„Adunarea, care este trupul Său.“ Efeseni 1, 22 – 23

„Adunarea, care este trupul Său.“   Efeseni 1, 22 – 23

Cuvânt înainte la ediţia întâi.

La începutul lunii ianuarie a anului 1931 a avut loc în Auers-bach, Mosbach, o conferiţă. S-a prelucrat tema biblică „Adunarea trupului”. Într-o armonie minunată au slujit mai mulţi fraţi la Cuvânt. Materialul era nou pentru mulţi, însă întrebările prelucrate au stârnit un interes crescând, şi aşa s-a dat acum aprobare unei dorinţe urgente, de a reda în scris, în acest micuţ script, conţinutul principal al gândurilor. Participanţii la conferiţă, ei înseşi, vor avea posibilitatea, cu ajutorul acestui mic script, vezi 2. Petru 1, 12. 13, să-şi aducă aminte de adevărurile, care atunci le-au adus o aşa de bogată binecuvântare. Tuturor celorlalţi copii ai lui Dumnezeu dorim felul nobil, generos de cercetare al credincioşilor din Berea, Faptele Apostolilor 17, 11: „Au primit Cuvântul cu toată râvna, şi cercetau Scripturile în fiecare zi, ca să vadă dacă ce li se spunea, este aşa.” Caieţelul vrea să dea impuls spre un studiu biblic plin de roade. Locurile din biblie sânt în limba germană luate din traducerea „Elberfelder Uebersetzung”, iar în româneşte din traducerea Cornilescu. Fie ca şi acest script prin Duhul, care călăuzeşte în tot Adevărul, să fie folosit, pentru ca noi împreună cu toţi sfinţii să cunoaştem metoda plină de înţelepciune spre ajungerea scopurilor Sale cu adunarea trupului. DUMNEZEUL şi Tatăl DOMNULUI nostru ISUS CHRISTOS, Tatăl slavei, să dăruiască caietului o uşă deschisă.

Neckarzimmern, 19. Martie 1931  Hans Wiederkehr

La ediţia nou prelucrată 1998

Cu câtva timp înainte mi-a trimis un frate câteva scripte mai vechi, printre care era şi unul cu titlul: „Adunarea, care este trupul Său”.

Cu mare bucurie am citit expunerile şi mi-a fost clar: Acest script trebuie tipărit încă odată!

Nu mi-a fost posibil să găsesc pe aceea sau acela, care poartă drepturile de autor. Bineînţeles, aceste drepturi rămân prin aceasta noua ediţie neatinse.

Dezvoltarea continuă a limbii germane a făcut necesară o prelucrare, care s-a făcut însă cu mare grijă. Textele biblice din prima ediţie sânt luate din „vechea” traducere Elberfelder, în unele locuri corectate în sensul textului original (ebraic sau grecesc). De aceea unele din aceste citate par cam ne-obişnuite.

DOMNUL cel Credincios să binecuvinteze acest mic script, al cărui mesaj este astăzi nespus de necesar.

Leer-Loga, Decembrie 1998

Lucrarea misionară CHRISTOS pentru TINE

ADUNAREA TRUPULUI

Scriptura mărturiseşte, că TOTUL a fost creat din DUMNEZEU, prin DUMNEZEU şi către DUMNEZEU (Romani 11, 36). VOIA SA cheamă ceea ce nu este spre a împlini un anumit scop (Romani 4, 17), tot EL îl îngrijeşte şi îl conduce spre scopul planificat de EL însuşi (Psalm 119, 91.

Spre a-şi împlini voia Sa DUMNEZEU foloseşte toate întregurile (universul), lumina şi întunericul (Isaia 45, 7) şi îşi aduce la îndeplinire planul Său în anumite perioade de timp, epoci sau “aionos” (termen grecesc folosit pentru a descrie întregimea unei lumi, aici la plural) şi aceasta în FIUL SĂU (Isaia 9, 6: Tatăl Lumilor; Evrei 1, 2), în aşa fel încât EL stabileşte pentru fiecare perioadă de timp un anumit scop parţial. Atât cât pentru împlinirea acestui scop parţial este nevoie de oameni pentru a conlucra, DUMNEZEU a dăruit acelora în voia Sa prin Cuvânt totul, lucruri de bază şi îndatoriri, tot ceea ce au nevoie. De aceea a şi fost în toate timpurile pentru oamenii aceia, care priveau ca cea mai distinsă a lor îndatorire de a căuta bunăvoinţa lui DUMNEZEU (Galateni 1, 10), o preocupare serioasă, să o cunoască din Cuvântul Său şi să li se permită să facă voia lui DUMNEZEU (Deuteronom 32, 46 – 47; Ioan 4, 34; Filipeni 1, 9 – 11). DUMNEZEU se bucură de aceasta şi este fericit, când noi împlinim după voia Sa îndatoririle, pe care EL ni le-a dat, când noi facem după voia Sa lucrările, pe care EL le-a pregătit mai dinainte (Efeseni 2, 10). Dacă noi încercăm să aducem la îndeplinire planurile lui DUMNEZEU după voia noastră, atunci sântem nişte lucrători, care trebuie să se ruşineze, pentru că nici măcar nu ştim, poate că nici măcar nu vrem să ştim, ce vrea DUMNEZEU să aibă acum de la noi (2 Timotei 2, 15). Este aşa de nespus de important, ca noi „să împărţim drept” tot „Cuvântul Adevărului”, asta în-seamnă, ca noi să lăsăm fiecărei epoci în parte acelea ca lucruri de bază şi îndatoriri şi scop, care au fost deja de mult atribuite acelei epoci de către DUMNEZEU. Pentru a putea diferenţia fiecare din aceste linii dumnezeieşti, ni se permite să cerem cunoştinţă şi pricepere (Coloseni 1, 9).

O îndrumare, după cum se „împarte” scriptura, ne dă Galateni 2, 9, unde citim: „…şi când au cunoscut harul, care-mi fusese dat, Iacov, Chifa (Petru) şi Ioan, care sânt priviţi ca stâlpi, mi-au dat mie şi lui Barnaba, mâna dreaptă de însoţire, ca să mergem să propovăduim: noi la neamuri, iar ei la cei tăiaţi împrejur.” Aici avem o împărţire clară a lucrului, cum mai clar nici nu poate fi exprimată. Pentru cine e valabilă slujba pe care o fac Iacov, Petru şi Ioan? Tăierii împrejur! Şi cui sânt adresate scrisorile lor? Cu siguranţă nu naţiunilor, pentru că acelora aveau Pavel şi lucrătorii săi să le slujească.

Scriptura şi situaţiile din ţările „creştine” ne arată în exemple serioase, unde se ajunge, când se trece peste normele aşezate de DUMNEZEU. Ne gândim la adunările din Galatia, care au părăsit evanghelia harului, amestecând-o cu legea mozaică (Galateni 1, 6 – 8). Cât de serios a trebuit să vorbească Pavel cu ei! Sau ne gândim la asociaţiile, organizaţiile, comunităţile de pe-aici de pe colo, cum şi-au împrumutat de la Israel lucrurile de bază ale învăţăturii lor şi tot de acolo au preluat cercul lor de îndatoriri şi cum ei chiar şi prin aceasta s-au încâlcit în sclavie de unele feluri. Există aşa de mulţi credincioşi, care spun într-o smerenie nebiblică, presupusă, că nu este nevoie să se ştie gândurile, planurile şi scopurile lui DUMNEZEU pentru diferitele epoci şi grupe omeneşti; principal este, ca să-L iubesti pe DOMNUL, şi că oricum nu se poate ajunge la o anumită claritate, cum DUMNEZEU îşi pune în aplicare şi îşi împlineşte de fapt gândurile Sale de dragoste. Cine gândeşte aşa, nu numai că acţionează împotriva scripturii, dar este şi mai nechibzuit decât o femeie, care ar spune: „Ce este soţul meu de meserie, ce face el şi cu ce se ocupă, ce planifică şi speră şi gândeşte, toate acestea nu le ştiu şi nici nu vreau să le ştiu. Important e că eu îl iubesc.” Cine vorbeşte aşa, nu ştie, cu câtă iubire DUMNEZEU, şi cu câtă ardoare, doreşte El să aibă părtăşie cu noi, pacea Sa, gândurile Sale, felul Său de a fi, fiinţa, esenţa Sa şi felul Său de gândire să le pună înlăuntrul nostru. El totuşi ne-a descoperit prin Duhul Său ceea ce nici un ochi n-a văzut, nici o ureche n-a auzit şi la inima niciunui om nu s-a suit (1 Corinteni 2, 9 – 10).

Ce ne împiedică pe noi adesea la împărţirea dreaptă a Scripturii? Nu este evlaviosul şi îngrijitul nostru egoism? Să ne gândim la imaginea biblică a nunţii! Se va spune ca mirele este DOMNUL şi noi sântem mireasa. Şi cine sânt prietenii mirelui? Tot noi? Botezătorul se numeşte pe sine însuş în Ioan 3, 29 prietenul mirelui. Şi slugile? Sântem noi şi acestea? Şi fecioare de mireasă mai sânt şi ele pe-acolo! Sântem noi chiar şi acestea? Dacă vrem noi să fim toţi aceştia, atunci rămâne în sala de nuntă nimeni în plus în afară de noi! Ce nechibzuit şi evlavios egoism! – Sau să luăm alte grupe de mântuiţi : Cine sânt cei 144000 sigilaţi, la care se numără unii cu aşa mult drag? Nu scrie clar şi categoric în Apocalipsa 7, 4, că ei ar fi „din toate seminţiile fiilor lui Israel”? Cine este „gloata mare”, pe care, în contrast cu cei exact 144000, “nu putea s-o numere nimeni”? Ea stă, după Apocalipsa 7, 9, în faţa tronului. Nu gândesc mulţi că aceia sântem noi? Noi vom judeca lumea şi pe îngeri. (Noi vom şedea împreună cu Christos pe tron) (1 Corinteni 6, 2 – 3). Este o diferenţă imensă, dacă stau înaintea unui tron, sau dacă şed pe tron! Aşa ne luăm noi promisiuni, care în economia mântuirii nouă nu ne sânt date. Sau să ne gândim odată la acelea, pe care mulţi credincioşi din ceea ce DUMNEZEU a stabilit ca lucruri de bază şi îndatoriri pentru o cu totul altă gospodărie, le scot de acolo pentru scopurile lor. Se ia credincioşilor iudaici botezul spre iertarea păcatelor şi se pune ca bază a vieţii „creştine” personale; pocăinţa dinainte se lasă bineînţeles la o parte (Faptele Apostolilor 2, 38), sau se însuşeşte porunca misionară, pe care a dat-o DOMNUL ucenicilor, ca să facă toate naţiunile ca ucenici, în timp ce DUMNEZEU acum scoate numai o parte aleasă dintre naţiuni (Faptele Apostolilor 15, 14; Efeseni 1, 4). Aşa în-colţeste florile lui egoismul nostru creştinesc pe pământul unei inimi adânc necurăţite (Galateni 6, 12–13). Roade ale neprihănirii spre slava şi lauda lui DUMNEZEU nu va aduce el niciodată (Filipeni 1, 11)!

DUMNEZEU vrea din totdeauna să dăruiască roadă în creaţia sa şi s-o lase să devină coaptă (Geneza 1, 11.12.22.28; Geneza 9, 1; Isaia 27, 6; Ioan 15, 16; Coloseni 1, 10). El a dăruit şi pământul, a pus baza, pe care noi putem aduce roadă (1 Corinteni 3, 11). Ce vrem să construim deasupra? Lemn, fân, trestie sau aur, argint şi pietre preţioase? Cum aducem noi roadă? Fiind plini de cunoştinţa voii Sale în toată înţelepciunea şi priceperea duhovnicească (Coloseni 1,9–10). Să dorim, privind cele ce urmează, să ne plecăm înaintea Voii Sale!

Înainte să ne orientăm în ceea ce priveste esenţa adunării trupului, vrem să mai remarcăm încă un lucru, şi anume că Scriptura diferenţiază mai multe feluri de adunări. Cuvântul grecesc „ekklesia” înseamnă de fapt o strângere, care a fost chemată şi adusă împreună pentru un anumit scop. În Faptele Apostolilor 19, 39 citim: „Dar dacă umblaţi după altceva, se va hotări într-o „ekklesia” legiuită”. Şi în versetul 41 al aceluiaşi capitol este scris:”După aceste cuvinte, a dat drumul la „ekklesia”. Din context reiese foarte clar, că în ambele exemple nu e vorba de adunări creştine, ci de grupuri de oameni, care au fost chemate să vină împreună cu un anumit scop, respectiv care trebuiau să fie chemate să se întâlnească. în Faptele Apostolilor 7, 38 citim despre o „ekklesia în pustie”, deci o adunare de-a dreptul iudaică. Evrei 12, 23 vorbeşte despre o „ekklesia generală” şi despre o „ekklesia a celor întâi născuţi”. Romani 16, 5 ne vorbeşte despre o adunare care se aduna într-o casă, de asemenea şi versetele 14 şi 15 ale aceluiaş capitol. Adunarea paulinică neorganizată, care se aduna în locuinţe private, care devine organică şi creşte, ne trece aici, în capitolul de saluturi a epistolei către Romani, foarte clar înainte. Vedem chiar şi din aceste puţine referinţe, căci cuvântul „Adunare” se poate referi la diferite corporaţii, şi de aceea este foarte important de a le diferenţia pe acestea „împărţind drept cuvântul adevărului”. Diferitele adunări sânt chemate în timpuri diferite, în moduri diferite şi pentru scopuri şi ţinte diferite. Fiecare adunare are o anumită bază, o anumită îndatorire şi o anumită ţintă.

Baza adunării trupului

Baza adunării biblice este voinţa lui DUMNEZEU, aşa cum a fost ea împărtăşită oamenilor prin cuvânt. Oamenii au încercat din totdeauna să adauge acestei baze dumnezeieşti elemente lumeşti (filozofie, înşelăciune, tradiţii omeneşti); aceasta nu este după Christos (Coloseni 2, 8)! „Ekklesia” din Filadelfia primeşte minunata mărturie, că ea a păzit şi a păstrat Cuvântul DOMNULUI şi că, de aceea EL i-a dăruit ei o uşă deschisă (Apocalipsa 3, 8). Este aşa de foarte important, ca noi să verificăm mai întâi de toate baza, să verificăm ceea ce este voia lui DUMNEZEU cea bună, plăcută şi desăvârşită care se referă la o anumită ţintă pentru gospodăria trupului lui CHRISTOS. DUMNEZEU a vorbit în multe feluri şi în multe chipuri oamenilor: El a vorbit de la faţă la faţă (Exod 33, 11), El a vorbit prin prooroci (Evrei 1, 1). El a lăsat Cuvântul (lo-gos) să devină trup (Ioan 1, 14). El a vorbit prin descoperire (Romani 16, 25). El a împărtăşit voia Sa în anumite timpuri numai anumitor grupuri exact definite de oameni. Logos (cuvântul), cel venit în carne (Ioan 1, 14) mărturiseşte, că el a fost trimis numai la oile pierdute ale casei lui Israel (Matei 15, 24). Însă lui Pavel i-a fost încredinţată „evanghelia prepuţului”(Romani 15, 16 +18; Galateni 1, 16 şi 2, 7). Toate popoarele neiudaice, deci şi noi, aparţin „prepuţului”, sânt naţiuni sau păgâni, străini (Exod 12, 48; Efeseni 2, 11–12). Dacă vreau eu ca şi credincios dintre naţiuni să ştiu când, cum şi pentru ce DUMNEZEU ne-a chemat pe noi, cei aleşi dintre naţiuni (Efeseni 1,4; Faptele Apostolilor 15, 14), pot să învăţ acest lucru numai de la acela, căruia DUMNEZEU i-a încredinţat vestirea acestui plan deosebit, şi anume de la apostolul Pavel! Vezi Efeseni 3, 2 + 5: „…dacă…aţi auzit de isprăvnicia harului lui DUMNEZEU, care mi-a fost dată faţă de voi,…taina lui Christos, care n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor în celelalte veacuri”. Cât de mult valoroase şi de neînlocuit sânt celelalte scrieri cu privire la gândurile de dragoste ale lui DUMNEZEU în judecată şi har cu Israel, cu toată mulţimea popoarelor păgâne, cu lumile de îngeri şi cu tot universul, cât de delicioasă este îmbărbătarea pe care o găsesc eu pentru mine în acestea, – despre adunarea trupului nu ne scrie decât Pavel, şi anume printr-o împuternicire directă, dumnezeiască. Aceasta nu este în nici un caz o desconsiderare a cărţilor nepaulinice ale Bibliei, ci numai împărţirea dreaptă a cuvântului după voia lui Dumnezeu. Pavel ne mărturiseşte, că el a primit evanghelia sa prin descoperirea lui Isus Christos (Galateni 1, 11–12), şi anume de la DOMNUL cel înviat!

Care este acum conţinutul de bază al acestei evanghelii?

DOMNUL şi aceia, care L-au văzut şi L-au auzit, ca-re L-au pipăit cu mâinile lor (1 Ioan 1, 1 – 3) vestesc, ceea ce era de la întemeierea lumii (Matei 13, 35). Când DOMNUL ISUS şi Petru vorbesc despre ceea ce era înainte de întemeierea lumii, mărturisesc adevăruri despre persoana lui ISUS (Ioan 17, 24 si 1 Petru 1, 20). Pavel învaţă, că fiecare dintre mădularele adunării trupului au fost alese dinainte de întemeierea lumii (Efeseni 1, 4). Expresia din limba grecească care este tradusă prin „întemeiere” „prokatabolas kosmu”, are înţelesul unei aruncări în judecată, după ce a avut loc o rupere, a cosmosului (kata = de sus în jos, în depărtare; balain = a arunca). Adunarea trupului a fost deci înainte de această prăbuşire în judecată a cosmosului scoasă şi aleasă cu un scop şi nu stă de aceea cu tot ceea ce DUMNEZEU trebui să construiască în cosmos ca urmare a acestei prăbuşiri în judecată în nici-o legătură.

DUMNEZEU a încheiat odată, ca semn al înnoitei stări de pace între Sine şi oameni, un legământ (Geneza 9, 9). În schimb noi nu sântem uniţi cu El printr-un legământ, ci am devenit, ca şi mădulare ale trupului Fiului Său Preaiubit, fii ai Săi propri (Romani 8, 15). DUMNEZEU trebui odată, atunci când forţa omului voia să ajungă până la cer, să-i împrăştie pe aceştia pe întreg pământul şi să le încâlcească limbile (Geneza 11,8 – 9). Noi însă sântem toţi unul în Christos (Galateni 3, 28; Coloseni 3, 11). Pentru adunarea trupului unitatea nu se opreşte la stâlpii grăniceri! DUMNEZEU a dat odată poporului Său legea cu plinul de porunci, cu mulţimea observării formelor şi timpurilor (Deuteronom 5, 6 – 21; Neemia 9, 13 şi multe altele). Legea însă, care a fost dată spre viaţă, a pricinuit moartea (Romani 7, 10), aşa ca toţi aceia, care au vrut să aibă părtăşie cu DUMNEZEU prin faptele legii, au căzut sub blestem (Galateni 3, 10). Noi însă nu observăm nici forme religioase, nici timpuri, pentru că noi sântem dezlegaţi şi răscumpăraţi prin Christos de blestemul legii. Legea naşte totdeauna robie (Galateni 4, 24). Noi însă am primit făgă-duinţa DUHULUI prin credinţă (Galateni 3, 13-14).

Aceasta este baza adunării trupului: Noi am fost aleşi de DUMNEZEU înainte de aruncarea cosmosului în judecată şi de aceea prin poziţia noastră scoşi din acest prezent „aion” (Cornilescu: neam) rău (Galateni 1, 4), care însă încă ne înconjoară aparent cu întunericul lui, cu forţa lui şi cu toate recursurile blestemului legii. Vrem însă să reţinem: Noi sântem lucrarea LUI! Totul ceea ce posedăm pe această bază sigură şi minunată, este de la DUMNEZEU (2 Corinteni 5, 18); toate eforturile propri, de a obţine o bază şi o nădejde, sânt lipsite de valoare, „căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui DUMNEZEU. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Căci noi sântem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Christos Isus pentru faptele bune, pe care le-a pregătit DUMNEZEU mai dinainte, ca să umblăm în ele.” (Efeseni 2, 8 – 10).

Îndatorirea adunării trupului

Versetul 10 din capitolul 2 al epistolei către Efeseni ne arată îndatorirea adunării trupului în forma sa de bază şi mărginită prin scopul ei. Noi nu sântem mântuiţi pentru a savura, ci sântem creaţi pentru fapte bune şi anume pentru astfel de fapte, pe care DUMNEZEU le-a pregătit după voia Sa. Aceasta este fundamental pentru felul îndatoririi noastre, şi anume că ea a fost „pregătită mai dinainte“ de DUMNEZEU, şi că noi nu avem nevoie să ne căutăm vreun domeniu de activitate după plăcerea noastră. Noi gândim adesea că locul nostru este lângă acei oameni, care caută să îmbunătăţească veacul (aion-ul) acesta rău prezent prin griji (Marcu 4, 19); prin aceasta însă se pierde ceea ce este mai delicios, şi anume Cuvântul, şi este de aceea un vas de ocară stăpânului Său (2 Timotei 2, 20-21). Baza îndatoririi noastre în acest veac (aion) rău este Cuvântul lui DUMNEZEU, care ne face cunoscută voinţa lui DUMNEZEU chiar şi pentru acest veac (aion) rău (Efeseni 5, 17). Ţinta îndatoririi noastre este ca să umblăm în faptele „pregătite mai dinainte”, aducând la desăvârşire Cuvântul, în care este aşternută voia lui DUMNEZEU, prin mersul nostru – ca mărturie pentru puterile cereşti –. Se pune mult accent pe faptul că noi să aducem la îndeplinire voia lui DUMNEZEU şi prin felul în care trăim. Atât cât DOMNUL a dăruit lumină, se dezvăluie prin aceasta ceva din taina voiei Sale (Efeseni 1, 9), dar deseori nu se umblă cum trebuie, pentru că se iau în considerare învăţăturile începătoare ale lumii (Coloseni 2, 20). Pavel se poartă aspru cu trupul său, şi-l ţine în stăpânire, ca nu cumva, după ce a propovăduit altora, el însuşi să fie lepădat. La el corespunde vorbirea cu felul lui de trăire (1 Corinteni 9, 27).

Care este acum conţinutul îndatoririi noastre în acest veac (aion)?

Toţi oamenii, pe care TATĂL i-a atras într-un fel sau altul din depărtarea de EL (Romani 3, 12; Efeseni 2, 5) din nou într-o relaţie de viaţă cu EL însuşi (Coloseni 2, 19), au avut – independent în ce veac (aion) au trăit – totdeauna îndatorirea, ca prin mersul lor să fie o lumină şi o mărturie pentru aceia, în mijlocul cărora au trăit (Psalm 119, 46; 1 Ioan 1, 2; Faptele Apostolilor 4, 33). Chiar şi pe Pavel îl preocupă să ne amin-tească că din viaţa noastră ies virtuţi şi laudă pentru cei care ne înconjoară (Filipeni 4, 8). Faţă de aproapele nostru noi am primit şi slujba împăcării. Şi câţi oameni nu sânt dornici să aibă un astfel de om în apropierea lor care, prin personalitatea sa, să le fie o mireasmă de la viaţă spre viaţă (2 Corinteni 2, 15 şi 16). Cine este capabil de a duce evanghelia păcii celor lipsiţi de pace (Efeseni 6,15)?

După această slujbă personală, pe care au avut-o toţi credincioşii din toate timpurile, adunarea trupului are în totalitatea ei o îndatorire: Acum trebuie făcută cunoscută înţelepciunea nespus de felurită a lui DUMNEZEU, prin „ekklesia trupului Său”, domniilor şi stăpânirilor din locurile cereşti (Efeseni 3,10). Prin prăbuşirea cosmosului a fost distrusă unitatea din întreaga creaţie: Păcatul a venit în lume şi a creat o ruptură adâncă între DUMNEZEU şi oameni (Romani 3, 12) şi pentru că păcatul a trecut asupra tuturor oamenilor (Romani 5, 12), blestemul depărtării de Dumnezeu, gelozia şi mânia, cearta şi discordia, lipsa de unitate şi vrăjmaşia s-a răsfrâns în toate relaţiile omeneşti. Este o mare ruptură între oameni (Geneza 3, 12; Geneza 4, 8), da, vrăjmăşia şi lipsa de armonie a ajuns la linia de moarte a depărtării de Dumnezeu întreaga creaţie (Romani 8, 22). Unitatea întregului întreg a fost distrusă. Pe acest teren de morţi începe acum DUHUL LUI DUMNEZEU să prezinte într-un mod desăvârşit unitate prin adunarea trupului Său. Oare cum se miră puternicele căpetenii de îngeri, când cunosc la noi „înţelepciunea nespus de colorată” a lui DUMNEZEU, care cu tot eşecul aparent al lui DUMNEZEU de-a lungul secolelor, din ceea ce nu este nimic (1 Corinteni 1, 28) poate să strângă şi să facă o unitate. DUMNEZEU este din ce în ce mai fericit, din ce în ce mai evlavios, cu privire la aceasta (1 Timotei 3,16). Realizarea acestei îndatoriri distinse a noastre, de a fi un obiect de prezentare puterilor de îngeri ca şi „ekklesia trupului Său”, este însă legată de creşte-rea personală interioară a fiecărui mădular al trupului în parte. Cu cât construim mai mult în ascuns o unitate interioară în relaţia noastră personală de viaţă cu DOMNUL, cu atât mai mult vom fi capabili, ca şi „ekklesia” prin smerenia noastră, prin blândeţea noastră, prin îndelunga noastră răbdare, să prezentăm faţă de lumea nevăzuta o unitate duhovnicească, strâns legată prin legătura păcii (Efeseni 4, 3). Astfel, pentru că noi am ajuns să fim o privelişte din cer pentru lumile de îngeri (1 Corinteni 4, 9), ce fel de oameni ar trebui să fim noi în viaţa noastră personală, pentru a desăvârşi sfinţenia spre slava şi împlinirea nădejdii chemării noastre de către DUMNEZEU (Efeseni 1, 18).

Forma şi conţinutul îndatoririi noastre dumnezeieşti ca şi adunare a trupului ne conduc din ce în ce mai mult de la sine înseşi în micime şi în ascunziş în mersul veacului acestuia. Efectele luminoase, care pleacă de la noi, strălucesc până în locurile cereşti, în lumile care sânt vizibile numai pentru ochii credinţei; deaceea putem noi să rămânem aici jos în umbră faţă de lumea vizibilă, putem să lăsăm să fim dezavantajaţi şi să fim caracterizaţi ca nebuni (1 Corinteni 6, 7; 1 Corinteni 4, 10)! Întreaga noastră bază, slujba noastră trupească de fel şi întreaga noastră nădejde a slavei se află în nevăzut, în timpurile dinaintea creaţiei lumii, aşa încât toată cugetarea noastră şi toate simţurile noastre se îndreaptă înspre acest nevăzut, care este în ceruri şi nu înspre ceea ce este pe pământ (Coloseni 3, 2)! Întreaga noastră viaţă, gândirea, voinţa şi cunoaşterea noastră, este ascunsă cu CHRISTOS în DUMNEZEU. Mersul veacului prezent lucrează dimpotrivă prin abundenţa puterii vizibilului, a ceea ce este legat de privire (1 Ioan 2, 15 şi 16; Luca 4, 5). Acum caută inima omului, astăzi, ca şi în toate timpurile, să echilibreze lipsa de armonie interioară, în care a ajuns în depărtarea sa de Dumnezeu, căutând să aducă în cea mai bună armonie vizibilul şi ceea ce poate fi privit prin activităţi culturale, sociale şi religioase, iar nouă, care „vrem să fim mai buni ca alţii” ni se ia în nume de rău că nu vrem să ajutăm la aceasta. Este în întregime voinţa lui DUMNEZEU, de a aduce odată totul în armonia deplină a vieţii (1 Corinteni 15, 28). Pentru aceasta trebuie mai întâi ca totul să moară (1 Corinteni 15, 36). Nu este îndatorirea adunării trupului de a împiedica acest proces de trecere prin moarte, constituţia ei („politeuma”) se află în locurile cereşti (Filipeni 3, 20), slujbele ei sânt manifestări ascunse ale vieţii faţă de lumea nevăzută.

Ceva, care este ascuns, nu se poate pune la expoziţie în public. Dacă viaţa noastră este ascunsă în DUMNEZEU, atunci este pur şi simplu imposibil s-o arătăm lumii. Cu toată credincioşia şi dăruirea şi cu toată râvna demnă de recunoştinţă nu ajută aici nici alaiuri, nici procesiuni, nici-o îmbrăcăminte creştinească, nici-o insignă, nici coruri de masă, nici performanţe oratorice. Tot ceea ce reuşim să facem cu toate aceste mijloace este cel mult o prezentare cu totul deformată, a ceea ce se poate transmite numai unui om duhovnicesc cu mijloace duhovniceşti (1 Corinteni 2, 14)! Când DOMNUL ne consideră demni de a mărturisi celor ce ne înconjoară ceva din posesia noastră interioară, atunci aceasta are loc nu prin împlinirea sau purtarea unor lucruri aparente ca la expoziţie (Coloseni 2, 16 şi 17), ci prin manifestarea de viaţă a posesiei noastre interioare sub legitimaţia lui DUMNEZEU. Iar atunci mărturia noastră slujeşte, prin lucrarea harului lui DUMNEZEU, pentru a predica câte unui om cuvântul nebun despre cruce (1 Corinteni 1, 18) şi nu pentru a ajuta omenirii suferinde prin programe politice, sociale sau religioase să iasă din lipsa ei de armonie.

Formele de conducere omeneşti, stările sociale şi sistemele religioase nu au nici cea mai mică influenţă asupra împlinirii şi desăvârşirii adunării trupului. Nu este de datoria acestei adunări nici să facă revoluţie împotriva autorităţii, nici să reformeze regulile care domnesc actual. Noi nu avem decât să ne supunem stăpânirilor (Romani 13, 1; Tit 3, 1). Pavel nu a scris nici-un cuvânt împotriva crudului şi tiranului Nero, nici n-a format vreun partid creştin, care să fie nevoie să ceară desfiinţarea sclaviei. El era cetăţean al acelei ţări şi aici jos numai musafir şi străin. Un oaspete însă nu se va amesteca niciodată în administraţia casei, în care el este tolerat numai prin dispoziţie de mai sus.

Dacă a văzut vreodată un om întregul volum al gândurilor de mântuire şi ţelurilor de slavă dumnezeieşti, atunci acesta a fost apostolul Pavel. El era într-adevăr un împuternicit al lui DUMNEZEU. Cum îşi împlineşte însă el lucrarea lui aici jos? Ce sentimente stau la baza scrisorilor sale? „V-am scris cu multă mâhnire şi strângere de inimă, cu ochii scăldaţi în lacrimi” (2 Corinteni 2, 4). El nu se simţea ca un funcţionar, care scotea decrete, pe el îl umplea dragostea exagerată, care se jertfea pe sine spre mântuirea sufletelor încredinţate lui, spre înăl-ţarea trupului lui CHRISTOS (Coloseni 1, 29; Faptele Apostolilor 20, 31), ca să-şi sfârşească, să-şi desăvârşească alergarea si slujba, pe care a primit-o de la DOMNUL (Faptele Apostolilor 20, 24). Are loc slujba ta şi a mea tot cu mâhnire, strângere de inimă şi lacrimi (2 Corinteni 12, 15)?

„Iată cum trebuie să fim priviţi noi: ca nişte slujitori ai lui Hristos…” (1 Corinteni 4, 1). Cuvântul, care este tradus aici cu „slujitori” înseamnă de fapt „rob vâslaş” sau „vâslaş subordonat”. Dacă ne gândim la galerele din acel timp, atunci ne putem imagina cât de cât ce era un astfel de „hiperetes”. În camere închise, cu aer stricat, aceşti vâslaşi erau prinşi cu picioarele în cătuşe, în general sclavi sau criminali, şi trebuiau să-şi facă slujba lor istovitoare adesea în chinuri îngrozitoare.

Iar Pavel se prezintă aici pe sine de asemenea ca un „rob vâslaş” sau „vâslaş subordonat”! Asta dă de gândit! Nu căpitan, nici ofiţer de vas, ci „vâslaş subordonat”. El face cea mai umilitoare, cea mai dezonorabilă muncă de slugă. Poziţia sa nu este aceea a unui stimat, a unui conducător, ci mai mult aceea a unui dispreţuit, a unui chinuit, a unui criminal! Nu pe rândul cel mai din faţă, nu pe lângă cei dintâi din timpul lui stătea Pavel, ci lângă cei mai din urmă. El se numeşte pe sine un osândit la moarte (1 Corinteni 4, 9). Aşa cum gladiatorii mergeau în arenă pentru a-şi lăsa vieţile lor, aşa purta el întotdeauna omorârea DOMNULUI ISUS cu el, în trupul lui (2 Corinteni 4, 10). În carnea lui, Pavel, ai cărui urmaşi trebuie noi să fim (1 Corinteni 11, 1; 1 Tesaloniceni 1, 6), nu ducea deloc o viaţă plăcută. Ce sclipire a vieţii lui trupeşti ni se arată, când citim ce le scrie el corintenilor lui în cea de-a doua lui scrisoare (2 Corinteni 11, 23 – 33)! El lucrează cu mâinile lui până la extenuare şi îngrijeşte nu numai de întreţinerea vieţii sale, ci şi de aceea a însoţitorilor şi conlucrătorilor lui (Faptele Apostolilor 20, 33–34; 1 Corinteni 4, 12). Pavel este desigur pe dinafară un amărât de rob vâslaş! Nu există la el nici cea mai mică putere, nici prestigiu, nici cinste. El înfăţişează nu numai prin cuvinte, ci prin întreaga lui viaţă, cu fiecare bătaie de inimă şi cu fiecare răsuflare, nimicnicia adunării trupului. „Un gunoi al lumii am ajuns, lepădătura tuturor” (1 Corinteni 4, 13). Acest cuvânt caracterizează ruşinea, umilinţa absolută a poziţiei de creştin. Dächsel traduce: „Noi sântem o scuipătoare…”. Pot fi repudierea şi respingerea, pe care le-a experimentat Pavel cu evanghelia sa, evanghelia slavei, pronunţate mai clar? Scuipă-toare! Gunoi! Lepădătură! Există ceva mai lipsit de valoare şi mai scârbos? Ultimele resturi de demnitate a vreunei funcţii şi de laudă a cărnii dispar!

Pavel, cel izolat şi părăsit de conlucrătorii lui, cel dispărut, cel care trebuie la Roma să fie „căutat cu multă grijă”, până este găsit de Onisifor în temniţă (2 Timotei 1, 16 – 17), ni se oferă ca exemplu, ceea ce el este cu adevărat! Căci cu cât mai mult ni se fac accesibile în detaliu slăvile harului imens al minunatului nostru DUMNEZEU-Mântuitor şi cu cât mai mult ni se transmit acestea în esenţa lor, cu atât mai mult intră viaţa noastră exterioară în umilinţa, în izolarea şi în repudierea, prin care a proslăvit Pavel pe DUMNEZEUL şi TATĂL lui şi al nostru. Viaţa noastră este ascunsă şi noi vrem să aşteptăm cu plăcere, până ce lui DUMNEZEU îi va plăcea să descopere El însuşi ceea ce este ascuns. La fel ca şi un om care se dezvoltă şi ia formă în trupul mamei sale şi noul om nu iese la iveală mai devreme, până când el nu este complet, din cap până-n picioare, tot aşa este şi cu CHRISTOS (1 Corinteni 12, 12). Capul, DOMNUL ISUS, a fost desăvârşit prin suferinţe (după Evrei 2, 10) şi înălţat în slavă (Efeseni 1, 20; Filipeni 2, 9), însă mădularele nu sânt încă gata; ele vor fi conduse de asemenea – ca şi capul – prin suferinţe în ascuns la ţintă (Filipeni 3, 10; Coloseni 1, 24). Acuma trebuie să aşteptăm (Tit 2, 12 – 13). Toate încercările, cât de bun intenţionate ar fi ele, de a scoate cu forţa la lumină ceea ce este în formare şi are să devină, nu sânt numai neînţelepte, ci sânt o piedică şi o periclitare ajungerii la desăvârşire a adunării trupului lui CHRISTOS.

Cu toată dragostea faţă de fraţii în DOMNUL dorim totuşi să mărturisim cu claritate ceea ce DUMNEZEU ne-a descoperit prin DUHUL Său ca voie a Sa în Cuvântul Său, mulţumindu-I, că El ne socoteşte vrednici, nu numai să credem în El, dar să şi suferim pentru El, pentru că avem aceeaş luptă de dus, pe care am văzut că a dus-o Pavel şi despre care am auzit de la el (Filipeni 1, 29 – 30)! Noi ştim că, la fel ca şi la Ismael şi la Isaac odinioară, aşa şi acum, cel născut după carne – care a fost binecuvântat de DUMNEZEU peste măsură (Geneza 17, 20) – prigoneşte pe cel născut din DUH (Galateni 4, 28–29; 2 Timotei 3, 12). Dar noi ştim de asemenea, că noi avem să slujim acum de laudă slavei Sale înaintea lui DUMNEZEU şi înaintea căpeteniilor şi a puterilor din locurile cereşti şi că „în veacurile viitoare, (aionos) vom purta un imens caracter de slavă”.

Scopul adunării trupului

Fiecare „ekklesia”, pe care DUMNEZEU o cheamă şi o pune deoparte, în diferitele gospodării ale Sale, are şi un anumit scop, o anumită ţintă pentru care a fost aleasă. Acest scop, sau aceasta ţintă, corespunde cu baza ei. Şi adunarea trupului are scopul ei, ţinta ei: Un scop, o ţintă, plin(ă) de o slavă mi-nunată, un scop, o ţintă, care depăşeşte orice gândire omenească. Căci aşa cum începutul şi baza acestei adunări a trupului Său sânt independente de orice legătură pământească, tot aşa trebuie ca şi sfârşitul acestei adunări, străine în acest cosmos, să înfăţişeze plinătatea transformată şi desăvârşită a începutului supraomenesc şi a descoperirii dumnezeieşti. Slava adunării trupului este acum una încă ascunsă. „Când va fi descoperit CHRISTOS, viaţa noastră, atunci veţi fi descoperiţi şi voi cu El în slavă” (Coloseni 3, 4)!

Viaţa dumnezeiască interioară, care a fost dăruită fiecărui mădular al trupului în parte, poartă încă de acum caracter de slavă în sine: Ceea ce DUMNEZEU a plănuit, înainte de prăbuşirea în judecată a cosmosului, în voia Sa, a desăvârşit în Fiul Său, „la împlinirea vremii” (Galateni 4, 4). El ne-a smuls din tot ceea ce avea de-a face cu legea şi „a turnat dra-gostea Sa în inimile noastre prin DUHUL SFÂNT, care ne-a fost dat” (Romani 5, 5). Acum, pentru noi, aceasta nu mai este o problemă imposibil de rezolvat, şi anume de a aplica cea mai distinsă poruncă în cazurile schimbătoare ale vieţii (Marcu 12, 29 – 31; Luca 10, 27), ci noi putem şi ni se permite să iubim, chiar acolo unde şi atunci când alţii se poartă urât cu noi, pentru că aceste expresii de viaţă, ca roadă a lucrării Duhului (Galateni 5, 22), reies din legătura care, ca şi o rădăcină, este strâns legată de dragostea dumnezeiască(Efeseni 3,17). Aceasta ne umple de o linişte adâncă, pentru că atunci ştim că toate încercările, toate indignările, lucrează împreună spre bine (Romani 8, 28).

Ca oameni, pe care DUMNEZEU i-a ales înainte de prăbuşirea lumii, noi avem pace cu El (Romani 5, v.1). Şi pentru că El ne-a îndreptăţit, El ne-a şi eliberat şi ne-a făcut parte de libertatea slavei copiilor lui DUMNEZEU (Romani 8, 30). Adunarea trupului „nu mai citeşte pe Moise”, prin faptul că se supune unor statute.

De aceea ea este eliberată de măhrama, care este aşezată deasupra ochilor şi inimii tuturor acelora, care vor să fie sub lege, şi priveşte „cu faţa descoperită slava DOMNULUI” (2 Corinteni 3, 15 – 18), care „ne-a făcut cunoscut care este bogăţia slavei tainei, care a fost ascunsă din veacuri (aionos) şi din toate generaţiile” (Coloseni 1, 26 – 27)!

În 1 Corinteni 4, 1 nu sântem numiţi numai slujitori (vâslaşi subordonaţi) ai lui CHRISTOS, ci şi „administratori (Cornilescu traduce „ispravnici”) ai tainelor lui DUMNEZEU”. Cât de departe însă sântem noi adesea de această voinţă nespus de mare şi minunată! Se spune uneori că noi nu am fi sfătuitorii secreţi ai lui DUMNEZEU şi că nu am putea să ştim despre revărsările de har şi despre desfăşurările slavei plănuite de DUMNEZEU. Aceasta sună în realitate foarte evlavios şi smerit, este însă omenesc şi nu dumnezeiesc, pentru că cuvântul descoperit al lui DUMNEZEU ne mărturiseşte cu totul altceva: Noi trebuie să fim „administratori ai tainelor lui DUMNEZEU”. Cum pot eu însă să administrez ceva, ceea ce nici nu cunosc? În Efeseni 1, 9 Pavel mărturiseşte, că el ne-a făcut cunoscută „taina voiei Sale”, iar pentru Coloseni Pavel cere ca ei să fie umpluţi de cunoaşterea voiei Sale (Coloseni 1, 9). Într-un alt loc Pavel scrie (Efeseni 3, 9), că el are harul, „să pună în lumină înaintea tuturor care este administraţia (isprăvnicia) tainei ascunse”. Nu observăm noi, cum atâtor copii ai lui DUMNEZEU nu le sânt cunoscute gândurile şi felul de lucru ale lui satan (2 Corinteni 2, 12)? El este încă „diabolos”, cel ce aruncă toate la grămadă, cel ce spune: „Oare a zis DUMNEZEU cu adevărat?”! Ar trebui să-i cunoaştem gândurile bine, pentru că odată, da, vom judeca pe îngerii căzuţi (1 Corinteni 6, 3; Iuda 1, 6). Pentru aceasta sântem pregătiţi încă de acum,suferind mai mult sau mai puţin – ca şi Pavel odată – sub loviturile pumnilor lor (2 Corinteni 12, 7; Efeseni 6, 11 – 12). În paradis DUMNEZEU a interzis oamenilor să mănânce din pomul cunoştinţei (Geneza 2,17).

Şarpele şiret a ispitit pe oameni spre neascultare împotriva voinţei lui DUMNEZEU. Noi trebuie, după voia Sa, să creştem prin cunoaşterea lui DUMNEZEU (Coloseni 1, 10). Ce face şarpele acum? El face pe credincioşi să pună pe plan secundar cunoaşterea lui DUMNEZEU, să nu dea importanţă privirii pline de adorare a scopurilor Sale, a gândurilor, a planurilor şi a intenţiilor Sale, sau chiar îi face să le privească cu dispreţ, să-şi clădească o poziţie dispreţuitoare faţă de ele.

Însă DUMNEZEUL, care a chemat din întuneric lumina, ca să lumineze, DUMNEZEUL care este mai mare decât acela, pe care El l-a creat (Isaia 54, 16), este Acela, care a făcut lumină în inimile noastre pentru ca lumina cunoştinţei slavei lui DUMNEZEU să strălucească pe faţa lui CHRISTOS” (2 Corinteni 4, 6)! Ceea ce era ascuns din veacuri (aionos) şi din generaţii (Cornilescu : din veşnicii şi în toate veacurile) (Coloseni 1, 26; Efeseni 3, 5 şi 9; Romani 16, 25 – 26), ceea ce era atunci cu totul întunecos, aceasta DUMNEZEU ne-a descoperit nouă, „vaselor de îndurare” (Romani 9, 23), în aşa fel încât noi putem privi slava lui DUMNEZEU, care este unită în CHRISTOS. Pavel duce o luptă pe moarte pentru coloseni şi laodiceeni, pentru ca inimile lor să cunoască taina: pe CHRISTOS (Coloseni 2, 2)! CHRISTOS este începutul şi sfârşitul tuturor drumurilor lui DUMNEZEU (Apocalipsa 1, 7), cele ascunse şi cele descoperite. Toată plinătatea lui DUMNEZEU şi-a găsit în El iradiaţia, potrivit cu fiinţa ei (Evrei 1, 3).

Înspre această plinătate dumnezeiască trebuie ca noi să fim umpluţi prin nemărginita bogăţie a harului Său în veacurile (aionos) care vor veni (Efeseni 2, 7), prin faptul că sântem împreună moştenitori, împreună un trup şi împreună părtaşi ai lui CHRISTOS şi ai făgăduinţelor Lui (Efeseni 3, 6).

Dacă noi căutăm aici părtăşia suferinţelor Lui şi asemănarea cu moartea Lui (Filipeni 3, 10), atunci acolo vom fi împreună moştenitori cu ISUS CHRISTOS (Romani 8, 17). Noi nu vom moşteni însă numai ca fraţi, având aceleaşi drepturi, lângă El (Romani 8, 29), ci vom fi ca mădulare unite cu El (Efeseni 5, 30; Coloseni 2, 19), trupul Său, părtaşi profesiei Lui dumnezeieşti. Pentru a împlini această profesie, dată Lui de DUMNEZEU, CHRISTOS, capul, are nevoie ca plinătate de noi, mădularele, care-L completează de-abia în acea perfecţiune, care este necesară pentru împlinirea profesiei Sale (Efeseni 1, 22 – 23).

În această perfectă, unitară plinătate se va duce la îndeplinire oricare şi fiecare promisiune, pe care TATĂL a dat-o CHRISTOSULUI Lui, „căci făgăduinţele lui DUMNEZEU, oricâte ar fi ele, în El (în CHRISTOS) este Da şi în El este Amin, lui DUMNEZEU spre slavă, prin noi” (2 Corinteni 1, 20). CHRISTOSUL este Da şi Amin la toate promisiunile lui DUMNEZEU! Satan însă este marele negativist, care caută să înfăţişeze copiilor lui DUMNEZEU promisiunile lui DUMNEZEU ca fiind dubioase. Să facem totuşi ca Avraam, care „a dat slavă lui DUMNEZEU, deplin încredinţat că ceea ce El făgăduieşte, poate să şi împlinească.” (Romani 4, 21). DUMNEZEU a dat FIULUI Său totul, ca o moştenire minunată (Evrei 1, 2; Coloseni 1, 16) şi va supune totul lui CHRISTOS (Efeseni 1, 10), pentru ca El să umple totul în toţi (Efeseni 1, 23). Noi vom fi, ca şi mădulare ale lui CHRISTOS, împreună părtaşi ai acestei promisiuni şi ea se va executa spre slava lui DUMNEZEU, prin noi. Cât de pline de înţeles sânt aceste două mici cuvinte „…prin noi”! Ne-am dat noi seama vreodată, că întreaga creaţie, care acum suspină împreună şi stă în durerile naşterii, aşteaptă, ca noi să ieşim din ascuns, pentru ca ea „să fie eliberată şi să aibă parte de libertatea slavei copiilor lui DUMNEZEU” (Romani 8, 19 si 21 – 22)? Cu cât mai mult însă aşteaptă TATĂL şi FIUL, ca trupul să fie desăvârşit şi unit cu capul, pentru ca marile planuri de mântuire şi scopuri de dragoste ale lui DUMNEZEU care cuprind întregul tot al întregurilor să fie aduse la îndeplinire! De-abia atunci, când trupul lui CHRISTOS este alcătuit şi descoperit împreună cu capul în slavă (Coloseni 3, 4), vom sta la dispoziţia lui DUMNEZEU în tot sensul voinţei dumnezeieşti. Şi după această a noastră slăvită slujbă, tânjeşte întreaga creaţie. Ce „bogăţie nepătrunsă a lui CHRISTOS” (Efeseni 3, 8).

Ce să spunem noi la acestea? Face aceasta pe un om duhovnicesc mândru sau înfumurat? Cu siguranţă nu! Îl pleacă în praf şi-l conduce la dăruire şi adorare. Lui DUMNEZEU i-a plăcut să plănuiască şi să descopere aceasta; El, care a jurat pe Sine însuşi că Îşi va împlini planurile şi scopurile Sale (Isaia 45, 23), Îşi va împlini şi toate promisiunile Sale. Noi însă pornim de la premiza „că suferinţele din vremea de acum nu cad în cântar cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi” (Romani 8, 18)!

„ Iar Aceluia, care poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi, după puterea care lucrează în noi, a Lui să fie slava în adunare şi în Christos Isus asupra tuturor neamurilor „aion”-ului „aionos”-urilor! Amin” (Efeseni 3, 20 – 21).

NOTĂ:

1. Totul (greceşte „ta panta” = „(ele) toate”, deci întregul întregurilor toate, totul).

De aceastea aparţin toate cele ce au fost create, tot ce se vede şi tot ceea ce nu se vede.

Urmează câteva locuri textuale, unde se foloseşte termenul „ta panta” :

Romani 11, 36: Din El, prin El şi pentru El sânt toate lucrurile! A Lui să fie slava în veci! Amin.

1 Corinteni 8, 6: totuş pentru noi nu este decât {un} singur Dumnezeu: Tatăl, dela care vin toate lucrurile şi pentru care trăim şi noi şi {un} singur Domn: Isus Christos, prin care sânt toate lucrurile şi prin El şi noi.

1 Corinteni 15, 28: când toate lucrurile îi vor fi supuse, atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi.

Efeseni 1, 10: pentru administrare la împlinirea vremii: spre a-Şi uni iarăş în Christos toate lucrurile, cele din ceruri şi cele de pe pământ, într-unul.

Efeseni 1, 23: care este trupul Lui, plinătatea Celui ce împlineşte totul în toţi.

Efeseni 3, 9: şi să pun în lumină înaintea tuturor care este isprăvnicia (administraţia) acestei taine, ascunse din veacuri în Dumnezeu, care a creat toate lucrurile…

Efeseni 4, 10: Cel ce S-a pogorât este acelaş cu cel ce S-a suit mai pe sus de toate cerurile, ca să umple toate lucrurile.

Filipeni 3, 21: care va schimba trupul stării noastre smerite şi-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Şi supune toate lucrurile.

Coloseni 1, 16: pentrucă în El au fost făcute toate lucrurile care sânt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri: toate lucrurile au fost făcute prin El şi pentru El.

Coloseni 1, 17: şi El este înainte de toate lucrurile şi toate lucrurile sânt susţinute prin El.

Coloseni 1, 20: şi să împace prin El toate lucrurile cu Sine, atât ce este pe pământ cât şi ce este în ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui.

Evrei 1, 3: El, care este iradiaţia slavei Lui şi amprenta fiinţei Sale şi care poartă toate lucrurile prin cuvântul puterii Sale S-a aşezat la dreapta maiestăţii în locurile din înălţime, după ce a lucrat curăţirea păcatelor…

Evrei 2, 10: se cădea, în adevăr, ca Acela pentru care sânt toate lucrurile şi prin care sânt toate lucrurile, care voia să ducă pe mulţi fii la slavă, să desăvârşească prin suferinţe pe Căpetenia mântuirii lor.

Apocalipsa 4, 11: Tu eşti vrednic, Domnul şi Dumnezeul nostru, să iei slava, cinstea şi puterea, căci Tu ai creat toate lucrurile şi după voia Ta erau ele şi au fost ele făcute.

2. Aion (plural:aionos)

= epocă, mers al timpului, veac, perioadă a lumii, de cele mai multe ori tradus cu „veşnicie”, ceea ce însă poate induce în eroare, pentru că noi legăm de termenul „veşnicie” ceva care nu are nici început, nici sfârşit, Noul Testament referindu-se la aceasta însă numai atunci când cuvântul este redat astfel: „în veacurile (aionos) veacurilor (aionos)” ş.a.

Deseori cuvântul „aion” se află la plural, ceea ce nu ar face sens, dacă „aion” = „veşnicie”, ar însemna o perioadă fără început şi fără sfârşit.

„aion” este un termen central în Noul Testament; el apare de 102 ori.

Urmează câteva locuri textuale:

Matei 12, 32: oricine va vorbi împotriva Fiului omului, va fi iertat; dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt, nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor.

Matei 13, 22: referitor la sămânţa căzută între spini: acesta este cel ce aude cuvântul; dar îngrijorările veacului acestuia şi înşelăciunea bogăţiilor sufocă cuvântul, care nu mai aduce roadă.

Apocalipsa 1, 6: şi a facut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său: a Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! (tradus cuvânt cu cuvânt: în aionos-urile aionos-urilor; această expresie este folosită de 19 ori în Noul Testament) Amin.

Tit 2, 12: şi ne învaţă, pentru ca să (re)negăm păgânătatea şi poftele lumeşti şi să trăim în mersul veacului de acum cumpătaţi, drepţi şi cu teamă de Dumnezeu.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/articole_oct07.htm