Rolul calendarului în tradiția protestantă

Publicat pe 20 noiembrie, 2019 De danutj

liturgical calendar

După modelul celorlalte tradiții creștine mari, respectiv catolică și ortodoxă, protestanții realizează slujbele publice după un calendar liturgic care parcurge evenimentele principale din viața lui Isus Cristos în cadrul unui an. Acest model de desfășurare a vieții comunitare oferă ocazia celebrării unor sărbători importante și construirea unei dinamici a vieții creștine care ia forma unei călătorii, a unui pelerinaj ce permite actualizarea evenimentelor din viața Mântuitorului în istoria concretă a bisericilor locale. Importanța calendarului liturgic poate fi subliniată prin identificarea unor funcții ale acestuia, precum și prin identificarea specificului fiecărei perioade din anul bisericesc pentru viața de credință.

Funcțiile calendarului liturgic

Tema calendarului are o profundă înrădăcinare în tradiția biblică iudaică. Organizarea comunității poporului ales în jurul templului și al marilor sărbători este foarte vizibilă în Scripturi și ne arată importanța parcurgerii unui an ca un exercițiu care susține și dă continuitate unei identități prin raportarea la evenimentele fundamentale realizate de Dumnezeu pentru poporul său. Pe scurt, menționăm câteva posibile funcții ale calendarului, pornind de la logica sa de a da spiritualității creștine un cadru comunitar prin care credincioșii se raportează la viața lui Isus Cristos și la ceea ce el a realizat pentru întreaga lume.

Ritmul cotidian al vieții este asigurat de calendar. Avem zile de lucru și zile de odihnă, perioade de timp împărțite pe tipuri de activități și după importanța lor. Fără acest instrument nu ne-am putea descurca. La construirea calendarului au jucat un rol nu numai ritmul naturii și legile ei, ci și cultura și factorul religios. Ritmicitatea vieții este asigurată la nivelul săptămânii de ziua de odihnă, ziua Domnului, iar peste an, de sărbători și de o alternanță a perioadelor de activitate cu altele de alt tip. Însă, prin calendarul liturgic, Biserica dă o altă cadență experienței omului în lume. Grație iconomiei lui Dumnezeu, istoria a primit o ordine superioară care leagă toate lucrurile într-un destin al convergenței lor spre Dumnezeu. Orientarea creștinilor nu se face numai după anul calendaristic al ciclurilor cosmice, ci după cel liturgic, adică al etapelor parcurse de Isus Cristos în lume pentru a împlini iconomia sa de restaurare și mântuire a omului și a întregii lumi. Ritmul vieții creștine este dat de cel al parcurgerii unor intervale de timp și a unor evenimente ca un efort de actualizare permanentă în viața comunităților creștine a ceea ce a realizat Isus Cristos. Nu este vorba despre un demers repetitiv și mecanic în calitate de raportare la experiențe din trecut, ci de un proces prin care cel credincios își fundamentează o nouă identitate și un nou mod de viață în lume. Parcurgerea din nou a ciclului iconomiei Fiului reprezintă ocazia concretă de a asuma mai profund calea lui și de a actualiza permanent în viața celui credincios  rezultatele dobândite de Isus ca om.

Memoria este importantă atât pentru viața individuală, cât și pentru cea comunitară. Ea joacă rol identitar și slujește nevoii de fundamente și de rădăcini. Prin calendar se păstrează vie istoria binecuvântării, iconomia faptelor minunate ale lui Dumnezeu și ale sfinților. În creștinism, memoria și conștiința istorică sunt legate de însăși natura iconomiei divine. Credința creștină are la bază o istorie a unei vieți și a unor fapte întemeietoare realizate de Dumnezeu în lume. Credincioșii își trăiesc viața în istorie având o dublă orientare. Una este spre trecut, pentru că de acolo se primește o moștenire a unei istorii ce se clădește pe ceea ce a realizat deja Isus Cristos. Amintirea a ceea ce s-a petrecut în trecut, pe vremea lui Pilat din Pont, face posibilă cealaltă orientare, spre viitor. Ceea ce creștinii își doresc să fie sau să devină este înscris deja în lume pe chipul Fiului lui Dumnezeu. Ca să putem ajunge ca el, trebuie să știm cine a fost și ce a realizat Isus. Pe parcursul anului liturgic, Biserica prezintă mereu și mereu istoria mântuirii realizată în lume și continuată apoi de credincioși de la o generație la alta.

Comuniunea sfinților se realizează în mai multe moduri, pe mai multe căi. Participarea la viața comunitară prin intermediul calendarului liturgic reprezintă o asemenea cale. Credincioșii sunt legați într-un corp eclesial local, însă prin efortul și deschiderea de a urma calea lui Cristos se regăsesc în corpul mai mare al tuturor celor care au făcut asta de-a lungul istoriei. Prezența sfinților în calendar, comemorarea modelului lor de viață reprezintă un exemplu concret prin care fiecare generație de creștini se simte legată de celelalte și își întărește mai mult convingerea în valorile credinței pe care alții le-au trăit și le-au transmis mai departe. Dimensiunea liturgică a vieții creștine reprezintă o coordonată de deschidere a orizontului către universalitatea Bisericii, posibilitatea de a trăi concret realitatea solidarității umane în trupul lui Cristos, dincolo de limitele de spațiu și de timp care ne despart.

Așteptarea și pregătirea sunt două coordonate esențiale ale spiritualității creștine. Așteptăm revenirea lui Cristos și ne pregătim pentru întâlnirea cu el. Dar realizăm acest exercițiu mereu în viața noastră în multe direcții. Slujbele și mai ales sărbătorile ne ajută în acest sens pentru că ne oferă contextul pentru a aprofunda aceste coordonate. Perioadele de așteptare și pregătire reprezintă instrumente esențiale pentru dinamica vieții de credință. Structura liturgică a anului bisericesc ne solicită mereu la acest capitol fie că este vorba de pregătirea pentru slujba de duminică și pentru participarea la eucaristie, fie că vorbim de parcurgerea unui drum al pocăinței și suferinței pentru ne împărtăși apoi din lumina învierii.

Anticiparea și participarea sunt alte două modalități de angajare concretă în raport cu anumite realități din viața noastră. Același lucru se întâmplă și cu privire la viața de credință. În contextul vieții comunitare, al experienței liturgice, cel credincios are ocazia de a anticipa și a pregusta din lucruri la care aspiră sau pe care și le dorește. Spiritualitatea creștină oferă această oportunitate de a experia deja din realitățile escatologice în istorie. Prin viața sa sacramentală, comunitatea creștină își așază deja rădăcini în viața veșnică, are acces la plinătatea lui Cristos la care cu toții aspirăm. Parcurgerea anului liturgic alături de Cristos este o experiență concretă prin care creștinul anticipează și trăiește deja moartea și învierea lui Isus, botezul cu care el a fost botezat și accesul la iconomia Duhului pe care el a avut-o în istorie.

Integrarea tuturor dimensiunilor vieții și ieșirea din dualisme sau din orice formă de negare sau ierarhizare a datelor experienței noastre în lume a reprezentat mereu o provocare în creștinism. Viața liturgică a Bisericii ne învață mereu că Dumnezeu vizează complexitatea realității și a vieții noastre și o ia în calcul în totalitate. Anul liturgic este o dovadă în acest sens. Aici se regăsesc ciclurile naturii și diversitatea culturală, materia și spiritul, trecutul și viitorul, viața de aici și viața veșnică.

Celebrarea prin sărbători oferă credincioșilor un tip de deschidere către un alt orizont al existenței și un alt mod de viață, spre o altă logică a raportării la realitate. Funcționând de regulă ca o suspendare a cotidianului și ca instaurare a unei alte ordini, celebrările de pe parcursul anului liturgic joacă un rol regulator pentru experiența omului în lume, ocazie de a reevalua datele fundamentale ale credinței și de a resemnifica coordonatele vieții de zi cu zi. Sărbătorile nu reprezintă o ieșire din cotidian, un refugiu din fața greului, muncii sau problemelor. Dimpotrivă, ele constituie locul unde cotidianul își poate primi o altă logică și poate fi trăit cu alte resorturi. Sărbătorile anului liturgic ne aduc mai aproape de principiile împărăției lui Dumnezeu și ne arată că ele funcționează dacă le facem loc în viața noastră și le luăm în calcul.

Structura calendarului liturgic

Anul liturgic este compus din două mari părți. Prima concentrează evenimentele din viața lui Isus și se structurează în alte două părți determinate de două evenimente majore ale istoriei mântuirii. Pe de o parte, este vorba despre întruparea Fiului lui Dumnezeu, care dă o primă secțiune a anului liturgic structurată în trei intervale: Advent, Crăciun și Epifania Domnului. Pe de altă parte, avem patima, crucificarea, moartea, învierea și înălțarea Domnului, evenimente care delimitează a doua secțiune a primei jumătăți a anului liturgic și este marcată prin alte intervale de timp importante: Postul Paștelui, Săptămâna Mare, Învierea și Rusaliile. A doua jumătate a anului liturgic este numită și perioada obișnuită și conține o serie de sărbători în care se comemorează personalități marcante ale creștinismului, evenimente din viața Bisericii sau momente prin care sunt aduse în atenție valori fundamentale ale credinței creștine.

Adventul reprezintă perioada de patru săptămâni de dinaintea Crăciunului și deschide anul liturgic. Importante sunt cele patru duminici ale Adventului, prima fiind undeva la sfârșitul lunii noiembrie sau începutul lui decembrie. Termenul Advent înseamnă sosire sau arătare și se referă la perioada premergătoare venirii lui Isus Cristos, cel anunțat din vechime prin profeții VT. Este o perioadă de celebrare și bucurie care privește venirea în lume a lui Dumnezeu ca om, dar și o anticipare a celei de-a doua veniri a lui Isus Cristos la finalul istoriei. Accentul cade pe ideea de pregătire, de orientare către persoana lui Isus pe care omenirea a așteptat-o atât de mult. Este raportarea la promisiunea lui Dumnezeu care s-a împlinit și care ne dă speranța că se va împlini și în viitor. Adventul este despre așteptare și răbdare, despre speranță și încredere în persoanele divine. În unele biserici protestante, alături de catolici și ortodocși, pregătirea pentru întruparea Fiului este și un timp al postului și pocăinței, alături de rugăciune și lectură. Disciplina și ritmul exercițiilor spirituale dau intensitate Adventului și dau profunzime efortului de pregătire a credincioșilor.

Crăciunul privește nu numai o sărbătoare punctuală din an, adică ziua nașterii lui Isus ce este fixată în calendar la data de 25 decembrie, ci o perioadă de 12 zile ce urmează acestui moment. Biserica celebrează întruparea Fiului lui Dumnezeu, actul suprem al iconomiei divine. Dacă Adventul s-a axat pe pregătire și așteptare, de Crăciun comunitatea creștină celebrează realizarea evenimentului și trăiește profund implicațiile realizării lui. Perioada Crăciunului este cea a bucuriei și celebrării, a primirii luminii celei adevărate și a tuturor darurilor divine. Întruparea Fiului lui Dumnezeu reprezintă punctul de turnură al istoriei care dezvoltă o spiritualitate a întrupării, a experienței omului împreună cu Dumnezeu în coordonatele noi ale unirii divinului cu umanul în Isus Cristos. Sărbătoarea s-a dezvoltat de-a lungul timpului și încorporează simboluri și tradiții diverse: lumânările care semnifică venirea în lume a luminii divine, adică a Fiului lui Dumnezeu; darurile oferite celorlalți ca răspuns la darul lui Dumnezeu; colindele ca gest doxologic, alături de îngeri și întreaga creație, la adresa lui Dumnezeu care își împlinește promisiunile făcute omului etc.

Epifania este o altă perioadă din calendar care începe pe data de 6 ianuarie și este asociată cu vizita magilor la Betleem. Această dată marchează descoperirea lui Mesia către neamuri sau către întreaga lume. Însă în acest interval Biserica celebrează și evenimentul botezului Domnului, care apare în calendar, de regulă, în prima duminică după 6 ianuarie. Cu această ocazie Isus este arătat lumii la începutul misiunii sale publice, iar pentru el depun mărturie Tatăl și Duhul Sfânt. După botez, Isus își alege ucenicii și începe munca de formare a acestora, în paralel cu misiunea sa publică. Biserica mai sărbătorește în această perioadă și prima minune realizată de Isus, adică schimbarea apei în vin la nunta din Cana Galileii, și evenimentul schimbării la față pe muntele Tabor. Avem un timp liturgic cu multe sărbători care pun accentul pe prezența lui Isus în misiunea sa, pe viața sa trăită alături de noi pe pământ. Epifania vorbește despre manifestarea lui Cristos în lume, despre viața sa care recapitulează toate lucrurile și îi invită pe credincioși să își exprime și ei credința și să îl arate pe Isus celorlalți.

Postul Mare (Lent) este o perioadă de 40 de zile (fără cele de duminică) care începe în Miercurea Cenușii și se încheie în Sâmbăta Mare. Acest interval de timp cuprinde 6 duminici înainte de ziua învierii Domnului și este asociat cu perioada de 40 de zile petrecută de Isus în pustie, unde a postit și a fost ispitit de Diavol. Este un timp pe care Biserica îl dedică apropierii de suferința lui Cristos, asumării ei și purtării crucii lui în lume. Ziua de miercuri cu care începe acest interval din calendar reprezintă un moment de pocăință care amintește de VT și de imaginea poporului iudeu care venea înaintea lui Dumnezeu cu gesturi de umilință și pocăință precum îmbrăcămintea cu sac și presărarea cenușii pe cap (Daniel 9:3). Creștinii postesc și se roagă în această perioadă și trăiesc alături de Isus moartea față de păcat și față de un mod de viață vechi, pentru a fi pregătiți pentru o nouă experiență în lume și pentru viața veșnică. Postul Mare ne invită în fiecare an la un exercițiu de reactualizare a botezului și de asumare tot mai profundă a nevoii omului de Dumnezeu. Postul, rugăciunea și pocăința au rolul de a ne ajuta să înțelegem limitele și dependența de Creator și importanța operei de mântuire realizate de Isus Cristos, realismul căderii și răului, dar și harul lui Dumnezeu care ne ajută să ieșim de sub puterea păcatului și morții.

Săptămâna Mare este ultima săptămână a Postului Mare și comemorează ultima săptămână din viața lui Isus la Ierusalim. Aceasta începe cu intrarea triumfală în sfânta cetate și se încheie cu ziua de sâmbătă, după crucificare, care are loc în Vinerea Mare. De obicei, în fiecare zi din această săptămână se realizează o slujbă publică, iar credincioșii sunt invitați să comemoreze evenimente din aceste zile din viața lui Isus. O zi specială este Joia Mare, când Isus a spălat picioarele discipolilor ca semn al slujirii sale totale, a celebrat cina cu ucenicii și a instituit sacramentul eucaristiei pentru Biserica sa. Vinerea Mare are importanța ei pentru că este ziua în care Isus a fost crucificat și și-a dat viața pentru întreaga lume, ca miel al lui Dumnezeu care acceptă să moară pentru păcatele tuturor. Sâmbăta Mare este ziua tăcerii, perioada în care Isus a fost în mormânt, iar Biserica nu realizează o slujbă publică.

Paștele este perioada din calendar care începe cu prima duminică a învierii și durează 49 de zile. Duminica Paștelui este o zi de bucurie pentru că celebrează biruința Domnului asupra morții și păcatului. Este un simbol al vieții celei noi, pe care Isus o trăiește ca om nou, restaurat și care va dura pentru eternitate. Pentru bisericile apusene (protestante și catolice), această zi nu are o dată fixă în calendar, ci se calculează în funcție de un eveniment astronomic, adică este prima duminică care urmează lunii pline de după echinocțiul de primăvară. Ca urmare, Paștele este celebrat anual între 21 Martie și 25 Aprilie. Bisericile ortodoxe au un alt sistem de calcul al datei Paștelui, de aceea există mereu o diferență față de bisericile occidentale. Sărbătoarea învierii este considerată un nou început, al restaurării și al unui nou mod de viață alături de Isus cei înviat. Tradiția Bisericii a confirmat aceste coordonate prin realizarea botezului pentru noii membri ai comunității creștine tocmai în această zi a învierii Domnului. Șapte săptămâni după această zi, comunitatea creștină trăiește sub semnul învierii, al biruinței lui Cristos și al vieții celei noi, ca o nouă creație ce este în comuniune cu Dumnezeu.

Înălțarea Domnului este o zi menționată în calendar în perioada Paștelui. Acest eveniment are loc la 40 de zile de la învierea Domnului. Biserica celebrează finalul slujirii pe pământ a Fiului lui Dumnezeu și încununarea activității sale confirmate de primirea alături de Tatăl a omului înviat. Tema înălțării lui Isus este importantă pentru slujirea lui preoțească în calitate de mijlocitor pentru oameni și de sprijin pentru credincioși pe calea lor. Sărbătoarea Înălțării subliniază autoritatea lui Cristos peste toate lucrurile de care ucenicii lui beneficiază în slujirea lor în lume.

Rusaliile sau Cincizecimea este ziua pogorârii Sfântului Duh peste apostoli la Ierusalim și se sărbătorește la 50 de zile de la ziua învierii. De asemenea, se celebrează la 10 zile după înălțarea lui Isus la ceruri. Ziua de Rusalii este importantă pentru că ea este considerată momentul nașterii Bisericii și deschide apoi ultima perioadă din anul liturgic. Această sărbătoare reprezintă un moment de celebrare cu importante semnificații privitoare la viața de credință în trupul lui Cristos, viață care admite o dimensiune carismatică, pentru că Duhul Sfânt constituie Biserica ca un organism nou în care fiecare credincios trăiește și se exprimă prin această iconomie specifică a Duhului lui Dumnezeu. Perioada Rusaliilor este scurtă și face tranziția de la cea pascală la ultima secțiune din calendarul liturgic.

Perioada obișnuită din anul liturgic se desfășoară de la prima duminică după cea de Rusalii, când se celebrează sărbătoarea Sfintei Treimi, până la următorul Advent. Este o perioadă lungă, de aproximativ jumătate de an, timp în care comunitatea creștină celebrează alte momente din viața lui Isus sau din viața Bisericii, alături de personalități importante ale tradiției creștine. Numele de perioadă obișnuită din an este cumva dat în raport cu perioada anterioară în care au fost sărbătorite marile evenimente din viața Mântuitorului. Însă acest timp al anului are cadența lui și este marcat de fiecare duminică, ziua Domnului, timpul liturgic al slujbei care readuce mereu în viața comunității toată viața lui Cristos. Duminica este ziua veacului viitor, ziua învierii și ocazia participării la sacramentele Bisericii. Această parte a doua a anului este și o invitație pentru credincioși să scrie propria istorie, să lase urmele vieții lor de credință pentru cei ce vor veni, să actualizeze permanent valorile lui Isus Cristos în propria experiență.

În data de 25 octombrie, protestanții celebrează Ziua Reformei. În perioada de la finalul toamnei, Biserica a acceptat o sărbătoare a roadelor, a mulțumirii sau recunoștinței, ocazie cu care credincioșii aduc daruri înaintea lui Dumnezeu și oferă din roadele muncii lor și semenilor. Protestanții au pus această zi aproape de sfârșitul anului liturgic.

În calendarul liturgic al bisericilor confesionale apar anumite zile dedicate sfinților în calitate de modele de urmat și oameni pentru care comunitatea creștină păstrează o memorie vie și aduce mulțumire lui Dumnezeu pentru slujirea și dedicarea lor. Protestanții nu folosesc o semnificație pentru sfinți așa cum o întâlnim la catolici și la ortodocși. Însă prezența lor în calendar are rolul de a sublinia importanța memoriei, comuniunea tuturor sfinților și valoarea tradiției.

Dănuț Jemna

https://danutj.wordpress.com/2019/11/20/rolul-calendarului-in-traditia-protestanta/

Un gând despre “Rolul calendarului în tradiția protestantă

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.