Putere prin rugăciune /  Edward McKendree Bounds

download

Introducere

Edward McKendree Bounds s-a născut în Shelby County, Montana, pe 15 august 1835 şi a murit pe 24 august 1913, în Washington, Georgia. A avut parte de o educaţie obişnuită la Shelbyville şi a practicat pentru o vreme avocatura, până la vârsta de 24 de ani când a început să predice Evanghelia. Primul său pastorat l-a avut în Monticello, Montana. În timp ce era pastor în Brunswick (Mo.) a izbucnit războiul de secesiune. A fost luat prizonier pentru că nu a vrut să depună jurământul de ascultare faţă de guvernul federal. A fost deţinut în St.Louis şi apoi transferat la Memphis, Tennesse. După eliberarea sa s-a întors pe jos aproape 100 de mile alăturându-se armatei Generalului Pierce de pe Mississippi. Acolo a fost făcut capelanul celui de-al 5-lea Regiment Missouri, poziţie avută până aproape de sfârşitul războiului.

După război, Rev.E.M.Bounds a păstorit biserici din Tennesse şi Alabama.

Despre Bounds se spune că a fost o stea pe cerul devoţional al Bisericii. Comparându-l cu Wesley s-a spus că în timp ce Wesley era, în general, un om iertător şi binevoitor, atunci când era stârnit era foarte aspru la vorbă, dar Bounds era blând şi umil, fără să răspundă vreodată duşmanilor săi. În schimb, el plângea pentru ei şi se ruga pentru ei.

Wesley era păcălit uşor de viclenia oamenilor. Dar nici un om nu putea să profite de credulitatea lui Bounds. Era un diagnostician foarte abil al caracterelor oamenilor. Nu-şi pierdea timpul cu mărturiile false de credinţă ale unora.

În timp ce Wesley, predica şi călărea toată ziua, Bounds se ruga şi scria zi şi noapte. Wesley a devenit faimos în timp ce trăia. Era tot timpul văzut de oameni. Dar deşi Bounds a tipărit Sfătuitorul Creştin timp de 12 ani, a fost puţin cunoscut în biserica lui. La 86 de ani Wesley mai putea încă să predice pe stradă 30 de minute. Dar Bounds a putut la 76 să se roage de la 3 dimineaţa, câte trei ore în genunchi. Wesley a avut parte de 46 de ani de popularitate. Numele său se afla pe buzele tuturor. Creştinismul a renăscut în Anglia în timpul predicării lui. În schimb, timp de 50 de ani, Bounds a fost puţin cunoscut, dar prin mărturia vieţii lui de rugăciune şi scrierile sale, va reînvia secretul uitat şi pierdut al Bisericii, în următorii 50 de ani.

Wesley a spus, Lumea este parohia mea, dar Bounds s-a rugat ca şi cum tot Universul s-a aflat în curtea lui. Aflat în vizită acasă la autorul acestei introduceri, Bounds în vârstă de 76 de ani şi-a trezit gazdele la 3 dimineaţa rugându-se şi plângând soarta pierduţilor pământului. Ziua intra în biserica de alături unde era găsit în genunchi când era chemat la mese. Asta era ceea ce el numea, truda/ocupaţia rugăciunii.

Ambii mari oameni reprezintă idealuri greu de atins pentru majoritatea. S-a pierdut acea rasă de oameni cu totul, odată cu moartea acestora? Să ne rugăm.

Adaptare după Homer W.Hodge

Putere prin rugăciune  Edward McKendree Bounds

Capitolul 1

Recreaţia pentru un predicator trebuie să fie ca şi pauza care se dă unei coase pentru a fi ascuţită. Mai poate un medic în vreme de molimă să-şi facă timp să se relaxeze sau să se recreeze, când atât de mulţi aşteaptă ajutorul lui într-o situaţie între viaţă şi moarte? Vei sta tu nepăsător să-i vezi pe păcătoşi suspinând în durerile morţii, spunând: „Dumnezeu nu-mi cere să mă sacrific pe sine pentru ca să-i salvez”? Este aceasta vocea compasiunii slujitorului creştin sau a leneviei carnale şi diabolice cruzimi? (Richard Baxter)

Pierderea timpului este dăunătoare minţii. În boală fiind, am privit înapoi cu ruşine la zilele petrecute în studiu. Am răsfoit pagini de istorie şi de poezie, sau ale jurnalelor lunare. Dar eu eram în studiu. Irosirea timpului de către un altul este vizibilă pentru toţi observatorii lui, dar eu ce fac? Nimic, care poate să aibă legătură cu binele spiritual al bisericii mele. Petrece mult timp în meditaţie şi rugăciune. Studiază cinstea şi gloria Stăpânului tău. (Richard Cecil)

Se caută: Oameni ai Rugăciunii

În permanenţă ne aflăm sub imperiul nevoii de a născoci noi metode, de a avea noi planuri, de a întemeia noi organizaţii, care să avanseze Biserica şi să asigure progresul şi eficienţa Evangheliei. Această tendinţă a zilei are darul de a-l pierde pe om din vedere, sau de a-l cufunda pe om în plan sau în organizaţie. Planul lui Dumnezeu este de a face mult mai mult cu omul, şi de a realiza mai multe cu el decât cu orice altceva. Oamenii sunt metodele lui Dumnezeu. Biserica se află în căutarea unor metode mai bune; Dumnezeu, însă, se află în căutarea unor oameni mai buni. „A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan”. Dispensaţia care vestea şi pregătea calea Hristosului stătea în omul numit Ioan. „Căci un copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat”. Pe de altă parte, mântuirea lumii vine de la acest Fiu de om. Descriind caracterul personal al oamenilor care au dus lumii Evanghelia, Pavel a rezolvat misterul succesului lor. Gloria şi eficienţa Evangheliei, stă în oamenii care o proclamă. Când Dumnezeu declară că, „Ochii Domnului străbat pământul încoace şi-n colo, căutând să sprijine omul a cărui inimă este toată a Lui” (redarea din engleză – n.tr), El nu face decât să ne facă cunoscută nevoia Lui de oameni şi faptul că depinde de ei, ca şi canale ale Lui, prin care să-şi exercite puterea în lume. Acest adevăr vital şi imperativ, epoca noastră tehnologică tinde să-l uite. Iar uitarea lui este tot atât de dăunătoare lucrării lui Dumnezeu cum ar fi dispariţia soarelui de pe bolta cerească. Aduce întuneric, confuzie şi moarte.

Ceea ce-i trebuie Bisericii din zilele noastre, nu sunt maşinării (mijloace) mai noi şi mai bune, nu organizaţii noi şi metode mai inedite, ci îi trebuie oameni pe care Duhul Sfânt să-i poată folosi – oameni ai rugăciunii, oameni tari în rugăciune. Duhul Sfânt nu operează cu maşini, ci cu oameni. Nu se coboară asupra unor utilaje, ci asupra oamenilor. El nu unge planuri, ci oameni, şi mai exact, oameni ai rugăciunii.

Biserica nu se află în criză de utilaje, de mijloace, ci de oameni ai rugăciunii. Dacă i-ar avea, atunci Biserica din România ar fi mai puternică decât Biserica din America, în ciuda echipamentului ei ultramodern. (nota traducătorului)

Un istoric eminent a spus odată că schimbările de caracter ale oamenilor sunt mai responsabile de revoluţiile naţionale, decât o recunosc filozofii sau politicienii lumii. Acest adevăr îşi găseşte aplicaţia desăvârşită în Evanghelia lui Hristos, în caracterul şi conduita urmaşilor lui Hristos – ei sunt cei ce au creştinizat lumea, cei ce au schimbat naţiuni şi indivizi. Şi adevărul acesta este cu deosebire adevărat în privinţa vestitorilor Evangheliei.

Caracterul cât şi bogăţiile Evangheliei sunt încredinţate predicatorului ei. El este cel ce aduce sau distruge mesajul de la Dumnezeu, omului. Predicatorul este vasul de aur prin care curge uleiul divin. Vasul nu doar că trebuie să fie din aur, ci şi deschis şi fără cusur, pentru ca uleiul să curgă uşor, să nu se piardă şi să nu se strice.

Omul este cel ce făureşte predicatorul. Cum este omul aşa va fi şi predicatorul. Dar, Dumnezeu trebuie să făurească omul. Mesagerul, dacă este permis, înseamnă mai mult decât mesajul. Un predicator este mai mult decât o predică. Predicatorul face predica. După cum laptele ce dă viaţă de la sânul mamei, este însăşi viaţa mamei, la fel tot ceea ce predicatorul spune este impregnat sau colorat de ceea ce predicatorul este. Comoara aceasta se află în vase de lut, iar gustul lor poate decolora sau strica. Omul, tot omul, se află în spatele predicii. Predica nu este recordul lui de o oră. Ea este rezultatul unei vieţi. Este uneori nevoie de 20 de ani pentru a pregăti, a formula o predică, pentru că au fost necesari 20 de ani la formarea omului. O predică adevărată este un lucru ce are viaţă. Este un lucru viu. Ea creşte fiindcă omul creşte. Predica are putere fiindcă omul are putere. Sau, predica este sfântă fiindcă omul este sfânt. Predica este plină de ungere divină pentru că omul este plin de ungere divină.

Pavel a numit-o „Evanghelia mea”, nu fiindcă a degradat-o din pricina defectelor personale sau a deformat-o însuşiindu-şi-o cu egoism, ci pentru că ea a fost pusă în inima şi în sângele omului Pavel, ca o poruncă personală ce trebuia împlinită cu toate trăsăturile sale paveliene şi care să fie înflăcărată şi împuternicită de energia arzătoare a sufletului său fierbinte. Predicile lui Pavel – ce au fost ele? Schelete, fragmente împrăştiate pe o mare de inspiraţie. Dar, omul (personajul) Pavel, mai mare decât predicile sale, trăieşte pentru totdeauna, în deplinătatea staturii şi caracterului, avându-şi amprenta lăsată asupra Bisericii. Predicarea, vestirea, nu este decât o voce. În linişte, vocea moare, textul se uită, predica se pierde din memorie, însă predicatorul trăieşte.

Predica nu se poate ridica la capitolul viaţă, mai presus de omul ce o ţine. (nu va putea da mai multă viaţă decât are predicatorul, în momentul predicii.) Nişte oameni morţi vor ţine predici moarte, iar predicile moarte, ucid. Totul depinde de caracterul spiritual al predicatorului. În dispensaţia evreiască Marele preot avea bătut în pietre scumpe pe o plăcuţă de aur, „sfinţenie Domnului”. La fel fiecare predicator aflat în lucrarea lui Hristos trebuie să fie modelat şi stăpânit de acelaşi motto sfânt. Este o ruşine strigătoare la cer pentru ca lucrarea creştină să fie mai prejos în sfinţenia caracterului şi sfinţenia purtării, decât preoţia evreiască.

Jonathan Edwards a spus: „Mi-am continuat căutarea mea sinceră după mai multă sfinţenie şi asemănare cu Hristos. Cerul pe care l-am dorit era un cer al sfinţeniei”. Evanghelia lui Hristos nu călăreşte valul popular. Nu are nici o putere de auto-propagare. Ea se mişcă atunci când oamenii care au primit-o, se mişcă. Predicatorul trebuie să personalizeze Evanghelia. Trăsăturile ei divine, cele mai notabile, trebuie să se găsească întruchipate în el. Puterea convingătoare a dragostei trebuie să fie în predicator, propulsoare, eliberatoare şi atotstăpânitoare. Energia lepădării de sine trebuie să fie fiinţa, sufletul şi viaţa ei. El va trebui să apară ca un om printre oameni, înveştmântat în smerenie, plin de bunătate, înţelept ca un şarpe, blând ca un porumbel, purtând însemnele unui slujitor cu spiritul unui rege, al unui rege într-o înaltă împărăţie, având simplitatea şi frumuseţea unui copil. Predicatorul trebuie să se angajeze pe sine cu tot abandonul unei credinţe desăvârşite, cu lepădare de sine şi mistuit de zel, în lucrarea ce i-a fost încredinţată pentru mântuirea sufletelor oamenilor. Martirii inimoşi, plini de compasiune, eroici şi neînfricaţi sunt oamenii care pot să conducă şi să modeleze o generaţie pentru Dumnezeu. Dacă aceştia ar fi nişte timizi lachei, nişte oportunişti, şi nişte linguşitori ce se tem de oameni, dacă credinţa lor în Dumnezeu este slabă sau cunoaşterea de către ei a Cuvântului Său este săracă, dacă lepădarea lor de sine este înlocuită de o manifestare a eu-lui sau a lumii, atunci ei nu vor putea conduce Biserica şi nici lumea, pentru Dumnezeu.

Predica cea mai incisivă şi mai puternică a predicatorului ar trebui să-i fie adresată lui însuşi. Munca cea mai grea, mai delicată, mai elaborată şi mai completă, ar trebui să fie cu el însuşi. Ucenicia celor doisprezece este lucrarea cea mai importantă, mai dificilă, dar şi mai durabilă, a lui Hristos. Predicatorii nu sunt nişte făuritori (producători/meşteri) de predici, ci făuritori de oameni şi de sfinţi, şi doar acela este bine pregătit pentru această muncă, care a devenit el însuşi un om şi un sfânt. Nu de marile talente, nici de învăţătură multă, nici de predicatorii mari, are Dumnezeu nevoie, ci de oameni mari în sfinţenie, mari în credinţă, mari în dragoste, mari în fidelitate, mari pentru Dumnezeu – de oameni care predică predici sfinte la amvon şi trăiesc vieţi sfinte, în afara lui. Ei sunt cei ce pot modela o generaţie pentru Dumnezeu.

În felul acesta au fost formaţi creştinii de la început. Oamenii aceia erau dintr-o bucată, predicatori inspiraţi, curajoşi, neclintiţi, disciplinaţi şi sfinţiţi. Pentru ei predicarea însemna lepădare de sine, crucificare de sine, era munca grea şi istovitoare a martirului. Se angajau la ea într-un fel care se vedea la generaţia lor şi care zămislea pe următoarea nenăscută încă, pentru Dumnezeu. Omul ce propovăduieşte este omul care se roagă. Iar rugăciunea este arma cea mai puternică a predicatorului. Ea, forţa omnipotentă în sine, este cea care dă viaţă şi forţă la tot.

Predica adevărată se ţine în cămăruţa de rugăciune. Omul, omul lui Dumnezeu, acolo este format. Viaţa lui, cele mai profunde convingeri ale lui s-au născut în comuniunea lui tainică cu Dumnezeu. Agonia în lacrimi şi povara spiritului său, cele mai grele şi mai bune mesaje, i-au venit pe când era singur în prezenţa lui Dumnezeu. Omul este format de rugăciune. Rugăciunea, formează predicatorul. Pastorul, este format de rugăciune.

Amvonul zilelor noastre este slab la rugăciune. Mândria învăţăturii se opune umilinţei rugăciunii. Prea de multe ori, rugăciunea amvonului, este doar oficială – o performanţă săvârşită pentru rutina serviciului. Pentru amvonul modern, rugăciunea nu mai este forţa din viaţa lui Pavel sau din lucrarea lui. Orice predicator care nu face din rugăciune un factor primordial al lucrării sale şi al vieţii sale, este un slab slujitor al lucrării lui Dumnezeu şi prea neputincios să ducă mai departe cauza lui Dumnezeu, în această lume.

Capitolul 2  Destoinicia noastră este de la Dumnezeu

Cele mai minunate binecuvântări pot, doar printr-o uşoară pervertire, să aducă cea mai amară roadă. Soarele dă viaţă, însă insolaţiile sunt ucigătoare. Predica care trebuie să dea viaţă, poate omorî. Predicatorul are cheile: el poate încuia sau descuia. Predicarea este instituţia lui Dumnezeu menită să sădească şi să maturizeze viaţa spirituală. Când este exercitată cum trebuie beneficiile ei sunt de nedescris. Dar, când este greşit folosită, nici un rău nu-i poate depăşi rezultatele dăunătoare. Este uşor să distrugi turma sau păşunea dacă păstorul este neatent, este uşor să cucereşti citadela dacă străjerii dorm, au mâncarea sau apa otrăvită. Investită cu prerogative atât de înalte, expusă la rele atât de mari şi implicând atât de multe responsabilităţi serioase, ar fi o parodie la adresa vicleniei, o jignire caracterului şi reputaţiei diavolului, dacă acesta nu şi-ar folosi puternicele influenţe ca să strice predicatorul şi predica lui. Având în vedere toate acestea, exclamaţia interogativă a lui Pavel, „Cine este de ajuns pentru toate aceste lucruri?”, este cât se poate de potrivită.

De aceea, Pavel spune: „Destoinicia (suficienţa, priceperea, competenţa) noastră vine de la Dumnezeu, care ne-a şi făcut în stare să fim slujitori ai unui legământ nou, nu al slovei, ci al Duhului; căci slova omoară, dar Duhul dă viaţă”. Slujba adevărată, este aceea atinsă de Dumnezeu, făcută în stare, împuternicită, de El, şi dată de El. Duhul lui Dumnezeu este peste predicator prin puterea din ungere, roada Duhului se află în inima lui, şi Duhul lui Dumnezeu vitalizează atât omul cât şi cuvântul său. Atunci predicarea lui dă viaţă; dă viaţă aşa cum dă viaţă izvorul; dă viaţă aşa cum învierea, dă viaţă; dă o viaţă arzătoare aşa cum vara dă, şi dă o viaţă roditoare, aşa cum numai toamna dă viaţă cu roadele ei.

Predicatorul care dă viaţă este un om al lui Dumnezeu a cărui inimă este tot timpul însetată după Dumnezeu, al cărui suflet întotdeauna stă aproape de Dumnezeu, al cărui ochi este aţintit la El, şi un om în care, prin puterea Duhului lui Dumnezeu, firea şi lumea au fost răstignite, un om a cărui lucrare este asemenea largului torent al unui fluviu dătător de viaţă.

Predica care omoară este predica nespirituală. Puterea acestei predici nu vine de la Dumnezeu. Surse inferioare Lui, i-au dat energie şi stimulent. Duhul nu este evident în predicator şi nici în predica lui. Multe forţe felurite pot fi stimulate de predica care ucide, dar acestea nu sunt forţe spirituale. Pot să aducă a forţe spirituale, dar nu sunt decât o umbră, o imitaţie. Pot avea viaţă, dar acea viaţă să fie falsificată.

Predica care omoară este cea a slovei; ea poate fi ordonată şi finisată, dar este încă doar slovă, seacă, greoaie, slovă masivă, doar o coajă goală şi uscată. Litera poate avea sâmburele vieţii în ea, dar fără adierea de primăvară care să o facă să răsară. În ea nu sunt decât sâmburii iernii, la fel de tari ca şi solul iernii, îngheţaţi ca aerul ei, nici vorbă de dezgheţ sau germinare. Această predicare a literei conţine adevărul. Dar, nici chiar adevărul divin nu posedă singur energia dătătoare de viaţă. El trebuie să fie energizat de Duhul şi în spatele lui să stea toate forţele lui Dumnezeu. Adevărul care nu este adus la viaţă de Duhul lui Dumnezeu, omoară la fel, dacă nu chiar mai mult decât minciuna. Acesta poate fi chiar un adevăr fără amestec străin, dar fără Duhul, umbra şi atingerea lui să fie mortală, adevărul lui, minciună, lumina lui, întuneric. Predicarea slovei este lipsită de ungere, nici înmuiată sau unsă de Duhul. S-ar putea să provoace lacrimi, dar lacrimile nu pun în mişcare maşinăria lui Dumnezeu. Lacrimile pot fi doar adierea de vară asupra aisbergului acoperit de zăpadă, care să aducă doar o zloată (înmuiere) de suprafaţă. Să stârnească sentimente şi să inspire sinceritate, dar sentimentele să fie cele ale actorului, iar sinceritatea, a unui avocat aflat în proces. Predicatorul s-ar putea să simtă căldura propriilor lui scântei, să fie elocvent din pricina propriei lui exegeze, sincer în comunicarea produsului propriului său creier, dar…confesorul poate uzurpa locul apostolului şi îi poate imita pasiunea. Intelectul şi tupeul pot sluji în locul Duhului lui Dumnezeu şi îl pot simula, iar la lumina lor, slova să licărească şi să scânteieze ca un text iluminat, dar licărirea şi scânteia să fie sterpe ca ogorul semănat cu perle. Elementul aducător de moarte se află în spatele cuvintelor, în spatele predicii, în spatele ocaziei, manierei şi acţiunii. Marea piedică o reprezintă însuşi predicatorul. Nu are în el puterea dătătoare de viaţă. În el poate că nu se găseşte nici o abatere de la ortodoxie, de la sinceritate, sau de la curăţie, însă omul, omul lăuntric încă nu s-a smerit şi dăruit lui Dumnezeu vreodată în cotloanele lui tainice, viaţa lui interioară nu este o autostradă de transmitere a mesajului şi puterii lui Dumnezeu. Într-un fel, eu-l, sinele, şi nu Dumnezeu, domneşte în locul prea sfânt. Într-un fel, complet inconştient de sine, el a fost atins lăuntric de un nonconductor spiritual, iar curentul divin din el, a fost oprit. Fiinţa lui interioară nu şi-a simţit niciodată stricăciunea totală, neputinţa absolută şi niciodată el nu a învăţat să strige cu strigătul inefabil al deznădejdii şi neajutorării de sine, până ce puterea şi focul lui Dumnezeu, au venit să-l umple, să-l purifice şi să-i dea putere. Nişte forme ascunse ale respectului de sine, ale încrederii în sine, au pângărit şi au violat templul ce trebuia păstrat sacru pentru Dumnezeu. Predica care să dea viaţă îl costă foarte mult pe predicator – în moartea faţă de sine, în crucificarea faţă de lume, în truda propriului său suflet. Doar predica crucificată poate da viaţă. Dar, predica crucificată poate veni doar de la un om crucificat.

Capitolul 3  Slova omoară

Predica care ucide poate fi, şi adesea este, ortodoxă, dogmatică, indiscutabil de dogmatică. Noi iubim ortodoxia. Este bună. Ea este cea mai bună. Este învăţătura curată şi limpede a Cuvântului lui Dumnezeu, reprezentată de trofeele dobândite de adevăr în confruntarea sa cu eroarea, parapeţii pe care credinţa i-a ridicat împotriva torentelor dezolante ale necredinţei sau ereziei. Dar, ortodoxia clară şi dură ca şi cristalul, bănuitoare şi militantă, poate fi slova bine-rotunjită şi bine-definită, care totuşi omoară. Nu este nimic mai mort decât o ortodoxie moartă, prea moartă pentru a specula, prea moartă pentru a gândi, a studia, sau a se ruga.

Predicarea care omoară poate avea înţelegerea şi revelaţia principiilor, poate fi savantă şi critică în gusturi, poate poseda fiecare detaliu al derivaţiilor şi gramaticii literei, poate fi în stare să potrivească litera perfect, s-o ilumineze ca şi Plato sau Cicero, sau poate să fie studiată cum îşi studiază un jurist manualele pentru a-şi pregăti pledoaria, şi totuşi să fie ca şi o brumă îngheţată şi ucigătoare. Predicarea slovei s-ar putea să fie elocventă, presărată cu poezie şi retorică, stropită cu rugăciune, aromată de senzaţie, iluminată de geniu, şi totuşi, toate acestea să fie costisitoarele podoabe masive şi caste, florile rare şi minunate ce stau pe sicriul ce adăposteşte cadavrul.

Predicarea care omoară poate fi lipsită de pregătirea savantă, lipsită de prospeţimea gândului sau a sentimentului, înveştmântată în generalităţi vagi sau în detalii plictisitoare, cu un stil dezordonat, grosolan, neaducând nici a cămăruţă de rugăciune şi nici a studiu, golită de idee, expresie sau rugăciune. Cât de mare şi de cumplită este dezolarea unei asemenea predicări. Cât de profundă este moartea spirituală ce o aduce.

Această predicare se ocupă de suprafaţa şi de umbra lucrurilor, şi nu cu lucrurile în sine. Nu pătrunde în părţile lăuntrice. Nu are nici o perspectivă asupra vieţii ascunse a Cuvântului lui Dumnezeu, şi nici o pricepere a ei. Ea poate fi fidelă exteriorului, dar pentru ea interiorul este coaja care trebuie spartă pentru a ajunge la miez. Litera poate fi îmbrăcată în asemenea fel încât să atragă şi să fie atrăgătoare, dar atracţia să nu fie a lui Dumnezeu şi nici înspre ceruri. Vina este a predicatorului. Dumnezeu nu l-a format. Niciodată, el nu s-a aflat în mâinile lui Dumnezeu, ca şi lutul în mâinile olarului. A fost ocupat cu predica, cu ideea ei şi finisarea ei, de cuprinsul ei şi forţa ei de atracţie, însă lucrurile adânci ale lui Dumnezeu nu au fost niciodată căutate de el, nu le-a studiat, nu le-a adâncit şi nu le-a cunoscut. El nu a stat niciodată înaintea „tronului mare şi înălţat”, nu a auzit niciodată serafimul cântând, niciodată nu a avut vedenia şi nici nu a simţit tulburarea acelei sfinţenii înfricoşătoare în care să strige într-o renunţare totală la el, strivit de slăbiciune şi vină, şi să aibe viaţa înoită, inima atinsă, purificată, aprinsă de cărbunele de pe altarul lui Dumnezeu. S-ar putea ca lucrarea lui să-i atragă pe oameni la el, la Biserică, la formă şi ceremonie; dar atracţia la Dumnezeu să lipsească cu desăvârşire, fără participare într-o intimă şi sfântă comuniune divină. Biserica a fost zugrăvită, dar nu şi zidită, impresionată, dar nu şi sfinţită. Viaţa a fost stârpită; răcoarea pluteşte în aerul verii, solul este pârjolit. Cetatea Dumnezeului nostru devine cetatea morţilor; Biserica, cimitirul, şi nu tabăra unei armate vii. Slava şi rugăciunea sunt înăbuşite; închinarea este moartă. Predica şi predicatorul au asistat păcatul şi nu sfinţenia, au populat iadul, nu cerul.

Predicarea care omoară este predicarea fără rugăciune. Fără rugăciune, predicatorul aduce moarte, nu viaţă. Predicatorul care este slab în rugăciune va fi neputincios să reînvie dând viaţă. (unei adunări moarte) Predicatorul care a renunţat la rugăciune, ca fiind un element predominant şi firesc al lucrării sale, a golit predicarea lui de puterea de a da viaţă. Rugăciunea profesională este şi va rămâne profesională, însă rugăciunea de ochii lumii, (căci asta este rugăciunea profesioanală – n.tr.) va ajuta predicarea să-şi facă lucrarea ucigătoare. Rugăciunea profesională, răceşte şi ucide atât predica cât şi rugăciunea. Mare parte din devoţiunea absentă şi multe din atitudinile ireverenţe şi leneşe ale rugăciunilor bisericii, se pot atribui rugăciunilor profesionale de la amvon. Lungi, discursive, seci şi moarte, sunt rugăciunile multor amvoane. Lipsite de ungere sau de inimă, ele cad asemenea gerului pe toate binecuvântările închinării. Nişte rugăciuni aducătoare de moarte, ucigătoare, asta sunt. La suflarea lor, piere orice urmă de devoţiune. Cu cât sunt mai moarte cu atât mai mult se vor lungi. Nevoia unei rugăciuni scurte, vii, din inimă, prin Duhul Sfânt, directă, exactă, simplă şi unsă, de la amvon, este în mare căutare. O şcoală care să-i înveţe pe predicatori cum să se roage, aşa cum Dumnezeu valorează rugăciunea, ar fi mai benefică unei adevărate pietăţi, închinări şi predicării, decât toate seminariile teologice.

Opriţi-vă! Staţi; chibzuiţi! Unde am ajuns? Ce facem? Predicăm ca să ucidem? Ne rugăm pentru a omorî? A ne ruga lui Dumnezeu, marelui Dumnezeu, Creatorul Universului, Judecătorul tuturor oamenilor? Ce respect, ce simplitate, ce sinceritate, cât adevăr în părţile lăuntrice, se cere. Ce reali trebuie să fim. Cât de inimoşi. Rugăciunea la Dumnezeu, este cel mai nobil exerciţiu, cel mai măreţ efort al omului, este lucrul cel mai real, cel mai adevărat. Să nu renunţăm odată pentru totdeauna la blestemata predicare care ucide şi rugăciune care omoară, pentru a face ce este adevărat şi minunat – a ne ruga cu adevărat, a predica cu viaţă, a coborî pe pământ puterile cerului, a primi şi deschide, pentru omul sărac şi slab, comorile inepuizabile ale lui Dumnezeu?

Capitolul 4 Tendinţe care trebuie evitate

În lucrare există două tendinţe extreme. Una este de a te izola de contactul cu oamenii. Călugărul şi hermitul sunt ilustraţii ale ei; aceştia s-au izolat de bunăvoie de oameni pentru a fi mai mult cu Dumnezeu. Desigur, au dat greş. Timpul nostru petrecut cu Dumnezeu este de folos doar atunci când îi irosim nepreţuitele beneficii, pe alţii. Vremea noastră nu este caracterizată de mult interes, nici în Dumnezeu şi nici în oameni. Nu tânjim după aşa ceva. Noi ne închidem în bibliotecile noastre, devenim studenţi, şoareci de biblie (-tecă – n.tr.), făuritori de predici, remarcaţi pentru cunoştiinţe, pentru concepţii şi predici, dar unde sunt oamenii, unde este Dumnezeu în asta? Ochii care nu se văd, se uită. Predicatorii care sunt mari gânditori, mari cărturari, trebuie să fie şi cei mari în rugăciune, sau altfel devin cei mai mari ipocriţi, devin nişte profesionişti reci, nişte raţionalişti, ultimii predicatori dintre ultimii în ochii lui Dumnezeu.

Cealaltă tendinţă este de a populariza complet lucrarea. El nu mai este deloc, omul lui Dumnezeu, ci este un om de afaceri, un om popular. Acesta nu se roagă pentru că lucrarea sa este către oameni. Dacă i-ar putea mişca pe oameni, să le stârnească un interes, o senzaţie în favoarea religiei, sau un interes faţă de lucrarea Bisericii, el ar fi satisfăcut. Relaţia lui persoanală cu Dumnezeu nu reprezintă un factor în lucrarea lui. Rugăciunea ocupă un loc neînsemnat sau nici unul în planurile sale. Dezastrul şi ruina unei astfel de lucrări nu se pot calcula într-o aritmetică pământească. Ceea ce predicatorul este în rugăciunea lui către Dumnezeu, pentru el însuşi sau pentru oamenii săi, este şi în puterea lui pentru binele real al oamenilor, este în adevărata lui credincioşie, adevărata lui fidelitate faţă de Dumnezeu sau om, atât aici cât şi în veşnicie.

Fără multă rugăciune, este imposibil ca predicatorul să-şi păstreze spiritul în armonie cu natura divină a înaltei sale chemări. Ideea că predicatorul se poate menţine singur în formă prin îndeplinirea datoriei sale şi prin laborioasa lui fidelitate faţă de truda şi rutina lucrării, este o gravă greşeală. Chiar şi producerea de predici, sarcină grea şi istovitoare ca artă, ca îndatorire, ca muncă sau ca plăcere, va abate şi împietri inima, şi o va duce în rătăcire, dacă rugăciunea lui Dumnezeu este neglijată. Cum omul de ştiinţă îl „pierde” pe Dumnezeu în natură, tot aşa predicatorul îl poate „pierde” pe Dumnezeu în predica lui.

Rugăciunea împrospătează inima predicatorului, o ţine acordată la Dumnezeu şi sensibilă la oameni, îi ridică lucrarea din aerul rece al profesionalismului, fructifică rutina şi pune în mişcare fiecare rotiţă cu uşurinţa şi puterea ce aparţine doar unei ungeri divine.

Spurgeon spune că, „bineînţeles că predicatorul trebuie să se distingă mai mult decât alţii ca fiind un om al rugăciunii. El trebuie să se roage ca un creştin de rând, altfel ar fi un ipocrit. Dar el trebuie să se roage mai mult decât un creştin de rând, pentru că altfel s-ar descalifica din slujba pe care o are. Dacă voi ca şi lucrători nu vă rugaţi, sunteţi de compătimit. Dacă deveniţi neglijenţi în devoţiunea sacră, nu doar voi veţi trebui să fiţi compătimiţi ci şi oamenii voştri, iar ziua când veţi fi făcuţi de ruşine şi zădărniciţi, nu va întârzia. Toate librăriile şi bibliotecile pe care le avem sunt deşertăciune în comparaţie cu cămăruţele noastre de rugăciune. Perioadele noastre de rugăciune şi post de la Tabernacol (Tabernacolul din Londra, localul bisericii unde Spurgeon a predicat – n.tr.), au fost într-adevăr nişte zile unice; niciodată poarta cerului nu a fost atât de larg deschisă, niciodată, inimile noastre nu au fost mai aproape de Gloria centrală”.

Rugăciunea care face o lucrare să se roage nu este rugăciune puţină presărată cum este un condiment presărat pe mâncare ca să-i dea gust, aromă, ci această rugăciune trebuie să fie în carne şi oase, întruchipată, curgând ca sângele prin vine. Rugăciunea nu este o îndatorire meschină, pusă într-un colţ, şi nici o performanţă de o masă, compusă din fragmentele de timp răpite de la treabă şi de la alte ocupaţii ale vieţii, ci ea trebuie să însemne partea cea mai bună a timpului nostru, ei trebuie să i se dedice miezul şi puterea lui. Nu poate să însemne timpul din cămăruţă absorbit de studiu sau cel înghiţit de îndatoririle pastorale. Acest timp trebuie să fie întâi timpul din cămăruţa de rugăciune, apoi cel din studiu şi activităţi, care să fie împrospătat de rugăciunea în taină. Rugăciunea care schimbă lucrarea cuiva trebuie să dea nuanţă vieţii acestuia. Să o caracterizeze. Rugăciunea care dă culoare şi contur caracterului nu este făcută de recreere, în grabă, de joacă. Ea trebuie să intre cu putere în viaţa şi inima cuiva aşa cum au intrat în viaţa lui Hristos, „strigătele puternice şi lacrimile”, trebuie să aducă sufletul într-o agonie a dorinţei, ca cea a sufletului lui Pavel, trebuie să fie un foc şi o forţă lăuntrică ca „rugăciunea cu mare putere şi fierbinte” despre care vorbeşte Iacov, sau să fie de asemenea natură ca atunci când este pusă în cădelniţă şi ridicată ca tămâia înaintea lui Dumnezeu, să producă mari răsturnări spirituale şi revoluţii.

Rugăciunea nu este ca un obicei pe care-l deprindem în timp ce suntem încă legaţi de şorţul mamei şi nici nu este decentul sfert de minut în care ne rugăm la cină, ci este munca cea mai serioasă a anilor noştri cei mai serioşi. Ea ne ia mai mult timp şi apetit decât dineurile noastre cele mai lungi şi mai bogate. La rugăciunea care însoţeşte propovăduirea noastră trebuie să se lucreze mult. Caracterul rugăciunii noastre va determina caracterul propovăduirii noastre. Rugăciunea „slabă” va face predicarea noastră să fie „slabă”. Rugăciunea face ca predicarea să fie puternică, îi dă ungerea şi o face să rămână. În fiecare lucrare care a făcut mult bine, rugăciunea a constituit întotdeauna o treabă serioasă.

Predicatorul trebuie să fie în primul rând şi mai ales, un om al rugăciunii. Inima lui trebuie să treacă prin şcoala rugăciunii şi să o absolve cu brio. Doar la şcoala rugăciunii poate învăţa inima lui să predice. Nici o învăţătură nu poate compensa lipsa rugăciunii. Nici sinceritatea, nici studiul şi nici darurile nu-i pot suplini lipsa.

A le vorbi oamenilor din partea lui Dumnezeu este un lucru mare, însă a-i vorbi lui Dumnezeu pentru oameni, este şi mai mare. Cel ce n-a învăţat cum să-i vorbească bine lui Dumnezeu pentru oameni, nu le va vorbi niciodată bine şi cu un real succes oamenilor, din partea lui Dumnezeu. Pe lângă toate acestea, cuvintele fără rugăciune din amvon şi venite de la el, sunt cuvinte ce vor ucide.

Capitolul 5  Rugăciunea, marea nevoie …

Rugăciunea trebuie să fie în viaţa predicatorului, în studiul lui şi la amvonul lui, forţa evidentă şi ingredientul care dă culoare şi impregnează tot ce face. Ea nu poate juca un rol secundar şi nu este doar o acoperire a lui. Lui îi este dat să fie cu Domnul lui „toată noaptea în rugăciune”. Pentru a se pregăti singur în rugăciunea făcută cu lepădare de sine, predicatorului i se porunceşte să privească la Stăpânul său care, „trezindu-se cu mult înainte de dimineaţă, ieşea afară şi mergea într-un loc singur şi acolo se ruga” (trad.din engl.). Studiul predicatorului ar trebui să fie o cămăruţă de rugăciune, un Betel, un altar, o viziune şi o scară, pentru ca fiecare gând să se înalţe spre cer şi după aceea să se îndrepte înspre om, încât fiecare parte a predicii să fie aromată cu aerul cerului şi să devină eficace, fiindcă Dumnezeu a fost cel studiat.

Aşa cum motorul nu se mişcă până ce nu are loc aprinderea, la fel şi propovăduirea în toată maşinăria ei, desăvârşirea şi rafinamentul ei se află într-un punct mort, în ce priveşte rezultatele spirituale, până ce rugăciunea nu s-a aprins şi nu a creat aburul care s-o pună în mişcare. Structura, rafinamentul şi tăria predicii rămân doar nişte gunoaie dacă puternicul impuls al rugăciunii nu se găseşte în ele, nu trece prin ele şi nu este în spatele lor. Predicatorul este cel care prin rugăciune trebuie să-l „aducă” (sau, să-l „pună”) pe Dumnezeu în predică. El, predicatorul este cel care trebuie să-l „mişte” pe Dumnezeu înspre oameni mai înainte ca să-i poată mişca pe oameni înspre Dumnezeu, prin cuvintele sale. Predicatorul trebuie să fi primit audienţă şi intrare liberă la Dumnezeu înainte de a putea fi primit de oameni. O cale deschisă la Dumnezeu este pentru predicator cea mai mare asigurare a unui drum liber către oameni.

Este necesar să repetăm şi să reafirmăm că, rugăciunea ca simplu obicei sau ca faptă săvârşită din rutină sau făcută din profesionalism, este un lucru putred şi fără viaţă. O asemenea rugăciune nu are nici o legătură cu rugăciunea pentru care noi pledăm. Noi subliniem rugăciunea adevărată care angajează şi aprinde fiecare element de bază al fiinţei predicatorului – o rugăciune care se naşte din uniunea vitală cu Hristos şi din plinătatea Duhului Sfânt, care să ţâşnească şi să reverse cu râuri de compasiune blândă, neobosită trudă pentru binele etern al omului, un zel mistuitor pentru gloria lui Dumnezeu şi o convingere deplină a sarcinii dificile şi delicate a predicatorului, a nevoii lui imperative de ajutorul nemijlocit al lui Dumnezeu. Rugăciunea bazată pe aceste convingeri solemne şi profunde este singura rugăciune adevărată. Predicarea susţinută de un asemenea fel de rugăciune este predicarea care seamănă seminţele vieţii veşnice în inimile oamenilor şi îi pregăteşte pe oameni pentru ceruri.

Este adevărat că există un fel de propovăduire populară, de predicare plăcută şi atrăgătoare, predicare de mare forţă intelectuală, literară şi mintală, care-şi are măsura ei de bine, dar însoţită de puţină rugăciune sau chiar lipsită în totalitate de ea. Însă propovăduirea care atinge scopul lui Dumnezeu în predicare trebuie să se nască din rugăciune începând de la text la introducere, să fie grăită cu energia şi în spiritul rugăciunii, urmată şi germinată prin rugăciune, şi păstrată în inimile ascultătorilor prin rugăciunile predicatorului, la destul timp după ocazia cu care s-a ţinut.

Putem scuza sărăcia propovăduirii noastre în multe feluri, dar adevăratul secret se găseşte în lipsa de rugăciune imediată pentru prezenţa lui Dumnezeu prin puterea Duhului Său Sfânt. Există nenumăraţi predicatori care pot ţine predici măiestre în felul lor, dar ale căror efecte sunt de scurtă durată şi nu pătrund deloc ca influenţă în zonele spirituale unde se poartă înfricoşătorul război dintre Dumnezeu şi Satana, ceruri şi iad, deoarece ele nu au devenit foarte agresive şi victorioase din punct de vedere spiritual, prin rugăciune.

Predicatorii care dobândesc rezultate remarcabile pentru Dumnezeu sunt acei oameni care au învins în cererile lor aduse lui Dumnezeu şi de aceea îi imploră cu îndrăzneală pe oameni. Doar predicatorii care sunt cei mai tari cu Dumnezeu, în cămăruţele lor de rugăciune, sunt şi cei mai tari la amvoanele lor dinaintea oamenilor.

Predicatorii sunt oameni, sunt expuşi şi adesea duşi de puternicele curente omeneşti. Rugăciunea înseamnă muncă spirituală, iar firii omeneşti nu-i place munca spirituală solicitantă. Firea omenească ar vrea să navigheze spre ceruri împinsă de o briză favorabilă, pe o mare calmă şi liniştită. Dar, rugăciunea este o muncă umilitoare. Umileşte intelectul şi mândria, crucifică lauda de sine şi semnează falimentul nostru spiritual, iar toate acestea sunt greu de suportat cărnii şi sângelui. Este mai uşor să nu te rogi decât să înduri toate acestea. Astfel ajungem la unul din relele strigătoare ale acestor vremuri, poate din toate vremurile – puţina rugăciune sau lipsa ei. Dintre aceste două rele, probabil rugăciunea puţină este mai rea decât a nu te ruga deloc. Rugăciunea puţină este un fel de prefăcătorie, o liniştire a conştiinţei, o farsă şi o deziluzie.

Valoarea mică pe care o acordăm rugăciunii este evidentă din timpul puţin pe care i-l devotăm. Timpul acordat rugăciunii de predicator contează foarte puţin în treburile zilnice. Nu de puţine ori singura rugăciune a predicatorului se săvârşeşte la marginea patului, îmbrăcat în pijama, pregătit de culcare şi în curând adormit, poate mai adăugând câteva rugăciuni pripite cât se îmbracă dimineaţa. Cât de slabă, inutilă şi neînsemnată este o asemenea rugăciune comparată cu timpul şi energia devotată ei de către sfinţii din Biblie şi nu numai! Ce săracă şi urâtă este copilăreasca şi mărunta noastră rugăciune, pe lângă obiceiurile adevăraţilor oameni ai lui Dumnezeu din toate veacurile! Doar oamenilor care consideră rugăciunea ca fiind principala lor ocupaţie şi îi devotează timp pe măsura importanţei ei mari, le oferă Dumnezeu cheile împărăţiei Lui şi îşi împlineşte El prin ei, marile Sale minuni spirituale din această lume. Rugăciunea serioasă este semnul şi pecetea lui Dumnezeu pusă asupra marilor lideri ai Săi şi ale strădaniei forţelor invincibile cu care Dumnezeu le va încununa eforturile lor.

Predicatorul este însărcinat atât să se roage, cât şi să predice. Misiunea lui este incompletă dacă nu le face bine pe amândouă. Predicatorul poate vorbi cu toată elocvenţa oamenilor sau a îngerilor, dar până ce nu se poate ruga cu o credinţă care să-şi aducă cerul de partea lui, propovăduirea lui va fi ca „o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor”, folosită în scopurile slăvirii lui Dumnezeu şi a mântuirii sufletelor.

Capitolul 16  Rugăciunea multă, preţul ungerii

În credinţa creştină, ungerea înseamnă rânduirea de către Duhul Sfânt, sau punerea deoparte pentru lucrarea lui Dumnezeu şi pregătirea omului pentru ea pe care o face Acesta. Această ungere este unica împuternicire divină prin care predicatorul îndeplineşte planurile mântuitoare ale propovăduirii şi poate să participe la ele. Fără această ungere nu se obţin rezultate spirituale adevărate; forţele din predicare şi rezultatele ei nu se ridică mai presus de discursul profan. Fără ungere, acesta este la fel de potent ca şi amvonul nostru.

Această ungere divină asupra predicatorului generează prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu rezultatele spirituale caracteristice Evangheliei, dar fără această ungere, aceste rezultate vor lipsi. Pot fi lăsate multe impresii plăcute, în urma unei astfel de propovăduiri, dar toate să fie departe de ţelul predicării evanghelice. Această ungere poate fi simulată. Există multe lucruri care arată asemenea ei, şi sunt multe rezultate care se aseamănă cu efectele ei, însă ele sunt străine scopurilor şi naturii ei. Fervoarea sau blândeţea sugerată de o predică patetică sau emoţională pot să aducă a mişcare produsă de ungerea divină, dar să nu aibe nici o putere, nici o forţă de frângere şi străpungere a inimii. În mişcarea emoţională şi sentimentală produsă de ea, nu se găseşte uleiul vindecător de inimi, şi nici nu are loc căutarea lor de păcat, cu atât mai puţin vindecarea lor.

Această ungere divină reprezintă aspectul distinctiv care separă adevărata propovăduire a Evangheliei de toate celelalte metode de prezentarea a adevărului. Ea se află în spatele lui şi este întrepătrunsă de adevărul revelat, cu toată forţa lui Dumnezeu. Ea iluminează Cuvântul, extinde şi îmbogăţeşte intelectul, dându-i puterea de a pricepe şi reţine Cuvântul. Ea califică inima predicatorului şi o aduce în starea de blândeţe şi puritate, îi dă forţa şi lumina necesară pentru a aduce cele mai înalte rezultate. Această ungere îi dă predicatorului libertate şi slobozenie gândului, sufletului, o libertate, plinătate şi călăuzire în exprimare, care nu poate fi asigurată de nici un alt proces. Fără această ungere a predicatorului, asemenea altor sisteme ale adevărului, nici Evanghelia nu va avea puterea de a se propaga singură. Aceasta este pecetea divinităţii ei. Ungerea predicatorului îl pune pe Dumnezeu în evanghelie. Fără ea, Dumnezeu este absent, iar evanghelia este lăsată pe seama forţelor pe care inventivitatea umană, interesul sau talentele oamenilor i le pot desemna pentru a o împuternici şi pentru a-i proiecta înainte doctrinele.

În acest element, amvonul creştin dă greş mai mult ca în oricare altul. Tocmai la cel mai important punct al lui, el înregistrează eşecul. El poate avea învăţătură, înţelepciunea şi elocvenţa lui pot desfăta şi fermeca, senzaţia şi metodele lui mai puţin ofensive pot atrage mulţimile în număr mare, puterea lui mintală poate impresiona şi întări adevărul în toate aspectele lui, dar lipsită de această ungere, fiecare din aceste lucruri nu va fi decât asemenea asaltului agitatelor valuri asupra Stâncii Gibraltarului. Spuma şi stropii, o vor acoperi, dar pietrele ei vor rămâne neclintite şi impasibile. Inima omului nu va fi despietrită din împietrirea păcatului ei, şi nici el, păcatul, asemenea stâncilor, nu va fi măturat din inimă de valurile neobosite ale mării.

Această ungere reprezintă forţa consacrării, iar prezenţa ei este testul permanent al acestei consacrări. Doar ea, această ungere divină a predicatorului, asigură consacrarea lui Dumnezeu şi lucrării Sale. Alte motive şi alte forţe îl pot atrage în această lucrare, însă consacrarea lui este făcută doar de ea. O punere deoparte pentru lucrarea lui Dumnezeu, prin puterea Duhului Sfânt, este singura consacrare pe care Dumnezeu o recunoaşte ca fiind legitimă.

Ungerea divină, ungerea această cerească, este ceea ce-i trebuie amvonului şi ceea ce el trebuie să aibe. Acest ulei divin şi ceresc turnat asupra lui de mâna lui Dumnezeu aflată deasupra lui, este cel ce înmoaie şi unge tot omul – inima lui, mintea şi duhul lui – până ce-l separă cu o separare definitivă şi puternică de toate motivaţiile pământeşti, seculare, lumeşti şi de intenţiile egoiste, punându-l deoparte pentru tot ceea ce este curat şi evlavios.

Prezenţa acestei ungeri asupra predicatorului creează tulburarea şi fricţiunea din multe adunări. Aceleaşi adevăruri care au fost predicate în stricteţea literei, nu au făcut nici un fel de valuri şi nu au cauzat nici un fel de durere sau vreo impresie de viaţă. Totul este liniştit ca un cimitir. Apare atunci un alt predicator, iar asupra acestuia se găseşte această influenţă misterioasă; atunci litera Cuvântului este aprinsă de către Duhul, undele unei mari mişcări pot fi simţite; aceasta este ungerea care pătrunde în conştiinţă şi o trezeşte şi care frânge inima. Propovăduirea fără ungere duce la împietrire, face ca totul să devină uscat, steril şi arid. Într-un cuvânt, omoară.

Această ungere nu este o amintire, sau doar o eră a trecutului. Ea este un fapt prezent, realizat şi conştient. Ea aparţine atât experienţei omului cât şi propovăduirii lui. Ea este cea care-l transformă şi-l face asemenea chipului Stăpânului său ceresc, cât şi intermediul prin care el declară adevărurile lui Hristos cu putere. Ea este puterea lui din lucrare, puterea care face restul să pară slab, firav şi zadarnic, în absenţa ei, iar prin prezenţa ei să acopere lipsa tuturor celorlalte forţe mai slabe.

Această ungere, nu este un dar necondiţionat, inalienabil. Ea este condiţionată, iar prezenţa ei este perpetuată şi sporită prin acelaşi proces prin care şi-a procurat-o la început: şi anume, printr-o rugăciune neîncetată lui Dumnezeu, şi prin dorinţe pasionate după Dumnezeu, evaluând-o şi căutând-o cu ardoare neobosită, socotind orice altceva, o pagubă şi un eşec în lipsa ei.

În ce fel şi de unde vine această ungere? Direct de la Dumnezeu ca răspuns rugăciunii. Doar inimile care se roagă sunt umplute cu acest sfânt ulei. Doar buzele ce se roagă sunt unse cu această ungere divină.

Doar rugăciunea multă este preţul ungerii propovăduirii; rugăciunea multă este unica şi singura condiţie a păstrării acestei ungeri. Fără rugăciunea neîncetată această ungere nu-i va fi dată predicatorului. Fără perseverenţa din rugăciune, şi ungerea ca şi mana pusă la păstrat, va face la rândul ei, viermi.

Capitolul 18  Rugăciunea pentru predicator

„Dacă unii credincioşi care se plâng de predicatorii lor ar spune şi ar arăta mai puţine lucruri înaintea oamenilor şi s-ar duce în schimb înaintea lui Dumnezeu să strige din toate puterile pentru ei, rugăciunile lor smerite, fierbinţi şi neîntrerupte ar însemna mult mai mult pe calea succesului, pentru că ar lua cu asalt şi ar mişca cerul.”
– Jonathan Edwards –

Obiceiul de a te ruga în mod deosebit pentru predicator nu se mai practică, sau este privit cu neîncredere. Aflăm uneori că s-a pus la cale rugăciunea în public pentru predicator ca să-i discrediteze lucrarea, ca o declaraţie publică a celor ce vor să arate lipsa ei de eficacitate. Practica aceasta supără lăudăroşia pregătirii şi a mulţumirii de sine, dar tocmai acestea ar trebui lovite şi mustrate într-o lucrare care este atât de superficială încât le îngăduie să existe. Cât despre predicator, rugăciunea nu este doar o simplă obligaţie a slujbei, a profesiei lui, un privilegiu, ci o necesitate. Aerul nu este mai necesar plămânilor ca rugăciunea pentru predicator; iar rugăciunea pentru el şi slujba lui, e o necesitate absolută. Predicatorul trebuie să se roage, şi pentru predicator trebuie să se înalţe rugăciuni; cele două propoziţii se unesc într-o legătură care nu trebuie să cunoască divorţul niciodată. Ca să facă faţă răspunderii înfricoşătoare şi să dobândească succesul suprem în marea lui lucrare, sunt necesare toate rugăciunile pe care el le poate înălţa şi toate rugile pe care ceilalţi le înalţă pentru el. Adevăratul predicator pe lângă cultivarea spiritului rugăciunii în el însuşi, tânjeşte după rugăciunile oamenilor lui Dumnezeu.

Cu cât cineva este mai sfânt, cu atât mai mult preţuieşte rugăciunea; cu atât mai clar observă cum Dumnezeu însuşi apleacă urechea la rugăciune şi se descoperă sufletului în măsura în care doreşte fierbinte şi stăruitor după Dumnezeu. Niciodată mântuirea nu-şi găseşte cale spre inima care nu se roagă. Duhul Sfânt nu locuieşte niciodată într-un duh care nu se roagă; Hristos nu ştie nimic despre creştinii care nu se roagă. Evanghelia nu poate fi răspândită de un predicator care nu se roagă. Darurile, talentele, educaţia, elogvenţa, chemarea divină, nu pot anula necesitatea rugăciunii; ele pot doar mări nevoia ca predicatorul să se roage şi poporul să înalţe rugăciuni pentru el. Cu cât ochii predicatorului se deschid mai mult să vadă natura, răspunderea şi greutăţile slujbei sale, cu atât mai mult va vedea şi va simţi nevoia de rugăciune, dacă este un predicator adevărat. Şi nu numai nevoia crescândă de a se ruga el însuşi, ci şi aceea de a chema pe alţii să-l ajute prin rugăciunile lor.

În acest sens Pavel este un exemplu minunat. Dacă cineva putea răspândi Evanghelia în virtutea forţei personale, prin puterea minţii, prin cultură, printr-un har personal, printr-o încredinţare apostolică din partea Domnului şi o chemare cu totul deosebită, omul acesta era Pavel. El este un exemplu extraordinar şi în ceea ce priveşte faptul că pentru a avea un succes deplin, predicatorul apostolic adevărat trebuie să fie sprijinit şi de rugăciunile altor oameni. El cere, râvneşte, se roagă cu toată pasiunea ca să primească ajutorul tuturor sfinţilor lui Dumnezeu. El a ştiut şi a cunoscut faptul că pe tărâmul spiritual ca şi în afară de el, puterea constă în unitate, că adunarea şi concentrarea credinţei, a dorinţelor şi rugăciunii, creşte forţa spirituală până ce ajunge o putere care biruie şi căreia nu i se poate opune nimic. Frânturile de rugă puse una lângă alta, sunt ca picăturile de apă care alcătuiesc oceanul ce nu se teme de nici un dig. Deci Pavel cu înţelegerea deplină şi clară a dinamicii spirituale, hotărât să facă o lucrare tot aşa de puternică, de veşnică şi de neînfrântă ca oceanul, adună toate frânturile izolate de rugăciune şi le îndreaptă spre lucrarea lui. Oare soluţia reuşitei extraordinare a lui Pavel în lucru prin rezultate ce au impresionat Biserica şi lumea nu constă tocmai în faptul că a reuşit să concentreze asupra lui şi asupra lucrării mai multă rugăciune decât alţii?

Fraţilor din Roma el le scrie: „Vă îndemn dar fraţilor pentru Domnul nostru Isus Hristos şi pentru dragostea Duhului, să vă luptaţi împreună cu mine în rugăciunile voastre către Dumnezeu, pentru mine” (Romani 15:30). Efesenilor le spune: „Faceţi în toată vremea prin Duhul tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta cu toată stăruinţa şi rugăciune pentru toţi sfinţii şi pentru mine, ca ori de câte ori îmi deschid gura să mi se dea cuvânt, ca să fac cunoscut cu îndrăzneală taina Evangheliei” (Efeseni 6:18-19). Celor din Colose le accentuează: „Rugaţi-vă totodată şi pentru noi, ca Dumnezeu să ne deschidă o uşă pentru Cuvânt, ca să putem vesti taina lui Hristos, pentru care iată mă găsesc în lanţuri: ca s-o fac cunoscut aşa cum trebuie să vorbesc despre ea” (Coloseni 4:3-4). Tesalonicenilor le porunceşte cu tărie: „Fraţilor, rugaţi-vă pentru noi” (I Tesaloniceni 5:25), iar la biserica din Corint face apel scriindu-le: „Voi înşivă ne veţi ajuta cu rugăciunile voastre, pentru ca binefacerea făcută nouă prin rugăciunile multora, să fie pentru mulţi un prilej de mulţumiri lui Dumnezeu pentru noi” (2 Corinteni 1:11). Aceasta trebuia să facă parte din lucrarea lor; ei trebuiau să înalţe mâna de ajutor a rugăciunii. Ca un îndemn de încheiere către biserica din Tesalonic cu privire la importanţa şi necesitatea rugăciunilor, Pavel scrie: „Încolo fraţilor, rugaţi-vă pentru noi ca, Cuvântul Domnului să se răspândească şi să fie proslăvit cum este la voi şi să fim izbăviţi de oamenii nechibzuiţi şi răi” (2 Tesaloniceni 3:1-2). Lui Filimon îi cere să-i pregătească un loc de găzduire pentru că Pavel urma să-i fie musafir, ca urmare a rugăciunilor lui (Filimon 22).

Atitudinea lui Pavel în această problemă, ilustrează umilinţa şi pătrunderea lui adâncă în taina forţelor spirituale care pot ajuta la răspândirea Evangheliei. Mai mult el dă o lecţie valabilă tuturor timpurilor, arătând că pentru a putea avea reuşită în lucrare, el atârna aşa de mult de rugăciunile sfinţilor. Deci dacă Pavel avea nevoie de rugăciunile lor, cu cât mai mare este nevoia astăzi ca rugăciunile sfinţilor lui Dumnezeu să se concentreze asupra lucrării lor.

Pavel nu a avut impresia că insistenţa aceasta cu privire la rugăciune îi va scădea demnitatea, îi va micşora influenţa sau va reduce valoarea sfinţeniei sale. Şi ce-i păsa lui dacă aceasta s-ar fi întâmplat? El avea nevoie de rugăciunile lor, chiar dacă demnitatea lui dispărea, dacă influenţa se năruia şi dacă reputaţia lui se întuneca.

El era chemat şi încredinţat ca cel mai mare dintre apostoli şi fără rugăciunile lor, toată îmbrăcămintea lui n-ar fi fost desăvârşită. El a scris scrisori în toate părţile, îndemnându-i fierbinte să se roage pentru el.

Te rogi tu pentru predicatorul tău? Te rogi tu pentru el în cămăruţă? Rugăciunile în public au o valoare cu totul neînsemnată dacă nu se întemeiază pe cele din cămăruţă şi dacă nu sunt continuarea lor. Cei ce se roagă sunt pentru predicator ce au fost Aron şi Hur pentru Moise. Ei îi sprijină braţele şi decid soarta bătăliei, care se dă cu atâta furie împrejurul lor.

Îndemnul şi scopul apostolilor era să pună biserica să se roage. Ei n-au trecut cu vederea harul unei dărnicii de bună voie şi cu bucurie. Ei nu erau neştiutori în ceea ce priveşte locul pe care îl are în viaţa spirituală activitatea religioasă şi lucrul; dar nici una şi nici chiar toate la un loc nu s-au bucurat în îndemnul apostolic de preţuirea şi importanţa acordată rugăciunii. Ca să întărească necesitatea şi obligaţia foarte importantă a rugăciunii, ei s-au slujit de îndemnurile cele mai sfinte şi mai fierbinţi, de vorbirile cele mai calde, de cuvintele cele mai înţelepte şi înălţătoare.

„Puneţi pe toţi sfinţii de pretutindeni să se roage”, aceasta este ţinta trudei apostolilor şi cheia izbânzii lor. Isus s-a luptat să înfăptuiască lucrul acesta în timpul lucrării Sale personale pe pământ. Când se uita la ogoarele coapte şi la pământul ce pierea din lipsă de lucrători, L-a cuprins o milă fără margini şi oprindu-Se din rugăciune, El a încercat să trezească în ucenici simţurile cu privire la nevoia de rugăciune, care erau adormite în ei, îndemnându-i: „…rugaţi dar pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Său ” (Luca10:2). În scopul acesta le-a spus o pildă, învăţându-i că trebuie să se roage întotdeauna şi neîncetat.

https://www.rcrwebsite.com/pray1.htm

https://ardeleanlogos.wordpress.com/rugaciune/putere-prin-rugaciune/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.