CÂŢIVA OAMENI DE SEAMĂ ÎN BISERICA DIN APUS BISERICA SAU ADUNAREA

download

Schiţă a istoriei ei timp de aproape douăzeci de secole

Partea cea mai mare a acestei schiţe istorice a Bisericii (volumele I şi II) a fost scrisă de Adrien Ladrierre. Volumul III, începând cu Reforma, este lucrarea lui Eduard Recordon şi a lui Philippe Tapernoux.

fragment

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:

http://www.theophilos.3x.ro

Vom lăsa pentru o clipă biserica din Răsărit, mereu tulburată de rătăciri, şi ne vom duce în Apus, pentru a face cunoştinţă cu câţiva oameni care s-au deosebit prin credinţa şi râvna lor în sarcina ce le era încredinţată. Ca şi cei din Răsărit, toţi cunoşteau bine Scripturile şi le iubeau ca fiind într-adevăr Cuvântul lui Dumnezeu.

Am văzut istoria lui Ambrozie din Milan, episcop credincios şi curajos. Ceilalţi despre care vom aminti sunt Ilarie de Poitiers, în Franţa; Ieronim, născut în Dalmaţia; şi Augustin, de origine din Africa de Nord. Despre acesta din urmă ne vom ocupa în mod deosebit, mai întâi pentru că el şi-a istorisit întoarcerea la Dumnezeu într-o carte vestită pe care a numit-o „Mărturisiri”, apoi din cauza marei influenţe pe care Dumnezeu i-a dat-o în creştinătate şi de râvna cu care, luptând împotriva învăţăturilor greşite care distrugeau Evanghelia, a statornicit adevăruri scripturistice de preţ. Marele reformator Luther datorează mult scrierilor lui Augustin.

ILARIE DE POITIERS

Ilarie, care ajunsese episcop de Poitiers în Galia, s-a născut în acest oraş din părinţi nobili, care erau păgâni. Ca toţi tinerii de rangul său, a studiat literele în şcolile publice. Apoi s-a căsătorit şi trăia continuându-şi studiile şi bucurându-se de plăcerile lumii. Dumnezeu îi pusese pe inimă dorinţa de a cunoaşte adevărul şi el căuta cu înţelepciunea lui firească mijlocul de a-l găsi. Vedea bine că fericirea nu se găseşte în împlinirea poftelor şi a plăcerilor trupeşti. Dumnezeu i-a descoperit că aşa ceva nu-i vrednic pentru un suflet nemuritor; el ajunsese totodată la convingerea că omul nu sfârşeşte prin moarte. În acelaşi timp, conştiinţa îl făcea să vadă că omul trebuie să trăiască pe pământ în curăţie (Romani 2:14-15). „Trebuie”, zicea el, „să-ţi păstrezi conştiinţa curată de orice pată.” Dumnezeu l-a călăuzit şi mai departe. El a ajuns la convingerea, aşa cum Pavel a spus atenienilor, că „nu trebuie să credem că Dumnezeu este asemenea aurului sau argintului sau pietrei cioplite potrivit artei şi imaginaţiei omului” (Faptele Apostolilor 17:29). De asemenea, el nu vedea în corpurile cereşti la care se închinau oamenii, decât nişte lucruri create şi nu pe Creatorul, şi a fost călăuzit să recunoască existenţa unui Dumnezeu Atotputernic şi veşnic, Creatorul tuturor lucrurilor, şi care nu este nepăsător faţă de om. În adevăr, apostolul, în capitolul 1 din epistola către Romani spune că oamenii sunt fără cuvânt de apărare pentru faptul că n-au cunoscut pe Dumnezeu în lucrările Sale şi s-au închinat la idoli, pentru că „puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui se văd lămurit… fiind înţelese de minte, prin lucrurile făcute de El” (Romani 1:20). Este un nebun cine zice în inima sa: „Nu există Dumnezeu!” (Psalmul 14:1).

Dar este oare de ajuns să recunoşti doar existenţa unui Dumnezeu veşnic şi Atotputernic? Ilarie nu găsea în această cunoaştere împlinirea nevoilor sufletului său. A şti că cineva există nu înseamnă că ştii ce este el; şi tocmai de aceasta avem nevoie în ceea ce priveşte cunoaşterea lui Dumnezeu. Dar cum să ştim ce este Dumnezeu? Nu putem ajunge la această cunoaştere decât dacă Dumnezeu Însuşi ni Se descoperă.

Ceea ce Ilarie nu ar fi putut cunoaşte prin înţelepciunea şi judecata sa, Dumnezeu i-a descoperit, călăuzindu-l să citească Vechiul Testament. El a găsit această mărturisire pe care o dă Dumnezeu despre El Însuşi: „Eu sunt Cel ce sunt” şi a ajuns să cunoască nu numai că este un Dumnezeu creator, dar ceea ce este acest Dumnezeu.

Ajunge aceasta pentru suflet? Erau împlinite în felul acesta toate nevoile sufletului? Nu, pentru că acum vine întrebarea: Cum am să mă apropii de un Dumnezeu sfânt şi drept, eu, un păcătos? Ilarie nu s-a mulţumit să citească Vechiul Testament, ci studia şi Noul Testament, iar Dumnezeu l-a dus astfel la cunoaşterea Domnului Isus Cristos, prin care păcatele noastre sunt şterse, prin care putem să ne apropiem de Dumnezeu, pentru că El este Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni şi S-a dat ca răscumpărare pentru toţi (1 Timotei 2:5-6). Şi în acel timp el a mai învăţat că Cristos nu era o simplă creatură, cum Îl socoteau arienii, ci era Fiul veşnic al lui Dumnezeu. El a înţeles ca şi noi că Dumnezeu este Tatăl. Acesta este numele atât de duios sub care îl cunosc creştinii. Singurul Său Fiu, Isus Cristos, ni L-a făcut cunoscut. Ilarie spune în scrisoarea în care vorbeşte cum a fost adus la Dumnezeu: „O, Dumnezeule Atotputernic! mărturisesc că eşti veşnic ca Dumnezeu, dar tot veşnic şi ca Tată. Eu nu pot să cred că Tu ai fost vreodată fără înţelepciunea Ta, fără puterea Ta, fără Cuvântul Tău.” Vedem că acest lucru este potrivit cu Cuvântul, care ne spune că singurul Lui Fiu este în sânul Tatălui (Ioan 1:18).

Ilarie, găsind astfel răspuns la nevoile adânci ale sufletului său, a îmbrăţişat din toată inima sa creştinismul şi a fost botezat împreună cu soţia şi fiica sa. La câţiva ani după întoarcerea sa la Domnul a fost numit de adunarea creştinilor din acest oraş episcop de Poitiers.

Era pe timpul când împăratul Constanţiu sprijinea învăţătura lui Arius şi a partizanilor lui şi prigonea pe cei care i se împotriveau. Teama de a nu plăcea împăratului nu a închis gura lui Ilarie. El lupta cu tărie pentru adevărul pe care îl găsise în cărţile sfinte şi care îi umplea inima, şi se împotrivea rătăcirilor ce căutau să-l nimicească. În acelaşi timp s-a adresat împăratului, rugându-l să nu împiedice pe cei care nu puteau accepta învăţătura lui Arius, de a sluji lui Dumnezeu potrivit convingerilor lor. Dar împăratul, departe de a-l asculta, l-a alungat în ţinutul Frigiei, după ce curajosul episcop a fost anatemizat de un sinod arian. În exilul său, Ilarie a scris mai multe lucrări, printre care şi un tratat asupra Sfintei Treimi. În acelaşi timp, el desfăşura o mare activitate pentru a sprijini credinţa celor care îl înconjurau, şi prin scrisorile sale încuraja pe episcopii din Apus să rămână alipiţi de adevărata învăţătură cu privire la Fiul lui Dumnezeu. Aceasta era singura ţintă a gândurilor şi lucrărilor lui: „Să fim chiar în exil”, zicea el, „numai adevărul să fie predicat.”

După patru ani de exil, la moartea lui Constanţiu, Ilarie a venit din nou la Poitiers, unde şi-a reluat funcţiile de episcop, instruindu-şi turma, încurajând-o şi arătându-şi iubirea în mijlocul credincioşilor săi. El a introdus în biserica sa obiceiul cântecului amestecat cu rugăciuni şi, în acest scop, a compus cântări. Ilarie se revolta văzând că episcopii, fie ortodocşi, fie arieni, căutau sprijin pentru cauza lor de la puterea lumească şi le spunea: „Cât de mare este ticăloşia din acest timp, când se crede că oamenii pot să ia apărarea lui Dumnezeu şi când se caută a apăra pe Isus Cristos prin uneltiri lumeşti! Pe ce putere se sprijineau apostolii pentru a vesti pe Isus Cristos şi pentru a face să treacă neamurile de la închinarea la idoli la închinarea faţă de adevăratul Dumnezeu? Căutau vreo aprobare din partea împăratului când cântau laude lui Dumnezeu într-o temniţă? Oare prin edictele cârmuitorilor, Pavel, dat privelişte lumii, în lanţuri şi prigoniri, alcătuia adunările lui Cristos? Când apostolii trăiau din lucrul mâinilor lor, când se adunau pe ascuns în camere izolate, când străbăteau cetăţile şi târguşoarele tuturor neamurilor, cu toate împotrivirile din partea cârmuitorilor, nu se vedea atunci că puterea lui Dumnezeu se arăta în ciuda urii oamenilor şi că vestirea Evangheliei se făcea cu atât mai mult cu cât i se puneau mai multe piedici? Acum însă, biserica ameninţă cu închisoarea şi exilul; ea vrea ca să facă pe oameni să creadă de frică, când altădată credeau chiar când erau exilaţi sau aruncaţi în temniţă.”

Aceste cuvinte n-au fost însă ascultate. Din ce în ce mai mult, biserica s-a sprijinit pe braţele omului, ale stăpânirilor şi ale celor puternici ai veacului acestuia, pentru a persecuta şi omorî pe cei care nu voiau şi nu puteau să se supună ei, ci voiau să rămână alipiţi numai de Cristos.

Ilarie a murit în anul 367.

IERONIM (347-420)

Ieronim s-a născut la Stridon, în ţinutul Panoniei, nu departe de Aquileea [Notă] Părinţii săi, care erau creştini, l-au trimis să facă studii la Roma. Ieronim s-a distins printre colegii săi. Râvna sa pentru a-şi înmulţi cunoştinţele şi a se perfecţiona în arta de a vorbi bine era aşa de mare, încât cumpăra toate cărţile care puteau să-i servească pentru acest scop şi petrecea nopţile pentru a copia pe cele ce nu le putea procura. Dar aceasta nu-i dădea ştiinţa mântuirii, nici tăria pentru a se împotrivi ispitelor ce le înfăţişa tinerilor un oraş mare cum era Roma. Astfel a fost târât în lucruri urâte, de care s-a căit amar mai târziu. Pentru a-l smulge din mijlocul acestor pericole, tatăl său l-a trimis în Galia, la Treves, unde locuia atunci împăratul. Probabil acolo Ieronim s-a întors la Dumnezeu pentru că şi-a petrecut timpul copiind lucrări cu conţinut religios. Venind la Roma, a fost botezat şi astfel a făcut pe faţă mărturisire despre creştinism.

S-a dus apoi la Aquileea unde împreună cu câţiva prieteni a fost înflăcărat pentru viaţa de călugări, crezând, ca atâţia alţii din acel timp, că acesta era singurul mijloc de a scăpa de atracţiile lumii şi de dezmăţul obiceiurilor de atunci. Apoi, dorind să cunoască pe învăţaţii şi călugării din Răsărit, s-a dus în Antiohia, ducând cu el cărţile, comoara sa preţioasă. Acolo a făcut cunoştinţă cu un bătrân credincios cu numele Malchus, care trăia singur într-un ţinut depărtat şi sălbatic şi ducea o viaţă de sihastră. Acest om a fost luat cândva de o bandă de arabi jefuitori, care l-au dus în depărtarea pustiei şi l-au făcut păzitor al animalelor ei. Deznădăjduit de aspra sclavie la care era supus, Malchus dorea moartea, pentru a pune capăt nenorocirilor sale, dar o femeie creştină, roabă ca şi el, i-a vorbit despre Dumnezeu şi l-a îndemnat să-şi pună încrederea în El. Malchus a ascultat, s-a supus voii lui Dumnezeu şi a găsit pacea. Mai târziu au putut amândoi să scape; femeia a intrat într-o mănăstire, iar Malchus s-a retras în pustiu, unde l-a găsit Ieronim.

Starea de vorbă care au avut-o împreună a făcut să se nască în Ieronim o vie dorinţă de a ieşi cu totul din lume. Lăsând deoparte cărţile şi învăţăturile sale, ca pe nişte lucruri care nu-i aduceau eliberare, el a plecat cu doi prieteni în pustiul Calcida, la marginea Siriei, unde se găseau mai multe mănăstiri de călugări. El a împărtăşit la început cu înfocare viaţa aspră, obiceiurile lor şi lucrul de mână pe care-l făceau, dar în curând a văzut că nici aceasta nu-i era de ajuns. N-a găsit pace şi biruinţă asupra pornirilor rele. El a pierdut pe cei doi prieteni; o mâhnire adâncă l-a cuprins şi a crezut că, pentru a ajunge la sfinţenia după care umbla, trebuia să ducă o viaţă şi mai aspră. S-a retras deci singur în partea cea mai depărtată şi mai sălbatică a pustiului. Dar acolo, deşi îşi petrecea ziua vărsând lacrimi, n-a ajuns să aibă pace. Imboldurile şi poftele fireşti s-au ridicat furtunos şi au dat năvală în el. Să-l ascultăm cum îşi descrie starea: „Având groază de iad, m-am condamnat la această temniţă, locuită de şerpi şi tigri şi în închipuire vedeam chefurile şi petrecerile Romei. Nemaiştiind unde să găsesc ajutor, m-am aruncat la picioarele Domnului Isus şi am vărsat lacrimi. Mi-am dat silinţa să stăpânesc această carne răzvrătită, postind săptămâni întregi. Îmi amintesc că în mai multe rânduri am petrecut zi şi noapte plângând şi lovindu-mi pieptul, până în clipa când Dumnezeu, care porunceşte furtunii, a adus linişte în sufletul meu… Mâniat pe mine însumi, m-am afundat în pustiu, am căutat locul cel mai sălbatic şi am îngenuncheat să mă rog. Adesea după ce am vărsat multe lacrimi, după ce mi-am ţinut multă vreme ochii ridicaţi spre cer, mă credeam transportat printre corurile de îngeri şi cântam Domnului.”

Dar această stare n-a dăinuit mult. Bietul Ieronim, căutând pacea în simţămintele sale, n-o putea găsi; voind s-o aibă, înfrânând trupul, vedea că este tot mai slab şi mai nenorocit. Pacea este numai în Domnul Isus; El a făcut pacea prin sângele crucii Lui; El este pacea noastră (Coloseni 1:20; Efeseni 2:14). Totodată, numai El este tăria noastră; prin El care ne-a iubit suntem mai mult decât biruitori (Romani 8:37). De bună seamă că Ieronim a învăţat mai târziu acest adevăr aşa de scump, că avem totul numai în Domnul Cristos. Vom vedea acest lucru din ceea ce spune el mai jos.

„De câte ori,” zicea el, „privesc Betleemul, intru în vorbă cu copilul Isus. Eu îi spun: „O, Isuse, Domnul meu, cum tremuri Tu, cât de tare este aşternutul Tău, şi toate acestea le suferi pentru mine! Cum aş putea să le răsplătesc?” Şi mi se pare că-L aud răspunzându-mi: „Nu îţi cer decât un lucru: să-ţi uneşti vocea cu oastea cerească şi să cânţi împreună cu ea: „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte!” Mă vei vedea într-o stare mai tristă în grădina măslinilor şi pe cruce.” Eu iarăşi îi spun: „O, Isuse, vreau să-Ţi dau ceva; îţi dăruiesc toţi banii mei.” El parcă îmi răspunde: „Cerul şi pământul sunt ale Mele; n-am nevoie de banii tăi. Dă-i săracilor; aceasta ar fi ca şi cum i-aş fi primit Eu.” „Îi voi da din toată inima; dar, o, Isuse, aş vrea să-Ţi dau ceva Ţie, pe care să nu mi-l refuzi.” „Iubitul Meu Ieronim, fiindcă vrei cu orice preţ să-Mi dai ceva, ei bine, dă-Mi păcatele tale, cugetul tău rău, vina ta.” „Şi ce vrei Tu să faci cu ele?” „Le voi lua asupra Mea, voi purta păcatul tău şi te voi despovăra.” Atunci, m-au năpădit multe lacrimi şi am strigat: „O, Isuse, Tu mi-ai atins inima. Credeam că Tu vei cere de la mine vreun lucru bun, şi iată că Tu iei ce am mai rău. Ia-mi deci tot ce este al meu, dă-mi ce este al Tău, şi astfel voi fi scăpat de păcatele mele şi voi fi sigur de viaţa veşnică.” Înţelegând că Isus a purtat păcatele sale şi fiind sigur de atunci de viaţa veşnică, Ieronim nu se mai temea de pedeapsă şi de iad; în felul acesta se bucura de pacea pe care o căutase zadarnic în afară de Isus. A înţeles totodată că numai în Isus se găseşte puterea pentru a înfrâna firea păcătoasă. După cum spune apostolul: „Dar cei care sunt ai lui Cristos Isus şi-au răstignit firea păcătoasă cu patimile şi cu poftele ei” (Galateni 5:24). Nu spune că trebuie s-o răstignească, ci că au răstignit carnea. Este un fapt împlinit. La cruce, omul nostru cel vechi a fost răstignit cu Cristos, „ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, ca să nu mai fim robiţi păcatului” (Romani 6:6). Creştinul dezrobit astfel de păcat poate să-şi urmeze drumul în libertate, trăind în Duhul şi umblând în Duhul (Galateni 5:25).

Nu ştim până la ce punct a înţeles Ieronim acest din urmă adevăr; dar ştim că duhul i s-a înseninat. A părăsit locurile sălbatice unde rătăcea căutând pace pentru sufletul său; a lăsat la o parte posturile de lungă durată prin care credea că are să înfrâneze carnea şi s-a dedat studiului. Îndeosebi a început să înveţe evreieşte, pentru a putea citi scrierile Vechiului Testament în limba în care au fost scrise.

După ce s-a dus în Antiohia şi apoi la Constantinopol, Ieronim a venit la Roma pentru a lua parte la un sinod unde au fost combătute învăţăturile rătăcite ale lui Apolinar, învăţături care loveau în persoana Mântuitorului. Ieronim s-a împotrivit cu înverşunare lui Apolinar şi a ţinut sus adevărul. Episcopul din Roma, Damas, văzând cât era de instruit în Sfintele Scripturi, energic şi plin de râvnă pentru bine, l-a luat ca secretar. Pe atunci existau mai multe traduceri în latineşte ale Noului Testament, însă pline de greşeli. Damas şi-a pus în gând să facă o nouă traducere, după cele mai bune texte greceşti şi s-o prezinte pentru a fi primită de toate bisericile latine. El a însărcinat pe Ieronim cu acest lucru, şi acesta l-a dus la îndeplinire, întâmpinând însă împotrivirea celor care îl învinovăţeau că dispreţuieşte tradiţia şi autoritatea sfinţilor părinţi şi că falsifică Scripturile, când de fapt el restatornicea adevăratul text.

Corupţia era mare la Roma, ca şi la Constantinopol, chiar printre clerici. Ca şi Chrisostom în Constantinopol, Ieronim s-a ridicat cu străşnicie împotriva răului la Roma. În felul acesta şi-a atras ura şi a preoţilor şi a păgânilor. Aceştia din urmă erau mâniaţi îndeosebi pentru că Ieronim predica necăsătoria şi călugăria ca leac împotriva stricării moravurilor. În această privinţă el a înţeles greşit Scriptura care de fapt prezintă căsătoria ca o rânduială dumnezeiască. Era învinovăţit de toţi, având pe toată lumea împotriva lui, în afara câtorva prieteni credincioşi. Damas, protectorul său, fiind mort, Ieronim a hotărât să părăsească această Romă, despre care, ca şi reformatorii mai târziu, zicea că este „Babilonul cel mare, mama prostituatelor şi urâciunilor pământului… îmbrăcată cu purpură şi stacojiu” (Apocalipsa 17:4,5). Şi-a luat rămas bun de la mica turmă credinciosă alcătuită mai ales din nişte femei evlavioase romane şi a plecat în Siria, împreună cu fratele său şi câţiva prieteni.

Printre femeile romane prietene ale lui Ieronim se afla una de familie nobilă şi foarte bogată, numită Paula. Ea îşi consacrase timpul şi bunurile în slujba săracilor. În dorinţa de a înţelege bine Sfânta Scriptură, căreia îi dădea mare atenţie şi pe care o citea cu sârguinţă în fiecare zi, ea a învăţat greceşte şi evreieşte. Şi alte femei au urmat exemplul ei. Paula şi Eustochia, una dintre fiicele sale, au urmat pe Ieronim cu scopul de a se statornici cu el la Betleem, acolo unde Se născuse Mântuitorul. Mai multe fete tinere au plecat împreună cu ele; dar înainte de a se opri în locul pe care şi l-au ales, au străbătut Palestina împreună cu Ieronim, cu Biblia în mână, vizitând diferite ţinuturi despre care se vorbeşte în Scriptură. Ieronim întreba în acelaşi timp pe toţi oamenii învăţaţi pe care îi întâlnea, pentru a înţelege mai bine istorisirile şi cuprinsul sfintelor scrieri.

Ieronim şi însoţitorii săi au fost adânc mişcaţi când au vizitat toate aceste ţinuturi despre care vorbesc paginile Cărţii sfinte. Acolo învăţăturile sfinte s-au prezentat mai vii în mintea lor; şi noi simţim ceva din aceste lucruri când citim expunerile călătorilor care au vizitat ţara lui Israel. Ele ne ajută să ne înfăţişăm scenele Scripturii şi să înţelegem unele pasaje. Dar să ne aducem aminte că nu lucrul acesta ne va face să pătrundem înţelesul dumnezeiesc al Cuvântului lui Dumnezeu şi aplicarea sa la nevoile sufletului nostru; aceasta nu duce la mântuire, nici nu descoperă pe Dumnezeu şi cerul. Mulţi călători, duşi de curiozitate, au vizitat ceea ce se numeşte Pământul Sfânt, locurile sfinte, fără să fi tras vreun folos pentru sufletele lor. Pe de altă parte să ne amintim şi de faptul că adevăratele noastre locuri sfinte sunt în cer, nu pe pământ. Şi aceste locuri sfinte ale Palestinei sunt umbrite şi de superstiţiile cele mai grozave şi neînţelegerile, adesea sângeroase, ale diferitelor religii zise creştine, ale oamenilor care se duc din toate părţile în pelerinaj, mai cu seamă la Paşte, lucru pe care îl socotesc ca ceva foarte însemnat pentru mântuire. Chiar din timpul lui Ieronim s-au ivit mai multe superstiţii; şi diferite ţinuturi, despre care se bănuia că au fost martore la unele scene din viaţa Domnului sau numai din viaţa apostolilor şi a profeţilor, au ajuns obiecte ale unei închinări idoleşti. Însoţitorii lui Ieronim şi poate că şi el, deşi destul de instruiţi în cunoaşterea Scripturii, n-au scăpat de acest curent de gândiri rătăcite.

Ieronim cu Paula şi însoţitorii săi au vizitat şi Egiptul; el, cu scopul de a mai aduna material pentru studiile şi lucrările sale cu privire la Sfintele Scripturi; ceilalţi, pentru a vedea mănăstirile din pustiu şi pentru a vedea şi a asculta pe cei pe care, în neştiinţa lor, îi priveau ca sfinţi, ca eroi ai vieţii singuratice şi mănăstireşti, dar pe care noi îi socotim, în cea mai mare parte, nişte oameni ce îşi urmau propria lor închipuire şi rătăcirile minţii lor. S-au întors apoi la Betleem. Paula a cumpărat pământ, pe care a pus să se zidească mănăstiri: una pentru bărbaţi şi alte trei pentru femei. Ea a adăugat şi un han gratuit pentru călători: „Dacă Maria şi Iosif ar veni iarăşi la Betleem,” zicea ea, „ei vor găsi în sfârşit loc de găzduit.” Ieronim şi-a ales ca locuinţă o peşteră vecină cu locul unde se bănuia că a fost născut Domnul Isus. Acesta era biroul său de lucru şi celula unde îşi petrecea timpul în cugetare adâncă şi în rugăciune. Viaţa lui era foarte simplă; hrana, pe care o lua abia după asfinţitul soarelui, se compunea din pâine neagră şi ierburi; veşmintele îi erau de stofă groasă.

Pe lângă marile lucrări cu care se ocupa şi cărora le consacra nu numai ziua, ci şi multe ore din noapte, el a deschis o şcoală pentru copiii şi tinerii din Betleem. Cât priveşte Paula şi însoţitoarele sale, se ocupau cu citirea şi adâncirea Sfintelor Scripturi, cu rugăciunea, aveau grijă să dea călătorilor ce le trebuia, îngrijeau de săraci şi de bolnavi. În fiecare zi, pe lângă părţi întregi din Cartea Sfântă pe care le spuneau pe dinafară, fiecare trebuia să înveţe un verset. În felul acesta, Cuvântul lui Dumnezeu era preţuit în aceste locuri retrase. Fără îndoială că unii călugări erau siliţi să lucreze ceva şi cu mâinile.

Ieronim a petrecut 34 ani în singurătate şi rugăciune în Betleem. Cu toată viaţa sa retrasă, el se ocupa mult de ceea ce se petrecea în biserică; arăta un interes deosebit şi chiar lua parte activă, luptând pentru apărarea învăţăturilor sănătoase şi răspunzând totodată atacurilor vrăjmaşilor săi, ce se reînnoiau fără încetare. Din nefericire, el arăta prea adesea în scrierile sale o violenţă şi o trăsătură nefirească, neplăcută, uitând că blândeţea trebuie să fie totdeauna trăsătura de seamă a slujitorului lui Dumnezeu, chiar dacă e chemat să înfrunte pe potrivnici (2 Timotei 2:24-25). În mijlocul tuturor acestor controverse aşa de triste, Dumnezeu i-a dat să îndeplinească o sarcină din cele mai folositoare. Am văzut că el făcuse la Roma o traducere latină a Noului Testament. Şi-a completat lucrarea la Betleem, traducând din evreieşte Vechiul Testament. Pentru el a fost o muncă grea şi nu fără pericol. Iudeii mergeau până acolo că voiau să omoare cu pietre pe cei care se duceau la un creştin, aşa că nici unul nu mai îndrăznea să vină la Ieronim decât noaptea. Pe de altă parte, şi el, din cauza legăturilor sale cu rabinii, era acuzat de către creştinii prea înfocaţi şi de duşmanii săi că vrea să se lepede de religia creştină şi să se facă iudeu, sau ziceau că se foloseşte de texte falsificate de iudei. Asemenea lucruri s-au văzut şi în zilele Reformei, pentru că vrăjmaşii lui Dumnezeu şi ai Cuvântului Său se folosesc totdeauna de aceleaşi arme. Ieronim şi-a urmat însă cu râvnă lucrul şi Dumnezeu l-a ajutat să-l termine. Traducerea Bibliei, făcută de el, care se numeşte Vulgata, a fost de un mare folos în bisericile în care se folosea limba latină şi în creştinătatea din Apus până în secolul al 16-lea.

Şi azi încă se folosesc de ea în biserica romană. Ieronim, deci, a făcut un mare serviciu bisericii din timpul său, cum au făcut mai târziu reformatorii, ca Luther şi alţii, care au tradus scrierile sfinte în diferite limbi. Dumnezeu care a dat şi a păstrat Cuvântul Său de preţ, a voit ca el să fie la îndemâna tuturor şi a avut această grijă în toate timpurile. Ieronim a fost ajutat în lucrarea lui de Paula şi Eustochia, care îi slujeau de copişti şi cu care citea cu grijă cele ce scrisese. Pe de altă parte, în fiecare zi citea împreună cu ele Scripturile, pe care le şi explica.

Ieronim a trăit până la adânci bătrâneţe. Cu 18 ani înainte de moarte, a avut durerea să piardă pe credincioasa sa prietenă Paula. Sfârşitul acesteia a fost destul de izbitor. El ne arată că, deşi Paula nu a fost scutită de unele greşeli care s-au strecurat în biserică, ea găsise pace cu Dumnezeu, n-avea nici o teamă de a merge la El, ci dimpotrivă, se bucura de această pace. Când a înţeles că i se apropie sfârşitul, ca un călător care se apropie de port şi e bucuros că ajunge acolo, ea a început să spună pe dinafară câteva versete din Psalmi. „Doamne, eu iubesc locaşul casei Tale şi locul în care este slava Ta… Cât de plăcute sunt locaşurile Tale, Doamne al oştirilor! Sufletul meu suspină şi se topeşte de dor după curţile Domnului; inima şi carnea mea strigă către Dumnezeul cel viu… Căci mai mult face o zi în curţile Tale decât o mie în altă parte. Eu vreau mai bine să stau în pragul casei Dumnezeului meu, decât să locuiesc în corturile răutăţii” (Psalmul 26:8; 84:1,2,10). Întrucât ea nu răspundea unor întrebări ce i se puneau, Ieronim, apropiindu-se, o întrebă dacă suferă de ceva. Ea îi răspunse: „Nu, nu sufăr de nimic; întrezăresc, ba chiar simt, o pace adâncă.” Apoi, simţând tot mai mult slăbiciunea, murmura cu o voce întretăiată versetele care îi plăceau mai mult, şi ultimele cuvinte rostite de ea, ne spune Ieronim, au fost încă o laudă pentru Domnul.

Ultimii ani ai lui Ieronim au fost întristaţi din cauza diferitelor întâmplări. Au avut loc lupte dureroase cu unul dintre prietenii lui din tinereţe, Rufin, care era gelos pe el şi, sprijinit de episcopul de Ierusalim, îl acuza de erezie. Apoi a avut o discuţie dureroasă şi cu Augustin. În urmă, ereticul Pelagius, despre care vom vorbi mai departe, a venit în Palestina şi a instigat acolo nişte răscoale. Ieronim a combătut rătăcirile sale, sprijinindu-se pe Scriptură. Dar partizanii lui Pelagius au mers până acolo încât au instigat pe călugării şi ţăranii neştiutori împotriva lui Ieronim şi a prietenilor săi şi într-o noapte, mănăstirile au fost atacate, jefuite şi li s-au dat foc. A curs şi sânge, iar Ieronim a fost silit să se refugieze. Curând după aceea a venit însă înapoi.

Totodată a avut de suferit altă durere. Falnica Romă căzuse sub loviturile lui Alaric, regele goţilor. Timp de trei zile a fost pradă jafului, omorului şi incendiului, încât s-au distrus un mare număr din monumentele sale. Mulţi creştini şi femei nobile creştine, prieteni ai lui Ieronim, şi-au văzute casele pustiite, averile luate, şi au fost batjocoriţi de soldaţii barbari ai învingătorului. O mulţime de refugiaţi din Roma şi Italia au venit să caute adăpost în Siria. Mulţi au adus aceste veşti triste în chiliile din Ierusalim şi Betleem, unde au avut parte de o primire plină de simpatie.

O ultimă lovitură pentru bătrân a fost moartea Eustachiei, fiica Paulei. Nu ni se spune nimic cu privire la ultimele ei clipe, decât că sfârşitul i-a fost ca apropierea unui somn liniştit. Este ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu cu privire la cei credincioşi: „Ei adorm în Isus” (1 Tesaloniceni 4:13-16). După doi ani, în 420, a murit şi Ieronim şi a fost înmormântat de tânăra Paula, nepoata vechii sale prietene. Ei a suferit mult şi a lucrat mult în timpul vieţii sale îndelungate. Pe lângă traducerea Bibliei, a mai scris lămuriri cu privire la Cartea Sfântă şi diferite lucrări destinate să uşureze înţelegerea ei. De asemenea a avut o bogată corespondenţă care ne face să-i cunoaştem viaţa şi societatea creştină din timpul său. Ne pare rău însă că a încuviinţat unele rătăciri care s-au strecurat în biserică, de exemplu cinstea dată martirilor şi venerarea moaştelor; dar nu trebuie să uităm că, sprijinit pe Scriptură, a aflat şi a menţinut învăţătura sănătoasă cu privire la Persoana Domnului Cristos şi la harul curat care mântuieşte.

AUGUSTIN

Augustin, născut în 354 şi mort în 430, a trăit în aceeaşi vreme cu Chrisostom şi Ieronim. Ca şi ei, a fost un slujitor credincios al lui Dumnezeu în acest timp atât de tulburat de răscoale politice şi certuri religioase. El n-a trăit ca Chrisostom, aproape de curtea vreunui împărat, nici ca Ieronim, într-o retragere singuratică. După întoarcerea sa la Dumnezeu, a dus o viaţă activă, a unui episcop ocupat cu grija turmei sale şi luptând cu hotărâre pentru a menţine învăţăturile sănătoase, şi îndeosebi aceea atât de însemnată şi de preţioasă a harului lui Dumnezeu, care mântuieşte pe păcătos. El învăţase să cunoască pentru el personal nevoia şi puterea acestui har „care aduce mântuirea” şi care „s-a arătat tuturor oamenilor” (Tit 2:11). Într-o carte vestită, numită „Confesiunile mele”, el istoriseşte cum, după multe rătăciri, a fost adus la cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Domnului Isus şi în felul acesta în stare de a avea mântuirea, viaţa şi pacea. Din această carte vom scoate câteva amănunte asupra copilăriei sale, a tinereţii şi a întoarcerii lui la Dumnezeu.

Augustin a văzut lumina zilei în arzătoarea Africă, la Tagasta, în Numidia, nu departe de Cartagina. Era deci în partea de apus a marelui imperiu roman, în aceste ţinuturi se folosea mai ales limba latină.

Am vorbit mai înainte despre Ciprian, episcopul Cartaginei, şi despre creştinii care au suferit persecuţii grozave în oraşul acesta, cu vreo sută de ani înainte de timpul când s-a născut Augustin; acum însă păgânismul îşi pierduse puterea. Creştinismul stăpânea peste tot.

Patricius, tatăl lui Augustin, era păgân, însă mai târziu a îmbrăţişat religia creştină. Monica, mama lui, era o femeie evlavioasă, cinstind mărturia ei printr-o viaţă sfântă, iubitoare şi despărţită de lucrurile lumeşti. Augustin ne arată în scris felul ei de a fi, într-un tablou foarte mişcător. El ne-o arată răbdătoare, blândă, fugind de defăimări, aducând pacea şi fiind supusă bărbatului ei, care era iute la mânie şi de la care suferea fără a se plânge, atâtea lucruri triste. În felul acesta, ea împlinea ceea ce apostolul Petru spune femeilor: „Soţiilor, fiţi supuse soţilor voştri, pentru ca, dacă unii nu ascultă Cuvântul, să fie câştigaţi fără cuvânt, prin purtarea soţiilor lor, când vă vor vedea felul vostru de trai: curat şi în temere” (1 Petru 3:1-2) şi ea a avut bucuria de a vedea pe soţul său adus la Dumnezeu. Monica, ne mai spune Augustin, se făcuse slujitoarea slujitorilor lui Dumnezeu şi răspundea descrierii pe care o face Pavel despre o femeie sfântă: soţia unui singur bărbat, având mărturie de fapte bune, de a fi crescut copii, de a fi primit străini ca oaspeţi, de a fi spălat picioarele sfinţilor, de a fi venit în ajutor celor necăjiţi, de a fi dat ajutor la orice faptă bună (1 Timotei 5:9-10). De bună seamă că o asemenea mamă avea pe inimă mântuirea fiului său. Se ruga necurmat pentru el şi, de când era copil, asemenea mamei lui Timotei, l-a crescut în sfintele adevăruri ale creştinismului. „Din copilărie”, spunea Augustin adresându-se lui Dumnezeu, „am auzit vorbindu-se despre viaţa veşnică, a cărei promisiune şi dovadă ne-au fost date prin umilirea Fiului Tău, Domnul nostru, care a binevoit să Se coboare până la noi pentru a ne mântui.”

Îmbolnăvindu-se greu când era copil, a cerut să fie botezat. Am văzut că în biserică se strecurase această idee falsă că botezul cu apă aduce reînnoirea sufletului. Din cauza aceasta, păcatele făcute după botez erau socotite aşa de mari că ar pune în primejdie mântuirea. De aceea, adesea botezul era amânat până în clipa morţii, în credinţa că ştergea toate păcatele. Însănătoşindu-se deodată, Augustin a amânat botezul său pentru altă dată, cu toată dorinţa vie ce şi-o arătase mai înainte. Mai târziu, amintindu-şi de această ocazie, s-a adresat lui Dumnezeu, zicând: „Aşadar, eu credeam de atunci în Tine, ca şi mama mea şi ca toţi ceilalţi din familie, afară de tatăl meu. Cu toate acestea, puterea Ta nu avea asupra mea mai multă trecere decât aceea a mamei, care îmi insuflase pentru Cristosul Tău această credinţă, pe care tatăl meu încă nu o îmbrăţişase. Ea şi-a dat toată osteneala, Dumnezeule, ca Tu să fii Tatăl meu, mai presus de acela căruia îi datoram lumina zilei.” Augustin nu uită niciodată aceste învăţăminte de la început ale mamei sale, ale cărei silinţe pentru a-l aduce la Dumnezeu şi ale cărei rugăciuni n-au rămas fără urmare. Monica este un exemplu şi o încurajare pentru mame, ca de timpuriu să dea învăţătură sănătoasă copiilor lor şi să nu înceteze de a se ruga pentru ei.

În cartea sa, Augustin îşi mărturiseşte păcatele în care căzuse şi rătăcirile în care se lăsase prins, recunoaşte şi judecă totodată ce fusese în copilărie. El nu se scuza, ci dimpotrivă, arăta adevăratul izvor al răului în stricăciunea de la naştere a inimii, care se arată din vârsta cea mai fragedă.

Când s-a mai mărit, Augustin a trebuit, ca şi ceilalţi copii să meargă la scoală. Dar nu-i plăcea să înveţe, deşi era inteligent şi avea şi memorie bună; el nu vedea foloasele învăţăturii şi îi plăcea mai mult jocul. Să ascultăm ce ne spune el în această privinţă: „Eu păcătuiam când nu ascultam de părinţii şi învăţătorii mei, şi oricare ar fi fost ţinta lor în toate acestea, totuşi stătea în puterea mea să folosesc cum trebuie aceste învăţături. Dacă mă răzvrăteam, nu făceam asta dintr-o pornire împotriva lucrurilor mai bune, ci pentru faptul că mă stăpânea patima jocului. În această vârstă fragedă a vieţii mele”, mai spune tot el, „aveam foarte mare neplăcere pentru învăţătură; în această privinţă, nu obţineau nimic de la mine decât silindu-mă şi duhul meu se răzvrătea împotriva acestor constrângeri.” Adesea era pedepsit şi, în privinţa aceasta, povesteşte: „Din acel timp, am avut fericirea să întâlnesc pe unii dintre cei care cheamă Numele Tău, Dumnezeule! Am învăţat de la ei, după gândurile ce le puteam avea la vârsta aceea, că Tu eşti mare şi că, deşi nevăzut simţurilor noastre, Tu poţi să ne asculţi şi să ne vii în ajutor. Am început, deci, aşa copil cum eram, să mă îndrept spre Tine, ca sprijinul şi scăparea mea. Deşi mic încă, eu Te rugam cu căldură ca să nu mai fiu pedepsit la şcoală.”

Revenind la neplăcerea pentru învăţătură şi dragostea lui pentru joc, Augustin spune: „De unde puteau lua naştere aceste înclinări rele, dacă nu din păcatul care era în mine?” Augustin ne mai vorbeşte de alte fapte din copilăria sa: „Poveştile, basmele aveau asupra mea o influenţă fermecătoare. Eram dornic să le ascult şi, din urechile mele încântate, trecând până la ochi, farmecul acestor istorisiri aprindeau în mine o dorinţă arzătoare de a vedea reprezentaţiile de la teatru.” Şi când a terminat clasele primare, a început să studieze scrierile poeţilor latini. Se înflăcăra pentru aceste istorisiri, alcătuite meşteşugit de închipuirea omenească şi în care simţămintele necurate ale inimii sunt prezentate împodobite în culori strălucitoare. „Uitam”, zice el, „de rătăcirile mele proprii, rămânând înduioşat de fapte închipuite. Priveam cu nepăsare moartea, căreia îi dădeam sufletul meu, pe care îl umpleam cu aceste închipuiri zadarnice, îndepărtându-mă astfel de Tine, Dumnezeul meu, de Tine, viaţa adevărată! N-aveam nici o dragoste pentru Tine, lumină a duhului meu, hrană minunată a sufletului meu, sprijinul inimii mele!” El povesteşte mai departe cum în timpul copilăriei a căzut în alte păcate. Asta nu înseamnă că el a fost mai rău decât alţi copii, mai păcătos decât alţi copii şi tineri. Dar el îşi judecă viaţa de copil şi tânăr în lumina lui Dumnezeu şi îşi dă seama de adevărul acestor cuvinte ale Scripturii: „gândirea inimii omului este rea din tinereţea lui” (Geneza 8:21). „La o vârstă aşa de fragedă”, spunea el, „mă aflam pe marginea acestei prăpăstii de ticăloşie… Putea să fie cineva mai stricat ca mine? Prea adesea nemulţumeam pe acei care ştiam că au autoritate asupra mea. Patima jocului, plăcerea după spectacole, mă împingeau să înşel pe părinţii şi profesorii mei prin o mulţime de minciuni. Se întâmpla să fur multe lucruri din casă pentru a-mi mulţumi lăcomia sau pentru a atrage pe copii să vină să se joace cu mine. „Iată deci nevinovăţia copiilor!”, va spune cineva. Nu, aceasta nu-i nevinovăţie. Precum sunt oamenii în afacerile şi plăcerile lor, în legăturile dintre ei, tot aşa sunt şi copiii. Acelaşi izvor de stricăciune este şi în unii şi în alţii. Anii schimbă doar urmările.”

Mărturisindu-şi păcatele şi stricăciunea inimii, Augustin recunoştea totodată darurile pe care le-a primit de la Dumnezeu. „Aveam existenţa, viaţa, priceperea; cu ajutorul unui simţământ lăuntric, aveam grijă să-mi apăr întreaga fiinţă cu toate simţurile ei; căutam să nu fiu înşelat; aveam multă inteligenţă; voiam să arăt prietenie; mă temeam de durere şi de dispreţ. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate aceste bunuri, pe care El a găsit cu cale să le reverse asupra mea din primii ani ai vieţii mele. Dacă în mine era atunci păcat şi neorânduială, cauza era că eu căutam plăcerea, mărirea, adevărul, nu în Dumnezeu, ci în mine însumi şi în celelalte făpturi, dar nu găseam decât durere şi încurcătură.”

Augustin ajunsese la vârsta când a trebuit să părăsească studiul literelor şi al primelor noţiuni în arta de a vorbi, pentru studii mai înaintate în vederea baroului pentru care l-au hărăzit părinţii săi. Tatăl său l-a chemat din Madaura ca să-l trimită la Cartagina. Dar Patricius nu era bogat şi a trebuit mai întâi să adune bani ca Augustin să poată locui în acel oraş. „I se aduceau mari laude tatălui meu,” spunea Augustin „pentru sforţările pe care le făcea, mai presus de mijloacele lui, ca eu să pot merge mai departe pentru a-mi continua studiile. O, Dumnezeul meu, ca să pot înainta în teamă şi dragoste faţă de Tine! Toată grija lui era pentru cultura minţii mele, în timp ce inima rămânea ca un pământ sterp pentru Tine, O Dumnezeul meu, pentru care această inimă ar fi trebuit să aducă roade.” Augustin a rămas deci câtva timp în casa părintească. Dar aici, lăsat în voia gândirii lui într-o libertate absolută, s-a asociat cu prieteni uşuratici care făceau fel de fel de rele şi a căzut în păcate ruşinoase, pe care le plânge. „Mă purtam rău, nu numai din plăcerea de a-l face, ci pentru că eram aplaudat. Aveam mândria ca să nu fiu socotit mai prejos de alţii în a face rău.”

Evlavioasa mamă a lui Augustin îl înştiinţa de bună seamă, dar el nu voia să asculte. „Dumnezeul meu”, spunea el, „voi îndrăzni eu să spun că Tu păstrai tăcerea, când eu mă îndepărtam de Tine tot mai mult? Nu-mi vorbeai Tu? Aceste cuvinte pe care mama mea, slujitoarea Ta credincioasă, mi le tot spunea atunci, nu erau oare propriile Tale cuvinte? Şi totuşi ele n-au pătruns până în adâncul inimii mele pentru a-mi schimba voinţa, înştiinţările Tale mântuitoare le ascultam doar ca pe nişte cuvinte ale unei femei pe care mă ruşinam s-o urmez. Cu toate acestea, erai Tu, Doamne, care îmi vorbeai prin gura ei şi, dispreţuind spusele ei, pe Tine Te dispreţuiam.”

Augustin istoriseşte cum, în timpul acela a făptuit în tovărăşia altor copii, unul dintre acele furturi, care la ţară se fac câteodată fără mare mustrare, dar care sunt o călcare atât a legii lui Dumnezeu, cât şi a legilor omeneşti. Iată cum povesteşte faptul pe care îl judecă: „Legea Ta, Doamne, condamnă furtul; el a fost condamnat totodată de o altă lege, săpată în inima omului, şi pe care toată stricăciunea sa nu poate să i-o şteargă. Chiar un hoţ de meserie nu va îngădui ca cineva să-l fure. Va pedepsi cu străşnicie pe cel care a fost împins la furt fie chiar de cea mai mare lipsă. Cu toate acestea, eu mi-am putut făuri un plan de a făptui un furt, şi am făcut aceasta fără a fi fost împins de vreo trebuinţă, ci dintr-un fel de plăcere de a nu lua în seamă ceea ce este cinstit şi din stricăciunea unei inimi plină de nelegiuire.”

„Era,” continuă el, „aproape de via noastră, un păr încărcat cu pere, nici prea frumoase, nici prea bune de mâncat. Totuşi, în tovărăşia altor copii răi, am făcut planul să mergem ca să scuturăm pomul şi să luăm perele. Am făcut aceasta într-o noapte şi ne-am înapoiat încărcaţi de roade, nu pentru a ne ospăta cu ele, pentru că doar le gustam şi aruncam restul, mulţumiţi că am făcut ceea ce n-ar fi trebuit să facem. Ce folos am tras eu din acest furt? Nici unul. Dacă aş fi fost singur, n-aş fi făcut asta. Simţeam plăcerea să-l fac împreună cu alţii. Ce ne împingea la aceasta? Căutam să ne batem joc şi simţeam plăcerea să ne gândim că cei pe care îi înşelam în felul acesta vor fi cuprinşi de o mare ciudă. Singur nu aş fi făptuit acest furt, nici măcar nu aş fi încercat. O, legături nenorocite între copii, izvor de amăgire pentru sufletele lor, pofta de a aduce vătămare altora, care ia naştere chiar din ameţirea jocurilor lor dezordonate! Fără a fi vorba de vreun folos, fără nici un motiv, ajunge ca să zică unul către ceilalţi: „Să mergem şi să facem cutare lucru”, pentru ca toţi să plece. Nici unuia nu-i este greu, în astfel de împrejurări, să-şi piardă orice ruşine.”

Aducându-şi aminte de păcatele sale, chiar de cele din copilărie, Augustin s-a îndreptat spre Dumnezeu, zicând: „O, Dumnezeul meu, m-am îndepărtat mult de Tine în tinereţea mea; am rătăcit pe căi pierdute, fără călăuză şi fără sprijin.” Apoi: „Recunosc, Dumnezeul meu, că Tu mi-ai iertat toate păcatele pe care le-am făcut; şi de orice păcat pe care nu l-am făcut, m-a păzit harul Tău, pentru că aş fi fost în stare de orice. Ar trebui, Dumnezeul meu, să-mi aduc aminte de toate aceste neorânduieli, de bună seamă fără ca sufletul meu să se mai teamă de aici înainte în privinţa mântuirii. Laud deci necurmat Numele Tău mare, pentru faptul că mi-ai iertat atâtea fapte nelegiuite.” Şi noi putem gusta fericirea despre care vorbeşte Augustin mai departe: „Numai spre Tine îmi îndrept privirile acum, o, lumină a dreptăţii şi a sfinţeniei. Frumuseţea Ta este singura desfătare a inimilor curate. Tu le umpli, fără ca să le saturi vreodată. Numai în Tine, Dumnezeule, este adevărata odihnă şi viaţă, pe care nimic nu le-ar putea tulbura.”

Augustin a mers apoi la Cartagina pentru a-şi continua studiile. Dar în acest oraş mare a întâmpinat ispite în faţa cărora n-a ştiut cum să se împotrivească. El credea că dacă va împlini poftele şi dorinţele inimii sale va găsi fericirea. Aceasta era o deşertăciune. „Inima mea”, spunea el, „mistuită după o foame lăuntrică (aceea a fericirii), căuta o hrană, dar nu Te căuta pe Tine, Doamne, singura hrană a inimilor; ea nu simţea nevoia după această hrană, ce nu se poate strica.”

În acelaşi timp, Augustin se ocupa serios cu studiile sale. Dar ce căuta el în ele? Să se umple de mândrie şi înfumurare. Avea ambiţia de a se distinge în exercitarea profesiei sale şi, fiind înzestrat cu mari talente, ţinea, ne spune el, primul rang în şcolile de retorică, lucru care îl umplea de mândrie.

Dumnezeu totuşi veghea asupra lui Augustin şi, lăsându-l să facă încercarea cu privire la ceea ce era în inima lui, l-a călăuzit puţin câte puţin spre adevăr şi mântuire. Dumnezeu întrebuinţează tot felul de mijloace pentru a duce la îndeplinire lucrarea Sa în suflete. El a făcut să cadă în mâinile lui Augustin o carte oarecare a lui Cicero, un mare orator roman, care a trăit în primul secol înainte de era creştină. Această carte era un îndemn la studiul filozofic. Filozofii aveau pretenţia că iubesc înţelepciunea şi că o caută. „Această carte,” spunea Augustin, „a început să-mi schimbe inima. Speranţele zadarnice ale veacului mă făceau să am numai dispreţ; m-am simţit îmbrăţişat cu o dragoste de necrezut pentru frumuseţea nemuritoare a înţelepciunii şi am făcut, o Dumnezeule, o mişcare pentru a mă ridica şi a mă întoarce la Tine.”

Dar ştim că nu este decât o singură înţelepciune adevărată – înţelepciunea după voia lui Dumnezeu – şi că este Cineva care este înţelepciunea veşnică, înţelepciunea lui Dumnezeu, adică Domnul Isus. De aceea, lumea şi filozofii, ca Cicero, care voiau prin priceperea şi judecata lor să găsească înţelepciunea, nu au găsit-o, şi nici Augustin nu putea să o găsească în felul acesta. Dar fără să-şi dea el seama, Dumnezeu îl trezea în felul acesta şi îl făcea să întrevadă ceva care preţuia cu mult mai mult decât plăcerile şi onorurile lumii. „Cât de mult, în acea clipă, o Dumnezeul meu,” spune el, „cât de mult ardea sufletul în mine să părăsesc lucrurile pământului pentru a zbura la Tine! Dar nu observam decât în mod încurcat ceea ce Tu lucrai în mine. Numai la Tine este înţelepciune, şi ceea ce oamenii numesc filozofie, adesea este un mijloc de înşelare. De aceea, Duhul Tău Sfânt mi-a dat această înştiinţare mântuitoare: „Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filozofia şi cu o amăgire deşartă, după tradiţia oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii şi nu după Cristos” (Coloseni 2:8). Augustin simţea că lipseşte ceva acestei ştiinţe care pretindea că îl duce la înţelepciune. Amintirea învăţăturilor evlavioase, primite în copilărie din gura mamei sale, nu i s-a şters din minte. Cartea lui Cicero ar fi putut de bună seamă să trezească în el o dorinţă arzătoare de a cunoaşte şi a avea înţelepciunea, dar nu împlinea această dorinţă. „Focul pe care îl aprindea în mine această carte era răcit de faptul că nici una dintre paginile ei nu pomenea despre Numele Domnului Isus Cristos, pentru că prin îndurarea Ta, o Dumnezeule, acel nume al Fiului Tău, Mântuitorul meu, intrase în inima mea din anii cei mai fragezi, îl supsesem, ca să zic aşa, împreună cu laptele; era săpat în mine cu litere ce nu se puteau şterge; de asemenea, oricât de frumos ar fi un discurs, oricâte adevăruri s-ar putea găsi în el, dacă nu se găsea în el acel nume sfânt, nu eram mulţumit.” Aşa că învăţăturile evlavioasei sale mame nu s-au pierdut. Cât de mult ar trebui să încurajeze acest lucru pe părinţi, de a-şi creşte copiii în învăţătura Domnului şi în cunoaşterea Sfintei Scripturi! În felul acesta, Augustin a fost condus să citească Sfânta Scriptură. Dar întrucât nu o nevoie spirituală, ci intelectuală îl îndemna s-o citească, nu i-a plăcut; îl găsea tainic, iar prin simplitatea stilului său era aşa de deosebit de elocvenţa zadarnică a oamenilor. În adevăr „omul natural nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie” (1 Corinteni 2:14). Augustin mărturiseşte că aşa era starea lui. El spune: „Mi se dă o carte, simplă la înfăţişare, dar care se înalţă apoi la cea mai mare măreţie. Nu eram în stare nici să-i cercetez adâncimea, nici să-mi încovoi duhul la această simplitate şi ochii îmi erau prea slabi pentru a pătrunde ceea ce era ascuns acolo. Acestea sunt totuşi lucrurile ascunse, pe care acest dumnezeiesc Cuvânt le descoperă celor smeriţi şi pruncilor; dar eu nu voiam să fiu nici smerit, nici prunc; umblam numai după o mândrie deşartă.”

Ce se întâmpla cu bietul Augustin care dorea înţelepciunea şi care dispreţuia singurul şi adevăratul izvor? Dumnezeu a îngăduit, pentru a-i înlătura mândria, ca el să se lase atras de secta manicheilor. Manes, întemeietorul ei, spunea că el este Duhul Sfânt, promis de Mântuitorul. El învăţa că sunt două principii veşnice în luptă unul cu altul unul, lumina, este principiul cel bun; celălalt este întunericul, principiul cel rău. Pentru manichei, Isus n-a fost om decât în închipuire şi n-a fost răstignit decât tot în închipuire. Ei erau împărţiţi în două clase, dintre care cea mai de sus era a celor perfecţi. Ei opreau căsătoria şi mâncarea cărnii. A doua clasă era cea a ascultătorilor. Ei credeau în trecerea sufletelor dintr-un trup în altul. Sufletele ascultătorilor treceau în trupul celor perfecţi; cele ale celorlalţi oameni, în animale sau în plante. Mai învăţau multe alte rătăciri, şi e de mirare că un om înţelept ca Augustin s-a lăsat prins de asemenea nebunii. Dar aceşti oameni, ca toţi rătăciţii, erau îndemânatici în a strecura puţin câte puţin rătăcirile lor, pe care le amestecau cu învăţături creştine. Aceasta a făcut pe Augustin să fie atras spre ei. „Pentru a cuceri sufletele,” spunea el, „ei se slujesc de Numele lui Dumnezeu, al Domnului Isus Cristos şi al Duhului Sfânt, Mângâietorul sufletului. Aveau neîncetat pe buze acest nume; pentru ei însă erau doar nişte cuvinte goale, inima le era goală de orice adevăr, deşi nu încetau să repete acest cuvânt: adevăr, adevăr!”

Augustin nu cunoştea ce este păcatul, crezându-l ceva nedespărţit de trupul nostru. „Eram convins,” spunea el, „că nu păcătuim noi, ci nu ştiu ce natură străină din noi. Mândria mea îşi găsea plăcere la gândul că în mine nu era nimic vinovat, iar când înfăptuiam ceva rău, în loc să recunosc că eu am păcătuit împotriva Ta, Dumnezeule, pentru a-Ţi cere iertare, eram mulţumit că pot să mă dezvinovăţesc pentru răul făptuit, arătând că nu eu sunt vinovatul. În felul acesta, eram un păcătos cu atât mai vinovat, cu cât mă credeam fără păcat.” Cu astfel de gânduri, nu-i de mirare că Augustin a continuat să ducă o viaţă de păcat şi în totul lumească, neîntrebuinţând talentele şi inteligenţa sa sclipitoare decât pentru a ocupa o poziţie înaltă în mijlocul oamenilor. Mama lui era întristată când îl vedea că se îndepărtează tot mai mult de adevăr. Ea nu înceta să se roage cu lacrimi pentru el. Un vis pe care l-a avut şi a cărui explicaţie era că într-o zi fiul ei va fi în aceeaşi situaţie ca şi ea, adică un creştin adevărat, i-a fost de mare mângâiere. Şi cum ea a stăruit într-o zi de un episcop evlavios ca să caute a-i aduce fiul la adevăr, acela îi răspunse: „Du-te, nu înceta să te rogi pentru el; fiul pentru care s-au vărsat atâtea lacrimi nu poate să piară.”

În adevăr, puţin câte puţin ochii lui Augustin s-au deschis. Dar abia după trecerea a încă nouă ani a ajuns el la cunoaşterea adevărului care mântuieşte. Mereu preocupat cu căutarea slavei omeneşti şi a aplauzelor din partea oamenilor, mereu dedat poftelor rele, era chinuit în cugetul lui, n-avea odihnă în suflet şi căuta ispăşirea păcatelor în nebunele practici superstiţioase ale manicheilor. Nu există pace departe de Domnul. „Cei răi sunt ca marea înfuriată, care nu se poate linişti şi ale cărei valuri aruncă afară mâl. Cei răi n-au pace, zice Dumnezeul meu.” Însă Cuvântul lui Dumnezeu spune totodată: „Pace, pace celui de departe şi celui de aproape!” zice Domnul. „Da, Eu îl voi vindeca!” (Isaia 57:19-21).

Dumnezeu S-a îndurat de el şi l-a făcut să vadă rătăcirile manicheilor. Ceea ce a contribuit mai ales la aceasta, a fost vizita la Cartagina a unuia dintre episcopii lor, numit Faust, foarte renumit prin vorbirea sa frumoasă şi prin ştiinţa lui. „El înfăţişa rătăcirea într-un chip fermecător şi era astfel,” zice Augustin, „o adevărată cursă a Diavolului în care mulţi se lasă prinşi, pentru că sunt atraşi de frumuseţea şi blândeţea discursurilor sale.” Augustin sperase că un om aşa de învăţat va şti să împrăştie îndoielile ce-l cuprinseseră cu privire la învăţătura manicheilor, dar a observat repede că vorbele frumoase ale lui Faust ascundeau o adevărată necunoştinţă şi că nu erau în stare de a lămuri greutăţile care îi erau prezentate. El însuşi recunoştea acest lucru, de altfel. „Totodată”, spune Augustin, „marea râvnă pe care o aveam pentru această învăţătură a fost o mare rătăcire.” Şi apoi adaugă: „Tu, Dumnezeule, nu mă părăsisei şi mâna Ta mă călăuzea pe căi ascunse şi minunate.”

În acest timp, Augustin a hotărât să meargă să înveţe la Roma, unde credea că va găsi mai multe foloase în ce priveşte situaţia şi renumele. El era împins de interese curat omeneşti, „dar,” mai spune el, „erai Tu, Dumnezeul meu, speranţa şi partea mea de moştenire, care, pentru mântuirea sufletului meu, mă călăuzeai să schimb locul.” Mama sa, care dorea să-l ţină aproape de ea, s-a împotrivit acestei plecări, dar el s-a urcat în corabie fără voia ei şi a plecat la Roma. Augustin îşi recunoaşte greşeala făcută; dar Dumnezeu Se foloseşte chiar de lipsurile noastre, pentru a-Şi duce la îndeplinire planurile. Mama lui a fost cuprinsă de deznădeşte când l-a văzut plecând, dar ea nu ştia ce bucurii îi pregătea Dumnezeu prin această lipsă.

Abia ajuns la Roma, Augustin a căzut greu bolnav. „Eram pe patul morţii,” spunea el, „încărcat cu toate păcatele pe care le-am făcut împotriva Ta, Dumnezeule! Aceste păcate apăsau asupra mea, fără ca vreunul să-mi fi fost iertat datorită a ceea ce a făcut Domnul Cristos. Cum ar fi putut să mă răscumpere moartea Sa, pe care o socoteam o închipuire? Frigurile mă chinuiau şi mai tare; eram aproape să mor, şi să mor pentru vecie; pentru că unde m-aş fi dus, dacă nu în focul veşnic?” Să mori fără Cristos înseamnă a pieri pe vecie. Dar, mai spune Augustin, mama sa se rugase pentru el şi Dumnezeu îl făcuse sănătos, „pentru ca,” adaugă el, „să pot într-o zi primi de la Tine sănătatea sufletului, cu mult mai însemnată.”

El păstrase încă unele legături cu manicheii, când a fost chemat la Milan, la Ambrozie, pentru a-şi profesa arta. „Tu erai, Doamne,” spunea Augustin, „Cel care mă trimiteai la el în chip nevăzut, pentru ca, deschizându-mi ochii, el să mă conducă la Tine.” Ambrozie l-a primit cu o bunătate în totul părintească şi prin aceasta i-a câştigat inima. Augustin a ajuns un sârguitor ascultător al episcopului. Mai întâi a venit să-l asculte, pentru a vedea dacă vorbirea lui corespundea cu renumele de care se bucura, dar în curând, sub învăţătura lui Ambrozie, adevărul creştinismului a pătruns în mintea lui. El a părăsit pe manichei şi a luat hotărârea să ajungă catehumen în biserica creştină. Nu se convertise încă, dar Dumnezeu l-a făcut să părăsească rătăcirea – Îşi începuse lucrarea în el.

Mama sa a venit să-l întâlnească la Milan. Pe de o parte era fericită că vedea pe fiul său scăpat de rătăcirile grozave ale manicheilor, dar pe de altă parte, bucuria îi era slăbită văzându-l încă şovăind şi plin de îndoieli. „Ea nu încetase de a mă plânge, ca şi cum aş fi fost mort,” zicea el, „dar eram un mort pe care Tu voiai să-l înviezi, Doamne, pentru că Tu spuneai ca fiului văduvei: „Tinere, ridică-te, îţi spun” şi pe care Tu l-ai înapoiat mamei ce îl pierduse.” În adevăr, Dumnezeu lucra în sufletul lui prin mijlocirea învăţăturilor lui Ambrozie. El pricepea din ce în ce curăţia şi frumuseţea învăţăturii creştine. Dar el ar fi vrut să înţeleagă totul înainte de a crede, în timp ce ar trebui să credem mai întâi ce spune Dumnezeu în Cuvântul Său, şi aceasta pentru că spune El, şi apoi vom înţelege. Dumnezeu l-a călăuzit în sfârşit să recunoască întreaga autoritate a Scripturii. „Am recunoscut,” spunea el, „că în ce ne priveşte, noi suntem prea slabi pentru a găsi adevărul numai prin ajutorul inteligenţei noastre, şi fără ajutorul cărţilor dumnezeieşti;” şi de atunci, ceea ce nu înţelegea, punea pe seama adâncimii gândirii divine, care întrece cu mult puterea de pricepere a minţii noastre.

Dar, tot înaintând pas cu pas spre adevăr, mai avea ceva în cale care nu-l lăsa să înţeleagă. Rămăsese încă alipit de lume şi de lucrurile lumii, căutând bogăţii şi onoruri, „slujind astfel diferitelor pofte” şi, ca urmare, având inima împărţită, nu era fericit. Când se arăta gata să se ocupe numai de marea chestiune a mântuirii şi îşi zicea: „Pentru ce tot întârzii eu şi nu las odată la o parte plăcerile veacului acestuia, pentru a căuta numai pe Dumnezeu şi viaţa preafericită?”, când îşi lua vorba înapoi: „mai aşteaptă puţin, suflete; lumea îşi are încă plăcerile şi farmecul ei.” Credea că poate să facă o unire între lume şi slujirea faţă de Dumnezeu. În felul acesta, sufletul îi era aruncat de colo până colo şi, nefiind hotărât, nu-şi găsea pacea. Domnul a spus: „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni.”

Pe de altă parte, el nu putea să afle calea pentru a ajunge la o adevărată cunoaştere şi bucurie a lui Dumnezeu, pentru că, spunea el, nu cunoştea pe Isus Cristos „ca Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, Om şi Dumnezeu în acelaşi timp, înălţat mai presus de toate lucrurile şi binecuvântat în veci,” El, care este „Calea, Adevărul şi Viaţa” şi fără care nimeni nu vine la Tatăl. Augustin nu socotea pe Isus decât ca un om cu o înţelepciune uimitoare, cu care nici un om nu se putea asemăna, căruia îi dăduse Dumnezeu această mare autoritate de care S-a bucurat în lume, pentru a ne călăuzi, prin exemplul Său de dispreţ faţă de lucrurile vremelnice, la stăpânirea fericirii veşnice. „Nu înţelegeam nicidecum,” spunea el, „ce înseamnă aceste vorbe: „Cuvântul S-a făcut trup”.

Cu toate acestea, citind din ce în ce mai mult Scriptura, se făcea lumină în sufletul său. În acelaşi timp, fiindcă nu o rupsese cu păcatul, era grozav de tulburat. În neliniştea lui, s-a dus să caute pe un bătrân evlavios, care i-a povestit despre întoarcerea la Dumnezeu a unui distins profesor de elocvenţă, numit Victoriu. Acesta rămăsese păgân până la bătrâneţe, dar, citind Sfânta Scriptură, a fost adus la Cristos, pe care nu s-a ruşinat de a-L mărturisi de atunci înainte în public. Augustin s-a simţit înflăcărat de o arzătoare dorinţă să imite pe Victoriu. Strâns însă de legăturile păcatului, deşi avea o voinţă nouă de a părăsi totul ca să slujească lui Dumnezeu, se simţea reţinut ca un prizonier, făcând experienţa despre care ne vorbeşte apostolul Pavel în Romani 7:22-24: „După omul dinăuntru îmi place legea lui Dumnezeu, dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii minţii mele şi mă ţine rob legii păcatului care este în mădularele mele.” Şi Augustin striga: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va scăpa din acest trup de moarte?”

Pe când era în această stare, a venit până la el un om nobil, care se numea Pontiţian. Augustin era cu Alip, un prieten intim şi credincios. Iată cum istoriseşte începutul acestei întrevederi, care a avut pentru el o urmare aşa de însemnată: „Am căutat timpul potrivit pentru a sta de vorbă mai în linişte. Pontiţian, zărind o carte pe masă, a luat-o, a deschis-o şi s-a mirat când a văzut că erau epistolele apostolului Pavel. El a crezut că pune mâna pe vreuna din cărţile privitoare la ocupaţia mea. Privindu-mă cu un surâs de încuviinţare, mi-a mărturisit cât de plăcut a fost suprins când a găsit în faţa mea o astfel de carte; aceasta fiindcă era creştin, „ba chiar dintre aceia care îţi slujesc cu credincioşie, Dumnezeule!” După ce Augustin i-a spus că acesta era principalul obiect al meditaţiilor sale, Pontiţian a început să istorisească viaţa lui Anton şi întoarcerea la Dumnezeu a doi ofiţeri ai împăratului, care au părăsit totul pentru a sluji Domnului. Această istorisire a făcut asupra lui Augustin o adâncă impresie. În măsura în care Pontiţian vorbea, el vedea cum se depăna pe dinaintea ochilor lunga sa viaţă de păcat. „Tu mă sileai, Dumnezeule, să mă întorc pentru a mă privi mai îndeaproape,” zicea el, „şi, fără voia mea, Tu mă aşezai în faţa propriilor mei ochi, ca să văd până la ce punct eram ticălos, nemernic, stricat, de ce noroi şi plăgi groaznice eram acoperit (Isaia 1:6; Psalmul 38:1-8). Vedeam aceasta şi îmi era groază (Iov 42:6). Tu nu încetai de a-mi pune în faţă trecutul meu, pentru ca văzându-mi nelegiuirea, să o pot recunoaşte şi urî… Admiram pe creştinii care au venit la Tine pentru a fi vindecaţi, şi comparaţia pe care o făceam cu mine însumi mă făcea vrednic de ură în ochii mei. Vedeam cu durere cum s-au scurs atâţia ani, în timpul cărora întârziasem de a părăsi plăcerile păcatului şi bunurile pământeşti, pentru a mă gândi să dobândesc bunul cel mai de preţ, a cărui stăpânire preţuieşte mai mult decât toate comorile, toate coroanele, toate plăcerile pământului.” Acest lucru aşa de însemnat despre care ne vorbeşte Augustin este cunoaşterea şi bucuria mântuirii, care se găseşte în Isus, şi în virtutea căruia ne apropiem de Dumnezeu şi suntem fericiţi aproape de El. Vedem convingerea adâncă de păcat de care era stăpânit Augustin, şi cât de amar s-a căit că a amânat atât de mult timp de a înţelege ceea ce dă singura şi adevărata fericire.

După plecarea lui Pontiţian, o luptă grozavă s-a dat în inima lui Augustin. Pe de o parte, lumea şi păcatul voiau să-l reţină; pe de altă parte, firea cea nouă din el le ura şi îl atrăgea spre bine şi supunere faţă de Dumnezeu. În frământarea gândurilor şi neliniştea sufletului său, s-a dus într-o grădină, vecină cu casa în care locuia. Acolo, aruncându-se cu faţa la pământ sub un smochin, vărsă multe lacrimi. El se ruga stăruitor, zicând: „Sufletul mi-e foarte tulburat… şi Tu, Doamne, până când?… Până când, Doamne, Te vei mânia fără încetare?… Nu-Ţi mai aduce aminte împotriva noastră de nelegiuirile strămoşilor noştri” (Psalmul 6:3; 79:5,8). În întristarea inimii se ruga în felul acesta, când dintr-o casă vecină auzi ca o voce de copil spunând de mai multe ori: „Ia şi citeşte, ia şi citeşte.” S-a sculat şi a luat aceste cuvinte ca o poruncă cerească de a deschide Scriptura şi a citi textul pe care i s-ar opri ochii mai întâi; s-a întors în locul unde fusese cu prietenul său. A deschis cartea epistolelor lui Pavel şi s-a oprit asupra acestui text: „Să umblăm frumos, ca în timpul zilei, nu în chefuri şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în certuri şi în invidie; ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Cristos şi nu purtaţi grijă de carne, ca să nu-i treziţi poftele” (Romani 13:13,14).

„Abia am terminat de citit aceste cuvinte,” spune Augustin, „că se şi răspândi în inima mea o lumină care mi-a dat pacea; chiar în clipa aceea s-a risipit întunericul, în care îndoiala mă ţinea înfăşurat.” El a luat pe Cristos ca Mântuitor al sufletului său, Acela care l-a eliberat de legea păcatului şi a morţii (Romani 8:2).

Astfel a fost întoarcerea la Dumnezeu a lui Augustin. El s-a dus să spună vestea cea bună şi mamei sale, a cărei inimă a fost plină de bucurie. Fiul pierdut a fost găsit, cel care era mort se reîntorsese la viaţă. Aşa este harul dumnezeiesc.

După întoarcerea sa la Dumnezeu, Augustin a renunţat la poziţia pe care o ocupa şi la foloasele pe care le sperase. Această poziţie l-ar fi reţinut în lume şi el înţelegea că trebuia să se despartă de ea, pentru a fi în totul pentru Dumnezeu. S-a retras la ţară împreună cu câţiva prieteni şi a primit botezul odată cu fiul său Adeodat şi prietenul său Alip. S-a hotărât apoi împreună cu prietenii şi mama sa să se întoarcă în Africa; dar când au ajuns la Ostia, portul Romei, Monica a murit. Cu puţine zile înainte de moarte, după o stare de vorbă ce a avut-o cu Augustin cu privire la viaţa veşnică şi fericită care este moştenirea celor sfinţi, ea a zis: „În ce mă priveşte, fiul meu, nu mai este nimic în această viaţă care să-mi mai facă plăcere. Ce o să mai fac de aici înainte? Un singur lucru mă mai ţinea: să te văd pe tine creştin, înainte de a pleca din lumea asta. Dumnezeu mi-a dat ce doream; ce aş mai putea face?”

Ea a cerut să fie înmormântată acolo unde va muri. Altă dată îşi arătase dorinţa de a fi înmormântată lângă soţul ei, în Africa, unde îşi alesese şi îşi pregătise propriul mormânt; dar Dumnezeu îi dezlipise inima de tot ce era pământesc, în aşa fel că, atunci când a fost întrebată de prieteni dacă nu simte un fel de greutate la gândul că are să fie înmormântată într-o ţară aşa de depărtată de a sa, ea a răspuns: „Niciodată nu eşti departe de Dumnezeu, şi n-am să mă tem că la sfârşitul veacului are să fie vreo greutate de a fi recunoscută unde mă aflu, pentru a fi înviată.” Astfel, spune Augustin, a fost despărţit de trupul său acest suflet sfânt şi evlavios, când era în vârstă de cincizeci şi patru de ani. Durerea lui Augustin a fost mare, dar şi-a găsit mângâiere în Dumnezeu.

Augustin a învăţat să cunoască harul desăvârşit al lui Dumnezeu, care îl urmărise prin toate rătăcirile sale şi-l adusese în sfârşit la limanul mântuirii. El învăţase, după o lungă şi dureroasă experienţă, ce este omul, ce pofte se ascund în inima sa şi de ce păcate îi este plină viaţa atât timp cât nu cunoaşte pe Dumnezeu. Îşi dăduse seama de totala sa neputinţă pentru a o rupe cu păcatul şi văzuse bine că nimc în lume nu poate face fericit şi nu poate umple golul inimii. Acum ştia că numai Cristos mântuieşte şi dezrobeşte de jugul păcatului şi că numai în Dumnezeu, prin Domnul Cristos, se poate gusta adevărata fericire. Pătruns de acest adevăr, el striga, îndreptându-se spre Dumnezeu: „Cât am întârziat să Te iubesc, o, frumuseţe atât de veche şi totdeauna nouă, cât am întârziat să Te iubesc! Tu m-ai chemat şi urechile mele s-au deschis la glasul Tău; Tu ai trimis razele luminii Tale şi ochii mei orbiri au devenit clarvăzători. Iar acum suspin numai după Tine.”

Să mai amintim câteva cuvinte care ne fac să vedem pe ce temelie se sprijineau credinţa şi nădejdea lui Augustin: „Cât de mult ne-ai iubit Tu, Tată nespus de bun, care n-ai cruţat nici chiar pe singurul Tău Fiu, ci L-ai dat la moarte pentru noi, păcătoşi ce suntem! Cât de mult ne-ai iubit, întrucât Cel care n-a „socotit ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, a luat un chip de rob, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce” (Filipeni 2:6-8); El, care putea să-Şi dea viaţa şi s-o ia; El, care pentru noi Ţi-a fost adus ca jertfă şi care a fost învingător, care S-a făcut jertfă şi care este Mare Preot; El, care, din robi cum eram, ne-a făcut copii ai Tăi! Se cuvine deci ca eu să am această încredere neclintită în El şi ca Tu să vindeci toate lipsurile sufletului meu, prin Acela care S-a aşezat la dreapta Ta şi mijloceşte necurmat pentru noi… Eram îngrozit la vederea păcatelor mele şi împovărat sub greutatea ticăloşiilor mele, şi m-ai înviorat prin acest cuvânt: „Cristos a murit pentru toţi, pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel care a murit şi a înviat pentru ei” (2 Corinteni 5:15).

După ce Monica a fost înmormântată, Augustin s-a întors în Africa. Acolo, vânzându-şi lucrurile în folosul săracilor, a rămas câtva timp aproape de Tagaste cu câţiva prieteni, trăind în singurătate şi stăruind în rugăciune, post şi gândire adâncă. Cam la patru ani după întoarcerea sa la Dumnezeu – era în vârstă de 37 ani – a fost hirotonit preot, cu toată împotrivirea lui; şi după patru ani a fost ales ca episcop al oraşului Hipona în locul lui Valeriu. A continuat să ducă o viaţă aspră; se ocupa cu tinerii creştini pe care îi pregătea pentru lucrarea lui Dumnezeu, scria lucrări pentru învăţătura şi apărarea credinţei; predica fără oboseală şi potrivit cu nevoile momentului. În felul acesta a fost instrumentul prin care s-au făcut o mulţime de întoarceri la Dumnezeu. A trăit până la vârsta de 76 de ani. Cu puţin înainte de moartea sa, vandalii, un neam barbar, au năvălit în nordul Africii şi au înconjurat Hipona, dar Augustin şi-a dat sfârşitul înainte de cucerirea oraşului.

Augustin a scris un foarte mare număr de lucrări, dintre care mai cunoscute sunt două: „Mărturisirile”, care istorisesc întoarcerea sa la Dumnezeu şi din care am amintit câteva pasaje, şi „Cetatea lui Dumnezeu”, mare lucrare împotriva păgânismului, unde arată Biserica lui Dumnezeu supravieţuind căderii şi sfârşitului imperiului roman. „Sunt două cetăţi,” spunea el, „una a lui Dumnezeu şi alta a oamenilor, una a cerului şi cealaltă a pământului. Una e alcătuită din cei care trăiesc după firea lor păcătoasă, cealaltă din cei care trăiesc după Duhul. Două feluri de dragoste alcătuiesc cele două cetăţi: dragostea de sine însuşi până la dispreţul faţă de Dumnezeu deosebeşte cetatea pământească; dragostea de Dumnezeu până la dispreţul faţă de sine însuşi arată însuşirea cetăţii cereşti. Cain, cetăţean al cetăţii pământeşti, a zidit o cetate; Abel n-a zidit nimic – el era cetăţean al cetăţii cerului şi străin pe pământ. Au venit scrisori din această cetate sfântă, de unde suntem izgoniţi pentru un moment; aceste scrisori sunt Sfintele Scripturi. Împăratul cetăţii cereşti S-a coborât în persoană pe pământ pentru a fi calea şi călăuza noastră. Binele desăvârşit este viaţa veşnică şi nu-i din lumea aceasta; răul desăvârşit este moartea veşnică sau despărţirea de Dumnezeu. Faptul că cineva are momente de fericire nu este decât o falsă fericire: cel drept trăieşte prin credinţă. Când cele două cetăţi vor ajunge la sfârşitul lor, va fi pentru cei păcătoşi un chin veşnic, iar pentru cei drepţi o fericire fără sfârşit. În cetatea cerească ne vom bucura de acel Sabat, de acea zi lungă ce n-are seară, unde ne vom odihni în Dumnezeu.”

Iată pe scurt ce învăţa Augustin în această carte însemnată. Era pe timpul când Roma a fost luată de barbari şi când imperiul a fost răsturnat de aceştia. În acel timp de strâmtorare, Augustin îşi îndrepta privirile spre lucrurile cereşti şi neschimbătoare.

Augustin, prin cuvântul şi scrierile sale a apărat adevărata credinţă contra arienilor, manicheilor şi mai ales contra pelagienilor. Acest nume s-a dat celor care urmau învăţăturile unui oarecare călugăr breton, numit Pelagius. Pelagius, împreună cu prietenul şi ucenicul său Celestius, tăgăduia starea de cădere şi de stricăciune a omului. El spunea că păcatul lui Adam n-a avut urmare decât asupra lui însuşi, iar urmaşii lui n-au luat parte la păcat. După părerea lui, copiii se nasc în aceeaşi stare în care a fost Adam înainte de a păcătui. El învăţa deci că în om sunt înclinaţii bune, pe care omul le poate dezvolta prin tăria care este în el, şi în felul acesta poate sa ajungă la sfinţenie. Prin urmare, el dădea faptelor o importanţă care micşora sau chiar îndepărta harul lui Dumnezeu. Harul nu era decât un ajutor pe care Dumnezeu îl acorda celui care se hotăra pentru bine. Omul, după spusa pelagienilor, este capabil să aleagă prin propria sa voinţă între rău şi bine, şi de a împlini binele în aşa fel ca să poată fi primit de Dumnezeu. Există în el o înclinare spre păcat. Dacă omul ascultă, este ajutat de harul lui Dumnezeu să asculte mai bine. Şi dacă se întâmplă să cadă, păcatele îi sunt iertate prin ce a făcut Cristos.

Se poate uşor vedea cât de potrivnice sunt învăţăturilor Cuvântului Sfânt, ideile lui Pelagius. Să citim ce ni se spune de la început: „Lui Adam i s-a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui şi i-a pus numele Set” (Geneza 5:3). Adam era păcătos; Set, fiul său, şi urmaşii lui Set nu puteau fi altfel. Apoi Scriptura spune: „Gândirea inimii omului este rea din tinereţea lui” (Geneza 8:21; 6:5). Iar David zice: „Iată că sunt născut în nelegiuire şi în păcat m-a conceput mama mea” (Psalmul 51:5). Cum s-ar putea deci spune despre copii că se nasc în nevinovăţie? Apoi apostolul Pavel ne spune: „Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea” (Romani 7:18) şi în Efeseni 2:3 este descris ce anume este în noi, în loc de bine: „Noi toţi, am trăit în poftele firii noastre păcătoase, făcând lucrurile voite şi gândite de firea păcătoasă.” Iată starea noastră firească. Suntem deci prea departe de a avea în noi sămânţa binelui. Şi avem vreo putere pentru a înfăptui binele? Nu, „noi eram încă fără putere” (Romani 5:6). Şi chiar dacă am vrea să facem binele, ne găsim incapabili în faţa răului care ne stăpâneşte (Romani 7:18,19,21). „Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre” (Efeseni 2:1). Nu este aceasta cea mai puternică exprimare despre incapacitatea omului? Un mort nu poate face nimic. Dar numai păcatul făptuit este un rău? Nu; pofta, dorinţa rea, care dă naştere păcatului, ea însăşi este un păcat, chiar când nu se învoieşte cu el (Romani 7:7, Iacov 1:14-15).

Astfel toţi oamenii sunt pierduţi, corupţi, fără putere de a ieşi din stricăciune; şi nu de ajutor avem trebuinţă, ci de un Mântuitor, de o mântuire deplină. Şi cum nu putem face nimic, nici să avem vreun merit, trebuie ca această mântuire să fie dată prin harul de bunăvoie şi desăvârşit al lui Dumnezeu. Şi, binecuvântat să fie El, harul lui Dumnezeu, aducător de mântuire tuturor oamenilor, s-a arătat în Persoana Domnului Isus (Tit 2:11). Apostolul ne spune şi Scriptura repetă pretutindeni: „Prin har sunteţi mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu: nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efeseni 2:8-9). Dar nu trebuie să facem fapte bune? Da, desigur, dar nu pentru mântuire. Ele sunt rodul harului în inima noastră. Nici una din faptele dinainte de a fi primit pe Domnul Cristos ca Mântuitor al nostru nu este ţinută în seamă înaintea lui Dumnezeu. Crezând însă în El, primim o viaţă nouă, harul dă naştere în noi la o fire nouă care iubeşte pe Dumnezeu şi găseşte plăcere în a-I face voia; şi harul însuşi, prin Duhul Sfânt, ne dă putere de a face fapte care să placă lui Dumnezeu (Efeseni 2:10). Astfel, harul lui Dumnezeu este totul şi face totul, iar noi suntem obiectele lui fericite. Fericită experimentare a puterii desăvârşite a harului de a mântui şi a da putere!

Augustin, care îşi dădea seama ce însemna păcatul încă din copilărie, care gemea sub jugul lui şi care îşi simţise incapacitatea de a birui patimile şi poftele rele care îl stăpâneau, Augustin care văzuse că numai harul lui Dumnezeu a putut să-l scoată de sub robia legii, a păcatului şi a morţii (Romani 8:2), era vasul ales şi pregătit în chip minunat de Dumnezeu pentru a lupta împotriva rătăcirii grozave a pelagienilor.

Augustin a fost astfel marele apărător al harului, care mântuieşte pe păcătos fără fapte, care îl naşte la o nouă viaţă, care îl face în stare să aibă fapte care să placă lui Dumnezeu. Scrierile lui au fost, multe veacuri mai târziu, de o mare binecuvântare pentru Luther, acest om însemnat pe care Dumnezeu l-a ales ca să facă să strălucească din nou lumina Cuvântului Său şi marele adevăr al mântuirii prin har, numai prin lucrarea lui Cristos. În perioada dintre Augustin şi Luther, Biserica a fost acoperită tot mai mult de întuneric, deşi Dumnezeu Şi-a avut totdeauna martori ai harului Său.

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:

http://www.theophilos.3x.ro

https://ardeleanlogos.wordpress.com/catolicism/cativa-oameni-de-seama-in-biserica-din-apus/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.