CRISTIAN IONESCU: PERICOLUL MIȘCĂRII CARISMATICE – TREI PERSPECTIVE: PENTICOSTALĂ, PASTORALĂ ȘI PERSONALĂ

 

 

 

 

 

 

Am publicat aceste trei articole cu aproape 5 ani în urmă. Erau valabile și dacă le-aș fi postat ieri…

https://popaspentrusuflet.wordpress.com/2013/01/26/pericolul-miscarii-carismatice-o-perspectiva-penticostala/

https://popaspentrusuflet.wordpress.com/2013/01/26/pericolul-miscarii-carismatice-2-o-perspectiva-pastorala/

https://popaspentrusuflet.wordpress.com/2013/01/28/pericolul-miscarii-carismatice-3-o-perspectiva-personala/

 

CRISTIAN IONESCU: PERICOLUL MIȘCĂRII CARISMATICE – TREI PERSPECTIVE: PENTICOSTALĂ, PASTORALĂ ȘI PERSONALĂ

PERICOLUL MIȘCĂRII CARISMATICE – O PERSPECTIVĂ PENTICOSTALĂ

carismaticsM-am născut într-o familie de penticostali, am crescut și am rămas penticostal fără aventuri și intermitențe, cred activ în stăruința, botezul și umplerea cu Duhul Sfânt și nu sunt șanse să-mi schimb principiile, mai ales că sunt temeinic ancorate în ceea ce scrie negru pe alb în Scripturi. Am spus aceste lucruri pentru ca, în lumina lucrurilor pe care le voi scrie aici, să nu existe nicio confuzie cu privire la crezul meu și trăirea mea.

Nu consider că penticostalismul în sine (un fel de a spune) este înrădăcinat în mișcarea de la Azusa de acum mai bine de 100 de ani și nici în evenimentul de la Păuliș, Arad, în urmă cu aproape 100 de ani, decât în măsura în care acestea sunt la rândul lor înrădăcinate în Biserica Apostolică Primară de acum 2000 de ani. Asta pentru cei care ar încerca să-mi discrediteze crezul, menționând anumite exagerări ale acelor momente, deși în cazul experienței românești consider că Biblia a fost respectată și pionierii penticostalismului românesc au avut o reticență proverbială față de extreme. Din păcate, colaboraționismul unora dintre ei în perioada comunistă a creat confuzia de a nu mai ști cât din această reticență era dictată de intenția lor de a ne feri de exagerări și cât era de tributară directivelor securității care avea ca obiectiv eliminarea manifestării prezenței Duhului Sfânt.

În ce constau aceste exagerări? Sunt trei direcții de evadare din spațiul biblic al manifestărilor spirituale legitime prezenței Duhului Sfânt: mai întâi, atunci când contextul general al adunării (timp, învățătură, resurse) este dezechilibrat în favoarea experiențelor și în detrimentul celorlalte funcțiuni spirituale ale Bisericii; apoi, atunci când experiențele nu zidesc o apropiere reală de Domnul în sfințenie, smerenie și sinceritate; în fine, atunci când, pe panta închinării, cultura și manifestările lumești, copiate din spațiul secular, sunt integrate cu iz de spiritualitate în adunările bisericii.

Aș dori să introduc aici un adevăr incontestabil (și îl voi justifica): mișcarea carismatică nu își are rădăcinile nici la Azusa, nici la Păuliș și nici în odaia de sus din Ierusalim, ci în tranșeele revoluției culturale din anii ’60, ’70. De ce trebuie să demascăm această asociere? Ce unește cele două mișcări?

Niciodată în istorie nu a existat până atunci un fenomen de revoltă generală pe criterii generaționale. Au fost răscoale ale sclavilor, țăranilor, națiunilor subjugate. În anii șaizeci din secolul trecut a apărut un nou gen. Pe fondul tulburărilor sociale generate de mișcarea de emancipare a femeii (care a culminat cu Roe vs. Wade) și lupta pentru drepturi civile a populației de culoare (care a generat marile întreprinderi guvernamentale de asistență socială) s-a interpătruns răscoala tinerimii împotriva tradițiilor de bun simț, a decenței și a religiozității. Era o problemă de timp ca acest fenomen să apară și în biserici. Biserica tradițională a devenit dintr-o dată plictisitoare. Nu numai denominațiile clasice au avut de suferit. Iată, bisericile noastre penticostale despre care s-ar putea spune că sunt mai gălăgioase și cu iz de spontaneitate au fost taxate la fel. Iar dacă cineva ar spune că așa ne trebuie nouă, românilor, că suntem mai rezervați, uite că o pățiră și americanii.

Așa se explică faptul că, nemaiauzit în Istoria Bisericii și fără precedent în Scripturile Noului Testament, au apărut biserici de și pentru tineri. Toate aceste biserici sunt unilateral carismatice, predică obsesiv libertatea harului și o pocăință triumfalistă și se închină într-un mod ostentativ, extrem dar nu original, ci copie fidelă a concertelor și manifestărilor lumești de unde se inspiră.

Militantismul cu care își exportă brand-ul este tipic liberal: vizibilitate maximă prin acapararea și exploatarea canalelor media și internet, infiltrarea instituțiilor educaționale, destabilizarea familiei ca nucleu întreg (tata, mama și copiii), afirmarea individului și individualității în detrimentul comunității și creșterii colective, îmbinarea închinării cu distracția și a misiunii cu aventura și, din nefericire, exploatarea slăbiciunilor unor lideri care pun afirmarea și succesul lor mai presus de valorile Cuvântului Sfânt.

Nu vom aluneca nici în cealaltă extremă, să descalificăm orice manifestare a lucrării Duhului Sfânt. În ziua Cincizecimii, oamenii credeau despre apostoli că sunt beți, iar atunci când samaritenii au crezut și s-au pocăit, Biserica din Ierusalim a trimis la ei pe Petru și Ioan cu scopul expres de a fi botezați cu Duhul Sfânt. Dar manifestările nu sunt nici un scop personal în sine și nici un obiectiv declarat al adunărilor bisericii, prin care se evaluează întotdeauna spiritualitatea bisericii. Ca și în Biserica Primară, credincioșii se îndeletnicesc în sfințenie și dragoste cu învățătura apostolilor, legătura frățească, frângerea pâinii și rugăciuni, rămânând la dispoziția lui Dumnezeu când și cum să lucreze prin Duhul Sfânt. Lucrarea Duhului sfânt nu trebuie înăbușită dar nici forțată cu mijloace umane. Ea trebuie să vină în mod supranatural și noi avem datoria doar să facilităm mediul în care darurile spirituale se manifestă. Mediul fiind cel din Fapte 2:42. Nu negăm experiențele și nu le încadrăm în anumite șabloane, dar nici nu facem din ele o obsesie și, nici atât, nu acceptăm ca ele să ne fie vândute din spațiul secular. Ridicatul mâinilor l-a furat lumea de la noi dar hora nu-și are originea în Biserică, nici ”țurai” sau ”oi-oioi, măăăăăi”. Nu mai vorbesc de râsul sfânt, trântitul și tăvălitul pe jos, lătrături și alte imitări de animale…

Deci, sunt și voi rămâne penticostal! Vom organiza cu biserica noastră studii biblice de învățătură, seri de stăruință în rugăciune pentru botezul și umplerea cu Duhul Sfânt, vom promova acele valori care ne apropie și dovedesc apropierea noastră de Domnul, dar ne vom feri de exagerări firești ca cele de orientare carismatică. Cel mai mare păcat este că au trivializat un termen atât de pozitiv în esență și înțeles. Altfel, aș fi fost bucuros să fiu și eu carismatic. Dar așa…

PERICOLUL MIȘCĂRII CARISMATICE (2) – O PERSPECTIVĂ PASTORALĂ

LeadershipUna dintre cele mai ieftine acuzații și – din nefericire – greu de contracarat, împotriva unui pastor, este că ar fi dictator, manipulator și impunător. Dincolo de ridiculitatea acestui clișeu, devenit prea uzat în mediul evanghelic, pot înțelege de ce a luat amploare în cercurile democrației bisericești. Orice poziție ierarhică în orice instituție umană este, prin neveghere, predispusă abuzurilor de autoritate. De aceea, fără să validăm abuzurile în revers, cele comise împotriva autorității, consider că sistemul de verificări, voturi bisericești și supraveghere sunt absolut necesare, din nou, cu rezervele de rigoare împotriva spiritului obraznic, defăimător și nedrept al unora.

Dar, mirarea mea și a altora este cu câtă docilitate, oamenii care sunt condiționați să pună la îndoială bunele intenții și integritatea pastorilor și comitetelor din bisericile… să le zicem tradiționale, se subordonează fără crâcnire liderilor carismatici. Am fost în prezența unora și am vizionat activitatea altora, suficient cât să remarc faptul că puterea și controlul pe care le exercită asupra maselor sunt de-a dreptul aiuritoare. Dezinvoltura lor este contagioasă și impune mult mai mult decât respect, venerație de-a dreptul.

În spatele valorilor pe care le predică agresiv – prosperitate, libertate  și euforii spirituale gratuite – există o forță implacabilă de subjugare a spiritului uman, convertită mai apoi într-o încredere oarbă și o dependență totală, întreținute de aceste manifestări.

De fapt, curentul carismatic este un examen de identitate și maturitate a penticostalismului. Atâta timp cât masele nu devin subjugate de vraja unui lider indispensabil, suntem în ordine. Aviz celor care ar încerca să speculeze acest adevăr în spiritul curentului de răzvrătire anti-pastoral care bântuie bisericile: revolta de dragul revoltei nu a fost niciodată tolerată în mediul creștin, iar cuvântul manipulare nu poate fi folosit decât atunci când poporul este condus, subtil, spre ceea ce este rău și nu spre ceea ce este bun. La bine, se numește motivare, doar la rău este manipulare, OK? Nu poți să spui că te-a manipulat pastorul să te rogi, să te lași de păcate, să fii darnic și să vii la biserică.

Pericolul mișcării carismatice se leagă de trei concepte:

  1. Spiritul de independență. Majoritatea acestor biserici se declară total independente, în afara oricărui sistem denominațional și de supraveghere. Eu cred în autonomia bisericii locale și în dreptul membrilor dintr-o comunitate de a-și alege liderii, a-și determina viziunea și a-și administra posesiunile. Dar nu cred că o biserică locală nu trebuie să fie supravegheată în ceea ce privește doctrina, etica și moralitatea liderilor și integrarea într-un sistem de identitate și reprezentare legală acolo unde se poate.
  2. Spiritul de dependență. În aceste comunități care se declară independente atunci când este vorba de orice supraveghere exterioară, în interior se cultivă un șir interminabil de dependențe: experiențe și manifestări, devotament exagerat, obsesiv, față de oameni și comunitate și o condescendență față de cei care nu aderează la mișcare, cu specificația că se dezvoltă un fel de manie a persecuției (”toată lumea împotriva noastră”) de care ești protejat prin izolarea de mediul critic.
  3. Spiritul de francizare al mișcării. Cât de independenți s-ar vrea, carismaticii și non-denominaționaliștii știu că nu pot naviga oceanul în bărcuța independenței lor. Simt și ei nevoia unei flote. Așa a apărut metoda francizării, după modelul rețelei comerciale (McDonalds fiind cea mai celebră). Acest sistem le dă o oarecare satisfacție a apartenenței. De menționat că nu toate aceste curente îmbrățișează manifestările carismatice dar sunt tributare aceleași culturi.

Un pastor este mai întâi chemat să dea o hrană sănătoasă turmei și apoi să o protejeze de învățături și curente de manifestare eretice. Mai mult, deoarece mișcarea carismatică împinge formele de experiență spirituală la granița ocultului, ușile deschise către manifestări exagerate îl introduc pe om într-o lume paranormală în care devine vulnerabil influenței, opresiunii și, în anumite cazuri, chiar posesiunii demonice. Conducerea duhovnicească a unei biserici are responsabilitatea să vegheze atunci când este vorba de lucrarea și manifestarea darurilor spirituale, pentru ca zonele de impuls umane și tendințele extreme să fie oprite la timp, iar oamenii, indiferent de nivelul lor de maturitate și cunoștințe, să fie protejați de orice foc străin. Discernământul și buna credință sunt calitățile indispensabile ale unui lider penticostal (și nu numai). Una din marile erori ale mișcării carismatice este depărtarea de Scripturi, de Cincizecime și de experiența inițială a umplerii cu Duhul Sfânt a Bisericii Primare și alipirea de modele  de genul Toronto, Pensacola, Chris din Africa, Benny Hinn și câte și mai câte.

Fapte 20:28-30 ”Luaţi seama, dar, la voi înşivă şi la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopia, ca să păstoriţi Biserica Domnului, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său. Ştiu bine că, după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma; şi se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor.”

PERICOLUL MIȘCĂRII CARISMATICE (3) – O PERSPECTIVĂ PERSONALĂ

spiritual_giftsAtunci când vorbim despre un curent sau o mișcare, trebuie să privim și din punct de vedere personal. Care este dinamica gândirii unui om care stă față în față cu o învățătură nouă. Ce îl atrage sau îl respinge, ce vulnerabilități îi exploatează asemenea manifestări și, întrebarea cheie, cum le poate reconcilia rațional cu mediul precedent pe care îl părăsește în favoarea noului. Menționez din start că nu orice nou este rău. Acest clișeu a fost aplicat și crezului nou-testamental (”calea cea nouă”). Dar, în vreme ce punctul de pornire al lui Pavel a fost să dovedească cu Scripturile, în cazul mișcării carismatice mai întâi ești chemat să guști experiența.

Acoperirea teologică este speculativă. Dar tocmai asta este FRAUDA carismaticilor! Ei, care se laudă cu o călăuzire absolută a Duhului Sfânt, ei împrumută și imită stiluri muzicale, manifestări și jocuri de scenă până și de la discotecă, iar cât despre David, jocul lui David nu este un model de închinare ci o experiență personală și unică (până și în viața lui… David, nu mai vorbim de ceea ce a urmat…)

Apropo de cititul Bibliei, o altă FRAUDĂ carismatică este că își alcătuiesc crezul dintr-o compilare de astfel de instanțe. Ciudat este că versetele care vorbesc cu claritate despre acoperirea capului la surori, împotriva bijuteriilor și altele asemănătoare, pe acestea le ignoră.

Nu vi se pare ciudat că noul mod de a te bucura în Hristos este invariabil legat de muzica lumească? Acum, întrebarea mea este, de unde au acești tineri cunoștință de modurile de manifestare și incitare, decorurile de scenă, stilurile muzicale copiate la virgulă și tot tacâmul pe care îl poți privi sau auzi DOAR în arenele și sălile lumii? Oare Duhul Sfânt, dacă avea nevoie de nou nu îl putea găsi decât în astfel de medii? Realitatea este că tinerii noștri și nu numai, gustă astfel de spectacole INTERZISE (pe care unii dintre detractorii mei le numesc cultură și le promovează), devin infatuați cu ele și pe urmă, normal, și le-ar dori și în biserici.

Dar ceea ce este și mai tragic, nu vi se pare cel puțin curios, aceste noi manifestări vin la pachet cu o îmbrăcăminte ostentativ senzuală, interpretări gemute și tandre, atitudini de rebeliune și sfidare, exact ca Esau care, atunci când a aflat ce nu le place părinților lui, le-a făcut în ciudă.

Atenție și veghere: tot ceea ce te scoate din litera, spiritul și întregul Scripturilor (prerogativa de bază), din cadrul unitar al familiei și mediul testat și decent al bisericii nu este nici nou (vezi proveniența) nici bun. Spunând aceste lucruri nu neg nuanțele și influențele culturale ale stilurilor muzicale (nici fratele Niculiță Moldoveanu nu a compus în vid) și nici nu contest o oarecare trăsătură umană comună a manifestărilor (iaca, toți mai ridicăm mâinile, nu?) ci mă refer la extremele firești, vădit și ostentativ lumești, al căror scop manifestat este închinarea dar care sunt doar divertisment cu iz de destrăbălare.

Or, închinarea nu este despre mine, ce-mi place mie, ce mă satisface pe mine, deoarece toate aceste înclinații pot avea cârlige în firea pământească. Închinarea are de-a face cu trei dimensiuni ale vieții: 1. cunoașterea de Dumnezeu prin Cuvânt și prin experiența personală, 2. trăirea în sfințenie și 3. atitudine de smerenie (interioară și exterioară) și supunere în familie și în părtășia bisericii locale.

Botezul cu Duhul Sfânt, vorbirea în limbi, bucuria mântuirii și manifestările ei în mediul penticostal au fost contestate la fel ca și mișcarea carismatică, înțeleg acest lucru. Diferența este că mișcarea penticostală, odată cu toate aceste manifestări a predicat depărtarea de lume și a condamnat modelele ei, în vreme ce mișcarea carismatică le îmbrățișează. Cineva îmi va spune că și carismaticii au parte de experiențe similare penticostalilor și, uite, chiar între denominațiunile clasice există asemenea curente. Asemănătoare, poate, dar nu este același lucru. Eu nu cred în manifestări autentice ale Duhului Sfânt între oameni care sărută icoane, se închină la statui și profesează un crez nebiblic după cum nu cred că indecența, spiritul lumesc și rebeliunea organizată sunt mediile în care Dumnezeu este prezent.

Da, cred că există forțe și energii spirituale care mișcă aceste mase. Consider că există predispoziții care îi fac pe asemenea oameni vulnerabili unor asemenea experiențe. Pe aceasta contează hristoșii, prorocii și învățătorii mincinoși, culminând cu anticristul prin care satana va face să i se arate puterea cu semne și minuni.

Am văzut prea multe minuni, am experimentat de prea multe ori puterea extraordinară a Duhului Sfânt, L-am văzut pe Domnul la lucru din copilăria mea și am fost în prezența multor oameni de mare calibru spiritual care testau BIBLIC aceste manifestări, ca să mai pot fi clătinat: știu ce înseamnă lucrarea și manifestările reale ale Duhului Sfânt cu botez, vorbire în limbi și daruri spirituale, dar simt și știu și impostura atunci când se furișează în rândurile noastre. Îmi fac datoria să spun.

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/cristian-ionescu-pericolul-miscarii-carismatice-trei-perspective-penticostala-pastorala-si-personala/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.