Închide

Slujind Cu Rezultate

download-3 (2)

Adăugat de Arise For Christ

Fiecare creștin autentic este un slujitor, chiar dacă unii nu slujesc sau înțeleg greșit slujirea. Cu toți ne dorim ca să avem rezultate în slujirea în care suntem implicați și poate am face ceva să ieșim din impasul în care am ajuns ,,…împlinește-ți bine slujba” (2Timotei 4:5c).

Sunt câteva caracteristici de bază care ar trebui să definescă slujirea noastră.

O primă caracteristică de bază a orcărui creștin care dorește să aibă rezultate este să fie spiritual (duhovnicesc). Chiar  dacă pare așa de  generalistă, această caracteristică este de bază pentru fiecare creștin care slujește. O viață spirituală stă în fața orcărui dar duhovnicesc sau  talent pe care l-ar avea. Oamenii spirituali mai întâi umblă cu Dumnezeu, lăsându-se ei trasformați ca apoi să-i poată sluji pe alții. Sursa slujirii lor este tocmai  relația stânsă pe care o au cu Dumnezeu, iar astfel de oameni sunt integrii,  poți găsi la ei acel caracter duhovnicesc, o dependență totală de Dumnezeu, ei fac o prioritate din  relația lor cu Dumnezeu.

A doua caracteristică  este să avem  viziune care să ne motiveze în slujire. O viziune plină de pasiune care  ne determină la acțiune. Oamenii care sunt pasionați pot fi în stare să realizeze mai mult decât cei cu ,,daruriri deosebite”. Motivația slujirii își găsește adevăratul scop atunci este fundamentată în dragoste. Se pare că sunt și creștini care au viziune motivată de interesele lor chiar ,,firești”, dar noi să fim conduși de dragoste în toată munca spirituală pe care o avem de făcut (1Cronici 28:9 ,,…slujete-I cu totă inima…”, Psalmul 100:2 ,,Slujiți Domnului cu bucurie…”, Galateni 5:20).

A treia caracteristică în vederea slujirii  este să avem daruri duhovnicești sau talente înnăscute sau ,,chemări speciale”  pe care să le folosim la maxim în slujire. Acestea ne sunt un dat sau poate să fie chiar o dorință pe care Dumnezeu poate să ne-o împlinească. O nevoie văzută de noi poate fi chemarea pe care să o realizăm (1 Corinteni 12:15). Fiecare om a fost înzestrat cu daruri și abilități naturale cu ajutorul cărora poate sluji.

A patra caracteristică este  o credință vie. Este nevoie poate de curaj mânat de credința de a păși într-o anumită slujire care ni se potrivește nouă cel mai bine. Sunt slujiri care seamănă foarte mult cu altele, dar unele pot fi așa de diferite, chiar noi sau neînțelese de ceilalți.  Lucrul cel mai important este să ascultăm ceea ce ne spune nouă Dumnezeu, iar mai târziu lucrarea noastră va fi confirmată de rezultatele ascultării de Dumnezeu și influența noastră îi va schimba și pe oponenții  nostri. Nu trebuie să ne complacem doar în ceea ce am făcut pâna acum, putem face ceva nou la îndemnul venit de la Dumnezeu. Capitolul din  epistola către Evrei ne prezintă pe cei care au pășit prin credință în ceea ce au avut de întâlnit.

A cincea   caracteristică este o creștere continuă în slujirea noastră. Plafonarea, rutina ne pot trasforma în ritualiști. Dezvoltarea, multiplicarea slujirii, facerea de ucenici care să ducă la alt nivel, slujirea noastră trebuie să motiveze pe alții să facă ceea ce noi facem. Vom continua să  învățăm, să țintim tot mai sus pentru a da maximul pentru Dumnezeu.

Consider că slujirea mea și a ta pot să aibă aceste caracteristici, indiferent de ceea ce am fost până în acest moment, lăsându-ne folosiți de Dumnezeu spre slava Lui. Cât timp mai suntem în viața să slujim având rezultate! Amin

Avram Sabou            

http://ariseforchrist.com/blog/articles/all/slujind-cu-rezultate-355?

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/slujind-cu-rezultate/

Snopul legănat înaintea Domnului

download-3 (2)

ANASTASIA FILAT28 IULIE 2017 

Întrebare:

În ce zi a săptămânii era legănat snopul înaintea Domnului? Sărbătoarea Azimilor era încadrată între două Sabate nesăptămânale (adică zile de odihnă cu adunare sfântă). Snopul era legănat a doua zi a primului Sabat nesăptămânal al azimilor?

La ieșirea poporului Israel din robia Egiptului, Dumnezeu a dat indicații concrete cu privire la sărbătorile care trebuiau să le țină poporul la intrarea în țara promisă. În capitolul 23 din cartea Levitic sunt prezentate toate sărbătorile pe care trebuiau să le țină poporul. În acest capitol sunt date explicații când și cum trebuiau ținute aceste sărbători.

La versetul 11 din acest capitol este scris că snopul înaintea Domnului trebuia legănat în a doua zi după Sabat:

El să legene snopul într-o parte și într-alta înaintea Domnului, ca să fie primit: preotul să-l legene într-o parte și într-alta, a doua zi după Sabat. (Levitic 23:11)

Întrebarea a apărut din motiv că sărbătoarea Azimilor, care era sărbătorită timp de 7 zile începând cu ziua care urma după noaptea în care era mâncat mielul de Paști, începea cu o zi de odihnă și se sfârșea cu o altă zi de odihnă, care nu întotdeauna cădea într-o zi de Sabat săptămânal. Ca să fiu sigură că înțelegeți bine despre ce este vorba vreau să concretizez niște detalii:

– în ziua a 14 a lunii nisan spre 15 nisan era jertfit mielul de Paști (între două seri)

– în ziua de 15 nisan, care era prima zi a sărbătorii Azimilor era o zi de odihnă cu o adunare sfântă ca și în ziua de Sabat (a șaptea zi a săptămânii sau Sabatul săptămânal)

– a șaptea zi a sărbătorii Azimilor, adică pe data de 21 nisan era din nou o zi de odihnă ca și în prima zi a sărbătorii.

Deci, sărbătoarea Paștelui și Azimilor nu ținea de o zi anume a săptămânii, ci de o dată anume. Astfel, aceste sărbători puteau cădea în diferite zile ale săptămânii.

După robia babiloneană, timp în care aceste sărbători nu au mai fost sărbătorite, a apărut întrebarea: snopul trebuia să fie legănat înaintea Domnului după prima zi de odihnă a sărbătorii Azimilor (adică pe data de 16 nisan) sau a doua zi după Sabatul săptămânal, adică în prima zi a săptămânii care urmează după sărbătoarea Paștelui?  Saducheii credeau că snopul trebuia legănat înaintea Domnului a doua zi după primul Sabat săptămânal, care urma după Paște, iar fariseii erau de părerea că snopul trebuia legănat înaintea Domnului, a doua zi după prima zi a sărbătorii Azimilor, indiferent în ce zi a săptămânii ar fi această sărbătoare. Se pare că a fost adoptată varianta fariseilor.

Totuși, având în vedere că sărbătoarea Cincizecimilor sau a Săptămânilor era sărbătorită la 50 de zile de la ziua când era legănat snopul înaintea Domnului și se sărbătorea a doua zi după Sabat, înțelegem că este vorba despre Sabatul săptămânal, având în vedere că de la sărbătoarea Azimilor până în toamnă Sabate nesăptămânale nu mai erau, iar textul spune clar că sărbătoarea Săptămânilor să fie sărbătorită după al șaptelea Sabat. Dacă snopul ar fi fost legănat înaintea Domnului a doua zi după Sabatul nesăptămânal, atunci sărbătoarea Săptămânilor ar fi fost sărbătorită în aceeași zi a săptămânii în care a fost legănat și snopul, dar Biblia spune că sărbătoarea Săptămânilor să fie sărbătorită în a doua zi după Sabat.

Iată sărbătorile Domnului, cu adunări sfinte, pe cari le veți vesti la vremile lor hotărâte. În luna întâia, în a patrusprezecea zi a lunii, între cele două seri, vor fi Paștele Domnului. Și în a cincisprezecea zi a lunii acesteia, va fi sărbătoarea azimilor în cinstea Domnului; șapte zile să mâncați azimi. În ziua întâia, să aveți o adunare sfântă: atunci să nu faceți nici o lucrare de slugă. Șapte zile să aduceți Domnului jertfe mistuite de foc. În ziua a șaptea să fie o adunare sfântă: atunci să nu faceți nici o lucrare de slugă”. Domnul a vorbit lui Moise, și a zis: ,,Vorbește copiilor lui Israel, și spune-le: „Cînd veți intra în țara pe care v-o dau, și cînd veți secera semănăturile, să aduceți preotului un snop, ca pârgă a secerișului vostru. El să legene snopul într-o parte și într-alta înaintea Domnului, ca să fie primit: preotul să-l legene într-o parte și într-alta, a doua zi după Sabat. În ziua cînd veți legăna snopul, să aduceți, ca ardere de tot Domnului, un miel de un an fără cusur; să adăugați la el două zecimi de efă din floarea făinii, frământată cu untdelemn, ca dar de mâncare mistuit de foc, de un miros plăcut Domnului; și să aduceți o jertfă de băutură de un sfert de hin de vin. Să nu mâncați nici pâine, nici spice prăjite sau pisate, până în ziua aceasta, cînd veți aduce un dar de mâncare Dumnezeului vostru. Aceasta este o lege vecinică pentru urmașii voștri, în toate locurile în cari veți locui. De a doua zi după Sabat, din ziua cînd veți aduce snopul ca să fie legănat într-o parte și într-alta, să numărați șapte săptămâni întregi. Să numărați cincizeci de zile până în ziua care vine după al șaptelea Sabat; și atunci să aduceți Domnului un nou dar de mîncare. Să aduceți din locuințele voastre două pâini, ca să fie legănate într-o parte și într-alta; să fie făcute cu două zecimi de efă din floarea făinii, și coapte cu aluat: acestea sunt cele dintîi roade pentru Domnul. (Levitic 23:9-17)

Snopul legănat înaintea Domnului simboliza învierea Domnului Isus din morți:

Dar acum, Hristos a înviat din morți, pîrga celor adormiți. Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit și învierea morților. Și după cum toți mor în Adam, tot așa, toți vor învia în Hristos; dar fiecare la rîndul cetei lui. Hristos este cel dintîi rod; apoi, la venirea Lui, cei ce sînt ai lui Hristos. (1 Corinteni 15:20-23)

Domnul Isus a înviat din morți în ziua când Marele Preot legăna snopul înaintea Domnului. Potrivit cu Evangheliile, ziua aceasta era ziua dintâi a săptămânii:

În ziua dintâi a săptămânii, Maria Magdalena s-a dus dis-de-dimineață la mormânt, pe cînd era încă întunerec; și a văzut că piatra fusese luată de pe mormânt. (Ioan 20:1)

Vă recomand să studiați cursul Leviticul după metoda inductivă care vă va ajuta să înțelegeți mai bine sistemul de închinare a Vechiului Legământ, care este o umbră a lucrării pe care a făcut-o Dumnezeu prin Domnul Isus.

https://moldovacrestina.md/snopul-leganat-inaintea-domnului/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/snopul-leganat-inaintea-domnului/

Situația grea – motiv de disperare? | Descoperă tu însuți

download-3 (2)

MOLDOVA CREȘTINĂ TV04 MARTIE 2018  DESCOPERĂ TU ÎNSUȚI

FacebookTwitterOdnoklassnikiVK

În episodul 14 copiii descoperă toți pașii pe care i-a făcut Împăratul Ezechia ca să nu fie doborât de situația grea. Copiii  învață cum să fie tari în vreme de criză și cum să nu se lase descurajați, așa ca aceste momente să nu fie motiv de disperare.

„Descoperă Tu însuți” este o serie de emisiuni pentru copii, prin care copiii au posibilitatea să studieze Biblia, să descopere într-un mod creativ adevăruri despre Dumnezeu. Emisiune pentru copii în baza cursului biblic „Doamne, învață-mă să mă rog”.

Articole similare:

https://moldovacrestina.md/situatia-grea-motiv-de-disperare-descopera-tu-insuti/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/situația-grea-motiv-de-disperare-descopera-tu-insuti/

SINCERITATEA UNEI ACTIVISTE LGBT: Familia nu ar trebui să mai existe…

samy-tutac2

20 SEPTEMBER 2016

Grație celor de la newsnetcrestin ni s-a amintit că astăzi, 20 Septembrie 2016, Curtea Constituțională a României urmează să se pronunțe pe sesizarea referitoare la recunoaștere căsătoriei între persoane de același sex (cazul Relu Adrian Coman&Robert Clabourn Hamilton). În realitate lucrurile sunt mult mai grave decât încercările disperate ale unor ongiști de a-și legaliza perversiunile. În numele corectitudinii politice, a unei așa zise legalități, oameni corupți în adâncul sufletului lor și-au făcut un ideal din distrugerea oricărei autorități spirituale și mai ales a acelora care refuză pe față asimilarea. Redau mai jos declarația sinceră a unei activiste LGBT, preluată de mai multă vreme de pe un site de știri:

“Căsătoria dintre homosexuali este un lucru cât se poate de simplu şi care nu necesită multă dezbatere, pe atât de normal şi de clar pe cât este distrugerea instituţiei familiei. Familia nu ar trebui să mai existe. Eforturile depuse pentru legalizarea căsătoriei dintre homosexuali sunt de fapt şi de drept o minciună, o diversiune, în legătură cu ceea ce vom face din căsătorie odată ajunşi în acel punct – minţim când spunem că instituţia familiei nu se va schimba. Acesta este un neadevăr…Familia se va schimba şi trebuie să se schimbe. Părerea mea este că familia nici nu ar trebui să existe. Şi spun acest lucru pentru că nu-mi place să construiesc ficţiuni în viaţa mea.”

Stimați preoți, pastori și biserici din România, aceasta este o problemă morală majoră pentru societatea noastră. Oameni pervertiți sexual și-au propus să distrugă prima instituție creată de Dumnezeu, familia. Voi sunteți păstorii poporului! Păstorii protejează, își exprimă poziția public și apără turma. Unde sunt vocile voastre în aceste vremuri ciudate? Să ne rugăm ca Dumnezeu să protejeze România de flagelul LGBT, dar în același timp, în dragoste, să exprimăm public adevărul lui Dumnezeu…”Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul lui Dumnezeu este viața veșnică în Cristos Isus, Domnul nostru” (Romani 6:23).

Samy Tuțac

http://www.baptist-tm.ro/sinceritatea-unei-activiste-lgbt-familia-nu-ar-trebui-sa-mai-existe/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/sinceritatea-unei-activiste-lgbt-familia-nu-ar-trebui-sa-mai-existe/

SHARIA – INVALIDITA(TĂ) RELIGIE A VIOLENŢEI ŞI A MORŢII

Pastor Ovidiu Petric: SHARIA – invalida(ta) religie a violenței și a morții

Ultimele știri ce descriu amănuntit violenta si varsarea de sânge, ce e la ea acasă intre musulmanii extremiști in Irak, il prezintă ca nou lider al grupării teroriste „Statul Islamic al Irakului şi Levantului“, cunoscută drept SIIL – Leul Desertului pe Shakir Wahiyib ca fiind „unul dintre comandanţii teroriştilor de sorginte fundamentalist-islamică, care operează în nord-estul Siriei şi Irak, pentru instaurarea unui califat” afirma adevarul.ro

Acelasi ziar il descrie in ediția sa electronica pe Wahiyib ca „Leul Deşertului“, ce „reprezintă imaginea grupării jihadiste şi este considerat călăul-şef al militanţilor SIIL. De-a lungul ultimului an, Shakir Wahiyib a apărut în faţa camerelor cu faţa descoperită, cultivând o imagine de lider puternic, chiar popular între susţinătorii extremiştilor. Cu toate acestea, numeroase videoclipuri îl înfăţişează pe Wahiyib interogând prizonieri şi executându-i fără milă.”

Credința lui Cristos condamna violenta sub orice forma si cheamă la iubire chiar si a unor astfel de semeni contemporani noua care acționaza macabru si stârnesc groaza si oroare in jur. Sunt chemat de Cristos sa iubesc teroriștii si sa ma rog pentru ei deși mi-e greu, ca sa nu spun imposibil – de aceea si am Duhul Sfânt in mine sa depășesc imposibilul din mine.

Religia lui Cristos este validata ca fiind singura adevarata pentru ca in primul rând asa a decretat-o Dumnezeu „pentru ca toți să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinstește pe Fiul, nu cinstește pe Tatăl, care L-a trimis.” (Ioan 5:23 VDCC)

Poate tocmai exclusivismul afirmatiilor lui Cristos au stârnit extremismul violentelor religioase, insa Cristos nu a instigat niciodată la ura si revolta, la a tăia capete, la acte criminale, violente care din păcate se regăsesc in multe perioade ale istoriei Bisericii. Credința crestina nu e geloasa, nu ataca, nu persecută, nu ridica sabia. Cine se numește crestin si se regăseste in astfel de acte, ce au devenit un stil de viata s-a descalificat ca fiind un om cu o religie autentica si credibila.

„În teritoriile ocupate de SIIL în Siria şi Irak, oamenii lui Wahiyib au instaurat legea Sharia, executându-i public pe cei care nu respectă normele islamice radicale” afirma adevarul.ro

Biserica autentica a lui Cristos nu persecută niciodată pe nimeni. Unul din semnele de baza ale invalidării si descalificarii chiar a unei Biserici este practicarea persecuției, a atacurilor, a loviturilor si luptelor de tot felul.

Ce e de facut in cazul teroristului cu alura de mare lider islamist – Shakir Wahiyib – care taie si spânzura pe oricine nu se supune religiei lui si a strămoșilor lui ce au trasat o linie a sângelui cu care au manjit trecutul? Ce e de facut? Ce a facut Cristos. Acesta e răspunsul. Da, stiu. Nu e greu, e imposibil. Stiu ca te intrebi cu stupoare cum ai putea iubi o asemenea bestie cu pretenție umană. Cristos este răspunsul. Domnul Cristos a murit intre doi teroriști ai vremii Sale din care unul a fost înghițit de dragostea divina ce curgea din Golgota. Trecutul sângeros, hidos si întunecos i-a fost iertat, prezentul luminos iar viitorul glorios…”astăzi vei fi cu Mine in rai” au fost cuvintele Împăratului divin ce a facut loc in rai chiar unui terorist macabru.

Ceea ce violenta invalideaza, dragostea lui Cristos restaureaza fie ca vorbim chiar de un extremist islamist.

http://newsnetcrestin.blogspot.ro/2014/06/pastor-ovidiu-petric-sharia-invalidata.html

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/sharia-invaliditata-religie-a-violentei-si-a-mortii/

Pagina de Apologetică – Kenosis – Octavian C. Obeada – Adevăratul concept al kenosis-ului.

Pagina de Apologetică

Octavian C. Obeada - Apologet Baptist Pagina de Apologetică este realizată de

Octavian C. Obeada

Preşedintele Misiunii Vox Dei

Apologet Baptist

Eroarea, într-adevăr, nu este niciodată expusă în deformarea ei goală, ca nu cumva, fiind astfel expusă, să fie deodată detectată. Aceasta însă este ornată cu şiretenie într-o haină atractivă, ca prin această formă exterioară, să o facă să apară pentru cel neexperimentat (pe cât de ridicolă pară să fie expresia) mai adevărată decât adevărul în sine” (Irineu, Împotriva Ereziilor 1.2).

Cuvântul „erezie” provine de la grecescul hairesis, care înseamnă „alegere”, sau „sciziune”. La început termenul de erezie nu purta cu sine înţelesul negativ pe care îl are acum. Dar, pe măsură ce biserica timpurie a crescut în scopul şi influenţa ei în zona Mediteraneană, diferiţi învăţători au propus idei controversate cu privire la Hristos, Dumnezeu, mântuire, şi alte teme biblice. Devenise necesar pentru biserică să determine ce era şi nu era adevărat conform Bibliei. De exemplu, Arius de Alexandria (320 d. Hr.) a învăţat că Isus era o creaţie. Era aceasta adevărat? Era aceasta important? Ulterior au apărut alte erori. Docetiştii au învăţat că Isus nu era uman. Modaliştii au negat Trinitatea. Gnosticii au negat întruparea lui Hristos. Din necesitate, biserica a fost forţată să se confrunte cu aceste erezii prin a proclama ortodoxia. Şi prin a face astfel, a adus condamnare asupra acestor erezii şi ereticii au devenit o realitate.

Kenosis

Informaţii generale

http://mb-soft.com/believe/txn/kenosis.htm

Theodor H Gaster a subliniat două momente de bază în ritualuri. Mai întâi se referă la ritualurile de Kenosis, sau golire; apoi, la ritualurile de Plerosis, sau umplere. Ritualurile de Kenosis înfăţişează golirea sensului timpului când el se apropie de sfârşitul unui ciclu. Estomparea timpului în acest moment produce efecte nocive şi profanatoare, astfel că răspunsul adecvat este o formă ascetică de comportament însoţită de austeritate. În ritualurile de Plerosis, umplerea timpului sau reînceperea unui nou timp, dramele excesului şi suprasaturaţiei de putere sunt înfăţişate în ritualuri. Roluri dramatice specifice în aceste ritualuri imită puterea zeităţilor în reînnoirea timpului cosmosului.

Kenosis, Teologia Kenotică

Informaţii detaliate

„Kenosis” este termenul grecesc luat din Fil. 2:7, unde Hristos este descris ca „golindu-se de sine” (RSV) şi luând formă umană. Au existat multe discuţii despre acest întreg pasaj crucial (2:6 – 11), iar astăzi există câteva interpretări. Teologia kenotică este o teologie care se concentrează pe persoana lui Hristos în termenii unei anumite forme de autolimitare prin care Fiul  preexistent în el devine om. Teologia kenotică la nivel teoretic este un mod de concepţie a întrupării, fiind relativ nouă în istoria cugetării la persoana lui Hristos. Unii văd această formă de gândire despre Hristos ca fiind cea mai recentă noutate în cristologie; alţii o văd ca pe un drum înfundat.

Istorie

Teologia kenotică se poate spune că a început ca formă serioasă de cugetare în cristologie prin lucrările lui Gottfried Thomasius (1802 – 75), un teolog german lutheran. În general, teologia kenotică a fost formulată în lumina a trei chestiuni cruciale.

Prima chestiune a fost găsirea unei căi de înţelegere a persoanei lui Hristos care a permis ca întregul său caracter omenesc să fie exprimat corespunzător. Studiile biblice au dat bisericii o puternică înştiinţare asupra faptului că creştinismul a început încă de la primele întâlniri cu omul Isus. Scolastica criticistă l-a „readus” în lumina acestei situaţii. Ea a devenit mai sensibilă la limitările acelei ere „pre-ştiinţifice” şi a văzut mai limpede portretul sinoptic al personalităţii umane a omului Isus. Toate acestea au condus la nevoia teologilor de a afirma în noi feluri că Hristos a fost într-adevăr om. El a crescut, a flămânzit, a învăţat, şi-a însuşit cultura neamului şi şi-a arătat limitele.

Toate acestea trebuie spuse despre Isus însuşi, nu doar nişte simple abstracţiuni numite umanitatea „asumată” de Fiul lui Dumnezeu.

A doua chestiune, egală ca importanţă, a fost afirmaţia că Dumnezeu a fost cu adevărat în Hristos. Credinţele sunt corecte: foarte dumnezeit, foarte omenesc. Problema este cum poate fi spus acest lucru fără a-L transforma pe Hristos într-o aberaţie. Dacă a fi om înseamnă să înveţi, să creşti, etc., iar a fi Dumnezeu însemnă să fii atotştiutor, atunci cum putem vorbi despre o singură persoană? Doar nu a fost „bicefal”?!

A treia chestiune se disociază parţial de prima. Experienţa ne-a învăţat să gândim în termenii categoriilor psihologiei. Conştiinţa era o categorie centrală. Dacă „centrul” nostru este conştiinţa noastră, iar Isus era deopotrivă Dumnezeu atotştiutor şi om limitat, atunci el avea două centre, iar ca atare era în mod fundamental altfel decât noi. Cristologia devenise neverosimilă pentru unii.

Convergenţa acestor chestiuni a dus teologiile kenotice spre o diversitate a formelor. Toate împărţeau nevoia de a afirma omenescul real şi limitat al lui Isus şi conştiinţa limitată deopotrivă cu afirmaţia că el este chiar Dumnezeu şi foarte omenesc. Variatele forme ale teoriei autolimitării divine au fost căi de a încerca acest lucru.

Toate formele ortodoxiei clasice resping vehement sau resping în principiu teologia kenotică. Asta pentru că Dumnezeu trebuie susţinut ca fiind neschimbat; orice concept al întrupării care ar implica schimbare ar însemna că Dumnezeu ar înceta să mai fie Dumnezeu.

Tipuri

Aceste chestiuni nu înseamnă nicidecum o uniformitate a formulărilor; de fapt, sunt multe posibilităţi diferite în cadrul categoriei generale „teologie kenotică.” Există o diversitate de posibilităţi în cristologie în termenii ideii unei autolimitări pre-întrupare a Dumnezeu Fiului. Sunt două mari categorii pentru înţelegerea teoriilor kenotice. Una priveşte relaţia teoriei kenotice cu formulele tradiţionale ortodoxe. O teorie kenotică poate avea funcţia de a fi sprijinitoarea modificării unei formule tradiţionale sau poate fi prezentată ca alternativă. Aceasta este diferenţa cheie faţă de celelalte, altminteri asemănătoare, prezentări date de anglicanul Charles Gore în ale sale Bampton Lectures, Întruparea Fiului lui Dumnezeu (1891) şi independentul P T Forsyth în Persoana şi locul lui Isus Hristos (1909).

Ambii scriitori afirmă clar o reală obligaţie de a-L înţelege pe Hristos ca Dumnezeu şi om, ba chiar scopul kenotic a lui Gore funcţionează întru întărirea apărării sale consistente şi articulate a ortodoxiei calcedoniene. Forsyth vede teoria sa ca pe o alternativă biblică a unei formule statice greceşti, de obligativitate, găsită în Definiţia calcedoniană. Deopotrivă Gore şi Forsyth sunt clari în viziunea lor despre umanul lui Isus, creşterea sa, şi limitele ca parte a sensului identităţii sale.

O a doua deosebire în cadrul teoriilor kenotice priveşte locul conceptului în cadrul unei înţelegeri pe larg a fiinţei lui Dumnezeu şi a relaţiei cu lumea. Lucrarea lui A E Garvie – Studii despre viaţa interioară a lui Isus (1907) arată influenţa unei forme conservatoare de speculaţie hegeliană asupra naturii Treimii. Aici se poate vedea existenţa unei mişcări sau dialectici lăuntrice a lui Dumnezeu între plenitudine (Tatăl) şi autolimitare / exprimare (Fiul) care îşi găseşte exprimarea istorică în întrupare ca sens kenotic.

Astfel, teologia kenotică nu se presupune a fi un instrument ad hoc care să dea sens cazului Hristos; mai curând cazul Hristos este expresia istorică a dialecticii veşnice lăuntrice a triunitarului Dumnezeu. Alţii mai văd relaţia lui Dumnezeu ca şi Creator cu creaţia ca formă de autolimitare, astfel furnizând o veritabilă libertate omenească şi largul context pentru mai multe chestiuni de autolimitare divină în Isus Hristos. Contrastul acestor forme mai mult speculative ale teologiei kenotice ar fi în mod firesc acele forme care se concentrează mai concret pe întrupare ca act exclusiv de divină autolimitare întru mântuirea noastră.

În fine, două arii largi de distincţie pot fi făcute în înţelegerea seriei potenţiale de teorii kenotice. Prima este deosebirea crucială în relaţia unei teorii kenotice propuse faţă de istoria cristologiei. Poate teoria fi văzută ca o alternativă la dogma existentă (Forsyth, Mackintosh) sau ca o modificare accentuată (Garvie, Weston)? A doua, este o teologie kenotică privită în unicitatea sa ca act al autolimitării divine (Forsyth), sau trebuie privită ca moment istoric culminant al dialecticii triunitare (Garvie) şi / sau relaţia kenotică a lui Dumnezeu cu creaţia în general?

Criticismul

Teologia kenotică aşa cum a fost formulată în Germania (1860 – 80) sau în Anglia (1890 – 1910) a fost în mod evident o provocare. Într-adevăr, mulţi cred că criticile evocate s-au dovedit fatale.

O critică persistentă a fost cea conform căreia teologia kenotică nu este biblică. Dacă cineva a susţinut vreun soi de teorie a dezvoltării despre apariţia cristologiei NT, precum R Bultmann, J Knox, R H Fuller ş.a., atunci cel mult se poate spune că teologia kenotică ar putea reflecta, în cel mai bun caz, unul dintre modelele de dezvoltare. Dacă cineva susţine unitatea cristologică a NT, cum fac teoreticienii kenotici în general, atunci chestiunea este mai la obiect. Ce avocaţi ai teologiei kenotice ar susţine la unison este ceva ca o schiţă interpretativă a înţelegerii lor, care îngăduie cuiva să-L vadă pe Isus Hristos ca pe un om real, crescând, limitat, fără a crea şi sensul că Dumnezeu nu ar fi cumva implicat în exact acest om.

Nu este o chestiune de interpretare a Fil. 2, ci una legată de cum vede cineva  pe Dumnezeu şi pe om în Isus Hristos. A ştiut sau nu a ştiut Hristos timpul sfârşitului (Marcu 13:32)? Ortodoxia spune că trebuie să fi ştiut, el fiind prezenţa atotştiutorului Dumnezeu; totuşi, pentru un anume motiv el a ales să nu dezvălui acest lucru ştiut. Teoreticienii kenotici insistă că textul spune ceea ce spune. El s-a limitat pe sine la dezvoltarea sa adevărată şi umană; a fost într-adevăr dependent de Tatăl său; nu a ştiut. Această problemă, „cine este”, se poate interpreta biblic în mai multe feluri.

O a doua critică se poate clar concentra pe credibilitatea fundamentală a conceptului de autolimitare divină. Trebuie să lămurim aici. Teologia a înfăţişat mereu o divină tăinuire a scopurilor pedagogice ale lui Hristos. El şi-a tăinuit strălucirea divină şi a devenit palpabil pentru a ne întâlni în lumea noastră întunecată, decăzută, în termenii noştri (Augustine). Teologia kenotică face un pas important dincolo de asta; în întrupare, zămislită totuşi, a existat un act de limitare pre-întrupare, fie ea o „dare deoparte” (Gore) sau o „concentrare” (Forsyth). Este ceva de genul ar trebui sau nu un misionar să ia cu el în junglă radioul de emisie – recepţie (şi să se lege astfel de sistemul care-l sprijină)? Cum poate Isus Hristos să fie Dumnezeu dacă am afirma simultan că în timpul vieţii întrupate nu a fost atotştiutor?

Urmând calea lui Thomasius, anume argumentată că există două feluri de atribute, interne (dragoste, bucurie) şi externe (omnipotenţă, omniprezenţă, etc.). Fiul veşnic a „lăsat deoparte” atributele externe şi le-a dezvăluit pe cele interne. În el vedem iubirea Tată – Fiu; în el vedem „inima” lui Dumnezeu ajunsă vizibilă. A M Fairbairn a lucrat cu luare aminte la asta în cartea sa de pionierat, Locul lui Hristos în teologia modernă (1895).

Alţii, cu o atitudine mai speculativă (de ex., Garvie) afirmă că autolimitarea este la Dumnezeu în viaţa „triunitară lăuntrică”. Astfel că ceea ce este dezvăluit în Hristos nu este un act de autolimitare, ci Dumnezeu – Fiul în veşnica sa autolimitare este obedient relaţiei cu Tatăl. Întruparea este astfel văzută ca revelaţie a relaţiei eterne a Tatălui cu Fiul şi a dragostei izbăvitoare ce îi poate include şi pe alţii.

A treia replică se concentrează pe importanţa scopului sau intenţiei lui Dumnezeu. Dacă se poate spune că Dumnezeu are ca scop fundamental aducerea fiilor rătăciţi înapoi la El, atunci omnipotenţa / omniscienţa Sa vor împlini cu siguranţă acest obiectiv. Cel mai mare act de omnipotenţă poate fi atunci văzut atunci când Fiul devine „sărac” pentru ca noi să ne putem îmbogăţi prin el.

Omnipotenţa este socotită mai mult în termenii legaţi de obiectiv decât ca o categorie abstractă. Forsyth a lucrat la această idee mult; el a denumit-o „moralizarea dogmei” care este reconfigurarea părerii noastre despre Dumnezeu de la ceea ce numeam categorii statice la unele dinamice care reflectă scopul izbăvitor al lui Dumnezeu văzut în Hristos. Astfel că au existat câteva moduri care susţineau teologia kenotică ar încerca să facă conceptul de autolimitare plauzibil. Mai mult, provocarea a fost inversată. Cum, a fost întrebat, poate cineva să priceapă pe Isus Hristos ca fiinţă atotştiutoare trăind simultan ca şi om care creşte, învaţă, este limitat, fără a crea o fiinţă „bicefală”? Este contopirea celor două naturi imaginabilă fără o autolimitare divină? Este cumva vreo formă de docetism singura alternativă? Oare Isus doar arăta omeneşte?

A treia critică s-a focalizat pe presupusa putere a teologiei kenotice, conştiinţa lui Isus. Poate că ar putea fi admis, persoana celui Întrupat este mai mult decât o unitate, dar nu cumva am creat noi o nouă nouă dualitate între pre-întrupatul Fiu şi Isus cel istoric? Oare nu a fost o pierdere inimaginabilă (de cunoaştere) la Betleem? Mai mult, dacă Fiul a rămas în acelaşi timp logosul transcendental, nu este o discontinuitate radicală, fatală, între conştiinţa logosului transcendental şi pământescul Isus? Se poate argumenta că în acest punct teologia kenotică este cel mai tensionată. Oricum, tensiunea este în mod fundamental o reaşezare a aceloraşi expresii ortodoxe tensionate care încearcă să afirme noţiunea foarte dumnezeit – foarte omenesc în termenii conştiinţei lui Isus cel pământesc. Problema se desparte în două. Pentru teologia kenotică tensiunea este în scindarea dintre preexistentul şi întrupatul Fiu. Pentru ortodoxie, tensiunea este mare deoarece se încearcă înţelegerea într-o anumită măsură a faptului cum poate fi Isus deopotrivă prezenţa atotştiutorului Dumnezeu şi un om limitat, în creştere.

Sumar

Teologia kenotică este în realitate o variantă, o nouă formă de credinţă ortodoxă, biblică. A apărut într-o diversitate de forme în ultimul secol. A fost dezbătută cu ardoare, iar interesul faţă de ea a rămas. Dintr-un anume unghi ea poate fi văzută ca o încercare de a da substanţă conceptuală măreţului imn al lui Charles Wesley care spune cu evlavie că Fiul s-ar „goli pe sine de tot în afară de iubire” şi ar muri pentru o omenire decadentă. Din alt unghi, teologia kenotică reprezintă o încercare de a da un loc central omenescului din Isus, limitat – dar fără de păcate, în timp ce se afirmă că semnificaţia fundamentală a acelui omenesc a fost şi este că aici pe pământ Dumnezeu – Fiul veşnic a venit cu adevărat pentru a izbăvi.

S M Smith
(Elwell Evangelical Dictionary)

Bibliografie
C Welch, God and Incarnation in Mid Nineteenth Century German Theology; C Gore, Dissertations on Subjects Connected with the Incarnation; W I Walker, The Spirit and the Incarnation; F Weston, The One Christ; A B Bruce, The Humiliation of Christ; H E W Turner, Jesus the Christ; W Pannenberg, Jesus, God and Man.

 

Doctrina Kenotica

Robert R. McLaughlin Bible Ministries

http://www.gbible.org/kenosis.htm

„Kenosis” derivă din cuvântul grecesc „KENOO” care înseamnă a goli pe cineva ori a lua cuiva o funcţie adecvată, Phi 2:7a.

Umilinţa reală a întrupării.

În timpul dezlegării de uniunea hipostatică, Domnul nostru Isus Hristos şi-a restrâns în mod voluntar folosirea independentă a atributelor Sale divine în concordanţă cu planul Tatălui pentru Întrupare şi Prima Venire. Asta înseamnă că Isus Hristos nu şi-a folosit atributele naturii Sale divine pentru a căpăta vreun privilegiu, pentru a se înzestra pe Sine, pentru a se slăvii pe Sine sau pentru a acţiona independent faţă de planul lui Dumnezeu pentru era prin vreun compromis în viaţa spirituală. Un singur compromis de natură omenească din partea lui Isus Hristos în viaţa spirituală şi nu ar mai fi existat vreo viaţă spirituală în era Bisericii.

Obiectivele dezlegării din uniunea hipostatică au fost legate de natura omenească a lui Isus Hristos. Pentru a rezista ispitei, natura umană a lui Isus Hristos nu trebuia să apeleze la natura divină pentru ajutor. El trebuia să folosească cele patru mecanisme ale vieţii spirituale pentru a-şi menţine perfecţiunea omenească şi pentru a avea calificarea de a merge pe cruce şi a fi judecat pentru păcatele lumii. În timpul dezlegării de la uniunea hipostatică, Domnul nostru Isus Hristos a încetat de bună voie folosirea independentă a calităţilor Sale divine în conformitate cu scopurile Sale şi intenţia de a trăi printre oameni cu limitările lor. Făcând astfel, El a stabilit în umanul său o viaţă spirituală care este un precedent pentru era Bisericii. Hristos şi-a limitat în mod voluntar folosirea atributelor Sale divine, dar anumite funcţii ale dumnezeirii au rămas în vigoare, precum menţinerea universului ca întreg. Isus Hristos a renunţat la exercitarea independentă a atribuţiilor Sale divine doar pe timpul dezlegării de uniunea hipostatică. El nu a renunţat de tot la atributele divinităţii Sale – aceasta este o erezie.

În timpul dezlegării de uniunea hipostatică, Domnul nostru a învăluit slava premergătoare întrupării a dumnezeirii Sale prin renunţarea la apariţia  în chip de Dumnezeu şi luând de bună voie forma omului. Aceasta înseamnă că slava lui Hristos era voalată, dar niciodată abandonată. De fapt, această slavă a fost temporar dezvăluită pe Muntele Transfigurării, iar în Ghetsemani a fost doar o scânteiere a acelei slave. Mat 17:1-5 După şase zile, Isus a luat cu El pe Petru, Iacov şi Ioan, fratele lui, şi i-a dus la o parte pe un munte înalt. El S-a schimbat la faţă înaintea lor; faţa Lui a strălucit ca soarele, şi hainele I s-au făcut albe ca lumina. Şi iată că li s-a arătat Moise şi Ilie, stând de vorbă cu El. Petru a luat cuvântul, şi a zis lui Isus: „Doamne, este bine să fim aici; dacă vrei, am să fac aici trei colibe: una pentru Tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie. „Pe când vorbea el încă, iată că i-a acoperit un nor luminos cu umbra lui. Şi din nor s-a auzit un glas, care zicea: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea Mea: de El să ascultaţi!” A mai fost o străfulgerare a acestei slave şi în Ioan 18:6 Când le-a zis Isus: „Eu sunt”, ei s-au dat înapoi, şi au căzut jos la pământ.

Chiar dacă omenescul lui Hristos în uniunea hipostatică era perfect şi impecabil, cu toate astea, dumnezeirea lui Hristos era în uniune cu omenescul lipsit de slavă. Isus Hristos nu a renunţat la nici un atribut al dumnezeirii Sale. Aceasta se numeşte doctrina umilinţei lui Hristos. Uniunea lui Hristos cu omenescul lipsit de slavă este un factor necesar al umilinţei. În timp ce divinitatea din Hristos era unită cu o perfectă şi adevărată umanitate, El era totuşi subiectul suferinţei, al slăbiciunii, al durerii, tristeţii, limitării şi a unor ispite pe care le va înfrunta, Evr 4:15.

Aici găsim adevărul despre umilinţa Primei Veniri. El a rezolvat aceste probleme din viaţa spirituală a omenescului Său prin folosirea unor procedee care au dus problemele la bun sfârşit. Slăvirea omenescului din Hristos nu a fost completă până când El nu a înviat, înălţat şi aşezat de-a dreapta Tatălui. Esenţa dumnezeirii Domnului nostru este alcătuită din suma atributelor Sale divine, astfel că o schimbare a atributelor va implica fără îndoială o schimbare a esenţei, iar asta este imposibil odată ce Domnul nostru este imuabil. Prin urmare, în timpul uniunii hipostatice, nici un atribut al naturii divine a Domnului nu a fost schimbat. Nu a fost o tăinuire a esenţei divine. În uniunea hipostatică, firile divină şi umană sunt unite fără vreun transfer de atribute. Firea divină a lui Hristos nu a fost schimbată de Întrupare, neschimbată – însă voluntar restricţionată. Nici un atribut divin nu a fost transferat omenescului Său şi nici un atribut omenesc nu a fost transferat dumnezeirii Sale.

Nemărginirea nu poate fi transferată în ceva mărginit fără a se distruge nemărginirea. Atributele dumnezeirii nu pot fi revărsate în omenesc şi atributele omenescului nu pot fi revărsate în divinitate. A-I fura lui Dumnezeu un singur atribut al divinităţii Sale ar însemna distrugerea întregii Sale dumnezeiri. A fura omenescului lui Hristos un singur atribut uman ar distruge omenescul Său din uniunea hipostatică. Teoria kenotică este bazată pe faptul că uniunea dumnezeirii lui Hristos cu modesta, dar adevărata umanitate, este un factor necesar în umilinţa Sa. De aceea, El ne învaţă în Ioan 15:20 „Un rob nu este mai presus decât stăpânul său.” El a spus în Ioan 15:13 „Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi.”  1Jo 3:16-17 „Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Şi-a dat viaţa pentru noi; şi noi deci trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi. Dar cine are bogăţiile lumii acesteia, şi vede pe fratele său în nevoie, şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în el dragostea de Dumnezeu?”

Doctrina kenotică recunoaşte că în timpul dezlegării din uniunea hipostatică, Domnul nostru şi-a limitat voit folosirea independentă a calităţilor sale divine pentru executarea planului lui Dumnezeu Tatăl, a voinţei şi a scopului Întrupării. El a făcut astfel în conformitate cu planul Tatălui pentru victoria strategică în conflictul îngerilor. Pentru planul Întrupării nu numai că a chemat la judecarea păcatelor noastre, ca pregătire a mântuirii veşnice pentru toţi membrii rasei umane, ci concomitent şi pentru victoria strategică în conflictul îngerilor. În adevărata doctrină kenotică, Domnul nostru a căpătat adevărata umanitate pentru a îndeplini planul Tatălui de dezlegare din uniunea hipostatică. Domnul Isus Hristos de bună voie a luat asupră-I latura omenească, pentru a izbăvi omenirea de păcat, pentru a-L împăca pe Dumnezeu Tatăl şi pentru a reconcilia omenirea cu Dumnezeu. În timpul Întrupării, Isus Hristos nu a exercitat folosirea independentă a propriilor Sale atribute divine nici măcar o dată, nici pentru a se ajuta, nici pentru a se avantaja sau slăvii pe Sine.

Manifestarea kenotică în încercarea dovedită de Domnul nostru.

Doctrina kenotică reală este ilustrată de omenescul lui Hristos la înfruntarea încercărilor la care a fost supus, Mat 4:1-10. În toate cele trei încercări, El a folosit puterea Cuvântului asigurată de omnipotenţa Tatălui şi puterea Duhului asigurată de planul prevăzut de Dumnezeu (PPD) pentru viaţa Sa.

Prima încercare ilustrează principiul. La prima încercare, Mat 4:3-4, Isus a rezistat patruzeci de zile fără mâncare şi era foarte flămând. Omenescul lui Hristos a fost tentat să relaţioneze cu trimisa putere omnipotentă a Sfântului Duh. Domnul nostru a folosit doctrina arătată în PPD pentru a rezolva situaţia. Nu şi-a folosit omnipotenţa pentru a transforma pietrele în pâine. În starea Sa de foame extremă, Satan I-a spus, Mat 4:3 Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini.

Isus Hristos ca Dumnezeu este infinit, etern, neschimbat, omnipotent şi creator al universului, aşa cum a recunoscut Satan. Domnul are puterea de a transforma întregul univers în pâine, dar prin doctrina kenotică, El nu şi-a folosit omnipotenţa independent de cea a Tatălui. A refuzat să facă ceva independent de planul Tatălui. A refuzat să se bizuiască pe propria omnipotenţă pe toată durata întrupării. O doctrină falsă spune că El abandonase omnipotenţa; nu este deloc adevărat. A avut-o tot timpul; pur şi simplu nu a folosit-o. A folosit doar omnipotenţa Tatălui şi a Sfântului Duh. Domnul nostru a continuat să flămânzească, întâmpinând ispitele lui Satan cu vorbele din Deu 8:3 „omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice lucru care iese din gura Domnului trăieşte omul.” Prin asta, Domnul a stabilit faptul că doctrina Bibliei este prioritatea nr. 1 în viaţa Sa, şi a folosit puterea doctrinei Bibliei.

Ispita lui Satan a fost gândită pentru a ademeni omenescul lui Hristos departe de sprijinul oferit de omnipotenţa Tatălui întru slava Sa, precum şi a omnipotenţei Sfântului Duh din cadrul PPD. Folosindu-şi propria omnipotenţă pentru a transforma pietrele în mâncare, Domnul ar fi acţionat independent de planul Tatălui. Omenescul Lui ar fi primit hrană, dar El nu ar mai fi mers spre cruce. Domnul nostru a folosit doctrina biblică pentru a înfrunta încercarea, doctrina pe care a învăţat-o ca parte a PPD. Referindu-ne la Luca 2:52, Domnul nostru „Şi Isus creştea în înţelepciune, în statură, şi era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor.” Aceasta este o referire la partea Sa umană din cadrul PPD pentru viaţa Sa.

Aşadar, în teoria kenotică, omenescul lui Hristos în uniunea hipostatică, restricţionează deliberat folosirea atributelor divine, incluzând omnipotenţa, în conformitate cu planul Tatălui pentru Întrupare. În schimb, omenescul Domnului a depins de două categorii de omnipotenţe divine, care niciodată până atunci nu fuseseră accesibile la o scară aşa de mare: omnipotenţa Tatălui ca suport concret al slavei Sale şi omnipotenţa Sfântului Duh, doar în cadrul PPD. Iată de ce Domnul nostru nu a folosit propria omnipotenţă pentru a transforma pietrele în pâine, ci a folosit în loc doctrina Bibliei metabolizată sub oblăduirea Sfântului Duh.

Falsa doctrină depsre sensul teoriei kenotice.

Opinia tradiţională spune că atributele divine relative ale lui Hristos au fost abandonate în timpul Primei Veniri. Teologii kenotici susţin că Logos-ul (Isus Hristos), chiar dacă a păstrat conştiinţa de Sine divină şi atributele Sale nemijlocite (sfinţenie, iubire şi adevăr), şi-a abandonat atributele relative (omniscienţa, omniprezenţa, omnipotenţa). Opinia gnostică neagă faptul că Hristos avea un trup adevărat ori susţine că trupul Său era făcut dintr-un fel de substanţă cerească în loc de carne omenească. Opinia lutherană neagă că întruparea ar implica în vreun fel umilinţa. Toate sunt absolut şi fără echivoc greşite. Este imposibil pentru o zeitate să-şi abandoneze un atribut fără a schimba caracterul esenţei din care provine. De exemplu, mutarea oricărei culori din lumină distruge lumina. Mal 3:6 „Căci Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb.” Evr 13:8 spune: Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci!  Ideea este că Dumnezeu nu se poate schimba; ca atare, a-I lua lui Dumnezeu vreun atribut ar distruge dumnezeirea Sa. Dacă Isus nu ar fi deţinut toate atributele esenţei divine, atunci El nu ar fi deţinut adevărata dumnezeire, în primul rând. Este imposibil să sustragi vreun atribut fără a distruge esenţa ca totalitate. Aşadar, nu există o bază logică pentru a face o distingere între atributele relative şi cele absolute ca fiind mai mult sau mai puţin esenţiale pentru dumnezeirea lui Hristos, cum fac teologii kenotici. Atributele absolute implică necesitatea atributelor relative. Sunt trei categorii de atribute absolute: spiritualitatea, infinitatea şi perfecţiunea.

Spiritualitatea include viaţa şi personalitatea lui Dumnezeu.

Infinitatea include auto-existenţa, permanenţa şi unitatea Sa.
Perfecţiunea include sfinţenia Sa, adevărul şi dragostea.

Atributele relative ale lui Dumnezeu includ:

Atribute referitoare la timp şi spaţiu: eternitatea şi imensitatea.

Atribute referitoare la creaţie: omniscienţa, omnipotenţa, omniprezenţa.
Atribute referitoare la fiinţele morale: sinceritate şi credinţă, care sunt legate de adevărul Său; îndurare şi bunătate, legate de dragostea Sa; şi dreptate şi virtute, care sunt legate de sfinţenia Sa.

Dacă o categorie de atribute este necesară pentru dumnezeire, este logic că urmează şi necesitatea celorlalte. De fapt, ţelul Evangheliei lui Ioan este să dovedească dumnezeirea lui Hristos, faptul că el a rămas dumnezit în timpul întrupării Sale, că omniprezenţa s-a continuat şi prin carne, Ioan 1:48, 3:13.

Adevăratul concept al kenosis-ului.

În timpul Primei Veniri, Isus Hristos a fost deopotrivă dumnezeire neştirbită şi omenesc adevărat într-o persoană. Ca atare, ca dumnezeire neştirbită, Hristos nu şi-a abandonat atributele divine sau nu s-a golit de dumnezeire. Însă Hristos şi-a restricţionat deliberat folosirea independentă a atributelor Sale relative în conformitate cu planul Tatălui asupra Întrupării. Aceasta a şi fost chestiunea legată de cele mai sălbatice ispite prin care a trecut. Aşadar, Hristos nu şi-a folosit atributele divine pentru propria Sa slavă. Nu a renunţat la Dumnezeirea Lui, dar de bună voie s-a dezis de de exprimarea independentă a acelei dumnezeiri care ar fi încurcat planul Tatălui. Pentru a împlini planul Tatălui asupra Primei Veniri, omenescul lui Hristos s-a bizuit pe PPD, slava concretă, pe oblăduirea lui Dumnezeu şi a Duhului Sfânt, şi pe doctrina Bibliei – în sufletul Său. În consecinţă, exprimarea independentă a dumnezeirii Sale şi exercitarea independentă a atributelor Sale divine nu erau „un câştig de deţinut şi păstrat,” altminteri planul Tatălui pentru Prima Venire ar fi fost neutralizat. Hristos de bună voie a luat formă de servitor, în scopul de a izbăvi omul de păcat, de a reconcilia omul cu Dumnezeu şi de a-L îmbuna pe Tată. Pentru îndeplinirea misiunii Primei Veniri, Isus Hristos nu şi-a exercitat atributele divine pentru a se ajuta pe Sine, pentru a se privilegia sau a se slăvii pe Sine.

Factori ai Kenosis-ului.

Hristos a renunţat la apariţia exteriorizată ca Dumnezeu, nu şi la esenţa de Dumnezeu, Fil 2:7. Hristos deliberat s-a preschimbat „făcându-Se asemenea oamenilor,” Fil 2:7. Pentru acest motiv El s-a rugat pentru glorificarea omenescului din El, Ioan 17:4-5 „Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea, pe care Mi-ai dat-o s-o fac. Şi acum, Tată, proslăveşte-Mă la Tine însuţi cu slava, pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea.” Isus Hristos nu s-a golit de dumnezeirea Sa ori de slava Sa divină, dar în acel moment El încă nu obţinuse izbânda strategică în conflictul angelic. De aceea, în Ioan 17:5, Hristos s-a rugat pentru izbânda pe câmpul de luptă al umanităţii Sale, nu pentru reinstaurarea slavei Sale divine, care nu i-a fost luată niciodată. O parte a kenosis-ului este oblăduirea susţinătoare a omenescului lui Hristos de la Dumnezeu Duhul Sfânt. Isaia a proorocit că un sistem al acestei puteri va veni, adică Dumnezeu Duhul Sfânt va sălăşlui într-un om şi-i va umple sufletul. Isus Hristos a fost primul care a primit această oblăduire. Isa 11:1-3, 42:1, 61:1. Isa 11:1-3 „Apoi o Odraslă va ieşi din tulpina lui Isai, şi un Vlăstar va da din rădăcinile lui. Duhul Domnului Se va odihni peste El, duh de înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de cunoştinţă şi de frică de Domnul. Plăcerea lui va fi frica de Domnul; nu va judeca după înfăţişare, nici nu va hotărî după cele auzite;” Isa 42:1 „Iată Robul Meu, pe care-L sprijinesc, Alesul Meu, în care Îşi găseşte plăcere sufletul Meu. Am pus Duhul Meu peste El; El va vesti neamurilor judecata. Isa 61:1 „Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc veşti bune celor nenorociţi: El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia, şi prinşilor de război izbăvirea.” Această oblăduire a Sfântului Duh este relatată la naşterea Fecioarei în Mat 1:20; Psa 40:6; Evr 10:5. Hristos a fost în mod constant plin de Duh încă de la naştere, Ioan 3:34. Împlinirea cu Duhul Sfânt este legată de botezul lui Isus, Mat 3:13-17. Este legată de oblăduirea Sa publică, Mat 12:18, 28; Luca 4:14-15, 17-18, 21. Omnipotenţa Sfântului Duh l-a sprijinit pe Isus Hristos când purta povara păcatelor noastre pe cruce, Evr 9:14. Oblăduirea de către Sfântul Duh a lui Hristos este continuată ca un agent  în înviere, Rom 8:11; 1Pe 3:18-19. Aceeaşi oblăduire şi putere este transferată şi familiei domnitoare, Ioan 7:38-39, 16:13-14; 2Co 3:1-3; Efe 3:16-17.

În doctrina kenotică este important să observăm că cele două firi ale lui Hristos îşi menţin completa identitate prin faptul că au fost alăturate într-o uniune personală de-a pururi. Caracteristicile firii Sale umane aparţin părţii omeneşti a Lui; caracteristicile firii Sale divine aparţin părţii Sale dumnezeieşti. Fiecare fire îşi are propriile atribute, care sunt adecvate acelei firi. Cu alte cuvinte, nu este un amestec al celor două firi.

El nu este niciodată jumătate Dumnezeu şi jumătate om sau jumătate om şi jumătate Dumnezeu.

Uneori El acţionează doar cu partea Sa omenească.
Uneori El acţionează doar cu firea Sa divină.
Şi alteori El acţionează cu ambele Sale firi, dar nu amestecate.

De exemplu, în omenescul Său El devine flămând, Mat 4:2, dar în Dumnezeirea Sa nu flămânzeşte niciodată, Ioan 6:35.  În omenescul Său , El devine însetat, Ioan 19:28, dar în dumnezeirea Sa El este apa vieţii, Apo 22:17.

În umanitatea Sa, El va spune lucruri precum Ioan 14:28  căci Tatăl este mai mare decât Mine.” Iar apoi în dumnezeirea Sa va zice Ioan 10:30  Eu şi Tatăl una suntem.” Ioan 5:23  pentru ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl.”

Alteori El acţionează cu ambele Sale firi, însă nu amestecate, când glăsuieşte precum în Ioan 14:6  Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” Acesta este motivul pentru care sunt atât de multe culte care tăgăduiesc dumnezeirea lui Hristos, iar asta pentru că ele nu înţeleg această doctrină, sau doctrina uniunii hipostatice, Treimea şi dumnezeirea Domnului nostru Isus Hristos. Chestiunea este că natura umană în Hristos rămâne mereu natură umană şi natura divină rămâne mereu natură divină. Din acest motiv ne putem referi la El ca la Dumnezeul – om.

În dumnezeirea Sa, El este atotştiutor, Ioan 2:25, dar limitarea Sa în cunoaştere se poate concluziona din faptul că Hristos poate fi uimit, Mat 8:10.

În dumnezeirea Sa, El nu poate fi ispitit, Iac 1:13; în omenescul Lui, poate fi ispitit, Evr 4:15.

În dumnezeirea Sa, El este cel ce dă credinţa; în omenescul Său, El posedă credinţa, Evr 12:2.

El deţine toată cunoaşterea, totuşi se spune că a învăţat Luca 2:52; Evr 5:8. În Mar 13:32 şi Mat 24:36, Hristos susţine categoric că este neştiutor cu privire la timpul exact al celei de A Doua Veniri, dar ca Dumnezeu, ştie.

Doctrina kenotică este un subiect important pentru a fi însuşit. Cu acest adevăr, credinciosul devine înarmat pentru a înfrunta atacurile din partea cultelor, pentru a apăra credinţa în Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Hristos.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/apologetica_oct07.htm

ECLESIOLOGIE – doctrina despre Trupul lui Cristos (Biserica)- Cum să găseşti unica biserică adevărată – Marvin W. Cowan.

download-3 (2)

Cum să găseşti unica biserică adevărată  Marvin W. Cowan

 Aparţi de unica biserică adevărată? Mulţi oameni cred că aparţin de ea. Dar dacă ar fi să ceri o descriere a acelei biserici, vei primi multe răspunsuri divergente. Unii cred că adevărata biserică poate fi identificată prin numele ei, structura organizaţională, sau succesiunea apostolică. Totuşi, din moment ce este Biblia cea care introduce prima conceptul bisericii, atunci Biblia este locul unde trebuie să ne uităm pentru adevărata sa definiţie.

Ziditorul Bisericii

Prima dată când este menţionată biserica în Biblie este în Matei 16:18, unde Isus a spus lui Petru, „Pe această piatră îmi voi zidi biserica şi porţile locuinţelor morţii nu o vor birui”. Unii oameni merg aşa de mult spre extremă în a defini „piatra” încât ei pierd punctul principal din acest verset. Isus a spus, „îmi voi zidi biserica…”. Dacă Isus clădeşte biserica, atunci fie că „piatra” este Petru, revelaţie sau Hristos Însăşi, aceasta va fi realizată! Isus nu a spus că apostolii Lui şi nici o altă fiinţă muritoare nu va clădi biserica. El a spus, „Îmi voi zidi biserica!” Din moment ce Isus a pretins în Matei 28:18 că, „Toată puterea mi-a fost dată în cer şi pe pământ…” cu siguranţă că El putea să construiască biserica aşa cum a spus că o va face! Dacă nu făcea El aceasta, cine ştie dacă El ar mai fi revenit sau ar mai face altceva ce a mai spus că o să facă?

Isus nu numai că a spus, „Îmi voi zidi Biserica”, ci a continuat să spună, „şi porţile iadului (Hades) nu o vor birui” (Matei 16:18). Dicţionarul defineşte „Hades” drept domeniul morţilor. În mod evident, „poarta” din acest domeniu este moartea. Aşa că moartea nu va birui împotriva bisericii. Aceasta înseamnă că deşi toţi apostolii şi alţi creştini timpurii au murit sau au fost omoraţi, biserica va îndura pentru că Hristos o clădeşte! Adesea iadul sau Hades este asociat cu satan şi urmaşii lui. Dar tot ceea este iad nu poate birui contra bisericii pentru că Hristos, care are toată puterea în cer şi pe pământ, o construieşte!

Fapte 2:47 raportează, „Şi Domnul adăuga la biserică zilnic pe cei care erau mântuiţi”. Aceasta a fost după ce Domnul Isus s-a înălţat în slavă în Fapte 1:9. Aşa că Isus făcea ceea ce a spus că va face după ce a părăsit trupeşte pământul! Şi pentru că Isus trăieşte veşnic (Evrei 7:24-25), El nu a numit niciodată un succesor ca să adauge pe cineva la biserica Sa. El încă o face! Efeseni 1:22-23 spune că Dumnezeu „…L-a dat căpetenie peste toate lucrurile, Bisericii, care este trupul Lui…” Şi Efeseni 5:23 spune, „Hristos este capul bisericii”. Notaţi timpul prezent al acestor verbe din aceste texte, care indică faptul că El este acum şi va continua să fie implicat în biserica Sa. Cu toate acestea, aceste versete au fost scrise cu mult după înălţarea lui Isus, ceea ce arată că El nu avea nevoie să fie trupeşte pe pământ ca să fie capul bisericii Sale! El este şi Temelia bisericii (1 Corinteni 3:11) precum şi Autorul şi Desăvârşirea credinţei (Evrei 12:2).

Cum este păstrată biserica

Din moment ce el este cap peste toate lucrurile bisericii, El împărtăşeşte anumite responsabilităţi pentru existenţa ei continuată! Biserica este un organism viu numit „trupul lui Hristos”. Efeseni 5:29-30 spune că Domnul este cel care „… hrăneşte (dă tărie) şi îngrijeşte cu drag biserica; căci noi (biserica) suntem mădulare ale trupului Său”. Poate cineva să distrugă biserica în timp ce „Domnul Dumnezeu cel omnipotent” (Apocalipsa 19:6) o clădeşte şi o îngrijeşte? Dacă poate, El nu are toată puterea în cer şi pe pământ aşa cum a pretins în Matei 28:18. În plus, dacă creştinii sunt „mădulare ale trupului Său” (Efeseni 5:30) şi „El este capul trupului, biserica” (Coloseni 1:18), atunci El este inseparabil de biserică pentru că acestea sunt un singur trup! Imaginea biblică a fost folosită pentru a arăt faptul că Hristos nu poate fi separat de Biserica Sa pentru că aceasta este trupul Lui! Uneori oamenii pretind să-l iubească pe Hristos dar nu şi biserica. Vă puteţi imagina un om care îi spune soţiei sale, „îmi palce de capul tău, dar nu-mi place de trupul tău”? Are vreun sens aceasta? Capul şi trupul sunt inseparabile căci Hristos şi biserica sunt ca oricare persoană. „Hristos a iubit biserica şi s-a dat pe Sine pentru ea”, declară Efeseni 5:23). Unul care iubeşte într-adevăr pe Hristos va iubi şi ceea ce a iubit El aşa de mult încât şi-a dat viaţa Sa pentru ea!

Structura bisericii

În timp ce există organizare în biserică, Biblia nu o numeşte niciodată o organizaţie sau denominaţie. Şi nici Noul Testament nu spune că biserica trebuie să fie organizată într-un anumit fel. Singurele oficii listate cu calificări sunt episcopii (acelaşi oficiu precum pastorul sau bătrânul bisericii) şi diaconii (1 Timotei 3:1-13). Unii pretind că biserica lui Hristos trebuie să aibă apostoli şi profeţi în organizarea ei pentru că ei sunt menţionaţi în Efeseni 4:11. Dar acel verset menţionează numai oamenii înzestraţi pe care Domnul i-a dat bisericii. Acesta nu prezintă structura organizaţională a bisericii. Pavel avertizează cu privire la apostolii falşi în 2 Corinteni 11:13. În Apocalipsa 2:2 Isus a spus bisericii din Efes, „Ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli şi nu sunt şi i-ai găsit mincinoşi”. Isus a avertizat cu privire la profeţii falşi în Matei 7:15 şi 24:11, 24. Prin urmare, doar pentru că o biserică are apostoli şi profeţi aceasta nu o face adevărata biserică! Structura organizaţională nu a fost dată niciodată în scriptură ca mijloc de identificare a adevăratei biserici.

Numele bisericii

Nici numele bisericii nu este declarat oficial în Biblie. Biserica este numită „biserica lui Dumnezeu” de şapte ori; de două ori ea este numită „bisericile lui Dumnezeu”, o dată „adunarea primilor născuţi”, şi o dată „bisericile lui Hristos”. Pe cât de straniu se pare, aceasta nu este niciodată numită „biserica lui Isus Hristos”! Urmaşii lui Hristos sunt numiţi „creştini” (Fapte 11:26), „Nazarineni” (Fapte 24:5), „sfinţi” (Filipeni 1:1), „Calea” (Fapte 22:4), „credincioşi” (1 Timotei 4:12), şi aşa mai departe. Variatele nume folosite arată neimportanţa relativă pe care au văzut-o creştinii Noului Testament în nume.

Intrarea în biserică

Cuvântul „biserică” este tradus din cuvântul original grec ekklesia, care înseamnă „adunare”. Ekklesia provine de la alte două cuvinte greceşti: ek, care înseamnă „afară” şi kaleo, care înseamnă „a chema”. Aşadar biserica este literal „o adunare chemată afară” de credincioşi în Isus Hristos. Uneori „biserica” se referă la toţi credincioşii care au trăit până în vremea prezentă. Până aici am folosit „biserica” în sensul acesta universal. Nimeni nu a „unit” vreodată acea unică biserică adevărată. Fiecare din ea a fost adăugat de însăşi Domnul (Fapte 2:47).

Dar pe cine a adăugat Domnul? Fapte 2:47 spune că erau cei ce erau mântuiţi. Şi cum se mântuieşte cineva? Aceasta este aceiaşi întrebare pe care temnicerul din Filipi a pus-o. Pavel şi Sila au răspuns, „Crede în Domnul Isus Hristos şi vei fi mântuit…” (Fapte 16:30-31). Astfel, mântuirea vine prin credinţa în Hristos (vezi Ioan 1:12; 3:16-17; Romani 10:9-10; 1 Petru 1:9). Dar de la ce sunt mântuiţi oamenii? Romani 5:9 spune „vom fi mântuiţi de mânie prin El”. Din ce mânie sunt salvaţi credincioşii? Mânia lui Dumnezeu împotriva celor nelegiuiţi şi a necredincioşilor (vezi Romani 1:18 şi Apocalipsa 21:8). Pentru că „toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23), toţi oamenii merită mânia lui Dumnezeu. Romani 6:23 spune că „plata păcatului este moartea” sau separarea veşnică de Dumnezeu (2 Tesaloniceni 1:7-9). Deşi merităm moartea veşnică datorită păcatului nostru, „Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe păcătoşi” (1 Timotei 1:15) de la acea pedeapsă. 1 Corinteni 15:3 declară, „Hristos a murit pentru păcatele noastre”. De aceea noi Îl numim pe Hristos „Salvatorul” nostru. Evrei 7:25 spune de asemenea, „El (Isus) poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El…”. De îndată ce El mântuieşte pe credincioşi, El îi adaugă de asemenea la trupul Său, biserica!

Ce face membria de biserică

Când Domnul adaugă credincioşi la trupul Său, ei trebuie să funcţioneze împreună ca părţi variate ca cele ale unui trup uman care funcţionează împreună (vezi 1 Corinteni 12). Credincioşii nu sunt aşteptaţi să trăiască în izolare de alţi credincioşi. Evrei 10:25 îndeamnă pe credincioşi să nu părăsească adunarea lor laolaltă. Evident nu toţi credincioşii care au trăit pe pământ pot avea părtăşie unul cu altul pentru că mulţi au murit deja şi sunt mulţi alţii răspândiţi în toată lumea. Dar grupele de credincioşi se pot aduna laolaltă în zonele locale precum bisericile de la Corint, Galatia, Antiohia şi aşa mai departe, din Noul Testament. Cuvântul „biserică” în Noul Testament se referă de obicei la astfel de trupuri locale de credincioşi. Ei trebuie să se întâlnească împreună în mod regulat pentru părtăşie, studiu, închinare, serviciu şi aşa mai departe.

Dar alăturarea de o adunare locală nu a făcut niciodată pe cineva un creştin. E nevoie de credinţă autentică în Hristos, care implică pocăinţa sau întoarcerea de la păcatul cunoscut (Fapte 3:19) la un nou stil de viaţă care reflectă o asemănare cu Hristos (Romani 8:29). În timp ce faptele bune nu au salvat niciodată pe nimeni, ele sunt roada sau evidenţa de credinţă autentică în Hristos (Efeseni 2:8-10). O lumină electrică nu generează electricitatea când este pornită, ci dă lumină pentru că este conectată la sursa de putere. În acelaşi fel, creştinii nu generează viaţa veşnică prin faptele lor, ci faptele lor ar trebui să arate că ei sunt conectaţi la sursa de putere spirituală. Astfel creştinii ar trebui să fie „zeloşi în fapte bune” (Tit 2:14) care îi va face pe oameni să-L glorifice pe Dumnezeu (Matei 5:16).

Identificarea unicei biserici adevărate

Cum poate identifica aşadar cineva unica biserică adevărată? Există un răspuns evident la această întrebare. Orice biserică care are pe unicul Salvator adevărat! Isus a spus, „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa, nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine” (Ioan 14:6). Pavel a scris în 1 Timotei 2:5, „Există un singur Dumnezeu şi un singur mijlocitor între Dumnezeu şi om, omul Hristos Isus”. Orice biserică care proclamă pe Isus Hristos al Bibliei ca singurul mijloc de mântuire este parte a trupului lui Hristos sau al unicei biserici adevărate. Petru a spus în Fapte 4:12, „În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi”. Acel nume este „Isus Hristos” (Fapte 4:10). Te încrezi tu numai în El pentru mântuire? Aminteşte-ţi nu biserica lui Hristos este cea care mântuieşte, ci este Hristosul bisericii!

http://www.voxdeibaptist.org/Cum_sa_gasesti_unica_Biserica_adevarata.htm

Foaie de Informare Noiembrie 2019, familia Tanasescu

Zeci de persoane din întreaga lume s-au unit într-un cor virtual cântând imnul „Cetate tare-I Dumnezeu”

Zeci de oameni din toată lumea au participat la al patrulea cor virtual coordonat de David Wesley, un muzician creștin din Canada, care creează muzică a cappella pe Youtube încă din anul 2013. Până în prezent, David Wesley a mai coordonat trei coruri virtuale. În anul 2016, a lansat primul cor virtual, Nothing but the blood (Numai sângele lui Isus), O Canada în 2017, In Christ alone (Speranța mea) în anul 2018, iar sâmbătă, 7 decembrie, a distribuit înregistrarea corului virtual cu numărul 4, după aproximativ trei luni de înregistrări și producție.Prin corurile virtuale pe care le coordonează, David Wesley își dorește să inspire, să atragă și să implice cât mai mulți oameni din toată lumea în închinare.176 de persoane din 34 de țări au participat, cântând imnul Cetate tare-I Dumnezeu (germ: Ein feste Burg ist unser Gott, engl. A mighty fortress is our God) compus de reformatorul Martin Luther. Textul este inspirat din Psalmul 46.Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi. (Psalmul 46:1)Domnul oştirilor este cu noi. Dumnezeul lui Iacov este un turn de scăpare pentru noi. (Psalmul 46:11)

Împărțirea geografică a participanților la corul virtual #4Versurile imnului în limba română:1. Cetate tare-i Dumnezeu
Şi armă-apărătoare!
El ne ajută-n orice greu
Ce-ar vrea să ne doboare.Vrăjmaşul cel bătrân,
Se crede-acum stăpân.
Putere, vicleşug,
El are din belşug.
Cât nu-i poţi da de seamă.2. Tăria noastră nu-i deajuns
Şi-am fi răpuşi pe dată;
Dar luptă pentru noi Isus,
El duce lupta toată.Şi-ntrebi tu cine-i El?
El e Emanuel!
E Domnul Sabaot!
Şi Dumnezeu a tot!
El e Biruitorul!3. De-ar fi cu draci pământul plin
Ce-ar vrea să ne-nghită,
Nu ne-ndoim cât de puţin
De-această reuşită.Al lumi-acestea prinţ
Scrâşneşte-amar din dinţi;
Dar oricât ar scrâşni,
Nimic n-ar izbuti:
Scriptura-I va răpune.4. Să nu se-atingă de „Cuvânt”,
Să-I lase cum e-n Carte!
Cuvântul şi cu Duhul Sfânt
Ne sunt a noastră parte.Şi-atunci să tot lovească
În viaţa pământească
Tiranul inamic,
Noi n-am pierdut nimic,
Căci cerul nou e-al nostru!

Un colind cu peste 30 de milioane de ascultători!

The Best Christmas Song I’ve Ever Heard. It Will Give You Chills

Chris Tomlin – Noel (Live) ft. Lauren Daigle

Chris Tomlin – A Christmas Alleluia (Live) ft. Lauren Daigle, Leslie Jordan

O Holy Night” (Official Music Video) | GENTRI

Inspirat de: https://barzilaiendan.com/2019/12/09/un-colind-cu-peste-30-de-milioane-de-ascultatori/

11 decembrie: 101 ani de la nașterea lui Aleksandr Soljenițîn, una dintre cele mai puternice voci ale spiritului creștin

11 decembrie: 101 ani de la nașterea lui Aleksandr Soljenițîn, una dintre cele mai puternice voci ale spiritului creștin
De-a lungul vieții sale a susținut libertatea conștiinței, a gândirii și a discursului. A criticat dur materialismul, comunismul, dar și capitalismul și a rămas una dinte cel mai puternice voci ale spiritului creștin, rispindu-și toată puterea pentru a aminti, în special în cultura contemporană, că „omul nu trăiește numai cu pâine”. La 11 decebrie anul acesta se împlinesc 100 de ani de la trecerea la Domnul a lui Alexandr Soljenițîn.
Pe căi neștiute, dar pline de obstacole, în Occident a ajuns o rugaciune scrisă de  Soljenițîn, fiind publicată prima dată în limba germană. Site-ul italian I Tempi o readuce in atenție în aceste vremuri grele:
Cat de usor imi este sa traiesc
In preajma ta, o, Doamne!
Sa cred in tine,
Cat imi este de usor!
Cand drumul mi se-ntuneca de indoieli
Iar ratiunea a pierdut orice speranta,
Cand marii priceputi nu pot vedea decat pana deseara
Iar pentru mine desteptaciunea-i siguranta Ca esti aici
Si n-ai sa-ngaduiesti
Ca toate drumurile spre bine
Sa fie troienite.
Pe creasta pamantestii glorii,
Mi-ntorc mirat privirea
Catre lungu-mi drum prin deznadejde
Pana aici, in locul unde mi-a fost dat
O palida sclipire a stralucirii Tale
Oamenilor sa le-o-mparti. Cat fi-va trebuinta din partea-mi
S-o rasfrang Tu mi-o vei da
Iar ce nu reusesc
Inseamna ca prin Tine
Altora le e dat.
O scurtă biografie a marelui scriitor și mărturisitor rus a fost reaalizată de Rador:
Alexandr Soljenițîn s-a născut la 11 decembrie 1918, la Kislovodsk, în
Caucazul de Nord, chiar în perioada războiului civil.
Tatăl îi murise într-un accident de vânătoare cu șase luni înainte de venirea sa pe lume, la 15 iunie 1918. În perioada 1938 – 1941 parcurge cursurile Facultății de Matematică și Fizică a Universității din Rostov de pe Don, în același timp absolvind și cursurile prin corespondență ale Institutului de Filosofie, Literatură și Istorie din Moscova.
La 7 aprile 1940, pe când era încă student, Soljenițîn se căsătorește cu matematiciana Natalia Alekseevna Reshetovskaya.
În cel de-al Doilea Război Mondial, Soljenițîn a activat ca și comandant al unei baterii de artilerie în Armata Roșie și a fost implicat în acțiuni majore pe front, reușite eroice pentru care ca mai apoi să fie decorat de două ori, ajungând la gradul de căpitan. Scrieri pe care le-a publicat ulterior, inclusiv un roman incomplet, „Iubește revoluția !”, relatează experiențele sale de pe front și creionează îndoielile pe care le-a căpătat în această perioadă asupra fundamentelor morale ale regimului sovietic.
La 9 februarie 1945, serviciul de securitate KGB îi interceptează o scrisoare adresată unui prieten în care critica virulent politica lui Stalin. În scrisoarea pe care o adresa, Soljenițîn critica politica lui Stalin de decapitare a Armatei Roșii în timpul Marii Terori, încheierea alianței cu Hitler din august 1939 precum și față de coducerea iresponsabilă a operațiunilor militare, fără să aibă în vedere suferințele și uriașul preț în sânge plătit de Armata Roșie……………………………

Deputatul PNL Matei Dobrovie: Ideologia de gen nu are ce căuta în școli

Deputatul PNL Matei Dobrovie: Ideologia de gen nu are ce căuta în școli
Deputatul PNL Matei Dobrovie a anunțat marți că va sprijini proiectul de lege pentru interzicerea propagandei gender (ideologiei de gen) în școli, depus la Parlament de senatorul PMP Cristian Vasile Lungu. Inițiatorul arăta în expunerea de motive că, la fel cum se dorește protejarea elevilor „de dogme religioase și doctrine politice”, ar trebui ca aceștia să fie feriți și de ideologiile politice, precum teoriile neștiințifice ale propagandei gender, conform cărora genul este un concept fluid, diferit de datul biologic, fiecare persoană având libertatea să-și aleagă genul cu care se identifică.
Matei Dobrovie s-a pronunțat marți în favoarea proiectului legislativ de interzicere a imixtiunii ideologiei gender în educația școlară.
„Ideologia de gen nu are ce căuta în școli! Azi la Comisia pentru învățământ este pe ordinea de zi o inițiativă legislativă de interzicere a educației de gen în școli și de introducere de sancțiuni pentru prozelitism pe criterii de gen sau de sex. Voi vota PENTRU această inițiativă. Cred că școala românească trebuie să formeze, nu să deformeze caractere. Nu este admisibil să li se impună părinților și copiilor ideologia de gen.
Aceasta este o formă de corupție morală care încearcă să bulverseze copiii care încă nu au discernământ, prin propagarea ideii că sexul este un construct socio-cultural, și nu o realitate obiectivă biologică, iar fiecare poate fi ce vrea. Denaturarea libertății duce însă la o înrobire a omului, a persoanei, creație unică a lui Dumnezeu, față de simțuri. Reducerea la instinctele primare, eliminarea moralei creștine, a memoriei, a oricăror repere identitare legate de strămoși, slăbirea familiei duc toate la diluarea persoanei, care devine controlabilă.
Update: votul pe această propunere legislativă a fost amânat”, a anunțat, marți, deputatul Matei Dobrovie (PNL) pe pagina lui de social media.
CELE MAI POPULARE

Muzeul Mobil al sclaviei moderne a poposit în Republica Moldova!

download-3 (2)

În perioada, 28-30 Noiembrie a.c, mai multe organizații din România și Republica Moldova precum și Instituții de învățământ s-au unit pentru o acțiune unică denumita sugestiv „Muzeul Mobil al sclaviei moderne”.

Inițiativa aparține doamnei Aurora Martin, bursieră a Departamentului de Stat SUA prin programul Professional Fellows, program derulat și în Republica Moldova. Videoclipul campaniei a fost realizat de către artistul Ruslan Lazarin în studiourile din Chisinau. Este prima acțiune dintr-o serie de evenimente prin care se doreste unirea Organizațiilor Guvernamentale și Neguvernamentale, dar și a Societății în general pentru Prevenirea și Combaterea Traficului de Persoane.

Atât studenții de la Facultatea de Asistență Socială a Universității „Divitia Gratiae”, cât și elevii și profesorii Liceului Teoretic din Budești, coordonați de domnul Director Sergiu Brînza și doamna Director Natalia Cîrja au fost impresionați și informați de pericolul traficului de persoane, dar și motivați pentru a promova această inițiativă în rândurile colegilor. Se are în vedere implicarea mai largă a multor instituții de învățământ din Republica Moldova, dar și a Instituțiilor publice abilitate pentru a susține lupta pentru prevenirea și combaterea sclaviei moderne, în toate formele sale.

Muzeul mobil își propune să ajungă în diferite sate și orașe unde vulnerabilitatea tinerilor este sporită datorită lipsei de informare, dar și a mijloacelor financiare. Partenerii Proiectului, Asociatia WorldTeach, Uncaged, Universal Emergency Relief și Asociatia Femeia pentru Societatea Contemporană vă invită să vă alăturați Proiectului nostru comun.

Împreună suntem puternici!

DUMNEZEU este…

PUBLICAT PE MARTIE 3, 2018DE DININIMAPENTRUTINE

Dumnezeu este STĂPÂNUL Universului, El a creat lumea, ne-a creat pe noi oamenii. Creația poartă amprenta frumuseții Sale desăvârșite.

Ca Stăpân, Dumnezeu cere, are tot dreptul să pretindă: ADORAREASCULTAREACCEPTARE, în schimb El ne promite VIAȚĂ din belșug, VOINȚĂ liberă, VESELIE

Dumnezeu este SUVERAN, deasupra tuturor, fără margini, având autoritate absolută. Dumnezeu are autoritatea să dea Legi, să încheie LEGĂMÂNT, și puterea de a ne șterge LACRIMILE. Dacă stăm necurmat în prezența Sa, căpătăm bucurie…

Dumnezeu este sfânt, aceasta este natura Lui!

În Biblie, prezența sfințeniei Lui se manifestă prin: foc, cutremur, tunet, sunete puternice, fum, nori groși…

Când cineva înțelege sfințenia lui Dumnezeu se pocăiește …

Doamne ajută!

Cu dragoste,

Ciprian Bârsan

DUMNEZEU este…

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/dumnezeu-este/

Dumnezeu este lumină (partea 2)

March 2, 2018 4

download-3 (2)

de Viorel Ardelean

2). EREZII ATUNCI ȘI ACUM. O erezie care a tulburat bisericile creştine din secolul 1 a fost Gnosticismul[1], cuvânt derivat din „gr. gnosis, „cunoaştere” sau în sanscrită gnana”. Erezia a fost condamnată de părinţii Bisericii din primele secole creştine. Termenul are un înţeles mai larg în secolul XX  şi se pune accentul pe dualism şi/sau pe posedarea unei cunoaşteri secrete în sfera creştină.  Şi alte forme ca zoroastrismul, mandaeismul, scrierile ermetice, sulurile de la Marea Moartă, şi chiar Noul Testament au fost descrise ca şi  „gnostice”. Ca şi definiţie există o abordare a Gnosticismului care se rezumă la  primele secole de către teologi britanici (R. McL, Wilson) şi  alta popularizată de teologi germani ca R. Bultmann şi K. Rudolf, care au o viziune mai largă în care se includ grupuri care  au o concepţie similară. Dacă se „lărgeşte” termenul îşi pierde caracterul specific şi nu mai prezintă gândirea din primul secol şi apar dificultăţi.

Nici Părinţii Bisericii nu au fost în unanimitatea când  au încercat să definească aceste curente de gândire. Iraneau a făcut afirmaţia că „există atâtea sisteme de mântuire câţi învăţători ai acestor doctrine mistice” (Adv. Haer., 1.21.1). Abia în secolul II  se ajunge la o definiţie mai clară despre ce credeau gnosticii. Gnosticimul include diferite mişcări religioase „sincretice, constând în variate sisteme de credințe[2]”, care s-au generalizat într-un sistem de credinţe în care învăţătura consta din faptul că oamenii sunt suflete divine închise într-o lume materială, creat de un dumnezeu imperfect, un  demiurg, care a fost identificat cu Dumnezeu lui Avram. Dar Dumnezeul lui Avram este altfel „Noi credem într-un singur Dumnezeu, care este Spiritul infinit şi perfect (Deut. 6:4; Ioan 4:24), în care toate îşi iau sursa, suportul şi sfârşitul (Ps. 104)”[3]. În plus Dumnezeu este atamporal. „Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul”, zice Domnul Dumnezeu, „Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic.”(Apocalipsa 1:8). Demiurgul perceput de Gnostici este un reprezentant al răului, şi binevoitor în funcţie de „insuficienţa lui”. El există alături de Fiinţa Supremă  care nu poate fi cunoscut de rațiunea omenească şi înglobează  binele. Pentru a cunoaşte este necesară o cunoaştere ezoterică, desprinsă de lumea materială, în universul spiritual, prin experienţe directe a acestui dumnezeu. Numai pneumaticii sau spiritualii  obţin această cunoaştere prin gnoză, iar materialiştii sunt condamnaţi prin a nu şti. Isus s-a încarnat pe pământ pentru a obţine această cunoaştere, încorporat în Fiinţa Supremă, în viziunea unor secte gnostice. În altele  grupări ca Nazarinenii şi Mandeenii, Isus este un „mšiha kdaba” (Messia fals), care a preluat învăţăturile lui Ian Botezătorul.

Gnosticimul este considerat ca şi o erezie şi corupţie a creştinismului şi este interzis încă din secolul unu. El  continuă ca şi o erezie în bazinul Mediteranean şi Orientul mijlociu în secolele II şi III. Gnosticimul devine o erezie dualistică a credinţei creştine şi filozofia elenă în Imperiul Roman „goții arianiști (vezi Huneric)”, şi Imperiul Persan. Prin convertirea la Islam şi Cruciada Albigensiană (1209-1229), numărul gnosticilor a fost redus în mod brutal şi violent. În Evul Mediu gnosticismul a avut un impact redus, iar ideile lor,  mişcări, ezoterice şi mistice cunosc o influenţă mare  în secolele 19 şi 20 în Europa şi America de Nord , unde cunosc o renaştere sau chiar continuitate a grupurilor gnostice antice. Avem 7  puncte fundamentale în Gnosticism din care redăm doar unul „ 6.  Astfel elementul divin “cade” în lumea materială şi  se stabileşte  prin fiinţe umane, iar de aici se poate reîntoarce pe tărâmul divin „Trezire”. Acest model de gândire auto-limitat  se practica în şcolile Sirio-Egiptene motiv tradiţional pentru care sunt înţelese în mod tipic de către şcolile Gnostice Persane.

Relaţia[4] dintre Creştinism şi Gnosticism este vitală pentru înţelegerea curentelor religioase / filozofice din secolul II. Se cunoaşte mai mult din scrierile părinţilor Bisericii, pentru că ele nu erau centralizate de către gnostici, ideologia era diversificată şi cu un puternic conţinut de sincretism religios şi filozofic. Predomina ideea generală a faptului că Gnosticismul însemna o cunoaştere superioară şi independentă de credinţă, aspect confortabil pentru unii dintre creştinii noi convertiţi, cunoaşterea fiind apanajul gnosticilor, credinţa pentru cei mulţi iar  înțelegere, percepție şi priceperea pentru cei  puţinii. Acest aspect din punct de vedere biblic este complect fals. Gnosticii se credeau superiori în cunoaştere faţă de doctrinele creştine (Irenaeus  – Adversus Haereses, II, 27, 1. PG, VI, 802) Această concepţie a fost contestată şi atunci şi acum în zilele noastre. În Gnosticism erau două curente majore ca Dualismul şi Monismul. De asemenea se poate aminti Dualismul Radical / Absolut şi Dualismul atenuat şi Monismul restrâns, dar nu aprofundăm aceste aspecte pentru că nu fac obiectul discuţiei noastre.  În Gnosticism nu se pune problema moralităţii, pentru că ei se pretindeau superiori dar tolerau libertatea poftelor trupeşti, dar în contrast  comportamentul gnostic a sta la baza ascetismului în ceea ce priveşte dieta sau practica sexuală. Mulţi călugări au îmbrăţişat ascetismul, dar au fost acuzaţi de făţărnicie. „Epifanie oferă … scrieri despre Acronici – „Unii dintre ei își ruinează corpurile prin risipire, în timp ce alții simulează posturi obositoare și înșală oamenii simpli, în timp ce sunt mândri de o formă de absistență, sub deghizarea călugăriei (Panarion, 40.1.4)”. O altă problemă ridicată de gnosticii era răul din Univers sau problema răului în contrast ce credeau ei despre Binele absolut. Dumnezeul evreilor şi creştinilor era rău pentru că răul exista. În confuzia generată de această percepţie, ei nu reuşesc să perceapă şi bunătatea lui Dumnezeu. În sincretismul religios generat de această percepţie falsă au format o „ierarhie” din toţi dumnezeii cunoscuţi, o ierarhie dificilă de descris. Mulţi creştinii au căzut în această capcană, fiind desprinşi de Cuvântul lui Dumnezeu şi căzând în  această erezie. Sistemul doctrinar al Gnosticilor era complet diferit de al creştinilor, mântuirea fiind prin cunoaştere. Creştinii le spuneau eretici, grup în care erau incluşi şi gânditorii lui Platon sau neoplatonismului. Şi filozofia lui Platon susţinea doctrina unei „emanaţii”,  cu un număr „aparent de entităţi şi niveluri”,  nu conta particularităţile şi erau incluse toate religiile. Factorul comun şi apropiat era de ordin soteorologic, fiindcă toate mizau pe cunoaştere şi pe salvarea sufletului, dar din păcate fără o bază în creştinism. Ca şi reprezentanţi ai gnosticilor sunt CerintusMarcionCarpocratesBasilides și Valentinus, ei fiind dascălii în secolul II, cu privire la doctrina gnostică. Apelând la filozofia păgână au  refuzat învăţătura creştină şi susţineau că Isus a avut în afară de învăţătura pe care o împărtăşea mulţimii, o doctrină ezoterică secretă pe care nu a spus-o decât ucenicilor Lui. Învăţătura gnosticilor era un  sincretism religios la care se adăuga un amestec din învăţătura lui Platon, Philos și Plotin, plus elemente din învăţătura creştină. Ca şi  fenomen istoric învăţătura Gnosticilor ia sfârşit odată cu victoria creştinismului în secolul V în Imperiul Roman. În paralel s-a dezvoltat Maniheismul, care a durat până în secolul XI  când mai existau biserici maniheiste în Turkistan, şi s-a reluat sub altă formă ca exemplu bogomilismul. Gnosticismul a îmbrăcat diferite forme în secolele XX şi XXI. Sursele[5]  din care provine informaţiile cu privire la gnosticism, aşa cum am afirmat mai sunt  Părinţii Bisericii, când ei scriu o lucrare Împotriva Ereziilor, de  Iraneus şi Tertulian. De asemenea  Clement din Alexandria şi Hippolytus din Roma scriu despre aceleaşi subiecte.

Dintre scrierile gnosticilor avem  Pistis Sophia, Cărţile lui Jeu şi cartea Apocrifă a lui Ioan, şi alte scrie de mai mică importanţă. Cea mai mare parte a cunoştinţelor vin din descoperirea a 13 codice ( 1945) în apropiere de Nag Hammadi din Egiptul de Sus.  Ele au făcut parte dintr-o bibliotecă adunată de o sectă creştină care a fost abandonată în anul 400 d. Cr. şi conţin 52 de lucrări sub formă separată.  Publicare lor a fost posibilă de abia în anul 1978. Dintre aceste lucrări fac parte aşa numitele „ evanghelii”, Evanghelia după TomaEvanghelia după Filip, Evanghelia adevărului, Evanghelia Egiptenilor, în limba cooptă, şi Evanghelia Mariei , care nu au nimic în comun cu Evangheliile din Noul Testament, având un caracter gnostic accentuat. Mai există Apocryphon („carte secretă” – a lui Iacov şi a lui Ioan), şi Apocalipsa ( lui Pavel, a lui Iacov, a lui Adam şi a lui Petru), care sunt scrieri gnostice speculative. Biblioteca mai conţine şi  o versiune coptică a scrierii lui Platon, Republica, iar alte scrieri didactice „de înţelepciune” din Biserica Primară sunt păstrate în Învăţăturile lui Silvanus (Codex VII) şi Afirmaţiile lui Sextus (Codex XII). Una dintre marile întrebări este dacă gnosticismul a fost o erezie creştină aşa cum au spus părinţii Bisericii, sau un crez ne-creştin, care s-a suprapus pe învăţătura creştină.

Se pare că au exista forme ne-creştine de gnosticism. Dar un studiu pare să confirme că „Fericitul Eugnostos este versiunea originală, care a fost creştinizată mai târziu ca „Sophia lui Isus Cristos”, pe când alte texte ca „Apocalipsa lui Adam şi Parafraza lui Sem, par să reprezinte de asemenea o formă necreştină de gnosticism”. Se pare că ambele variante sunt parţial adevărate  iar aceştia sunt „EI” despre care vorbea Ioan „Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci, dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci au ieşit, ca să se arate că nu toţi sunt dintre ai noştri”. (1 Ioan 2:19). Ioan  contrabalansează erezia şi scrie bisericilor pentru a rămâne tari în credinţă 1 Ioan 2:24  “Ce aţi auzit de la început, aceea să rămână în voi. Dacă rămâne în voi ce aţi auzit de la început, şi voi veţi rămânea în Fiul şi în Tatăl”. A doua erezie importantă care a afectat Biserica este Docetismul[6], cu privire al Persoana lui Isus Cristos.  Cuvântul este derivat din  greacă dekeo, care înseamnă „a părea ori a apărea”. Potrivit acestor idei Fiul lui Dumnezeu care este etern nu a suferit pe Cruce,  ci doar se părea ca face acest lucru. Erezia este de tip elenist bazată pe concepţia duală despre lume în care lumea este ori reală sau ireală, bună sau rea.  Ioan în cele trei epistole atinge această problemă şi o combate. „Duhul lui Dumnezeu să-L cunoaşteţi după aceasta: orice duh care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup este de la Dumnezeu; şi orice duh care nu mărturiseşte pe Isus nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum”. (1 Ioan 4:2-3). Ele au avut susţinători şi în secolul 2, dar au fost combătute mai târziu şi de părinţii Biserici, Ignatius şi Irineu. Docetiştii afirmă faptul că dacă Isus era divin nu avea cum să sufere şi dacă a suferit înseamnă că nu a fost divin. Ei atacă ce spune Pavel „Ea (sămânţa), priveşte pe Fiul Său, născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul, iar în ce priveşte duhul sfinţeniei, dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor; adică pe Isus Hristos, Domnul nostrum”, (Romani 1:3-4) Crezul de la Nicea şi Calcedon (325 şi 451), se opun învăţăturilor străine ale gnosticilor şi explică în mod clar  învăţătura creştină cu privire la Isus Cristos care era Dumnezeu adevărat şi om adevărat (G L Borchert courtesy of http://mb-soft.com).

Cristos este deplin Dumnezeu si pe deplin om, o persoana cu doua naturi distincte  Coloseni 2:9, “Căci este un singur Dumnezeu şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos”, (1Timotei 2:5). Sectele cunoscute drept gnostice au atribuit lui Isus o natură supraumană şi separă personalitatea umană a  lui Isus faţă de Cristos ca şi Fiu al lui Dumnezeu. Certinius a fost un adept al docetismului  şi a creat   o impresia puternică în Carpocrates. El se leagă mai ales de aspectul Naşterii lui Isus Cristos şi faptul că Duhul Sfânt, s-o pus depravării, în sensul că Isus a fost la început un om real, (Baur (Christliche Gnosis, p. 258), iar lucrarea de răscumpărare a fost făcută de o personalitate distinctă de Cristos,  ori în sensul acesta docetismul are ceva comun pentru toate curentele. Totuşi au existat diferenţe în cadrul docetismului. Potrivit cu ideile lui Simon[7], Răscupărătorul (era şi nu era Isus ci însăşi Simon), „s-a arătat printre oameni ca om, deşi el nu era om, şi se spunea că a suferit în Iudea, deşi nu a suferit”. Un alt punct de vedere a lui SATURNIUS (Irineu i. 24), a fost că  Salvatorul a fost fără naştere, fără trup şi se arăta ca şi o fantasmă şi nu era adevărat. BASILIDES susţinea că Isus nu este distins de Cristos ci o putere imaterial l-a transfigurat după voinţa Lui,  a apărut pe pământ ca şi un om, a făcut minuni, dar nu a suferit pe Cruce, fiind substituit de Simon din Cirena şi inversând persoanele, apoi fiind invizibil s-a înălţat la cer, idee combătută de Ignaţiu (ad Trall. 9, 10 şi ad Smyrn), dar şi de relatarea lui Luca Faptele Apostolilor 1:9  „După ce a spus aceste lucruri, pe când se uitau ei la El, S-a înălţat la cer, şi un nor L-a ascuns din ochii lor”. „Policarp de asemenea (Ep. 7) foloseşte cuvintele din 1 Ioan 4:3 în aşa fel încât să arate că Docetismul era în timpul său o tulburare”. În timpul lui VALENTINUS, docetismul s- a manifesta în mod parţial, şi  artificial prin faptul că el era de acord că Isus avea un trup real având capacitatea de a  avea simţuri, dar că trupul era făcut dintr-o substanţă diferită de a noastră şi avea o însuşire tipică în ceea ce priveşte hrana pentru susţinerea vieţii (Scrisoarea către Agathopus, ap. Clem. Alex. Strom. iii. 7, 451). Irineu, insistă totuşi că doctrina lui Vlentius nu diferă de docetismul pur. Biblia afirmă umanitatea lui Isus Cristos. Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci Unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. (Evrei 4:15) MARCION, are o viziune docetistă diferită de gnosticii anteriori, el a recunoscut  dovada dragostei Domnului Isus Cristos, ar suferinţele şi moartea Lui au fost respingătoare pentru El, din pricina naşterii umane şi la perceput pe Domnul ca datornic şi ca subiect al creării lumii.

O doctrină asemănătoare a avut şi secta numită Docate.  Dar Biblia afirmă altceva : Atunci am zis: „Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” (Evrei 10:7). Origen se ridică împotriva Marcioniţilor (Origen, i. 853) şi scrie şi o polemică împotriva docetiştilor, care susţin că Isus a avut un trup temporar asumat de îngeri care au mâncat şi au băut cu Avram. O teorie asemănătoare este susţinută şi de Manicheanii. Şi CLEMENT DIN ALEXANDRIA se ridică ca şi apologet împotriva docetiştilor,  teoria fiind susţinută de  Photius (Bibl. 109), care citează „tradiţiile” afirmând faptul că atunci când „Sf. Ioan a atins trupul Domnului nostru trupul nu a prezentat nici o rezistenţă, ci a făcut loc mâinii ucenicului”. Acest fapt este contrazis de Scriptură prin arătările Domnului după Înviere. Luca 24:39-43.  „Uitaţi-vă la mâinile şi picioarele Mele, Eu Sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi: un duh n-are nici carne, nici oase, cum vedeţi că am Eu.” 40  (Şi după ce a zis aceste vorbe, le-a arătat mâinile şi picioarele Sale.) 41  Fiindcă ei, de bucurie, încă nu credeau, şi se mirau, El le-a zis: „Aveţi aici ceva de mâncare?” 42  I-au dat o bucată de peşte fript şi un fagur de miere. 43  El le-a luat, şi a mâncat înaintea lor”.  Dacă ne uităm la ereziile şi variantele lor, atât la  Gnosticism cât şi la Docetism, ce au în comun este NECREDINŢA în Persoana lui Isus Cristos, sub aspect mântuitor. „Docetismul[8] a fost în mod neechivoc respins la Primul conciliu de la Niceea în 325 şi este privit drept erezie de Biserica CatolicăBiserica Ortodoxă şi Biserica Ortodoxă Coptă”.[10] „Gnosticismul[9] a luat sfârşit în secolul al V-lea, odată cu victoria creştinismului în Imperiul Roman. În paralel se dezvoltase însă Maniheismul, care a supravieţuit mult timp, fie ca atare (în secolul al XI-lea, de exemplu, mai existau biserici maniheiste în Turkistan), fie sub forma unor reluări cum ar fi bogomilismul”.

Note de subsol:

[1]Saithttp://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/gnosticism.html

[2] Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Gnosticism

[3] O scurtă mărturisire de credinţă scrisă de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

[4] Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Gnosticism

[5]Saithttp://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/gnosticisml

[6] Sait http://www.voxdeibaptist.org/Docetismul.htm

[7] na. Simon, era un personaj apărut cu mult mai târziu şi nu este Simon amintit în Faptele Apostolilor

[8] Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Docetism

[9] Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Gnosticism

http://www.voxdeibaptist.org/publicatia.new/2018/03/02/dumnezeu-este-lumina-partea-2/

Dumnezeu este iubire

download-3 (2)

Publicat pe 24 Iunie 2010 de ADMIN în Aarticolul zileiArticole, Lavinia

Iubitilor,sa ne iubim unul pe altul,pentru ca dragostea este de la Dumnezeu si oricine iubeste este nascut din Dumnezeu si cunoaste pe Dumnezeu.Cel care nu iubeste n-a cunoscut pe Dumnezeu,caci Dumnezeu este iubire.Intru aceasta s-a aratat dragostea lui Dumnezeu catre noi,ca pe Fiul Sau cel  unul Nascut L-a trimis Tatal in lume,ca prin El viata sa avem.In aceasta este dragoste,nu fiindca noi am iubit pe Dumnezeu,ci fiindca El ne-a iubit pe noi si a trimis pe Fiul Sau jertfa de ispasire pentru pacatele noastre.

Iubitilor,daca Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi si noi suntem datori sa ne iubim unul pe altul.Pe Dumnezeu nimeni nu L-a vazut vreodata,dar de ne iubim unul pe altul,Dumnezeu ramane intru noi si dragostea Lui in noi este desavarsita.Din aceasta cunoastem ca ramanem in El si El intru noi,fiindca ne-a dat din Duhul Sau,si noi am vazut si marturisim ca Tatal a trimis pe Fiul,Mantuitor al lumii.Cine marturiseste ca Isus este Fiul lui Dumnezeu,Dumnezeu ramane intru el si el in Dumnezeu.

Si noi am cunoscut si crezut iubirea,pe care Dumnezeu o are catre noi.Dumnezeu este iubire si cel care ramane in iubire ramane in Dumnezeu si Dumnezeu in el.In aceasta este desavarsita intre noi iubirea,ca sa avem indraznirea in ziua judecatii,fiindca precum este Acela,asa suntem si noi in lumea aceasta.

In iubire nu este frica,ci iubirea desavarsita alunga frica,pentru ca frica merge alaturi cu pedeapsa,iar cel care se teme nu este desavarsit in iubire.Noi iubim pe Dumnezeu,fiindca El ne-a iubit cel dintai.Daca zice cineva:iubesc pe Dumnezeu,iar pe fratele sau il uraste,mincinos este!Pentru ca cel care nu iubeste pe fratele sau,pe care l-a vazut,pe Dumnezeu pe Care nu L-a vazut,nu poate sa-l iubeasca.Si aceasta porunca o avem de la El:”cine iubeste pe Dumnezeu sa iubeasca si pe fratele sau”(4,7-21).

Domnul sa ne ajute sa ne putem iubi,fara nici un  pic de ura in sufletele noastre!Amin.

Editorial scris de Lavinia Nanc, © www.crestintotal.ro

Dumnezeu este iubire

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/dumnezeu-este-iubire/

Dumnezeu e bun și niciodată nu greșește!

Publicat pe 25 Iunie 2017 de ADMIN în ArticoleArticole: Geantă Nicolae

Un rege avea un servitor care, în toate circumstanțele, spunea întotdeauna: Majestate, nu fi descurajat, pentru că, tot ce face Dumnezeu este perfect, nu greșește.

Într-o zi, au plecat la vânătoare și un animal sălbatic l-a atacat pe rege; servitorul a reușit să omoare animalul, dar nu a putut împiedica majestatea sa să-și piardă un deget. Furios și fără a-și manifesta recunoștința, regele a spus: Dacă Dumnezeu ar fi fost bun, n-aș fi fost atacat și nu mi-am pierdut un deget. Slujitorul i-a răspuns: „în ciuda tuturor acestor lucruri, vă pot spune doar că Dumnezeu este bun și că tot ceea ce face este perfect, nu greșește niciodată”. Înfuriat de răspuns, regele a ordonat arestarea servitorului său. În timp ce a fost dus în închisoare, ia spus din nou împăratului: Dumnezeu este bun și perfect.

Într-o altă zi, regele a plecat singur la vânătoare și a fost capturat de sălbatici care jertfesc oameni zeilor. Pe altar, sălbaticii au aflat că regele nu avea un deget, asa că a fost eliberat pentru că nu era considerat „complet” pentru a fi oferit zeilor. La întoarcerea sa la palat, el a ordonat eliberarea robului său și a spus: ”Prietenul meu, Dumnezeu a fost foarte bun pentru mine. Am fost aproape ucis, dar pentru lipsa unui singur deget, am fost eliberat. Dar am o întrebare; Dacă Dumnezeu este atât de bun, de ce mi-a permis să te pun pe tine în închisoare?” Slujitorul său ia răspuns: ”Regele meu, dacă n-aș fi fost pus în închisoare, aș fi plecat cu tine și ar fi fost jertfit, pentru că nu am nici un deget lipsă!”

Tot ce face Dumnezeu este perfect, El niciodată nu greșește. Ades ne plângem de aspectele negative ale vieții, uitând că totul se întâmplă cu un scop. Meditează mai profund: nimic nu este întâmplător, totul e planificat. Dumnezeu nu lucrează haotic…

Publicat de Nicolae GEANTĂ

http://nicolaegeanta.blogspot.ro/2017/06/dumnezeu-e-byun-si-niciodata-nu-greseste.html

DUMNEZEU CAUTĂ OAMENI DE CARACTER – PASTOR CORNEL GHITA

DUMNEZEU CAUTĂ OAMENI DE CARACTER

Introducere: Neemia s-a născut și a trăit în perioda imperiului Medo-Persan. S-a născut în robie. El nu a putut să aleagă vremea în care să se nască. Dar a ales cum să trăiască. Din copilărie, Neemia a ales să fie un om de caracter, un om integru, un om pe care să te poți baza. Astfel de oameni sunt rar de găsit. Este criză de astfel de oameni în politică, în mediul de afaceri, este criză de astfel de oameni în familie și este nevoie de astfel de oameni în biserici.

Împăratul Medo-Persan, Artarxerxe Longimanus care a domnit în Persia între anii 464-423 Î.Hr. a căutat un om de caracter pentru slujba de paharnic. În vremea aceea una din cele mai folosite căi prin care puteai să curmi viața unui conducător era să-i torni otravă în băutură. De aceea una din cele mai importante slujbe era aceea de paharnic. Cine era paharnic trebuia să fie un om în care împăratul să aibă încredere deplină. Viața lui depindea de loialitatea paharnicului.

Dar nu doar împărații caută oameni de încredere. Dumnezeu caută și El astfel de oameni. La un moment dat Dumnezeu strigă în universul acesta : „Caut un om care să stea în spărtură” (Ezechiel 22:30). Dumnezeu privește peste tot pământul, în fiecare generație și caută astfel de oameni.

Aș dori în ceea ce urmează să privim la câteva trăsături de caracter pe care le observăm la Neemia și care trebuie să ne caracterizeze și pe noi ca și credincioși.

  1. NEEMIA A FOST UN OM CĂRUIA I-A PĂSAT DE SUFERINȚA OAMENILOR DIN JURUL LUI.

Cel mai mare rău pe care poți să-l faci cuiva este nu să-l urăști, ci să-l ignori.

Neemia chiar dacă a avut o poziție privilegiată la curtea împăratului, a simțit cu poporul lui Dumnezeu din care și el făcea parte. Acest lucru reiese clar din faptul că el se interesează „despre Iudeii scăpați cari mai rămăseseră din robie, și despre Ierusalim (1:2)”.Când află că zidurile Ierusalimului sunt dărâmate și porțile arse și că iudeii care locuiesc acolo sunt „în cea mai mare nenorocire și rușine”, Nemia plânge se roagă, postește mai multe zile, se pune la dispoziția lui Dumnezeu și este gata să meargă voluntar (1:11). Atitudinea lui dovedește cât de mult a simțit el cu poporul lui Dumnezeu.

  1. NEEMIA A FOST UN OM AL RUGĂCIUNII.

Neemia a fost guvernatorul provinciei. Avea toată autoritatea legală de care avea nevoie, avea bogăție și avea bunăvoința și sprijinul împăratului imperiului. Cu toate acestea, Neemia s-a bazat numai pe Dumnezeu, fiindcă a știut că doar El îl poate ajuta în a-și duce la bun sfârșit lucrarea.

Martin Luther a spus : „A fi creștin fără rugăciune este la fel de imposibil ca și un om viu fără să respire.”

Neemia a avut în față o lucrare imensă, o lucrare care era mult prea mare pentru el sau pentru oricare alt om. Probabil Philips Brooks l-a avut ca și exemplu și pe Neemia atunci când a spus : „Noi nu trebuie să ne rugăm ca Dumnezeu să ne dea lucrări potrivite cu puterea noastră, ci noi trebuie să ne rugăm ca Dumnezeu să ne dea puteri potrivite pentru lucrarea pe care Dumnezeu dorește ca noi să o facem”.

Neemia a început să se roage în decembrie și în timp ce se ruga vedecă nu se întâmplă nimic, dar el a continuat să se roage și să postească. În luna aprilie se întâmplă ceva. Împăratul se uită la Neemia și-l vede schimbat. Înainte ca Dumnezeu să poată face ceva prin noi, înainte ca Dumnezeu să lucreze ca răspuns la rugăciunile noastre, rugăciunile noastre trebuie să ne schimbe pe noi. Când stăm în părtășie cu Dumnezeu, El ne transformă tot mai mult în asemănare cu Domnul Isus.

  1. NEEMIA A FOST UN OM INTEGRU.

Neemia a fost un om care nu a făcut niciun fel de compromis. Indiferent care a fost lucrul sau slujba pe care o făcea, fie că a fost paharnicul împăratului, fie că Neemia lucra la construirea zidului Ierusalimului sau era implicat în organizarea poporului, Neemia a fost un om integru.

Cât ar fi dorit dușmanii lui Neemia să găsească ceva cu care să-l discrediteze înaintea împăratului sau înaintea poporului. Când dușmanii i-au întins o cursă și au spus vino în Templu ca să-ți scapi viața (6:10), Neemia a știut că nu-i este îngăduit să intre în Templu, deoarece nu era preot. El a preferat mai bine riscul de a-și pierde viața decât să încalce poruncile lui Dumnezeu. Mottoul lui Neemia a fost: „mai bine moartea decât să mă murdăresc”.

Nu există substitut pentru integritate. Dacă ești integru poți să stai prin Harul și puterea lui Dumnezeu împotriva oricărui dușman, indiferent cine sau câți sunt dușmanii. Când ești integru n-ai nimic de ascuns și n-ai nimic de ce să-ți fie rușine.

  1. NEEMIA S-A ÎNCREZUT ÎN DUMNEZEU.

Curajul, râvna și devotamentul lui Neemia au fost rezultatul încrederii lui nezguduite în Dumnezeu. Dacă Neemia ar fi fost interesat să trăiască o viață liniștită, o viață ușoară atunci n-ar fi plecat niciodată din Susa. Dacă Neemia era interesat în a-și construi propriul lui nume, propria lui reputație, atunci ar fi rămas la palat. Neemia însă a hotărât să asculte de Dumnezeu și să se încreadă deplin în El. Este adevărat că este un preț pe care trebuie să-l plătești atunci când decizi să trăiești în felul acesta, dar este singurul mod de viață care aduce glorie lui Dumnezeu. Nevoia în bisericile lui Dumnezeu și în poporul lui Dumnezeu nu este de celebrități, ci de slujitori consacrați care să fie preocupați doar de gloria și slava lui Dumnezeu.

Este foarte interesant faptul că noi găsim foarte mulți oameni care lucrează din greu pentru bani, pentru a obține o promovare într-o anumită poziție, pentru a putea avea o viață mai îmbelșugată, dar parcă tot mai puțini sunt cei care lucrează din greu pentru Dumnezeu și Împărăția Lui. Oare din ce cauză este situația aceasta tristă ? Răspunsul ar trebui să fie evident pentru fiecare. Sunt tot mai puțini oamenii de caracter, oameni cărora să le pese de cei din jur, oameni integri, oameni ai rugăciunii, oameni care să se încreadă în Dumnezeu.

Dumnezeu se uită peste tot pământul și caută astfel de oameni. Dragul meu cititor poate Dumnezeu să spună despre tine că tu ești un om de caracter?

Pastor Cornel Ghita

ALTE ARTICOLE

MISIUNEA MEDICILOR CREȘTINI (AMCR) – RVE Constanța, „Lumini peste veacuri” – Realizator pastor Nelu Roșu

EZECHIA ŞI „LĂUDĂROŞIA VIEŢII” – Ionel Lazar

Unde este comoara noastra acolo ne este si inima – Pastor Ion Damian

Pocăință sau Rededicare – Pastor Ioan Balaciu​Misunea în Închisori printre deținuți – Misionar Paul Adrian

https://www.baptisti-arad.ro/articole/dumnezeu-caut-oameni-de-caracter-

Înapoi sus
Tinerețe în cuvânt

„Nimeni să nu disprețuiască tinerețile tale!”

România Unică

Descoperă un ținut de poveste: ROMÂNIA

Ana-Maria Negrilă

Universul între paginile unei cărți

Nervi de Sezon

Blog Filozofic

POPAS PENTRU SUFLET

Cristian Ionescu

Vegheaza!

"Feriti-va de proorocii mincinosi, care vin la voi in haine de oi, iar pe dinauntru sunt lupi rapitori" (Matei 7:15)

Agora Christi

Blog evanghelic de teologie publica

Alteritas

cu Dănuț Jemna

Pagina creștină

Simion Ioanăș

Danut Tanase

Deschis si sincer, verde-n fata!

danielmiclea

Inca un gand

Semnele vremurilor din urmă

Iată, Eu vin curând!

Vegheaţi!

Mat 24:42 "Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru."

Aradul Evanghelic

... pentru arădeni şi despre arădeni...şi nu numai!

barzilaiendan.wordpress.com/

Un Barzilai izvorât din Dan - O anagramare pentru Daniel Branzai

Nickbags

Har si Pace

Vrăbiuțe

Cip! Cip!

Bogdan DUCA

Pentru ca în viitor să nu se spună "Acele timpuri au fost întunecate pentru că ei au tăcut"...

ARMONIA MAGAZINE - USA

Locul in care te intalnesti cu CREDINTA.

Mana Zilnica

Mana Zilnica

Life Mission

"Ceea ce face farmecul unui om este bunatatea lui"

Ciprian I. Bârsan

...din inima pentru tine

Informatii si mesaje

Pecetea Dumnezeului Celui Viu primită de către Maria Divinei Milostiviri în mesajele de la Sfânta Treime și Fecioara Maria

Bucuresti Evanghelic

A topnotch WordPress.com site

Misiunea Genesis

Susținem misionari și proiecte de misiune peste tot în lume

Marius Cruceru

...fără cravată

Cu drezina

de Teofil Stanciu

Semnele vremurilor

Lumea contemporana in lumina profetiilor

Miere și migdale

Luați cu voi ... puțin leac alinător și puțină miere, mirodenii, smirnă, fisticuri și migdale - Geneza 43:12

Noutati Crestine

Ca sa stii!

PERSPECTIVE CRESTINE

Gânduri către o altă lume...

Creştinul Azi

Revista Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste din România

Persona

Blog of Danut Manastireanu

Revista ARMONIA - Saltmin Media

Hrană pentru minte și lumină pentru suflet

Moldova Creștină

Răspunsuri relevante și actuale din Biblie

%d blogeri au apreciat: