şi cât de importante sunt aceste lucruri pentru viaţa fiecăruia, în mod deosebit pentru creştini! Adevăratul credincios nu va merge în pierzare datorită harului lui Dumnezeu; totuşi, pedeapsa poate merge până la moarte. De aceea să exercităm o judecată de sine serioasă asupra gândurilor, cuvintelor şi lucrărilor noastre! Ce trist este când Dumnezeu trebuie să disciplineze! Eli nu s-a smerit. Cuvintele sale arată indiferenţă şi împietrire a inimii: „Este Domnul: să facă ce este bine în ochii Săi.“ Ce limbaj trist faţă de îndelunga-răbdare pe care a arătat-o Dumnezeu faţă de el şi casa lui!

Cât de preţios este pe de altă parte să vedem în aceste capitole, pe lângă infidelitatea şi indiferenţa lui Eli, încrederea copilărească şi fidelitatea lui Samuel şi cum Domnul îl onorează în faţa oamenilor! Un principiu divin, care rămâne întotdeauna adevărat, este: „pe cei care Mă onorează îi voi onora“. Dacă avem de judecat ceva la noi înşine, atunci să o facem, pentru că Dumnezeu este peste noi şi cunoaşte totul. Domnul să ne dea în toate lucrurile o conştiinţă fină, o inimă care se lasă în totul învăţată de El!

http://www.clickbible.org/teme-biblice/familie/eli-si-fii-sai/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/eli-si-fii-sai-g-r/

Eli şi familia sa (1 Samuel 1 şi 2)de Harm Wilts

download-3 (2)

Despre Eli ni se relatează foarte puţin în Biblie. Despre soţia lui nu citim nimic. Ceea ce ştim despre acest preot găsim în 1 Samuel 1-4.

El a fost până la o vârstă înaintată atât preot, cât şi judecător în Israel. Nu ni se spune în ce mod şi-a exercitat activitatea sa publică. El ne este descris mai ales ca tată al celor doi fii ai săi, Hofni şi Fineas. În această lucrare plină de responsabilitate, Eli a eşuat. De aceea, Eli este un exemplu de avertizare pentru toţi cei care au primit de la Dumnezeu autoritate părintească şi sunt răspunzători pentru aceasta.

Comportamentul urât al celor doi fii ne este descris în culori vii. Ei erau fii ai lui Belial, adică nişte netrebnici (1 Samuel 2.12). Totuşi, ei aveau o poziţie privilegiată în Israel. Ei erau preoţi, mijlocitori între Dumnezeu şi popor. Ei aveau dreptul de a aduce lui Dumnezeu jertfe-le poporului şi să ia din aceste jertfe partea care le revenea. În Levitic este descris modul în care trebuiau să-şi ia partea care le revenea.

Dar ei nu se temeau de Dumnezeu şi nu ţineau seama de prevederile Cuvântului Său. A se citi în acest sens şi Maleahi 2.1-3. Ei nu erau mulţumiţi cu partea care le revenea din jertfă, ci luau cele mai bune părţi pentru ei. Chiar şi atunci când persoana care jertfea le atrăgea atenţia cu privire la încălcarea obligaţiei care le revenea şi cu privire la neascultarea lor, ei îşi impuneau voinţa. Prin aceasta, ei au fost cauza pentru care întreaga slujbă a jertfelor Domnului a fost dispreţuită.

Acesta nu era singurul lor păcat. În capitolul 2, versetul 22 citim că se culcau cu femeile care se strângeau la intrarea cortului întâlnirii. Singurul loc, în care mai este vorba despre femei care se strângeau la intrarea cortului întâlnirii, este Exod 38.8. Şi această slujbă a fost compromisă prin comportamentul păcătos al fiilor lui Eli. Nu erau ei bărbaţi căsătoriţi? Cel puţin despre Fineas ştim că soţia sa avea mai mult respect faţă de onoarea lui Dumnezeu decât soţul ei (4.19-22).

Şi totuşi, aceşti bărbaţi ocupau un loc privilegiat! Erau bărbaţi chemaţi de Dumnezeu pentru a îndruma poporul în Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru a învăţa pe popor, prin exemplul propriu, teama de slujba Domnului. Ce grav au eşuat, deşi au fost mereu atenţionaţi! Un om al lui Dumnezeu a fost trimis să-i atragă atenţia lui Eli şi totodată fiilor săi cu privire la păcatele lor grave.

Iar Eli? Nu citim că el personal ar fi luat parte la aceste nedreptăţi. El a rămas fidel. El l-a instruit bine pe tânărul Samuel, care îi fusese încredinţat. Eli i-a mustrat pe fiii săi, dar a rămas la un protest slab. „Pentru ce faceţi lucruri ca acestea? Pentru că aud de faptele voastre rele de la tot poporul acesta. Nu, fiii mei, pentru că ştirea pe care o aud nu este bună“ (1 Samuel 2.23, 24). Dar aceste avertizări au venit prea târziu. Măsura păcatului lor era deplină. Domnul a decis să-i omoare (versetul 25).

În orbirea lor, ei considerau că-L pot obliga pe Dumnezeu să le dea victoria în lupta contra filistenilor. Fără să aibă o însărcinare în acest sens, ei au dus chivotul în tabără. Ei considerau că Dumnezeu era obligat să vegheze asupra chivotului şi lor să le dăruiască victoria.

Dumnezeu avea propriile Sale mijloace să vegheze asupra onoarei Sale. Judecata vestită a fost executată: oştirea a fost bătută; Hofni şi Fineas au fost omorâţi; chivotul a fost luat. Când Eli a auzit aceste veşti groaznice, mai ales că a fost luat chivotul, a căzut pe spate de pe scaunul său şi a murit. Reacţia sa arată cât de mult era preocupat cu lucrurile Domnului. El personal a fost temător de Dumnezeu până la sfârşit.

Să ne preocupăm mai amănunţit cu Eli, mai ales în postura sa de tată. Putem învăţa multe de aici pentru zilele noastre. Acest bărbat a eşuat grav în exercitarea autorităţii părinteşti. Fiii nu au ascultat de tatăl lor. Pentru această neascultare, aceştia au trebuit să plătească. Dar a scăpat tatăl fără pedeapsă? Dumnezeu a vorbit, prin acţiunea Sa, atât lui, cât şi tuturor taţilor.

„Şi un om al lui Dumnezeu a venit la Eli“ (2.27). Acesta i-a adus aminte lui Eli de poziţia privilegiată ca urmaş al marelui preot Aaron, ceea ce însemna o măsură mare de responsabilitate. Deşi fiii săi făceau nedreptatea, iar el nu participa la aceasta, totuşi omul lui Dumnezeu l-a făcut pe el personal răspunzător. Cuvintele omului lui Dumnezeu adresate lui Eli au fost foarte serioase: „Pentru ce călcaţi voi în picioare jertfa Mea şi darul Meu… Şi onorezi pe fiii tăi mai mult decât pe Mine.“ De aceea, judecata trebuia să vină asupra lui Eli şi asupra casei sale. Mai târziu, tânărul Samuel a fost acela care a adresat această veste. Eli a fost nevoit să audă reproşul, că ştiuse toate nedreptăţile fiilor săi şi nu le interzisese acestea. El nu acţionase ca mare preot cu responsabilitate, pentru a împiedica dispreţuirea slujbei jertfelor. Ca judecător nu îi pedepsise pe fiii săi pentru faptele lor de ruşine. Eli a eşuat şi ca tată în familia sa.

Cine priveşte în jurul său şi citeşte ziarul, poate constata că domneşte o criză de autoritate în toate domeniile societăţii noastre. Astfel de perioade au existat şi în Israel. „Fiecare făcea ce era drept în ochii săi“ (Judecători 17.6; 18.1; 19.1; 21.25).

Dacă deschidem Noul Testament, citim: „Orice suflet să fie supus autorităţilor care sunt mai presus de el. Pentru că nu este autoritate decât de la Dumnezeu; şi cele care există sunt rânduite de Dumnezeu“ (Romani13.1). Cei care posedă autoritate sunt răspunzători înaintea lui Dumnezeu pentru modul în care exercită această autoritate. Exercitarea despotică a acestei autorităţi a fost unul din factorii care au dus printre altele la marea revoluţie franceză şi alte revoluţii după aceea. Dar sămânţa acestor revoluţii a fost, pe de altă parte, semănată şi prin scrierile filozofilor, care şi-au pus pecetea şi pe gândirea peadagogilor. Influenţa lor acţionează încă.

Foarte cunoscut este Jean Jacques Rousseau. Cartea sa despre educaţie, „Emile“, a exercitat o mare influenţă. Dar teoriile dezvoltate acolo sunt inacceptabile pentru creştinii fideli Bibliei. Nu trebuie să ne mire acest fapt. Tatăl necredincios al lui Rousseau i-a permis fiului său să citească deja din fragedă tinereţe tot felul de cărţi. Apoi, la vârsta de zece ani, tatăl său l-a părăsit. Dintr-o relaţie a lui Rousseau cu o slujnică, pe care a „legalizat-o“ mai târziu în felul său, au rezultat cinci copii, pe care i-a dus la casa de copii. Ca tată a fost el însuşi un exemplu foarte rău.

Rousseau pleca de la gândul că un om este bun din fire şi că trebuie protejat de influenţe dăunătoare din exterior. El nu dorea să ştie nimic despre „pedeapsă“. Influenţa religioasă o considera ca venind de la cel rău. El considera numai propria conştiinţă ca un conducător sigur. El o numea un instinct divin, o voce cerească, judecătorul asupra binelui şi răului, care îl face pe om egal cu Dumnezeu. Despre Isus Hristos nu dorea să ştie nimic. Acest om păcătos a exercitat o in-fluenţă mare, iar teoriile sale îşi găsesc şi astăzi mulţi adepţi.

În secolul al douăzecilea, cărţile doctorului Benjamin Spock au exercitat o influenţă mare şi sunt şi astăzi mereu citite. Cea mai cunoscută carte a medicului pediatru şi pedagog american, născut în 1903, este „Îngrijirea sugarului şi a copilului“. A fost tradusă în peste treizeci de limbi şi a atins cu mult în urmă peste o sută şaptezeci de ediţii. În America a devenit cartea cea mai folosită, pentru că în ea sunt date, într-un limbaj clar, sfaturi pentru tot felul de probleme de hrănire şi educare. Punctul său de pornire era autodezvoltarea liberă a copilului, ceea ce duce la concluzii periculoase. În mod deosebit, câteva gânduri despre autoritate, ascultare şi pedeapsă sunt inaccep-tabile pentru un creştin, deoarece sunt nebiblice. În ediţiile ulterioare a corectat unele exprimări.

O mamă din America scria despre experienţele ei. Îşi educase copilul exact după indicaţiile lui Spock, dar copilul devenise tot mai dificil şi mai brutal. Până la urmă, în ciuda sfaturilor lui Spock, i-a dat copilului o bătaie zdravănă. A zbierat de-ţi rupea inima, dar apoi s-a liniştit şi de atunci a devenit mult mai ascultător.

Împăratul cel mai înţelept al tuturor timpurilor, Solomon, a vorbit altfel despre educaţie. Punctul său de plecare era frica de Domnul. Termeni ca disciplină, ascultare, pedeapsă erau la el în prim-plan. Citiţi cu atenţie cartea Proverbe!

După ce ne-am preocupat cu nereuşita cu urmări grave a metodei de educaţie a lui Eli, mi se pare util să observăm cum trebuie făcută educaţia din punct de vedere biblic. Pentru aceasta plecăm de la premisa că bărbatul este capul familiei şi că el este răspunzător înaintea lui Dumnezeu pentru conducerea familiei sale. Pentru această lucrare (la fel ca pentru toate celelalte), Dumnezeu i-a dat o soţie ca „ajutor”. Hristos este capul bărbatului. Bărbatul este capul femeii. Bărbatul şi femeia sunt egali înaintea lui Dumnezeu, dar femeia, care interpretează aceasta ca egalitate în drepturi, face o greşeală gravă cu urmări fatale. Când copiii văd că mama lor respinge conducerea soţului ei, vor înţelege greu să accepte conducerea tatălui. Urmarea va fi neascultare. În astfel de familii nu domneşte disciplina. Dumnezeu nu este „Dumnezeu al dezordinii, ci“ – atenţie la expresia folosită aici – „al păcii“ (1 Corinteni 14.33). Pace este mai mult decât ordine. Un tată poa-te face ordine, exercitând autoritate cum consideră el, aceasta nefiind biblică şi creând tocmai dezordine. În Coloseni 3.20 citim: „Copii, as-cultaţi de părinţii voştri în toate, pentru că aceasta este plăcut în Dom-nul.“ Domnul Isus a dat ca şi Copil un exemplu în acest sens.

Taţii sunt îndemnaţi: „Taţilor, nu-i întărâtaţi pe copiii voştri, ca să nu fie descurajaţi.“ În Efeseni 6.4 citim: „Şi voi, taţilor, nu-i provocaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i în disciplina şi sub mustrarea Domnului.“ Cum ar putea un bărbat să fie capabil să împlinească această lucrare plină de responsabilitate fără ajutorul devotat al unei soţii iubitoare, care este şi ea conştientă de responsabilitatea ce îi revine?

Forma ideală de conducere o găsim prezentată în Psalmul 32.8: „Eu te voi instrui şi te voi învăţa calea pe care trebuie să mergi; Eu te voi sfătui, având ochiul Meu asupra ta.“ Dumnezeu Însuşi doreşte să-Şi conducă astfel copiii. A conduce cu ochii este desigur forma cea mai bună de conducere, şi pentru părinţi. Dar, din nefericire, acest lucru nu este întotdeauna posibil. În versetul 9 urmează atenţionarea: „Nu fiţi ca un cal sau ca un catâr, care n-au pricepere, a căror podoa-bă sunt frâul şi zăbala pentru a-i struni când nu vor să se apropie de tine.“ Sensul textului este: Dumnezeu doreşte să ne conducă cu ochiul Său, dar dacă nu dorim să acceptăm această călăuzire, trebuie să aplice mijloace mai severe. Dumnezeu ne arată aici purtarea Sa de grijă plină de dragoste pentru noi, chiar şi pe calea disciplinei.

În Evrei 12 citim: „Fiul meu, nu dispreţui disciplinarea Domnului, nici nu te descuraja când eşti mustrat de El; pentru că Domnul îl disciplinează pe acela pe care-l iubeşte şi biciuieşte pe orice fiu pe care-l primeşte. Răbdaţi disciplinarea, Dumnezeu Se poartă cu voi ca faţă de nişte fii; deoarece, care este fiul pe care nu-l disciplinează tatăl? Dar, dacă sunteţi fără disciplinare, de care toţi au avut parte, atunci sunteţi nelegitimi, şi nu fii. Mai mult, am avut pe părinţii noştri după carne ca să ne disciplineze, şi i-am respectat; să nu ne supunem cu mult mai mult Tatălui duhurilor şi să trăim? Pentru că, în adevăr, ei ne disciplinau pentru puţine zile, după cum li se părea bine; dar El, pentru folosul nostru, ca să luăm parte la sfinţenia Lui. Dar orice disciplinare, pentru acum, nu pare a fi de bucurie, ci de întristare; dar după aceea le dă celor deprinşi prin ea rodul dătător de pace al dreptăţii“ (versetele 5-11).

În aceste versete, disciplinarea lui Dumnezeu este comparată cu disciplinarea părinţilor. De aici putem învăţa multe ca taţi. Dumnezeu disciplinează numai din dragoste şi are mereu în vedere binele nostru. El alege în acest scop, la intervale date, mijloacele adecvate de disciplinare, iar acestea produc apoi rodul dătător de pace al dreptăţii. Şi la noi, dragostea trebuie să fie motivul în alegerea măsurilor de disciplinare care ne stau la dispoziţie. Să ne verificăm pe noi înşine, da-că nu există alte motive cum ar fi ambiţia, mândria ofensată sau altceva care joacă un rol. Trebuie să alegem mijloacele care ni se par în mod cinstit cele mai adecvate. Să ne gândim dacă aceste măsuri sunt prea uşoare sau prea grele sau de prea lungă durată.

Dacă nu se exercită disciplină acolo, unde conform Cuvântului lui Dumnezeu este necesară, se arată lipsa dragostei, chiar dacă adesea se afirmă contrariul. Acest lucru îl învăţăm foarte clar din aceste cuvinte. Atunci i-am trata pe copiii noştri ca fiind nelegitimi şi i-am neglija foarte mult. Dacă disciplina este exercitată în mod drept, copiii se vor supune acesteia şi nu vor pierde respectul faţă de părinţii lor, ci din contră!

Dumnezeu nu ne tratează pe noi, copiii Săi, ca nelegitimi. Nici noi să nu-i tratăm astfel pe copiii noştri. Cu siguranţă, nimeni nu intenţio-nează aşa ceva. Dar totuşi, practica ne arată adesea că acest lucru se petrece. Se renunţă la disciplină, pentru că ar fi în dezavantajul copiilor şi ar putea trezi frustrări dăunătoare. Acesta a devenit un argument des folosit, care poate fi auzit deseori în legătură cu disciplina. Rezultatul este o generaţie de copii dificili, neascultători şi un tineret revoltător. Ei au avut parte de prea puţină pedeapsă. Iar în faţa lor stă o generaţie întreagă de părinţi frustraţi, care sunt tiranizaţi de copiii lor. Această problemă actuală atrage atenţia multor psihologi. „ …Iată, ei au respins cuvântul Domnului; şi ce înţelepciune au ei?“ (Ieremia 8.9). Aceasta este o întrebare pătrunzătoare! Avem nevoie de multă înţelepciune pentru lucrarea grea de educare a copiilor noştri. În această lucrare nu putem renunţa la învăţăturile Cuvântului lui Dumnezeu.

Ştim că Samuel, urmaşul lui Eli şi ultimul judecător în Israel, a fost martorul a tot ce s-a petrecut în casa lui Eli. Dar nici el nu şi-a îndeplinit, mai târziu, corespunzător lucrarea ca tată. El i-a pus pe fiii săi ca judecători (1 Samuel 8.1) şi nu a observat că nu erau potriviţi pentru aceasta. Când poporul i-a atras atenţia cu privire la comportamentul lor ruşinos, se pare că i-a destituit din funcţie, aşa cum se poate probabil deduce din cuvintele: „iată, fiii mei sunt cu voi“ (1 Samuel 12.2).

Un mare pericol pentru mulţi părinţi constă în supraaprecierea pro-priilor copii. De câte ori nu este aşa! Un alt pericol, contrar acestuia, este ca părinţii să nu recepteze părţile bune la copiii lor. Atunci nici nu pot să exprime cuvinte de apreciere şi să-şi promoveze astfel copiii. Aceştia tocmai de aşa ceva au nevoie. Cele mai mici greşeli sunt criticate cu severitate. Mai ales părinţii dotaţi, care au realizat mult, rostesc mereu cuvintele: „Nu eşti în stare de nimic.“ Aceasta poate duce la trezirea unor complexe de inferioritate în copil, de care nu va scăpa toată viaţa. De cât de multă înţelepciune avem nevoie pentru a ocoli toate aceste stânci!

Related Posts

Familia din Betania

Iosif şi Maria

Zaharia şi Elisabeta

http://www.clickbible.org/ascunse/teme-biblice-2/familie-2/familii-din-scriptura/eli-si-familia-s

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/eli-si-familia-sa-1-samuel-1-si-2/

ECLESIOLOGIE – doctrina despre Trupul lui Cristos (Biserica) / Misiunile, sau „Îmi voi zidi biserica” de Rev. C. Hanko Matei 16:18

download-3 (2)

Misiunile, sau „Îmi voi zidi biserica” de Rev. C. Hanko   Matei 16:18

Ce înţelegem noi prin misiuni?

Întrebarea ar putea suna destul de banală, luând în considerare faptul că efortul de misiune este unul din subiectele cele mai discutate ale bisericii, unul din eforturile cel mai zelos încurajate şi îndeplinite.

Şi totuşi ce înţelegem noi prin misiuni?

Sau ca să punem întrebarea puţin mai diferit: Ce ne învaţă Scriptura cu privire la eforturile de misiune drept chemarea bisericii lui Isus Hristos din decursul istoriei până la sfârşitul vremii? Şi în aceiaşi legătură, care este chemarea individului în privinţa strădaniilor de misiune?

Lucrarea de misiune?

În a răspunde la această întrebare, ne gândim deodată la Marea Comisiune a Domnului nostru aşa cum este exprimată în Matei 28:19, 20, „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin”. Vezi şi Marcu 16:15, 16; Luca 24:46, 47.

Din această Mare comisiune putem deduce câteva concluzii definite cu privire la misiuni drept chemare a bisericii.

Cuvântul „misiune” înseamnă „a fi trimis”, astfel, a fi trimis de Hristos. Numele de „apostol” înseamnă „unul care este trimis”. Apostolii erau numiţi în oficiul lor special de Cel trimis de Tatăl, de Hristos. El a suflat asupra lor Duhul Său drept Duh al Domnului înviat astfel calificându-i pentru lucrarea de apostolie, Ioan 20:22. În Ziua Rusaliilor ei au fost mult mai iluminaţi pentru lucrarea lor prin revărsarea Duhului peste biserică. Dar punctul care trebuie accentuat aici este că apostoli, cei unsprezece, au fost chemaţi în particular de Hristos şi calificaţi de darul Duhului Sfânt pentru a îndeplini lucrarea de proclamare a evangheliei până la capătul pământului. Mai târziu aceiaşi chemare vine prin intermediul bisericii către alţii, aşa cum vom vedea. Dar apostolii au fost primii care să fie chemaţi şi trimişi drept „pescari de oameni”.

Isus ne spune apoi în Marea Comisiune că cel care este trimis trebuie să înveţe. În mod literal aceasta poate fi tradus prin „a face ucenici”, adică a face ucenici din cei care ascultă Cuvântul. Ei nu trebuie făcuţi ucenici, urmaşi sau elevii unui anumit om, ci ai lui Hristos. Nimeni nu poate spune „eu sunt al lui Pavel”, sau „sunt al lui Chifa”, ci fiecare trebuie să fie un ucenic al lui Hristos, învăţat de El, şi prin urmare gata să-şi ia crucea şi să-L urmeze. Vezi 1 Corinteni 1:12, 13; Matei 16:24.

Aceasta este confirmat în Marcu 16:15, 16, „Duceţi-vă în toată lumea, şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură. Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit; dar cine nu va crede, va fi osândit”.

Marcu vorbeşte despre predicarea evangheliei. Evanghelia este „vestea bună”, adică vestea bună pe care o aduce Isus prin ambasadorii Săi. Aceasta este vestea bună pe care o avem în Scripturi, Cuvântul lui Dumnezeu infailibil, autoritar. Acesta este Cuvântul care este puterea lui Dumnezeu care face ucenici din toate naţiunile.

Aici Isus accentuează încă o dată faptul că cei care fac lucrarea de misiune trebuie să fie chemaţi şi trimişi. Şi ei trebuie să meargă în toată lumea, la fiecare creatură. În timp ce predicarea evangheliei era limitată într-o mare măsură către Israel în vechea dispensaţie, şi Isus şi-a limitat predicarea Sa aproape în întregime către evrei, în noua dispensaţie evanghelia trebuie meargă dincolo de biserica stabilită, chiar la fiecare naţiune şi la toate popoarele, chiar până la marginile pământului. Căci Isus spune în Matei 24:14, „Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul”.

Misiunile definite

Putem defini aşadar lucrarea de misiune drept: Acea lucrare a lui Dumnezeu în Hristos cu ajutorul căreia, prin lucrarea oficială a Cuvântul prin biserică, El îşi adună biserica Sa drept aleşi ai săi şi popor răscumpărat în Hristos din naţiunile lumii, atât dintre evrei cât şi dintre neamuri.

De îndată ce vom avea ocazia să ne referim la această definiţie din când în când, este bine să o ţinem în minte şi să revenim la ea când este necesar.

Înainte de a intra în mai multe detalii despre acest subiect, ar trebui să ne întrebăm: Conform Scripturilor, ce ne motivează în a face lucrarea de misiune?

Suntem noi motivaţi de o dorinţă de a îmbunătăţi condiţiile sociale din această lume prezentă? Este ţelul nostru pentru o lume mai bună în care boala şi povara sunt reduse la un minim, războiul să fie îndepărtat, şi întreaga lume să se bucure de un mileniu de pace şi prosperitate, similar cu grădina originală a Edenului?

Sau suntem oare motivaţi în principal de o „pasiune pentru suflete”? Este preocuparea noastră centrală de a salva o lume pierdută? Sau poate că suntem motivaţi mai întâi de toate de dragostea noastră de Dumnezeu? Este dragostea lui Dumnezeu şi zelul pentru numele Său şi slava Sa preocuparea noastră centrală?

Motivul

Este important în această legătură să mergem la capitolul şase al profeţiei din Isaia, unde Isaia este chemat să fie profet. Acolo citim: „În anul morţii împăratului Ozia, am văzut pe Domnul şezând pe un scaun de domnie foarte înalt, şi poalele mantiei Lui umpleau Templul. Serafimii stăteau deasupra Lui, şi fiecare avea şase aripi: cu două îşi acopereau faţa, cu două îşi acopereau picioarele, şi cu două zburau. Strigau unul la altul, şi ziceau: ‚Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!’ Şi se zguduiau uşiorii uşii de glasul care răsuna, şi casa s-a umplut de fum”. Reacţia profetului a fost că el a devenit conştient de nevrednicia şi insignifianţa sa, aşa că a strigat „‚Vai de mine! …căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate, şi am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor!’” Dar acum nu scăpaţi din vedere următoarele două versete: „Dar unul din serafimi a zburat spre mine cu un cărbune aprins în mână, pe care-l luase cu cleştele de pe altar. Mi-a atins gura cu el, şi a zis: ‚Iată, atingându-se cărbunele acesta de buzele tale, nelegiuirea ta este îndepărtată şi păcatul tău este ispăşit!’ Am auzit glasul Domnului, întrebând: „Pe cine să trimit, şi cine va merge pentru Noi?” La care omul lui Dumnezeu putea doar să răspundă: „Iată-mă, trimite-mă!”.

Oricine este trimis să predice evanghelia trebuie să fie umplut de un sens de sfinţenie a singurului Dumnezeu adevărat şi suveran. El este trimis de Dumnezeu, şi el trebuie să caute mai întâi şi întotdeauna slava lui Dumnezeu. Aşa cum Dumnezeu în sfinţenie este devotat faţă de Sine ca singurul Dumnezeu, tot aşa şi servitorul lui Dumnezeu trebuie să fie devotat faţă de Dumnezeu. Motivul său trebuie să fie întotdeauna: Slava lui Dumnezeu prin adunarea bisericii.

Este adevărat, de sigur, că „fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva: să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu” 1 Corinteni 10:31. Aceasta sună ca banalitate în vremurile noastre nelegiuite, dar este în armonie perfectă cu prima petiţie a Rugăciunii Domnului: „Sfinţească-se Numele Tău”.

Prima şi cea mai importantă dorinţă a inimilor noastre face posibil să ne rugăm toate celelalte petiţii. Dar aceasta trebuie să fie prima.

Şi acesta este motivul pentru care trebuie să fie acesta motivul nostru în oricare strădanie de misiune a noastră. Căci Dumnezeu spune în Isaia 43:11, 12, „Eu, Eu sunt Domnul, şi afară de Mine nu este nici un Mântuitor! Eu am vestit, am mântuit, am prorocit, nu sunt străin între voi; voi Îmi sunteţi martori – „zice Domnul, – că Eu sunt Dumnezeu”. Ce motiv minunat: Spuneţi neamurilor că Domnul domneşte. El este Dumnezeu şi în afară de El nu este nimeni altul, El este singurul Mântuitor. „Vrednic eşti Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava, cinstea şi puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile, şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute!” Apocalipsa 4:11.

Având aceasta în minte trebuie să ne întrebăm: Care este scopul misiunilor? Este acela de a crea împărăţia lui Hristos aici pe pământ? Sau este de a câştiga suflete pentru Isus? Unele din aceste expresii sunt folosite aşa de adesea încât am ajuns să le acceptăm fără să mai ne întrebăm. Dar unde în Scriptură suntem învăţaţi să căutăm o împărăţie pământească? Unde citim despre a face ceva pentru Isus, precum câştigarea de suflete? A fost acesta scopul profeţilor în vechea dispensaţie? A fost acesta motivul lui Isus în lucrarea Sa pământească? Aceasta e ceea ce spune Marea Comisiune?

În Scriptură veţi găsi exact opusul.

Scopul

Isus vorbeşte despre „învăţarea” tuturor naţiunilor, sau de a face ucenici din toate naţiunile. Aici avem deja cheia adevăratei lucrări de misiune, şi una importantă de fapt. În ziua Rusaliilor acel mic grup de ucenici, care numărau circa o sută douăzeci de suflete, a fost crescut la mai mult de trei mii. Zilnic alţii erau convertiţi şi adăugaţi la grupul ucenicilor lui Isus. Fapte 2:47 ne spune: „Şi Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiţi”. Şi în Fapte 13:48 citim că „Şi toţi cei ce erau rânduiţi să capete viaţa veşnică, au crezut”. Apostolii au fost trimişi să predice Cuvântul. Ei erau martorii lui Dumnezeu, proclamând Evanghelia mântuirii în numele Domnului lor înviat. Şi prin predicarea lor biserica era adunată. Adunarea bisericii, adică, a aleşilor lui Dumnezeu, este în mod evident scopul întregii strădanii de misiune.

Aceasta este în armonie cu mărturia lui Isus, că El trebuie să adune oile Sale care i-au fost date Lui de către Tatăl. El şi-a adunat oile din mulţimea evreilor în vechea dispensaţie. Dar lucrarea Sa nu era deloc terminată, căci mai erau multe alte oi date Lui de către Tatăl, care trebuiau să fie aduse şi ele. În Ioan 10:16 citim astfel, „Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu, şi va fi o turmă şi un Păstor”.

Cu aceasta în minte putem înţelege pasajul la care se face referire adesea din Ioan 3:16: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”. Orice student al Scripturilor trebuie să realizeze faptul că termenul „lume” din Scriptură aproape că nu se referă niciodată la toţi oamenii cap cu cap. Acesta se poate referi la suma totală a celor care sunt sub dominaţia lui satan, aşa că credinciosul este avertizat să nu iubească lumea de nelegiuire 1 Ioan 2:15. Cine ar crede că „lumea” din 1 Ioan 2:15 se referă la toţi oamenii, inclusiv la cei aleşi? Nimeni. Dar nici Ioan 3:16 nu se poate referi la lumea celor răi, ca în 1 Ioan 2:15. Aici în Ioan 3:16 Isus vorbeşte despre întregul organism al aleşilor lui Dumnezeu, drept cei care formează mulţimea pe care nu o poate număra nici un om în noua creatură.

Aşadar scopul misiunilor este ca biserica lui Isus Hristos să fie adunată din toate capetele pământului, aşa încât toţi aleşii lui Dumnezeu să fie uniţi în perfecţiune în slavă.

Foarte relatat faţă de întrebarea scopului misiunii este alta: Cine face lucrarea de misiune? Câştigă omul suflete pentru Isus? Sau este acesta un efort reunit al lui Dumnezeu şi al omului care lucrează împreună? Sau este aceasta lui Dumnezeu îndeplinită prin servitorii Săi?

A pune întrebarea înseamnă a răspunde acesteia.

Nicăieri în Scriptură nu suntem învăţaţi că noi putem face orice pentru Dumnezeu. Dar suntem învăţaţi exact opusul. Isus spune, „Fără mine nu puteţi face nimic”, Ioan 15:5. Aceasta se aplică în mod sigur la predicarea evangheliei, şi la aşteptarea rodirii din predicare. Cât de încurajator este, pe de altă parte, laudă confidentă a apostolului Pavel, „Pot totul prin Hristos care mă întăreşte”.

Se face uneori referire la 1 Corinteni 3:9 pentru a se dovedi că predicarea evangheliei este o strădanie unită a lui Dumnezeu şi a omului. Acolo citim următoarele: „Căci noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu”. Aceasta sună cu certitudine ca o aventură cooperativă dintre Dumnezeu şi om. Aţi vrea să priviţi la context? Acolo citim că Pavel este nimic, şi Apolo este nimic; nimic altceva decât slujitori prin care Domnul lucrează faptele Sale. Pavel adaugă, „Eu am plantat, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească. Aşa că nici cel ce sădeşte, nici cel ce udă nu sunt nimic; ci Dumnezeu, care face să crească”. Apoi el conclude în versetul 9, ceea ce este exprimat mai clar în alte traduceri, „Căci noi suntem împreună (Pavel, Apolo şi alţii) lucrători ai lui Dumnezeu”. Şi notaţi acel AI LUI DUMNEZEU. Nu, cu Dumnezeu, nici pentru Dumnezeu, ci ai lui Dumnezeu.

Să ne referim din nou la Ioan 10:16. Hristos vorbeşte în calitate de Păstorul cel Bun, spunând, „Mai am şi alte oi”. Notaţi că nu este: sper să am, nici: voi avea, ci: am. Domnul ştie din veşnicie şi pretinde ca proprietate a Sa pe toţi cei daţi Lui de către Tatăl (Ioan 6:37). „Şi pe acelea trebuie să le aduc”. Hristos îşi adună pe cei ai lui. Şi El îi adună prin predicarea Cuvântului. Căci „Şi ei îmi vor auzi vocea Mea”. Când Hristos vorbeşte prin slujirea Cuvântului întreaga biserică aleasă este adunată ca o singură turmă, şi este condusă în turma de slavă. „Şi vor fi o singură turmă şi un singur păstor”.

Fapte 2 se încheie cu această declaraţie „Şi Domnul (notaţi felul cum această lucrare este atribuită numai Lui) adăuga la biserică zilnic pe cei ce erau mântuiţi”. Apostolii erau pe deplin conştienţi de faptul că ei erau doar instrumente prin care Hristos îşi manifesta puterea Sa, căci atunci când Petru a vindecat pe ologul de la uşa templului, el nu şi-a acordat credit lui, ci a atribuit puterea Prinţului Vieţii, „Pe care Dumnezeu l-a înviat din morţi, şi pe care îl mărturisim cu toţi”. Notaţi, „Şi numele său (prezenţa şi puterea Sa) prin credinţa în numele său l-a făcut pe acest om puternic, pe care îl vedeţi şi îl ştiţi; da, chiar credinţa care este prin El (notaţi că şi credinţa este de la Isus, Efeseni 2:8) i-a dat omului acestuia o tămăduire deplină, cum vedeţi cu toţii, Fapte 3:15, 16.

Pavel în călătoriile sale misionare mergea aşa cum îl călăuzea Duhul. Uneori el era împiedicat să lucreze în anumite zone, pentru a fi direcţionat către un teren nou de lucrare. „Fiindcă au fost opriţi (Pavel, Sila şi Timotei) de Duhul Sfânt să vestească Cuvântul în Asia, au trecut prin ţinutul Frigiei şi Galatiei. Ajunşi lângă Misia, se pregăteau să intre în Bitinia; dar Duhul lui Isus nu le-a dat voie” Fapte 16:6, 7. La scurt timp după aceea Pavel a primit chemarea macedoniană de a predica evanghelia în Macedonia (v. 9). Şi acolo în Macedonia primul convertit a fost Lidia, o vânzătoare de purpură, de care citim, „Domnul i-a deschis inima, ca să ia aminte la cele ce spunea Pavel”. Pavel era instrumentul prin care Hristos a predicat Cuvântul Său pentru a-i deschide inima ei aşa că ea a fost receptivă faţă de Cuvânt.

Apostolul către neamuri a învăţat curând să vorbească despre „o uşă deschisă” dată lui de Hristos. El căuta din partea Domnului o uşă deschisă de predicare, pentru a vorbi misterul lui Hristos, Coloseni 4:3. Tot Domnul i-a dat o uşă deschisă, adică inimi gata să primească Cuvântul, uneori „mari şi de efect” , 2 Corinteni 2:12, 1 Corinteni 16:9. Domnul a făcut aceasta prin lucrarea credinţei din inimile multora, chiar dintre neamuri, Fapte 14:27. Dar aceasta nu se poate accentua prea puternic, aceasta a fost întotdeauna de la Domnul.

Aceasta ridică întrebarea, Cum lucrează Hristos? Este adevărat aşa cum se spune că Hristos este dependent de voinţa lucrătorilor, fără de care El nu poate lucra? Sau creează El voinţa în inimă? Şi aceasta este ocazia pentru o altă întrebare, Lucrează Hristos prin predicatorii auto-numiţi precum Billy Graham, şi prin organizaţii pe care le pot înfiinţa oamenii? Sau Dumnezeu se ţine de instituţia bisericii şi de oficiul din biserică? Aceste întrebări sunt foarte importante şi vrednice de considerare serioasă.

Cum lucrează Hristos

Trebuie menţinut foarte pozitiv faptul că Dumnezeu este un Dumnezeu al ordinii, care face toate lucrurile adecvat şi în ordine, chiar după Cuvântul Său. Prin urmare Dumnezeu a instituit oficiul bisericii Sale ca unul special. În vechea dispensaţie erau anumiţi oameni care erau chemaţi să fie profeţi, sau să slujească drept preoţi, sau să deţină oficiul de rege. Fiecare dintre aceştia era chemat şi ordinat de Dumnezeu pentru oficiul său particular. Nimeni nu se putea băga în acel oficiu (Saul ca rege nu putea să aducă o jertfă, din moment ce aceasta era o deranjare a oficiului lui Samuel, 1 Samuel 13:8-14). În noua dispensaţie Hristos a instituit mai întâi oficiul de apostol, care erau martorii Lui speciali. Mai târziu El a introdus oficiul slujirii Cuvântului, Romani 12:7, 8 şi alte pasaje. Aceştia sunt chemaţi să predice Cuvântul, căci acel Cuvânt este folosit de Hristos ca puterea lui Dumnezeu spre mântuire. Tot aşa şi noi vorbim despre predicarea Cuvântul ca mijloc principal al harului, adică, mijlocul prin care Hristos îşi revarsă harul Său peste biserica Sa. La fel cum Dumnezeu foloseşte hrana şi băutura pentru a ne susţine fizic, tot aşa El foloseşte mijloacele pentru a ne purta de grijă nevoilor noastre spirituale. Şi după cum Dumnezeu refuză să se depărteze de această regulă că omul trebuie să trăiască prin pâine, tot aşa şi Dumnezeu se leagă faţă de regula că omul va trăi spiritual prin fiecare Cuvânt al Duhului. Astfel Dumnezeu foloseşte mijloacele pentru a ne acorda harul lui Hristos. Şi aceste mijloace sunt duble, anume, predicarea Cuvântului şi folosirea sacramentelor. Predicarea Cuvântul produce cât şi întăreşte credinţa, în timp ce sacramentele întăresc credinţa care este înfăptuită prin Cuvânt. Pentru acest motiv un copil sincer al lui Dumnezeu nu poate să neglijeze aceste mijloace de har.

Dar dacă aceasta se aplică la slujirea Cuvântului în biserică, aceasta se aplică în mod sigur şi la predicarea Cuvântului pe câmpul de misiune. Hristos se leagă de mijloacele ordinate ale slujirii oficiale ale Cuvântului şi atunci când El îşi adună oile din părţile depărtate ale pământului.

Aceasta este evident din pilda semănătorului. „Iată, semănătorul a ieşit să semene. Pe când semăna el, o parte din sămânţă a căzut lângă drum, şi au venit păsările şi au mâncat-o. O altă parte a căzut pe locuri stâncoase, unde n-avea pământ mult: a răsărit îndată, pentru că n-a găsit un pământ adânc. Dar, când a răsărit soarele, s-a pălit; şi, pentru că n-avea rădăcini, s-a uscat. O altă parte a căzut între spini: spinii au crescut, şi au înecat-o. O altă parte a căzut în pământ bun, şi a dat rod: un grăunte a dat o sută, altul şaizeci, şi altul treizeci”, Matei 13:3-8. Acest pasaj vorbeşte de Hristos ca fiind semănătorul, dar ne mai şi învaţă faptul că sămânţa este Cuvântul, vezi Matei 13:19.23, Marcu 4:14. Hristos seamănă sămânţa Cuvântului în mod întâmplător, aşa că mulţi îl aud. Dar numai terenul bun care este pregătit de Duhul Sfânt prin regenerare, primeşte Cuvântul aşa încât să aducă roadă de credinţă şi pocăinţă spre viaţă veşnică.

Scriptura accentuează faptul că Hristos pregăteşte pentru Sine o mare companie de predicatori, Psalmul 68:11. În Vechiul Testament, profeţii erau numiţi de Dumnezeu pentru a proclama Cuvântul Său. Ei erau unşi cu untdelemn pentru a arăta că ei erau ordinaţi de Dumnezeu şi calificaţi de Duhul Său Sfânt pentru a vorbi aşa cum îi călăuzea Duhul lui Hristos. În calitate de ambasadori ai lui Hristos ei puteau spune, „Aşa vorbeşte Domnul”. Acest lucru este adevărat şi în cazul apostolilor. Hristos i-a ales şi i-a trimis să predice, Ioan 6:70, Matei 4:18-22, etc. El a pus Duhul Lui peste ei, Ioan 20:22, 23. El i-a făcut „pescari de oameni”. Nimeni nu ar trebui să fie aşa de neînţelept şi să ia acestea drept dependente de un anumit fel de „noroc al pescarului”. Ideea în sine este contrară cu marea lor chemare. Isus explică această figură în pilda cu năvodul. Hristos îşi direcţionează năvodul legământului Său prin marea acestei lumi pentru a-i aduna pe ai Lui. În timp ce plasa trece prin cursul ei, aceasta preia şi peşti „buni” şi peşti „răi”, atât aleşi cât şi respinşi, care sunt în cele din urmă separaţi atunci când plasa este trasă pe ţărmurile eternităţii. Aceasta este chiar diferit faţă de întâmplătoarea „câştigare de suflete pentru Isus”, care devine lucrarea oamenilor mai degrabă decât lucrarea lui Dumnezeu în Hristos. Trebuie să considerăm aceasta doar ca privilegiu de a fi instrumente în mâna lui Dumnezeu pentru a aduna pe aleşii Lui.

Să nu eşuaţi să consideraţi în această legătură chemarea apostolului Pavel. El era un vas ales al lui Dumnezeu pentru a aduce Numele Lui către neamuri, Fapte 9:15. El a fost chemat în mod personal către lucrare în drum spre Damasc, Fapte 9:5, 6. Şi la scurt timp după aceea, el a fost asigurat de aceasta prin Anania, v. 15-18. Înseamnă aceasta că Pavel se simţea de acum licenţiat să meargă la iniţiativa sa proprie? Deloc. El a petrecut cel puţin trei ani pentru a se pregăti pentru lucrare, Galateni 1:15-17. Cineva ar crede că acum el era liber să meargă unde voia. Cu toate acestea el a aşteptat. El a aşteptat până ce Barnaba l-a adus în Antiohia, unde a lucrat pentru ceva vreme. Nu, el a aşteptat şi mai mult. El a aşteptat până ce Duhul Sfânt l-a chemat şi l-a ordinat prin biserica din Antiohia, Fapte 13:2-4, „Pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: „Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat.” Atunci, după ce au postit şi s-au rugat, şi-au pus mâinile peste ei, şi i-au lăsat să plece. Barnaba şi Saul, trimişi de Duhul Sfânt, s-au coborât la Seleucia, şi de acolo au plecat cu corabia la Cipru”. Cuvintele subliniate sunt cu siguranţă semnificative. Aici avem o chemare oficială din partea Duhului Sfânt prin biserică. Duhul Sfânt i-a şi ordinat, i-a calificat şi i-a trimis. Şi atunci când aceşti oameni s-au întors, „u istorisit tot ce făcuse Dumnezeu prin ei, şi cum deschisese Neamurilor uşa credinţei”, Fapte 14:27.

Pasajul din Romani 10:14-17 este chiar şi mai semnificativ: „Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela, despre care n-au auzit? Şi cum vor auzi despre El fără propovăduitor? Şi cum vor propovădui, dacă nu sunt trimişi? După cum este scris: „Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc Evanghelia!” Dar nu toţi au ascultat de Evanghelie. Căci Isaia zice: „Doamne, cine a crezut propovăduirea noastră?” Astfel, credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos”. Nu ni se spune aici în nici un fel de termeni nesiguri că mântuirea este prin credinţă şi numai prin credinţă. Dar acea credinţă vine prin auzire. Aşa cum spunea Isus: „Oile mele aud vocea mea”, Ioan 10:27. Dar această voce a lui Isus vine doar prin predicare. Căci cum vor auzi ei dacă nu au predicator? Şi acest predicator trebuie să fie chemat de Hristos prin biserică şi ordinat de biserică. El trebuie să fie calificat pentru lucrare şi trimis de însăşi Hristos, căci, aşa cum accentuează Pavel, „cum vor predica ei dacă nu sunt trimişi?”

Nimeni nu are dreptul de a se impune pe sine în acel oficiu ca un predicator auto-numit. El trebuie să aibă acelaşi respect pentru oficiul pe care l-a arătat Pavel, şi în acelaşi timp trebuie să fie conştient de nevrednicia şi nepotrivirea pe care a exprimat-o Pavel. El s-a considerat a fi cel mai mic dintre apostoli şi nevrednic de a fi chemat un apostol. Încrederea sa se bazează pe faptul că el fusese chemat de însăşi Hristos către apostolie, Romani 1:1. Dar Pavel ţinea în mare stimă instituţia bisericii cu slujitorii ei, bătrânii şi diaconii. El vorbea de slujitori ca ambasadori ai lui Isus Hristos, prin care însăşi Hristos vorbeşte, 2 Corinteni 5:20. Prin aceste persoane Hristos botează şi administrează Cina Domnului. Prin ei El exercită cheile împărăţiei, deschizând şi închizând împărăţia; declarând pe credincioşi în interior şi pe necredincioşi în afara împărăţiei. Căci ce este legat pe pământ este legat în ceruri şi ce este dezlegat pe pământ este dezlegat şi în ceruri, este aşa de serios! Matei 16:19. Din aceasta rezultă în mod necesar faptul că şi misionarii trebuie să fie chemaţi şi trimişi de Hristos prin biserica Sa. Nici un individ, nici o societate, nici măcar vreo denominaţie nu poate îndeplini lucrarea de misiune, ci biserica trebuie să îndeplinească acel mandat prin misionarii chemaţi şi ordinaţi în mod corespunzător.

Mărturia personală

Aceasta nu înseamnă că nu este nici un loc în domeniul strădaniei de misiune pentru mărturia personală. Acesta este şi oficiul credincioşilor din biserică. Fiecare copil sincer al lui Dumnezeu este un creştin. Însăşi numele înseamnă „purtător al ungerii lui Hristos”, 1 Ioan 2:20. Noi suntem administratori în casa lui Dumnezeu, chemaţi să folosim talentele încredinţate nouă de Dumnezeu. „Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor, pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată”, 1 Petru 2:9. Noi suntem martorii lui Dumnezeu, Isaia 43:12. Biserica timpurie după Rusalii era foarte conştientă de aceasta, căci ea răspândea Cuvântul pretutindeni unde mergea, Fapte 11:19-21. Nu ar trebui să fim ruşinaţi de evanghelia lui Isus Hristos, ci să fim gata totdeauna să împărtăşim speranţa care este în noi. Mulţi dintre cei care vorbesc înalt despre misiuni şi de zelul lor pentru misiuni îşi ascund lumina lor sub o baniţă. Noi trebuie să lăsăm ca „lumina noastră să strălucească înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele noastre bune şi să-l slăvească pe Tatăl nostru care este în ceruri”, Matei 5:16. Dar atunci noi trebuie să îi încurajăm şi pe cei care sunt interesaţi să vină alături de noi la biserică şi la închinarea de duminică. Nu, nu trebuie să lăsăm impresia că orice biserică o va face. Nu putem să-i lăsăm să „frecventeze biserica alegerii lor”. Noi trebuie să-i conducem la biserica unde Cuvântul lui Dumnezeu este predicat în toată puritatea sa, unde sacramentele sunt celebrate conform poruncii lui Hristos, şi unde disciplina bisericii este exercitată corespunzător în Numele lui Hristos.

Ce este, aşadar, predicarea evangheliei către cei nemântuiţi? Este ea o ofertă pentru mântuire pe care trebuie să o accepte omul ca să fie salvat? Sau este oare chemarea măreaţă, eficace a lui Hristos prin care El îi adună pe cei ai Lui?

A devenit ceva comun să auzim sau să vorbim de o ofertă de salvare, încât mulţi nici măcar nu se întreabă dacă este Scripturală sau nu. Impresia este adesea lăsată că Dumnezeu oferă mântuirea, dar că omul trebuie să accepte acea ofertă. Unii chiar insistă asupra faptului că Dumnezeu nu ne poate mântui decât dacă noi suntem voitori. Hristos stă la uşă şi bate, dar El nu poate intra dacă nu deschidem uşa inimilor noastre, să-L lăsăm să între. Şi adesea se face un apel la Scriptură pentru a dovedi aceasta.

O ofertă sau o chemare?

Acum fiecare credincios sincer trebuie să cunoască în inima sa că nu este nici vrednic şi nici capabil să-l accepte pe Hristos. Cu atât mai puţin ar fi voinţa. Noi pur şi simplu nu am fi niciodată mântuiţi dacă mântuirea depinde într-un sens de noi. Ce sursă inepuizabilă de mângâiere este faptul că putem crede şi mărturisi că mântuirea este A DOMNULUI. Aceasta este şi simpla învăţătură a Scripturii. Isus spune: „Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cei pierduţi”, Luca 19:10. El merge în deşert ca să găsească oaia Sa rătăcită, pentru că oaia nu-şi poate găsi niciodată calea înapoi singură, ci pur şi simplu se rătăceşte mai departe, Luca 15:1-7. Într-un limbaj şi mai puternic El declară: „Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis”, Ioan 6:44. Şi Pavel accentuează exact acelaşi lucru în Efeseni 2:4-9, „Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi). El ne-a înviat împreună, şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus. Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui DumnezeuNu prin fapte, ca să nu se laude nimeni”. Mi-am asumat libertatea de a accentua anumite părţi ale textului, pentru a nota accentul puternic al lui Pavel pe Dumnezeu ca Autorul mântuirii noastre. Totodată şi accentuarea harului suveran al lui Dumnezeu faţă de noi care suntem morţi în păcate şi în greşeli, pe lucrarea realizată la cruce; Hristos nu a murit doar ca să merite mântuirea pentru noi, ci a realizat-o prin însăşi moartea Sa. Atunci când Hristos a înviat, toţi cei mântuiţi au înviat; când El s-a înălţat la cer, toţi cei mântuiţi au fost incluşi în El. Cum se poate dar ca mântuirea lor să depindă de acceptarea lor? Nu, de la începu şi până la sfârşit lucrarea de mântuire este un dar gratuit şi suveran al lui Dumnezeu. Toată lăudarea este exclusă!

În această legătură ne îndreptăm spre pilda ospăţului de nuntă din Matei 22:1-14. Acolo Isus vorbeşte de cei care au fost „solicitaţi” să vină la ospăţ. El vorbeşte şi despre refuzul de a veni. Şi apoi El spune că servitorii au fost trimişi în „pieţe şi pe străzi, şi pe câţi de mulţi ar găsi, să-i înduplece să vină la nuntă”. Aceasta accentuează cu certitudine că evanghelia este „veste bună”. Un ospăţ de nuntă este o ocazie fericită. Acesta indică şi spre faptul că vestea bună este proclamată oriunde o va trimite Dumnezeu. Şi în ciuda vestii bune, există cei care resping aceasta şi cei care refuză să vină. Predicare exterioară a Cuvântul ajunge la mult mai mulţi decât cei ce sunt mântuiţi. Cu toate acestea unii sunt mântuiţi; căci ospăţul de nuntă este umplut până la capacitate cu oaspeţi. Nu există locuri libere la nunta lui Hristos. Cum explicăm dar că unii resping chemarea evangheliei şi sunt pedepsiţi pentru aceasta (vezi v. 7 şi 13), în timp ce unii sunt mântuiţi? Isus ne dă răspunsul în versetul 14, „Căci mulţi sunt chemaţi (prin predicarea Cuvântului), dar puţin sunt aleşi”. Şi cei ce sunt aleşi sunt atraşi de puterea Duhului în inimile lor.

Aceasta explică şi pasajul citat adesea din Apocalipsa 3:20, „Iată Eu stau la uşă, şi bat. Dacă aude cineva glasul meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine”. O citire atentă a întregului pasaj ne va convinge de faptul că nu se face nici o menţiune de „uşa inimii”, deşi aceasta a fost presupusă adesea şi chiar exprimată prin imagini. Isus stă la uşa bisericii apostate din Laodicea, când membrii sunt nici reci, nici în clocot, aşa că Hristos este aproape să-i scuipe din gura Sa. El însăşi a fost dat afară, aşa că El stă afară. Şi prin urmare, statul la uşa bisericii unde El nu mai are nici un loc, El îi cheamă pe cei credincioşi să iasă afară. El face aceasta chiar personal, asigurându-l pe individul care aude vocea Lui şi deschide uşa către El, că Domnul se va uni cu el în părtăşia de legământ a mântuirii.

Aceasta ne pune înaintea întrebării: care trebuie să fie conţinutul predicării în câmpul de misiune? Unora le place să vorbească despre o evanghelie relevantă. Ideea pare a fie că mesajul ce este adus de la amvon într-o biserică organizată nu este potrivit câmpului de misiune. Doctrinele Scripturii nu pot fi clarificate, pentru că ele sunt prea dificil de înţeles sau să fie acceptate. Acestea trebuiesc simplificate, altfel trebuie adus un mesaj oportun care nu va ofensa, ci va avea un apel puternic asupra audienţei. Uneori se susţine ideea că cineva trebuie să se adapteze faţă de ascultătorii săi chiar până acolo încât să adopte obiceiurile şi practicile lor. Doar după ce ei sunt convinşi sunt gata să primească adevărul clar al Scripturilor. Este aceasta adevărat?

Conţinutul predicării

Isus ne spune că noi trebuie să mergem în toată lumea şi să predicăm evanghelia. Aceasta înseamnă predicarea Cuvântului aşa cum este el dat nouă în Scripturi. Nu trebuie să ne pretindem a fi mai înţelepţi decât Dumnezeu prin a ne aduce filozofiile noastre, ci ca ambasadori ai lui Isus Hristos trebuie să fim capabili să spunem, „Aşa vorbeşte Domnul!” Oricine e trimis să predice trebuie să-l predice pe Hristos cel răstignit. Şi a face aceasta el trebuie să proclame cu certitudine adevărul Scripturii că Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în lume ca să-i mântuiască pe păcătoşi. Dar el trebuie să predice crucea, suferinţa substituitoare a lui Hristos ca ispăşire completă pentru vina poporului Său. El trebuie să mărturisească despre păcat şi vină, să cheme la pocăinţă, şi să declare mântuirea prin credinţă şi numai prin credinţă. Aceasta înseamnă că predicatorul îndrăzneşte să vorbească păcătosului ca fiind mort în păcat şi mântuirea ca venind doar de la Domnul. Duhul Sfânt vorbeşte prin Evanghelie, aplicând-o inimilor aleşilor lui Dumnezeu.

Când a vorbit Isus, oamenii de rând l-au auzit cu bucurie. Cu toate acestea El a vorbit cu autoritate şi nu ca şi cărturarii, aşa că era în acord faptul că nici un om nu vorbea ca şi el. El expunea Scripturile, îi îndrepta pe oameni către „Moise şi Profeţi” cu un autoritar „este scris”. Dar în acelaşi timp el nu a ezitat să îi critice pe cărturari şi pe farisei pentru neprihănirea lor proprie. El a ofensat adesea prin predicarea Sa, aşa încât mulţi au remarcat, „Acestea sunt vorbe tari, cine le poate indura?” şi l-au părăsit ca să nu-l mai urmeze, Ioan 6:60, 66.

Câteva din predicile lui Pavel sunt păstrate pentru noi în cartea Faptele Apostolilor. Este evident prin aceste predici că Pavel a rostit toate adevărurile fundamentale ale Scripturilor. El a adus în discuţie şi subiectul învierii la Atena, unde el a fost batjocorit până la dispreţ. În epistolele sale către bisericile noi fondate el a dezvăluit doctrinele greu de înţeles, pe care cei neînvăţaţi şi cei instabili cu greu le pricepeau, aşa cum fac şi cu alte Scripturi spre propria lor distrugere, 2 Petru 3:15, 16. În timp ce se apropia de finalul slujirii sale, el a putut spune bătrânilor din Efes, „Ştiţi… că n-am ascuns nimic din ce vă era de folos, şi nu m-am temut să vă propovăduiesc şi să vă învăţ înaintea norodului şi în case, şi să vestesc Iudeilor şi Grecilor: pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul nostru Isus Hristos… De aceea vă mărturisesc astăzi, că sunt curat de sângele tuturor. Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu”, Fapte 20:18-27.

Aceasta ar trebui să ne avertizeze imediat împotriva unei „evanghelii sociale”. Nici Isus şi nici apostolii n-au predicat vreodată reforma socială. Isus nu i-a sfătuit pe soldaţii care au venit la el, să iasă din armata romană, ci i-a avertizat să-şi facă datoria lor. Isus nu a ridicat revoltă împotriva autorităţilor romane, ci mai degrabă a învăţat în fiecare privinţă supunerea. Apostolii nu au încercat să îmbunătăţească condiţiile sociale dintre neamuri, ci au predicat evanghelia mântuirii, arătând bisericii despre venirea lui Hristos şi Împărăţia cerurilor ca singura şi sigura lor speranţă.

Aceasta nu înseamnă că un misionar nu se poate adapta situaţie cu care are de a face. Când Isus s-a apropiat de femeia samariteană, El i-a cerut să bea apă, pentru a-i putea spune acesteia despre Apa Vie, Ioan 4. El a vorbit în mod liber în pilde, folosind imaginile pământeşti pentru a revela misterele împărăţiei cerurilor. Pavel a hrănit pruncii spirituali cu lapte, pentru că ei nu puteau digera hrana spirituală solidă. Cu toate acestea, era lapte nu apă. Cele mai profunde adevăruri pot fi prezentate într-un fel simplu. Şi aceasta fără pervertirea adevărului Scripturii. Lucrătorii trebuie să facă aceasta în clasele de catehism, şi misionarii în câmpul de misiune, dar întotdeauna predicarea Cuvântul, la timp şi ne la timp, 2 Timotei 4:2.

Dar apoi trebuie să urmăm întotdeauna modelul Scripturilor. Isus şi apostolii, de exemplu, nu ar aproba niciodată acea practică din zilele noastre de a încerca să ajungem la părinţi prin intermediul copiilor. Isus a spus, „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine, şi nu-i opriţi; căci Împărăţia lui Dumnezeu este a celor ca ei”, Marcu 10:14. El nu a vrut ca adulţii să stea în cale sau să se interfereze cu copiii. Dar El vroia ca părinţii să îşi aducă copii lor Lui, astfel venind şi ei să fie învăţaţi de El. Întreaga idee de legământ a Scripturii cere ca copiii să fie câştigaţi prin părinţii lor, dar nu părinţii prin copiii lor. Dumnezeu îşi adună biserica Sa în linia generaţiilor continuate, aşa că atunci când părinţii au crezut, şi copiii lor au fost botezaţi. Noi nu trebuie să încercăm să fim mai înţelepţi decât Dumnezeu.

Niciodată nu se poate accentua prea puternic faptul că lucrarea de misiune este predicarea Cuvântului. Aceasta nu poate fi înlocuită niciodată de altceva. Adesea, accentul este pus pe spitale şi clinici şi şcoli în loc să ie pe predicare. Şi aceasta este în mod precis greşit. Destul de adevărat, cei în nevoi trebuie ajutaţi, cei bolnavi au nevoie de îngrijire, şi copiii trebuie învăţaţi. Dar toate acestea sunt secundare, şi trebuie să suplimenteze predicarea mai degrabă decât să o înlocuiască.

Toate acestea implică deja faptul că evanghelia este întotdeauna foarte specifică în adresarea ei.

O Evanghelie specifică

Aceasta vorbeşte indivizilor. Ea descrie păcatele lor, mizeriile lor, îi cheamă la pocăinţă. ŞI îi asigură de iertare în urma pocăinţei, chiar de mântuire prin credinţă şi viaţa veşnică în Isus Hristos. Mergeţi, de exemplu la Isaia 55:1. „Voi toţi cei însetaţi, veniţi la ape, chiar şi cel ce n-are bani! Veniţi şi cumpăraţi bucate, veniţi şi cumpăraţi vin şi lapte, fără bani şi fără plată”. Deşi cuvântul vorbit ajunge la urechile întregii audienţe, acesta îi cheamă pe cei care sunt însetaţi. Cei ce se complac în păcatele lor vor spune imediat, „Acesta nu mi se aplică mie”. Dar păcătosul regenerat, care este împovărat cu păcatul şi vina sa, care caută mila şi iertarea va ştii că acesta i se adresează lui. Acelaşi Duh Sfânt care l-a făcut însetat după apele vieţii îi şi potoleşte acea sete prin predicarea Cuvântului.

Sau deschideţi la Matei 11:28, „Veniţi la mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă”. Aici avem din nou o proclamaţie generală a unei evanghelii specifice. Isus se adresează acelora care sunt trudiţi şi împovăraţi. Doar cei ce sunt trudiţi de vina păcatului şi care disperă datorită robiei lor în lanţurile păcatului, vor asculta de acest Cuvânt. Acesta este destinat lor. Hristos îi cheamă în mod personal: „Veniţi la Mine!” Şi ei vin, atraşi de Duhul, frânţi, umiliţi până la pământ, strigând, „O Dumnezeule, ai milă de mine păcătosul”. Acestora El le spune la fel de autoritar ca şi când ar fi printre noi pe pământ: „Mergi în pace, păcatele tale, deşi sunt aşa de multe, îţi sunt iertate”.

Acesta este adevărat şi cu privire la Apocalipsa 22:17, „Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino!” Şi cine aude, să zică: „Vino!” Şi celui ce îi este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieţii fără plată”. „Cine vrea” cu siguranţă că nu se poate aplica la fiecare om, femeie sau copil. Sunt mulţi care nu sunt voitori. De fapt, nici un om nu este voitor prin natură, căci el este un duşman al lui Dumnezeu şi un rob al păcatului. Pavel ne descrie ca morţi în greşelile şi păcatele noastre. Cum poate o persoană moartă să fie voitoare? Dar în acest pasaj „cine vrea” este acelaşi ca cel care este însetat. Dumnezeu l-a făcut voitor, chiar însetat, aşa că atunci când este atras de Cuvânt el vine şi bea liber din Hristos, Apa vieţii. Cuvântul lui Dumnezeu nu poate eşua.

Roada

Din aceasta este evident faptul că Cuvântul lui Dumnezeu nu se întoarce niciodată fără rod, ci întotdeauna îşi slujeşte scopul. De fapt, acesta are un scop dublu. „Căci predicarea crucii este o nebunie pentru cei care pier, dar pentru noi suntem salvaţi prin ea este puterea lui Dumnezeu”. Sau din nou, „Evreii cer un semn şi grecii caută înţelepciune: dar noi îl predicăm pe Hristos crucificat, pentru evrei o piatră de poticnire, şi pentru greci o nebunie; dar pentru cei care sunt chemaţi, atât evrei cât şi greci, Hristos, puterea lui Dumnezeu, şi înţelepciunea lui Dumnezeu” 1 Corinteni 1:18, 23-24.

Prin urmare Pavel putea să spună cu încredere cu privire la roada pozitivă a strădaniilor sale: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poartă totdeauna cu carul Lui de biruinţă în Hristos, şi care răspândeşte prin noi în orice loc mireasma cunoştinţei Lui. În adevăr, noi suntem, înaintea lui Dumnezeu, o mireasmă a lui Hristos printre cei ce sunt pe calea mântuirii şi printre cei ce sunt pe calea pierzării: pentru aceştia, o mireasmă de la moarte spre moarte; pentru aceia, o mireasmă de la viaţă spre viaţă. Şi cine este de ajuns pentru aceste lucruri?” 2 Corinteni 2:14-16. Ce binecuvântată „bună-stare!” Vezi şi Matei 11:25-26; Ioan 3:36.

Şi referitor la individul care aude Cuvântul, el poate spune cu Pavel, „căci ştiu în cine am crezut. Şi sunt încredinţat că El are putere să păzească ce I-am încredinţat până în ziua aceea” 2 Timotei 1:12.

„Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu” Efeseni 2:8.

http://www.voxdeibaptist.org/Imi_voi_zidi_o_Biserica.htm

Bucurie la Batăr

download-3 (2)

Miercuri, 18 decembrie, 75 de copii de romi din localitatea Batăr, județul Bihor s-au bucurat să audă Evanghelia şi să primească daruri din partea pastorului Ionel Tuțac,  preşedintele Comunității Bisericilor Creştine Baptiste Timişoara.

In localitatea Batăr există numeroase familii sărace, iar fratele Marcel Lacatoş slujeşte cu devotament Domnului  şi romilor din această localitate bihoreană.Rugați-vă pentru prosperitatea şi mântuirea oamenilor din acest sat.

Știu de ce-l vreți pe Moș Crăciun

download-3 (2)

Păi motivul ar fi că după ce oferiți niște daruri copiilor voștri în numele acestui personaj fictiv, vă mai întâlniți cu el la anul pe vremea asta. Pe când pe Isus trebuie să-L purtați mereu în inimile voastre și să-i permiteți să vă schimbe viața, să vă deposedeze de păcatele pe care le iubiți, să vă scape de demonii pe care uneori chiar îi adorați, să vă pună firea pe o cruce de unde să nu mai aibă putere să urască, să mintă, să fure, să drăcuiască, să bleastăme, să curvească, să se hrănească cu mizeria și spurcăciunea lumii. Și voi nu vreți asta, voi îl vreți pe Moșul, care nu îi minte doar pe copiii voștri, ci și pe voi. Vă mințiți de la mic la mare. Preferați minciuna și păcatul decât adevărul și curăția.

Apoi avem Iepurașul, iar nu vrem să ne amintim de Isus Cristos pe cruce, cruce prin care Pavel declara acum 2000 de ani că a fost răstignit față de lume și lumea față de el. Voi vreți Iepurașul pentru că de fapt vreți să-l ignorați total pe Cristos și considerați că nu e nevoie să vă răstigniți.

De fapt Iepurașul și Moșul sunt niște alternative să scăpați de Cristos, să vă astupați urechile în perioadele acestor sărăbători sfinte, în care mai mult ca niciodată auziți de Cristos, pe care Satana îl urăște mai mult ca orice. El, diavolul, scrâșnește și azi din dinți când aude de Isus și o face chiar prin unii oameni. În urechile voastre sunt Moși îndesați bine în perioada Sărbătorii Nașterii Domnului și Iepurași în perioada Sărbătorii Paștelui.

Dragilor, iertați-mi “duritatea”, dar uneori ca să ți se desfunde urechile suporți cea mai cruntă durere, știu asta de la copiii mei care au avut de mai multe ori otită. Pentru vindecarea de “otită spirituală” acceptați să vi se scoată doapele acestea pe nume Moș Crăciun și Iepurașul și lăsați-vă urechile libere să audă despre Isus, pentru că El a murit pentru voi, El a plătit cu sânge pentru iertarea voastră. Îi aud pe unii spunând: Nu le răpiți copilăria copiilor, lăsați-i să creadă în Mos Crăciun!” Dar eu vă spun: “Nu le răpiți copiilor dreptul la salvare și la o viață curată, lăsați-i să creadă în Isus!”

Cristos este de ajuns!

Cu prețuire,

Toni Berbece (Biserica Profides București)

Știu de ce-l vreți pe Moș Crăciun

Înapoi sus
Tinerețe în cuvânt

„Nimeni să nu disprețuiască tinerețile tale!”

Ana-Maria Negrilă

Universul între paginile unei cărți

Nervi de Sezon

Blog Filozofic

POPAS PENTRU SUFLET

Cristian Ionescu

Vegheaza!

"Feriti-va de proorocii mincinosi, care vin la voi in haine de oi, iar pe dinauntru sunt lupi rapitori" (Matei 7:15)

Agora Christi

Blog evanghelic de teologie publica

Alteritas

cu Dănuț Jemna

Pagina creștină

Simion Ioanăș

Danut Tanase

Deschis si sincer, verde-n fata!

danielmiclea

Inca un gand

Semnele vremurilor din urmă

Iată, Eu vin curând!

Vegheaţi!

Mat 24:42 "Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru."

Aradul Evanghelic

... pentru arădeni şi despre arădeni...şi nu numai!

barzilaiendan.wordpress.com/

Un Barzilai izvorât din Dan - O anagramare pentru Daniel Branzai

Nickbags

Har si Pace

Vrăbiuțe

Cip! Cip!

Bogdan DUCA

Pentru ca în viitor să nu se spună "Acele timpuri au fost întunecate pentru că ei au tăcut"...

ARMONIA MAGAZINE - USA

Locul in care te intalnesti cu CREDINTA.

Mana Zilnica

Mana Zilnica

Life Mission

"Ceea ce face farmecul unui om este bunatatea lui"

Ciprian I. Bârsan

...din inima pentru tine

Informatii si mesaje

Pecetea Dumnezeului Celui Viu primită de către Maria Divinei Milostiviri în mesajele de la Sfânta Treime și Fecioara Maria

Bucuresti Evanghelic

A topnotch WordPress.com site

Misiunea Genesis

Susținem misionari și proiecte de misiune peste tot în lume

Marius Cruceru

...fără cravată

Cu drezina

de Teofil Stanciu

Semnele vremurilor

Lumea contemporana in lumina profetiilor

Miere și migdale

Luați cu voi ... puțin leac alinător și puțină miere, mirodenii, smirnă, fisticuri și migdale - Geneza 43:12

Noutati Crestine

Ca sa stii!

PERSPECTIVE CRESTINE

Gânduri către o altă lume...

Creştinul Azi

Revista Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste din România

Persona

Blog of Danut Manastireanu

Revista ARMONIA - Saltmin Media

Hrană pentru minte și lumină pentru suflet

Moldova Creștină

Răspunsuri relevante și actuale din Biblie

%d blogeri au apreciat: